SlideShare a Scribd company logo

005 -istoria_universala_a_statului_si_dreptului drept roman

N
nicaboanda

-istoria_universala_a_statului_si_dreptului drept roman

1 of 88
Download to read offline
2
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
ISTORIA UNIVERSALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI
(Ciclul I)
AUTOR:
Grigore Pîrțac
dr. în șt.politice, conf. univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
3
Tema I. Obiectul și metodele de studiu ale Istoriei universale a statului şi
dreptului.
1.Obiectul istoriei universale a statului și dreptului - sarcini, metode de studiu.
Una din cele mai importante discipline necesare pentru pregătirea profesională a juriştilor o
reprezintă Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Această disciplină juridică face parte
din largul spectru al ştiinţelor juridice unde tradiţional mai sunt definite ca discipline istorico-
juridice
Totuşi, spre deosebire de știinţa istorică generală, ştiinţele istorico-juridice, din care face
parte şi Istoria Universală a Statului şi Dreptului , nu studiază societatea umană luată în
ansamblu, în complex. Spre exemplu: economia, structura socială, relaţiile social-economice,
istoria artelor, religiilor, istoria militară, istoria diplomaţiei, etc., sunt domenii care fac parte
din studiul general al Istoriei.
O situaţie diametral opusă găsim în contextul familiarizării cu o disciplină juridică concretă
– Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Ca şi majoritatea absolută a ştiinţelor istorico-
juridice (dreptul roman; teoria statului şi dreptului, dreptul internaţional public ş.a.), Istoria
Universală a Statului şi Dreptului îşi are propriile obiective specifice de studiere şi cercetare.
Deci, obiectul de investigaţie ştiinţifică şi de instruire al. Istoria Universală a Statului şi
Dreptului constă în studierea legităţilor generale şi a particularităţilor specifice a genezei şi
evoluţiei statalităţii şi jurisprudenţei în complex sau a unor ţări, regiuni separate. Totodată
Istoria Universală a Statului şi Dreptului studiază procesele istorice ale dezvoltării
suprastructurii politico-juridice, ce se prezintă în calitatea unui sistem eterogen, complicat al
instituţiilor de stat şi juridice.
– Este de menţionat că, evoluţia instituţiilor de stat şi de drept a fost indisolubil
legată de un şir întreg de factori de ordin politic, social, economic
Există mai multe abordari care pot fi folosite în calitate de definiţie pentru disciplina
universitar şi ştiinţa istorico-juridică care este Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Astfel
Istoria Universală a Statului şi Dreptului, este un obiect al ştiinţei istorice speciale şi a cele
juridice, care studiază istoria statului şi dreptului a ţărilor lumii în contextul procesului genezei şi
evoluţiei acestora în conformitate cu consecutivitatea cronologică.
În studiul său, Istoria Universală a Statului şi Dreptului se bazează pe descoperirea
legităţilor general-istorice conform cărora are loc dezvoltarea instituţiilor de stat şi de drept într-o
formaţiune social-economică şi politică concretă.
Scopul şi obiectivele pe care Istoria Universală a Statului şi Dreptului s-a
angajat să le realizeze, în mare măsură, depind de metodologie - totalitatea
mijloacelor de cunoaştere şi modalităţilor (căilor) de cercetare, utilizate cu scopul
obţinerii cunoştinţelor şi rezultatelor veridice referitoare la Istoria Universală a
Statului şi Dreptului
În ştiinţa contemporană se cunosc mai multe metode de cercetare dintre care cele mai
importante sunt:
a) concret-istorică;
b) comparativă;
c) logică;
d) dialectică.
4
1. Metoda istorică presupune studierea fenomenelor sociale (inclusiv a Statului şi
Dreptului), începând cu faza incipientă a apariţiei acestora şi dezvoltării lor în condiţiile istorice
irepetabile ale unei perioade istorice concrete.
2. Metoda comparativă permite să fie evidenţiate unele legităţi comune sau indici de
coincidenţă a dezvoltării Statului şi Dreptului în acelaşi segment cronologic, dar în diferite ţări,
sau chiar în diferite perioade de timp văzându-se un stat luat aparte ori în complex cu altele.
1. Metoda analitică, permite depistarea şi scoaterea în relief din totalitatea structurilor
instituţionale de stat şi de drept a elementelor originale şi irepetabile ale unor ţări sau sisteme
juridice..
4. Metoda logică reflectă evoluţia procesului istoric într-o formulă abstractă şi teoretică
consecutivă ; O reflectare corectă conform şi reeşind din legalităţile pe care le făureşte însăşi
procesul istoric. Fiecare fenomen, etapă a dezvoltării civilizaţiei umane poate şi trebuie să fie
precăutat în momentul culminant ale maturităţii sale.
2. Metoda dialectică priveşte fenomenele istorice ca fiind legate indispensabil unul de
altele, condiţionând reciproc geneza, evoluţia, existenţa şi pieirea sa. În conformitate cu
această metodă, fenomenele: Statul şi Dreptul, există şi dispar datorită legii luptei
contrariilor.
2.Metodologia aplicării izvoarelor Istoriei Universale a Statului şi
Dreptului. Locul şi rolul acestei discipline în pregătirea cadrelor juridice.
Orice generalizare a cunoştinţelor ştiinţifice trebuie neapărat să fie
fundamentate, bazate pe fapte concrete ori pe totalitate a factorilor concreţi. În
ştiinţele istorice, inclusiv în cea a istoriei dreptului şi statului, uneori este foarte
dificil de a descoperi, constata şi sistematiza forţele din epocile îndepărtate. În
această situaţie cercetătorilor, savanţilor şi de ce nu studenţilor, le vin în ajutor
izvoarele istorice.
Este de menţionat că de o situaţie mai avantajoasă sunt favorizaţi cei care
studiază Istoria Universală a Statului şi Dreptului.din perioada modernă şi
contemporană. La dispoziţia lor stă o multitudine de izvoare care creează un tablou
detaliat a subiectului supus investigaţiilor.
O situaţie inversă este în cazul cercetătorilor Istoriei Universale a Statului şi
Dreptului din epoca antică şi medie. Pe de o parte numărul mic de izvoare
uşurează activitatea de investigare, iar pe de alta o complică, deoarece nu
contribuie la crearea unui tablou complet privind geneza şi evoluţia instituţiilor de
stat şi a celor juridice.
Analiza şi evoluarea „faptelor istorice” este una di problemele principale ale
ştiinţelor istorico-juridice, care ne fac să cunoaştem mai obiectiv şi mai calitativ
epoca în care a fost alcătuit un cod de legi, emisă o ordonanţă regală sau un edict
imperial.
Analizând actele juridice oficiale, creaţia publicistică trebuie neapărat să
ţinem cont de sistemul politic al ţării, de poziţia civică şi politică a autorilor. Orice
fapt istoric este necesar să fie supus unei testări analitico-comparative a două sau
mai multe izvoare.
5
Informaţii preţioase pot fi disputate în lucrări cu caracter mitologic. Exemplul
cel mai potrivit poate servi mitologia Greciei Antice. Tălmăcirea profesională a
unui mit adeseori ajută la explicarea faptelor istorice de odinioară.
Importanţa cercetării şi studierii Istoriei Universale a Statului şi Dreptului
este mai mult decât evidentă. Datorită valorii sale de cunoaştere, spectrului larg de
informare, obiectul de instruire al Istoriei Universale a Statului şi Dreptului poate
fi considerat o modalitate eficace în procesul formării conştiinţei istoriceşti
juridice.
Având un conţinut concret, ştiinţele istorico-juridice, deci inclusiv Istoriei
Universale a Statului şi Dreptului , deşi au la temelie trecutul istoric, sunt de fapt
orientate, din punct de vedere politic, ideologic, a normelor de drept, spre prezent.
Trecutul şi prezentul privite prin prisma Istoriei Universale a Statului şi Dreptului
creează, prin cercetările sale, noi perspective juridice mai progresive, pentru
viitorul civilizaţiei umane.
Istoria Universalî a Statului şi Dreptului în calitate de ştiinţă metodologică dă
posibilitatea, oferă şanse reale de a pătrunde în esenţa procesului contradictoriu al
dezvoltării statului şi dreptului.
Materia concret-istorică cu caracter juridic contribuie la evidenţierea căii
parcurse de instituţiile de stat şi juridice de la origini şi până la constituirea statului
de drept.
TEMA 2. CARACTERISTICA PRINCIPALELOR INSTITUȚII JURIDICE DIN
BABILONUL ANTIC CONFORM CODULUI LUI HAMMURABI.
1.Civilizația din Mesopotamia.
Câmpia dintre râurile Tigru şi Eufrat, care din antichitate se numeşte Mesopotamia a fost
leagănul celor mai vechi, arhaice civilizaţii umane. Printre aceste civilizaţii se numără şi cea
sumeriană, care datează cu mileniul V î.e.n., evoluînd în condițiile orânduirii gentilice. Spre
finele mileniului IV î.e.n., concomitent cu evoluţia forţelor de producţie, apare diferenţierea
socială, se evidenţiază aristocraţia gentilico-tribală, apar primii robi.
În perioada descoperirii orânduirii gentilice societatea din Mesopotamia era edificată în baza
principiilor democraţiei militare,fiindu-i caracteristice următoarele organe de conducerei:
I – consiliul celor bătrâni şi înţelepţi, din care făceau parte reprezentanţii aristocraţiei gentilice;
II – adunarea populară, membrii căreia erau oamenii liberi din comunitate;
III – conducătorii de trib:
6
În sec. XXVIII – XXVII aceste funcţii erau eligibile, fiind decise de adunarea populară.
Începând cu secolul XXVI î.e.n., în dependenţă de regiune, deţinătorii lor devin conducători ai
oraşelor-state. .
Către sec. al XXV-lea căpetenia nu mai este aleasă de Adunarea populară,ci de aristocraţie.
Primei persoane în stat -regelui – i se dă o interpretare divină,concomitent se dezvoltă aparatul
de stat în baza personalului de la curte, rudelor, persoanelor dependente de rege.
Un rol important în constituirea unităţilor de stat şi de administrare l-au jucat templele, după
prototipul organizării şi gestionăriii cărora se conducea şi cu statul în ansamblu.
La intersecţia mileniilor IV–III î.e.n. în regiunea Mesopotamiei se formează un şir întreg de
state mici cu o orânduire social-economică şi politică sclavagistă: Eridu, Ur, Larsa, Lagos,
Umma, Şurupak, Kiş, Nippur etc.
2,Evoluția socială.
Conducerea societăţii mesopotamice din perioada culminaţională a dezvoltării sale (perioada
babiloneană veche, sec. XIX – XVI î.e.n.), era alcătuită din: membrii familiei regale, patesii
provinciali, funcţionarii de stat, preoţi.
În fruntea ierarhiei sociale se plasau: regele cu familia sa, clerul suprem al templelor, demnitarii
de stat care deţineau principalele funcţii administrative, fiscale şi juridice în aparatul de stat,
comandanţii militari superiori.
Ulterior societarea era formată din:
a) funcţionarii laici, ecleziastici şi militari medii şi inferiori;
b) negustorii şi cămătarii;
c) membrii liberi ai obştii săteşti.
În cadrul de legi al lui Hammurabi se evidenţiază a delimitare în mediul oamenilor liberi. Este
vorba de avelum şi muşkenum:
Avellum – era persoana cu un statut juridic privilegiat, se bucură de drepturi deplină.
Muşkenum (trad. rom. prosternare era un cetăţean liber cu drepturi limitate. Pierzând legătura
cu obştea sătească, el, fără mijloace de producţie, deci fără de pământ se transforma în arendator.
Muşkenumul putea să aibă avere şi chiar robi, protejaţi în cadrul proprietăţii palatului în serviciul
căruia ei se aflau.
- Robii (vardum), alcătuiau categoria cea mai inferioară a societăţii. Familii cu un venit mai
modest aveau 2-5 robi, cele înstărite – câteva zeci..
3. Instituţiile de stat
7
Regele deținea funcțiiile legislativă, administrativă; religioasă; diplomatică; executivă; militară
şi judiciară.
Palatul regal, condus de mâna dreaptă a regelui – Nubanda . El era împuternicit să organizeze şi
să dirijeze atribuțiile executive.
Puterea regală se baza pe armată. În faza iniţială aceasta era formată în baza voluntarilor din
popor, dar concomitent exista garda regală cu funcţii inclusiv poliţieneşti şi era compusă din
mercenari.
În epoca regelui Hamumrabbi armata era compusă din ostaşi liberi:
- redum, cu armuri grele;
- bairum, cu armuri uşoare.
Pentru serviciul prestat aceștea erau împroprietăriţi cu terenuri de pământ –ilcu.În perioada
marilor companii, armata regulată a regelui era completată de formaţiunile paramilitare ale
comunităţilor ţărăneşti ale oraşelor sau templelor.
Organizarea judiciară din Mesopotamia dispunea de un propriu sistem ierarhic,care
a concentrat principalele funcţii, judiciare. Judecătorul suprem era regele, care personal precăuta
dosarele şi cazurile legate de securitatea statului.Atribuții avea și Tribunalul Templului, care în
temei erau preocupaţi de cazurile încălcării eticii, moralei şi cultului religios.Concomitent
activau tribunalul cartierului urban și tribunalul obştii săteşti .
4. Legile lui Hammurabi.
Cea mai ponderabilă culegere de acte juridice sunt considerate Legile regelui Hamumrabi scrise
în anul 1775 î.e.n., deci în sec. XVIII. Acest cod de legi este compus din: Introducere, Conţinut
şi Încheiere. Iniţial ele au fost scrise pe tăbliţe de lut, apoi textul a fost epigrafat pe o piatră de
diorit, descoperită de arheologii francezi în anul 1901 în oraşul Sussa. În total Codul de legi al lui
Hamumrabi numără 282 de articole, dintre care:
a) art. 1-5 – instrucţiuni de ordin procesual;
b) art. 6-126 – reglementează relaţiile de avere;
c) art. 127-195 – drept matrimonial-familiar şi succesoral;
d) art. 196-282 – drept penal; dispoziţii privitoare la taxele de remunerare salarială; la statutul
robilor etc.
.
Contractele de cumpărare-vânzare Codul fixa trecerea obiectului dintr-o mână în alta, prin
martori, forma scrisă sau verbală. Extinderea schimbului de mărfuri a avut drept rezultat
răspândirea vinderii în rate, în credit. Dacă averea lăsată spre păstrare era furată, proprietarul
Ad

Recommended

Bun venit dragi părinţi şi stimaţi oaspeţi la sărbătoarea anului nou
Bun venit dragi părinţi şi stimaţi oaspeţi la sărbătoarea anului nouBun venit dragi părinţi şi stimaţi oaspeţi la sărbătoarea anului nou
Bun venit dragi părinţi şi stimaţi oaspeţi la sărbătoarea anului noudoradyrda
 
Sceneta in tara_lui_mos_craciun
Sceneta in tara_lui_mos_craciunSceneta in tara_lui_mos_craciun
Sceneta in tara_lui_mos_craciunLinda Stefan
 
Exerciţii de pregătire
Exerciţii de pregătireExerciţii de pregătire
Exerciţii de pregătireCristina Oţel
 
Scenetă de 8 martie
Scenetă de 8 martieScenetă de 8 martie
Scenetă de 8 martiedoradyrda
 
Program de serbare la craciun
Program de serbare la craciunProgram de serbare la craciun
Program de serbare la craciunJungheatu Maria
 
Program artistic pentru 1 decembrie
Program artistic pentru 1 decembrieProgram artistic pentru 1 decembrie
Program artistic pentru 1 decembrieCojocaru Ionela
 
TIPURI DE PROPOZIȚII.pptx
TIPURI DE PROPOZIȚII.pptxTIPURI DE PROPOZIȚII.pptx
TIPURI DE PROPOZIȚII.pptxIacobIonela1
 

More Related Content

What's hot

serbare de_craciun_sezatoarea
serbare de_craciun_sezatoareaserbare de_craciun_sezatoarea
serbare de_craciun_sezatoareaRoxana Ares
 
RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015
RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015
RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015ise_md
 
5. sintaxa
5. sintaxa5. sintaxa
5. sintaxaJora18
 
Ziua drapelului
Ziua drapeluluiZiua drapelului
Ziua drapeluluidalex4c
 
Spatiul romanesc intre diplomatie si conflict
Spatiul romanesc intre diplomatie si conflictSpatiul romanesc intre diplomatie si conflict
Spatiul romanesc intre diplomatie si conflictMariana Dobre
 
Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4
Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4
Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4Chelariu Mihai
 
Regina Maria Romania
Regina Maria RomaniaRegina Maria Romania
Regina Maria RomaniaMcGogoo
 
Ghicitori, proverbe, zicatori_2016.pdf
Ghicitori, proverbe, zicatori_2016.pdfGhicitori, proverbe, zicatori_2016.pdf
Ghicitori, proverbe, zicatori_2016.pdfIonelaIana
 
La hanul lui manjoala
La hanul lui manjoalaLa hanul lui manjoala
La hanul lui manjoalamireille5484
 
Copilul tau in siguranta carte de colorat
Copilul tau in siguranta carte de coloratCopilul tau in siguranta carte de colorat
Copilul tau in siguranta carte de coloratCristiana Mateoiu
 
Toiagul pastoriei - de Ion Druta
Toiagul pastoriei - de Ion DrutaToiagul pastoriei - de Ion Druta
Toiagul pastoriei - de Ion DrutaAndrei O.
 
