Poeme contemporane iesene

1. Cuvintele nerostite<br />Cuvintele nerostite<br />Mi-au zgâriat inima<br />Mi-au lăsat urme<br />În mine<br />Cele pe care le-am rostit<br />Au şi plecat, neauzite<br />Şi-au luat cu ele<br />Pe fereastră durerea.<br />Cele nerostite însă<br />Au rămas în mine<br />Unde sapă adânc<br />Un şanţ unde să moară în pace.<br />Iar vântul aduce înapoi<br />Cenuşa celor rostite<br />Cenuşă în două cu vânt şi praf<br />Al altor cuvinte<br />Ce nu-s ale mele.<br />Fericire<br />Râd şi plâng<br />Văzând frumuseţile lumii<br />Văzând viaţa pe Pământ,<br />Creaturi, fiinţe minunate<br />Şi văzând Arta.<br />Arta mea.<br />Arta lor.<br />Peste ele eu sunt cupola<br />Ce le ţine împreună.<br />Râd pentru că le iubesc<br />Şi plâng pentru ele<br />Şi apoi plâng de ce mult le iubesc<br />Şi încă mă bufneşte râsul de atâta fericire.<br />Nu pierd<br />Din ochii mei nu curg lacrimi<br />Căci sunt însetaţi de ploaie.<br />E deşert în jur<br />Şi uscat de vreme.<br />Din ochii mei nu curg lacrimi<br />Căci sunt însetaţi de sânge<br />Mi-a curs tot<br />Încercând să mă apăr de ghearele morţii.<br />Mi s-au prins spini de picioare,<br />Am călcat prin locuri multe<br />Încercând cu disperare<br />Să caut un strop de ploaie. / Să găsesc<br />Apa tot acolo am găsit-o,<br />La sfârşitul drumului.<br />Pentru a ajunge-acolo<br />Trebuie să faci ceva. / să acţionezi<br />Şi din locurile zgâriate de mărăcini<br />Începu să curgă sânge.<br />Ploaia veni<br />Şi sângele se pierdu în noapte.<br />Ci apa dulce curăţă şi spală / Astfel<br />Picioru-mi îmbâcsit de sânge<br />Oh, copil al deşertului,<br />Nu mai plânge, nu mai plânge.<br />Ci nici sete nu îmi e<br />Şi nici frică, nici ruşine<br />Nici chiar ură eu nu simt<br />Ci mă simt, iubesc cu jind.<br />Şi/Ci din răni nu-mi curge sânge,<br />Niciodată nu aş pierde<br />Un strop de sânge sau de lacrimă<br />Din mine.<br />Sunt fântână a deşertului<br />Viaţa e o jucărie<br />Ea îmi aparţine<br />În întregime mie<br />Şi văzui în deşert<br />O fiinţă cum îmi place<br />Şi ea se plimba pe acolo<br />Ce-i al ei îi aparţine.<br />Să fie (Intim)<br />De-ar fi întunericul să mă cuprindă, nu mi-ar fi frică. Din întuneric se naşte lumina mea. Scoasă la iveală, toate-s efemere. Numai ea e lumină adevărată, înlăuntrul meu. Şi mie lumina îmi e totul, ca ei în ea sunt eu. Şi ea sunt eu.<br />Deci nu mi-e frică de-ntuneric. Căci tot ce am, tot ce iubesc e în mine.<br />Vor muri cu mine, căci sunt mult prea sfinte.<br />ÎN SPIRALĂ<br />Aş vrea să fiu un obiect ascuţit, un vârf de munte, un sunet/strigăt ascuţit. În „V”.<br />Aş vrea să fiu un strigăt ascuţit.<br />Sunt ascuţită.<br />·<br />Închide ochii. Eşti trup şi suflet. Vezi, ca pe un ecran, întuneric. Vezi, frumos, aranjat, un munte. Imaginea unui munte. Stânci golaşe urcă formând un vârf ascuţit. Acea imagine e în faţa ta. Te uiţi la ea, şi o vezi în mintea ta, în tine.<br />Tu eşti acel vârf de munte.<br />·<br />Aş vrea să fiu focul. Sunt un foc, care arde, care este ars de sine şi care nu se mai termină. Sunt focul ce se hrăneşte cu foc, cu energie negativă, cu sine. Impuls, acţiune. Voinţă.<br />Sunt acel foc ce arde în noapte, de mărimea unui foc din şemineul din holul hotelului. Mereu acelaşi, mereu în mişcare. Instabil, dar esenţă pură. Viteză.<br />(…)<br />Stilul? Stilul e ceea ce suntem. E acel lucru pe care îl cunoşti dacă te uiţi la cineva. Le ştii pe toate dintr-o privire. Sintezele sunt cele mai importante. Iubirea, felul de a iubi, ceea ce se simte în fiecare mişcare, gest ale tuturor celor care au şi o înţelegere superioară. Întreaga lume e o înţelegere a lumii, o metacogniţie, o înţelegere a înţelegerii, o conştiinţă reflexivă, superioară. A fi stăpânul tău. Voinţă şi conştiinţă. A fi tu în totalitate, a te mişca privindu-te rece, distant. A interpreta fără să simţi (actorii adevăraţi joacă fără a se identifica cu personajele) şi în acelaşi timp a interpreta ce simţi. Căci în afara teatrului, ce există? Numai teatru, sub toate formele sale. Imaginea-lucru atât de important (perfecţiunea mea e culoarea roşie) e teatralitate.