Documentul descrie o călătorie cu autocarul din Chișinău către Ialta, subliniind condițiile neplăcute întâmpinate de pasageri. Se prezintă istoria regiunii Crimeea, explorând civilizațiile care au locuit și influențat zona de-a lungul timpului, inclusiv greci, romani și tătari. De asemenea, se oferă detalii despre familia Paleologilor și dificultățile cu care s-au confruntat în încercarea de a se menține la putere în fața invaziei otomane.

1. Cursa auto Chişinău-Ialta era deservită de un autocar „Mercedes” care la
fiecare curbă mai conplicată scotea un fel de scârţâit anevoios de fiare vechi, de
parcă era gata să-şi ia rămas bun de la această lume. La cele 37 grade C la umbră,
se mai defectase şi aparatul de aer condiţionat. Pasagerii se sufocau pur şi simplu
de căldură. Hainele ude de transpiraţie li se lipeau de corp.
Sergiu Musteaţă, un bărbat de vreo cincizeci de ani cu o construcţie de fost
atlet, pleca la odihnă la Ialta. De altfel pentru el Crimeea era o carte deschisă. A
cutreierat-o de repetate rânduri în lung şi lat, şi ştia tot ce se putea şti la acel
moment despre ea.
La aşa zisa frontieră cu Transnistria, ruptă de separatiştii ruşi din corpul
Republicii Moldova, au fost opriţi şi siliţi să plătească câte opt lei pentru
transfersarea teritoriului. Cineva glumi, că banii erau strânşi pentru Smirnov,
liderul separatiştilor, ca să aibă pe ce bea seara vodkă, iar a doua zi pentru a-şi
reveni din beţie. „Dacă bea şi Smirnov la fel de mult ca Voronin, nu-i mai ajung lui
banii aceştea” îşi spuse involuntar Sergiu.
La ieşirea de pe teritoriul Transnistriei grănicerii separatişti se îl priviră
suspect pe Sergiu, i-au pus câteva întrebări, la care el răspunse însă calm, dar rece,
aşa cum o făcea întotdeauna, când nu avea plăcere să converseze cu cineva.
Pleca concret la cineva. La o moldoveancă de-a noastră, măritată cu un şef-
adjunct de miliţie din Ialta. Dup[ cum spunea soţul ei zâmbind, că în Ialta sunt
numai trei femei frumoase, şi toate trei, fireşte, moldovence: Sofia Rotaru, doamna
la care se duceau şi sora acestea.
A fost întâmpinat de cunoscuta sa împreună cu socru ei, (soţul decedase)
care conducea o „ Volgă”veche „ca şi el” preciză rîzînd bătrânul, au ajuns la
Mishor, unde locuia şi unde pe vară lua găzdaşi din toată fosta Uniune Sovietică.
Avea o gospodărie cu trei case separate, situată pe o pantă destul de
abruptă, dar bine îngrijită. Se vedea mâna unei gospodine din părţile noastre!
În casa cea mai mare şi mai cea frumoasă din cele trei case Ecaterina, sau
Katea, cum îi spuneau toţi doamnei care i-a întâmpinat, cu fiică-sa şi cu socru-său.
Celelalte două case erau date găzdaşilor. În spatele ogrăzii se înălţa muntele Ai-
Petri, care părea că se lasă deasupra ogrăzii, gata să se prăbuşească. O privelişte
extraordinară!!!
În faţa ogrăzii, departe în jos, cât cuprinde cu ochii se întindea marea-
albastră, liniştită în acel moment, iar la orizont se vedeau tot felul de vapoare care
navigau fiecare urmându-şi ruta, neobservând fireşte frumuseţea locului. Între
munţi şi mare se întindea o pădure cu copaci seculari bine îngrijită, şi ea numită de
localnici parc. Centrul administrativ şi comercial al Mishorului se situa mai la vale
de casa unde se aflau acum, dar drumul spre mare trecea pe lângă el. Traseul
magistral Ialta- Sevastopol, Ialta-Bahcisarai trecea tot prin Mishor.
* * *

2. Peninsula Crimeea, descoperită şi civilizată de grecii antici, care au
întemeiat o mulţime de colonii greceşti pe litoralul sudic al peninsulei, o numeau
Marea Insulă a Pontului, adică cea mai mare insulă a Mării Negre. Probabil că aşa
şi era pe atunci. Acel limb îngust care leagă Crimeea de azi cu continentul s-a
format mai târziu, ca urmare a unor cutremure sau a altor cataclisme naturale.
Băştinaşii peninsulei erau taurii, o civilizaţie dispărută azi. Se închinau
unor idoli, care erau întruchipaţi în pietrele cu diferite configuraţii ciudate dim
munţii Crimeei, în avene şi peşteri, care s-au păstrat şi până azi. Elenii, marinari şi
călători iscusiţi, după ce au cercetat şi au populat Crimeea, s-au ridicat pe fluviile
Nistru şi Nipru, lăsând şi acolo colonii greceşti ca Tiraspol şi Grigoriopolul. Pe
locul unde în prezent se află Cetatea Albă, grecii au întemeiat una dintre cele mai
din nordul Mării Negre, oraşul Tira. În secolul VI după Hristos, grecii, înaintând
pe râul Nipru au descoperit acolo o populaţie care se numeau „rusici”,aflata într-
un stadiu de dezvoltare timpurie. Pe cronicarul grec al timpului, ca şi pe toţi
participanţii la expediţie ia uimit faptul că rusicii nu-şi îngropau morţii. Pur şi
simplu în aceeaşi zi când murea, era aruncat peste gardul de protecţie „ciastokol”,
care apăra localitatea de intervenţia lupilor şi a altor fiare sălbatice. A doua zi din
caadavru rămânea numai oasele pe care fiarele nu le puteau roade.
După greci Crimeea a fost cucerită de sciţi, alani, romani, apoi de
republicile Veneţiană şi Genoveză, de Imperiul Bizantin.
În sec V după Hristos, triburile nomade germanice ale goţilor, trecând
Carpaţii, au ajuns şi ele în Crimeea. Clima blândă, pădurile seculare, munţi
înverziţi, posibilitatea de aşi hrăni caii şi animalele anul împrejur, i-au decis să
rămînă.Au ajuns în munţii de sud-vest, unde au descoperit un loc de o rară
frumuseţe, cu cel mai înalt vârf, cu canioane şi cascade impresionate. Acolo şi s-au
oprit. În vârful muntelui Mangop şi au întemeiat primul oraş, pe care aşa şi l-au
numit.Au ocupat un teritoriu impunător,de mai mult de jumătate din partea
muntoasă a peninsulei. La nord era mărginit de stepele Tauriei.Mai apoi aceasta a
fost ocupat de un trib tătăresc al Hoardei de Aur, numit tătarii din Crimeea. La
sud era mărginită de cetăţi Genoveze şi Veneţiene, care au închis ieşirea la mare şi
la căile de comerţ internaţional, lăsând ieşire la mare doar în partea de vest a
peninsulei, nesolicitată de negustori. Fiind un popor muncitor, în scurt timp a
devenit cel mai bogat din peninsulă, invidiaţi de celelalte popoare.Faima a făcut
Imperiul Bizantin să pretindă aceste pământuri. După tratativele de pace purtate
între localnici şi Bizanţ, aceste pământuri au fost alipite la Imperiul Bizantin, prin
înrudirea fiului împăratului cu fiica conducătorului goţilor, formând un stat nou
numit Theodoro, în cinstea sfântului ortodox Theodor. Goţii locali au adoptat
creştinismul. Capitala noului stat a devenit oraşul Mangop, întărit cu o cetate de
neînvins.
Tătarii din Crimeea îşi aveau la început capitala în orăşelul grecesc
Simferopol. Ca parte componentă a Hoardei de Aur, plăteau bir Hoardei. Cu
timpul însă şi-au pierdut relaţiile de rudenie cu tătarii din Hoarda de Aur,
devenind o populaţie aparte cu teritoriu şi interese proprii, legate de conjunctură.