Palatul de la versailles proiect
Palatul de la versailles  proiectPalatul de la versailles  proiect
Palatul de la versailles proiectPatricia Andreea
 

What's hot (20)

serbare de_craciun_sezatoarea
serbare de_craciun_sezatoareaserbare de_craciun_sezatoarea
serbare de_craciun_sezatoarea
 
RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015
RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015
RAPORT DE ACTIVITATE ŞTIINŢIFICĂ pentru anul 2015
 
Serbare 8 martie
Serbare 8 martieSerbare 8 martie
Serbare 8 martie
 
0 rep moldova
0 rep moldova0 rep moldova
0 rep moldova
 
1 decembrie 1918
1 decembrie 19181 decembrie 1918
1 decembrie 1918
 
5. sintaxa
5. sintaxa5. sintaxa
5. sintaxa
 
Ziua drapelului
Ziua drapeluluiZiua drapelului
Ziua drapelului
 
Semaforul memorizare
Semaforul   memorizareSemaforul   memorizare
Semaforul memorizare
 
Spatiul romanesc intre diplomatie si conflict
Spatiul romanesc intre diplomatie si conflictSpatiul romanesc intre diplomatie si conflict
Spatiul romanesc intre diplomatie si conflict
 
Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4
Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4
Fundatia filocalia siguranta rutiera clasele 1 4
 
Regina Maria Romania
Regina Maria RomaniaRegina Maria Romania
Regina Maria Romania
 
Ghicitori, proverbe, zicatori_2016.pdf
Ghicitori, proverbe, zicatori_2016.pdfGhicitori, proverbe, zicatori_2016.pdf
Ghicitori, proverbe, zicatori_2016.pdf
 
La hanul lui manjoala
La hanul lui manjoalaLa hanul lui manjoala
La hanul lui manjoala
 
Copilul tau in siguranta carte de colorat
Copilul tau in siguranta carte de coloratCopilul tau in siguranta carte de colorat
Copilul tau in siguranta carte de colorat
 
Toiagul pastoriei - de Ion Druta
Toiagul pastoriei - de Ion DrutaToiagul pastoriei - de Ion Druta
Toiagul pastoriei - de Ion Druta
 
Dumitru Matcovschi
Dumitru MatcovschiDumitru Matcovschi
Dumitru Matcovschi
 
Scenariu -balul bobocilor
Scenariu -balul bobocilorScenariu -balul bobocilor
Scenariu -balul bobocilor
 
0proiectdidactic(1)
0proiectdidactic(1)0proiectdidactic(1)
0proiectdidactic(1)
 
Palatul de la versailles proiect
Palatul de la versailles  proiectPalatul de la versailles  proiect
Palatul de la versailles proiect
 
2014 a venit_craciunul_
2014 a venit_craciunul_2014 a venit_craciunul_
2014 a venit_craciunul_
 

Similar to 005 -istoria_universala_a_statului_si_dreptului drept roman

008 -istoria_dreptului_romanesc
008  -istoria_dreptului_romanesc 008  -istoria_dreptului_romanesc
008 -istoria_dreptului_romanesc exodumuser
 
Marina calmic abstract
Marina calmic abstractMarina calmic abstract
Marina calmic abstractSergiu Murzac
 
Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică
Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţificăDreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică
Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţificărodionturcanu
 
1. notiunea de teoria generala a dreptului
1. notiunea de teoria generala a dreptului1. notiunea de teoria generala a dreptului
1. notiunea de teoria generala a dreptuluiAndraNicoleta2
 
filosofia-dreptului-curs-ds
 filosofia-dreptului-curs-ds filosofia-dreptului-curs-ds
filosofia-dreptului-curs-dsIlie Nicu
 
7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului
7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului 7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului
7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului exodumuser
 
Filehost carte introducere in istoria dreptului
Filehost carte introducere in istoria dreptului Filehost carte introducere in istoria dreptului
Filehost carte introducere in istoria dreptului exodumuser
 
54518209 suport-curs-da-2010
54518209 suport-curs-da-201054518209 suport-curs-da-2010
54518209 suport-curs-da-2010exodumuser
 
095 -dreptul_politienesc
095  -dreptul_politienesc 095  -dreptul_politienesc
095 -dreptul_politienesc exodumuser
 
010 -politologia
010  -politologia 010  -politologia
010 -politologia exodumuser
 
57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statului
57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statului57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statului
57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statuluiexodumuser
 
257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridica
257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridica257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridica
257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridicaexodumuser
 
Tema 1 Notiuni generale despre stat.ppt
Tema 1 Notiuni generale despre stat.pptTema 1 Notiuni generale despre stat.ppt
Tema 1 Notiuni generale despre stat.pptFanAnimeAMV
 
Filosofia dreptului.[conspecte.md]
Filosofia  dreptului.[conspecte.md] Filosofia  dreptului.[conspecte.md]
Filosofia dreptului.[conspecte.md] exodumuser
 
probleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rm
probleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rmprobleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rm
probleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rmDavidDarii
 
Dreptpenalspecialf2f52
Dreptpenalspecialf2f52Dreptpenalspecialf2f52
Dreptpenalspecialf2f52exodumuser
 
Drept penal parte speciala.[conspecte.md]
Drept  penal parte speciala.[conspecte.md]Drept  penal parte speciala.[conspecte.md]
Drept penal parte speciala.[conspecte.md]exodumuser
 
F 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarie
F 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarieF 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarie
F 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarieexodumuser
 

Similar to 005 -istoria_universala_a_statului_si_dreptului drept roman (20)

008 -istoria_dreptului_romanesc
008  -istoria_dreptului_romanesc 008  -istoria_dreptului_romanesc
008 -istoria_dreptului_romanesc
 
TGD
TGDTGD
TGD
 
Marina calmic abstract
Marina calmic abstractMarina calmic abstract
Marina calmic abstract
 
Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică
Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţificăDreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică
Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică
 
1. notiunea de teoria generala a dreptului
1. notiunea de teoria generala a dreptului1. notiunea de teoria generala a dreptului
1. notiunea de teoria generala a dreptului
 
filosofia-dreptului-curs-ds
 filosofia-dreptului-curs-ds filosofia-dreptului-curs-ds
filosofia-dreptului-curs-ds
 
7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului
7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului 7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului
7059263 introduce-re-in-istoria-dreptului
 
Filehost carte introducere in istoria dreptului
Filehost carte introducere in istoria dreptului Filehost carte introducere in istoria dreptului
Filehost carte introducere in istoria dreptului
 
Teorii stat
Teorii statTeorii stat
Teorii stat
 
54518209 suport-curs-da-2010
54518209 suport-curs-da-201054518209 suport-curs-da-2010
54518209 suport-curs-da-2010
 
095 -dreptul_politienesc
095  -dreptul_politienesc 095  -dreptul_politienesc
095 -dreptul_politienesc
 
010 -politologia
010  -politologia 010  -politologia
010 -politologia
 
57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statului
57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statului57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statului
57308315 teoria-generala-a-dreptului-si-statului
 
257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridica
257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridica257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridica
257316175 valeriu-capcelea-filozofia-juridica
 
Tema 1 Notiuni generale despre stat.ppt
Tema 1 Notiuni generale despre stat.pptTema 1 Notiuni generale despre stat.ppt
Tema 1 Notiuni generale despre stat.ppt
 
Filosofia dreptului.[conspecte.md]
Filosofia  dreptului.[conspecte.md] Filosofia  dreptului.[conspecte.md]
Filosofia dreptului.[conspecte.md]
 
probleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rm
probleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rmprobleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rm
probleme privind prganizarea si functionarea aparatului de stat in rm
 
Dreptpenalspecialf2f52
Dreptpenalspecialf2f52Dreptpenalspecialf2f52
Dreptpenalspecialf2f52
 
Drept penal parte speciala.[conspecte.md]
Drept  penal parte speciala.[conspecte.md]Drept  penal parte speciala.[conspecte.md]
Drept penal parte speciala.[conspecte.md]
 
F 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarie
F 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarieF 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarie
F 1 n16_teoria_generala_a_dreptului_ioan_mircea_zarie
 

