Documentul analizează conceptele de monedă și masă monetară, inclusiv funcțiile, clasificările și caracteristicile acestora. Se discută despre evoluția rolului monedei din perioada trocului până la contemporaneitate, evidențiind teoriile economice, precum cea keynesiană și monetaristă. De asemenea, se abordează diferențele dintre monedă și bani și funcțiile esențiale îndeplinite de monedă în economia modernă.

1. 1
MONEDA ŞI MASA MONETARĂ
1. Moneda: concept, funcţii, rol
1.1. Delimitări între conceptul de monedă şi bani
1.2. Funcţiile monedei
2. Clasificarea monedei şi caracteristicile acesteia
2.1. Clasificarea monedei
2.2. Caracteristicile monedei
3. Masa monetară şi agregatele monetare
3.1. Definirea masei monetare
3.2. Indicatori de structurare a masei monetare
3.3. Masa monetară în România
4. Contrapartidele masei monetare
5. Circulaţia monetară
6. Test de autoevaluare
Bibliografie
Obiective propuse:
• însuşirea de noţiuni cheie: monedă, bani, etalon monetar, masă monetară, agregate
monetare, contrapartide ale masei monetare, circulaţie monetară, viteză de
circulaţie;
• înţelegerea modului de manifestare a funcţiilor monedei;
• cunoaşterea modului de structurare a masei monetare şi a semnificaţiei agregatelor
monetare;
• înţelegerea mecanismului de „acoperire” a masei monetare;
• cunoaşterea structurii masei monetare în România;
• înţelegerea şi determinarea vitezei de circulaţie.

2. Monedă şi credit
1. Moneda: concept, funcţii, rol
Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea evoluţiei şi a funcţiilor
îndeplinite de aceasta încă din perioada circulaţiei pieselor din metale preţioase.
Trecerea economiilor de la forma preponderent naturală (bazată pe troc) la economia de
schimb, concurenţială, antrenează importante modificări în rolul îndeplinit de bani în cadrul
tuturor laturilor activităţii umane şi economice. Posibilitatea utilizării, sau nu, a banilor ca
instrumente pentru reglarea mecanismelor economiei este evidenţiată în cadrul teoriilor care s-au
dezvoltat prin studierea acestui domeniu.
În primul rând, se remarcă teza neutralităţii potrivit căreia, fenomene precum crizele
economice, recesiunea, şomajul nu pot fi reglate prin instrumentarea masei monetare. Rolul activ
al monedei ca instrument de influenţare a economiei a fost evidenţiat, pentru prima dată, de
economistul John Maynard Keynes, care în lucrarea „Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a
dobânzii şi a banilor” (1936) demonstrează modul în care statul poate regla circulaţia monetară şi
creditul în scopul echilibrării economiei.
O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică este realizată în cadrul
teoriei cunoscute sub numele de „monetarism”.
Potrivit acestei concepţii, se susţine ideea unei creşteri anuale a masei monetare în
circulaţie cu 3-5 % anual, ceea ce asigură cantitatea de monedă necesară plăţilor, fără antrenarea
de fenomene inflaţioniste. Reprezentanţii monetarismului sunt cunoscuţi în literatura de
specialitate ca reprezentanţi ai „Şcolii de la Chicago” în frunte cu Milton Friedman, şi sunt
apreciaţi ca principalii oponenţi ai modului de gândire Keynesian.
Indiferent de teoriile care au fost formulate cu privire la utilizarea monedei ca instrument
al reglării vieţii economice, esenţial este că în contextul economiilor contemporane, deşi s-au
produs modificări importante din punct de vedere al formei de existenţă moneda continuă să
îndeplinească rolul de etalon al valorii, instrument de plată şi mijloc de tezaurizare.
1.1. Delimitări între conceptul de monedă şi bani
În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de „bani” cât şi
cel de „monedă”.
Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez, englez, italian
desemnează, potrivit definiţiei dată de dicţionarul Larousse, „o piesă de metal, emisă de
autoritatea suverană, pentru a servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleeaşi definiţii,
termenul de monedă este de origine latină şi provine de la numele zeiţei Junon Moneta, în
templul căreia romanii băteau monede.
În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelaşi sens,
termenul „bani”. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege
„echivalentul general al valorii mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca
mijloc de schimb şi de plată”. Etimologic, termenul de bani are provenienţă necunoscută.
Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe cantitative şi calitative,
astfel:
• noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucât
cuprinde toate mijloacele de schimb1;
• noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.
Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta
reprezentând doar o parte a masei băneşti.
1
Eugen Vasilescu – Circulaţia bănească şi Creditul, EDP, 1980, pag.15

3. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
La conturarea diferenţei dintre monedă şi bani contribuie şi alte argumente:
• banii sunt o marfă, prin urmare sunt un bun economic, rezultat al unor legi obiective;
• moneda, în schimb, este un acord de voinţă dintre oameni, pe de-o parte, şi presupune existenţa
autorităţii emitente, care decide cu privire la forma monedei şi a metalului din care este
confecţionată.
În limba română, s-a utilizat o perioadă de timp termenul de monetă (în 1932, Victor
Slăvescu a publicat un curs denumit Monetă, Credit, Schimb), de la care au derivat termenii
„monetar”, „monetărie”. Termenul de monedă, recomandat de Academia Română provine din
limba greacă veche (monedha).
În prezent, termenul de monedă se foloseşte în sens larg, ceea ce înseamnă luarea în
considerare atât a pieselor metalice, cât şi a bancnotelor şi a banilor de cont. Din acest punct de
vedere, se poate considera că cei doi termeni sunt similari, ceea ce conduce şi la similitudinea
dintre circulaţie monetară şi circulaţie bănească2.
1.2. Funcţiile monedei
Definirea monedei şi măsurarea acesteia reprezintă o operaţiune dificilă, fără a ajunge să
fie perfect riguroasă, după cum o demonstrează dezbaterile dintre teoreticieni, pe de o parte, şi
cele dintre statisticieni, pe de altă parte.
Există două definiţii care pot fi atribuite monedei, astfel:
• definirea funcţională (prin analizarea funcţiilor monedei);.
• definirea statistică (prin analizarea indicatorilor şi agregatelor monetare).
Formele pe care le îmbracă moneda sunt numeroase şi în continuă schimbare, ceea ce
conduce la definirea acesteia prin funcţiile pe care le îndeplineşte.
Deşi există unele divergenţe de opinii cu privire la numărul funcţiilor îndeplinite de
monedă, în esenţă acestea sunt următoarele, cu posibilitatea regrupării şi a divizării într-un
număr mai mare sau mai mic:
A) funcţia de standard sau etalon al valorii
B) funcţia de unitate de cont
C) funcţia de mijloc de plată (şi de schimb)
D) funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare)
E) funcţia de standard al plăţilor amânate
Îndeplinirea acestor funcţii ale monedei trebuie analizată în contextul economiilor
monetare, în cadrul cărora moneda reprezintă principala modalitate prin care sunt realizate
tranzacţiile.
Deşi există aprecieri conform cărora barterul sau trocul (schimbul bunurilor în natură)
este o caracteristică a economiilor nemonetare, totuşi, în economia contemporană există
manifestări ale acestuia. Astfel, barterul apare ca un răspuns la excesul de produse şi materiale,
situaţie în care anumite firme încearcă să realizeze tranzacţii directe – marfă contra marfă.
De exemplu, în anul 1990 firma McDonnell Douglas Helicopter Company a încheiat un
contract de barter, în condiţii de reciprocitate cu o societate hotelieră, prin care se prevedea
utilizarea de către angajaţii firmei a unor camere de hotel, în schimbul livrării de piese, cuie,
piuliţe necesare întreţinerii hotelului.
2
Vasile Turliuc, Vasile Cocriş – Moneda şi Credit, Ed.Ankarom – Iaşi, pag.9