3. Hoarda de Aur nu-i mai putea proteja de atacurile triburilor nomade venite ca şi ei
din Asia.
În această situaşie, la reuniunea celor şapte Iurte, care formau hanatul din
Crimeea s-a decis ieşirea din componenţa Hoardei de Aur, şi neplata birul, care an
de an devenea tot mai mare şi mai greu de plătit.
Localnicii erau conştienţi că fără luptă Hoarda de Aur nu va ceda nimic. S-
a hotărît mutarea capitalei mai spre munţi, ca astfel în caz de primejdie să aibă
unde să se ascundă. Cea mai bună soluţie era să se mute lângă oraşul Mangop,
cetatea căruia era de neînvins. Aşa a apărut Bahcisaraiul, oraşul de scaun al
hanilor din Crimeea.
Hoarda de Aur a trimis o armată în frunte cu Ahmed, feciorul hanului
Hoardei, ca să-i supună pe tătarii din Crimeea, şi să ocupe el scaunul Hanatului.
Dar în bătălia decisivă a fost înfrânt. Hoarda, care se destrăma, n-a mai întreprins
şi alte încercări de cucerire.
...Împăraţii Bizanţului erau urmaşii Paleologilor, Gavrasilor, Camnenilor
şi Asanilor. Cu timpul reprezentanzii neamului Asan s-au retras de la conducere,
lăsând să se lupte între ei Paleologii, Camnenii şi Gavraşii. Ultimele două dinastii
ale împăraţilor Bizantini, după cercetările făcute de autor în arhivele ruseşti, care
au stăpânit Crimeea aproape 150 ani, au fost Camnenii sau Camnenov cum le
ziceau ei, şi Gavras. Însă în mai multe lucrări istorice din Turcia, Grecia, Bulgaria
şi din România, ultimele două dinastii sunt considerate Paleologii şi Camnenii. În
istoriografia ucraineană, dinastia Paleologilor nu este menţionată. Ultimii
domnitori ai principatului Feodoro(Theodoro), Alexandru şi Isaac, sunt numiţi de
ei ca reprezentanţi ai neamului Gavras.
Istoria mondială inclusiv cea română pune corect accentele. Ultimii
împăraţi ai Bizanţului au fost Paleologii. Lucru care nu se mai discută. Istoricii
ucraineni sunt puţin interesaţi de această problemă, fiindcă Crimeea nu le-a
aparţinut niciodată până la 1954, când a fost dăruită Ucrainei. Iar istoricii ruşi s-au
stăruit, şi se stăruie în tot felul să nu nimerească vre-un nume latin ori românesc în
istoria Crimeei. Ei au falsificat tot ce se putea. Dinastia Gavras de pildă, spun ei, e
de provenienţă armenească, iar Camnenov sunt de provenienţă rusă. Cu acelaşi
„succes” puteau s-a spună că e de origine Georgiană. Oricare alta, numai nu cea
legată de adevăr. În presa rusă s-a afirmat chiar că stema cu vulturul cu două
capete este o stemă tipic rusească şi nu bizantină. Drept că nu putea explica de ce
cu două capete.
În vinele ultimului împărat bizantin Constantin, curgea sângele
Paleologilor. Nu cu mult timp înainte de a fi cucerit Constantinopolul de către
turci, fiul împăratului, tot Constantin, a încercat să-l detroneze pe tatăl său. La
rugămintea mamei sale acesta n-a fost executat. Dar nici iertat. A fost trimis în
Theodoro, să pregătească cetatea de un eventual război cu turcii. Şi-a îndeplinit cu
cinste misiunea. A înălţat cu mult zidurile cetăţii, a reparat sectoarele năruite. A
cucerit de la genovezi litoralul de sud-vest al Crimeei, pe care Theodoro le
pierduse. Primind vestea despre căderea Constantinopolului, a căzut la pat. Un
singur gând nu-i dădea pace, îi măcina sănătatea, şi anume că nu mai are nici o
şansă să revină la cârma Imperiului. Cu acest gând a şi murit.

4. Copiii lui Constantin erau trup şi suflet Paleologi. Isaac, fiul mai mare, a
preluat conducerea principatului Theodoro. Alexandru, al doilea fiu, un aventurier
şi un iubitor împătimit de femei, a plecat în Europa. A luat parte la dueluri cu
diferiţi demnitari, pe mulţi i-a făcut să creadă că sunt. Dar din toate aventurile a
scăpat nevătămat. Ba chiar a luptat vitejeşte în oastea lui Ştefan cel Mare la Podul
Înalt.
Fiica lui Constantin, Maria, era o fetişcană frumoasă, cu ochi mari, negri
şi frumoşi, cu sprâncene negre şi lungi, care aproape că se uneau. Şi era extrem de
religioasă. Ca orice femeie sudică, s-a maturizat devreme. Venise timpul
măritişului, dar nu avea candidaţi. Theodoriţii erau nişte bărbaţi înalţi, simpatici,
puternici fizic, cu părul bălai. Tot aşa erau şi femeile. Dar ea era prinţesă. Şi putea
să se mărite numai cu cineva egal. Cât nu s-au străduit numeroasele rude să-i
găsească pe cineva, totul a fost în zădar. Familiile regale europene nu mai erau
interesate să se înrudească cu o prinţesă fără ţară. Nu câştigau nimic. Căci la orice
căsătorie a prinţilor se miza pe ceva - fie în plan politic, fie se lărgeau teritoriile
stăpînite. Căsătoria cu ea nu oferea nimic în acest sens.
Nepoata Mariei, Roxana, semăna mult cu ea. Poate doar că nu era la fel de
religioasă. Maria era cu opt ani mai mare, şi i-a înlocuit mama, care i-a murit
devreme. Roxana îşi iubea mult mătuşa, o asculta în toate. Vedea cum se chinuia
Maria fără prieteni, prietene, fără societate, păstrând nepătată mândria neamului
împărătesc al paleologilor. Nu-şi dorea aceeaşi soartă. Voia să fie liberă, să-şi
aleagă ea prietenii, viitorul soţ. Avea o minte ageră, era de mică neastâmpărată,
făcea năzbâtii. Fiind ţinută, ca şi Maria, într-un cerc restrâns, care nu-i permitea
să se joace cu alţi copii, se ascundea în nenumăratele peşteri subterane, pe care le
cunoştea destul de bine. Oraşul era aşezat pe un munte de calcare cretoase. Aceste
peşteri, săpate la 580 metri altitudine, formau un adevărat oraş subteran, care
aparţinea familiei principiului.Oraşul nu era legat cu celelalte locaţii direct, ci prin
porţi bine mascate şi de care aveau cunoştinţă numai principii Isaac şi Alexandru.
Roxana însă dăduse de ele şi când dorea ieşea liber din palatul bine păzit. Se
plimba prin piaţa în care forfoteau theodoriţii, se plimba prin pădurea din afara
cetăţii. Îi plăceau nespus de mult aceste plimbări.
În anul 1453 turcii au cucerit Constantinopolul, centrul religiei ortodoxe.
Creştinismul primise astfel o lovitură puternică. Abia atunci Europa şi-a dat seama
ce reprezintă Imperiul turc. Cu toate că până la acest eveniment turcii prefăcuse în
paşalâcuri turceşti Bulgaria, Serbia, Croaţia, Grecia, Macedonia, Europa se
prefăcea că nu-i observă. Din ţările slavone de sud numai Muntenegru n-a fost
cucerit.
În acea perioadă Ştefan Muşatinul, feciorul lui Bogdan-Vodă, domnitorul
Ţării Moldovei, asasinat de fratele său Aron, se afla pribeag în Muntenia, la
verişorul său Vlad Ţepeş, domnitorul Munteniei. Ca un creştin adevărat, regreta
căderea Constantinopolului, şi pângărirea idealului creştin. Ura faţă de turci, care
s-au încumetat să atace oraşul sfânt, îi ardea inima. Atunci şi a jurat să-şi consacre
viaţa luptei contra păgânilor.
După ce cu ajutorul verişorului său Vlad Ţepeş, şi-a preluat scaunul
Moldovei, a irosit mult timp şi forţe pentru a-l prinde pe ucigaşul tatălui său, pe