005 -istoria_universala_a_statului_si_dreptului drept roman

  • 1. 2 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS ISTORIA UNIVERSALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI (Ciclul I) AUTOR: Grigore Pîrțac dr. în șt.politice, conf. univ. Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013
  • 2. 3 Tema I. Obiectul și metodele de studiu ale Istoriei universale a statului şi dreptului. 1.Obiectul istoriei universale a statului și dreptului - sarcini, metode de studiu. Una din cele mai importante discipline necesare pentru pregătirea profesională a juriştilor o reprezintă Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Această disciplină juridică face parte din largul spectru al ştiinţelor juridice unde tradiţional mai sunt definite ca discipline istorico- juridice Totuşi, spre deosebire de știinţa istorică generală, ştiinţele istorico-juridice, din care face parte şi Istoria Universală a Statului şi Dreptului , nu studiază societatea umană luată în ansamblu, în complex. Spre exemplu: economia, structura socială, relaţiile social-economice, istoria artelor, religiilor, istoria militară, istoria diplomaţiei, etc., sunt domenii care fac parte din studiul general al Istoriei. O situaţie diametral opusă găsim în contextul familiarizării cu o disciplină juridică concretă – Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Ca şi majoritatea absolută a ştiinţelor istorico- juridice (dreptul roman; teoria statului şi dreptului, dreptul internaţional public ş.a.), Istoria Universală a Statului şi Dreptului îşi are propriile obiective specifice de studiere şi cercetare. Deci, obiectul de investigaţie ştiinţifică şi de instruire al. Istoria Universală a Statului şi Dreptului constă în studierea legităţilor generale şi a particularităţilor specifice a genezei şi evoluţiei statalităţii şi jurisprudenţei în complex sau a unor ţări, regiuni separate. Totodată Istoria Universală a Statului şi Dreptului studiază procesele istorice ale dezvoltării suprastructurii politico-juridice, ce se prezintă în calitatea unui sistem eterogen, complicat al instituţiilor de stat şi juridice. – Este de menţionat că, evoluţia instituţiilor de stat şi de drept a fost indisolubil legată de un şir întreg de factori de ordin politic, social, economic Există mai multe abordari care pot fi folosite în calitate de definiţie pentru disciplina universitar şi ştiinţa istorico-juridică care este Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Astfel Istoria Universală a Statului şi Dreptului, este un obiect al ştiinţei istorice speciale şi a cele juridice, care studiază istoria statului şi dreptului a ţărilor lumii în contextul procesului genezei şi evoluţiei acestora în conformitate cu consecutivitatea cronologică. În studiul său, Istoria Universală a Statului şi Dreptului se bazează pe descoperirea legităţilor general-istorice conform cărora are loc dezvoltarea instituţiilor de stat şi de drept într-o formaţiune social-economică şi politică concretă. Scopul şi obiectivele pe care Istoria Universală a Statului şi Dreptului s-a angajat să le realizeze, în mare măsură, depind de metodologie - totalitatea mijloacelor de cunoaştere şi modalităţilor (căilor) de cercetare, utilizate cu scopul obţinerii cunoştinţelor şi rezultatelor veridice referitoare la Istoria Universală a Statului şi Dreptului În ştiinţa contemporană se cunosc mai multe metode de cercetare dintre care cele mai importante sunt: a) concret-istorică; b) comparativă; c) logică; d) dialectică.
  • 3. 4 1. Metoda istorică presupune studierea fenomenelor sociale (inclusiv a Statului şi Dreptului), începând cu faza incipientă a apariţiei acestora şi dezvoltării lor în condiţiile istorice irepetabile ale unei perioade istorice concrete. 2. Metoda comparativă permite să fie evidenţiate unele legităţi comune sau indici de coincidenţă a dezvoltării Statului şi Dreptului în acelaşi segment cronologic, dar în diferite ţări, sau chiar în diferite perioade de timp văzându-se un stat luat aparte ori în complex cu altele. 1. Metoda analitică, permite depistarea şi scoaterea în relief din totalitatea structurilor instituţionale de stat şi de drept a elementelor originale şi irepetabile ale unor ţări sau sisteme juridice.. 4. Metoda logică reflectă evoluţia procesului istoric într-o formulă abstractă şi teoretică consecutivă ; O reflectare corectă conform şi reeşind din legalităţile pe care le făureşte însăşi procesul istoric. Fiecare fenomen, etapă a dezvoltării civilizaţiei umane poate şi trebuie să fie precăutat în momentul culminant ale maturităţii sale. 2. Metoda dialectică priveşte fenomenele istorice ca fiind legate indispensabil unul de altele, condiţionând reciproc geneza, evoluţia, existenţa şi pieirea sa. În conformitate cu această metodă, fenomenele: Statul şi Dreptul, există şi dispar datorită legii luptei contrariilor. 2.Metodologia aplicării izvoarelor Istoriei Universale a Statului şi Dreptului. Locul şi rolul acestei discipline în pregătirea cadrelor juridice. Orice generalizare a cunoştinţelor ştiinţifice trebuie neapărat să fie fundamentate, bazate pe fapte concrete ori pe totalitate a factorilor concreţi. În ştiinţele istorice, inclusiv în cea a istoriei dreptului şi statului, uneori este foarte dificil de a descoperi, constata şi sistematiza forţele din epocile îndepărtate. În această situaţie cercetătorilor, savanţilor şi de ce nu studenţilor, le vin în ajutor izvoarele istorice. Este de menţionat că de o situaţie mai avantajoasă sunt favorizaţi cei care studiază Istoria Universală a Statului şi Dreptului.din perioada modernă şi contemporană. La dispoziţia lor stă o multitudine de izvoare care creează un tablou detaliat a subiectului supus investigaţiilor. O situaţie inversă este în cazul cercetătorilor Istoriei Universale a Statului şi Dreptului din epoca antică şi medie. Pe de o parte numărul mic de izvoare uşurează activitatea de investigare, iar pe de alta o complică, deoarece nu contribuie la crearea unui tablou complet privind geneza şi evoluţia instituţiilor de stat şi a celor juridice. Analiza şi evoluarea „faptelor istorice” este una di problemele principale ale ştiinţelor istorico-juridice, care ne fac să cunoaştem mai obiectiv şi mai calitativ epoca în care a fost alcătuit un cod de legi, emisă o ordonanţă regală sau un edict imperial. Analizând actele juridice oficiale, creaţia publicistică trebuie neapărat să ţinem cont de sistemul politic al ţării, de poziţia civică şi politică a autorilor. Orice fapt istoric este necesar să fie supus unei testări analitico-comparative a două sau mai multe izvoare.
  • 4. 5 Informaţii preţioase pot fi disputate în lucrări cu caracter mitologic. Exemplul cel mai potrivit poate servi mitologia Greciei Antice. Tălmăcirea profesională a unui mit adeseori ajută la explicarea faptelor istorice de odinioară. Importanţa cercetării şi studierii Istoriei Universale a Statului şi Dreptului este mai mult decât evidentă. Datorită valorii sale de cunoaştere, spectrului larg de informare, obiectul de instruire al Istoriei Universale a Statului şi Dreptului poate fi considerat o modalitate eficace în procesul formării conştiinţei istoriceşti juridice. Având un conţinut concret, ştiinţele istorico-juridice, deci inclusiv Istoriei Universale a Statului şi Dreptului , deşi au la temelie trecutul istoric, sunt de fapt orientate, din punct de vedere politic, ideologic, a normelor de drept, spre prezent. Trecutul şi prezentul privite prin prisma Istoriei Universale a Statului şi Dreptului creează, prin cercetările sale, noi perspective juridice mai progresive, pentru viitorul civilizaţiei umane. Istoria Universalî a Statului şi Dreptului în calitate de ştiinţă metodologică dă posibilitatea, oferă şanse reale de a pătrunde în esenţa procesului contradictoriu al dezvoltării statului şi dreptului. Materia concret-istorică cu caracter juridic contribuie la evidenţierea căii parcurse de instituţiile de stat şi juridice de la origini şi până la constituirea statului de drept. TEMA 2. CARACTERISTICA PRINCIPALELOR INSTITUȚII JURIDICE DIN BABILONUL ANTIC CONFORM CODULUI LUI HAMMURABI. 1.Civilizația din Mesopotamia. Câmpia dintre râurile Tigru şi Eufrat, care din antichitate se numeşte Mesopotamia a fost leagănul celor mai vechi, arhaice civilizaţii umane. Printre aceste civilizaţii se numără şi cea sumeriană, care datează cu mileniul V î.e.n., evoluînd în condițiile orânduirii gentilice. Spre finele mileniului IV î.e.n., concomitent cu evoluţia forţelor de producţie, apare diferenţierea socială, se evidenţiază aristocraţia gentilico-tribală, apar primii robi. În perioada descoperirii orânduirii gentilice societatea din Mesopotamia era edificată în baza principiilor democraţiei militare,fiindu-i caracteristice următoarele organe de conducerei: I – consiliul celor bătrâni şi înţelepţi, din care făceau parte reprezentanţii aristocraţiei gentilice; II – adunarea populară, membrii căreia erau oamenii liberi din comunitate; III – conducătorii de trib:
  • 5. 6 În sec. XXVIII – XXVII aceste funcţii erau eligibile, fiind decise de adunarea populară. Începând cu secolul XXVI î.e.n., în dependenţă de regiune, deţinătorii lor devin conducători ai oraşelor-state. . Către sec. al XXV-lea căpetenia nu mai este aleasă de Adunarea populară,ci de aristocraţie. Primei persoane în stat -regelui – i se dă o interpretare divină,concomitent se dezvoltă aparatul de stat în baza personalului de la curte, rudelor, persoanelor dependente de rege. Un rol important în constituirea unităţilor de stat şi de administrare l-au jucat templele, după prototipul organizării şi gestionăriii cărora se conducea şi cu statul în ansamblu. La intersecţia mileniilor IV–III î.e.n. în regiunea Mesopotamiei se formează un şir întreg de state mici cu o orânduire social-economică şi politică sclavagistă: Eridu, Ur, Larsa, Lagos, Umma, Şurupak, Kiş, Nippur etc. 2,Evoluția socială. Conducerea societăţii mesopotamice din perioada culminaţională a dezvoltării sale (perioada babiloneană veche, sec. XIX – XVI î.e.n.), era alcătuită din: membrii familiei regale, patesii provinciali, funcţionarii de stat, preoţi. În fruntea ierarhiei sociale se plasau: regele cu familia sa, clerul suprem al templelor, demnitarii de stat care deţineau principalele funcţii administrative, fiscale şi juridice în aparatul de stat, comandanţii militari superiori. Ulterior societarea era formată din: a) funcţionarii laici, ecleziastici şi militari medii şi inferiori; b) negustorii şi cămătarii; c) membrii liberi ai obştii săteşti. În cadrul de legi al lui Hammurabi se evidenţiază a delimitare în mediul oamenilor liberi. Este vorba de avelum şi muşkenum: Avellum – era persoana cu un statut juridic privilegiat, se bucură de drepturi deplină. Muşkenum (trad. rom. prosternare era un cetăţean liber cu drepturi limitate. Pierzând legătura cu obştea sătească, el, fără mijloace de producţie, deci fără de pământ se transforma în arendator. Muşkenumul putea să aibă avere şi chiar robi, protejaţi în cadrul proprietăţii palatului în serviciul căruia ei se aflau. - Robii (vardum), alcătuiau categoria cea mai inferioară a societăţii. Familii cu un venit mai modest aveau 2-5 robi, cele înstărite – câteva zeci.. 3. Instituţiile de stat
  • 6. 7 Regele deținea funcțiiile legislativă, administrativă; religioasă; diplomatică; executivă; militară şi judiciară. Palatul regal, condus de mâna dreaptă a regelui – Nubanda . El era împuternicit să organizeze şi să dirijeze atribuțiile executive. Puterea regală se baza pe armată. În faza iniţială aceasta era formată în baza voluntarilor din popor, dar concomitent exista garda regală cu funcţii inclusiv poliţieneşti şi era compusă din mercenari. În epoca regelui Hamumrabbi armata era compusă din ostaşi liberi: - redum, cu armuri grele; - bairum, cu armuri uşoare. Pentru serviciul prestat aceștea erau împroprietăriţi cu terenuri de pământ –ilcu.În perioada marilor companii, armata regulată a regelui era completată de formaţiunile paramilitare ale comunităţilor ţărăneşti ale oraşelor sau templelor. Organizarea judiciară din Mesopotamia dispunea de un propriu sistem ierarhic,care a concentrat principalele funcţii, judiciare. Judecătorul suprem era regele, care personal precăuta dosarele şi cazurile legate de securitatea statului.Atribuții avea și Tribunalul Templului, care în temei erau preocupaţi de cazurile încălcării eticii, moralei şi cultului religios.Concomitent activau tribunalul cartierului urban și tribunalul obştii săteşti . 4. Legile lui Hammurabi. Cea mai ponderabilă culegere de acte juridice sunt considerate Legile regelui Hamumrabi scrise în anul 1775 î.e.n., deci în sec. XVIII. Acest cod de legi este compus din: Introducere, Conţinut şi Încheiere. Iniţial ele au fost scrise pe tăbliţe de lut, apoi textul a fost epigrafat pe o piatră de diorit, descoperită de arheologii francezi în anul 1901 în oraşul Sussa. În total Codul de legi al lui Hamumrabi numără 282 de articole, dintre care: a) art. 1-5 – instrucţiuni de ordin procesual; b) art. 6-126 – reglementează relaţiile de avere; c) art. 127-195 – drept matrimonial-familiar şi succesoral; d) art. 196-282 – drept penal; dispoziţii privitoare la taxele de remunerare salarială; la statutul robilor etc. . Contractele de cumpărare-vânzare Codul fixa trecerea obiectului dintr-o mână în alta, prin martori, forma scrisă sau verbală. Extinderea schimbului de mărfuri a avut drept rezultat răspândirea vinderii în rate, în credit. Dacă averea lăsată spre păstrare era furată, proprietarul
  • 7. 8 primea o recompensă dublă a preţului acesteia. În acelaşi timp, dacă persoana cerea un obiect pe care nu l-a depus spre păstrare şi aceasta era demonstrat, atunci ea plătea un preţ dublu pentru lucrul pretins. Multe articole ale Legilor lui Hamumrabi sunt consacrate Contractului de Arendă a pământului. Acesta se încheia pentru o perioadă de 1-2 ani. Arendaşul era obligat să achite 2/3 din viitoarea roadă şi să restituie terenul deja prelucrat. Conform Contractului de înăimire persoana care angaja vite cornute, sclavi, inventar etc., era responsabil pentru acestea. În caz de schilodire, defectare etc., obiectul era recompensat: rob pentru rob, cal pentru cal etc. Când cel ce se înăimia la lucru era o persoană liberă din punct de vedere juridic, contractul prevedea o salarizare concretă (medicul – pentru operaţie; constructorul – pentru edificare; profesorul – pentru predare etc.). Contractele corporaţie erau întocmite cu scopul de a cumpăra o vită, pe care părţile s-o folosească împreună; cu scopul obţinerii unui împrumut etc. Venitul şi pierderile erau repartizate în dependenţă de cotizaţia depusă în bugetul comun. Aceste operaţii erau efectuate în templu, deci în prezenţa, în faţa zeilor. Succesiunea, transmiterea averii era realizată în baza principiului rubedenia prin sânge. Moştenitor primar era fiul mai mare. Fetele moşteneau doar în cazul absenţei băieţilor, în rest primeau zestre la măritiş. Soţia rămasă vădană (văduvă) de obicei nu moştenea nimic, cu excepţia zestrei sale şi a cadourilor făcute ei, dacă erau făcute, de către soţ. Dacă acestea deja lipseau, ea avea dreptul la aceiaşi cotă ca şi ceilalţi moştenitori. Crima, pedeapsa, judecata Cele mai serioase şi periculoase infracţiuni din Mesopotamia erau considerate: acţiuni anti- regale, îndreptate împotriva religiei, marilor demnitari de stat sau ecleziastici. Babilonenii deosebeau mai multe categorii de infracţiuni: I – îndreptate împotriva Proprietăţii (pentru furt, jaf, adăpostirea de robi) se prevedea pedeapsa cu moartea, amendă foarte mare – 30 de preţuri. Dacă furtul se realiza prin spargere, hoţul era îngropat de viu; dacă în timpul unui incendiu – hoţul era aruncat în foc; II – împotriva personalităţii: omor; răpirea copiilor mici – pentru aceste crime, ca şi pentru omuciderea nepremeditată, se pedepsea cu moartea. Pentru schilodire se aplica TALIONUL; III – împotriva familiei: adulterul ori infidelitatea conjugală a soţilor, răpirea sau substituirea copiilor mici; consangvinitate (relaţia între frate-soră; tată-fiică; mamă-fecior) se aplica pedeapsa cu moartea, sterilizare sau, dezonorare prin vinderea în robie;