<br />Există o preocupare constantă pentru estetic, frumos. Esteticul se referă la stil. Invenţia/cunoaşterea de stiluri. Totuşi, stilul persoanei trebuie să fie idealul absolut de frumuseţe. Să le cuprindă pe cele cvasiperfecte şi să le depăşească, coordonându-le, supraveghindu-le dintr-un anumit punct de vedere. Să înveţe deci din experienţă, să iubească acele persoane incredibile pe care le întâlneşte, să le ţină minte, să le integreze în viaţa sa. Dar să fie el. Să se iubească pe sine mai mult decât orice. Deţinătorul cheii acestei lumi. <br />(…)<br />Mi-ar plăcea să cred în fericirea din mitul lui Sisif. Odată ajuns sus, bolovanul cade căci plăcerea constă în a-l aranja mereu, nefiind cu adevărat niciodată perfect aranjat, timp în care mii de lumi ţi se arată.<br />Să nu fii singur. Poate că şi eu mi-aş vrea propriile persoane, creaturi, pe placul meu, să nu fiu singură şi să am cu cine să mă înţeleg, dar care să nu mă distrugă.<br />Căci valoarea din noi, la ea ţinem toţi.<br />Nu-i ciudat că în viaţă avem doar o singură şansă? E absurd, şi o dăm în bară. Frumos e să ai libertatea totală de acţiune, înainte, înapoi, la nesfârşit. Ca şi când ai avea veşnicia să visezi un lucru, sau o mie de realităţi în care să păşeşti şi cu care să te joci.<br />Sisif asta face. Îi place să se joace. Nu e singur, e cu lumea lui (Căci poţi să nu ai nimic dacă te ai pe tine). Şi are o mie de şanse să-i iasă bine.<br />Ar trebui să renunţe. Să se oprească în mintea lui, unde iese totul bine, dar atunci bolovanul ar fi în plus. Ori lui i-a fost dat din acelaşi motiv pentru care ne-a fost dată nouă viaţa.<br />Ce farmec ar avea dacă ne-am aranja bine casa, dar nu am folosi-o, pentru a nu face mizerie? Ar fi o casă pustie. Astfel Sisif, de ar pune la perfecţie bolovanul pe vârful stâncii, cu cine ar mai sta?<br />Şi eu, la fel ca el, îmi trăiesc viaţa.<br />Idei<br />Adevărata viaţă e în mintea mea. Mi-am purtat bătăliile pe plan spiritual. Fie că trăieşti clipa, fie că nu, e cam acelaşi lucru, pentru ca totdeauna vei mai dori altele. De fapt, doar prezentul contează.<br />Ce lume minunata e în mine. Să mor prizonieră în viaţa mea pentru eternitate ar fi o plăcere.<br />Cockteil<br />Îmi place cum simte trupul meu. Cum simt eu.<br />Simţi şi faci ce vrei tu. Tu eşti stăpânul tău.<br />Tu-ţi controlezi simţurile, nu invers.<br />Aş vrea să fiu o idee, să iau în mine şi împrejurul meu tot ce iubesc. Să mă înalţ mai sus de toate.<br />Sau poate să fiu o cupă, una frumoasă cum nu s-a mai văzut, în care să nu poată fi turnat nimic, niciodată. Din care nimeni să nu poată bea. Dar în care să fi fost, înainte de a fi creată, sânge din cel mai pur.<br />Mă aflu la începutul vieţii. Aşa va fi mereu.<br />(…)<br />Luna şi Soarele nu au nimic în comun decât pe tine. În jurul tău se învârt, pentru tine, căci numai tu le dai sens. Ele nu sunt. Ele numai prin tine sunt. Numai tu, care le poţi vedea, le poţi reda frumuseţea. Căci doar tu eşti.<br />Şi dacă tu exişti, nu e minunat? Soarele şi Luna sunt ale tale, şi nu le poţi pierde.<br />Dar, nu fug ele libere şi de neatins pe cer?<br />Sunt chiar între Nimic şi tine. Mereu la mijloc.<br />Alege calea de mijloc.<br />Fii cu tine.<br />·<br />Ce norocos eşti că le poţi iubi pe toate!<br />Căci Luna e rece, singură, feminină. Şi Soarele arde prea tare. <br />Şi căci Luna lui îl face singur, de neatins, şi pe tine Soarele te ţine-n cununa de raze.<br />Şi căci Luna e rea şi udă, iar Soarele e blond şi bun.<br />Căci Luna alină răcoroasă cu stropi de roua lăcrămioarei ceea ce Soarele a pârjolit.<br />Cupele de şampanie sunt aşezate pe vârful muntelui cel mai înalt şi stâncos. Abrupt şi pe care nu trăieşte nimic. Acel munte urcă până dincolo de nori. Coroana cerului îi e largă, el vrea raze de soare să-l mângâie pe crestele-i golaşe. Acolo va creşte tandreţe. Multă tandreţe şi bunătate. Razele îşi vor găsi culcuş. <br />Cupele stau nemişcate. Orice s-ar întâmpla ele sunt de neclintit. În ele cad picături cristaline de ploaie. Când cerul plânge, de fericire sau durere, picăturile se adună în cupe. Până revarsă peste munte, valuri-valuri. Cu spumă îmbrăcându-l. <br />Şi când răsare Soarele în timpul ploii, şi când arde necruţător pământul şi înfierbântă cupele, din picături se face şampanie. <br />Şi eu gust din acea şampanie. Şi în pântecele meu se naşte o dorinţă. Atunci o stea cade, pe care eu îmi agăţ dorinţa. Şi acea stea va avea grijă să mi-o îndeplinească. <br />Noaptea vorbesc cu Luna, ziua Soarele-mi ţine de urât. Ascult poveşti. Le spun. Şi poveştile spuse sunt duse de vânt în toate colţurile lumii. <br />Nu, nu vreau să cobor. E bine sus. De ce să plec din lumea mea? Din mintea mea. <br />·<br />În final trebuie să fii singur. <br />