5. unchiul Aron, care se ascunsese în Transilvania. Apoi a început să-şi pregătească
ţara de război cu păgânii. S-a căsătorit cu prinţesa de Chiu(Kiev) Eudochia, care
însă a murit la naşterea Elenei. Eudochia avea sânge de lituaniancă şi rusoaică. Era
blondă şi foarte frumoasă. Mult timp după moartea ei Ştefan nu a vrut să se
căsătorească. Dar, inclusiv sub presiunea boierilor mari, a fost nevoit să cedeze.
Aşadar, în 1472, o delegaţie moldovenească a sosit la Mangop, capitala
principatului Theodoro. Scopul ei era de a o cere în căsătorie pe „prinţesa de
Constantinopol şi de Mangop, Maria, din neamul Paleologilor”, pentru domnitorul
Ţării Moldovei, Ştefan.
Ştefan-Vodă ştia ce înseamnă căsătoria prin corespondenţă, după portrete
aduse adesea de persoane cointeresate. Era povestea cu mâţa în sac. Dar aşa se
proceda la toate curţile imperiale şi regale din Europa. Iar el nu putea schimba
nimic. Îi rămase doar să se roage lui Dumnezeu să nu fie prea urîtă sau, prea
bătrână.
Când Maria, prinţesa de Mangop, a călcat în partea femeiască a palatului
domnesc din Suceava, i se păru că chiar soarele coborâ din cer şi se instală în palat.
Frumoasa prinţesă de douăzeci şi unu de ani trezi palatul din amorţire prin
activitatea ei, prin energia care se cerea folosită. Ştefan-Vodă nu se aştepta ca
soarta să-i trimită o soţie atît de tânără şi de frumoasă. Era fericit numai uitându-
se la ea. Maria a apropiat-o de ea pe fiica lui Elena, şi pe cei doi copii făcuţi prin
ţară, dar care erau crescuţi şi educaţi la curtea domnească. Asta era voia lui: copii
născuţi din sânge domnesc să se afle la curte.
După nopţile de neuitat petrecute cu Maria, uită de toate celelalte femei, pe
care le avea în întreaga ţară. Se trezea fericit, şi întreaga zi încerca să se afle cât
mai mult pe lângă ea. Nu mai pleca la vânătoare pe două-trei săptămâni ca înainte.
Deşi treburile ţării cereau prezenţa lui peste tot. Se străduia însă să vină cât mai
curând acasă, ştiind că este aşteptat cu nerăbdare.
Maria era fericită. Nu-şi închipuise ca soţul ei să fie atât de drăguţ, de
inteligent şi atît de atent cu ea. Se aşteptase că va fi dusă la vre-un moşneag, gata să
se risipească din mers. A nimerit în braţele unui bărbat voinic, cu toate că nu era
de statură înaltă. Se potriveau de minune.
Se temea de prima noapte. După ce a făcut toate procedurile care se cereau
în aşa caz, s-a culcat în iatacul mare şi moale şi cu inima în dinţi aştepta să vină EL,
acel, care i-a fost trimis de soartă şi de Dumnezeu s-o facă femeie. El văzuse în ce
stare era ea, şi a fost foarte atent, căci ea nici n-a simţit acel disconfort, care aduce
prima noapte oricărei femei.
Timpul trecea şi din dragostea lor cea mare, născuse un băiat, apoi pe al
doilea. Însă un lucru o întrista: Dumnezeu nu-i pedepseşte pe păgânii care au
ocupat oraşul sfânt şi i-au distrus familia. Nici naşterea celor doi feciori nu i-a adus
liniştea sufletească. Ştefan a comandat doctori şi la Liov, şi la Braşov, şi Paris.
Totul însă era zădarnic. În a patrulea an de căsătorie Maria a început să se
ferească de el, să nu-i mai dăruie nopţile pline de farmec de altă dată. S-a închis în
sine. Şi nopţi întregi se ruga în biserica domnească. Se ruga la Dumnezeu să-i
pedepsească pe turcii păgâni, care şi-au bătut joc de religia creştină, care au
împrăştiat în toată lumea neamul Paleologilor, lăsându-i fără Patrie.

6. Ştefan-Vodă a depus mult efort s-o scoată din această stare, dar nu a
izbutit. Ultima dată a văzut-o bucuroasă, zâmbind, când s-a întors biruitor de la
Podul Înalt, după ce a distrus cu forţe mici uriaşa armată turcă. Spunea că
Dumnezeu i-a auzit rugăciunile, şi că duşmanul de moarte al neamului paleologilor
şi a tuturor creştinilor a fost distrus. Câteva săptămâni în Curtea Domnească a tot
răsunat râsul ei.
Au trecut însă câteva luni şi prinţesa Maria a căzut iarăşi în starea de până
la bătălia de la Podul Înalt. Începu să brodeze acoperământul de înmormântare.
Era ceva sinistru în toate aceste pregătiri de moarte: o femeie de doar douăzeci şi
şase de ani se pregătea să moară. Era ajutată de pitica grecoaică cu care ea sosise
din Mangop. Lui Ştefan i se rupea inima de milă văzând toate aceste pregătiri. Dar
nu era în stare să-i interzică ceva. A încercat de nenumărate ori să vorbească cu ea,
totul însă a fost înzădar. Şi a lăsat-o în pace.
În 1477, în această linişte, Maria s-a stins din viaţă. Murea soţia lui Ştefan
cel Mare şi Sfânt, prinţesa de Mangop Maria, din vechiul şi stimatul neam al
paleologilor, al împăraţilor Imperiului Bizantin.
* * *
După bătălia de la Podul Înalt, armata turcească distrusă de moldoveni s-
a retras peste Dunăre, dar nu a plecat la locul ei de dislocaţie ci, la porunca
sultanului Muhamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, şi-a aşezat tabăra pe
malul lacului Tekir-Ghiol, lângă Constanţa. Apa sărată şi nămolul acestui lac
vindecau efectiv rănile ostaşilor şi al cailor. Şi nu era situat departe de Moldova, pe
care sultanul se pregătea s-o pedepsească aspru. Se pregătea în vară, în fruntea
unei armate de două sute mii de oameni, să-l aducă pe Domnitorul Moldovei
Ştefan Vodă în lanţuri la Istanbul. O spunea deschis, să ştie toată lumea ce i se va
întîmpla celuia, care nu-l ascultă. Atunci toţi ak-kiafirii(ghiaurii-străini) vor simţi
pe pielea lor ce înseamnă pedeapsa sultanului, trimisul lui Allah pe pământ.
Turcii numeau locuitorii Munteniei şi Olteniei kara-kiafiri, ceea ce
înseamnă oameni cu faţa neagră, iar pe locuitorii Moldovei ak-kiafiri, ce înseamnă
„oameni cu faţa albă”.
Domnitorul Moldovei Ştefan Vodă şi fără ca sultanul să declare că se
pregăteşte să pedepsească Moldova, ştia că turcii care nu fusese până acum bătuţi
de nimeni, vor porni cu toată forţa lor spre mica lui ţară, care nu avea de la cine
aştepta ajutor. Tot ce putea aduna el sub steaguri treizeci şi cinci - patruzeci mii de
ostaşi, o treime din care îşi vindecă rănile. Se plimba prin palatul său de la
Suceava, cu gânduri grele, care nu-l mai lăsau de când sosise primăvara. Nu
rămânea mult până la vară, când hoardele lui Muhamed al II-lea se vor năpusti cu
toată forţa sa uriaşă asupra micii sale ţări. Se adresă după ajutor la toate curţile
regale din Europa, Papei de la Roma. Cu excepţia Papei, care trimise ajutor
bănesc, nimeni însă nu a răspuns la chemarea lui, ca împreună, cu forţe comune, să
oprească invazia turcească, să lupte contra păgânilor care nimicesc creştinismul. Pe
nimeni, se vede, nu-l interesa soarta acestui popor.

7. După ce s-a convins că nu are de unde aştepta ajutor hotărî să acţioneze de
mult singur, să facă tot posibilul să reţină cât mai mult invazia turcilor. Porunci să
fie chemat la el cumnatul său, Alexandru Paleologul, care se afla la curte.
-Cum să întârziem măcar cu un an invazia turcilor? Să ne putem reveni
după bătălia cea mare, să pregătim ţara de război? îl întrebă el.
-M-am gândit mult la asta. Grosul armatei turceşti, în frunte cu cel mai
bun conducător al armatei turceşti Ghedic- Mehmed, a debarcat în Crimeea, cu
sarcina de a cuceri această insulă până în iunie, după care urmărind să vină în
Moldova , în ajutorul sultanului Muhamed al II-lea, care cu cealaltă parte a
armatei, urmează să se îndrepte spre Suceava.
-Genovezii n-au să reziste mult. Se vor preda repede, răsti îngândurat
Ştefan.
-Aşa e. Unica cetate care poate opune o rezistenţă puternică turcilor este
Mangopul.
-Am cunoştinţă că fratele dumneavoastră şi cumnatul meu Isaac,
principele de Theodoro, a trimis o delegaţie secretă la sultan cu propunerea de a
încheia pace, iar dacă va fi nevoie va primi legea inslamului, spuse Ştefan.
-Ştiu de asta, rosti cu tristeţe Alexandru, şi sunt gata să-i tai capul cu mâna
mea!
-Tăiatul capului nu e cea mai bună soluţie, cred însă că trebuie de
înlăturat, spuse Ştefan şi îl privi cu atenţie de la tron.
-Dacă aveţi încredere în mine, sunt gata să plec chiar mîine. Am un plan,
dar îmi trebuie ajutorul şi susţinerea Măriei Tale.
-Ce vă trebuie?
-Trei sute de voinici. Împreună cu cei o sută ai mei daţi de genovezi, aş
putea să-l detronez pe Isaac, să întăresc cetatea, şi să opunem o rezistenţă dârză
turcilor. Fără armata lui Ghedic-Mehmed, sultanul nu va ataca Moldova. În
Theodoro am oamenii mei, care la prima chemare, vor pune mâna pe arme şi mi se
vor alătura mie.Vor muri, dar nu se vor preda turcilor.
Ştefan se puse pe gânduri. Ceea ce propunea Alexandru i se păru unica
şansă de a amâna invazia turcească până la anul viitor.
-Vă dau trei sute de voinici în frunte cu căpitanul Mihai Lăpuşneanu.
-Îl cunosc personal. L-am văzut în lupta de la Podul Înalt. Curajos şi
înţelept, în pofida tinereţei sale.
Detaşamentul de voinici moldoveni( militari din garda personală a
Domnitorului) împreună cu alţi ostaşi au debarcat lângă cetatea Cembalo( azi
Balaklava), unde au fost întâmpinaţi şi conduşi în adâncul insulei. Au mers toată
noaptea ba ridicându-se în munţi, ba coborând în vale. Ziua se odihneau adăpostiţi
la umbră ca să nu fie văzuţi de cineva. Noaptea porneau iarăşi în drum. În a treia
noapte au ajuns la poalele unui munte înalt în vârful căruia se zărea conturul unei
cetăţi. S-a deschis o uşă de fer şi detaşamentul a intrat în grosul muntelui. Au mers
mult, pînă când în sfârşit, au văzut cerul înstelat. Se aflau în centrul oraşului-
cetate, pe zidurile căruia se zărea silueta unui străjer. Alexandru făcu semn şi
căpitanul Lăpuşneanu se desprinse de detaşament. Peste câteva minute santinela