  • 8. 9 Sistemul de sancţiuni, ori pedepse era foarte mobil: pedeapsa cu moartea: pedepse corporale (orbirea, tăierea urechii, nasului, mâinii, sânilor la femei, bătaia); amenda (de la preţul dublu la de 30 de ori mai mare). Legile lui Hamumrabi prevedeau pedeapsa capitală în mai mult de 30 de cazuri, prin: ardere, înecare, tragerea în ţeapă, îngropare de viu etc.). O particularitate a acestei legislaţii consta în faptul păstrării: răspunderii colective,precum şi principiul talionului. TEMA 3. CARACTERISTICA PRINCIPALELOR INSTITUȚII JURIDICE DIN INDIA ANTICĂ CONFORM LEGILOR LUI MANU. !.Organizarea de stat în India Antică. Strălucita civilizație Indus este contemporană cu geneza societății din BabilonulAntic.Triburile de războinici indo-europeni ale arilor,care pătrund din Asia Centrală în a doua jum.a mileniului I î.e.n.,cuceresc pînă în sec.V î.e.n. întreaga Indie,subjugînd triburile locale ale dravidienilor.Acest proces este oglindit pe larg în poiemele Mahabharata și Ramayana După cucerirea dravidienilor de cître arieni,s-a format un grup de militari puternici,mari proprietar funciari și stăpănitori de sclavi.Concomitent se formează și grupa preoților brahmani,care își abrogă drepturi politice,aceasta contribuind la întărirea statului,îndeosebi în Magadha. În fruntea statului se afla regele – maharadjah. In conducerea statului,regele calauzeste de sfatul brahmanilor, care infatiseaza pe rege ca o intruchipare pamanteasca a lui Dumnezeu. Regele se asociaza cu brahmanii si impreuna conduc statul,mentinand in explotare si supunere masele. In scopul une perfecte coordonari a actiunilor sale cu ale brahmanilor, regele trebue sa aiba in jurul lui un grup de sfatuitori si slujbasi credinciosi, care sa-l sprijine si totodata sa-l controleze pentru a nu se abate de la linia apararii intereselor aristocratiei. Astfel, in jurul regelui gasim un numar de 6-7 ministri, ai caror bunici si parinti au stat cu credinta in slujba regelui, cunoscatori ai artei militare etc; ei trebue sa fie de neam nobil. Regele are la indemana sa o arma puternica, cu ajutorul careia isi intinde stapanirea teritoriala in afara si reprima miscarile din interior, destul de numeroase, de altfel. Regele re dreptul de a pedepsi cum vrea si pe cine vrea, in scopul mentinerii oranduirii sociale existente, ckipa cum se spune in lege: regele trebuie sa pedepseasca pentru ca oranduirea sa nu se schimbe. Ca o consecinta a dezvoltarii fortelor si relatiilor de productie, in cadrul triburilor incepe sa se deosebeasca aristocratia gentilica – alcatuita din preoti, batrani si sefi militari, de poporul de rand si de sclavi. Pe de alta parte se fac deosebiri intre cuceritorii ari si popoarele de culoare contropite de cei dintai. Pentru a se asigura dominatia aristocratiei gentilice proprietarii sclavi pe de o parte, pentru a se consolida situatia dominanta a arilor cuceritori fata de populatia supusa,se creaza castele (cuvint de origine portugheza), numite in limba indiana jati sau verna. Casta presupune puritate de neam, jati inseamna nastere, iar verna inseamna culoare. Deci castele sunt grupe sociale care pe de o parte apara interesele aristocratiei ariene, iar pe de alta parte asigura drepturile arilor impotriva populatiei supuse (cuvantul verna indica dominatia arilor asupra populatiei de culoare, iar cuvantul jati denota privilegiul de nastere alnobilimii gentilice). Prima casta era a preotilor (brahmani), apoi urmau militarii (satria), a treia casta – a negustorilor (vaisia) si a patra a servitorilor (sudra). Sub aceste patru caste mai exista una, a carei viata era cat se poate de nenorocita (parias). Dintre acestia, unii erau numiti Ciandalas si nu erau acceptati nici in orase, nici in sate si nici nu puteau sa-si ridice locuinte, nici sa manance din vase intregi.
  • 9. 10 2.Evoluția dreptului La etapa inițială dreptul în India veche se baza pe “obiceiul pământului. Primele culegeri de norme juridice datează cu mijlocul mileniului I î.e.n. Principala trăsătură specifică a acestora constă în faptul că ele au fost alcătuite de diverse şcoli brahmane în varianta unor recomandări adresate oamenilor oneşti. Iată de ce în India antică normele de drept “Dharmaşastrra” erau legate strâns de morala religioasă. Organizarea juridică Judecătorul suprem în stat era Radja. El precăuta dosarele împreună cu brahmanii şi consilierii experimentaţi. Uneori Radjaua, regele, putea să-l numească în calitate de judecător suprem pe consilierul principal. Conform Legilor Manu se admitea ca funcţia judecătorului suprem să fie suplinită de un brahman înţelept, asistat în activitatea sa de trei judecători.În calitate de organ judeciar Funcţii juridice suplineau uneori şi supraveghetorii. Au existat în India veche şi judecători – călători, care cercetau dosarele pe teren: în armată, în piaţă, etc. Cazurile puţine semnificate din localităţile rurale era soluţionate de starostii satului.Cazurile cetăţenilor străini erau cercetate de judecătorii speciale desenaţi pentru acesta. Agenţi şi funcţionari speciali realizau următoarea şi prinderea infractorilor. În legislaţia Indiei antice dreptului proprietăţii i se rezerva un loc deosebit. Dreptul făcea o delimitare şi deosebire dintre Proprietate şi Folosire. Legile Manu prevedeau şapte modalităţi legitime de obţinere a proprietăţii: 1. – moştenirea; 2. – cumpărarea; 3. – cămătăria; 4. – găsirea ; 5. – cucerirea ; 6. – dăruirea ; 7. – realizarea unei munci . Este de menţionat că faptul utilizării unui obiect, nu demostrează şi dreptul de proprietate asupra lui. Fondul financiar al ţării era divizat în patru categorii: de stat, regale, comunităţi săteşti şi privat. La categoria pământurile statului se refereau: pădurile, terenurile neprelucrate, minele ; locurile virane. În afară de fondul din care el înzestra pentru serviciu; vindea; dărui sau da în arendă. Fondul comunităţii săteşti era compus din: terenuri arabile, păşuni, lunci. Terenurile arabile erau împărţite în mici parcele aparţinând unor gospodari aparte. Obştea ţinea sub controlul său acest tip de proprietate funciară. Dreptul prioritar de
  • 10. 11 a cumpăra pământ se acorda rudelor sau vecinilor. Totodată se limita dreptul străinilor, celor din afara obştii, să procure pământul comunităţii. Proprietatea privată asupra pământului nu a fost străină pentru India antică. Din această categorie a proprietăţii private făcea parte nu numai terenul arabile, dar şi livezile, grădinile. Legile Manu menţionează că dacă regele donează proprietatea privată a unei persoane alteia, atunci această afacere este ilegală şi proprietarul îşi păstrează averea. Dar, dacă proprietarul a manifestat neglijenţă faţă de pământul său în timpul semnării sau recoltării, era amendat. O evoluţie ascendentă a proprietăţii private s-a înregistrat în primele secole ale e.n. Legislaţia Indiei antice prevedea şi dreptul proprietăţii asupra sclavilor. Robii puteau să aparţină statutului, obştei sau persoanelor. Robii puteau să aparţină statului, obştii sau persoanelor particulare. Dreptul obligaţional Normele de drept ale Indiei antice reglementau foarte clar prevederile generale ale obligaţiunilor reciproce. Un loc primar îl ocupau contractele de cumpărare – vânzare. Toate obiectele acestei operaţiuni erau clasificate în: proprietate imobilă şi mobilă. Proprietatea mobilă se vindea şi cumpăra la piaţa liber. Aalta era situaţia cu proprietatea imobilă (câmpuri, livezi, grădini, case, etc.), care se vindea într-o anumită ordine. Mai întâi de toate averea or marfa imobilă putea fi cumpărată de rude, vecini, creditori şi în ultimul rând de alţi doritori. Numai adevăratul proprietar avea dreptul să vândă averea, în caz contrar afacerea era considerată ilegală. Dacă un obiect furat se găsea la un cetăţean, fie şi onest, care l-a cumpărat cinstit, el era deposedat, rămânând, deci în pierdere. Este de remarcat că comerţul cu unele mărfuri (sarea, zăcăminte naturale) era monopolizată de stat. Era pe larg cunoscut contractul de dăruire. Altfel, dăruire robilor, vitelor, mai rar a pământului era menţionat încă de literatura vedică . Nu mai puţin semnificativă a fost înţelegerea de împrumut. Cămătarii, adeseori, puneau nişte procente avansate. În cazul afacerilor comerciale 5% era cel mai mare procent. Alături de aceste forme de exprimare a dreptului obligaţional mai existau şi altele. De exemplu contracte de: - păstrare; - de transportare; - închirierea spaţiului locativ; - corporative; - angajare (năimire) personală (de la 1 zi la 1 an). - Arenda pământului (50% din roadă). Dreptul familiei
  • 11. 12 Pentru India din perioada formaţiunii sclavagiste este proprie marea familie patriarhală în care partea tatălui era nelimitată. Doar în perioada vedică femeia era venerată, cu timpul, însă situaţia se va schimba radical: în copilărie dă ascultare tatălui, în tinereţe – soţului, iar după moartea acestuia – fiilor (în lipsa lor – unei rude apropiate de sex masculin).Un loc privilegiat, apropiat tatălui îl avea fiul mai mare. Formele de “închegare” a legăturilor de matrimoniu erau cele mai diverse: alegerea mirelui (cea mai arhaică şi care repede a dispărut); dăruirea fiicii; cumpărarea miresei; schimbarea ei pe o vacă sau bou. În legile Manu tatălui i se interzicea să i-a recompensă pentru fiică, deşi în realitate situaţia era contra opusă legii. Cenzul vârstei de căsătorie al femeilor era foarte mic. În legile Manu un bărbat de 30 de ani avea dreptul să se căsătorească cu fetiţă de 12 ani, de 24de ani – 8 ani. Cf. Arthaşastrei vârsta de majorat pentru fete era de 12 ani, iar pentru băieţi – 16 ani. Infracţiunea, Sancţiunea, Judecata. Se deosebeau crimele intenţionate, neintenţionate şi din neştiinţă. Dacă inculpatul nu era cunoscut cu faptul că acţiunea lui este nelegitimă, judecata de regulă, se limita doar la o mustrare /выговор/. Instigarea /подстрекательство/ era pedepsită la fel ca şi crima săvârşită. Legile Manu prevedeau aceiaşi pedeapsă ca pentru hoţi, celor ce-i adăpostea, înarmau sau păstrau obiectele furate.Dacă cineva- şi proteja propria viaţă, a femeii, a unui brahman şi-l omora pe agresor, nu era considerat asasin. Totodată, erau penalizate persoanele care nu acordau ajutor în timpul calamităţilor naturale, tâlhăriei, sau incendiului. Nomenclatorul infracţiunilor era destul de extins: împotriva statului, deci împotriva regelui; împotriva personalităţii; proprietăţii; familiei; castelor. Împotriva statului/regelui: - rebeliune, defăimarea regelui, trădarea interesului de stat, a secretelor de stat; hoţia mărfii ce aparţine regelui, operaţiunile cămătăreşti şi de vânzare - cumpărare din contul visteriei regale. Împotriva personalităţii: - omuciderea (uciderea femeii, copiilor, brahmanilor pe diverse căi inclusiv prin otrăvire), schilodirea, înjosire verbală şi prin acţiune. Împotriva proprietăţii: - furtul tâlhăria, incendierea averii, stricarea averii – pentru incendiere ardeau pe infractor de viu. Împotriva familiei: - uciderea mamei, tatei, soţului; schilodirea sau ofensarea acestora. Aspru se pedepsea adulterul . Împotriva Varnelor – ce-i ce-şi duceau modul de viaţă conform regulilor altei varne, era excluşi din propria varnă. Reprezentanţilor castelor inferioare li se interzicea să stea alături de acei din casta superioară.
  • 12. 13 Pedeapsa în India veche era diversificată: Omorul – pedeapsa prin decapitare, schingiuire, înec, tragere în ţeapă, strivit de elefant, fierbere în cazan, turnarea uleiului clocotit în gură şi urechi. Schilodirea: tăierea mâinii, unei mâini şi a unui picior, a ambelor mâini, ambelor picioare, vârful nasului, urechilor, orbirea, tăierea degetului, etc. Schilodirea putea fi evitată prin intermediul răscumpărării. Se mai practicau: înfierarea; excluderea din varnă; transformarea în sclav; confiscarea averii; privaţiunea de libertate, amenda în bani. - . Tema 4 Statul şi dreptul în Grecia Antică și Sparta. 1.Organizarea de stat Inceputurile lumii antice grecesti se situeaza in Marea Egee si arhipelagul acesteia, cu ramificatii in Asia Mică si Grecia peninsulara propriu-zisa. In mileniul al III-lea, insulele din Marea Egee, Asia Mica si Grecia peninsulara au fost ocupate – dupa legenda – de Pelasgi. In aceasta perioada, a mileniului al III-lea, apare Troia, peste care,in decursul vremurilor se vor suprapune alte opt asezari – pana la Troia din vremea helenismului si cuceririi romane. In cursul aceluiasi mileniu , se produce invazia triburilor aheene in Tracia, Macedonia si Grecia de nord. Mai tarziu, in mileniul al II-lea, invazia aheilor va duce la distrugerea civilizatiei existente in Creta, care influentase puternic lumea Mediteranei orientale. Cucerirea peninsulei de catre heleni (ahei) a dus la supunerea populatiei bastinase si aparitia unei noi civilizatii – cea muceniana (1600-1200). Incepand din secolul XII-lea au loc mari invazii de popoare migratoare. Acestea imping pe primii heleni – ahei – in arhipelag si pe coastele Asiei Mici. Organizarea politică a Greciei I Consiliul oamenilor bătrâni (bule): - din cei mai învârstă şi emeriţi - duceau tratative, jurau din numele tribului - participau la judecata ginţii - formau consiliul consultativ e pe lângă Basileu. II Adunarea Populară (agora): - Se convoca pentru soluţionarea principalelor probleme - Oricine, de era liber, avea dreptul de exprimare - Accepta sau dezaproba deciziile luate anterior de Cons. Bătrânilor - O democraţie arhaică: nu prin vot ci prin gălăgie! - Cu timpul a fost subordonată Bazileului.
  • 13. 14 III Căpetenia de trib, regele (basileus) - puterea militară,judecător suprem şi marele sacedaot - puterea sa nu era nelimitată: “Egal între egali” în mediul aristocraţiei gentilice. - postul era eligibil, apoi transmis prin ereditate. - normele de drept - răzbunarea prin sânge - omorul nerăzbunat era o mare ruşine, dezonorare - asasinul putea să evite răzbunarea părăsind “Ţara” sau plătind o mare recompensă cu consimţământul rudelor victimei; Sparta: a) sistemul social-politic Sistemul Politic era format din: I doi regi; II – Consiliul bătrânilor; III – Adunarea populară; IV – Eforii I Puterea regală: Bazileii - doi regi, un rezultat al unirii a două triburi, fiecare din ele păstrându-şi propria căpetenie - /. - De faţă cu statul conducea “Eforii” şi nu regii - Regii erau cumandaţi supremi, dar sub supravegherea a doi Efori - erau judecători superiori, sacerdoţi supremi - lunar regii şi Eferii jurau reciproc credinţa şi fidelitatea - erau sub pericolul de a fi declaraţi vinovaţi şi judecate II Consiliul Bătrânilor “Gerussia ” - compus din aristocraţie - avea 28 de membri, plus cei doi regi - cenz de vârstă: de la 60 de ani - nu erau supuşi militari; - acelaşi prin vociferare puternică de către Adunarea Populară; Gerusia: discuta problemele scoase mai târziu în polemică la Adunarea Populară; - era o instituţie judiciară (cerceta cazurile penale, crimele de stat, judeca pe regi) - era convocată de regi, dar din sec. V î.e.n. de Efori. - Rolul ei decăzute către sec. III î.e.n., fiind substituită prin autoritatea Eforilor. III Adunarea Populară – “Apella” - urmare a orânduirii gentilice - nu juca un rol important ci secundar - membrii, doar cetăţenii liberi ce aveau 30 de ani şi-şi păstrase terenurile - convocată de regi, apoi de Efori, o dată pe lună - se vota prin strigăte, dacă rezultatul provoca dubii; oponenţii se împrăştiau în două direcţii: - pro şi - contra.
