Cartea lui Mihai Babele dedice marelui general Alexandru Averescu, subliniind valorile sale ca militar și lider. Averescu este prezentat ca un om dedicat, care își îngrijea soldații și se bucura de popularitate, deși nu căuta această recunoaștere. Documentul ilustrează atât cariera sa militară, cât și contextul istoric din perioada războiului și a schimbărilor sociale din România.

1. MIHAI BABELE
Dedic
această carte Marelui nostru
intelectual, publicist, prozator şi
patriot înflăcărat, Maiestrului
Serafim Saka
MAREŞAL
ALEXANDRU
AVERESCU
Cartea a II-a
BIOGRAFIE ROMANŢATĂ

2. 2

3. Un cap de geniu.
REFERINŢE
„ A fost un cap de geniu”- Neagu Djuvara despre
Mareşalul Averescu.
Marele istoric N. Iorga remarca valoarea
generalului Averescu ca militar „Am văzut la noi, în
1913, la Cartierul general din Corabia, un om pe care îl
cunoşteam din politică şi nu-l cunoşteam avantajos.
Vagonul lui era o colecţie de hărţi şi o bibliotecă. Acolo
se deschidea întâi fereastra dimineaţa şi ultima lumină
era în căsuţa lui. Nevoile materiale ale vieţii păreau să
nu existe pentru el, cum existau pentru alţii. La anume
ceasuri apărea de acolo un călugăr în uniformă, care
mergea la rostul lui, fără încetineală şi fără grabă. Nu
impunea prin nimic această siluetă palidă de om slab şi
rece, dar aveai siguranţa că de aici, de la neîntrerupta
cugetare din acest cap ascet, pleacă toată mişcarea ce se
desfăşoară peste munţi şi văi şi că ea îşi va atinge
ţinta… Numirea generalului Averescu pe frontul de Sud
a născut speranţe şi chiar dacă ele nu s-au materializat
temporar, acest lucru nu trebuie să nemulţumească,
deoarece lumea crede că generalul va da izbânda
finală…”
Seara, la ora 10, porni înapoi. La marginea oraşului
Câmpulung se opri. O femeie se apropie de automobil şi
spuse: „ ... Am auzit că avem u n general mare, grozav
de tot, pune săracul pieptul în toate părţile pentru noi, îi
zice Averescu.” Generalul Mărdărescu, care se afla
alături, o întrebă dacă nu doreşte să-l vadă pe acest
general. Averescu îi şopti că nu e nevoie.
Alegerile programate în luna ianuarie 1919 au fost
anulate. Averescu hotărî să petreacă sărbătorile de
Crăciun la Craiova, împreun ă cu familia sa.
3

4. Aproape de Craiova, lângă satul Pârşani, maşina cu
care călătorea rămase fără faruri funcţionale, faptul
făcând imposibilă deplasarea mai departe. Auzind că în
satul lor se află generalul Averescu, toată lumea a venit
să-l întâmpine. Constantin Argetoianu, care se deplasa
împreună cu Averescu, a scris despre aceste scene de
adevărat entuziasm popular:
„Femeile plângeau, se apropiau pe furiş şi încercau
să sărute poalele mantalei generalului. Bărbaţii îl
priveau, îl sorbeau din ochi şi îngânau „tatăl nostru,
tatăl nostru”. Într-o clipă, au fost primarul şi popa şi
jandarmul lângă noi. Un flăcău s-a urcat cu o lanternă
pe scara maşinii, lângă şofer, un alt flăcău tot aşa, de
partea opusă. Şi aşa am pornit, în uralele mulţimii. A
fost prima luare concretă de contact a generalului cu
popularitatea sa”.
Averescu era în contact permanent cu trupa, se
interesa de nevoile soldaţilor şi ofiţerilor, îi îmbărbăta,
le oferea decoraţii...
Renumitul politician şi memorialist Constantin
Argetoianu scria: „Această continuă grijă de soldat a
fost una din cauzele ulterioarei popularităţi a
generalului Averescu. De la Bacău în jos domnea
spiritul frontului, spiritul de luptă şi încrederea în sine
şi în comandantul Armatei...”
Se pare că anume Constantin Argetoianu a intuit
cel mai corect situaţia lui Averescu: „El n-a umblat
după popularitate şi la începutul războiului nici nu i-a
trecut prin cap că aşa ceva ar fi posibil – popularitatea a
alergat după dânsul şi când l-a prins, cel mai mirat a
fost dânsul, atât de mirat încât n-a ştiut, în primul
mo ment, ce să facă cu dânsa”.
16 ianuarie 1917.
Paradă la Oneşti. Cuvântarea regelui. Cuvântarea
pompoasă a generalului Grigorescu i-a impresionat prost
pe toţi generalii şi ofiţerii armatei active. Să auzi cu
4

5. urechile tale că Divizia a 15 a salvat de două ori soarta
ţării: odată în Dobrogea şi odată aici, la Oituz, şi că
Regele a fost în şanţurile din prima linie!
Averescu se gândi cu amărăciune: „Dacă se vorbeşte
astăzi aşa, în faţa celor ce cunosc personal realitatea, ce
se va povesti mâine, peste 10 ani, 20 de ani? De aceştia
ca Grigorescu ne vor scrie istoria!”
5

6. Cu ocazia aniversării a 40 ani de la instalarea la
domnie în România a prinţului german din neamul
Hohenzollern, Carol I, la 10 mai 1906 colonelul
Alexandru Averescu a primit gradul de general.
Ceremonia se desfăşură conform uzanţelor, nimic nou,
nimic deosebit. A fost felicitat de Majestatea sa Regele
şi Regina, de cei apropiaţi.
- Iată că ţi s-a împlinit şi cel mai mare vis al tău, îi
spuse Rodica, uşor lăcrimând –felicitările mele, mai
adăuga.
- Te felicit, tată, rosti Margaret, care se făcuse deja
domnişoară frumoasă, cu ochii mari ca ai mamei sale –
frumoasă şi matură.
Cuvintele fiicei i-au fost ca un balsam pe inimă. Se
uita la ea şi o vedea pe Margaret, prima sa dragoste.
Dragoste de neuitat. Cât de repede s-a scurs timpul!
Parcă mai ieri se săruta cu Margaret… apoi Războiul
pentru Independenţă. De la voluntar, acum iată-l ajuns
general. Visul lui Sandu Averescu s-a împlinit. Când i-a
înmânat epoleţii, Regele îi spuse, printre altele, că
mâine urmează să plece la Focşani pentru a prelua
comanda garnizoanei de acolo şi că peste o lună va
raporta.
-Bine, Majestate, voi face-o. Era sigur că va
îndeplini cerinţa Regelui.
Făcuse regulă în garnizoană, aceasta având o
importanţă strategică pentru Estul ţării.
…Balul dat de Curtea Regală era în toi.
Clo şi Rodica, pentru a câta oară, s-au apucat să
caute un mire Margaretei. Dar ea nu-l acceptă pe nici
unul. Şi, în general, să i se caute…
- Margaret, nu-ţi plac cavalerii pe care ţi-i
propunem? Nu ne pricepem? După ce le privi cu atenţie
pe una şi pe alta le spuse categoric:
- Nu vreau să fac greşeala mamei. Mă mărit numai
cu bărbatul, pe care îl voi iubi. Altfel nu mă mărit
niciodată. Aşa că nu vă pierdeţi timpul. Vă rog, afişă un
zâmbet mai dur ca un verdict.
Margaret sta cu Clo şi Rodica, când s-a apropiat un
tânăr locotenent, şi a invitat-o la dans. Era mai înalt ca
6

7. ea. Şi simpatic. Când ochii lor s-au întâlnit, simţi că
ceva se întâmplă cu ea. Nu era în stare să lămurească ce.
Parcă nu se întâmplase nimic. Au dansat. N-au scos nici
o vorbă. Tot aşa, în tăcere, a condus-o la loc. Şi tocmai
aici el spuse:
- Mersi, domnişoară. Îmi permiteţi să vă mai
angajez la un dans?
Ea se pierduse. În loc să spună ceva, a dat afirmativ
din cap. I-a plăcut vocea lui, maniera de purtare.
Încetişor, să nu observe Clo şi Rodica, începu să-l caute
prin sală. L-a văzut stând de vorbă tot cu nişte tineri ca
el. Ofiţeri. Se întoarse în altă parte a sălii, ca el să nu
observe, când auzi:
- Îmi permiteţi, domnişoară?
În faţa ei era acel tânăr, cu care voia să danseze. A
întins mâna, şi s-au avântat în dans.
- Dansaţi extraordinar, domnişoară! spuse el
entuziasmat. Sunteţi dansatoare profesionistă?
- Nu. Am absolvit liceul de Muzică şi Arte.
- Nu am auzit de un astfel de liceu.
- Liceul din Milano.
- Atunci totul e clar. Cântaţi la vre-un instrument?
- La pian.
- Eu sunt Mihai Munteanu. Pe dumneavoastră?
- Margaret, spuse ea simplu.
Dansul se termină.
- Îmi permiteţi să vă conduc acasă?
- Sunt cu părinţii.
- Aveţi vre-un serviciu?
- Nu.
- Cum putem, nu vă supăraţi, să ne mai întâlnim?
- Nu ştiu. Poate la Teatrul de Operă?
- Sunteţi pasionată de Operă?
- Cum să vă spun – zâmbi ea – îmi place Opera din
Milano. La a noastră încă n-am fost. Dar la următorul
spectacol merg neapărat.
Clo şi Rodica s-au apropiat. Au făcut cunoştinţă.
Când i-a fost prezentat lui Clo, locotenentul s-a
schimbat la faţă. Se vede că numele Averescu i-a amintit
de ceva. S-a înclinat spre doamne şi a plecat.
7