8. nu se mai vedea. S-au repezit spre palatul care se pregătea de culcare. S-a încins o
luptă crâncenă, dar luaţi prin surprindere apărătorii cetăţii, au cedat.
La un moment dat Lăpuşneanu observă cum o umbră în alb aflată chiar
lângă el dispăru brusc sub pământ. Luptele încetase, însă peste tot se auzeau
ţipetele de femei. Îl preocupa însă unde dispăruse umbra. Cercetă atent locul, dar
nu descoperi nimic.
A doua zi Alexandru a fost încoronat ca principe de Theodoro. La
ceremonie lipsea nepoată-sa Roxana, pe care n-o mai văzu nimeni de aseară, când
începu lupta. Alexandru ordonă să fie găsită Dispăruse, nu era nicăieri. Fapt care îl
întristă mult. Era ultima suflare a neamului paleologilor.
Preocupat de pregătirea ceremoniei de inaugurare şi de organizarea pazei
cetăţii, care i-au fost încredinţate, căpitanul Lăpuşneanu uită de umbra care
dispăru în adîncul nopţii. Într-um tîrziu eliberându-se puţin de treburi urgente îşi
aminti de umbra dispărută şi hotărî să vadă totuşi, despre ce era vorba. merse la
locul cu pricină unde cercetă atent fiecare palmă de pământ, dar nu găsi nimic.
Începu să cerceteze pereţii, dar nimic nu sugera că există vreo intrare subterană.
Însă nu era în firea lui să se dea bătut. Începu să cerceteze din nou pardoseala,
folosindu-şi suliţa, cu care apăsa fiecare centimetru. Când era gata să se dea bătut,
ceva a scrâşnit şi sub suliţă se deschise un capac. Era intrarea în subterană.
Coborî puţin pe scările de piatră, când auzi cum se închide capacul. Se făcu
întuneric beznă. Trecu destul timp când în depărtare observă o lumină plăpândă.
Ajuns la ea se miră. Era o şuviţă de lumină solară, care, cine ştie cum, şi prin câte
răsfrângeri pătrundea în peşteră. După ce se odihni puţin, începu să studieze
peştera, în speranţa de a găsi vreo ieşire spre suprafaţă. La un moment dat, auzi un
foşnet, vru să se întoarcă spre el, dar simţi tăişul unei lame de cuţit la gât.
-Stai liniştit. Nu mişca. Cine eşti? auzi o voce de femeie.
-Sunt comandantul detaşamentului de moldoveni trimişi de Măria Sa
Domnitorul Moldovei Ştefan Vodă pentru a apăra cetatea de turci.
-Din Moldova? întrebă ea cu o voce tremurîndă după care lăsă mâna cu
cuţitul în jos, acolo e măritată mătuşa mea, de care îmi este dor nespus de mult.
-Măria Sa prinţesa de Mangop?
-Aţi văzut-o? O ştiţi? întrebă cu speranţă vocea de domnişoară şi veni în
faţa lui. Pe soţia Domnitorului nu o văzuse niciodată, dar privind la acest copil care
sta acum în faţa lui şi aştepta un răspuns, spuse plin de respect:
-Măria Sa Vă transmite multă sănătate şi speră să Vă vadă cît de curând.
Fata râse fericită. Era încântată că mătuşa ei nu a uitat-o.
Lăpuşneanu înţelese că în faţa lui se afla nepoata principiului Alexandru pe
care o caută toată curtea. Era o domnişoară smoliţică, cu ochi mari, cu păr negru,
negru, cu sprâncene negre şi lungi, care aproape că se uneau. La înfăţişare avea la
vre-o optsprezece ani.
-Domnişoară, unchiul dumneavoastră vă caută. Mergem?
-Acolo mai ucid oameni şi violează femei? Dumneata tot ai luat parte?
-Sunt soldat domnişoară şi îndeplinesc ce mi se ordonă. Am luat parte la
luptă şi atât.

9. -Vă cred. Să mergem, şi prima s-a pornit într-un tunel lateral, urmaţi-mă.
Mergea repede, se vedea că ştie aici orice cotitură.
La suprafaţă au ieşit în cu totul altă parte. A condus-o până la palat.
-Graţia, căpitane, spuse ea şi îl privi cu atenţie. Iar el se fâstâci sub privirea
ei. Vru să-i răspundă, dar ea nu mai era alături.
După încoronare spiritele s-au potolit. Alexandru se apucă plin de zel să
întărească cetatea. Într-un rând, controlând cum merg lucrările, urcă pe peretele
exterior al cetăţii şi peste câteva secunde o săgeată trecu la doar un centimetru de
capul lui. Arcaşul voia să ochească în cap, să fie încrezut că Alexandru moare pe
loc. Scăpat teafăr, chemă călăul şi unul din suspecţi n-a rezistat. A doua zi au fost
decapitaţi opt nobili, care organizase tentativa.
Altă dată, controlând noaptea paza, Lăpuşneanu auzi că este chemat. Privi
atent împrejur dar nu văzu nimic. Când chemarea se repetă, se duse încolo. O
mână gingaşă de femeie pe care n-o vedea, îl atinse şi îi puse în mână un bileţel.
Ajuns la lumină îl citi. Era de la prinţesă, care îl chema să vină noaptea viitoare
acolo, unde s-au întâlnit prima oară.
Toată noaptea şi ziua următoare nu-şi găsi locul. Aşteptă cu nerăbdare să
vină seara. Nu credea că conţinutul bileţelul se referă la el. Poate că mânuţa cea
gingaşe a greşit adresatul? Ce poate fi comun între el şi o prinţesă? Nimic. Cu toate
că şi el era dintr-un neam de boieri mari. Era cel mai mare dintre fraţi şi trebuia să
moştenească averea tatălui. Însă ceilalţi fraţi s-au ridicat contra, cerând c-a averea
să fie împărţită la toţi. A lăsat tot lor, şi s-a angajat la oastea Domnească. Aşa s-a
făcut militar de carieră, şi altă viaţă nu-şi mai închipuia.
Găsi uşor locul unde o văzu pe prinţesă. Dar şuviţa de lumină nu mai
exista. Asupra Mangopului se lăsase noaptea. Era însă pregătit a zăbovi în oraşul
subteran. Aprinse o făclie şi s-a pregătit să aştepte, când dintr-un tunel a ieşit o
nimfă în totul roz. I s-a părut că pluteşte în aer. Materia fină, străvezie, în lumină
plăpândă a făcliei în care se proiecta figura ei de fecioară, făcu c-a el să creadă că
nu e pe acest pământ, că se află în ceruri, acolo, printre sfinţi.
Dar iată că figura de vis dădu glas:
-La ce se gândeşte domnul căpitan? îl scoase ea din această stare plăcută. S-
a ridicat şi s-a pornit spre ea, fără să-şi dea seama ce face, cu mâinile întinse
înainte, aşa cum venea şi ea spre el. Au căzut unul în braţele altuia. Şi primul sărut
scurt, primit spontan, le-a părut cel mai lung şi cel mai dulce din lume. Stăteau
îmbrăţişaţi, dar nu se hotărau să mai repete odată. La un timp ea încetişor s-a
desprins de el şi s-a aşezat, arătându-i să se aşeze şi el.
Înţelegea că ca bărbat trebuia să spună ceva, să nu tacă. Însă nimic bun
pentru aşa situaţie nu-i trecea prin cap. Şi iar ea rupe tăcerea:
-De ce n-aţi încercat să vă legaţi cu mine, domnule căpitan? Ori nu vă plac?
glasul ei tremura, iar ochii priveau în jos.
-Cum să îndrăznesc, excelenţă? Cine sunt eu? Însă din momentul când ne-
am despărţit mă gândesc numai la dumneata, spuse el şi lăsă ochii în jos.
-Pot să vă cred? ea se uită ţintă la acel, la care se gândea mereu din
momentul întâlnirii lor, care acum sta cu capul plecat alături, şi cu care câteva
minute în urmă s-a sărutat pentru prima oară în viaţă.