  • 14. 15 2.Dreptul în Atena Noţiune generală: - la baza statului “Obiceiul pământului” - 621 î.e.n. arhontul Drakont dă o formă scrisă “Obiceiului” - sec. Vi î.e.n. legile lui Solon, tot nu s-au păstrat <-> 594 î.e.n. - sec. V – IV î.e.n. în calitate de legi: deciziile Ad. Populare şi Psefismele (hotărâri luate concret vis-a-vis de o persoană, de un caz, obicei, etc.); “Regile oraşului Hortiu”, etc. - protejau averea, ordinea publică (Democraţia sau Tirania), viaţa, onoarea - deosebeau omorul intenţionat de cel din întâmplare - contribuiau la dezvoltarea meşteşugului, comerţului - cunoşteau testamentul, etc. Dreptul Proprietăţii prezintă un fenomen original. Există proprietatea de stat şi privată. Proprietatea de Stat: pământ, robi, moşii, mine, ocne, averea templelor. Arhonţii, intrând în funcţie, anunţau că cetăţenii păstrează averea şi parcelele primite de la stat prin Saţi. Pământul de stat se dădea în arendă. Proprietatea privată era clasică în două categorii: a) – vizibilă: casa, terenul, robii, livada, grădina, locul b) – invizibilă: banii, bijuteriile, etc. În calitate de proprietate private erau tratate pământurile obşteşti (rivale) ale filelor şi demelor. Cumpărare – vânzare - obiect al acestei înţelegeri putea deveni orice. În urma reformei lui Solon se interzicea vinderea oamenilor liberi în robie; - vinderea – cumpărarea lucrurilor furate, găsite, străine – antilegală; - condiţia operaţiei era fixarea preţului; - dacă se vindea un rob bolnav, etc. – desfacerea contractului timp de un an Contractul de înarmare presupunea atât obiectele mobile cât şi imobile; - formă orală, scrisă doar vizând proprietatea imobilă; - înarmarea personală: muncă sezonieră: la atelier, temple, etc. - clientul era obiect să restituie obiectele întregi Dreptul familial şi Succesoral - încheierea legăturii matrimoniale era o > obligaţiune morală; - starea de holteu sau “fată>” nu erau pedepsite, ci compătimite. Mireasa se cumpăra / schimba pe vite obiecte preţioase – Henda - zestrea nu era categoric obligatorie p/u tată , dacă ăsta lipsea fratele o acorda; - soţul era obligat să păstreze averea primită ca zestrea (terenul. Etc.) p/u copiii născuţi din această căsătorie; - Existau două forme de încheiere a legăturii matrimoniale: a) engiesic – un contract ordinar între mire şi tatăl ori tutela fetei b) epidikasia – încheiat în feţa funcţionarului sau judecaţii, dacă
  • 15. 16 - se căsătorea o fată – moştenitoare; - o fată înfiată; - un tânăr înfiat; - familie monogamă, doar p/u femei –soţie. Soţii... - soţia tatăl dependentă de soţ, avea dreptul la divorţ. Deşi..., era interpretată ca servitoare şi element reproductiv Soţul: - putea s-o alunge de acasă restituindu-i zestrea, nu şi în cazul infedilităţii ei; - să se dezică de nou-născuţi, dacă nu-l acceptă al său; - să-şi dea fata în căsătorie după cine dorea, chiar şi prin testament; - fiul obligat să-şi întreţină părinţii bătrâni, sau pauserizaţi. Moştenirea – prin testament, dacă nu se lăsat: - fiii în mod egal, în lipsa lor fiicile - fie nelegitimi nu primea nimic - de nu avea copii: fraţi, nepoţii, unchii, verişori, etc. - testamentul era valabil dacă “în plină minte cetăţeanul” şi nu era forţat Crimele şi Pedepsele Crimele împotriva: proprietăţii, statului, persoanei, familiei. Pedepse: expulsarea, executarea, amenda, dezonorarea – privaţiunea de drepturi politice Procesul Judiciar în Atena putea fi iniţiat de: - cetăţenii libere cu drepturi depline; - soţiile şi copiii prin – capul familiei; - metecii prin prostaţi; - robi prin stăpânii lor. Tema 5. Statul şi dreptul în Roma antică 1.Organizarea de stat in anii 753 i.e.n-27 i.n.e Asezata intre sapte coline, inauntrul carora se afla o campie malastinoasa, pe Tibru si la intretaieria drumurilor comerciale, comunitatea – populus romanus – se ocupa cu pastoritul si mai putin cu agricultura. Mai tarziu prinde a se dezvolta comertul. Intocmai celorlalte „populi” din Latinum, locuitorii colinelor: Palatin, Eschilin, Caelius, Capitoliu, Quirinol, Vincinal, traiesc grupati in mari familii patriarhale: gentes, ginti, care reprezinta un fel de unitate inchisa, pastrand pentru mult timp pamantul in comun, mai cu seama pasunile. In fruntea gintii se afla adunarea, prezidata de un batran ales. Treptat, gintile se diferentiaza intre ele, apar ginti mari, altele mai mici, iar unele dispar cu totul. Inauntrul gintilor are loc o diferentiere, apar familii mai bogate si puternice, care au acaparat o parte insemnata din pamanturile gintii. Membrii acestor mari si puternice familii poarta denumirea de patricieni. Numarul gintilor era de 300. Zece ginti alcatuiau o curie, iar zece curii formau un trib. Existau trei triburi: Ramnes, Tities Lecere. In epoca de formare a Romei, fiecare curie avea la conducere un curio, care era conducator religios si prezida adunarile. Cei treizeci de curiali formau colegiul curialilor. Adunarile curiate alcatuiau cadrul cel mai vechi de organizare a cetatenilor adulti. Ele erau convocate de rege – rex – pentru a se lua hotarari importante, ca: declaratia de razboi, primirea de noi ginti.
  • 16. 17 O alta forma de organizare era senatul, care grupa pe cei 300 de sefi de ginti. Senatul participa – prin interregnum – la desemnarea regelui – rex -, pe care de altfel il asista in cele mai importante probleme: militare, religioase, politice. Rolul senatorilor este deosebit, dat fiind faptul ca gintile furnizeaza luptatori in desele companii militare. Republica Romana a fost un stat al proprietarilor de sclavi. Termenul de Republica – Res-publica – doreste sa sublinieze organizarea democratica a rinduielilor statului, ceea ce era exact pentru proprietarii de sclavi, intre ei: dar, in realitate statul roman a fost un puternic instrument indreptat impotriva maselor de sclavi si oameni liberi in interior si populatiilor supuse, in exterior. Organizarea de stat a republicii romane, dupa reforma lui Servius, Tullius, avea la baza comitiile centuriate (care au inlocuit pe cele curiate), astfel cum fusesera concepute si organizate – militarmente. Adunarile centuriate au atributii electorale, legislative si judiciare. Astfel, ele aleg magistratii superiori, investiti cu imperium, consolii, pretorii, tribunii militari cu puteri consulare. Adunarile centuriale voteaza legile dar nu au drept nici de a aduce amendamente, nici de initiativa. De altfel activitatea adunarilor centuriale se afla sub controlul riguros al magistratilor. Adunarile voteaza in chestiunea razboiului si pacii, dar, in acest caz, senatul si magistratii sun cei care au primul si ultimul cuvant. Se recunoaste adunarilor centuriate un anumit rol in domeniul jurisdictiei penale – dupa cit se pare in procesele de inalta tradare sau de paricid. Prin filiera lui „provocatio ad populum” , adunarile centuriate luau in dezbatere hotararile de condamnare la moarte sau amenzi foarte mari pronuntate de magistrati (duumviri, perduellionis) tribuni, chestori, edili curuli, consuli. Un alt organ reprezentativ era cel al comitiilor tribute. Adunarile cetatenilor dupa triburi. Ele erau mai democratice decat adunarile centuriate, deoarece participau la ele nu numai cetatenii aflati pe diverse trepte in fuctie de censul de avere, ci toti cetatenii. E drept ca taranii afati in afara Romei participau mai putin sau deloc, data fiind departarea cit si ocupatiile zilnice. In competenta comitiilor tribute se aflau probleme de mai mica importanta, ca alegerea magistratilor inferiori – edili curuli, chestori. 2.Statul Roman in perioada imperiului Prin concentrarea puterii im manile lui Octavian incepe o noua si ultima perioada a Romei – Imperiul, la instituirea caruia au contribuit varfurile aristocratiei sclavagiste – de teama rascoalelor si a luptelor civile pentru putere. Dupa cum s-a aratat mai sus, perioada se imparte in doua: - a principatului, pana in sec. II al erei noastre; - a dominatului (imperiului) sec. IV – V . Perioada principatului incepe cu Octavian – succesorul lui Cezar – in manile caruia se concentreaza cele mai importante prerogative, dar, cu pastrarea institutiilor republicane. Un pas important s-a facut prin numirea lui Octavian in calitate de Princeps Senatus (anul 28), calitate care-l situa la inceput doar ca primul intre egali in Senat – dar care a devenit mai apoi – un fel de magistrat suprem.
  • 17. 18 Un pas inainte s-a facut, prin instituirea imperiului – dominantul. Imparatul este ajutat de un Consiliu Imperial, alcatuit initial din citiva intimi, pentru ca mai tarziu, juristii si administratorii sa preia locurile (Principales officiorum). Principalii functionari imperiali erau : cei doi prefecti ai pretoriului – nai intai comandanti ai garzii pretoriene, apoi apoi investiti cu fuctii administrative si jurisdictionale (civile si penale). Competenta se intinde dincolo de o suta de mile de Roma, asupra Italiei si provinciilor. El judeca in numele imparatului, sentintele sale nu pot fi atacate in fata imparatului. Tema 6.Izvoarele dreptului în Imperiul Bizantin,instituțiile statale și juridice 1.Formarea şi evoluția statului Bizantin. Imperiul Roman în anul 395 a fost împărţit în două părţi de către Teodosiu - în Imperiul roman de răsărit şi Imperiul Roman de apus. Imperiul Roman de răsărit a dăinuit cu o mie de ani mai mult (1453) decît Imperiul Roman de apus. Bizanţ – Imperiul roman de răsărit. Denumirea de la vechea colonie ce se afla aproximativ pe locul Constantinopolului – Bizantion. Fiind des utilizat acest toponim a evoluat şi s-a trasnsformat în denumirea statului – Bizanţ sau Imperiul Bizantin. Bizanţul n-a fost supus distrugerii (devastărilor) barbare, ca imperiul roman. El şi-a păstrat un timp îndelungat integritatea statală. Multe trăsături ale imperiului roman din perioada tîrzie sunt prezentate în sistemul statal bizantin. Imperiul Bizantin, care vreme de 11 secole a rezistat pe hotarul dintre Occident şi Orient, tuturor loviturilor, şi-a îndeplinit misiunea civilizatoare şi merită mult mai mult decît înteresul de a fi studiat, cu atît mai mult că dreptul bizantin bizantin a fost recepţionat de multe popoare din Europa precum Moldova, Valahia, Bulgaria, Serbia ş.a. Bizanţul a avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării multor popoare din Europa de Sud-Est, precum Cucaz, fiind promotorul valorilor juridice şi statale al antichităţii.
  • 18. 19 . Organizarea de stat În fruntea statului se găsea un împărat (basileus). Împăratul purta denumirea de împărat al romanilor, deoarece în concepţia timpului Imperiului Bizantin era continuarea Imperiului roman. O regulă precisă cu privire la succesiunea la tron nu exista. Se foloseau în practică sistemul asocierii la domnie: împăratul îşi asocia fiul sau o altă persoană în scopul de a-l legitima ca succesor. Împăratul era şeful puterii administrative şi şeful armatei. El era în acelaşi timp, după o veche tradiţie romană, şef al religiei. Împăratul era ajutat în îndeplinirea atribuţiilor sale de un Senat. Pe lîngă Senat se găsea şi un Consiliu de stat, format din oamenii intimi ai împăratului, care îl sfătuiau în chestiuni mai importante. Alături de împărat se găseau doi prefecţi: unul al Orientului şi altul al Iliriei (imperiul roman fusese împărţit în patru prefecturi: Orientul, Iliria, Galia şi Italia; primele două continuă să existe şi în timpul Imperiului Bizantin). Apor găsim un şef al palatului imperial şi un questor, care are calitatea de conducător al consiliului de stat. Existau apoi mai mulţi comiţi, un fel de miniştri, ce se ocupau cu visteria statului şi cu administrarea averii împăratului şi o serie de funcţionari numiţi magistri, care erau mai ales şefi militari etc. Această organizare a suferit schimbări în epoca izauriană, cînd se fac vreo 60 de titluri diferite de funcţionari, toţi purtînd numele de logofeţi. Existau şi funcţionari onorifici. Împăratul dădea titluri onorifice în schimbul unei însemnate sume de bani. Aceste titluri erau pur formale. 2.Dreptul bizantin
  • 19. 20 Izvoarele dreptului. Prima codificare de drept roman şi bizantin, care reprezintă un punct final pentru dreptul roman şi un punct iniţial pentru dreptul bizantin este codificarea lui Iustinan. Iustinian a fost ajutat în munca sa legislativă de către Tribonian, conducătorul şcolii siriene de la Beirut (Berytes) cel mai mare jurisconsult. Lucrările au început în 520 de o comisie de 17 membri sub conducerea lui Tribonian, care a reuşit în 524-534 să adune la un loc legile mai importante şi să întocmească „Corpus iuris Civilis”(Codul Juridic Civil). În timpul izaurienilor s-au promulgat mai multe legi, dintre care prima este Ecloga dată la 730-740 sau, după alţii, la 726. Această lege, formată din 18 titluri mici s-a folosit în multe ţări din sud-estul Europei şi există şi o adaptare rusească a ei. Numită Kormaciaia kniga. Tot din epoca izauriană datează şi nomos ghoirghoicos (Legea agrară). Această lege conţine 85 de articole şi arată înfracţiunile pe care ar putea să le săvîrşească sătenii şi cum trebiue ei pedepsiţi în asemenea cazuri. Alt cod este aşa numitul nomos natutikos sau Legea maritimă, care se ocupă cu problemele de drept maritim: responsabilitatea maritimă, împărţirea pagubelor în caz de naufragiu etc. Această lege a fost aplicată pînă în sec.XV în dreptul internaţional. Ultima lege din această epocă este legea militară (nomos stratioticos) care se ocupă cu probleme de infracţiunile pe care le pot comite militarii. Această codificare a fost folosită probabil şi la noi în ţară în epoca fanariotă. Importante legiuiri au fost promulgate şi în timpul domniei dinastiei Macedoniene. Vasile I Macedonianul a hotărt să purceadă la un fel de curăţire a legilor vechi. La începutul domniei sale, (a domnit între anii 876-886), a întocmit un manual numit prohiron, după care să se conducă judecătorii. Pe la sfîrşitul domniei sale (884-886) Vasile I a promulgat Epanagoga, lege care cuprinde elemente noi în legătură cu organizarea de stat şi puterile acordate împăratului. După Vasile I urmează fiul său Leon al VI-lea, numit şi Folozoful (886-911). Acesta, folosindu-se de tot ce a făcut tatăl său, întocmeşte o lucrare mult mai mare, care s-a numit Basilicalele sau Legile împărăteşti. Basilicalele fiind prea
  • 20. 21 voluminoase s-a simţit nevoia unor culegeri mai uşor de cercetat. Asemenea lucrări au fost: Synopsis Basilicorum ce cuprindea extrase din basilicale, aşa numitul Tippuciotus, repertoriu al Basilicalelor de la finele sec.XI sau din sec.XII, Peira (sec.XI), culegere de decizii sprijinite pe texte din Basilicale etc. Tot în epoca macedoniană datează o lucrare de mare importanţă juridică şi anume „Cartea Prefectului”1 . în ea se vorbeşte despre atribuţile prefectului oraşului făcîndu-ni-se cunoscut cîteva probleme privind organizarea breslelor. Spre sfîrşitul domniei macedonienilor legislaţia este adînc impregnată de lupta dintre săraci şi bogaţi, adică dintre dynatoi şi penetas. Din anul 922 datează celebra novelă (lege) a lui Roman Lecapanul, care stabileşte că atunci cînd cineva vinde un fond trebuie să întrebe mai întîi rudele şi vecinii şi numai dacă aceştea nu vor să cumpere, pămîntul poate fi vîndut unui străin. Acesta este dreptul de protimisis. La 996 acesta ia o hotărîre prin care înlătură prescripţiunea achizitivă de 40 de ani. În temeiul acestei prescripţii dacă cineva stăpînea în mod nestingherit un pămînt străin timp de 40 de ani, obţinea dreptul de proprietate asupra acestuia. Vasile II, prin novela sa, înlătură efectele acestei prescripţiuni, lovind în marii latifundiari, care prin diferite mijloace permise sau nepermise reuşeau să se aşeze pe pămîntul altora şi după 40 de ani să devină stăpîni. În acelaşi an Vasile II mai dă o lege înzestrată împotriva bogaţilor şi anume o dispoziţie privitoare la aşa-zisul allelengyton. La Bizanţ impozitele se plăteau pe grupe de rude sau vecini, în mod solidar: grupul răspundea de plata întregului impozit, iar dacă cineva nu plătea, trebuia să plătească grupul pentru el. Vasile II pune pe cei săraci în acelaşi grup cu cei bogaţi, astfel încăt aceştea din urmă răspundeau şi pentru plata impozitelor celor săraci.1 Dar această situaţie nu durează decît cîţiva ani, deoarece reacţiunea feudală reuşeşte să abroge toate aceste dispoziţiuni. Ultima lege bizantină mai importantă este Hexabiblul lui Harmenopol. Această lege a fost adoptată adoptată în feudalism de foarte multe ţări balcanice. .