8. - Interesant tânăr – rosti Rodica, şi o privi fix pe
Margaret – îţi place?
- E un tânăr interesant – răspunse ea – dar mai
interesant e – râse, apoi continuă, cine l-a invitat la bal?
Tânărul îi ocupă brusc toate gândurile. Voia să-l
mai vadă. Era aproape sigură, aproape convinsă că şi el
îşi dorea acelaşi lucru . Acum aştepta cu nerăbdare să se
poată duce la spectacol.
* * *
Din garnizoană s-a trimis un automobil, în care se
deplasa acum spre Focşani. Clo rămase la Bucureşti.
După ce Sandu termină învăţătura, vine cu el la Focşani,
iar Margaret rămâne. Se bucura că pleacă din capitală,
de la Curte, unde în ultimul timp prinţul moştenitor
Ferdinand începuse nişte jocuri, greu de înţeles, cu
politicienii. În special cu aşa-zisul clan politic al
Brătienilor, care, într-un fel îl priveau uşor de sus pe
Averescu: acesta neavând, înainte de toate, „rădăcini
nobiliare”. Se prea poate că Regele ştia ceva, şi tocmai
de aceea l-a trimis special mai departe de Curte. Ca să
nu fie influenţat şi amestecat în diverse intrigi politice.
Apoi la timpul potrivit să poată executa fără piedici
inutile anumite misiuni regale. Cine ştie?
…După ce făcu ordine în garnizoană, acum aştepta
să fie chemat la Rege. Însă trecu anul 1906, iar Regele
nu-i dădu nici un semn. Concomitent, nici ministerul de
război nu-l „deranja” cu comisii. Părea că toată lumea
uitase de el. Slăbise mult...
* * *
Pe la mijlocul lui februarie 1907 focarul revoltei
ţărăneşti din nordul Moldovei, aprins în comuna
Flămânzi, moşia prinţului Dimitrie Sturdza, arendată de
trustul evreiesc Mochi Fischer, începu să se
răspândească cu rapiditate în toată Moldova.
Averescu, atent la evenimente şi consecinţe,
prevăzu primejdia pentru ţară a unei răzmeriţe haotice.
A fost primul care a în ţeles, că de la o anumită perioadă
răscoala este bine dirijată de puterile mari, care
8

9. înconjurau România. În primul rând de Imperiul Rus şi
Austro-Ungar. Interese teritoriale avea şi Bulgaria. Dar
şi Serbia era gata să rupă o bucată din ţară.
Averescu îi scrise un mesaj Regelui, altul
Ministrului de Război. Regelui i-a înmânat-o personal.
- Domnule Averescu, începu suveranul după ce-i citi
scrisoarea – într-adevăr primejdia e atât de mare?
- Da, Majestate. Din Bucureşti nu se simte, nu se
vede, însă acolo, în Moldova, ea se simte şi se vede la
fiecare pas, în fiecare vorbă.
- Pot să întreb ce propuneţi Dumneavoastră?
- Ca militar propun câteva măsuri de primă urgenţă:
Unu: Ministerul de Război să anunţe înrolarea în
armata activă a tinerilor cu vârsta respectivă.
Doi: Mobilizarea rezerviştilor.
- Ce câştigăm prin asta?
- Partea Centrală şi de Sud a Moldovei nu e încă
atinsă de răscoală. În armată va fi chemată şi mobilizată
partea cea mai activă a răsculaţilor – bărbaţii. Cu partea
de Nord, acum răsculată, care urmează a fi izolată
neîntârziat de restul ţării, trebuie purtate tratative. De
satisfăcut cerinţele ţărănimii.
- Dumneavoastră, după cum văd, aţi analizat în
detaliu evenimentele. Despre cauza răscoalei mi s-au
spus mai multe lucruri. Ştiindu-vă om cumpătat, devotat
Coroanei, bănuiesc că n-o să-mi ascundeţi adevărul.
- După cum ştiţi, sunt născut într-o localitate rurală
şi cunosc destul de bine nevoile şi grijile ţăranilor.
Conform informaţiei de care dispun vă pot spune
următoarele: procesul de modernizare a României iniţiat
de Majestatea voastră a condus la schimbări esenţiale în
toate domeniile vieţii. Însă nu au privit şi condiţia
ţărănimii, pe care nimeni n-a luat-o în seamă. E fără
protecţia statului, lăsat de fapt în mâinile unor trusturi
de arendaşi, de regulă, evreieşti, care au la cherem
justiţia, organele de resort, administraţia locală, şi
astfel exploatează fără milă ţărănimea română. Cel mai
mult acest lucru se simte în Moldova.
- De ce?
9

10. - Sincer vorbind, nu ştiu exact, Majestate. Poate că
parlamentul va forma o comisie pentru cercetarea
cauzei. Eu vă raportez ce ştiu. Comuna Flămânzi, unde a
izbucnit această răscoală la 8 februarie, este o comună
cu un nivel de trai destul de înalt. Fapt care se vede că
nu prea i-a plăcut prinţului Sturdza, pământul căruia îl
arendau ţăranii. Prin intermediul trustului evreiesc de
arendaşi, Mochi Fischer, a schimbat învoielile de arendă
care se întocmesc anual, în defavoarea ţăranilor. Ţăranii
s-au dus la judecător, care însă le-a dat dreptate
evreilor. Acelaşi răspuns l-au primit şi de la
administraţia locală. Şi dacă au tot văzut că nu sunt
apăraţi deloc de structurile statului, au hotărât se pare
să-şi facă singuri dreptate. Şi au pus mâna pe furci,
topoare şi coase… În Moldova trusturile de arendaşi
sunt, cum spuneam, domeniul evreilor, ei fiind
intermediari între proprietarii mari de moşii şi ţărani. În
alte părţi ale României trusturile sunt administrate de
austrieci, germani, români, care nu exploatează atât de
crud ţărănimea ca evreii… Nu-i exclus, Majestate…
Averescu făcu o pauză. Regele îl privi întrebător:
- Spuneţi, îl îndemnă el.
- Voiam să Vă spun că nu-i exclus ca răscoala din
Moldova să aibă şi un puternic accent antievreiesc
personalizat.
Averescu tăcu. Regele căzu pe gânduri.
- Ce ne mai puteţi spune, domnule Averescu?
- S-au observat şi grupuri de agitatori bine pregătiţi,
veniţi din afara localităţilor, care se dau drept studenţi,
tulbură ţărănimea. Astfel, treptat se poate produce o
adevărată stare de haos. Am impresia că aceste grupuri
sunt bine dirijate din Viena şi Petersburg.
- Ministrul de Război va primi imediat ordinul de
recrutare şi mobilizare. Ministerul de Interne va aresta
aceste grupuri. Ce se mai poate de făcut?
- Reforme agrare. Urgent. De impus cu forţa unde
nu merge cu binişorul trusturile de arendaşi să încheie
învoielile cu ţăranii, contracte, conform condiţiilor
anului trecut. Ca ţăranii să poată lucra măcar cu minim
de venit garantat pământul. Şi în scurt timp agricultura
10

11. să fie reformată din temelie. Pot propune guvernului
nişte idei cum să se facă reforma agrară fără asuprirea
umilitoare în continuare a ţăranului.
- Bine domnule, Averescu. Va mulţumesc. Notiţele
referitoare la reforma agrară transmiteţi-le la guvern. Se
ridică şi-i strânse prieteneşte mâna. Audienţa de-o oră
luă sfârşit.
* * *
Acum pleca satisfăcut la Focşani. Convorbirea cu
Regele i-au dat puteri, încredere că totul va fi bine.
Dar se sfârşise luna februarie, era început de martie,
iar ordinul Ministerului de Război privind recrutarea şi
mobilizarea n-a fost emis. Nici trusturile de arendaşi nu
fuseseră obligate să încheie învoielile conform anului
trecut. Răscoala ţărănească, care putea fi izolată în
Nordul Moldovei, acum cuprinse acum toată ţara. Peste
tot ardeau moşiile boiereşti. Cele mai violente forme
răscoala o căpătase în Muntenia şi Oltenia.
Acum, folosindu-se de haosul ce cuprinse ţara, şi-au
înteţit activitatea şi tot felul de bande de hoţi, tâlhari,
ucigaşi. Funcţionarii furau tot ce erau în stare să fure,
dând vina pe răsculaţi. Numai armata nu era atinsă de
acest focar.
Ministrul de război, Gheorghe Manu, a ordonat, deşi
cu o întârziere vădită, mobilizarea unor contingente de
rezervişti. Dar nu s-au pregătit la timp condiţiile de
cazare. La porţile cazărmilor s-au adunat mase mari de
oameni, armata fiind incapabilă să-i primească, să-i
cazeze şi să-i hrănească.
În scurt timp, flămândă, scăpată de sub control,
această masă s-a pornit ea însăşi să distrugă, să
jefuiască tot ce-i cădea în cale, unindu-se, mulţi din ei,
cu masa ţăranilor răsculaţi.
Ideea de a mări contingentul de armată şi de a
micşora astfel numărul de răsculaţi expusă de generalul
Averescu, ar fi fost o măsură extraordinar de bună
pentru siguranţa ţării. Dar conducerea proastă,
neprofesionistă a ministerului şi personal a ministrului
de război, a condus la rezultate contrare celor urmărite,
11

12. unităţi ale armatei au trecut de partea răsculaţilor. Deşi
armata în ansamblu a rămas fidelă Regelui şi Ţării.
Politicienii continuau să se învinuiască unul pe
altul, de parcă în ţară nu se întâmpla nimic grav.
Liberalii lui Ion I.C. Brătianu îi învinuiau pe
conservatori de slăbiciune, de incompetenţă iar aceştia
pe liberali. Situaţia însă se agrava continuu. Până la
urmă s-a întâmplat „minunea” cea mare! Liberalii din
opoziţie, şi conservatorii de la putere, s-au unit.
Take Ionescu, acest mare politician al timpului său,
provenit, ca şi Alexandru Averescu, din păturile sociale
modeste, a fost primul printre politicieni care a înţeles
adevărata primejdie legată de răscoalele ţărăneşti. Şi a
cerut audienţă la Rege.
- Vă ascult, domnule Ionescu. Regele părea obosit,
vorbea mai încet ca de obicei.
- Majestate, Ţara şi Neamul e în mare pericol.
- Sunt la curent. Vreţi să propuneţi ceva?
- Vreau ca Parlamentul, Guvernul, opoziţia şi
Curtea Regală să ne unim forţele şi să salvăm ţara.
- Unirea cu liberalii e posibilă?
- Da, Majestate. Şi Brătianu şi Sturdza sunt de
acord. Aşteptăm consimţământul Curţii.
- De acord.
- Cu liberalii am hotărât următoarele:
Guvernul conservator, format din mari proprietari
de pământ, n-are dreptul moral să înăbuşe în sânge
răscoalele ţărăneşti îndreptate contra lor.
Aducerea la guvernare a Partidului Liberal cu D.A.
Sturdza prim-ministru.
- Ideea cu guvernarea liberalilor nu-mi place. Nu ar
exista o alternativă?
- Până în prezent n-am găsit. Iar fiece nouă zi aduce
grave daune şi numai nenorociri ţării. Primejdia liberală
e minimă, căci Parlamentul este al nostru.
Regele tăcu destul de mult. Lui Ionescu îi păru că
deja suveranul şi uitase de el când acesta rosti brusc:
- De acord.
S-a început alegerea candidaturilor la posturile de
ministru. Regele a propus ca postul de Ministru de
12

