2. VIOARA
It. – violino (V-no); fr. – violon
(V-on); germ. - Geige, Violine (Vl.);
engl. – violin; rus. – skripks (Skr.)
Alți termeni populari folosiți
pentru vioară sunt: violină, scripcă,
diblă, lăută sau regional ceteră.
Vioara este un instrument cu coarde și arcuș. Cele patru coarde sunt
întinse peste una din fețele corpului viorii, cutia de rezonanță, de lemn, - vibrând
când arcușul este tras peste ele sau când sunt ciupite.
Astfel vioara face parte din categoria instrumentelor de lemn cordofone
cu arcuș.
Istoricul viorii.
Vioara a apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea. Cel mai
probabil a fost inspirată de trei tipuri de instrumente: rebec (care exista încă din secolul al X-
lea), viola da gamba și viola da braccio. Una din primele descrieri explicite a instrumentului,
inclusiv a folosirii lui, a fost în Epitome musical de Jambe de Fer într-o lucrare publicată în
anul 1556, la Lyon. Deja la acea vreme vioara începea să se răspândească în Europa.
Din documente reiese că cea mai veche vioară cunoscută care avea patru coarde (așa
cum au viorile moderne) a fost construită în 1555 de către Andreea Amati. Viorile care au
precedat-o aveau doar trei coarde. Vioara a devenit imediat un instrument răspândit atât
printre muzicanții din stradă, cât și printre nobili; spre exemplu în anul 1560, regele Carol IX
al Franței i-a comandat lui Amati 24 de viori. Cea mai veche vioară, care există și în zilele
noastre, a făcut parte din acest lot, fiind construită de Amati în 1564, la Cremona: Charles IX.
Vioara sau violina este cel mai răspândit instrument muzical care face parte din familia
instrumentelor cu coarde și arcuș. Datorită timbrului cristalin, expresiv și plin de frumusețe,
3. vioara este principala purtătoare a melodiei. Strălucirea și căldura sunetului ei o așează în
fruntea instrumentelor din orchestră. Sunetele emise de vioară
pot reda cele mai variate sentimente, ca: duioșie, măreție,
visare, forță, etc.
Primul instrument cu coarde și arcus, numit
"ravanastron" (întâlnit pe meleagurile Indiei), are o origine
populară străveche (5000 ani i.e.n). Acest strămoș al viorii a
fost răspândit în China cu denumirea de „vioară” sau „vielă
chineză”. Prima perfecționare a ravanastronului o fac arabii și
perșii numind instrumentul „kemang a Guz”, care mai târziu a
pătruns în Europa evoluând în „rebab” (rebeb sau rebab, robab,
kemants).
Vioara este un instrument muzical deloc uşor de stăpânit
din punct de vedere al interpretării, lucru care transformă
studiul muzicii la acest instrument într-o continuă provocare.
Un exerciţiu continuu şi o bună instruire sunt necesare pentru a
deveni un bun violonist.
Construcția și părțile componente ale viorii
Un lutier este o persoană care construiește, restaurează sau repară un instrument cu
coarde.
Meșteșugul lutierilor este împărțit în două categorii: instrumente cu coarde ciupite sau
lovite și instrumente cu coarde și arcuș. Această împărțire se datorează varietății mari de
instrumente cu coarde, vechi și moderne, existente.
Celebri constructori de viori: Amati, Stradivarius, Guarnerius, Roberto Regazzi.
4. Pe cutia de rezonanță, protejată cu un lac special – verniu – deasupra tastierei, sunt
întinse patru coarde mi2 , la1 , re1 , sol confecționarea lor fiind fie din oțel, fie din intestine de
oaie, fie din oțel sau oțel învelit cu fir de argint sau aluminiu.
Dimensiunile viorii variază în jurul 60 cm., cutia de rezonanță având 36 cm.
Bagheta arcușului lung de 75 cm si greu 55-60 gr, este confecționat din lemn de
trandafir având o proeminență lată la vârf în a cărui scobitură se fixează capul părului luat de
la coama calului. La bază se găsește talonul confecționat din abanos care susține părul și
permite lungirea sau scurtarea lui cu ajutorul unui șurub introdus în baghetă.