10. Tot aşa cu capul plecat s-a aşezat în genunchi în faţa ei. Când ridică ochii
văzu, cum o lacrimă se prelingea pe faţa lui curajoasă, bătută de vânturi.
-Din acest moment puteţi dispune de sabia şi viaţa mea, spuse el cu o voce
fermă, care nu mai cerea lămuriri.
-Ridică-te căpitane, spuse ea ridicându-se şi ridicându-l şi pe el, mai mult să
nu mai stai în genunchi în faţa mea. Suntem egali în faţa lui Dumnezeu. Mă
cheamă Roxana. Cum te cheamă eu ştiu. De asta ştiu toţi şi au încredere că cu aşa
căpitan cetatea v-a rezista.
-Mulţumesc de încredere, excelenţă, răspunse mai vioi Lăpuşneanu.
Prinţesa a dat din cap nemulţumită.
-Ne-am înţeles domnule căpitan: mă cheamă Roxana. Când suntem
împreună te adresezi numai aşa. În societate, conform etichetei. Să nu creadă că
avem relaţii pe care societatea le respinge. De asta ştim numai noi.
-Am înţeles domnişoară Roxana, spuse vesel Mihai şi o privi cu gingăşie. Ea
îl luă de mână:
-Mergem să ne plimbăm puţin?
-Cu plăcere. Dar nu e timpul de plecare?
-Da, dar vreau să mai fim puţin împreună. Agenţii unchiului cred că i-au
raportat de întâlnirea noastră. Şi n-o să-mi permită mult timp să ies din palat.
Dacă nu primeşti nici o veste în timp de trei zile, înseamnă că sunt sub restricţie, ea
se opri şi îl privi în ochi. Lumina făcliei proiecta umbrele lor pe pereţii peşterii,
unindu-le împreună cu un sărut dulce şi lung.
După cum şi a presupus, unchiul îi interzise Roxanei să părăsească palatul.
Au trecut câteva săptămâni, dar Lăpuşneanu nu primise de la ea nici o
veste. Între timp turcii au cucerit repede toate cetăţile italiene şi au asediat
Mangopul, unica cetate necucerită. Au pornit asaltul. Dar au fost respinşi. Ocupat
de organizarea apărării, capitanul uită de Roxana. Apărătorii cetăţii se odihneau
pe rând, el însă şi principele Alexandru erau mereu de veghe. Nu dormi mai mult
de trei zile.
-Căpitane, i se adresă principele, după înfrângerea de azi, turcii vor ataca
doar peste trei-patru zile. Cazarmele sunt ocupate de refugiaţi. Duceţi-vă în
dormitoarele mele şi ocupaţi un dormitor care vă place. Vă odihniţi până mâine.
Dimineaţă mă schimbaţi.
S-a dus spre palat. O servitoare îi arătă dormitorul liber. Abia de se spălă
că adormi buştean. Spre dimineaţă simţi că cineva îl mângâie. I se păru că se află
acasă şi că mama îl mângâie cum o făcea când era mic. Apoi nişte buze gingaşe au
început să-l sărute, şi tot mai insistent. Când se trezi, lângă el era Roxana.
-Atât de dulce dormeai! spuse ea cu gingăşie.
-Eşti de mult aici? întrebă el zîmbind.
-Nu chiar. Cum am aflat, am venit la tine. Nu mă interesează ce o să spună
unchiul. Vreau să fiu cu tine şi o să fiu. Nu se ştie cât o să mai reziste cetatea.
-Prin asalt direct cetatea nu poate fi cucerită.
-Celelalte au fost cucerite! Îi răspunse ea cu tristeţe în glas.

11. -Au fost cucerite doar prin trădare şi prin neglijenţa pârcălabilor care n-au
organizat cum se cuvine apărarea. Mangopul însă este bine apărat, în primul rând
datorită unchiului tău.
-Mă duc scumpul meu, zise Roxana, se luminează. Diseară voi veni mai
devreme. Şi vom fi împreună o noapte întreagă.
Îl sărută şi plecă. Iar el rămase fericit. Îl numise „scumpul meu”. Din gura
unei prinţese asta înseamnă foarte mult. S-a dus şi l-a schimbat pe principe, care
nu dormise patru zile şi patru nopţi. Cuvintele prinţesei îl făcuse fericit. Aştepta cu
nerăbdare seara.
Ea a venit pe la miezul nopţii. O aştepta. Era tot în cămaşa cea roză de
noapte, în care o văzuse prima oară. S-au repezit unul în braţele altuia. Săruturile
erau tot mai aprinse şi el, fără să-şi dea seama ce face, o luă în braţe. Ea se lipi
strâns de el. Aşa şi sta cu ea, neştiind ce să facă. Dacă o duce în pat acolo se putea
întâmpla orice. Era conştient cine e în braţele lui şi nu-şi permitea neglijenţa faţă
de sângele împărătesc, care curge în vinele ei.
Dar iată că ea lunecă din braţele lui, îl apucă de mână şi se îndreaptă spre
pat.
-Aşa vreau eu, spuse ea încet, şi asta e păcatul meu. Iar tu să fii cu conştiinţa
împăcată, şi încet îl trage pe ea.
Cum şi era de aşteptat, era fecioară. El avea experienţă în relaţiile cu femei.
Nu multă, dar avea. Şi a făcut tot ca ea să se simte bine. În măsura în care se poate
simţi o femeie după prima ei noapte.
A aşteptat-o a doua noapte, însă ea n-a venit nici în a doua, nici în treia.
* * *
Turcii au atacat două zile fără întrerupere, dar au fost respinşi. Lăpuşneanu
s-a aflat mereu în prima linie. În clipele de răgaz se gândea la prinţesă, la noaptea
petrecută în braţele ei. Uneori i se părea că fusese doar un vis.
Principele Alexandru se uita suspect la el, dar nu spunea nimic. Dormeau
împreună cu apărătorii cetăţii, pe zidurile ei. Se temeau de trădare, atacuri prin
surprindere. În zilele următoare turcii şi-au adus sub cetate spărgătorul de ziduri,
pregătindu-se inclusiv pentru atacul decisiv asupra porţilor centrale, care la orice
cetate este cel mai slab punct al apărării. O făceau deschis, ştiind că apărătorii nu
pot face nimic contra acestei arme groaznice. În orice caz, până atunci nici o cetate
nu rezistase, dacă îl puteau ridica până la cetate. De cum s-a ivit spărgătorul de
ziduri, principele dispărea ziua. Seara se întorcea pe poziţii bucuros. Dar nu spuse
nimic.
Pregătirile turcilor luară sfârşit. Şi iată că uriaşa maşină de luptă, sub bătăi
ritmice a tobelor de luptă, îşi începu deplasarea spre porţile cetăţii. Apărătorii
priveau neputincioşi cum moartea se apropie de ei. Două sute de turci, apăraţi de
sus de un acoperiş uriaş de protecţie, împingeau această maşină de spart ziduri,
sub loviturile ritmice ale toboşarilor. La prima lovitură s-au cutremurat pereţii
care ţineau porţile. La a doua începură să sară bucăţi din porţi. După a treia
lovitură porţile au cedat. Răsună un urlet de bucurie, şi ienicerii aflaţi sub acoperiş,

12. se aruncară în atac. Peste câteva secunde însă s-a auzit un alt răcnet. Unul de
groază. Era al ienicerilor: în faţa lor se afla construit un nou zid de apărare, pe
care spărgătorul nu-l putea distruge.
Construirea unui perete în spatele porţilor a fost prima oară folosită la
apărarea Mangopului, şi ideea aparţinea principiului Alexandru Paleologul. Cu
acelaşi răcnet de disperare au întâlnit întoarcerea spărgătorului şi ceilalţi turci.
Ghedik-Mehmed ordonă asediu îndelungat. Foamea şi setea îi v-a învinge
pe apărătorii cetăţii. Turcii au început lucrările de fortificare a poziţiilor ocupate.
Se temeau ca asediaţii să nu atace noaptea.
Principele Alexandru îl chemă pe căpitanul Lăpuşneanu.
-Căpitane, v-aţi îndeplinit cu cinste misiunea. Despre asta am să-i scriu
cumnatului meu, Ştefan-voievod. Turcii n-o să mai atace. Ne vor lăsa să murim de
foame. Ajutor n-avem de unde aştepta. Asta e clar. Populaţia civilă se va preda.
Altă soluţie nu-i. Noi însă vom continua apărarea. Astfel îl ajutăm pe Domnitorul
tău să poată aduna o oaste bună pentru ca la anul să poată riposta. În situaţia
creată, căpitane, nu mai am nevoie de ajutorul tău. Mă discurc şi singur. Tu însă
trebuie s-o scapi cu viaţă pe cea mai tânără reprezentantă a neamului paleologilor.
-Cum? întreabă mirat Lăpuşneanu.
-Vei lua opt voinici moldoveni dintre cei rămaşi teferi, şi prin trecerile
subterane vei ieşi pe coasta de vest a Crimeei. Acolo te aşteaptă un caic mare de opt
vâslaşi, cu pânze şi merinde ca să vă ajungă pe un timp îndelungat. Veţi merge
direct spre Cetatea Albă. Iar de acolo spre Suceava, la Ştefan-voievod, unde vei
duce-o pe prinţesa Roxana şi o scrisoare din partea mea. Cu Roxana va merge
numai servitoarea ei.
-Cine ne conduce prin oraşul subteran?
-Roxana. Doar ea cunoaşte drumul. În caz de primejdie de a cădea
prizonieri, primul lucru pe care îl faci, o sacrifici pe Roxana. O femeie din neamul
împărătesc nu poate să nimerească în haremul unui sultan păgân. Îţi încredinţez de
fapt paza onoarei dinastiei paleologilor. Dacă o s-o cruţi tu, şi va nimeri în mâinile
turcilor, vei face de râs toţi creştinii din lume. Ştiu de relaţiile voastre, şi după
regulile care persistă la orice curte domnească, ar trebui să-ţi tai capul. Te las însă
în voia Domnitorului tău. El îţi v-a hotărî soarta. Nici un pământean păcătos n-are
dreptul să se culce cu un reprezentant al neamului împărătesc. Ştiai de asta.
-Da. Şi sunt gata să-mi primesc pedeapsa, spuse Lăpuşneanu uitându-se
direct în ochii principiului. După care adaugă: o iubesc, Măria Ta. Şi sunt gata să
pătimesc pentru binele ei. Vă încredinţez însă că, în situaţie de primejdie, voi
îndeplini ordinul. Şi voi muri în luptă alături de ea.
-Ştiam de asta. Pregăteşte-te. Pregătirea se face în mare taină. Înainte de
plecare îţi vei spune unde găseşti caicul.
În două zile au pregătit tot ce era necesar în mare taina. Când totul era gata
de drum, Alexandru îl chemă pe căpitan.
-Cel mai primejdios pentru voi e drumul din peşteri până la caic. Sunt
aproximativ opt mile maritime. Iar primejdia vă paşte la fiecare pas. Nu uita că
tătarii au trecut de partea sultanului, trădându-ne. Ei sunt cei mai periculoşi acum,
căci ştiu fiecare cărare de aici. În mare puteţi scăpa de orice urmărire. Caicul a fost