13. Război să fie dat unui general din armata activă, care nu
e membru a nici unuia din cele două partide. S-a propus
o listă de alegere din opt generali.
- Nu văd aici numele generalului Averescu, spuse
Regele.
- Dar cine e acesta? Brătianu se uită mirat la cei
prezenţi.
- Este cel mai tânăr general din Armata Română, un
tactic şi un strateg militar recunoscut până şi de
germani. Câtva timp în urmă am fost în vizită în
Germania. La una din întrevederile cu Kaizerul, acesta
m-a întrebat: „Dar ce mai face maiorul Averescu, un
ofiţer extrem talentat. Nu e neamţ? Nu are rădăcini
germane?” L-am asigurat că nu. E get-beget român.
Invocarea opiniei Kaizerului avu efect neîntârziat.
- Dacă generalul Averescu îşi dă consimţământul,
atunci ministru de război va fi dumnealui, spuse Regele,
sumând percepţia asistenţei.
Regele procedă în aşa fel încât Averescu să nu cadă
sub jurământul dat de guvernul liberal, lăsându-i astfel
posibilităţi suplimentare de manevră în afara
guvernului. Îl invită la Curte pe data de 13 martie.
Guvernul liberal a depus jurământul în faţa
suveranului la 12 martie 1907…
Averescu nu ajunse încă la Bucureşti, când află de
ce este chemat la Rege. Faptul numirii sale îl surprinse.
De ce Regele l-a ales pentru această funcţie deloc
simplă, anume pe el?
De fapt, nu era chiar atât de greu de ghicit.
Acasă, la Bucureşti, a ajuns spre seară. A fost
întâmpinat de Clo şi Sandu. Margaret nu era la curent cu
toate noutăţile.
- Ce zici? întrebă el după ce luă cina.
- Ai de ales?
- Nu prea…
- Asta-i situaţia… Pe Rege nu-l poţi refuza.
- Da, dar bănuiesc că armata va trebui să se implice
în reprimarea răscoalei. Se va vărsa sânge. În majoritate
nu ţăranii sunt vinovaţi că au fost aduşi la această stare.
De tras însă se va trage.
13

14. - De ce nu se implică Ministerul de Interne? După
cât mă pricep eu, funcţia de menţinerea ordinei publice
în ţară este prerogativa lui. Armata apără ţara de
duşmanii externi. Nu? întrebă Clo.
- Ai dreptate. Însă nu sunt capabili de nimic. Au
scăpat situaţia de sub control. Unica forţă care poate
restabili ordinea în ţară este armata. Dar am crescut
printre ţărani, şi ştiu cât de grea e viaţa lor. Cum să
ordon să se tragă în ei?
- Poate că se va găsi o soluţie paşnică? Clo încercă
să detensioneze atmosfera.
- Soluţii au fost atunci, la început. Guvernul
conservator, format din marii proprietari de pământ, a
tot amânat luarea unei decizii radicale. Ţara era în
primejdie de pieire, iar ei nu voiau să cedeze nimic.
Acum sunt gata, însă timpul e pierdut. Unica soluţie e
folosirea forţei.
- Poate că ar trebui, cum spun mulţi politicieni, de
dat voie să se implice forţe străine. Am înţeles că şi
ruşii şi austriecii sunt gata să intervină cu forţă armată.
Averescu răspunse categoric:
- România e ţara noastră. Şi de aceea anume noi şi
trebuie să facem ordine în ea. Da, şi ruşii, şi austriecii
au concentrat la hotarele României forţe mari. Dar şi
unii, şi alţii vor să rupă din ţară. Dacă ruşii intră pe
teritoriul românesc, pe urmă va fi foarte greu să-i
poftim acasă. N-au plecat niciodată benevol din
teritoriile ocupate.
- Atunci va trebui să accepţi propunerea Regelui şi
să faci ce urmează să se facă. Acum linişteşte-te, ea îi
zâmbi şi îşi trecu degetele prin părul lui des şi frumos.
Aşa a făcut în toţi anii de căsătorie când încerca să-l
calmeze. Îl mângâia ca pe un copil.
La 13 martie, a doua zi, se prezintă la Rege, pe care
îl însoţi apoi la Parlament, unde guvernul Sturdza a fost
acceptat cu aplauze de majoritatea conservatoare. Lui
Take Ionescu i-a revenit sarcina ca în numele majorităţii
conservatoare să acorde susţinere noului guvern. Regele
l-a prezentat pe Averescu. Ministru de Interne a fost
14

15. numit Ion C. Brătianu, deoarece Vasile Lascăr,
nominalizat la acest post, se îmbolnăvise grav.
La Ministerul de Război Averescu găsi o stare de
aproape harababură totală. Nimeni nu putea să-i
raporteze, elementar, ce trupe sunt implicate în acţiunile
de potolire a răscoalei şi unde se află în prezent. A emis
Ordinul Circular № 6 din 13 martie 1907 prin care se
fixa conduita trupelor în condiţiile concrete de atunci.
În aceiaşi zi Averescu îi solicită Regelui să
decreteze mobilizarea.
Iniţial şovăind, Regele o decretă. Mobilizarea s-a
desfăşurat în ordine, conform planului strict întocmit de
Averescu. Armata ajunse acum la un efectiv de circa
140000 de persoane. Pe recruţii moldoveni Averescu i-a
trimis în Oltenia şi Muntenia, iar pe olteni – în Moldova
şi Muntenia, pe munteni în Moldova şi Oltenia. Astfel s-
a făcut un prim pas ca legătura dintre trupe şi răsculaţi,
de care se temea Regele, să fie ruptă definitiv. O
manevră strălucită, apreciată de altfel chiar de Rege.
Apoi Regele decretă starea de asediu în toată ţara.
Folosindu-se de priorităţile stării de asediu, generalul
Averescu emite „Instrucţiunile asupra întrebuinţării
armatei în caz de tulburare. Somaţiuni. Stare de asediu”,
care prevedea clar cazurile în care urma să acţioneze
armata pentru reprimarea răscoalelor ţărăneşti. Folosirea
armatei la cererea autorităţilor locale, a Ministerului de
Interne şi altor organe statale era strict interzisă. Se
indica că reprimarea trebuie să fie energică şi hotărâtă,
însă mijloacele de realizare urmau să fie adecvate
pentru fiecare caz aparte.
Folosirea forţei a fost lăsată la deciderea
comandanţilor de unităţi, călăuza cărora trebuia să fie
faptul: armata este chemată în primul rând să potolească
tulburarea, şi mai puţin să-i pedepsească pe participanţi.
Acest ordin cerea fermitate din partea
comandanţilor şi ostaşilor pentru a preveni şi a curma
orice acţiune agresivă a răsculaţilor. Se prevedea ca
atunci când ţăranii se vor aduna în grupuri mari, cu ei se
vor purta tratative, discuţii de către persoane cu
pregătire specială din cadrul armatei. Dacă tratativele n-
15

16. au succes, comandantul, cu trupa dotată cu muniţii de
război, se ţine la o distanţă nu mai mică de 100 m de
mulţime, continuând să le ceară să se împrăştie. După a
treia preîntâmpinare, va fi dată comanda „La ochi”. Se
va mai aştepta puţin, poate mulţimea se împrăştie. Dacă
nu, se va comanda „Foc” şi se va trage prima salvă. Se
va trage până mulţimea nu se va împrăştia. Ordinul
prevedea că se va trage numai la picioare. Şi doar în caz
extraordinar, când în pericol erau puse vieţile ostaşilor,
se va trage direct. Se mai prevedea ca unităţile mobile
să fie dotate cu o secţie de artilerie, însoţite de
cavalerie. Aceste unităţi se vor folosi contra bandelor de
hoţi, tâlhari şi jefuitori de tot felul, extrem de agresive,
care se deplasau dintr-o localitate în alta pentru a jefui.
Artileria se folosea numai contra acestor bande.
Pentru a se evita utilizarea excesivă a forţei, se
stipula obligativitatea ca autorităţile să fie competente,
ca procurori şi ca prefecţii să fie de faţă pentru a
aprecia nemijlocit oportunitatea şi dimensiunile
represiunii.
Averescu a împărţit ţara în 12 zone de operaţii, iar
judeţele în mai multe sectoare. În fiecare judeţ a fost
numit un comandant militar, care îl „dubla” pe prefect şi
care avea un fel de dreptul de „veto” în anumite decizii
şi situaţii.
* * *
Spre sfârşitul lunii martie 1907 Margaret absolvi
cursurile de soră de caritate. Se ceru la spitalul
municipal, unde era nevoie de forţă de muncă, căci din
toată ţara erau internaţi răniţi. Militari şi civili, tineri şi
bătrâni, femei, copii, au fost loviţi de furtuna răscoalei.
Când văzu prima oară picioare, mâini rupte, mai că
nu-şi pierdu cunoştinţa. A fost susţinută de o colegă,
care deja trecuse prin această încercare. Un soldat, rănit
în Oltenia, cu piciorul amputat, cerea categoric să fie
împuşcat căci fără un picior nu va mai trebuie nimănui.
Cum va putea să lucreze în câmp? Nu se dorea povară
pentru familie, care şi aşa abia supravieţuia…
16

17. Răniţii erau aduşi şi ziua şi noaptea. Spitalul lucra
non-stop. Surorile lucrau şi ele zi şi noapte. Câteva ore
de somn în camera personalului... şi reveneau iarăşi „la
muncă”. Nu s-a plâns niciodată. Nu ştia că e atât de
rezistentă. „Cred că e de la tata”, se gândi ea, care ştia
că nici generalul Averescu, de când a devenit ministru
n-a înnoptat acasă. Dormea în cabinet.
A treia zi au fost aduşi răniţi din Oltenia. Când pe
alături trecu o targă cu un tânăr ofiţer grav rănit, cu
capul total în bandaje, care îi ascundeau faţa, pe care
sanitarii se grăbeau să-l ducă în sala de operaţie, i se
păru ceva cunoscut. Încercă să-şi amintească. Nu izbuti.
Totuşi intuiţia îi spunea că îl văzuse undeva.
Înainte de a se duce la odihnă hotărî să-l vadă. În
salon erau trei paturi, cu câte un ofiţer grav rănit. Patul
celui pe care îl căuta se afla lângă fereastră. Era rănit în
piept. Se uită la mâini... mâinile care de atâtea ori au
îmbrăţişat-o cu gingăşie, cu dragoste. Era el, omul la
care ea se gândea mereu şi care i se destăinui că o
iubeşte.
Stătu mult aşa în nemişcare. Nu ştia ce să spună, ce
să facă şi nu ştia în ce stare este el.
Se duse la medicul-şef. Acesta scria ceva. O văzu
schimbată la faţă.
- Ce s-a întâmplat, Margaret?
- Domnule doctor, vă rog să-mi spuneţi în ce stare e
locotenentul Munteanu?
- E rănit în piept. Dar a avut noroc locotenentul. Un
centimetru mai într-o parte şi... Acum va trăi mult.
Starea lui e gravă, dar stabilă. Vă cunoaşteţi? De fapt se
citeşte pe faţa dumitale. - Margaret, …are nevoie de o
soră de serviciu. Doriţi?
- Mai întrebaţi, domnule doctor? rosti ea involuntar.
- Dacă e aşa, plecaţi la bolnav. Mâine vin să văd în
ce stare e.
* * *
Pentru reprimarea răscoalei Averescu a folosit
numai opt divizii, comandanţii cărora au fost instruiţi
personal de general. El ceru maximă disciplină în
17