  • 21. 22 Dreptul de proprietate. Proprietatea avea mai multe forme. Cea mai importantă era proprietatea mare feudală. Proprietatea feudală era dobîndită prin moştenire sau era primită de la împărat în schimbul obligaţiei îndeplinirii unor servicii2 . Cu timpul această proprietate condiţionată devine ereditară. Pe lîngă proprietatea feudală exista proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea iobagilor redusă la uneltele de muncă şi la gospodăria acestora. Obligaţiunile. În dreptul bizantin obligaţiunile păstrează în linii mari trăsăturile caracteristice dreptului roman. Unele contracte se încheie prin consimţămînt, fără nici o formalitate, iar altele se încheie numai cu paza anumitor formalităţi şi în special înscisuri. Foarte importante sînt contractele privitoare la împrumut, deoarece activitatea comercială era intensă la Bizanţ, iar împrumuturile de capital foarte numeroase. Dovada acestui lucru o constituie faptul că la Bizanţ cămătarii aveau cea mai puternică breaslă şi adesea statul a fost silit să ia măsuri pentru a stabili limitele maxime ale dobînzilor. Dreptul familiei. Familia bizantină prezentă unele reglementări asemenătoare cu cele din dreptul roman. Condiţii pentru încheierea căsătoriei era consimţămîntul părţilor; vîrsta femeii trebuia să fie de cel puţin 12 ani, iar a bărbatului – cel puţin 14 ani. Căsătoria era precedată de logodnă, care avea efecte juridice reduse. Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ. Divorţul putea fi provocat din purtarea unuia dintre soţi, dar nu exista o deplină egalitate din acest punct de vedere între bărbaţi şi femei. Bărbatul avea voie să repudieze femeia fără motiv temeinic, în schimb femeia nu putea în mod unilateral să rupă căsătoria. Numeroase motive de fapt îngăduie soţului să rupă căsătoria, de exemplu dacă femeia lua parte la jocurile de circ – ca spectatoare – dacă petrecuse în prezenţa altor bărbaţi, sau dacă lipsea de acasă o noapte întreagă.
  • 22. 23 Toate aceste situaţii de fapt arată poziţia inferioară a femeii caracteristică atît dreptului sclavagist cît şi celui feudal. Dintre legile bizantine aceea care se ocupă mai pe larg de chestiunile penale este Prohironul, adică manualul de legi a lui Vasile Macedonianul. Dreptul bizantin cunoaşte o serie de principii bine închegate cu privire la dreptul penal făcînd distincţie între o infracţiune consumată şi neconsumată, între tentativă şi infracţiune săvîrşită ş.a.m.d. O deosebită importanţă acordă dreptul bizantin infracţiunilor îndreptate împortiva orînduirii sociale. În asemenea cazuri, tot atît de grav este pedepsită şi tentativa ca şi infracţiunea consumată, complicele şi infractorul. Trebuie să subliniem faptul că în dreptul bizantin noţiunea de orînduire de stat era foarte cuprinzătoare, incluzînd în ea şi ordinea bisericească. Alte infracţuni grav pedepsite sunt infracţiunile îndreptate împotriva patrimoniului, ca de exemplu furtul, incedierea, distrugerea sub orice formă a bunurilor cuiva etc. de asemenea grav pedepsite sînt infracţiunile care lovesc în viaţa de familie şi în viaţa morală: adulterul, sodomia, pederastia şi altele. Pedepsele în dreptul bizantin sînt foarte variate şi foarte crude: tăierea mîinii pentru hoţi, tăierea nasului pentru imoralitate, a limbii pentru călcarea jurămîntului şi pentru jurămîntul fals, pedeapsa cu moartea prin spînzurare şi decapitare pentru omucidere şi în sfîrşit moartea prin ardere pe rug pentru părint-ucidere sau pentru uciderea altei rude cît şi în general pentru transmiterea de secrete militare duşmanului etc. Procedura de judecată. În dreptul bizantin nu există o despărţire a puterii de stat, ci există un singur aparat de stat cu atribuţii administrative şi judecătoreşti. Acesta este un aparat în formă de piramidă avînd în frunte pe împărat şi pe marii dregători. Faptul că nu există deosebire între judecător şi administrator deschide cîmp larg abuzului. În ultima instanţă judecă împăratul, ajutat uneori de prefectul oraşului numit eparh; în provincii judecă guvernatorii de provincii, iar în unităţile administrative locale judecătorii administraţiei locale.
  • 23. 24 Tema 7.Etapele constituirii statului la franci.Legea salică. 1.Formarea statului la franci. Francii au fost un popor germanic stabilit în sec.V în Galia în partea dreaptă a Reinului, între Main şi Marea de Nord. În a. 467 cade Imeriul Roman de Apus, în rezultatul migraţiei popoarelor și crizei interne ,aceasta fiind epoca pieirii civilizaţiei antice şi naşterii feudalismului. La finele secolului al V-lea pe riunele Imperiului Roman de Apus s-au creat căteva state barbare: Vizigot, Vandal, Sueb, Burgund, Franc şi statul lui Odoacru în Italia. În apusul Europei, dintre popoarele germanice care a u întemeiat regate în locul fostului Imperiu Roman, un rol deosebit au jucat francii. În adevăr, istoria ne va demonstra că cel mai viabil şi mai dinamic stat barbar s-a dovedit a fi cel al francilor. Primul rege al francilor salici a fost Clovis (anii 481-511) din familia Merovingienilor. În dezvoltarea sa statul franc a cunoscut două perioade: 1. Perioada merovingiană (sec.V-VII); 2. Perioada carolingiană (sec.VIII-IX). 1. Perioada merovingiană. Este prima etapă de existenţă a Statului Franc (sfîrşitul secolului al V-lea – sfîrşitul secolului al VII-lea). În această perioadă împăraţii franci au fost ocupaţi preponderent de făurirea statalităţii, care a însemnat: cucerirea de noi teritorii; crearea sistemului de drept. 2. Perioada carolingiană. Este cea de a II-a etapă în dezvoltarea statului Franc, care îşi are începuturile sale în anul 751, atunci cînd “regii trîndavi” substituiţi la guvernare de urmaţii lui Pepin de Herstal, întemeietorii unei noi dinastii a regilor franci – celei a Carolingienilor.
  • 24. 25 În timpul domniei Carolingienilor s-au statornicit în societatea francă bazele feudalismului. Carol cel Mare (768-814), cel ami de seamă reprezentant al dinastiei Carolingiene,poartă războaie victorioase impotriva saxonilor, avarilor, longobarzilor şi este încoronat împărat al Occidentului la Roma. Statul Franc a existat doar pînă în anul 843. În acel an, nepoţii lui Carol cel Mare (respectiv fiii lui Ludovic cel Pios (814-840)), întrunindu-se la Verdun, au încheiat un tratat ce prevedea împărţea Imperiul Franc în trei părţi. Fiul cel mai mic al lui Ludovic cel Pios – Carol, supranumit Pleşuvul, a primit ţinuturile de la vest, care includeau principatele teritorii ale viitoaree Franţe. Fratele mijlociu – Ludovic Germanicul – a obţinut de la est de Rin şi de la nord de Alpi. Acest regat în început să se numească Regatul Franc de la Est, iar mai tîrziu Germania. Fiul cel mai mare a lui Ludovic – Lothar – şi-a păstrat, conform tratatului de la Verdun, titlul de împărat. Statul lui era compus din Italia, precum şi din ţinuturile situate de-a lungul Rinului. Aşadar, tratatul de la Verdun a pus începutul formării a trei state contemporane din Europa – Franţa, Germania şi Italia. În fruntea statului Franc se află regele, care este primul dintre nobili, primul senior. Încă din perioada merovingiană, regele a concentrat în mîinile sale toate funcţiile principale în domeniul conducerii de stat. În activitatea sa regele era asistat de funcţionari publici: a) Majordomul. După cum s-a văzut din capitolul precedent, majordomii erau mari proprietari funciari, ei au jucat un rol extrem de important în perioada merovingiană; b) Seneşalul, funcţionar public care se preocupa de afacerile personale ale regelui;
  • 25. 26 c) Mareşalul, conducător al grajdurilor domneşti, care devine ulterior conducător al cavaleriei; d) Camerarii, funcţionari ce se ocupă de funcţiile administrative şi financiare ale regelui; e) Archicapelanul. El este şeful bisericii. Începînd cu perioada carolingiană el joacă un rol foarte mare. 2.Evoluția dreptului al franci. Izvorul principal al dreptului în monarhia francilor au fost aşa numitele adevăruri barbare, înscrieri ce ţin de dreptul obişnuit a triburilor barbare. La sfîrşitul sec.V a fost efectuată înscrierea dreptului obişnuit a vizigoţilor Lex vizigothum (Codul de legi al regelui Alaric). Ceva mai tîrziu a fost făcută înscrierea dreptului obişnuit a Burgunzilor – Dreptul Burgundiei. La sfîrşitul secolului V – începutul secolului VI a apărut Legea salică – obiceiuri juridice ale francilor. Deasemenea, au fost create şi alte înscrieri de drept ale francilor: Ripuari, Alemani, Bavari, Sacşi etc. Principiu dominant în acţiunea dreptului era cel “naţional” şi nu cel teritorial. Rolul primordial în calitate de izvor al dreptului a fost Dreptul Salic – Lex Salica. Textul iniţial al acestui drept a ajuns pînă în zilelel noastre. Cele mai vechi manuscrise de text sunt de pe timpul lui Pepin cel Scurt şi Carol cel Mare (768- 814). Alte izvoare ale dreptului au fost actele regilor, care se numeau decrete, prescripţii, iar mai tîrziu – capitole sau capitulare. Acestea completau lacunele Dreptului salic şi ale altor legi. Se editau capitole de sine stătătoare, care aveau o importanţă universală, deoarece erau răspîndite pe întregul teritoriu şi aveau influienţă asupra tuturor locuitorilor. Edictele, decretele, capitolele regale îşi apariţa de pe timpul lui Clovis, dar numărul lor a crescut considerabil pe timpul Carolingienilor, în deosebi în timpul domniei lui Carol cel Mare (768-814). Prima culegere de capitulare alcătuită de o persoană particulară a apărut în 827.
  • 26. 27 Dreptul de proprietate la Franci. S-a păstrat proprietatea obştească asupra pămîntului. În proprietatea privată a membrilor comunei, probabil, au trecut numai loturile din jurul casei. Pămîntul nu putea fi vîndut ori transmis altei persoane, care nu era membru al obştei; comunităţii săteşti. În cadrul comunităţii se remarcă a diferenţiere profundă a populaţiei: marii proprietari de pămînt, micii proprietari de pămînt şi persoane fără pămînt. Proprietatea privată asupra pămîntului apare ca rezultat a donaţiilor, cumpărării de la romani, ocuparea de pămînturi fără stăpîn, neocupate de nimeni. Mai tîrziu aceste pămînturi se numesc allod. Erau şi pămînturi transmise de către proprietari în folosinţă şi stăpînire pentru anumite servicii sau ca plată în natură şi ele se numeau precarii. După reforam lui Carl Martel a apărut o nouă formă de proprietate asupra pămîntului – beneficiul – folosirea condiţionată a pămîntului în legătură cu unele servicii sau prestaţii. Dreptul obligaţiunilor. Lex Salica menţionează un singur contract de împrumut. Din capitolul I al acestei culegeri de legi – Despre obligaţiune şi capitolul II – Despre împrumut – aflăm că, dacă la expirarea scadenţei debitorul nu-şi achită creanţele, creditorul, fiind însoţit de martori şi de o persoană care va evalua costul averii debitorului, se prezintă la domiciliul debitorului. Dacă debitorul refuză să-şi achite creanţa, el va fi supus unei manzi de 15 solzi. Dacă şi după aceasta debitorul nu-şi achită creanţa, Lex Salica prevede şi alte măsuri de constrăngere faţă de debitor. Astfel, dacă creditorul cere trecerea la execuţiune silită a creanţei sale, iar debitorul refuză, fără a avea motive temeinice, el trebuie să fie ucis. Dreptul penal- se păstra rămăşiţele din trecut ale răzbunării de sînge. În majoritate cazurilor, infracţiunile erau pedepsite cu amenzi în favoarea victimei, în
  • 27. 28 scopul concilierii şi preîntîmpinării răzbunării. O parte din această amendă (113) se trecea în folosul organelor de stat. În cazul în care amenda nu era plătită pentru atentatele deosebit de grave (asasinare, jaf, adulter şi altele) infractorul erau pus la dispoziţia pătimaşului şi se admitea răzbunarea de sînge, în alte cazuri intervenea judecata, care fixa pedeapsa. Suma amenzii în unele cazuri era destul de mare – pînă la 24 000 dinari, ceea ce consituie 600 solzi. Pe lîgă amenzi mai erau prezăzute şi alte forme de pedeapsă: pedeapsa cu moartea, pedepse corporale, castrarea şi alte mutilări. Se atenţie deosebită se acorda denigrării cu cuvinte. Pentru insultarea unei femei suma amenzii era mult mai mare decît în cazul insultării unui bărbat. Referitor la infracţiunile patrimoniale Dreptul Salic conţine cîteva reguli generale, care stabilesc formele de pedepse pentru jaf, omor în grup etc. Tema 8.. Dreptul medieval în Franța.Monarhia stărilor. 1. Evoluția statului medieval francez. Regatul Franţa a apărut după dezmembrarea Imperiului Carolingilor a cărei parte occidentală formează viitoarea Franţă. Apariţia ei a exercitat schimbări esenţiale în dezvoltarea social-economică a regiunilor, care au intrat în componenţa ei. Continuă dezvoltarea relaţiilor feudale, care în sfîrşit au determinat dezvoltarea statalităţii feudale. Vom evidenţia trei perioade în statornicirea regatului Francez: 1. Perioada fărîmiţării feudale (sec.IX-XIII); 2. Perioada monarfiei de castă (sec.XIV-XV);
  • 28. 29 3. Perioada monarhiei absolute (sec.XVI-XVIII). Prin tratatul de la Verdun (843) lui Carol II cel Pleşuv, rege al francilor (840- 877) şi împărat al Occidentului (875-877), i-a revenit cea mai mare parte a teritoriului de azi al franţei. Perioada dinastiei Capetingilor, fondatorul căreia a fost Huho I Capet, rege al Franţei (987-996), a fost o epocă de fărîmiţare feudală, regii avînd doar putere nominală asupra regatului. În secolul al XII-lea începe perioada reconsituirii unităţii politice a regatului. Regii din dinastia capeţitiană, Filip al II-lea August rege al Franţei (1180-1223) şi Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) au iniţiat procesul de centralizare a Franţei, care se va încheia abia în sec.XV-lea. Franţa a fost ţara clasică în ceea ce priveşte creşterea autorităţii regale, care, treptat, a triumfat asupra fărîmiţării feudale. Regii din dinastia capeţienilor îşi întăriră încet şi persevernt, la început în micul lor domeniu, iar mai tîrziu în celelalte regiuni ale Franţei, slăbind totodată puterea Plantageneţilor pe continent. Adevăratul întemeietor al unei puternice monarhii în Franţa a fost Filip al II- lea August, care i-a smuls lui Ion fără de Ţară o mare parte din posesiunile sale franceze şi le-a anexat domeniului regal. Sub nepotul său, Ludovic al IX-lea Franţa a devenit unul din cele mai puternice şi influente state din Europa. În Franţa, în procesul de centralizare a statului s-au corelat acţiunile de unificare teritorială, de eliberare a unor teritorii franceze de sub suzeranitatea engleză şi de centralizare instituţională. Sub domnia lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) se finalizează, în general, procesul de unificare a Franţei. Pe baza unificării economice care a legat într-un tot întreg diferitele regiuni ale ţării, a avut loc şi unificarea politică, creîndu-se astfel premisele pentru formarea statului naţional. Dacă monarhia lui Ludovic al XI-lea nu poate fi încă considerată o adevărată monarhie absolută, în orice caz se poate afirma că în cadrul ei existau toate premizele absolutismului. Domnia lui Ludivic XIV (1643-1715) marchează apogeul absolutismului francez („Statul sunt eu”), Franţa devenind acum prima putere europeană. La