13. special construit după proiectul meu şi e de două ori mai iute ca orice navă
turcească.
Îi binecuvântează pe toţi şi micul detaşament în frunte cu căpitanul, porni la
drumul care nu ştia nimeni unde-i v-a aduce. Roxana mergea alături şi arăta
drumul. Tot timpul mergeau în jos. Au făcut câteva popasuri. La un moment au
simţit aer proaspăt. Roxana opri detaşamentul.
-Până la ieşire sunt vre-o sută de paşi, se adresă ea căpitanului, luându-l de
mână. Mai departe comanzi tu, căpitane.
Lăpuşneanu le vorbi celor prezenţi:
-Prima parte a misiunii noastre a luat sfârşit. Scopul nostru este de a o duce
nevătămată pe prinţesă la Domnitorul nostru Ştefan-Vodă, la Suceava. Pe ţărmul
mării ne aşteaptă un caic cu care trebuie să ajungem la Cetatea Albă. Drumul până
la mare e cel mai periculos. Rog să fiţi extrem de atenţi. Tătărimea umblă acum
după pradă. Rămâneţi pe loc. Eu plec acum în recunoaştere, şi porni spre ieşire.
Afară un val de aer proaspăt i-a dat puteri. Cerul înstelat, liniştea absolută l-a
făcut pe o clipă să uite unde se află. Dar şi-a revenit şi a pornit în recunoaştere,
mergând încet şi fără zgomot. Însă în jur nu era nici o primejdie. Şi ordonâ să se
mişte tot detaşamentul.
Ziua ia prins nu departe de ţărmul mării. Căpitanul a oprit detaşamentul.
S-au adăpostit în stânci, aşteptând noaptea. Roxana, fără a se stingheri de cineva,
veni lângă el, îşi trecu degetele prin părul lui aspru şi încâlcit, şi îl mângâie pe
obraz.
-Cum se simte căpitanul meu, întrebă ea şi se culcă pe pieptul lui, mai poţi
ţine o domnişoară în braţe? spuse ea în glumă.
-Mă simt ca ceilalţi, însă pe domnişoara mea doresc s-o ţin în braţe toată
viaţa, spuse el serios.
-Toţi au auzit ce ai spus. N-o să regreţi căpitane?
-Nici odată excelenţă, spuse el hotărât şi o strânse tare în braţe.
Servitoarea Ida ştia de relaţiile lor şi nu s-a mirat de cele auzite. În schimb
voinicii se mirase mult. Nici unuia din ei nu le trecea prin gând că căpitanul ori
altul cineva în afară de vre-un prinţ de sânge, se poate apropia de prinţesa din
neam împărătesc. Dar ea vorbeşte liber de aceasta. Înseamnă că la ei asta-i mai de
mult?
Lăpuşneanu n-a lămurit nimic. Roxana îl îmbrăţişă strâns şi adormi.
Dormea ca un copil, cu buzele strânse. Iar el se temea să se mişte, să nu-i curme
somnul dulce. Îl prindeau fiorii la gândul că poate să o omoare în caz de ceva.
Principele Alexandru i-a dat un ac cu venin, ca să nu-i strice faţa ori figura cu
sabia ori cu pistolul. O împunsătură şi ea moare aşa cum este, tânără şi frumoasă.
Caicul l-au găsit acolo unde i-a spus principele. Era un caic mare, cu punte,
iar pe punte o încăpere specială pentru principe, destul de încăpătoare. Vâslaşii
erau aranjaţi pe punte. Caicul avea două catarguri înalte, pânzele erau din
material tare, dar uşoare. Într-adevăr, pe aşa vas nu-l poate ajunge nimeni.
Voinicii au ocupat locurile la vâsle şi caicul a ieşit în mare, care era liniştită.
Prinţesa şi Ida se instalară în căsuţă. Lăpuşneanu la cârmă.
-Cine din voi are experienţă de a conduce un vas în largul mării? întrebă el.

14. -Eu, răspunse Ion Grosu, un adevărat voinic, originar din Cetatea Albă. Vă
duc unde trebuie cu ochii închişi.
Când alegea pe cine să-i ia cu el, nu putea întreba de acest lucru, dar intuitiv
a luat doi voinici născuţi pe malul mării. Şi uite că nu greşi !
-Din acest moment conduci tu caicul. Toţi se supun ţie. Cursul îl ţinem spre
Cetatea Albă.
-Am înţeles, căpitane.
Cât ai clipi din ochi au fost înălţate pânzele şi caicul luă o viteză destul de
mare. Vîslaşii se odihneau. Se lumina de zi. Ţărmul nu se mai vedea. Stelele, după
care se orientează noaptea orice navigator, dispăruse. Grosu începu să privească
atent în largul mării, de parcă voia să găsească acolo ceva. Cerul însă era acoperit
cu nori grei, nori de ploae.
-Căpitane, spuse el, putem nimeri într-o furtună. Duceţi-vă şi odihniţi-vă.
Vom avea nevoie de puteri proaspete.
-Caicul nostru nu v-a ţine piept unei furtuni mari, răspunse căpitanul,
mergem mai spre ţărm. Riscăm să fim observaţi de cineva, dar altă soluţie nu
avem.
-Până una, alta, păstrăm acest curs. La prima primejdie întoarcem spre
ţărm. Caicul se supune de minune la cârmuire şi are destulă viteză pentru a ajunge
cât mai repede la ţărm.
Merge în cabină. Roxana îi veni în întâmpinare. Un sărut lung şi dulce le-a
liniştit sufletul. Uita-se cu totul de Ida. Dar când se uită, în cabină nu mai era
nimeni.
-Mi-a fost atât de dor de tine, îi spuse fata după ce-şi dezlipi cu greu buzele
de buzele lui, dar eram păzită strict de o straje specială pusă de unchiul meu. Nici
Ida nu avea dreptul să plece nicăieri.
-El ştie de relaţiile noastre. Mi-a spus, şi mă trimite să fiu judecat de
Domnitorul meu.
-Şi ce-o să fie cu tine, întrebă speriată Roxana.
-De obicei celui, care pângăreşte sângele familiilor regale ori împărăteşti i se
taie capul, glumi el
-Nu ţi e frică? Ne dai singur pe mâinile călăului? întrebă ea speriată, altă
soluţie nu găseşti?
-Sunt oştean şi am depus jurământul de credinţă Domnitorului meu.
Principalul însă pentru mine să te duc nevătămată la mătuşa dumitale. Peurmă
vedem ce şi cum.
-Poate să nu ne ducem la curte? Ne ascundem undeva. De pildă, la moşia ta.
Din Mangop nu mai scapă nimeni. Şi nimeni n-o să ştie ce e cu noi. Îţi vei dărui doi-
trei feciori şi vom trăi fericiţi, mai adaugă ea.
La auzul acestor cuvinte, inima căpitanului se împlu de bucurie. Dar se
întrebă pe dată dacă are el dreptul să hotărască soarta unei prinţese din neamul
paleologilor? Nu. Ea e tânără, nu înţelege ce o aşteaptă dacă îşi face de ruşine
neamul. Iar el, în care Ştefan-Vodă are încredere, nu poate să-l trădeze, şi să fugă
ca un laş.