18. unităţi, folosirea tratativelor ca cea mai bună metodă de
a se evita vărsările de sânge.
Averescu triplă sistemul de apărare al capitalei, a
împărţit satele în diverse categorii: sate în care numai se
vorbea şi se făcea agitaţie; sate în care s-au înregistrat
doar devastări de bunuri; sate cu răscoale, urmate de
jafuri, incendii, omoruri şi care au putut fi potolite
totuşi doar prin simpla prezenţă a armatei; şi, în sfârşit,
sate în care a fost nevoie să se apeleze la represiune.
Acest „tabel” a fost folosit pentru distribuirea
exactă a forţelor.
Ministerul de Război se sufoca din cauza lipsei de
informaţie în general, şi a lipsei de informaţie concretă,
exactă, amănunţită, operativă şi nu de informaţie
aproximativă, „din spuse”, adesea inventată de
comandanţii de unităţi.
La 14 martie fu chemat la ministru colonelul Arthur
Văitoianu. După ce s-au salutat, Averescu, trecu
imediat, ca întotdeauna, la subiect.
- Situaţia din ţară o ştii. Şi mai ştii că nivelul de
informaţie parvenit din unităţi nu redă realitatea, şi ea
adesea depinde de comandant. Ce propui?
- M-am gândit des la această problemă. Germanii au
hotărât-o la nivel de guvern. La noi ar fi ceva mai greu,
dacă nu chiar imposibil.
- De ce?
- Nici un guvern nu se uită la armată şi nu o va
finanţa suplimentar. Cu atât mai mult structuri de
informaţii.
- Dar nu putem găsi ofiţeri de încredere?
- Cred că da. Însă ei trebuie căutaţi. În fiecare
unitate. Trebuie început cu unităţile mai mari.
- Atunci din acest moment te ocupi de asta. Tot ce
faci e strict secret. Şi îmi raportezi numai mie. Vei
primi o legitimaţie specială, prin care toţi comandanţii,
de la pluton până la corp de armată, urmează să-ţi
acorde tot ajutorul necesar. Şi încă ceva: toţi ofiţerii,
care vor coopera şi în acest domeniu, vor fi avansaţi mai
repede în grad, în funcţie. Vor avea şi alte privilegii din
18

19. partea mea. Vom găsi cred şi o modalitate de a-i
remunera, finanţa suplimentar, astfel ca ei să poată
recruta cu uşurinţă persoanele necesare pentru culegerea
informaţiei care ne interesează.
- Am înţeles, însă nu te-am felicitat cu funcţia de
ministru. O fac acum. Diseară vă invităm la noi. Să
sărbătorim.
- Mulţumesc de invitaţie, Arthur, dar cred că o
facem altă dată. Peste câteva minute mi se aduce la
semnat legitimaţia ta şi pleci imediat în unităţi.
- E chiar atât de complicată situaţia?
- Situaţia a ieşit într-un fel de sub control încă la
începutul lui martie. Nu voiam această funcţie acum,
când se va vărsa sânge nevinovat. Regele a insistat. Îmi
dau seama că pe viitor, pot să am, ca om politic,
probleme. Oricine şi oricând va putea să mă învinuiască
de vărsare de sânge. Că Patria noastră e în mare
primejdie acum, nu-şi va mai aminti nimeni. Dacă nu
restabilim noi ordinea în ţară, vor interveni ruşii şi
austriecii. O primejdie neînlăturată acum, mâine poate fi
fatală pentru ţară.
- Bine spus, domnule general. Foarte bine.
Averescu zâmbi. Făcu un gest de fluturare din mână.
Adică, de „lasă”. După care rosti:
- Arthur, ia spune-mi, ţie nu ţi-i dor de stepele
noastre? Eu le văd des în vis. Des de tot. Cum călăream,
de exemplu, ca nebunii... Pentru care taică-meu mă tot
ameninţa.
- Mi-e dor... mult prea mult. Dar situaţia...
• Alexandru Averescu şi Arthur Văitoianu au pus
bazele S.S.I.A.R. (Serviciul Secret de Informaţie al
Armatei Române), care a funcţionat până la 6
septembrie 1940, când generalul Antonescu, devenind
Conducătorul României, l-a arestat pe Mihail Moruzov,
directorul acestei structuri. Ulterior, S.S.I.A.R. a fost
reorganizată în SSI şi subordonat direct lui Antonescu.
…Averescu a mai întreprins o manevră considerată
ulterior foarte bună, fără a folosi armata.
19

20. El l-a invitat la minister pe redactorul-şef
(directorul) ziarului „Adevărul” Constantin Mille. Pe
atunci „Adevărul” promova o campanie împotriva
autorităţilor, acuzate de atrocităţi contra ţărănimii.
În discuţia avută cu Mille, Averescu i-a spus
acestuia, că doreşte foarte mult ca ordinea publică să fie
restabilită fără să se facă mare vărsare de sânge. Mille l-
a susţinut.
Spre finele convorbirii s-au înţeles că Mille îi va
transmite direct lui Averescu toate informaţiile
corespondenţilor „Adevărului” din teren privind starea
de spirit de acolo, pe măsură ce vor ajunge la redacţie.
Generalul i-a promis în schimb că acolo unde se vor
constata abateri, va cerceta cazurile. Şi că vinovaţii vor
fi pedepsiţi sever.
Pe tot parcursul răscoalei şi Mille, şi Averescu s-au
ţinut de cuvânt. Mille i-a transmis personal informaţiile
deţinute lui Averescu, i-ar acesta, după ce analiza şi
cerceta, îi pedepsea aspru pe vinovaţi.
Prin această manevră, generalul Averescu a urmărit
două scopuri:
1. Să evite ca opinia publică să fie alarmată în mod
„zvonistic” şi exagerat pe calea presei şi să nu critice în
neştire armata.
2. Să cunoască cât mai bine realitatea din diferite
regiuni, ca să pedepsească operativ toate încălcările
ordinii şi să verifice efectul dispoziţiilor ce s-au dat
pentru evitarea brutalităţilor.
Până la 29 martie 1907, în majoritatea lor răscoalele
ţărăneşti au fost potolite. În ţară se instala treptat
liniştea şi ordinea publică. În aceeaşi zi de 29 martie
1907 Comandantul Suprem al Armatei Române, Regele
Carol I, a emis o dispoziţie prin care mulţumea armatei
„pentru comportamentul ei în timpul răscoalei.”
Tocmai atunci Regele Carol I îl numi pe generalul
Alexandru Averescu „Salvatorul Patriei”! În popor însă
era numit, nu fără o anumită doză de ironie motivată,
„Salvatorul Patriei şi al… Dinastiei!”
* * *
20

21. Adversarii lui Averescu au început prin intermediul
unei părţi a presei o adevărată campanie de discreditare
a generalului, folosind în special ofiţerii de provenienţă
nobiliară interesaţi. Drept reacţie a declanşat o anchetă
severă de serviciu în rândul armatei, pentru a stabili
modul în care ofiţerii şi trupa s-au comportat în timpul
acţiunilor de potolire a răscoalei.
Au fost depistate încălcări grave în Corpul 2
armată, comandat până la 13 martie de Prinţul
moştenitor Ferdinand. Acolo au fost constatate cele mai
multe cazuri când trupele au deschis foc de nimicire în
împrejurări în care nu era nevoie, încălcându-şi astfel
toate ordinele şi instrucţiunile. Chemaţi la răspundere,
comandanţii au declarat că au primit ordin de a trage
nemijlocit de la Prinţul Ferdinand. Aceiaşi lucru l-a
raportat şi comandantul Diviziei 2 armată, generalul
Petre Gigurtu. Au fost depistate, câteva sute de cazuri şi
aproximativ 1000 de ofiţeri s-au ales cu dosare penale,
acestea fiind transmise neîntârziat justiţiei. Onoarea
Curţii Regale, existenţa ei a fost pusă în pericol.
Generalul Averescu nu era să fie acel Averescu,
stimat de popor şi temut de duşmani, dacă nu prevedea
şi această situaţie. La 13 martie 1907 a emis un Ordin
prin care Corpul 2 armată era scos de sub comanda
Prinţului moştenitor Ferdinand şi supus direct
Ministerului de Război. Prin această mişcare el a
sugerat că, de fapt, Curtea Regală n-a avut nici un
amestec în reprimarea răscoalelor ţărăneşti şi nu e
pătată de sângele vărsat.
Ferdinand, până pe patul de moarte, nu l-a iertat pe
Averescu pentru această decizie, continuând în mod
neoficial să comande Corpul 2 armată.
Celor interogaţi în cazul Corpului 2 armată, care au
executat ordinele Prinţului moştenitor Ferdinand,
Averescu le adresa o singură întrebare: ştiau ei că
prinţul Ferdinand a fost înlăturat de la conducerea
corpului? Toţi au răspuns: da.
Carol I a promulgat o largă amnistie, un gest de
împăcare a naţiunii, de iertare a tuturor greşelilor făcute
atât de armată, cât şi de răsculaţi.
21

22. Adversarii lui Averescu l-au învinuit în continuare
de pierderi umane mari în rândul răsculaţilor. Anumite
ziare au scris despre 11 000 morţi, date care în final nu
au fost confirmate de documente. Erau citate şi cifrele
2000, 2500, 4000 de morţi.
Generalul Averescu a numit cifra de 2000 – 2500. Şi
a lămurit cum a ajuns la această cifră. Şeful biroului de
statistică era pe atunci pământeanul său Zamfir Arbore.
Averescu l-a rugat să stabilească cota victimelor,
apelând, ca referinţă, la tabelele celor decedaţi în anii
1901 – 1906. În 1907 proporţia celor decedaţi era
superioară cu 2000 – 2500. În aceste cifre sunt incluse
pierderile nu numai în rândul răsculaţilor, dar şi a
armatei, a bandelor de hoţi şi tâlhari, nimiciţi de armată,
jertfele acestor bande etc.
Popularitatea generalului Averescu a crescut
extraordinar de mult în timpul răscoalei. După cum scrie
generalul Radu R. Rosseti, care nu era deloc
simpatizantul lui Averescu, ci chiar un adversar aprig al
acestuia, vorbind obiectiv, soldaţii executau ordinele
superiorilor cu argumentul că „aşa ne-a cerut generalul
Averescu.”
Intuiţia generalului Averescu, care era şi un bun
psiholog, calităţi apreciate şi de duşmanii săi, referitor
la educaţia militară, este evocată şi de sus-numitul
general Radu R. Rosseti:
„În faţa unei coloane de răzvrătiţi, ce încercau să
pătrundă în localitate, au ieşit autorităţile cu puţinii
ostaşi rămaşi în regiment. Cuvântările autorităţilor şi
somaţiile rămăsese fără ecou, răsculaţii neluându-le în
seamă. Atunci interveni sergentul adjutant Vasile Lupu,
decanul corpului de subofiţeri din regiment, care îi
instruise militar cândva pe mulţi dintre ţăranii acum
consideraţi răsculaţi. El comandă: „Drepţi, dreapta v-
aliniaţi!”, iar la auzul unui glas cunoscut şi respectat,
răsculaţii au acţionat instinctiv. Au urmat comenzile de
adunare şi de marş către cazarme, dublate de sudalmele
prea cunoscute ale sergentului. Şi, astfel, sergentul
adjutant Vasile Lupu a dus în cazarmă câteva sute de
„revoluţionari”, transformându-i în soldaţi disciplinaţi.”
22