  • 29. 30 început regalitatea era o instituţie electivă. Treptat principiul este înlociut cu principiul masculităţii şi primogeniturii. În secolele IX-XI regatul Franţei este, de fapt, un conglomerat de ducate autonome, ce erau legate formal prin instituţia regalităţii Treptat regalitatea a luat atribuţiile judiciare,administrative, fiscale, militare uzurpate de marii feudali în perioada de anarhie feudală. Filip al II-lea August a întărit autoritatea regală şi statul francez, consolidîndu-şi stăpînirea prin victoria de la Bouvinis (1214). De asemenea a iniţiat o serie de măsuri administrative, judiciare, financiare. Puterea centrală se întăreşte şi mai mult în timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfînt (1226-1270). Aceasta printr-o serie de ordonanţe pune bazele administraţiei centralizate şi unitare. În 1254-1256 emite două ordonanţe prin care se instituie două funcţii – seneşalul ca reprezentanţi ai puterii centrale. Fiind funcţionari calificaţi, ei erau remuneraţi pentru serviciu prestat. Prin ordonanţa din 1263 a reglementat politica monetară pe teritoriul Franţei. De asemenea, a reorganizat justiţia, impunînd procedura scrisă a judecăţii şi reprezentarea probelor la examinarea cauzelor. Tribunalele regale urmau a examina cauzele complexe şi grave. În activitatea sa regele era ajutat atît de funcţionari cît şi de membrii familiei sale. Pe lîngă consiliu, regele consultă şi curtea regală. La mijlocul secolului al XII-lea curtea regală avea trei mari instituţii importante: - consiliul cel mare; - parlamentul; - curtea de conţi. Din porunca regelui, au fost convocate în aprilie 1302 primele stări Generale din istoria Franţei. Era formată din reprezentanţi ai nobilimei, clerului şi
  • 30. 31 orăşenimei. Au contribuit la centralizarea administraţiei de stat. Spre deosebire de Anglia, în Franţa parlamentul era o instituţie de reprezentare a tuturor stărilor şi se convoca în sesiuni permanente. Din secolul al XV-lea s-au constituit şi parlamente regionale. 2. Dreptul francez în epoca fărîmiţării feudale Izvoarele dreptului. În epoca fărîmiţării feudale găsim următoarele izvoare de drept: obiceiul sau cutuma, dreptul roman scris şi dreptul economic. Prin obiceiul pămîntesc se înţeleg anumite uzagii stabilite în interesul clasei stăpînitoare, care trec din generaţie în generaţie şi care sancţionează şi întăresc privelegiile nobililor. Deşi cutumile franceze erau deosebite, totuşi nu existau între ele distincţiuni prea mari, toate avînd în ultima analiză aceeaşi esenţă de clasă feudală. Cercetarea cuprinsului cutumelor este dificilă, deoarece în evul mediu obiceiurile n-au fost condificate de la început. Cu privire la cuprinsul cutumelor existau incertitudini, aşa încît chiar judecătorii trebuia să cheme oameni bătrîni, care să-i ajute să le poată stabili conţinutul. De aici posibilitatea abuzurilor, de aici şi nevoia de codificre a cutumelor găsim mai multe încercări în acest sens. Astfel de cutume sunt: „Marea carte” de cutume care cuprinde cutumele Normandiei1 şi „Aşezămitele” lui Ludovic cel Sfînt (Saint Louis) de la 1270 etc. Cuprinsul cutumelor poate fi cunoscut şi din acele particulare, din acte de judecată sau din diferite „cărţi municipale” (documente prin care seniorul sau regele acordă unele drepturi oraşelor). Însfîrşit, începînd de la 1260 s-a obişnuit ca parlamentul din Paris, care era instanţă de judecată, să facă un registru rezumativ al cauzelor de dezbătut. Acest registru este foarte complet şi din el putem uşor reconstitui cuprinsul cutumelor din acea epocă.
  • 31. 32 Dreptul roman al doiea izvor al dreptului francez, cuprinde princiipile de drept care se aplicau în evul mediu în Europa. Dreptul roman reînvie în evul mediu datorită faptului că odată cu dezvoltarea oraşelor, dreptul roman apare ca un drept care poate fi folosit uşor de orăşeni, apărîndu-le interesele lor. De asemenea, regii, şi în special cei germani, aveau în jurul lor legişti care interpretau dreptul roman în scopul de a dovedi necesitatea unei puteri centralizate, necesitatea unei conduceri supreme, unice, care să se afle în mîna regelui. Dreptul roman reînvie în Italia, unde Irnerius pune baza studiului dreptului roman medieval. Cercetătorii din Italia luau texte din dreptul roman şi apoi pe marginea lor făceau anumite observaţii, comentarii sau adaptări. Astfel de însemnări pe marginea cărţilor se numea glosse, casus sau summa, cînd se rezumă un capitol întreg. Celălalt izvor de drept este dreptul canonic, compus din dispoziţii care se bazau pe principii religioase. Alături de dreptul roman, dreptul canonic constituia un pilon fundamental al învăţămîntului dreptului în Franţa. Dreptul canonic reglementa în special instituţiile care privesc familia. Dreptul canonic era alcătuit mai ales din decretele papilor. Cea mai importantă colecţie de decretele din această epocă o constituie Decretum Gratiani sau Decretum (1141-1150), care în acelaşi timp este şi un tratat juridic de drept canonic. Colecţia cuprinde decretele papilor pînă la Inocenţiu al II-lea (1139). Deşi decretul lui Graţian nu era o colecţie oficială. Totuşi se bucura de o mare autoritate. În anul 1234 apare colecţia de decrete ale papei Grigore al IX-lea, colecţie adaptată nevoilor practicii juridice. La finalele secolului al XIII-lea şi la începutul sec. Al XIV-lea apar decretele papei Bonifaciu VII şi ale papei Clement V, numite după numele acestuia clementine. Cu timpul s-a simţit nevoia ca aceste dispoziţii să fie unite la un loc; în 1582 apare Corpus juris canonici, adică colecţia de sipoziţii de drept economic, ce a fost redactată, revizuită şi în unele părţi modificată de către nişte reprezentaţi ale papei numiţi correctores romani.
  • 32. 33 Acest corpus a fost mult timp singurul îndreptar juridic pentru catolici şi anume pînă în anul 1917, cînd biserica catolică a redactat un nou cod (Codex Iuris Canonici). Dreptul canonic îşi pierde importanţa sa, dar în schimb dreptul roman capătă un rol tot mai mare. În regiunile de „drept scris” dreptul roman – aşa zisul drept roman vulgar (usus modernus) bazat pe compilaţiile lui Justinian - se aplică alături de obiceiul pămîntului, iar în regiunile de „drept cutumiar” (unde domină numai obiceiul pămîntului) dreptul roman se aplică în domeniile nereglementate de dreptul cutumiar (materia obligaţiilor şi contractelor) şi ca mijloc de intrepretare pentru normele uneori incomplete ale cutumelor. Importanţa practică a dreptului roman a făcut ca studiul acestuia să ocupe un rol important în învăţămîntul universitar. Jurisconsulţii ca Jaqueus de Révigny, Pierre de Bellepeche şi Jean Faure au folosit principiile dreptului roman în completarea sistemului lacunar al dreptului cutumiar francez. Dreptul cutumiar constituie un alt izvor al dreptului francez din această perioadă. Cutumele erau variate, deosebindu-se între ele după regiunile în care se aplicau. Odată cu centralizarea statului asistăm la tendinţa tot mai accentuată de a se codifica în mod oficial aceste cutume. Şi anterior au existat unele tendinţe de redactarea în scris a cutumelor, dar ele se datorează unor persoane particulare. Dintre aceste colecţii particulare de cutume – în afara celor citate în capitolul fărîmiţării feudale – amintim Très ancienne Coutume de Bretagne (1330), Practica forencis alcătuită în secolul al XV-lea de Jan Masuer etc. Odată cu consolidarea autorității regale se impune pe o scară tot mai largă un alt izvor de drept şi anume ordonanţele regale, care treptat vor înlocui normele dreptului obişnuielnic. Ordonanţele erau acte legislative cuprinzînd norme generale şi permanente spre deosebire de privilegii care cuprindeau dispoziţiuni speciale şi revocabile totodată pentru motive temeinice. O deosebită importanţă în unificarea legislativă o prezintă ordonanţele regale. Începînd din secolul al XVI se deosebesc trei feluri de ordonanţe: ordonanţe
  • 33. 34 propriu zise ce se ocupă de mai multe probleme, edictele ce reglementează o singură chestiune şi declaraţiile ce completează, interpretează sau modifică o ordonanţă anterioară. Ordonanţele regale privesc mai multe ramuri de drept: procedura civilă (1667), procedura penală (1670), dreptul comercial (ordonanţa lui J.Savary din 1673), dreptul maritim, dreptul succesorial, situaţia persoanelor etc. Cu toate aceste încercări, unificarea legislativă nu se va realiza decît după revoluţia burgheză. Dreptul penal Dreptul penal. Normele dreptului penal se stabilesc de ordonanţele regale ca o consecinţă a puterii regale. Datorită acestui fapt pedesele se dau tot mai mult în numele regelui, iar crimele îndreptate împotriva acestora sunt din ce în ce mai aspru sancţionate. La fel sunt aspru pedepsiţi curtenii şim ostaţii care ar părăsi regatul pe timp de război, fără prealabila învoire a regelui. Această dispoziţie urmăreşte să consolideze autoritatea regală. Acelaşi scop îl urmăresc dispoziţiile regale care tind să înlăture practica răzbunărilor private. Dreptul penal în perioada absolutismului se caracterizează prin asprimea pedepselor, care urmăreau menţinerea orînduirii sociale. În acest scop ordonanţa din 1670 admitea nu numai răspunderea personală, dar şi pe cea a membrilor familiei infractorului. Aplicarea şi mărimea pedepselor depindea de arbitrarul judecătorilor. Organizarea de judecată şi procedura. Ca o consecinţă a centralizării puterii de stat jurisdicţia regală se extinde, iar hotărîrile instanţelor feudale sunt apelabile înaintea regelui. Un rol deosebit în această perioadă capătă Parlamentul din Paris, curte feudală de judecată, pe care o prezida regele. Această curte, se ocupa sub numele
  • 34. 35 consiliului de stat şi cu diferite alte probleme pe care le aducea regele în discuţie. Parlamentul se împarte, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în două secţii: consiliu regal, ce avea în competenţă problemele administrative şi camera de justiţie, ce se ocupa de judecata pricinilor. În perioada absolutismului competenţa regelui se măreşte în dauna seniorilor şi a clericilor. Ordonanţa din 1670 ducea la limita de pe urma procedura inchiziţională. Urmărirea se făcea de către judecător fiind provocată de un denunţ, de plîngerea părţii vătămate sau de a unui dregător. Instrucţia urmărea să smulgă acuzatului mărturisireas, folosindu-se în acest scop tortura. Procedura era secretă, iar sentinţa se dădea pe baza actelor scrise. Libertatea de apărare era aproape cu desăvîrşire înlăturată. Instanţa nu discuta cu acuzatul, pe care, de altfel, nu-l vedea decît o singură dată, la ultimul interogatoriu. Tema 9.Statul feudal englez.Magna Carta Libertatum. 1. Evoluția statului medieval englez. La mijlocul mileniului I î.Hr. Anglia , parte din Marea Britanie era cuprinsă între Scoţia (la nord) şi Ţara Galilor (la vest). Teritoriul Angliei populat din mileniul III î.Hr., a fost ocupat în secolul I d Hr. De celţi. Între 43 şi 41 î.Hr. o parte a Angliei a fost ocupată de romani şi transformată în provincie romană – Britania. În secolele V-VI Britania este invadată de triburile germanice ale anglilor, iuţilor, saxonilor, care între sec.VI-VII se organizează în fomaţiuni statale. Formînd 7 regate timpurii, în secolul al IX-lea sunt unite de Egbert de Wessex şi de Alfred cel Mare, sub numele de Anglia, pentru a rezista atacurilor vikingilor după curerirea normandă din 1066, capitala se stabileşte la Londra. Pe parcursul evoluţiei istorice Anglia în perioada medievală parcurge 4 perioade şi anume: 1) Secolele Ix-XI – perioada monarhiei anglo-saxone;
  • 35. 36 2) Secolele XI-XII – perioada monarhiei seniorale centralizate şi a războiului civil pentru limitarea puterii regale din secolul al XII-lea. 3) Sfîrşitul secolului XII – secolul XV – perioada monarhiei reprezentative; 4) Secolele XV-XVII – perioada monarhiei absolute. În Anglia centralizarea statală s-a desfăşurat sub forma unui proces de centralizare instituţională. Consolidarea autorităţii centrale îşi are originea în cucerirea, în 1066, a Britaniei anglo-saxone de către franco-normanzi, instituindu- se, astfel, o puternică monarhie ce se baza pe un aparat militar feudal. În fruntea statului se găsea un rege, fiind ajutat de un „consiliu al celor înţelepţi”(witenagemot). La început regele era ajutat de precetus regis, care se ocupa de problemele administrative ale curţii şi uneori de cele diplomatice. După 1066, odată cu curerirea normandă, Wiliam Cuceritorul a instaurat o puternică monarhie susţinută de un aparat militar bine organizat. Prin înfăptuirea reformelor juridice şi fiscale, crearea unei armate permanente, Henric al II-lea, rege între anii 1154-1198, a consolidat şi ami mult puterea centrală. Reforma judecătorească aprevăzut formarea unui drept comun, a unui sistem de „legi” unitare pe întreg teritoriul Angliei. De asemenea, se prevedea extinderea competenţei tribunalelor regale, introducerea unei proceduri ansolut laice şi consemnarea în scris a desfăşurării procesului. Se stipula şi numirea a cîte doi judecători regali, care deplasîndu-ase prin ţară soluţionau litigiile apărute. Ulterior, odată cu divizarea teritoriului Angliei în şase regiuni, numărul judecătorilor regali s-a mărit pînă şa 20, iar mai tîrziu chiar 30 de judecători „călători”. Astfel, orice persoană liberă era în drept să ocolească justiţia feudală adresînde-se judecăţii regale. La examinarea cautzelor participau şi 12 juraţi din cadrul persoanelor libere. Abuzurile care au însoţit creşterea autorităţii centrale au generat, la începutul secolului al XVII-lea, încercări de a o îngrădi. Astfel în 1215 Ioan fără de Ţară (1199-1216) este silit să semneze Magna Cartum Libertatum, prin care se recunoştea drepturile nobilimii, clerului şi orăşenilor bogaţi. În istoria dreptului Magna carta Libertatum este cunoscută drept o convenţie (contract) încheiată între
  • 36. 37 baronii, cavalrii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte şi regele Ioan fără de Ţară, pe de altă parte, convenţei care a primit considerarea juridică de contract normativ. În consecinţă, procesul de structurare a relaţiilor dintre puterea centrală şi nobilime, care a limitat prerogativele monarhilor s-a finalizat prin semnarea documentului Magna Cartum Libertatum expresie ac ompromisului dintre regalitate şi nobilime este un document, după unii autori, de cea mai mare importanţă în istoria dreptului englez. Potrivit art.39 nici un om liber nu putea fi arestat, exilat, decît în conformitate cu legile ţării. De asemenea, important este să menţionăm faptul, că în mai multe articole se prevedea respectarea principiului separării administraţiei de justiţie. Conform art.40 nimeni nu se putea sustrage de la aplicarea legilor ţării. În perioasda absolutismului englez administraţia centrală a fost organizată după modelul francez. Astfel, consiliul regal se diviza în ami multe comisii, ce aveau o competenţă bine determinată. A fost instituit un consiliu al afacerilor de stat interne şi externe, dar care avea şi atribuţii judecătoreşti (privy council). Organizarea statală la nivel local. Din punct de vedere administrativ teritoriul Angliei se împărţea în 35 de comitate, în frunte cărora era ales cîte un sherif- sheriful – ca şef al administraţiei, avea atribuţii judecătoreşti, administrative şi militare. În ceeea ce priveşte atribuţiile judecătoreşti, sheriful conducea dezbaterile tribunalului din comitat şi supraveghe executarea hotărîrilor judecătoreşti. De asemenea, avea în competenţa sa şi menţinerea ordinii în comitat. Dar odată cu consolidarea autorităţii regale, sherifii ăşi pierd din atribuţii şi respectiv din importanţă. Parlamentul. În 1265 nobilimea convoacă prima adunare a stărilor (parlamentul), care la mijlocul secolului al XIV-lea se împarte în două camere: camera comunelor (cavalerii, orăşenii bogaţi) şi camera lorzilor (marii feudali alici şi clerici), căpătînd o formă organizatorică definitivă. Parlamentul englez era un organ asemenea celorlalte adunări medievale din Europa: precum statele generale în Franţa, Reichstagul german etc. Consituit în