15. -N-am dreptul să-ţi risc viaţa. Cred că Domnitorul meu mă v-a înţelege, şi
voi fi cruţat. Dacă nu, voi fi mândru că mor pentru dragostea mea cea mare, pe
care o port în inimă faţă de cea mai frumoasă femeie din lume, spuse el ferm,
privind-o cu gingăşie.
-Sunt fericită să aud aşa cuvinte. Dar şi mai fericită voi fi să le aud toată
viaţa, şi nu numai acum. Dacă nu primeşti propunerea mea, atunci, cum ajungem,
am s-o rog în genunchi pe mătuşa-mea să ne lase să fim împreună. Şi nu mă ridic
din genunchi până nu ne binecuvântează. Iar acum ajută-mă să mă dezbrac, îi
spuse ea cam jenată, cine a născocit atâtea fuste!
Orele de dragoste, orele de gingăşie sinceră şi plăcere au trecut repede.
Afară se întuneca.
-Oare ce face Ida? întrebă după un timp Roxana.
-O trimit imediat încoace. Trebuie să-l schimb pe Grosu.
-Cum te eliberezi vii la mine. Te aştept cu nerăbdare.
Două zile şi două nopţi cât au mers până la Cetatea Albă, cu excluderea
timpului când îl schimba pe Grosu să se odihnească pe câteva ore, au fost
împreună. Nu se săturau de sărutări, de îmbrăţişări, de dragoste.
La Cetatea Albă au fost întâmpinaţi de pârcălabul cetăţii şi de alţi oameni
de onoare. Cetatea trăia în alarmă. Se ştiau de căderea cetăţilor italiene, pe care le
considerau bine întărite, de apărarea dârză a Mangopului. Era clar că odată cu
capturarea Mangopului, turcii vor ataca Cetatea Albă, singura necucerită de pe
litoralul Pontului.
După terminarea ceremoniilor oficiale, Lăpuşneanu rămase cu pârcălabul
Gherman.
-Pârcălabe, i se adresă el, duc o scrisoare lui Ştefan-Vodă de la principele
Alexandru. Trebuie să plec cât mai urgent la Suceava. Am nevoie de un
detaşament de voinici să ne petreacă până la Iaşi. După care se întorc la cetate.
-Vă dau. Acum spune-mi cât suntem în doi: Mangopul mai rezistă mult?
-Cetatea e bine întărită. Turcii nu vor mai ataca. Numai foamea o poate
cuceri. Alimente vor ajunge până la Anul Nou. Poate mai puţin.
-Şi atunci ne atacă pe noi.
-Mă tem că da. Cu aşa ziduri, pe care le are cetatea asta, aşezată pe loc
drept, nu are prea mulţi sorţi de izbândă. Turcii vă cuceresc din mers. De fapt nici
nu se vor opri la cetate. Vor lăsa un mic detaşament, iar grosul armatei v-a merge
spre Suceava.
-Dar cum trebuie să fie zidurile? Cetatea a reconstruit-o un bun arhitect
italian.
-Nu ştiu cine a reconstruit-o, dar nu contra turcilor. Poate contra italienilor?
Pentru a ţine piept turcilor zidurile trebuiau să fie cel puţin de două ori mai înalte,
cam ca la o citadelă, iar şanţul cu apă de două ori mai adânc şi mai lat. Trebuie
întărite şi porţile. Turcii folosesc un spărgător de ziduri foarte efectiv. Mai ales că
la voi locul e drept.
-Până la iarnă nu izbutim să facem nimic, spuse cu tristeţe pârcălabul.
Lăpuşneanu în fruntea unui detaşament de voinici luă drumul spre Iaşi.
Noaptea se lăsa frigul. A ales drumul astfel, încât de fiecare dată ca să înnopteze în

16. vre-o localitate. Ajunşi însfârşit cu bine la Iaşi, trimise înapoi detaşamentul de
voinici. Mai departe erau de ajuns şi cei opt oameni ai săi. Tot drumul de la
Cetatea Albă până la Iaşi Roxana, la prima ocazie îl lua de mână şi îl încuraja. Îl
mângâia pe cap, pe obrajii lui bătuţi de vânt şi îi şoptea:
-Totul v-a fi bine. Cred în steaua mea, care îmi spune că o să fim
întotdeauna împreună.
Aceste cuvinte îi dădeau puteri, încredere în sine, şi îi alungau gândurile
negre care se iveau pe măsura apropierii de Suceava.
A dus prinţesa la mătuşă. La despărţire ea îi şopti:
-Ne vedem. În caz de ceva, sunt gata să fugim.
El îi zâmbi în semn de recunoştinţă.
A fost primit imediat de Domnitor. I-a înmânat scrisoarea.
-Aşteaptă până citesc răvaşul. O să-mi povesteşti tot ce ai văzut.
În timp de o oră, cât Domnitorul a citit răvaşul, s-a plimbat prin castel. S-a
dus pe la foştii săi subalterni, care l-au primit cu mare bucurie. Aici nimic nu s-a
schimbat. Era linişte, pace.
-Căpitane, îl întrebă mijind Domnitorul, e drept ce scrie Principele
Alexandru despre relaţiile tale cu prinţesa?
-Da Măria Ta.
-Ştii ce te aşteaptă?
-Da, Măria Ta. Şi sunt gata să primesc orice pedeapsă, spuse calm
Lăpuşneanu.
-De ce, doamne, uneori, cei mai buni oameni ai mei fac prostii, rosti într-un
târziu Ştefan, de ce nu le dai minte la început, şi nu la urmă. De ce căpitane?
-Măria Ta, eu nu regret ce am făcut. A fost dorinţa comună. Apoi se aşeză în
genunchi în faţa Domnitorului, şi rosti: Vă rog pe Măria Voastră să ne
binecuvântaţi pentru căsătorie.
-Scoală, căpitane, şi uită ce ai spus. Dacă află prinţesa Maria, capul îţi v-a
сta unde îţi stau picioarele. Nu doresc să se întâmple aşa. Căpitani viteji ca tine mai
rar. Iar la anul turcul o să se năpustească asupra noastră. V-a fi nevoie de orice
sabie. Dar rugămintea prinţesei v-a trebui s-o îndeplinesc. Dacă se v-a adresa. Până
una alta stai pe lângă mine. La primul meu semn te ascunzi undeva. Cel mai bine te
duci la moşia ta. Te găsesc acolo.
-Fraţii mei nu se vor bucura.
-Parcă simţeam ce o să faci. Am fost şi am făcut dreptate. Aşa că tu ai moşia
ta. Fraţii a lor. Conduce acolo fosta ta ordonanţă. Din porunca mea vei organiza
pregătirea de luptă a viitorilor oşteni din partea locului. Îi vei alege pe cei mai buni.
Preîntâmpină boierii că trebue să echipeze de luptă oştenii, care la prima mea
chemare vor veni cu tine la Suceava. Adună cât mai mulţi. Nu uita, nu avem timp
de pierdut.
Roxana a fost primită cu bucurie de mătuşă-sa. Au vorbit şi au plâns mult.
Ştiau, din Mangop nu v-a scapa nimeni. Rămâneau singure pe lume. Peste o
săptămână, când Roxana a văzut cum mătuşa îşi găteşte pelerina de
înmormântare, şi în ce stare sufletească se află, înţelese că degrabă ar putea
rămâne îndeobşte singură. Iar căpitanul nu se arăta. Nici Domnitorul nu venea în

17. partea femeiască a palatului. O trimise pe Ida, care dovedise să facă cunoştinţă cu
străjerii de la palat, să afle ce e cu căpitanul. I-au spus că e plecat în ţară cu
Domnitorul. Se liniştise, însă îi era dor de el. Îl visa mereu.
Când peste trei săptămâni, Domnitorul se întoarse, nu-şi găsea locul. În
partea femeiască a palatujui întra numai Domnitorul. Alţi bărbaţi nu aveau
dreptul să calce pe acolo. O trimise din nou pe Ida, care îl aduse pe căpitan cât s-a
putut mai aproape de partea femeiască. Roxana, fără să se mai ferească de cineva,
se aruncă în braţele lui. Spre norocul lor, nu-i văzu nimeni. Ida sta de pază.
-Te-am dorit atât de mult! spuse cu gingăşie Lăpuşneanu strângând-o în
braţe şi rotind-o. Ea lăsă mâinile în părţi şi părea o pasăre în zbor. Apoi se lipi
strâns de el şi tăcu. Era fericită. După un timp întreabă:
-De ce n-ai venit pe la mine? Nu mă mai iubeşti? şi îl privi cu ochii ei cei
mari şi frumoşi, în care văzu lacrimi.
-Am fost cu Domnitorul prin ţară. El ştie de relaţiile noastre. M-a prevenit,
că la prima cerere a prinţesei Maria, pot fi pedepsit cu moartea.
-Doamne, fă aşa ca ea să nu afle nimic, rosti Roxana, şi îşi înalţă capul spre
cer, făcându-şi cruce. În ochii ei văzu groază.
-Linişteşte-te, n-are de unde să afle.
Spre ei veni în fugă Ida.
-Vă caută mătuşa, îi spuse ea prinţesei.
-Plec, dragul meu. Ida te v-a găsi. Te iubesc, şi plecă iute, aşteptată de
mătuşa, Ştefan-Vodă şi un bărbat simpatic, de o vârstă greu de apreciat. Mătuşa o
prezintă. Acelaşi lucru făcu şi Domnitorul:
-Verişorul meu şi domnitorul Munteniei, Vlad, din renumitul neam
Dracula. Vremelnic este detronat. Acum însă e oaspetele nostru.
-Vreau să-mi povestiţi despre Mangop, despre Theodoro. Se spune că este
o ţară frumoasă.
-E ca şi Moldova.
-Măria Ta, i se adresă Ştefan soţiei, vă conduc spre apartamentele
dumneavoastră, apoi vorbi către Vlad: ne vedem mâine.
-Am auzit multe despre dumneata. Dar de ce vi se spume Dracula?
-Nu numai Dracula, prinţesă, dar şi Vlad Ţepeş. N-aţi auzit?
-Câte ceva şi cam de groază, se uită cu teamă la el, de abia acum
înţelegând cine e în faţa ei.
-Sunt aşa numai cu duşmanii, cu hoţii, care au umplut Ţara Românească.
N-am atins nici un om nevinovat. Dumnezeu ştie şi mă ocroteşte.
-Cum vă ocroteşte, dacă sunteţi alungat din ţară?
-Vremelnic. M-au trădat cei apropiaţi. dar ştiu că am să revin numaidecât
din nou la tron.
-Vă doresc succes, Măria Ta, dar trebuie să plec, spuse Roxana, la
revedere, se întoarse şi pleacă. Ţepeş se uită după ea până când figura ei zveltă
dispare după colţ.
„Copchila asta v-a fi a mea. E din neamul paleologilor, de sânge
împărătesc. Dacă se însoară cu ea, v-a fi primit la toate curţile europene. V-a fi