23. Având calităţi deosebite, apreciate până şi de
Kaizerul german care nu era deloc un om care
„împrăştia cuvinte”, Averescu a ştiut să se impună
maselor de soldaţi, să le cucerească încrederea, chiar
dacă, acum, măsurile erau mai dure, mai severe decât în
timp de pace.
Aflat pentru prima oară la un post ministerial cu
răspundere decisivă, în mo mentul hotărâtor pentru
Patrie, generalul Alexandru Averescu a acţionat cu
energie şi eficienţă, ceea ce i-a adus gloria unui militar
cu calităţi deosebite, stima şi recunoaşterea naţiunii
româneşti.
* * *
O comisie specială a Parlamentului a investigat
atent cauzele revoltelor ţărăneşti. Concluzia a fost
următoarea”...La sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX România se afla în primul stadiu de
evoluţie a capitalismului, care a condus la o
suprapopulare rurală, care nu a fost absorbită de
celelalte ramuri ale economiei naţionale, fiind şi ele în
stadiu de dezvoltare. Criza agrară, oricum se spunea
„chestiunea ţărănească”, pe care partidele ajunse la
putere promiteau s-o rezolve, nu s-a mişcat din loc. Din
contra, ţărănimea românească s-a aflat sub o crescândă
presiune socială, astfel că o explozie era aproape
inevitabilă:
1. Trusturile de arendaşi, erau formate în
majoritatea cazurilor de străini, majoritatea evrei.
Străinii făceau regulile jocului în satele româneşti,
creând o presiune deosebită asupra ţărănimii, care s-a
văzut exploatată din ce în ce mai mult.
2. Suprapopularea rurală care a adus la fărâmiţarea
proprietăţii şi la o criză a pământului.
3. Dotarea cu tehnică a agriculturii se afla la un
nivel mizerabil din cauza investiţiilor reduse. Evreii nu
voiau să investească în economia românească.
Principalul instrument de exploatare a pământului
rămase ţăranul. Contractele de muncă, aşa-zisele
„învoieli”, încheiate cu arendaşii erau cu fiecare an tot
mai defavorabile pentru ţărani.
23

24. 4. România avea hotare comune cu două state mari,
două imperii agresive: Austro-Ungaria şi Rusia, cu
interese în acest spaţiu. În Rusia, înfrântă în războiul cu
Japonia (1904 – 1905), s-au început răscoale (1905 –
1907), care ajunse şi în Europa Centrală. Ideile
revoluţionare, susţinute şi finanţate bine, au pătruns şi
în România. Şi Rusia, şi Austro-Ungaria, aveau mari
interese în regiunea Sud-Est europeană, încercând să-şi
sporească influenţa în acest spaţiu, folosind la maximum
capacităţile serviciilor secrete.
5. Ridicarea nivelului cultural de la sate, datorită
activităţii unor intelectuali, sincer ataşaţi la nevoile
ţărănimii. Un rol important în procesul de edificare
culturală a tinerilor ţărani l-a jucat şi armata.
* * *
…Amintirile frumoase au fost curmate de vocea
doctorului. Era dimineaţă. Margaret făcu toate
procedurile prescrise de medic şi se aşeză din nou la
locul ei. I-a luat mâna, a dus-o la buze şi o sărută cu
gingăşie, aşa cum o săruta el în nopţile lungi de toamnă
şi iarnă, când primea permisiune să plece din unitate.
Stăteau de vorbă până dimineaţa, se sărutau atât de
mult, încât (lucru poate uşor jenant dar…) două-trei zile
după aşa seară o dureau astfel… buzele.
În timpul prânzului, când ea încerca să-l hrănească
cu linguriţa, în salon intră medicul-şef însoţit de un
bărbat şi de o doamnă. Nu-i văzu: era concentrată asupra
lui. În sfârşit îi văzu pe cei intraţi: Faţa îi radia de
bucurie:
- Domnule doctor, Mihai a înghiţit prima linguriţă
de supă! Era fericită.
- Excelent, domnişoară! Mă bucur. Faceţi cunoştinţă
– Margaret Munteanu, sora care face de servici zi şi
noapte lângă el. Iar dumnealor sunt părinţii
locotenentului Mihai Munteanu. Margaret, roşie la faţă
se ridică şi îi salută.
- Mulţumim, domnişoară pentru grija pe care i-o
purtaţi feciorului nostru, rosti domnul din faţa ei cu o
24

25. uşoară înclinare a capului. Doamna o privi prietenoasă,
însă n-a spus nimic.
- Asta mi-e meseria. Dacă îmi permiteţi, după ce-l
hrănesc, vă las să staţi nestingherit cu el.
- Îl hrănesc eu, zise cu anumită răceală doamna.
Domnul o privi mirat.
Margaret acceptă şi ieşi.
- Ce e cu tine? Nu ţi-a dat nici un motiv…
Doamna răspunse:
- Nu vezi, ea e îndrăgostită de el.
- Şi chiar dacă?
Doamna nu ştiu ce să răspundă. Încercă să-şi
hrănească „băiatul”. Nu izbuti. Mihai îşi ţinea gura
închisă.
- Şi acum ce facem? rosti vădit supărat domnul…
Trebuie să apelăm la serviciile domnişoarei. Mă duc s-o
chem.
Când Margaret reveni, doamna stătea în picioare.
Avea privirea plecată.
- Vă înţeleg, doamnă. Şi nu sunt supărată. Să
sperăm că Mihai îşi revine.
După ce-l hrăni îi conduse. La despărţire şi-au
strâns mâinile.
- Vă mulţumim, mult domnişoară, spuse domnul.
Mama lui Mihai îi zâmbi:
- Ne mai vedem.
- Vă mulţumesc şi eu, rosti şi Margaret, deşi nu ştia
prea bine pentru ce.
* * *
Ca urmare a răscoalelor ţărăneşti s-a înrăutăţit mult
imaginea şi, implicit, situaţia internaţională a României.
Bulgaria, care era o autonomie turcească, voia să obţină
şi ea independenţă. Şi elaborase un proiect de înarmare
serioasă a trupelor sale, pentru ca să ceară României
retrocedarea Dobrogei. Grecia începuse o politică de
purificare a românilor din Macedonia, fapt care a făcut
ca România să rupă relaţiile diplomatice cu ea. Relaţiile
cu Imperiul Austro-Ungar erau deja rupte după
amestecul vădit al acestui „Imperiu” în treburile interne
25

26. ale României, prin sprijinirea răscoalelor ţărăneşti.
Serbia avea şi ea anumite ambiţii „imperiale”, încercând
să unească slavii de sud într-un singur stat, condus de
autorităţi din Serbia. Fapt însă care nu era deloc pe plac
Austro-Ungariei.
Imperiul Otoman îşi înrăutăţi şi el relaţiile cu toate
ţările din Sud-Estul Europei şi încercă prin vizita unei
delegaţii militare condusă de Abdula-paşa la Bucureşti,
în perioada 16 – 23 iunie, să formeze o alianţă militară
cu România. Cu acest prilej sultanul Abdul-Hamid II l-a
decorat pe regele Carol I cu Ordinul „Nisan Imtiaz”.
Regele Carol I însă rămase ferm pe poziţiile declarate
anterior, şi anume: de a nu face alianţă cu un stat
balcanic contra altui stat balcanic.
Regele României făcu un gest similar, hotărând să
acorde sultanului Ordinul „Carol I” „cu briliante”,
instituit în anul 1906, cu prilejul împlinirii a 40 ani de
la urcarea sa la tron. La 12 iulie 1907 o delegaţie, porni
din Bucureşti, în frunte cu ministrul de război
Alexandru Averescu, însoţit de Gabriel Mitilineu,
secretar de delegaţie. La bordul vasului „Carol I”au
sosit la Istanbul, întâmpinaţi de mari personalităţi
otomane.
Culmea vizitei a avut loc la 15 iulie, când generalul
Averescu a înmânat sultanului decoraţia. Apoi au urmat
discuţii cu oficialii turci. În timpul prânzului de gală,
oferit de sultan, la care el a discutat îndelung cu
Alexandru Averescu, remarcând între altele şi modul
rapid în care s-a înfăptuit mobilizarea trupelor în timpul
răscoalelor ţărăneşti. Sultanul s-a mai interesat de
organizarea şi instruirea armatei române, apreciată în
Europa, de starea reală din punctul său de vedere, a
armatei bulgare, ştiindu-l ca n bun cunoscător.
A mai avut întrevederi cu ministrul de război Riza-
paşa. El i-a solicitat de fapt… lui Averescu ca armata
română să desfăşoare manevre militare în Dobrogea,
pentru înspăimântarea bulgarilor. Averescu îi răspunse
că astfel de manevre sunt programate pentru toamna
anului 1907 dar preciză că nu dorea să „înspăimânteze
pe nimeni”. Erau nişte manevre de rutină. „Marele
26