Producerea sunetelor pe vioară. Sonoritatea viorii.
În timpul excuției vioara se ține pe umărul stâng cu maxilarul sprijinit de bărbia
instrumentului și cu gâtul instrumentului susținut între degetul mare și arătătorul de la mâna
stângă. Arcușul se ține cu mâna dreaptă. Prin frecarea coardelor cu părul arcușului îmbibat,
pentru aderență cu colofoniu sau sacâz, o substanță rășinoasă obținută la distilarea
terebentinei, aceasta vibrează, producând sunete amplificate de cutia de rezonanță. Prin
apăsarea coardei cu unul din cele 4 degete de la mâna stângă, fără degetul mare, porțiunea
care vibrează se reduce iar înălțimea sunetului urcă.
Notarea sunetelor destinate a fi executate la vioară se face pe un singur portativ în
cheia sol pe linia a doua, fapt pentru care este denumită și cheia de violină. În partitură se
notează imediat sub partida instrumentelor de percuție sau a celor cu coarde ciupite sau lovite.
Acordajul celor 4 coarde ale viorii este din cvintă perfectă în cvintă perfectă.
Întinderea viorii este:
În scriitura solistică se poate merge până la sunetul do5. Se recomandă ca notele
supraacute să fie utilizate în succesiuni treptate.
Fiecare coardă are un colorit al ei care determină coloritul general și variat al viorii.
- mi2 – are o sonoritate luminoasă, etalică, sticloasă, pătrunzătoare în forte de o finețe
clară în piano.
- la1 – este dulce, moale, mai ales în pozițiile înalte
- re1 – mai șters
- sol – are cea mai mare forță cu o sonoritate amplă si un timbru contralto.
5. Sonoritatea viorii depinde și de locul de contact al arcușului cu coarda, locul obișnuit fiind
la jumătatea distanței dintre căluș și limbă. Deplasând acest punct de contact spre testieră
sonoritatea scade, deplasându-l spre căluș ea se amplifică. Calitatea sunetului este determinată
și de corelația dintre presiunea și viteza de deplasare a arcușului, ca și de menținerea lui
perpendiculară pe coarde. Totodată, având în vedere că cele 4 coarde sunt supuse la tensiuni
diferite în momentul când sunt acordate omogenizarea lor se realizează printr-o presiune a
arcușului invers proporțională cu tensiunea coardei. Și poziția mâini stângi pe testieră
influențează sonoritatea, cea mai bună obținându-se când mâna stângă se află aproximativ la
jumătatea coardei. Deplasând-o spre căluș sonoritatea devine mai aspră, mai stridentă, iar spre
prăguș mai limpede mai tăioasă.
Privind tonalitatea, vioara nu cunoaște limite. Cu toate acestea preferă tonalitatea Re
Major, precum și pe cele înrudite cu ea, întrucât atât tonica cât și dominanta și subdominanta
sunt emise de coarde libere.
Posibilități tehnice și de expresie
În execuția la vioară se utilizează 4 degete mai puțin degetul mare, numerotarea în ordine
1-4 începând cu degetul arătător. Coardele libere se notează cu 0 deasupra sau dedesubtul
notei. Distanța normală dintre degetele alăturate permite realizarea unui ton sau semiton.
Prima poziție a mâini stângi este cea sitută imediat deasupra coardei libere. Deplasând în
lungul tastierei se obțin celelalte poziții în număr de 11 pe corzile sol, re, la si 12 pe mi.
Practica orchestrală folosește primele 7 poziții. În afară de acestea se utilizează și
semipoziția sau jumătate de poziție sau poziția prăgușului situată cu o secundă mică mai jos
de prima poziție.
6. VIBRATO. Considerat ca un mijloc de expresie foarte personal, foarte important în
cadrul tehnicii de expresie, vribrato- ul implică o atenţie deosebită.
El apare ca o necesitate psihică, concretizată în veleitatea de a înfrumuseţa sunetul.