  • 37. 38 rezultatul confruntării dintre regalitate şi stările privelegiate, parlamentul englez devine chiar o instituţie supremă în stat. Parlamentul era o adunare reprezentativă, care se întrunea permanent, realizîndu-se colaborarea cu regalitatea în problemele conducerii statului. La început parlamentul englez avea doar competenţă legislativă (înaintarea petiţiilo colective regelui) şi era în drept să stabilească impozitele. Treptat, însă pralamentul îşi extinde competenţa şi va avea următoarele funcţii de bază. 1) Funcţia de control a înalţilor funcţionari. Camera comunelor supraveghea activitatea înalţilor demnitari şi în caz de depistare a încălcărilor se adresa camerei lorzilor cu acuzarea de înaltă trădare. În acest caz camera lorzilor era o instanţă supremă de judecată. Dacă faptele se adevereau se pronunţa sentinţa de dizgraţie. 2) Dreptul de a participa la elaborarea legilor. Acest drept se realiza prin petiţiile colective pe care regele le accepta sau le respingea. Din secolul al XIV-lea nici o lege nu se adopta fără aprobarea regelui şi a palatelor (parlamentului). Iar în secolul al XV-lea se instituie regula, potrivit căreia petiţiile urmau să ia forma proiectului de lege. 3) Dreptul de a soluţiona problema impozitelor. Prin statutul din 1430 se interzicea fixarea impozitelor directe fără consimţămîntul paralamentului, iar prin statutele din secolul al XVII-lea şi în privinţa impozitelor indirecte. Parlamentul, de asemenea, supraveghea şi folosirea cu corectitudine a finanţelor acordate (în diverse domenii de dezvoltare). Parlamentul a avut un rol foarte important în societatea engleză şi a contribuit la consolidarea statului feudal englez, care începînd cu secolul al XIV-lea devine tot mai centralizat. În perioada absolutismului regal parlamentul îşi păstrează drepturile ce le dobîndise anterior, dar la finele acestei epoci între parlament şi rege apar neînţlegeri, care duc la dizolvarea parlamentului. Astfel, Carol I (din familia
  • 38. 39 Stuarţilor) a condus ţara timp de 11 ani fără consultarea parlamentului, ce era dizolvat. 2.Evoluția dreptului medieval englez. 1. Cel dintîi izvor de drept este obiceiul pămîntului. Apoi ele au fost incluse în legile regilor anglo-saxoni. După cucerirea normandă din 1066, jurisprudenţa începe să se impună ca izvor de drept independent. Într-adevăr curtea regală trimitea judecători în diferite comitate ale ţării spre a ancheta şi judeca anumite cazuri. În acest fel s-au născut unele reguli juridice jurisprudenţiale unitare pentru întreaga ţară. În elaborarea acestor norme un oarecare rol a avut şi dreptul roman. În acest fel s-a născut dreptul englez comun (common law). Dreptul comun a fost supus la diferite prelucrări şi comentarii. Dintre tratatele ce se ocupă de dreptul comun şi despre practica jurisprudenţială trebuie să ne amintim lucrarea lui Ranulf Glenvile numită „Legile şi obiceiurile Angliei”, apoi colecţiile jurisprudenţiale ale lui Brakton, Cok, Stawnford etc. După formarea pralamentului în 1265, s-a ivit o altă sursă de drept: statutele şi ordonanţele. Acestea erau emise de parlament şi de rege. Statutele aveau un caracter general, pe cînd ordonanţele aveau o importanţă temporară. Dreptul de proprietate. În Anglia ca şi în celelalte ţări feudale, pămîntul constituia principala bogăţie în societate. Marii stăpîni de domenii feudale – baronii – deţineau pămîntul de la rege, fiind vasalii direcţia ai acestuia. Cavalerii la rîndul lor erau vasalii nobililor feudali şi deţineau pămînt de la aceştea. Cu toate acestea ei depuneau jurămînt de credinţă şi regelui englez şi vasalilor săi, principiu necunoscut pe continent, unde se aplica principiul că „vasalul vasalului meu nu-mi este mie vasal”. Asupra domeniului feudal seniorul avea un dominium eminens, adică un drept de proprietate eminentă, iar vasalul un domenium utile, adică un drept de proprietate subordonat. Unii istorici ai dreptului englez susţin că vasalul nu putea să vîndă, nici să schimbe, nici să ipotecheze şi nici să lase prin testament feuda sa, fără încuviinţarea lordului, adică a seniorului. Acest drept al seniorului era
  • 39. 40 consacrat în articolele din Marea Chartă a Libertăţilor, prin care se oprea orice înstrăinare a feudei de către vasal, deoarece o astfel de înstrăinare l-ar fi lipsit de posibilitatea de a-şi îndeplini îndatoririle ce grevau fauad sa în folosul seniorului (sevitia). Cea mai importantă îndatorire a vasalului în calitatea sa de detentor al unei feude nobile sau de cavaler era obligaţia serviciului militar. Familia. Familia se găsea sub autoritatea tatălui de familie. El era proprietarul întregii averi familiale şi avea administrarea averii soţiei, avere care după moartea acestuia devenea proprietatea bărbatului. Femeia era lipsită de capacitate juridică, mai ales dacă era vorba de femeia nobililor. Dimpotrivă, femeile de ţărani şi orăşeni puteau să-şi administreze averea lor şi să facă acte de comerţ. Succesiunea. La început succesiunea se împărţea în mod egal între toţi fii. La finele secolului al XII-lea, deci după cucerirea normandă, se introduce regula primogeniturii, ami ales pentru fiefurile nobililor pentru a nu se ajunge la fărîmiţarea feudelor. Cît priveşte succesiunea nobiliară, aceasta se împărţea în trei părţi: soţia primea o treime, copiii – o altă treime, iar ultima treime revenea bisericii. Dreptul penal. Infracţiuni şi pedepse. În vechiu drept anglo-saxon temelia responsabilităţii penale rezida din prejudiciul material cauzat de infractor victimei. După cucerirea normandă se stabileşte ca principiu de bază în materia responsabilităţii penale ideea de culpabilitate, de vină, lărgindu-se în acest chip posibilităţile de represiune. Pedepsele erau foarte numeroase şi foarte crude, iar aplicarea lor se făcea în raport cu poziţia de clasă a infractorului. Infracţiunea cea mai gravă era felonia, adică trădarea. La început prin felonie se înleţegea călcarea jurămîntuluide vasalitate, iar mai tîrziu noţiunea de felonie a devenit mai largă cuprinzînd toate infracţiunile ce erau de tribunale regale ca omorul, tîlhăria.
  • 40. 41 Tema 10.Statul feudal timpuriu german.Particularitățile dreptului medieval german.englez. 1. Evoluția statului feudal german. Tratatul de la Verdun (843) consfinţeşte desprinderea Germaniei din cadrul Imperiului Franc (Imperiul Carolingian partea de răsărit). Germania nu forma însă un stat unitar, fiind alcătiut din cinci ducate: Saxonia, Francofonia, Şvabia, Bavaria, Lotaringia. Evoluţia statului german medieval poate fi divizată în două perioade: 1) sec.IX-XIV – formarea statului 2) sec.XIV-XVIII – perioada fărîmiţării statului german. Pacea de la Westfalia a consfinţit dezintegrarea politică a Germaniei şi a pus bazele echilibrului european. Tratatul de pace recunoştea independenţa totală a principiilor germani faţă de împărat. Germania s-a fărîmiţat în 296 de principate mici, în afară de cele peste 1 000 de domenii ale cavalerilor imperiali. După fărîmiţarea Germaniei, în urma războiului de 30 de ani, în sec.XVII- XVIII, are loc ascensiunea Prusiei şi Asustriei, care îşi dispută întîietatea între statele germanice. După pacea de Westfalia, ce a determinat destrămarea Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi deşi Germania a rămas fărîmiţată, totuşi în fiecare stat ce făcea parte din Imperiu s-au instaurat monarhii absolute (numit absolutismul englez şi francez), ce a contibiut la centralizarea statului, absolutismul german a consfinţit fărîmiţarea politico-economică a acestei ţări. Regele. Spre deosebire de conceptul roman, potrivit căruia statul era o instituţie publică,iar locuitorii cetăţeni, conceptul germanic considera statul o
  • 41. 42 stăpînire cu caracter patrimonial, dobîndit prin cucerire, de care regele putea dispune după normele succesorale ale dreptului germanic, lăsîndu-l moştenire fiilor săi, în întregime sau prin împărţire, iar pe locuitori supuşi direct regelui.. Începînd cu 919 cînd dinastia carolingiană încetase să mai existe în Germania, se stabileşte la domnie o dinastie nouă - saxonă. Dintre cei mai reprezentativi regi ai acestei dinastii a fost Otto I cel Mare (936-973). După ce şi-a restabilit autoritatea asupra ducatelor germane, Otto I a cucerit Burgundia, iar în 951 ocupa Lombaridia. Pentru a obţine titlu de împărat, urma să stăpînească Italia. Otto I a cucerit nordul şi centrul Italiei, silindu-l în 962 pe papă să-l încoroneze la Roma ca împărat al „Sfîntului Imperiu Romano-German”. Imperiul creat de Otto a fost denumit în sec.XII „Sfîntul Imperiu German de Origine Germană” păstrîndu-şi existenţa pînă în 1806. Dar imperiul „mondial” medieval nu a putut fi realizat, deoarece procesul de fărîmiţare din Germania ducea nu la consolidarea, ci la dezmembrarea acestui stat. Pe de altă parte Germania nu a avut un centru economic, în jurul căruia să se formeze un stat unitar puternic. Începînd din a doua jumătate a sec.XII-lea, conform „Bulei de aur” promulgată în 1356 de Carol al IV-lea (1616-1378), regele era ales de un colegiu de 7 electori: 4 laici şi 3 ecleziastici. Bula de aur stabilind procedura de alegere a împăraţilor, componenţa colegiului etc., a rămas legea fundamentală a structurii politice a Imperiului. După alegere, regele urma să fie încoronat la Roma de către papă, ceea ce dădea posibilitate papilor să se amestece în politica internă a statului german. Regele elabora legile, numea înalţii demnitari, dispunea de tezaur (provenit din dări, vămi, amenzi), era judecător suprem şi comandant suprem al armatei. Tratatul de pace din Westfalia (1648) recunoştea independenţa principilor germani faţă de împărat. Împăratul nu lua hotărîri decît cu consimţămîntul principiilor electori sau a Reichstagului. Principii electori obligau candidatul la
  • 42. 43 tron să semneze, înainte de a fi ales, o declaraţie numită capitulaţie, prin care cel care urma să fie ales se obliga să urmeze normele stabilite de principii electori. Principii. Principii jucau un rol important în viaţa politică şi de stat a Germaniei. Cu timpul au obţinut de la împărat dreptul de a percepe impozite, de a înfiinţa vămi, de a bate monedă. Puterea principilor a sporit în special în timpul dinastiei Hohenstauffen. După stingerea acestei dinastii s-a accentuat fărîmiţarea Germaniei. Oraşele germane, bazîndu-se în special pe comerţul extern, nu erau interesate în realizarea unităţii politice a ţării, căci tindeau spre autonomie, reprezentînd astfel o formă a centralizării regionale. Curtea regală. În componenţa curţii regale erau seneşalul, mareşalul, camerarul, un judecător al curţii, un şef adiministrativ al curţii, un dregător împuternicit cu atribuţii legislative, în special cu problemele pe care le ridica recepţionarea dreptului roman. Dregătoria de cancelar nu era o simplă funcţie administrativă, ci una politică de o deosebită importanţă. Reichstagul. Principii germani se întruneau într-un consiliu imperial numit Reichstag din care făceau parte şi reprezentanţii oraşelor imperiale. Discuţiile din Reichstag nu duceau însă la nici o decizie comună, deoarece fiecare prinţ conducea după propriile sale vederi şi interese. O totală independenţă aveau „cavalerii imperiali”, care nu recunoşteau autoritatea centrală, ulterior, din perioada regelui Lotar al II-lea s-a impus principiul potrivit căruia regele nu mai putea rezolva probelemele statului fără a consulta Reichstagul. Neparticiparea principatelor era apreciată ca o încălcare a raportulu de vaslitate dintre principe şi rege, ba chiar mai mult, era sancţionată prin amendă. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea erau invitaţi la adunările Reichstag-ului şi reprezentanţi ai oraşelor imperiale şi episcopale, iar din sec. al XIV-lea particpau cu regularitate. De competenţa Rechstag-ului era: - probleme de politică externă şi bisericească (dar nu o competenţă exclusivă); - discutarea legilor noi (proiectelor de legi);
  • 43. 44 - elaborarea şi aprobarea normelor dreptului în vigoare; - fixarea de impozite. Reichstagul era prezidat de rege. Hotărîrile se luau cu majoritate de voturi. În sec. XVI-XVIII Reichstagul a încetat să mai fie o adunare unitară, fiind constituit din trei colegii: colegiul principilor electori, colegiul principilor, conţilor şi colegiul reprezantanţilor oraşelor. Aceste colegii desfăşurau şedinţe aparte şi numai în mod excepţional se întruneau într-o şedinţă comună. 2.Evoluția dreptului feudal german. Cel mai vechi izvor al dreptului era obiceiul pămîntului, care începînd din sec. al XII-lea începea să fie codificat. În anul 1280 Eike fon Repkoff alcătuieşte un cod ce cupinde obiceiurile juridice din părţile răsăritene ale Saxoniei şi din alte regiuni, cu unele adaosuri din dreptul canonic. Codul a fost scris în limba latină1 şi a fost numit Sachsenspiegel („Oglinda saxonă”). Lucrarea are două părţi: una se ocupă cu obiceiul pămîntului şi alta cu dreptul feudal. Oglinda saxonă exprima interesele marilor feudali, care voiau să dobîndească o independenţă totală faţă de puterea centrală. De aceea această codificare precizează puterea împăraţilor germani şi face ca conflictele palatin să aibe puterea de a judeca pe împărat. De asemenea Codul lua o atitudine negativă faţă de pretenţiile de supremaţie ale papei. În evul mediu această lucrare s-a bucurat de multă autoritate, acţiona ca temei la nordul Germaniei şi a devenit drept bază a dreptului din oraşul Magdenburg, de unde s-a răspîndit în Olanda. Polonia, Lituania . O altă colecţie a fost alcătuită în anii 1274/1275 de către un autor necunoscut: („Oglinda şvabă”). Autorul – probabil un preot din Augsburg – a folosit ca izvoare dreptul franc, dreptul canonic, dreptul roman şi dreptul obişnuielnic. Acest cod se ocupă – printre alte probleme juridice – şi de raporturile dintre împărat şi papă şi
  • 44. 45 susţine ideea dominaţiei papei asupra nobililor feudali. Şi această colecţie a avut o largă aplicare în avul mediu fiind tradusă în limbile latină, franceză şi cehă. . Cu timpul activitatea jurisdicţională a oraşelor şi normele juridice edictate de autorităţile judecătoreşti au format obiectul multor lucrări de drept, a căror importanţă practică s-a impus în chip deosebit. Un alt izvor de drept îl constituie dreptul canonic, la care trebuie să adăugăm dreptul roman. Încă din secolul al XIII-lea în Germania se observă o largă recepţie a dreptului roman. Aplicarea dreptului roman convenea nu numai orăşenilor (burghezia în formare), ci şi împăraţilor. Pentru burghezie dreptul roman era convenabil, deoarece acest sistem juridic elibera proprietatea privată de restricţii feudale. De asemenea acest drept era avantajos împăraţilor întrucît în lupta pe care aceştea o duceau împotriva feudalilor şi papilor ei găseau un sprijin în textele dreptului roman, care justifica cu argumente juridice necesitatea consolidării autorităţii imperiale. Concomitent cu dreptul roman era în vigoare – ca un izvor subsidar – şi dreptul german, care începea să fie codificat. În anul 1532 apare un cod de drept şi procedură penală din ordinul împăratului Carol al V-lea. Acest cod s-a numit Constitutio Carolina Criminalis. În prima parte (103 articole) codul se ocupă de instituţiile procedurale penale, iar în partea a doua (76 articole) enumeră infracţiunile şi pedepsele. Prin pedepsele grele şi chinuitoare codul urmăreşte să intimideze pe toţi cei care ar născoci normele de conduită cuprinse în el. Caracterul de clasă al Carolinei se vădeşte în pedepsele grele prevăzute pentru trădare şi pentru crime religioase deoarece ordinea de stat feudală şi organizarea bisericească trebuiau ocrotite. În Prusia în anul 1794 apare codul civil prusac; la alcătuirea acestuia au servit ca izvoare: codul lui Justian, „oglinda saxsonă”, dreptul orăşănesc german, concepţiile juriştilor din şcoala dreptului natural etc. În acest cod apar diferite concepţii privitoare la diferite instituţiile juridice, deşi caracterul relaţiilor sociale din Germania din acea vreme avea un caracter semifeudal.
  • 45. 46 Tema 11:Izvoarele și trăsăturile dreptului musulman.Dreptul și religia. 1. Organizarea de stat a Califatului Arab. Unele din statele feudale mari în Evul Mediu era Caplifatul Arab. Format în urma cuceririi arabe acesta cuprindea teritoriile întinse ale Orientului Apropiat şi Mijlociu, Africa de Nord şi o parte din Europa. Particularitatea sistemului de stat consta în aceea că conducătorii statului – califul – îmbina în mînile sale puterea laică (imamatul) şi socială sau lumească (emiratul). Concomitent cu apariţia Califatului, s-a format şi legea sa – şariatul. La început dreptul s-a format ca o parte importantă a religiei. Izvoarele principale ale acestuia erau: I. Coranul – cartea sacră a islamului, care conţinea dispoziţii avînd un caracter cu orientări morale.