4. Monedă şi credit
Uneori cu ajutorul computerelor şi a reţelei Internet, se dezvoltă relaţii internaţionale de
barter. În acest context, rolul de bani este îndeplinit de bunurile care fac obiectul tranzacţiilor, iar
dintre funcţiile îndeplinite de bani, la modul general, sunt activate doar cea de mijloc de plată
(de schimb) şi cea de standard al valorii.
A. Funcţia de standard sau etalon al valorii
• Reprezintă cea mai importantă funcţie, întrucât permite exprimarea valorii bunurilor
economice, în termeni monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile diferitelor
bunuri şi servicii.
• Spre deosebire de alte forme de etalon, precum minutul, Kg, metrul, etalonul valorii
prezintă o anume caracteristică şi anume inconstanta. Moneda sau banii, cu care se
măsoară valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor şi a raporturilor de echivalenţă dintre
acestea, poate varia de-a lungul unei perioade de timp. În acest scop se utilizează puterea
de cumpărare, aflată în raport invers proporţional cu modificarea preţurilor.
• Alături de caracteristica variabilităţii în timp, moneda ca standard al valorii, prezintă şi
trăsătura indispensabilităţii, în sensul că deţinerea banilor este absolut necesară fiecărui
individ, pentru obţinerea bunurilor de care are nevoie şi pe care le preferă.
• Îndeplinirea funcţiei de standard al valorii de către monedă poate fi ilustrată cu ajutorul
următorului exemplu:
Presupunem
O comunitate compusă din 50.000 locuitori ce îşi desfăşoară activitatea între graniţele
teritoriului „X” care nu a cunoscut utilizarea banilor şi n-a avut niciodată relaţii economice cu
alte grupuri sociale.
De-a lungul timpului, aici s-au dezvoltat trei activităţi productive: pescuitul, vânătoarea
şi cultivarea cerealelor.
Necesităţile consumului zilnic sunt următoarele: 20.000 kg peşte, 10.000 kg carne,
30.000 kg cereale (grâne).
Producţia ar putea fi schimbată cu alte tipuri de produse, dar populaţia este mulţumită
cu actuala compoziţie, deci nu există un stimulent pentru dezvoltarea unei ramuri în defavoarea
alteia.
Pornind de la aceste informaţii, se poate stabili echivalenţa care se practică în cadrul
comunităţii:
- 1 kg carne este echivalentul a 2 kg peşte şi a 3 kg cereale;
- alternativ, 1 kg peşte, echivalează cu ½ kg carne şi cu 3/2 kg cereale
1 kg cereale echivalează cu 1/3 kg carne şi 2/3 kg peşte.
Pe baza acestor raporturi de echivalenţă, fiecare locuitor poate procura celelalte două
mărfuri.
Aceste raţii de consum zilnic sunt aproximative. Cel mai important lucru este ca fiecare
individ al comunităţi să găsească un alt individ, care să dorească produsele sale, şi care, de
asemenea, să deţină produsele de care are nevoie.
Să presupunem, în continuare, că în cadrul comunităţii s-au făcut progrese, şi anume, s-a
introdus moneda, ca mijloc de schimb şi etalon al valorii. Rolul de monedă revine cerealelor.
Astfel, fiecare producător va accepta grânele în schimbul propriului produs, cunoscând
că acestea pot fi folosite în continuare, pentru obţinerea de alte produse.
În acest mod, cerealele sunt acceptate ca mijloc de schimb, chiar dacă vânzătorul de
carne sau de peşte va deţine o cantitate mai mare decât cea utilizată pentru propriul consum.

5. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
Efectele introducerii monedei
În condiţiile în care grânele sunt considerate mijloc de schimb şi etalon al valorii, se vor
produce modificări ale ocupanţilor în cadrul comunităţii X.
Dacă cei ocupaţi cu vânatul şi pescuitul trec la cultivarea de cereale, s-ar ajunge la
deţinerea de mai mulţi „bani”, în sensul că întreaga comunitate va ajunge să deţină numai
cereale. În condiţiile în care producţia de cereale este în creştere, iar cantitatea de peşte şi
carne se află în declin, atunci se manifestă o sporire a preţului acestor două bunuri (preţ
exprimat prin cantitatea de grâne).
- cantitatea zilnică de cereale consumate devine 40.000 kg
- consumul de carne scade la 5.000 kg
- consumul de peşte scade la 15.000 kg
Faţă de raporturile de echivalenţă iniţiale, în noile condiţii, 1 kg de carne este
echivalentul a 3 kg peşte şi a 8 kg cereale, iar 1 kg de peşte este echivalentul a 1/3 carne şi a
2,66 kg cereale, respectiv se ajunge la majorarea „preţurilor” în raport de cereale.
Exemplul prezentat constituie o simplificare enormă, dar nu este complet nerealist. În
cadrul societăţilor în care nu se produc cantităţi mari de bunuri, este convenabil a se utiliza un
anumit bun cu rolul de echivalent general al tuturor mărfurilor, deci ca standard al valorii şi ca
mijloc de schimb.
B. Funcţia de unitate de cont
Din funcţia de bază a monedei, cea de etalon al valorii, rezultă că toate bunurile din
economie sunt evaluate din punct de vedere monetar, prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea
de înregistrări contabile şi efectuarea de analize financiare.
Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparaţii în timp şi
cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice.
Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică a acesteia.
Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este exprimat într-o altă
monedă ce aparţine fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări.
De exemplu, în Anglia, a devenit obişnuit, în secolul al XX-lea, ca medicii şi avocaţii să
stabilească preţul serviciilor într-o monedă utilizată în secolul trecut, numită guinea. Pornind de
la raportul de paritate existent între moneda curentă şi moneda-unitate de cont, respectiv 1,5 ₤/1
guinea, beneficiarii serviciilor respective achită contravaloarea acestora în ₤.
Un alt exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de
Tragere) care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale,
antrenate în procesul finanţării internaţionale.
Iniţial, moneda DST s-a bazat pe 16 monede pentru ca din anul 1981 să fie redefinită în
funcţie de 5 monede: $, DM, FF, ₤, Y. Această definire a condus la utilizarea cu uşurinţă a DST
ca unitate de cont în sectorul privat şi în numeroase tranzacţii comerciale internaţionale. Deşi
evaluarea tranzacţiilor se realizează în DST, plata acestora trebuie realizată într-una din
monedele aflate efectiv în circulaţie. Astfel, moneda DST, deşi există ca unitate de cont, nu poate
exista şi ca mijloc de plată.
C. Funcţia de mijloc de plată (de schimb)
După cum rezultă din exemplul prezentat, moneda înlătură inconvenientul stabilirii
echivalentului reciproc între toate bunurile din economie. De asemenea, moneda duce la
disocierea schimbului marfă contra marfă în două operaţiuni distincte: o operaţiune de vânzare
(flux real contra flux monetar) care permite obţinerea de monedă şi o operaţiune de cumpărare

6. Monedă şi credit
(care permite utilizarea fluxurilor monetare pentru obţinerea bunurilor reale)3.
În evoluţia economiei monetare, anumite bunuri au servit ca monedă, precum ceaiul,
mirodeniile, bijuteriile.
După cel de-al doilea război mondial, în Italia, au fost acceptate la modul general, ca
mijloc de plată, ţigările. Comercianţii le-au acceptat ca mijloc de plată pentru vânzarea de
produse, precum pâinea, laptele, hainele şi alte bunuri de strictă necesitate, întrucât puteau să îşi
procure tot ceea ce doreau cu ţigările respective.
Într-o formă mai atenuată, utilizarea ţigărilor ca mijloc de plată a caracterizat şi ţările
estice, inclusiv România în anii '70-'80. Chiar la începuturile anilor '90 în Uniunea Sovietică
ţigările erau utilizate ca mijloc de plată pentru procurarea unor produse occidentale, precum
aparatura video, ori pentru câştigarea accesului spre putere.
Aceste exemple ilustrează că pentru acceptarea unui bun ca monedă şi ca mijloc de plată
nu este necesară intervenţia guvernelor, în scopul impunerii acestuia. De-a lungul timpului,
autorităţile au declarat drept monedă anumite bunuri (metale preţioase, bijuterii), dar
funcţionarea sistemelor respective nu a fost posibilă, întrucât bunurile în cauză nu au fost
acceptate la modul general, ca mijloace de plată. În anul 1828, guvernul rus a încercat să
introducă platina, ca metal monetar, însă abandonează acest sistem, datorită rarităţii metalului şi
a valorii foarte ridicate.
În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi participanţii la
derularea tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de
cont sau scriptuali.
D. Funcţia de rezervă a valorii / mijloc de tezaurizare
Înclinaţia spre economisire atât a populaţiei cât şi a agenţilor economici, conduce la
constituirea unor depozite sau rezerve de valoare. Alături de imobile, terenuri, lucrări de artă,
bijuterii, moneda constituie o formă a acestor rezerve de avere.
Avantajul utilizării monedei cu acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate,
comparativ cu celelalte forme.
La modul general, prin lichiditate se înţelege uşurinţa cu care anumite active sunt
convertite în monedă, într-un interval scurt de timp şi cu costuri minime de conversiune.
Întrucât menţinerea unei rezerve de valoare sub formă de imobile sau alte active reale,
presupune un inconvenient major, atunci când se doreşte realizarea unei tranzacţii şi
transformarea în lichidităţi imediate, rezultă că populaţia şi agenţii economici păstrează sumele
mari de bani fie în numerar, fie în monedă scripturală.
În anumite circumstanţe, moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a valorii. Este cazul
perioadelor de creştere rapidă a preţurilor, şi de manifestare a inflaţiei. În asemenea situaţii,
valoarea nominală a plasamentelor efectuate nu reprezintă valoarea reală a acestora, iar rata
dobânzii nu compensează, decât parţial, pierderea de valoare datorată inflaţiei. Ca alternativă, se
caută alte forme de prezervare a valorii, dintre care aurul este o modalitate preferată după anii
’70, când inflaţia şi preţul petrolului au sporit, iar cea mai populară investiţie o reprezentau
plasamentele în metale preţioase.
Acest tip de plasament s-a practicat până după anii '80, când preţul aurului a sporit
considerabil, depăşind 850 $/uncia (o uncie = 31,1035 gr), comparativ cu preţul aurului de 200
$/uncia cât se înregistra cu câţiva ani înainte. Declinul aurului ca instrument de rezervă a valorii
intervine la jumătatea anilor ’90, când preţul unciei scade sub 370 $ şi în contextul unei
ameliorări a inflaţiei (5 % în cazul economiei americane).
3
Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996

7. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
Datorită riscului pe care îl prezintă conservarea averii în active a căror valoare nu este
fixată în funcţie de evoluţia în timp a inflaţiei, rezultă că cele mai preferate forme de rezervă a
valorii sunt depozitele la termen, activele financiare de natura obligaţiunilor şi conturile curente
personale, care permit o actualizare a valorii acestora în raport cu inflaţia.
E. Funcţia de standard a plăţilor amânate
Prin această funcţie îndeplinită de monedă se evidenţiază rolul în exprimarea valorii
contractelor pe termen lung, respectiv, stabilirea în momentul actual a unei sume ce urmează a fi
încasată sau plătită la o dată viitoare.
De exemplu, un colecţionar de artă acceptă să plătească unui pictor, care va termina un
tablou peste 3 luni, o anumită sumă de bani, cu condiţia livrării acestuia la momentul stabilit.
Într-un asemenea caz, se consideră că moneda în care s-a exprimat contractul îndeplineşte
funcţia de standard al plăţilor viitoare.
Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale,
reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcţie.
Concluzii
• Funcţiile monedei pot fi privite şi din punct de vedere al importanţei lor, ca funcţii de
bază şi funcţii derivate.
Manifestarea monedei ca unitate de cont şi standard al plăţilor viitoare derivă din
funcţiile de bază, cea de etalon al valorii şi cea de mijloc de plată şi de schimb.
Împreună, aceste funcţii fac procesul de schimb mult mai uşor şi eficient, comparativ cu
cel practicat în economiile nemonetare, conducând, astfel, la creşterea eficienţei întregii activităţi
economice.
• Un alt aspect care trebuie menţionat şi care vizează în special şi economiile în tranziţie,
este cel al dolarizării.
În economia de piaţă, moneda îndeplineşte funcţiile clasice de mijloc de schimb, unitate
de cont şi standard sau măsură a valorii. Capacitatea monedei de a îndeplini aceste funcţii este
limitată în condiţiile unei rate înalte a dobânzii. Astfel, specific economiilor în tranziţie este ca
dolarii să înceapă să circule ca o alternativă de măsură a valorii.
Rata înaltă a inflaţiei alterează preţul bunurilor şi serviciilor, condiţii în care dolarii devin
chiar unitate de cont. Preţurile în unele magazine (shop) sunt exprimate în dolari, iar operaţiile de
schimb valutar facilitează achiziţia bunurilor, indiferent de forma de exprimare a preţului. Atunci
când se ajunge la hiperinflaţie, dolarizarea devine completă.
Estimarea volumului dolarilor aflaţi în circulaţie în ţările central şi est europene, pe de o
parte şi în cele ale Federaţiei Ruse, este dificil de realizat, dar sumele sunt considerabile. Banca
Rezervelor Federale estimează că dolarii utilizaţi în aceste regiuni depăşesc volumul celor din
SUA.
Un astfel de fenomen prezintă probleme majore şi din punct de vedere al controlului
monetar, al ofertei de monedă şi al emisiunii realizate de banca centrală.
Economiile în tranziţie care încearcă stabilizarea inflaţiei sunt capabile să alimenteze cu
dolari economiile lor. Mecanismul este normal şi constă în manifestarea preferinţei pentru
depozite exprimate în valută, comparativ cu moneda naţională. Atunci când rata reală a dobânzii
devine pozitivă, este mai atractiv a se constitui depozite în moneda locală decât în $. Deţinătorii
încep să vândă dolarii către banca centrală şi, astfel, printr-un cerc vicios, se ajunge la majorarea
rezervelor externe ale ţării respective.

8. Monedă şi credit
2. Clasificarea monedei şi caracteristicile acesteia
De-a lungul evoluţiei sale, moneda a cunoscut diferite forme de existenţă, de la forma
marfă a acesteia la forma abstractă sau moneda semn. Pentru a înţelege modificările de ordin
cantitativ şi calitativ care au marcat evoluţia monedei, este necesară o clasificare în funcţie de
anumite criterii reprezentative.
2.1. Clasificarea monedei
2.1.1. Forma de existenţă a monedei este un prim criteriu de clasificare, în funcţie de
care se distinge: moneda materială (A) şi moneda scripturală (B).
A. Moneda materială cunoaşte două forme, în funcţie de calitatea materialului din care
este confecţionată: moneda din metal şi moneda din hârtie.
A.1. Moneda metalică, cunoscută încă din antichitate, este alcătuită din metale comune,
obişnuite sau din metale preţioase. În Egiptul Antic, în mileniul al III-lea î.e.n., ca instrument de
schimb se folosea arama, iar în mileniul al II-lea î.e.n., aurul. La început se utilizau lingourile,
dar, datorită inconvenientului pe care îl prezentau prin operaţiunile de divizare şi cântărire în
momentul schimbului, s-a trecut la forma propriu-zisă a monedelor, ca piese metalice. Literatura
de specialitate plasează baterea primelor monede în Grecia Antică, apreciind că „descoperirea
monedei a fost una din cele mai preţioase contribuţii, pe care cultura greacă a adus-o civilizaţiei
umane”4.
Generalizarea metalelor preţioase ca metal monetar a fost posibilă datorită calităţilor
fizice şi chimice ale acestora, astfel:
♦ sunt puţin alterabile, iar prin aliaje cu alte metale capătă un grad de rezistenţă ridicat;
♦ se caracterizează printr-o mare divizibilitate (tehnica actuală permite tragerea a 1400 foiţe,
dintr-o tablă de 1 mm aur);
♦ metalele preţioase concentrează o valoare mare într-un volum mic, ceea ce face posibilă
îndeplinirea funcţiei de etalon al valorii;
♦ îşi menţin constantă valoarea în timp, iar falsificarea pieselor din metale preţioase este uşor
recunoscută;
♦ prezintă avantajul transformării cu uşurinţă;
♦ în anumite perioade, autorităţile monetare pot adopta măsuri de protejare a stocurilor de
metale preţioase.
Deşi utilizarea metalelor preţioase ca metal monetar a prezentat avantaje certe, iar
procesul schimbului a fost fluidizat, dezvoltarea dimensiunilor vieţii economico-sociale reclama,
la un moment dat, o cantitate mai mare de metal preţios. Cantitatea limitată de metal preţios şi
chiar utilizarea acestuia în alte scopuri decât cele monetare (peste 2/3 din cantitatea totală de aur
se utilizează în scopuri industriale şi sub formă de tezaure personale), a condus la manifestarea
unui dezechilibru între cererea şi oferta de monedă din metalul preţios, şi a impus căutarea altor
forme de monedă.
A.2. Apare, astfel, moneda de hârtie, care îmbracă la rândul său două forme:
A.2.1. – moneda de hârtie reprezentativă (biletul de bancă sau bancnota)
A.2.2. – moneda convenţională (emisă de stat)
A.2.1. Moneda de hârtie reprezentativă are la bază o anumită garanţie, iar mărimea, cantitatea
şi circulaţia acesteia este precis reglementată. Cele mai reprezentative forme sunt: biletele de
4
Ştefan Dumitrescu – Tratat de Monedă (1948) op.cit. în Vasile Turluc, Vasile Cocris – Monedă şi Credit,
Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 26

9. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
bancă sau bancnotele.
Valoarea nominală a unui bilet de bancă ar trebui să fie garantată cu valori reale,
respectiv să existe un stoc de metale preţioase, la emitent, ceea ce dă posibilitatea transformării
în aur prin convertibilitate.
Apariţia biletului de bancă (bancnota) s-a realizat prin 2 modalităţi:
- certificatul de depozit
- circulaţia cambiilor.
Existenţa certificatelor de depozit este plasată în timp, în China, în secolul al X-lea, când
se prezentau în cadrul schimbului, anumite înscrisuri care echivalau cu o cantitate de metal
preţios.
În Europa, activitatea negustorilor care se deplasau dintr-o localitate în alta, era însoţită
de depunerea cantităţilor de monedă (aur) la banca din localitatea de domiciliu şi obţinerea, în
schimb, a unui înscris, sub formă de certificat de depozit nominal. Un asemenea înscris putea fi
transformat în metal preţios, de către o altă bancă, din altă zonă, cu care banca emitentă avea
relaţii.
Principalele avantaje pe care le prezenta bancnota, sub forma certificatului de depozit
constau în următoarele:
♦ se înlăturau riscul şi cheltuielile antrenate de efectuarea transportului;
♦ se adapta mai uşor cantitatea de monedă la dimensiunile tranzacţiilor din economie;
♦ conferea deţinătorului siguranţa că emitentul va plăti suma înscrisă pe biletul de bancă.
Prin apariţia cambiilor, biletul de bancă sau bancnota intră în circulaţie, în sensul că
orice deţinător al unei cambii (care reprezintă o anumită obligaţie a emitentului), dacă o depune
la bancă, primeşte, în schimb, bancnota proprie a acesteia.
Varianta modernă a bancnotei aparţine întemeietorului băncii Suediei, Palmstrunk. Din
acest moment, bancnota se confecţionează dintr-un anumit material, o hârtie specială semnată de
către emitent.
În funcţie de utilizările bancnotei se pot distinge următoarele perioade în evoluţia
acesteia, astfel:
♦ de la apariţie, până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, perioadă în care bancnota a fost folosită
ca mijloc de plată între bănci;
♦ de la începutul sec. al XIX-lea până la jumătatea sec. XIX, perioadă în care bancnota a
fost utilizată ca monedă în relaţiile comerciale;
♦ de la jumătatea sec. al XIX-lea până la sfârşitul secolului, când bancnota este folosită ca
monedă auxiliară (moneda principală era confecţionată din aur);
♦ de la sfârşitul sec. al XIX-lea până la începutul primului război mondial, când bancnota
este folosită ca monedă principală;
♦ de la sfârşitul primului război mondial, bancnota este tipul unic de monedă.
A.2.2. Cealaltă formă de existenţă a monedei de hârtie o reprezintă moneda emisă şi pusă în
circulaţie de către stat, numită şi moneda de hârtie convenţională sau hârtie monedă. Această
monedă este pur convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea statului. Scopul pentru care
este emisă îl reprezintă acoperirea unor nevoi ale statului şi, în special, această monedă
îndeplineşte funcţia de mijloc de circulaţie.
B. Crearea monedei, fără garantarea cu un stoc de aur la nivelul emitentului, practicată
de către băncile comerciale, prin înscrierea într-un cont a sumei deţinute de client, conduce la o
altă formă de existenţă a monedei, şi anume moneda scripturală (de cont). Aceasta reprezintă o
formă a bancnotei, bazată pe încredere (moneda fiduciară) şi care cunoaşte importante modificări
din punct de vedere al formei de prezentare. Cecurile şi viramentele constituie forme actuale ale
monedei fiduciare, emisiunea lor având la bază deschiderea unui cont la bancă de către agenţii