18. iarăşi în văzul lumii. Şi astfel îşi v-a recăpăta şi tronul” îşi spuse Vlad Ţepeş şi se
duse la Ştefan.
Pe Roxana n-o părăsea un prezentiment neplăcut. Ceva se întâmpla, dar
ce, nu ştia. O neliniştea privirea acestui Vlad, privire care părea că străpunge
pieptul şi intră adânc în suflet. Şi mătuşa începu să-i dea de înţeles ce ar vrea Vlad
Ţepeş. Însă ea îl iubea pe altul, şi numai pe acela.
-Ţepeş a vorbit cu Ştefan despre tine, începu mătuşa privind-o atentă pe
Roxana. De fapt draga mea, e timpul să te măriţi. Iar Vlad e un bărbat puternic,
frumos.
Roxana tăcu şi îşi plecă ochii în jos. Maria îi înţelese gestul în felul ei.
-Atunci e bine, pregăteşte-te de nuntă. După nuntă pleci cu soţul tău în
frumosul oraş Braşov, unde Vlad are un frumos castel. La 20 vârste de oraş. Îi zice
Bran. Cine ştie când ne vom mai vedea, şi începu să plângă.
Roxana se întristă. De capul ei se legase nu numai mătuşă-sa, dar şi doi
oameni care puteau hotărî soarta oricui. Capcana s-a închis. Nu mai are nici o
scăpare. Numai dacă Mihai se hotărăşte să fugă. Însă el a jurat credinţă
Domnitorului. Ce să facă?
O întâmplare însă grăbi evenimentele. La câteva zile după discuţie, aflându-
se la mătuşă-sa, care era înconjurată de femeile ei de onoare, i se făcu rău. A fost
chemat urgent doctorul curţii, care luă măsuri şi Roxana îşi reveni. După care
doctorul o rugă pe Doamna ţării să meargă în altă cameră.
-Măria Ta, domnişoara e gravidă.
-Ce aţi spus? Maria scăpă jos broderia pe care o lucra până la sosirea
doctorului, nu încurcaţi nimic? Poate mai verificaţi odată?
-Nu aveţi încredere în mine? E sigur, doamnă. Ba chiar pot să vă spun că e o
sarcină înaintată.
-Ce se poate făcu? Întrebă cu disperare Doamna, trebuie să rămână o taină.
-Eu nu divulg tainele pacienţilor mei.
Când doctorul pleacă, Maria începu să se uite pe furiş la nepoată-sa, care
broda liniştită cântând ceva, dând copilăreşte din buze. I se făcu milă de ea. Dar
cine e nemernicul care a înşelat-o? Cine s-a încumetat să se apropie de o femeie din
neamul paleologilor? Până la nuntă! Trebuie să vorbească cu Ştefan, să afle el cine
a încumetat să se atingă de fată. Şi să fie decapitat! Roxana n-o să-i spună, ştiind
ce-l aşteaptă. Dar Vodă însă era plecat cu treburile ţării. Trebuie totuşi să
vorbească prealabil cu Roxana. Poate că nu v-a trebui să-i spună lui Ştefan. O
cheamă la ea.
-Cum te simţi?
-Bine mătuşă. Numai că am poftă mare de mâncare.
-Tot timpul ai avut o aşa poftă?
-Nu, nu demult s-a ivit.
-Ştii de ce ?... Eşti gravidă. Doctorul mi-a spus. Cine e nemernicul?
Roxana rămase înmărmurită de ce a auzit. Făcând dragoste, uitase că putea
rămâne gravidă. De fapt nici nu ştia cum să se protejeze. N-o învăţase nimeni. Şi

19. nici de simptomele de graviditate nu ştia nimic. Dar pe Mihai nu-l v-a trăda.
Pentru nimic în lume.
-Mătuşă, nu vă spun cine e. Vă spun numai că e omul pe care îl iubesc şi
care mă iubeşte.
Ieşind de la mătuşe-sa, o chemă pe Ida, şi o trimise să-l caute urgent pe
Mihai. Ida s-a întors repede, spunându-i că el poate veni tocmai mâine, împreună
cu Domnitorul. Voia să-l preîntâmpine, ca să nu fie prins şi executat.
-Mâine de dimineaţă îl aştepţi. Îi spui că trebuie să ne întâlnim urgent. De
asta depinde viaţa noastră. Mătuşa se pare că bănuieşte ceva, şi v-a încerca ea
prima să pună mâna pe Mihai.
A doua zi s-au întâlnit. Ida a rămas să vegheze. Roxana era speriată. El o
îmbrăţişă, o sărutată şi astfel treptat ea se linişti.
-Mihai, sunt gravidă, îi spuse ea şi îl privi cu atenţie, şi mătuşa ştie. Nu ştie
însa cine e bărbatul. Eu nu i-am spus. O să-l roage pe Vodă să afle. Nu vreau să te
omoare, ea se uită cu groază la el, fă ceva. Avem cel mult două-trei ore. Am
pregătit ce e strict necesar, şi Ida a scos lucrurile din palat.
-Nici nu-mi dai posibilitate să mă bucur că o să fiu tată. Acum mergem.
Într-o jumătate de oră ieşiţi la plimbare. Eu pregătesc caii. Vă aştept la porţile de
răsărit ale cetăţii.
Căpitanul Lăpuşneanu era bine cunoscut în cetate. Nu-i opri nimeni. Însă
când să încalece se dovedi că Roxana nu ştie să călărească. A fost nevoit s-o ia în
braţe. Ida, ca o adevărată theodoritcă, mergea bine călare. Peste un timp calul care
îi ducea pe ei doi obosi. L-au schimbat. Spre seară au ajuns aproape de moşia lui.
Roxana nu întrebă unde merg. Ştia că mergea cu omul iubit, şi altceva nu vroia să
ştie.
-Am ajuns la moşia mea, spuse el, însă nimeni nu trebuie să ne vadă. Vom
aştepta până se întunecă aici, în pădure.
Când s-a întunecat, au pornit încet spre casa frumoasă pe care o văzuse
ziua, şi care acum era slab luminată. Au bătut la poartă. Cineva cu o făclie în mână
veni la poartă şi întrebă:
-Cine-i acolo?
-Sunt eu Ioane. Numai nu vorbi tare.
-Vai stăpâne, spuse mirat ordonanţa, de mult vă aştept.
-Vorbeşte mai puţin şi condu doamnele în dormitoarele lor. Apoi vezi să
aibă tot ce le trebuie. Faci totul în linişte şi taină.
-Cum porunceşti, stăpâne
-Ba nu, eu merg cu tine, Mihai, spuse Roxana ferm. Din acest moment
regulile de la curte sunt anulate. Nici un fel de despărţitură femeiască şi
bărbătească. Vom locui şi vom fi împreună, în aceeaşi cameră.
O privi. Vorbea serios. Arată cine e stăpâna casei. Bravo! Dădu afirmativ
din cap.
-Prea bine, doamna mea. Mă bucur mult de ce spui. Şi o sărută.
Înainte de Anul Nou 1476 veni vestea că Mangopul, în care muriseră de
foame toţi apărătorii, a căzut. Principii Theodorei Alexandru şi Isaac, istoviţi de
foame au fost capturaţi de turci şi decapitaţi. Prinţesele de Mangop Maria şi

20. Roxana rămase ultimele viţe ale neamului paleologilor, împăraţi ai Sfântului
Imperiu Bizantin.