Melodia conţine în esenţa ei această atracţie, apoi, în jurul elevului, colegii mai mari vibrează,
trezindu-i aspiraţia de a face la fel.
Aceasta năzuinţă estetică nu trebuie reprimată ci prevenită, amânată, daca apare prea
devreme, şi îngrijită si studiată dacă apare defectuos. Considerăm că vibrato-ul poate fi şi
ajutat să se afirme atunci când intonaţia a capătăt o stabilitate suficientă şi mâna stângă are o
anumită lejeritate în cântat.
TRÍL ornament instrumental din
alternarea rapidă a două note consecutive
despărțite de un semiton; (p. ext.) cântecul
unor păsări în care se produce același efect
sonor.
TREMOLO în muzica
instrumentală, repetarea unui sunet în
succesiune rapidă. Se notează prin tăierea
cu una sau mai multe linii a codiței notei :
Apare în tehnica instr. cu coarde și cu arcuș
către sfârșitul sec. 17. Primele exemple se
găsesc în Affetti muzicali de Biaggio
Marini (1617) și în Combattimento di
Tancredi e Clorinda de Monteverdi
(1624).Tremolo-ul produce un efect
dramatic și este folosit în orchestrație
îndeosebi la instrumentele cu arcuș . La
vioară se realizează printr-o mișcare
alternativă și rapidă a arcușului, creând o
impresie de freamăt, tulburare.
GLISSANDO trecere de la un sunet
la altul prin alunecarea unui deget peste
toate sunetele intermediare. La majoritatea
instrumentelor cu coarde și arcuș, se
realizează prin alunecarea degetului
arătător, de obicei peste o singură coardă.
7. PIZZICATO indicație tehnică pentru instrumentele de coarde și arcuș prin care se
cere punerea în vibrație a coardelor prin ciupire cu degetul.
SUL PONTICALLO indicație folosită pentru trăsătura arcușului „pe pod” sau pe
căluș. Tonul reprodus are o calitate de sticlă, metalică, misterioasă.
SUL TASTO indicație ce reprezintă mișcarea arcușuli spre gâtul viorii aceasta redând
un sunet fin, delicat, catifelat.
COL LEGNO (loc it. [col leño], „cu lemnul”), indicație tehnică, de atac pentru
instrumentele de coarde și arcuș, prin care se cere lovirea coardelor cu bagheta arcușului, în
scopul obținerii unor efecte speciale. Revenirea la cântatul obișnuit se face prin indicația al
ordinario.
CON SORDINO reprezintă flosirea unui dispozitiv ce constă într-o mică piesă din
lemn sau metal, în formă de pieptene, tăiată astfel încât să cuprindă partea superioară a
călușului pe care sunt așezate corzile. În acest fel surdina nu împiedică corzile să vibreze ci
modifică numai transmiterea unora dintre sunetele armonicelor. Timbrul devine puțin nazal,
fiind voalat în piano și spart în mezzoforte.
BARIOLAJ (‹ fr. bariolage), executarea rapidă a unei succesiuni de sunete, trecând
alternativ de la o coardă la alta. Efectul sonor este folosit de compozitori cu precădere în
lucrările pentru violină, în vederea obținerii unui colorit asemănător tremolo-ului.
8. BIBLIOGRAFIE
NICOLAE GÂSCĂ – „TRATAT DE TEORIA INSTRUMENTELOR”, EDITURA
MUZICALĂ E UNIUNII COMPOZITORILOR ȘI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA,
BUCUREȘTI 1998
GEANTĂ MANOLIU – MANUAL DE VIOARĂ VOL. 3, VOL.4, EDITURA GRAFOART
BUCUREȘTI 2007
TATIANA NOIA – MATERIALITATEA ŞI SPIRITUALITATEA SUNETULUI VIORII,
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE MUZICĂ BUCUREŞTI 2007
YEHUDI MENUHIN - CALATORIE NETERMINATĂ, EDITURA MUZICALĂ
BUCUREŞTI 1980
WWW.WIKIPEDIA.RO