10. Monedă şi credit
economici. Circulaţia monedei scripturale se limitează la înregistrări în conturile bancare prin
care se diminuează, respectiv, se majorează sumele din conturi corespondente. O altă formă de
existenţă a monedei scripturale o reprezintă cărţile de plată (cardurile bancare) şi moneda
electronică.
2.1.2. În funcţie de unitatea emitentă, distingem următoarele forme de monedă5:
A – moneda creată de agenţii economici
B – moneda creată de tezaur sau trezoreria statului
C – moneda creată de bănci
A. Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate
pe etalonul aur. În baza acestui mecanism, agenţii economici se prezentau la monetărie cu
lingouri de aur şi primeau în schimb echivalentul în aur monedă. Un lingou standard reprezenta
400 uncii, respectiv 12,44 kg aur. De exemplu, în anul 1928, pentru un lingou de aur, suma
minimă schimbată, în Franţa, era 215.000 FF.
B. Moneda creată de tezaur reprezintă moneda creată de trezoreria statului în funcţie de
necesităţile economiei reale, şi prin respectarea restricţiilor impuse de politica monetară.
C. Moneda creată de către bănci cuprinde atât moneda creată de către banca centrală cât şi
moneda creată de către băncile comerciale. Moneda scripturală creată de către băncile
comerciale apare sub forma soldurilor creditoare înregistrate la nivelul întregului sistem bancar,
şi se regăseşte în economie sub forma creditelor acordate. Moneda creată de banca centrală se
regăseşte, în circulaţie sub forma numerarului (monedă metalică şi bancnote) aflat la deţinătorii
nebancari.
Moneda creată prin procesul creaţiei monetare se regăseşte în pasivul bilanţului la nivelul
băncii centrale şi al băncilor comerciale.
2.1.3. În funcţie de obligaţia pe care şi-o asumă banca emitentă se disting următoarele forme de
monedă:
A – moneda convertibilă
B – moneda neconvertibilă
Prin definiţia dată de FMI, convertibilitatea reprezintă, în sens larg, desfiinţarea
restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale, iar în sens
restrâns, obligaţia băncilor din fiecare ţară de a cumpăra propria monedă deţinută de alte bănci
cu condiţia ca aceasta să provină din operaţiuni curente.
A. Convertibilitatea monetară a cunoscut două forme principale: convertibilitatea
metalică şi convertibilitatea în valută, fiecare din acestea putând îmbrăca forma convertibilităţii
interne şi externe.
Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur-monede, mecanismul
acesteia dând posibilitatea schimbării în aur a întregii cantităţi de bancnote deţinute de populaţie
sau de agenţii economici.
Convertibilitatea în valută, ca formă a convertibilităţii care se practică în prezent, a fost
adoptată de ţările europene în anul 1958, şi dă posibilitatea transformării unei monede în alta. În
condiţiile convertibilităţii interne, atât rezidenţii cât şi nerezidenţii pot, în mod liber, să vândă şi
să cumpere devize în schimbul monedei naţionale, şi pot face operaţiuni cu devize. În România,
în anul 1991, s-a adoptat forma convertibilităţii interne a leului în valute.
5
Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996, pag.20

11. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
Convertibilitatea externă în valută este rezervată numai persoanelor nerezidente şi este limitată
datorită nivelului limitat al rezervelor valutare ale ţărilor.
Avantajele convertibilităţii în valute constau în următoarele:
• stimulează realizarea echilibrului valutar al ţării respective;
• face posibilă sporirea eficienţei comerţului exterior;
• este posibilă restructurarea permanentă a economiei prin dezvoltarea celor mai
eficiente sectoare;
• cursurile valutare se fixează pe baza raportului real între cerere şi ofertă.
B. Moneda neconvertibilă cuprinde numai moneda care circulă în cadrul graniţelor
naţionale şi care este deţinută numai de către persoanele rezidente.
2.1.4. După valoarea intrinsecă, moneda cunoaşte următoarele două forme:
- monedă cu valoare integrală
- moneda-semn.
Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal preţios,
egală cu valoarea nominală atribuită. Spre deosebire de aceasta, moneda semn (numită şi
fiduciară) are inscripţionată o valoare nominală diferită de valoarea reală a materialului din care
este confecţionată.
2.1.5. După capacitatea liberatorie (circulatorie) a monedei se poate face distincţie
între:
- moneda legală
- moneda facultativă
- moneda fracţionară
Moneda legală este stabilită prin lege, (în 1867, în România se adoptă ca monedă leul,
cu 100 subdiviziuni numite bani) şi are capacitate circulatorie sau liberatorie nelimitată.
Moneda facultativă este moneda care există ca alternativă de constuire a depozitelor, în
perioadele de manifestare a inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale. În general, este o
monedă străină, care nu fluctuează puternic la manifestarea anumitor factori din interiorul
graniţelor naţionale, asigurând o protecţie a economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici.
Nu este monedă legală, dar este acceptată de instituţiile bancare.
Moneda fracţionară este specifică perioadei bimetalismului şi caracterizează moneda de
argint, care circulă paralel cu moneda de aur.
Din diversitatea formelor de prezentare a monedei de-a lungul evoluţiei, rezultă că
anumite caracteristici s-au menţinut în permanenţă, astfel încât să permită îndeplinirea tuturor
funcţiilor sale.
2.2. Caracteristicile monedei
În perioada monedei metalice şi a metalelor preţioase, principalele caracteristici ale
acestora le-au consacrat în rolul de metal monetar, astfel:
♦ deteriorarea era nesemnificativă;
♦ nu erau inflamabile;
♦ erau impermeabile şi rezistente la orice factori distructivi;
♦ puteau fi topite şi returnate într-un număr mai mare şi în altă dimensiune;
♦ prezentau şi avantajul unei valori intrinseci sporite.
Astfel, portabilitatea, divizibilitatea şi recunoaşterea cu uşurinţă reprezintă cele mai
importante caracteristici ale monedei metalice. Dezvoltarea creditului face ca aceste trăsături să