27. maestru al artileriei” Zeki-paşa observă amical că
armata română nu este completată cu armament modern.
La 16 iulie delegaţia s-a întors în ţară.
În toamna lui 1907 Averescu a condus personal
manevrele regale desfăşurate în Dobrogea. Regele Carol
I a renunţat să dirijeze personal aceste manevre, iar
Prinţul Ferdinand era absent.
Aceste manevre au scos la iveală „problemele” din
sistemul de pregătire şi aprovizionare al armatei. Însă
nu în măsura declarată de turci.
* * *
După ce medicul curant i-a permis mamei să vină
regulat la fiul său, primul gest pe care l-a făcut, a fost
să-şi ceară din nou iertare lui Margaret.
- Nu vă deranjaţi, doamnă, – îi răspunse cald
Margaret – înţeleg totul.
- Regret, domnişoară, rosti doamna – e păcatul meu.
Aş dori să fim prietene. După care, şovăind, rosti blajin
şi parcă în glumă: Vă asigur că aş putea să fiu o soacră
extrem de bună.
La aceste cuvinte rostite de faţă cu Mihai şi tatăl
lui, Margaret se fâstâci de-a binelea şi ieşi din salon.
- Când facem nunta, fiule? întreabă doamna
zâmbind.
- Cum scot bandajele de pe faţă – măcar să văd ce
mi se întâmplă, răspunse vesel Mihai – Oricum
pregătiţi-vă.
- Noi suntem gata cam de când te-ai născut. Dar
cine ar fi cuscrii noştri? întrebă ea spontan.
Mihai nu ştia ce să spună. Vor crede că se întâlneşte
cu fiica ministrului de război doar ca, eventual, să-şi
facă o carieră militară bună. Dorea să-şi facă una
cinstit, fără „proptele”, ca nimeni să nu-i reproşeze
cândva că nu ar fi fost meritul lui.
- Ce taci fiule? îl întrebă tatăl.
- Tată, mamă, vreau să fiu înţeles corect. O iubesc
sincer pe această domnişoară, şi vreau să mă căsătoresc
27

28. cu ea. Am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit de ea când
habar nu aveam cine e sau va fi tatăl ei.
Mihai povesti tot ce ştia de la Margaret cine sunt
tatăl, mama ei.
Datorită lui Margaret, eforturilor ei, din vara anului
1907 locotenentul Mihai Munteanu îşi reveni complet.
Rana de la piept i se vindecă, faţa însă era... toată
brăzdată de cicatrici. Cu greu la recunoscut mama. Însă
şi mai greu l-au recunoscut camarazii, prietenii şi
cunoscuţii. Se sfia de faţa sa, nu voia să se întâlnească
cu nimeni. Cât era bandajat şi nu-şi vedea faţa, vorbeau
cu Margaret de căsătorie, unde vor trăi, câţi copii vor
avea. Ea îl asculta fericită şi se vedea deja mamă a trei
copii. Atâţia au decis ei, după multe discuţii aprinse pe
această temă.
De când însă şi-a văzut clar faţa…o privea tot mai
vinovat pe Margaret, aceasta arătându-se aproape
fericită. Era caldă, firească, absolut deschisă. Acum se
întreba dacă are dreptul să se afle alături de această
domnişoară extrem de frumoasă. Nu mai voia ca ea să-şi
piardă tinereţea, să-şi sacrifice viaţa cu un bărbat
practic infirm. Şi aşa îi datora mult prea mult pentru tot
ce a făcut ca să se „pună pe picioare”. Îi va fi
recunoscător toată viaţa. Acum dorea ca ea să-şi
găsească alt tânăr, cel puţin aşa cum era el până a fi
rănit şi era suficient.
Margaret observă schimbările produse în el. Din zi
în zi o simţea tot mai mult. Avea în faţă un trup viu,
care nu mai răspundea la întrebări. Şi atât. Nu era acel
Mihai vesel, acel Mihai plin de viaţă pe care îl ştia şi de
care se îndrăgostise...
* * *
Componenta militară românească s-a format
conform Regulamentului Organic (1830) care avea, în
esenţă aspectul unei simple forţe de poliţie. Iniţial ea
era aşa-numita „strajă pământeană”. Apoi luă forma unei
structuri mixte, ceva mai complicate, formate din trupe
permanente şi trupe cu schimbul, care îndeplineau
obligaţii militare şi civile. Şi domnitorii Moldovei, şi
28

29. cel al Munteniei, ulterior au depus eforturi pentru a
întări calitativ şi numeric cadrele celor două armate.
Primul Domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza,
a unificat cele două armate, crescând numărul unităţilor,
însă păstrând structura mixtă generală a sistemului
militar.
Până la Războiul de Independenţă s-au dezvoltat
mai mult structurile cu schimbul – călăraşii, dorobanţii,
grănicerii, în defavoarea celor permanente.
Contopirea regimentelor permanente (de linie) cu
dorobanţii (unităţi cu schimbul) în 1891 a deschis calea
permanentizării armatei române.
Ca autor de prestigiu a numeroase lucrări
fundamentale în domeniul militar, Averescu cunoştea la
perfecţie realităţile militare internaţionale, şi era
conştient de importanţa operării unor reforme militare
de profunzime. Răscoalele au demonstrat că a armată,
legată de teritoriul din care i se recrut efectivul, nu
poate fi capabilă să manevreze forţele, rezervele.
Generalul Radu R. Rosetti notează în a cest sens:
„Averescu – stăruitor, priceput ostaş, destoinic,
cunoscând bine armata şi lipsurile ei… socotea că era
nevoie să se modifice organizarea armatei şi să se
înnoiască gradele generalilor şi ofiţerilor superiori”. Şi
în consecinţă, propunea ca promovarea în grade să se
facă după faptele şi calităţile concrete ale fiecărui
ofiţer, cunoscute de toată armata, şi nu „prin semnături
de birou”.
La 10 mai 1908 colonelul Arthur Văitoianu primi
gradul de general. Pe merit. Se dovedi un militar pe
cinste, recunoscut de toată lumea cât de cât iniţiată.
Numai prin optimizarea structurilor organizatorice,
prin îmbunătăţirea selecţionării şi pregătirii cadrelor,
prin perfecţionarea instrucţiei trupei şi prin
achiziţionare de armament modern, muniţie şi tehnică de
luptă din străinătate, considera Averescu, armata ro mână
putea fi „adusă” la standardele europene.
Promova hotărât ideea că „numărul este un element
foarte important, numai când este clădit pe calitate. Fără
această condiţie, numărul reprezentă un factor de
29

30. slăbiciune (n.n. – M.N.), o ficţiune, o putere presupusă,
şi nimic mai dezastruos nu poate fi pentru o armată, care
pune temei pe o astfel de amăgire”. Admirabil.
Averescu a adus la cunoştinţa Parlamentului că la
sfârşitul anului 1907, începutul anului 1908 se pregătea
de cineva o răscoală similară celei din februarie 1907.
Însă ele au fost prevenite de armată. De acţiunile
calificate ale armatei! Generalul privi spre sală şi nu
oferi detalii, invocând glumeţ… interese superioare de
stat.
Serviciile secrete de informaţii şi contrainformaţii
ale Armatei Române, organizate şi legalizate de
Averescu şi conduse de Arthur Văitoianu, au dat astfel
primele roade. Însă aceste structuri continuau să fie
„tenebre” nelegalizate „cu pompă” iar extinderea lor
putea provoca oricând o nouă criză politică. Averescu şi
Văitoianu au decis să rămână la nivelul atins.
Adoptarea de către cele două camere ale
Parlamentului, în martie 1908, a noii legi pentru
organizarea armatei, propusă (iarăşi) de Averescu, plasa
armata română la nivelele celor mai bune forţe armate
europene. Discuţiile au fost aprinse, căci generalii, care
primiseră grade „prin blat”, şi aveau sprijin în
Parlament, au opus o rezistenţă de invidiat. „Dacă
opuneau o aşa rezistenţă şi în luptă, armata română era
să fie de neînvins”, glumea Averescu.
P.P. Carp, unul dintre liderii conservatori a dat
dovadă de cunoştinţe profunde în problemele militare,
susţinând separarea cavaleriei de infanterie, recrutarea
pe regiuni, permanentizarea infanteriei. S-a pus
problema numărului mare de generali pentru o armată
atât de mică ca cea a României.
La Senat însă părţile „pro” şi „contra” legii erau
aproape egale. Totuşi Senatul a votat în deplină
cunoştinţă de situaţia în care se afla atunci armata
română: 50 de voturi „pro” şi doar 5 contra.
Regele Carol I, printr-un Înalt Decret din 29 martie
1908, a promulgat legea respectivă.
30

31. Legea, era o adevărată victorie a generalului
Averescu, a restructurat substanţial sistemul militar:
1. Serviciul activ a fost fixat la doi ani pentru toate
trupele permanente, la trei pentru cavalerie şi la patru
pentru marină.
2. Toată artileria de câmp a fost transmisă
diviziilor.
3. Durata serviciului militar s-a redus la 19 ani,
respectiv de la 21 la 40 ani. Serviciul s-a modificat şi
structural: 7 ani în activitate, 5 în rezervă, 3 în miliţie,
4 în armata teritorială.
4. Selecţionarea, pregătirea şi promovarea cadrelor,
avându-se în vedere că aceste cadre, bine pregătite să
înlocuiască cadrele prost pregătite, înrolate în armată
prin blat, prin favoritism.
5. Simplificarea modalităţilor de promovare a
soldaţilor la gradul de caporal şi sergent, şi de recrutare
a ofiţerilor activi din rândul sublocotenenţilor de
rezervă, după o pregătire prealabilă şi susţinerea unui
examen.
6. Concesionarea unei fabrici de conserve care să
îndestuleze armata în timp de pace şi să creeze un stoc
suficient de război, care trebuia înlocuit în fiecare an cu
o treime.
Astfel generalul Averescu a mai demonstrat odată în
plus că este nu numai un ilustru teoretic militar, general
recunoscut pe plan internaţional, dar şi că ştie cum să
conducă şi mari unităţi pe câmpul de luptă. În timpul
desfăşurării primelor manevre ale cavaleriei, văzând că
generalii din subordine nu ştiau ce să facă pe câmpul de
luptă, a preluat,la un moment dat, contrar dispoziţiilor
legale, comanda trupelor angajate, mai „colecţionând”
astfel pe lângă Prinţul moştenitor Ferdinand, încă un
duşman înverşunat – generalul Constantin Prezan, care
s-a arătat necalificat în desfăşurarea manevrelor. Era
însă favoritul Prinţului moştenitor Ferdinand...
Averescu a fost criticat pentru reformele propuse.
Una din critici consta în faptul că armata a scăzut
numeric, şi că astfel nu putea concura „potenţial” cu
armata Bulgariei şi Serbiei.
31