12. Monedă şi credit
fie mai puţin importante, astăzi. O bancnotă de 100.000 lei este mai uşor de transportat decât o
piesă de aur de 20 lei sau de 10 lei (potrivit definiţiei de la 1867,1 leu = 0,3226 gr aur, cu titlul
900 0/00). De asemenea, un cec emis pentru 1 milion lei nu aduce în discuţie natura materialului
din care sunt confecţionaţi banii şi nu prezintă importanţă nici divizibilitatea monedei.
Acceptabilitatea reprezintă o caracteristică a monedei, indiferent de forma acesteia şi de
perioada de timp în care a circulat. Cu cât o monedă este mai acceptată, cu atât este mai căutată,
respectiv este universal dorită, întrucât în schimbul ei pot fi primite bunuri şi prestate servicii.
Acceptabilitatea este baza lichidităţii. Lichiditatea este cea care face ca deţinătorul de
monedă să o utilizeze imediat, pentru procurarea de bunuri, fără a suporta costuri de
transformare. Moneda este fundamentul lichidităţii; alte forme, de active financiare sau reale,
sunt mai mult sau mai puţin lichide unele faţă de altele, dar nici unul nu este în aceeaşi măsură ca
moneda.
Stabilitatea
Pentru ca utilizarea monedei să fie satisfăcătoare, este necesar ca aceasta să fie
caracterizată prin stabilitate.
Atunci când moneda este utilizată ca rezervă a valorii sau ca standard al plăţilor amânate,
este important ca valoarea monedei să nu prezinte fluctuaţii semnificative.
Hiperinflaţia din Germania, din anul 1923, când rata inflaţiei a ajuns la 1000 % lunar, ori
cea din China sau Austria de după al II-lea Război Mondial, au distrus complet valoarea monedei
şi au nimicit economiile a milioane de deponenţi.
Instabilitatea monedei creează dificultăţi şi în procesul de utilizare a acesteia ca mijloc de
schimb. Când populaţia îşi pierde încrederea în moneda naţională, atunci va încerca să se
elibereze de aceasta, cât mai repede posibil. În mod similar se încearcă să se păstreze moneda în
perioadele de scădere a preţurilor, încurajând astfel, viitorul declin al preţurilor.
Stabilitatea nu trebuie considerată ca o invariabilitate a monedei. O scădere moderată a
valorii monedei poate fi acceptată şi argumentată într-o economie, atunci când preţurile
înregistrează o creştere graduală. De asemenea, poate apărea normală şi menţinerea nemodificată
a valorii monedei de-a lungul unei perioade de timp.
Atributele legale ale monedei reprezintă caracteristici stabilite prin lege şi se referă la:
A – legalitatea monedei
B – etalonul monetar
A. Legalitatea monedei
Scopul declarării legalităţii monedei este acela de a creşte acceptabilitatea acesteia. De-a
lungul timpului, legile cu privire la moneda legală au avut diferite grade de complexitate, dar
acestea s-au simplificat. Leul, moneda legală a României, are caracteristica de monedă legală
pentru orice sumă şi pentru orice scop. Depozitele constituite în altă monedă, decât cea naţională,
pot genera avantaje pentru deţinătorii acestora, ca urmare a cursului de schimb, dar nu sunt
recunoscute ca moneda legală.
B. Etalonul monetar
În funcţie de materialul care a stat la baza definirii monedei se disting etaloane monetare
metaliste şi nemetaliste. În cadrul etaloanelor metaliste se disting etalonul aur, etalonul argint şi
bimetalismul. În prezent, etalonul monetar îl reprezintă puterea de cumpărare. Primul sistem
monetar al României (1867) adoptă etalonul bimetalist, în care rolul de echivalent general îl
îndeplineşte atât aurul cât şi argintul. Unitatea monetară fixată prin lege, este stabilită la 0,3226
gr aur şi 5 gr argint. Raportul de valoare dintre cele două metale s-a stabilit la 1/14,38. În 1890,
odată cu trecerea la monometalism, leul a fost definit numai printr-o cantitate de aur: 1 leu =
0,3226 gr. Legea monetară adoptată în 1929, cu prilejul reformei monetare de stabilizare
redefineşte moneda naţională; 1 leu = 0,010 gr aur, ceea ce înseamnă o devalorizare de 32,26 ori

13. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
faţă de ultima definire. Alte momente în evoluţia monedei naţionale sunt marcate de reformele
monetare din 1952 şi 1954. În 1952, legea revalorizează leul prin stabilirea conţinutului în aur la
79,346 mg aur, iar în 1954, conţinutul în aur sporeşte la 0,148112 gr aur fin, aceasta fiind ultima
definire în aur a monedei naţionale.
3. Masa monetară şi agregatele monetare
3.1. Definirea masei monetare
Masa monetară • reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor băneşti
existente în economia unei ţări la un moment dat, sau ca medie pe o
anumită perioadă;
• este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanţului centralizat
al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea operaţiilor duble
dintre bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi celui nebancar. Sectorul
bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve în moneda băncii
centrale (bilete şi depozite în cont curent), iar sectorul nebancar al economiei este constituit din
agenţii economici şi populaţie, care deţin bancnote, moneda metalică şi depozite în conturile
curente la băncile comerciale.
Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor,
creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele băneşti
existente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv, elementele din pasivul
băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.
În schema următoare sunt prezentate relaţiile de corespondenţă care se stabilesc între
deţinătorii şi utilizatorii de monedă în cadrul economiei6.
Agenţi economici şi populaţie Bănci comerciale
2A • Depozite în 4A • Depozite în
conturi curente la conturi curente la 2P • Depozite la
bănci comerciale banca centrală vedere ale
1A • Bilete (monede) 3A • Bilete (moneda) agenţilor
la banca centrală la banca centrală economici şi
ale populaţiei
Banca Centrală
- Aur 4P • Depozite la
- Devize vedere ale băncilor
- Credite acordate comerciale
statului 3P • Bilete (monede)
- Portof. de efecte ale băncilor com.
comerciale 1P • Bilete (monede) ale
- ag.economici
- populaţiei
6
Silviu Cerna – Sistemul monetar şi politica monetară, Ed.Enciclopedică, 1996, pag. 18

14. Monedă şi credit
Astfel, măsurarea masei monetare se poate realiza prin următoarele două modalităţi:
1) prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul participanţilor din
economie: Mm = 1A + 2A + 3A + 4A
2) prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanţului băncilor comerciale şi în
pasivul Băncii Centrale: Mm = 1P + 2P + 3P + 4P
Identitatea contabilă care se manifestă între aceste componente demonstrează că, la
nivelul economiei, creanţele monetare asupra băncilor sunt egale cu datoriile, respectiv cu
angajamentele acestora.
3.2. Indicatori de structurare a masei monetare
Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se recurge la structurarea
acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi a agregatelor monetare.
Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează după următoarele
criterii, utilizate în statistica monetară internaţională.
A. sfera pe care o serveşte masa monetară
B. natura social economică a deţinătorilor de monedă
C. rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare
D. gradul de lichiditate al diferitelor componente
A. Din punct de vedere al sferei, masa monetară poate fi analizată ca monedă scripturală
(bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau asupra populaţiei,
sau ca numerar în casieriile agenţilor economici şi ale instituţiilor.
B. Din punct de vedere al deţinătorilor, se disting:
- mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public;
- mijloace băneşti ale sectorului privat.
C. Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei, se disting:
- mijloace băneşti cu circulaţie curentă;
- mijloace băneşti economisite;
- alte mijloace băneşti.
Acest criteriu este utilizat de statistica FMI, care utilizează noţiunile:
- money cuprinde: numerarul din afara sistemului bancar şi banii din conturile curente,
(care îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de circulaţie);
- qvassi money cuprinde depozitele pe termen scurt ale agenţilor economici şi ale
populaţiei;
- other ithems cuprinde mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
D. Din punct de vedere al lichidităţii se disting:
- lichidităţi primare
- lichidităţi secundare
- lichidităţi terţiare
Criteriul lichidităţii este facultativ, în sensul că nu îl folosesc toate ţările.
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare, ţinând
seama de trei criterii principale:
• - eficacitatea agregatelor monetare
• - caracterul controlabil
• - disponibilitatea statistică.
Eficacitatea agregatelor monetare se interpretează în funcţie de capacitatea acestora de
a se constitui în obiective intermediare ale politicii monetare. Acestea trebuie să ofere informaţii

15. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
complexe şi să atragă atenţia asupra evoluţiei comportamentului agenţilor economici.
Ca tendinţă generală, se constată că autorităţile monetare acceptă mai multe agregate
monetare, fixând tot atâtea obiective câte agregate sunt create.
Evoluţia agregatelor monetare nu este influenţată numai de comportamentul agenţilor
economici şi al populaţiei, dar şi de modificările reglementărilor în vigoare.
Caracterul controlabil al agregatelor monetare evidenţiază influenţa pe care o poate
exercita autoritatea monetară atunci când se constată că evoluţia unui agregat nu este
corespunzătoare şi se încearcă corijarea acestuia.
Disponibilitatea statistică desemnează calitatea agregatului monetar de a fi rapid
disponibil şi în măsură de a permite autorităţilor monetare o reacţie rapidă. În general, se
recomandă agregate mai restrânse, mai uşor de calculat.
Exemplele următoare demonstrează că numărul agregatelor diferă în funcţie de
obiectivele politicii monetare.
Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate:
M1 = numerar în circulaţie (în afara sistemului bancar) şi depozite la vedere;
M2 = M1 + depozite la termen la băncile comerciale;
M3 = M2 + depozite la termen la băncile populare şi la casele de economii;
M4 = M3 + certificate de depozit negociabile;
M5 = M4 + certificate de depozit de mare valoare.
În Franţa:
M1 = numerar în circulaţie + soldul conturilor la vedere;
M2 = M1 + plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuinţe;
M3 = M2 + active monetare ale rezidenţilor + depozite la vedere + bonuri de casă +
certificate de depozit.
La modul general, se poate aprecia că:
agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective şi depunerile în conturi curente, deci
toate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;
agregatul M2 este mai cuprinzător şi include în afară de M1 ansamblul plasamentelor la termen
în vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi, într-un anumit
interval de timp;
agregatul M3 include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura cărora se
află certificatele de depozite, bonurile de casă.
Dacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poate construi agregatul L, care înglobează
toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe termen mediu şi lung, care
pot fi transformate mai lent în lichidităţi.
Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M1 a masei monetare este cea
mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-cumpărare din
economie.
Analiza datelor privind masa monetară în circulaţie şi structura acesteia, pe baza datelor
publicate de statistică financiară-internaţională, conduce la următoarele concluzii:
• în ţările în curs de dezvoltare, mijloacele băneşti, sub formă de lichidităţi (M1) deţin
aproximativ 60 % din masa monetară, în Asia; 40 % în ţările din America Latină; şi 27-28 % în
ţările industrializate.
• obiectivele în domeniul politicilor monetare din ţările industrializate includ şi evoluţia
agregatelor monetare. În 1990 în SUA s-a urmărit o creştere de 3-7 % a agregatului M2, în
Japonia o creştere de 10-12 %, în Germania de 4 – 6 %, iar în Olanda o creştere de 5 %. Aceste
norme de creştere a agregatelor monetare evidenţiază voinţa autorităţilor monetare de a menţine
o orientare restrictivă, cu scopul frânării inflaţiei şi a asigurării unei concordanţe între creşterea
masei monetare şi creşterea PIB.
Utilizarea agregatelor monetare ca obiective intermediare ale politicii monetare poate fi