32. Mihai C. Vlădescu, un adversar ştiut a lui Averescu
scria însă în 1923 „...Războiul este singurul criteriu de
verificare a capacităţii combative a unei armate. În
campania din sudul Dunării din 1913, dar mai ales în
cea din toamna anului 1916, numărul prea mare al
soldaţilor şi a marilor unităţi a fost un handicap serios
pentru armata română. La intrarea în război la mijlocul
lunii august 1916, armata română dispunea de circa
800000 de oameni, prost înzestraţi şi instruiţi, iar
insuccesele pe câmpul de luptă s-au ţinut lanţ. În
schimb, în vara lui 1917, armata română cu un număr
aproximativ de 450000 de militari, dar care beneficia de
o bună înzestrare şi instruire, a obţinut victoriile de la
Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Generalul Averescu ca
întotdeauna, în ce priveşte problemele militare, a avut
dreptate...”
În decembrie 1908 Ion I.C. Brătianu a devenit
liderul liberalilor şi prim-ministru, căruia nu-i convenea
ca în guvernul pe care îl conducea să se afle şi
Averescu, care, între timp, se apropiase de Take
Ionescu, pe care Brătianu îl considera cel mai periculos
om politic din tabăra opoziţiei. Pe Averescu şi Ionescu
i-au apropiat inclusiv originea lor socială. Dincolo de
afinităţi politice şi doctrinare.
* * *
La balul pentru Anul Nou 1909, dat de Curtea
Regală, a fost invitată, fireşte şi familia Averescu. Clo,
care se apropia de 45 de ani, arăta extraordinar, primind
complimente nu numai de la bărbaţi, dar şi de la…
doamne. Era însă conştientă, că majoritatea
„co mplimentărilor” nu erau sincere, toţi îşi făceau un
fel de „datorie” faţă de „eroul naţional”, cum era numit
în presă soţul ei, generalul Averescu.
* * *
… De ei se apropie Prinţesa Maria, soţia Prinţului
moştenitor Ferdinand, care trecuse pu ţin de 35 de ani,
însă arăta minunat, fiind însoţită de una din froilein, în
care Averescu a recunoscut-o pe Florica. Averescu şi
32

33. Clo au făcut o plecăciune în faţa ei, aşa cum cerea
eticheta.
- Bucuroasă să vă întâlnesc aici, în seara asta –
spuse principesa, întinzându-i lui Averescu mâna şi
privindu-l ţintă în ochii. El îi suportă privirea,
sărutându-i mâna şi privind-o direct şi cu sinceritate în
ochi. Scena se cam prelungi, peste orice măsură
protocolară. Froilein tuşi, mai tare decât cerea eticheta,
şi principesa îşi retrase mâna. Făcu o plecăciune plină
de afecţiune spre Clo.
- Nu ne cântaţi nimic, doamnă general Averescu?
întrebă principesa uşor tulburată de atingerea acestui
general chipeş şi frumos.
- Nu, Excelenţă, nu mai cânt. Nu mai am voce –
răspunse cald, amabil şi direct Clo, care nu voia să
cânte pentru această femeie considerată uşor „libertină”.
Văzu cum se uita la soţul ei.
- Păcat, păcat…
Peste câteva clipe Clo uită de principesă. Prea mare
era diferenţa dintre o principesă şi un general provenit
dintr-o familie modestă. Dacă de Alessandro al ei se
„lega” o froilein care o însoţea pe o principesă, atunci
avea temei de gelozie. Însă cu Prinţesa…
Despre faptul că soţul ei ar fi un fel de Don Juan i-
au şoptit mai multe doamne. Ea vedea însă altfel
lucrurile îşi avea propria percepţie despre aceste relaţii.
Când aceste şoapte s-au înteţit, ea a răspuns clar şi
public: „Soţul meu este cum este. Şi aşa cum este, este
Alessandro al meu. Vă rog să-l lăsaţi în pace…”
Această declaraţie, această stimă sinceră pentru soţ,
în pofida tuturor bârfelor, era ceva nou pentru
mentalitatea românească.
Averescu, însă, nu era atât de naiv ca Clo. El văzu
focul ce ardea în ochii principesei, când ea îl apucă
strâns de braţ. Nu-şi putea închipui, că o principesă să-
şi permită aşa ceva! Însă el avea experienţa relaţiilor cu
femei din toate păturile sociale, inclusiv din
aristocraţie. Şi înţelese că are o şansă… Clar, nu el va
face primul acest pas.
33

34. …Ca Averescu să fie demis din funcţie, liberalii au
procedat de fapt mişeleşte, strecurându-i lui Alexandru
Marghiloman, liderul conservator, informaţii falsificate
despre, chipurile, mari încălcări produse în armată. L-au
folosit pe un ofiţer, Victor Verzea, care a falsificat
demersul. Ulterior acest ofiţer a fost descoperit că făcea
spionaj în favoarea Puterilor Centrale.
Averescu a răspuns la toate punctele numite de
Marghiloman. Ulterior acesta a notat franc „...răspunsul
lui Averescu a fost credibil...”.
Averescu purta tratative de perfecţionare a
Arsenalului armatei cu firma germană „Krupp”, cea mai
renumită pe atunci structură producătoare de armament
de o calitate deosebită. Se presupune că înlăturarea lui
Averescu a urmărit tocmai blocarea acestei (eventuale)
concesiuni.
După seara de Anul Nou n-o mai văzu pe principesă.
Ocupat cu treburile tot mai numeroase ale ministerului,
cu combaterea a tot felul de zvonuri şi chiar minciuni
lansate non-stop de liberali, Averescu uită total de ea.
Ea însă n-a uită de el. Într-o zi se pomeni cu
principesa şi cu câteva froilein din anturaj la minister,
fapt care îi miră pe o bună parte din angajaţi. Sub
pretextul anunţat de cunoaştere a condiţiilor de muncă a
angajaţilor, principesa se întâlni astfel cu ministrul,
care îi puse imediat la dispoziţie cabinetul.
- Bucuroasă să vă văd, domnule ministru, începu
principesa şi îi întinde mâna. Averescu i-o sărută cu
multă armonie, toată gingăşia. Principesa nu se grăbea
să-şi retragă mâna.
- Sunt încântat de vizita Excelenţei Voastre, rosti
Averescu ţinând-o în continuare de mână.
- Abia am găsit un pic de timp liber ca să vă pot
face o vizită de cunoaştere. Rosti ea şi nu-şi lua ochii de
pe el
- Vă mulţumesc de atenţie, principesă, sunteţi
oricând binevenită la noi – avea privirea coborâtă,
deşi… continua să-i reţină involuntar mâna întinsă
pentru salut.
34

35. După a treia întâlnire Prinţesa nu mai adormi ca la
celelalte. Îmbrăţişându-l şi sărutându-l cu pasiune, ea îi
spuse: – eşti mult mai bun decât mi s-a vorbit, domnule
general. El nu spuse nimic. Doar o sărută pe umăr.
La 3 martie 1909 generalul Alexandru Averescu a
fost scos din funcţie.
Cooptat în guvern ca „salvator al Patriei”, a fost
trădat de acei, pe care îi servise atât de mult în
groaznicul 1907. Dar Averescu n-a fost totuşi înlăturat
complet din armată. Nici n-a fost trecut în rezervă. Fu
numit comandant al Diviziei I-i infanterie... Ridicol.
Ca urmare a luptei cu clanul politic Brătianu, cu
oponenţii săi politici şi militari, în primăvara anului
1909 lui Averescu i se activiză vechea boală – oftica
(tuberculoza). Slăbi mult, forma militară atârna ca pe
harag, ochii înfundaţi, maxilarele evidenţiate mult.
Pentru a-şi atenua semnele de pe faţă, şi-a lăsat barbă,
care i se potrivea de minune.
Părinţii nu-i mai erau în viaţă, nu erau în viaţă nici
bătrânele care l-au lecuit în toamna lui 1878. Clo îl trata
cu toate mijloacele medicale cunoscute pe atunci. Însă
boala nu dispărea, dar nici, adevărat, nu progresa.
În aprilie 1910, partidul liberal aflat la putere, a
promulgat o nouă lege de organizare a armatei, propusă
de generalul Grigore Crăiniceanu, ministru de război,
care a anulat o parte din prevederile legii din 1908.
Noua lege a mai fost modificată în 1911 şi 1913. Din
legea lui Averescu rămas doar permanentizarea
infanteriei.
* * *
În toamna anului 1911 împrejurările l-au plasat din
nou pe generalul Alexandru Averescu pe arena politică
românească.
La 18 noiembrie 1911 Averescu a fost numit şeful
Marelui Stat Major, înlocuindu-l pe generalul Vasile
Zottu. Această revenire a fost posibilă datorită instalării
la putere a partidului conservator, la 28 decembrie 1910,
în frunte cu P.P. Carp, şi numirii generalului Nicolae
35

36. Filipescu în calitate de ministru de război. Acestei
numiri s-a opus unul din liderii partidului conservator
Alexandru Marghiloman, care provocase la sfârşitul lui
februarie 1909 demisia lui Averescu din fotoliul
ministrului de război. Atitudinea lui Marghiloman a
condus la un conflict dur cu Nicolae Filipescu.
După cum nota la acel timp generalul Radu R.
Rozetti: „Aducerea lui Averescu în capul Marelui Stat
Major fu unul din ultimele acte ale lui Nicu Filipescu ca
ministru de război.”
La 28 martie 1912, criza în tabăra conservatoare s-a
înteţit. În fruntea guvernului veni Titu Maiorescu, care
l-a demis din funcţie pe ministrul de interne Alexandru
Marghiloman şi pe ministrul de război Nicu Filipescu,
înlocuit de generalul Ion Argetoianu, cu care Averescu
avea relaţii foarte bune. Peste şase luni Argetoianu a
fost schimbat de generalul Constantin Hârjeu, cu care
Averescu avea relaţii tensionate… Nota bene!
Radu Ştirbei, apropiatul Curţii Regale, i-a spus lui
Marghiloman că Prinţul moştenitor Ferdinand nu va fi
mulţumit de numirea lui Averescu la această înaltă
funcţie, că el are candidatura sa, anume pe generalul
Constantin Prezan. Dar din teama faţă de Regele Carol
I, se va arăta mulţumit.
Marghiloman notează la 27 decembrie 1911:
„Ştirbei m-a căutat spre a mă lăsa să înţeleg că la
Cotroceni, palatul prinţilor moştenitori, ar fi îngrijorare
despre Averescu, că el ar căuta să vorbească rău pe
Prinţ, că înainte de reintrarea în graţie a fost la Berlin,
unde zilnic vedea pe Kinderlen şi de acolo ar fi venit
impunerea...”
Iar s-a recurs la falsificări, la minciuni scornite
probabil tot la Cotroceni, precum că generalul Averescu
a vrut să se angajeze în armata rusă, însă ceva n-a mers.
Se făcea tot posibilul ca el să nu fie numit la acest
însemnat post în orice armată.
Marele Stat Major al armatei române a fost înfiinţat
în 1882, şeful căruia avea o poziţie net inferioară
ministrului de război. Această funcţie se considera cea
mai înaltă din ierarhia militară în timp de pace, funcţia
36