16. Monedă şi credit
demonstrată în cazul României, în contextul situaţiei monetare a anilor 1991 - 1994. În această
perioadă, BNR a utilizat M2 ca obiectiv intermediar, urmărind prin program o creştere a cantităţii
de monedă mai mică decât a PIB nominal, cu scopul de-a comprima presiunile inflaţioniste.
Deşi cantitatea de monedă a crescut mai lent decât PIB în expresie nominală, lichiditatea
din sistem nu a reprezentat o constrângere pentru creşterea preţurilor.
Începând cu 1992, în sistemul bancar au apărut creditele preferenţiale direcţionate, care
au avut ca sursă emisiunea băncii centrale, ceea ce a condus la o lichiditate sporită a economiei.
Creaţia monetară excesivă a avut efecte negative, printre care cel de întârziere a procesului de
atragere a economiilor populaţiei în sistemul bancar.
3.3. Masa monetară în România
În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin utilizarea următoarelor
agregate:
• masa monetară în sensul larg (M2)
• masa monetară în sensul restrâns (M1) care cuprinde:
- numerar în afara sistemului bancar
- disponibilităţi la vedere
• cvasi-bani; în structura cărora se includ:
- economiile populaţiei
- depozitele în lei
- depozitele în valută
Tot pentru analiza masei monetare se determină şi indicatorul baza monetară, calculat
ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia sunt incluse următoarele elemente:
• numerar în casieriile băncilor;
• numerar în afara sistemului bancar;
• disponibilităţi ale băncilor la BNR.
La sfârşitul anului 1998, masa monetară din România se prezenta astfel:
Indicatori Masa monetară
– în România dec. 98
MASA MONETARA (M2) 92525,0
M1 22109,0
Numerar în afara sistemului bancar 11525,0
Disponibilităţi la vedere 10584,7
Agenţi economici cu capital majoritar de stat 2742,0
Agenţi economici cu capital majoritar privat 6078,5
Conturi curente ale populaţiei 769,0
Alte disponibilităţi 994,0
CVASI-BANI 70415,2
Economii ale populaţiei 30966,0
La vedere 1403,0
Pe termen 29563,0
Depozite în lei 9248,0
Depozite pe termen 5498,0
Agenţi economici cu capital majoritar de stat 910,1
Agenţi economici cu capital majoritar privat 2851,3
Alte depozite 17369
Depozite condiţionate 1380,3
Certificate de depozit 2370,2
Depozite în valută ale rezidenţilor7 30199,8
7
Transformate la cursurile de schimb ale pieţei valutare valabile în ultima zi a lunii.
Acelaşi regim se aplică activelor şi pasivelor în DST

17. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
La vedere şi pe termen 27463,0
Agenţi economici cu capital majoritar de stat 6817,0
Agenţi economici cu capital majoritar privat 7820,0
Populaţie 10895,0
Alte depozite 1931,0
Condiţionate 2736,6
După cum rezultă din tabel, masa monetară din România este structurată în 3 indicatori
care permit autorităţilor monetare să urmărească evoluţia disponibilităţilor la vedere şi la termen
ale agenţilor economici şi ale populaţiei.
♦ Analiza evoluţiei masei monetare în perioada 1991-999, pe structură evidenţiază
următoarele aspecte:
• a sporit ponderea componentelor care intră în structura agregatului CVASIBANI,
componente mai puţin lichide decât cele cuprinse în M1, dar care permit protejarea activelor de
efectele inflaţiei;
• masa monetară în sens restrâns, M2, a sporit de la un an la altul, dar într-un ritm mai
scăzut decât rata inflaţiei;
• o diminuare considerabilă se constată pentru disponibilităţile la vedere, care îşi reduc
ponderea de la 50,2 % la 8,3 %, în intervalul analizat. Trebuie remarcat faptul că până în
decembrie 1991, în această componentă au fost incluse şi depozitele pe termen ale agenţilor
economici.
Structura masei monetare, 1991-19998
- procente -
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
M2 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
M1 67,4 55,4 49,9 42,6 38,8 36,8 30,1 23,9 21,7
Numerar în afara sistemului 17,3 22,2 23,4 20,7 20,6 17,7 14,8 12,5 13,4
bancar
Disponibilităţi la vedere 50,2 33,2 26,4 21,9 18,2 19,1 15,3 11,4 8,3
CVASIBANI 32,6 44,6 50,1 57,4 61,2 63,2 69,9 76,1 78,3
Economii ale populaţiei 25,3 22,0 14,4 25,6 28,1 29,0 32,4 33,5 29,2
Depozite în lei pe termen şi 3,3 4,7 6,7 9,7 10,5 10,8 9,0 10,0 11,5
condiţ.
Depozite în valută ale rezidenţilor 3,9 17,9 29,0 22,1 22,6 23,4 28,5 32,6 37,6
• Un alt aspect care trebuie evidenţiat cu privire la masa monetară este faptul că stocul de
monedă nu este constant; acesta se reînoieşte continuu prin procesul de creare şi distrugere a
monedei.
Masa monetară este o mărime economică aflată în continuă creştere, după cum
demonstrează cifrele următoare;
• în anul 1985, nivelul masei monetare reprezenta 161.829 milioane lei
• în anul 1994, nivelul masei monetare reprezenta 4.534,222 miliarde lei
• în anul 1999, în luna iunie, nivelul masei monetare reprezenta 103.497,7 miliarde lei.
Creşterea nivelului masei monetare reflectă sporirea dimensiunilor economice şi
monetare ale activităţii. Pentru a evidenţia importanţa acestui indicator, masa monetară trebuie
corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia tranzacţiilor).
PIB
Astfel, se măsoară un raport (în care Mm reprezintă media cantităţii de monedă din
Mm
fiecare lună) şi care este denumit generic, viteza de circulaţie a monedei.
Creşterea acestui raport semnifică o accelerare a vitezei de circulaţie a monedei, iar
8
Ion Dragomir, Eugen Rădulescu – „Azi, politica necesară”, articol publicat în Adevărul Economic, nr. 44/1999

18. Monedă şi credit
diminuarea înseamnă că masa monetară creşte mai rapid decât PIB, deci sporeşte lichiditatea
monetară (în 1985 = 2,56; în 1990 = 1,79; în 1993 = 7,3; în 1997 = 5,6).
Până în anul 1990, o anumită modificare a PIB a fost însoţită de o modificare mai
importantă a masei monetare, deci sistemul bancar a oferit o cantitate de monedă mai mare decât
cea reclamată de evoluţia economiei reale9.
Lichiditatea monetară a economiei sporeşte atunci când se manifestă o creştere
economică, iar preţurile cunosc o anumită stabilitate. În perioadele de inflaţie, fiecare deţinător
de monedă încearcă să o transforme în active reale (bunuri), oferind o cantitate sporită de
monedă pentru a achiziţiona un anume bun. În acest mod se alimentează creşterea preţurilor,
viteza de circulaţie a monedei creşte, iar gradul de lichiditate al economiei scade.
• Corelaţia dintre volumul masei monetare şi nivelul inflaţiei poate fi susţinută şi cu
datele disponibile pentru perioada 1990-1998. Masa monetară a crescut în medie anuală cu 55,6
% (1998) şi 140,5 % (în perioada 1994), ceea ce reflectă alimentarea procesului inflaţionist
imediat ce emisiunea monetară a depăşit dorinţa publicului de a păstra active băneşti.
4. Contrapartidele masei monetare
Masa monetară reprezintă stocul de monedă aflată la deţinătorii nebancari şi care apare
în pasivul băncilor comerciale pe de o parte, ca monedă scripturală şi în pasivul băncii centrale,
sub formă de bilete de bancă (numerar).
În acest mod, banii reprezintă titluri de creanţă ale posesorilor lor asupra băncilor
emitente. Contraposturile sau contrapartidele masei monetare, care figurează în pasivul
bilanţurilor băncilor emitente sunt reprezentate de elementele de activ din bilanţul acestora.
Statisticienii, preocupaţi de regruparea în categorii semnificative a contrapartidelor,
consideră esenţiale:
A) – contrapartida exterioară;
B) – creditele interne.
Evidenţierea acestor contrapartide poate fi realizată prin analiza elementelor ce figurează
în bilanţul băncii centrale. Simplificat, bilanţul BNR cuprinde următoarele elemente.
ACTIV (plasamente) PASIV (resurse)
Active externe Pasive externe
- Aur Cumpărări de DST de la FMI
- Valute convertibile Depozite la BRI
- valute efective Pasive interne
- disponibil în DST la FMI Emisiune monetară
- depozite la bănci străine Sume în tranzit
- disponibil la BRI Depozite ale organismelor internaţionale
- disponibil la FED Pasive interbancare
Fonduri proprii
Fonduri din reevaluarea aurului şi argintului
Active interne Alte pasive
Casa
Participaţii externe - FMI
- BIRD
- BRI
Credite guvernamentale
Active interbancare
Alte active
9
Silviu Cerna – op.cit

19. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
Din analiza bilanţului prezentat, rezultă că masa monetară în circulaţie are următoarele
contrapartide în activul băncii de emisiune:
• metal monetar (aur);
• valute şi titluri exprimate în moneda străină (devize);
• creditele acordate statului;
• credite acordate băncilor comerciale şi altor instituţii financiare.
Acoperirea masei monetare se concretizează în aceste patru elemente, care permit
delimitarea între cele două contrapartide, astfel:
A. Contrapartida exterioară reprezintă expresia contabilă a influenţei relaţiilor
internaţionale asupra masei monetare. Astfel, soldul balanţei de plăţi exercită o influenţă directă
asupra nivelului masei monetare. Un import de mărfuri antrenează o diminuare a încasărilor în
moneda naţională, întrucât întreprinzătorul care realizează operaţiunea transformă această
monedă în valută. Exportul conduce la creşterea încasărilor în valută, întrucât sumele încasate în
valute sunt convertite în moneda naţională. În acest mod se poate explica influenţa pe care
deficitul sau excedentul balanţei de plăţi, o exercită asupra masei monetare şi asupra lichidităţii
interne.
Astfel, rezultă modul în care contrapartida exterioară constituie „traducerea monetară” a
soldului balanţei de plată. Variaţia masei monetare este însoţită de o variaţie de aceeaşi mărime a
deţinerilor de aur şi devize ale băncii centrale.
B. Contrapartida – credite interne
Sub această denumire sunt regrupate:
• creditele acordate statului (sub forma achiziţiei de titluri publice şi care reflectă
creanţele asupra Trezoreriei);
• creditele interne acordate economiei (sub forma creditelor acordate agenţilor
economici şi a obligaţiunilor emise de întreprinderi şi deţinute de bănci).
La modul general, atunci când o bancă acordă un credit unui client, se produce o sporire a
dimensiunilor sumelor atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. Astfel, băncile îndeplinesc un
rol monetar atunci când acordă credite, întrucât la volumul existent al masei monetare se adaugă
o nouă cantitate.
În cazul în care băncile acordă credite pe baza fondurilor proprii sau pe baza celor atrase
de pe piaţă sau în cadrul împrumuturilor obligatare, nu se produce finanţare monetară, şi, prin
urmare nu sporeşte cantitatea de masă monetară. FMI utilizează conceptul de „credit interior
total” pentru a desemna ansamblul mijloacelor de finanţare puse la dispoziţia agenţilor
economici şi a populaţiei într-o ţară determinată.
În concluzie, masa monetară înţeleasă ca totalitatea mijloacelor de plată din sectorul
nebancar, are acoperire în metale preţioase, valute şi devize, creanţe asupra trezoreriei şi credite
acordate economiei.
• Analiza acoperirii masei monetare din România subliniază faptul că principala
contrapartidă o reprezintă creditele acordate economiei, care constituie între 70 % şi 80 % din
total. Până în 1990, volumul creditelor depăşea cu 50 % mărimea masei monetare, în sensul că
acestea erau acordate pe baza disponibilităţilor bugetului de stat. Ulterior, prin diminuarea
resurselor bugetare, s-a diminuat şi nivelul creditelor acordate economiei din această sursă.
• Celelalte forme de acoperire a masei monetare, sub forma aurului şi a devizelor, au o
pondere relativ redusă şi prezintă oscilaţii importante în funcţie de variaţiile cursului leului şi de
situaţia balanţei de plăţi.
• Creanţele asupra trezoreriei, reprezentate de titlurile emise de către stat în procesul de
acoperire a deficitului bugetar constituie o modalitate de acoperire a masei monetare, care nu a

20. Monedă şi credit
însemnat, în cazul României, o finanţare inflaţionistă a deficitelor bugetare.
Rapoartele anuale ale BNR grupează mijloacele de acoperire a masei monetare sau
contrapartidele acesteia, după cum indică tabelul următor, ceea ce evidenţiază rolul autorităţii
monetare în urmărirea evoluţiei cantităţii de monedă pe de o parte, şi a modalităţilor de acoperire
a acesteia, pe de altă parte.
Masa monetară Contrapartidele masei monetare
Masa monetară I + II I Aur şi devize
I Disponibilităţi monetare (a+b) II Creanţe asupra economiei
a) – bilete şi monede III Creanţe asupra trezoreriei publice
b) – depozite la vedere IV Diverse
II Disponibilităţi cvasimonetare
5. Circulaţia monetară
Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circulă şi finanţează
tranzacţiile economice.
• Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei permite măsurarea
cererii de monedă din economie:
MV = PQ
în care: M = masa monetară
P = nivelul preţurilor
Q = volumul bunurilor şi serviciilor
V = viteza de circulaţie a monedei
Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V, depinde de volumul
tranzacţiilor şi nivelul masei monetare.
P×Q
V=
M
Potrivit autorului, variaţiile masei monetare se rezolvă printr-o variaţie temporară a
vitezei de circulaţie, până în momentul în care se realizează un echilibru. Deşi scopul acestei
ecuaţii a fost acela de a dimensiona volumul masei monetare, în condiţii de echilibru, pe baza ei
s-au putut realiza analize ale fluctuaţiilor stocurilor de monedă, gradul de activitate al acestuia şi
variaţiile în timp.
Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de acte de
vânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită valoare, într-o
anumită perioadă de timp.
• Viteza de circulaţie micşorează sau amplifică volumul masei monetare, după cum
aceasta cunoaşte o accelerare sau încetinire. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera
circulaţiei un interval foarte scurt de timp, (atât cât este necesar pentru a trece din sfera
producţiei în sfera consumului) cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă
mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în decursul unui an.
În practică este dificil să se măsoare cu exactitate numărul circuitelor efectuate de
monedă, din acest motiv calculându-se un alt indicator, viteza de rotaţie.
Aceasta arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat sub
formă de coeficient sau în număr de zile.
• Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le realizează
masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-cumpărare. Pentru a

21. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare se calculează rulajul bănesc, respectiv
încasările şi plăţile realizate în decursul unei perioade.
Relaţia vitezei de rotaţie devine, astfel:
Rulaj banesc R
Vr = =
Masa monetara Mm
Numitorul fracţiei reprezintă masa monetară calculată ca medie (trimestrială sau anuală).
Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează mai multe rotaţii.
• Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima astfel:
Dp Mm × Dp
dz = = , în care
Vr R
Dp = durata perioadei de analiză (90 zile sau 360 zile)
Vr = viteza de rotaţie sub formă de coeficient
Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează, după cum
este evidenţiat în exemplul următor.
Exemplu
În decursul unei perioade de un an, în ţara X, s-a constatat un rulaj bănesc în valoare de
102.390 mild um, în condiţiile unei mase monetare medii de 35.450 mild um. În aceste condiţii,
numărul de rotaţii realizate de o unitate monetară, pentru a mijloci vânzările şi cumpărările din
economie este:
103.390 mild
Vr = = 2,91 rotaţii
35.450 mild
Numărul de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii este:
35.450 × 360 zile 360
dz = = = 123,71 zile/an
103.390 2,91
Dacă în urma majorării preţurilor, rulajul bănesc ar creşte la 135.400 mild, atunci
viteza de rotaţie va cunoaşte următoarea modificare:
135.400
Vr = = 3,81 rotaţii
35.450
360
dz = = 94,48 zile
3,81
Coeficientul de rotaţie Vr creşte de la 2,91 la 3,81 rotaţii, iar perioada de timp necesară
unei rotaţii scade la 123,71 zile la 94,48 zile, ceea ce reflectă accelerarea vitezei de rotaţie.
• Pentru o mai bună urmărire a gradului de activitate a componentelor masei monetare, se
poate măsura viteza de circulaţie pe baza M1 şi M2.
Viteza de circulaţie a monedei în România pentru perioada '91 – '98 se constată din
următoarea situaţie, (prin raportarea PIB la M1 şi M2).

22. Monedă şi credit
Viteza de circulaţie a monedei în România în perioada 1991-1998
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
M1 7,1 rot. 8,3 rot. 13,8 rot. 17,6 rot. 14,5 rot. 13,9 rot. 20,2 rot. 19,4 rot.
M2 3,7 rot. 5,0 rot. 7,3 rot. 7,5 rot. 5,5 rot. 4,9 rot. 5,6 rot. 4,8 rot.
• Din informaţiile prezentate în tabel rezultă diferenţa de viteză între componentele masei
monetare.
Diferenţele dintre cele două moduri de exprimare a vitezei de circulaţie, la nivelul
fiecărui an, provin din gradul diferit de activitate al elementelor care se regăsesc în M1 şi M2.
Informaţiile din tabel evidenţiază faptul că numerarul reprezintă cea mai activă componentă a
masei monetare. Numărul de rotaţii realizate de aceste componente a sporit de la 7,1 rotaţii în
1991 la 19,4 rotaţii în 1998. Valorile mari ale coeficientului, în anii 1993 - 1997 reflectă
diminuarea lichidităţii economiei în această perioadă, urmată de o îmbunătăţire a situaţiei în anul
1998.
• Pentru a răspunde necesităţilor curente ale circulaţiei monetare, semnele băneşti aflate
în circulaţie prezintă diversitate, atât din punct de vedere al valorii, cât şi al numărului.
Astfel, prezintă importanţă structura numerarului, ca principală componentă a masei
monetare M1.
Cantitatea de numerar, structurat pe bancnote şi piese metalice, în perioada 1993-1997, a
cunoscut următoarea evoluţie:
Bancnote şi monede aflate în circulaţie
- miliarde lei –
1993 1994 1995 1996 1997
Total bancnote emise 1105,8 2370,6 3910 5860,5 9583,9
din care:
bancnote 50 000 lei - - - 699,1 5314,9
10 000 lei - 963,5 2285,8 3693,9 3186,5
5 000 lei 812,9 1108,5 1281,0 1196 915,9
1 000 lei 192,1 209,5 249 183,4 84,3
500 lei 94,4 85,7 94,5 88,1 82,3
etc. (200, 100, 50 lei)
Total monede emise 20 286 41,9 47,8 46,8
din care:
monedă 100 lei 10,1 16,3 27,1 32,2 32,3
50 lei 4,9 7,0 8,9 9,4 9,4
20 lei 1,8 2,4 2,6 2,8 2,8
10 lei 1,0 1,1 1,4 1,4 1,4
etc. (5, 3, 1 leu)
Sursa: Book Payment systems in countries that have applied for membership of the European Union,
European Central Bank, August 1999
• Pentru determinarea vitezei de rotaţie a monedei se calculează indicatori pentru
diferitele componente ale masei monetare, astfel:
- mişcarea bancnotelor – este măsurată prin analiza vărsămintelor şi retragerilor
efectuate la ghişeele băncii centrale
- rata de rotaţie – se calculează ca sold mediu al conturilor la vedere, pentru o
a depozitelor la vedere anumită perioadă de timp
- rata de rotaţie – se determină gradul de variabilitate al diferitelor mijloace

23. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
a altor forme de monedă băneşti (cu mişcare lentă)
Analiza depozitelor la vedere ale agenţilor economici şi ale populaţiei evidenţiază că
viteza de rotaţie este mai redusă în cazul agenţilor economici, ceea ce demonstrează preocuparea
acestora pentru gestionarea raţională a disponibilităţilor.
• Asupra vitezei de rotaţie a monedei pot acţiona anumiţi factori, diferiţi în funcţie de
forma de existenţă a masei monetare ca numerar sau bani de cont.
În cazul numerarului aflat în circulaţie, factorii de influenţă directă, pot fi enumeraţi
astfel:
• pe măsură ce cresc veniturile populaţiei, se înregistrează o diminuare a vitezei de
rotaţie;
• cu cât frecvenţa obţinerii veniturilor este mai mare, cu atât viteza de rotaţie sporeşte;
• sporirea dimensiunilor procesului de economisire antrenează scăderea vitezei de
rotaţie;
• existenţa unui decalaj de timp mare între momentul obţinerii veniturilor şi al
cheltuielilor, diminuează viteza de rotaţie;
• eşalonarea plăţii salariilor conduce la menţinerea unei viteze de rotaţie constante;
• încrederea sau neîncrederea în moneda naţională influenţează viteza de rotaţie, în
sensul că se renunţă mai greu sau mai uşor la moneda respectivă.
În acest mod, autorităţile monetare pot analiza gradul de activitate al stocului de monedă,
fluctuaţiile acesteia în timp, şi pot adopta măsurile necesare pentru o corectă dimensionare în
raport cu alte variabile macroeconomice.

24. Monedă şi credit
6. Intrebări recapitulative
1. Este valabil numai unul din enunţurile următoare:
a) noţiunea de monedă este mai cuprinzătoare decât noţiunea de bani, întrucât
desemnează piesele metalice aflate în circulaţie;
b) moneda reprezintă o marfă şi are întotdeauna valoare intrinsecă sporită, egală cu
valoarea metalului preţios din care este confecţionată;
c) noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât noţiunea de monedă şi
desemnează totalitatea mijloacelor de plată şi de schimb;
d) moneda poate fi confecţionată numai din metale preţioase;
e) pentru ca un bun să îndeplinească rolul de bani, este întotdeauna necesară intervenţia
autorităţii emitente.
2. Funcţia de etalon al valorii este îndeplinită de moneda:
a) numai în cadrul economiilor nemonetare;
b) numai în condiţiile economiei contemporane;
c) numai în condiţiile producţiei bazate pe autoconsum;
d) numai în condiţiile economiei de schimb;
e) numai dacă în cadrul societăţii respective se produc şi se comercializează cantităţi
reduse de produse şi limitate ca sortiment.
3. Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda:
a) are numai existenţă scripturală, în conturile emitentului şi ale deţinătorilor;
b) permite realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize financiare;
c) nu poate îndeplini funcţia de mijloc de plată şi de schimb;
d) există întotdeauna, numai sub forma unei monede compozite, de tipul DST;
e) poate fi reprezentată de moneda care aparţine unei alte perioade de timp.
Nu este valabil unul dintre enunţuri.
4. Biletul de bancă reprezintă:
a) titlul de credit emis de agenţii economici şi prezentat spre scontare la bancă;
b) un înscris emis de bancă, prin care se certifică echivalentul într-o anumită
cantitate de metal preţios;
c) cupiurile de hârtie (bancnote) emise recent de banca centrală, pentru a compensa
retragerea din circulaţie a altor bancnote;
d) moneda creată de către stat, în scopul acoperirii deficitelor bugetare;
e) monedă de hârtie reprezentativă, fără acoperire în metal monetar.
Este valabil doar unul dintre enunţuri.
5. Dacă de-a lungul unei perioade de timp autoritatea monetară redefineşte, conţinutul în metal
monetar al monedei naţionale, de la:
1 leu = 0,3226 gr aur, la 1 leu = 0,148112 gr aur, atunci se poate aprecia că:
a) s-a produs o depreciere monetară;
b) s-a produs o apreciere monetară;
c) s-a produs o devalorizare a monedei;
d) s-a produs o revalorizare a monedei;
e) s-au produs fenomene inflaţioniste în economie.

25. Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară
6. În structura agregatului M1, din cadrul masei monetare a României sunt incluse următoarele
elemente:
a) numerar din afara sistemului bancar + disponibilităţi la vedere;
b) numerar din afara sistemului bancar + conturi curente ale populaţiei;
c) economii ale populaţiei + depozite în valută ale rezidenţilor;
d) numerar din afara sistemului bancar + cvasibani;
e) depozite pe termen + certificate de depozit.
7. Dacă, în decursul unei perioade, viteza de circulaţie a monedei înregistrează o creştere de la :
2,80 la 3,05, în condiţiile în care PIB la momentul iniţial a fost 35.800 mild.um, iar în momentul
următor, cu 15 % mai mare, atunci, masa monetară a înregistrat:
a) o creştere în sumă absolută de 713 mld. um;
b) o diminuare de 5370 um;
c) o creştere relativă de 15 %;
d) o scădere relativă de 5,56 %;
e) o scădere în sumă absolută de 712,66 mld.um.
8. Creşterea vitezei de rotaţie a masei monetare de la 2,4 rotaţii pe an la 3,85 rotaţii antrenează o
diminuare a duratei în zile a unei rotaţii, în decursul anului de:
a) 144 zile;
b) 56,5 zile;
c) 35 zile;
d) 93,5 zile;
e) 70 zile.
9. În anul 1994, masa monetară, în sens larg, M2, în cazul României a reprezentat 6652,2
miliarde lei, iar produsul intern brut în valoare nominală a fost 49773,2 mild.
În condiţiile în care viteza de circulaţie a M2 în anul 1993 a fost 7,4 rezultă că în 1994,
acest coeficient a înregistrat următoarea modificare faţă de anul precedent:
a) scade cu 2,3 rotaţii
b) creşte cu 2,3 rotaţii;
c) rămâne constant;
d) scade cu 5 rotaţii;
e) creşte cu 3,5 rotaţii.
10. Acoperirea masei monetare se realizează, în economiile contemporane, astfel:
a) în totalitate, în aur monetar;
b) în stocul de aur monetar + devize şi valute;
c) în contravaloarea bunurilor şi serviciilor din economie;
d) în valoarea creditelor acordate statului;
e) aur + valute + devize + credite acordate economiei.

26. Monedă şi credit
Bibliografie
1. Cezar Basno Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996
Nicolae Dardac
C-tin Floricel
2. Silviu Cerna Sistemul monetar şi politica monetară, Ed.Enciclopedică, 1996
Banii şi creditul în economiile contemporane, 1994
3. Friedrich Mishkin The Economics of Money, banking and Financial Markets,
Harper Collins, 1992
4. Michelle Murgues La monnaie, Ed.Economică, Paris, 1998
5. Eugen Rădulescu Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999
6. Teodor Roşca Monedă şi Credit, Ed.Samara, Cluj-Napoca, 1996
7. Vasile Turlic Monedă şi Credit, Ed.Ankaron, Iaşi, 1997
Vasile Cocriş
8. Eugen Vasilescu Managementul proceselor monetare şi inflaţia, Ed.”Curtea
Veche”, 1993