37. de ministru fiind ocupată şi de oameni politici, care nu
se pricepeau la militărie, şi de militari de profesie, era
considerat ca administrator.
Averescu anterior, fiind în funcţie de ministru de
război, şi Nicolae Filipescu, ca ministru de război au
pus nu odată problema privind consolidarea poziţiilor
şefului M. St. M. la conducerea armatei.
Marele Stat Major al armatei române era presat atât
de ministrul de război, cât şi de Inspectoratul general de
armată, condus de Prinţul moştenitor Ferdinand, care era
ajutat de colonelul Dumitru Iliescu. Inspectoratul „se
amesteca” masiv în activitatea organizatorică şi de
instruire a armatei, fapt care nu i-a plăcut lui Averescu.
Susţinut de ministrul de război Nicolae Filipescu,
care avea o părere proastă despre Prinţul Ferdinand,
Averescu începu lupta cu Inspectoratul pentru ridicarea
prestigiului şi autorităţii şefului Marelui Stat Major,
concentrând toată pregătirea de război a armatei în
mâinile sale, scăzând simţitor rolul Inspectoratului
general în armată.
Prinţul moştenitor Ferdinand a încercat prin diferite
metode să recapete influenţa în armată, pierdută odată
cu numirea lui Averescu în funcţie de şef al M.St.M.
Însă evenimentele din Balcani, şi urmările ce au avut
loc, au ridicat nespus de mult prestigiul Marelui Stat
Major şi, nemijlocit, autoritatea generalului Alexandru
Averescu. În final, Prinţul făcu un gest inteligent şi se
retrase.
La 1 aprilie 1912 generalul de brigadă Alexandru
Averescu a fost avansat la gradul de general de divizie.
La această ceremonie va asista şi principesa, care se
arătă a nu-l mai recunoscu pe Averescu. Unde era acel
general chipeş, bine făcut, cu care ea îşi petrecu
anumite zile de o satisfacţie senzuală nemaipomenită.
Îşi amintea des de el, mai ales când făcea dragoste de
două minute cu soţul... sau cu noul său amant...
Acum alături de Rege sta un general uscăţiv, cu
bărbuţă, însă tot atât de frumos. „Interesant, a rămas tot
atât de… „puternic”?, se întrebă principesa. Voia să
vorbească cu el, să-l sărute…
37

38. El însă nu-şi aruncă niciodată privirea spre ea.
Parcă nici nu exista. „Poate nu i-a plăcut atunci. Ori se
teme să înceapă a doua etapă” – se gândi ea. Trebuie
cumva să-i atragă atenţia...
* * *
Evoluţiile politico-militare din Europa de Sud-Est,
începute în iulie 1908 prin răscoala „junilor turci”,
proclamarea independenţei Bulgariei la 22 septembrie
1908, anexarea de către Imperul Austro-Ungar a Bosniei
şi Herţegovinei, au creat o atmosferă tensionată, zona
balcanică devenind din nou o problemă incendiară a
Europei.
Aceste evenimente au condus la încheierea unei
alianţe între ţările balcanice împotriva Imperiului
Otoman, pentru împărţirea teritoriului turcesc.
Componenţa alianţei: Bulgaria, Serbia,
Grecia,Muntenegru. România, nu avea pretenţii
teritoriale către Imperiul Otoman şi a refuzat să se
alăture aliaţilor.
La începutul lunii octombrie 1912 aliaţii, pe rând,
au declarat război Imperiului Otoman. Acţiunile militare
s-au desfăşurat pe diferite teatre de război. Armata turcă
în majoritatea luptelor a fost învinsă.
După încheierea păcii între Bulgaria şi Imperiul
Otoman, la 20 noiembrie 1912, ceilalţi aliaţi au
continuat totuşi luptele.
Conferinţa de pace, care urma să pună capăt
primului război balcanic a avut loc la Londra, pe data de
3 decembrie 1912. Imperiul Otoman, nemulţumit de
cedările teritoriale la care a fost obligat, la 17 ianuarie
1913 a întrerupt negocierile. Operaţiunile militare, care
au epuizat ambele părţi beligerante au continuat.
La 26 noiembrie 1912 o importantă delegaţie rusă în
frunte cu marele duce Nikolai Mihailovici Romanov,
care avea în componenţa sa şi pe baronul May endorf,
prinţii Bagration şi Trubeţkoi au sosit la Bucureşti.
Ţarul Rusiei Nikolai II, prietenul şi subordonatul militar
al Regelui Carol I în Războiul pentru Independenţă din
38

39. 1877-1878, i-a trimis un cadou meritat pe deplin de
Rege – un baston de feldmareşal al armatei ruse.
Delegaţia a luat parte şi la manifestările ocaziţionate de
aniversarea cuceririi Plevnei.
Însă scopul principal a fost de a-i sugera României
să se alăture coaliţiei balcanice, care lupta cu otomanii
şi să părăsească de urgenţă Tripla Alianţă.
În decembrie 1912 Averescu a elaborat un studiu
strategic ”Memoriu asupra unei eventuale invazii în
Bulgaria de Est.”, în care analiza posibilităţile armatelor
bulgară şi română, situaţia politică la acel mo ment. În
ce privea forţele armate, armata română era superioară
în comparaţie cu cea bulgară. Însă aspectul politic era în
defavoarea României, căci atacul asupra Bulgariei,
armata căreia lupta contra otomanilor, adică „apăra
creştinătatea” după cum declara Bulgaria, putea
conduce, prin tot felul de manevre de culise la izolarea
României pe plan internaţional.
Către anii 1912-1913 Europa era deja împărţită în
două mari coaliţii de forţe. Pe de o parte exista Tripla
Alianţă, pe cealaltă – Antanta. Ambele exprimau
interese opuse în Peninsula Balcanică, fapt bine
cunoscut încă până la declan şarea crizei balcanice.
România a fost pusă în faţa unei opţiuni decisive
pentru viitorul său, fiind din 1883, membră a Triplei
Alianţe, fapt care a protejat-o în timp de câteva decenii
pe plan extern, dându-i suplimentar posibilitatea de a se
dezvolta mai uşor în plan social, şi creând numeroase
posibilităţi de concentrare a eforturilor asupra
modernizării societăţii şi dezvoltării economiei
naţionale.
Regele Carol I şi numeroşi politicieni se pronunţau
pentru păstrarea alianţei tradiţionale. Dar susţinerea
Bulgariei de către Imperiul Austro-Ungar în criza
balcanică nu-i convenea României, care nu dorea să aibă
la sudul Dunării un mare stat bulgar, bine înarmat de
Imperiu şi, suplimentar, cu importante pretenţii
teritoriale faţă de România.
39

40. Desprinderea de Tripla Alianţă putea avea urmări
grave în plan extern, luând în consideraţie şi intenţiile
expansioniste clar demonstrate de către Imperiului Rus.
Totodată, şi viaţa politică internă era deosebit de
tensionată. Clasa politică românească nu avea o
atitudine clară şi asumată public faţă de situaţia ce se
crea în Balcani.
Înainte de desfăşurarea acţiunilor militare în
Balcani, marile puteri au încercat să atragă România de
partea lor. Însă Regele Carol I a păstrat neutralitatea
ţării, evitând alinierea ei la una din puteri. În acelaşi
timp a avertizat, că dacă în regiunea balcanică se vor
produce modificări teritoriale, România îşi păstrează
dreptul de a interveni pentru a-şi apăra interesele. Se
avea în vedere în special rectificarea graniţei din
Dobrogea, ajungându-se până la nord de Varna, teritoriu
trasat încă din 1878. O problemă era şi soarta românilor
din Macedonia, România cerând îmbunătăţirea soartei
lor, condiţiei lor etnice, a drepturilor naţionale, sociale,
culturale.
La 23 ianuarie 1913 a fost reînnoit tratatul cu Tripla
Alianţă. Totuşi, la 15 februarie 1913 guvernul român a
anunţat cele şase mari puteri europene, că în conflictul
balcanic România a păstrat neutralitatea, atâta timp cât
puterile mari au păstrat statu-quo-ul convenit.
Însă guvernul român n-a fost auzit, şi România a
fost nevoită să-şi afirme doleanţele şi să-şi apere
interesele.
Guvernul bulgar însă, spre surprinderea tuturor, a
acceptat propunerea, fapt care l-a pus în gardă pe
Averescu. Ştiind comportamentul bulgarilor, le ghici
intuitiv planul. Pentru a-şi asigura neutralitatea,
neimplicarea României, ceda teritorii neînsemnate
pentru ea, ca apoi să poată procura alte teritorii, mult
mai avantajoase. (Evenimentele ce au urmat peste câteva
luni, când Bulgaria a atacat neprovocată Serbia şi
Grecia, i-au confirmat percepţiile lui Averescu).
Fără a pierde timp pornind de la situaţia creată,
după o întrevedere cu Regele, care l-a susţinut,
40

41. Averescu intensifică activitatea de pregătire şi dotare a
armatei române, planifică în amănunt tactica şi strategia
unei eventuale implicări în război. În 1900 locotenent-
colonelul Alexandru Averescu, ca şef al secţiei întâi a
Marelui Stat Major, a elaborat un plan bine chibzuit
numit „Ipoteza A”, în care prevedea implicarea
Imperiului Rus, şi un eventual război cu Rusia, în cazul
unui atac forţat asupra Bulgariei.
În perioada de 18-26 aprilie 1913 la Petersburg a
avut loc o conferinţă a marilor puteri la care s-a semnat
un protocol care prevedea că oraşul Silistra împreună cu
un teritoriu de 3 km în jur, intra în componenţa
României.
Bulgaria, care împreună cu aliaţii săi semnase
Tratatul de la Londra din 17 mai 1913, mai apoi s-a
considerat păcălită de aliaţi la împărţirea teritoriilor
luate de la Imperiul Otoman. Având în spate Imperiul
Austro-Ungar, ea hotărî să recupereze unele teritorii din
Serbia şi Grecia, urmând să formeze, în final Marea
Bulgarie, slogan, care preocupa activ opinia publică,
viaţa socială şi politică bulgară, şi să-şi impună
hegemonia în Balcani.
Pe data de 16 iunie 1913, Bulgaria, fără a declara
război, a atacat Serbia şi Grecia. Armata Bulgară,
condusă de generalul Kolev, lupta cu succes, ocupând
tot mai multe teritorii. Armatele sârbă şi greacă se
retrăgeau, având pierderi mari în oameni şi tehnică.
Acţiunile Bulgariei au condus la destrămarea
alianţei balcanice, plasând România în prim-plan. De ea
depindeau acum atât soarta războiului, cât şi viitoarea
configuraţie politico-statală din regiunea balcanică.
România a dat de înţeles, că agravarea situaţiei n-o
poate lăsa indiferentă. De acest fapt au luat cunoştinţă
Belgradul, Atena şi Sofia. Austro-Ungaria a dat de
înţeles că nu-i contra ca România să ocupe paşnic
regiunea Turtucaia-Balcic, numai să nu intervină cu
forţele militare în acest război.
Pe de altă parte Rusia, Franţa şi Italia au cerut
guvernului român să concentreze forţe mari la graniţa cu
Bulgaria, ameninţând-o cu un atac din spate.
41

42. În primul şi în al doilea război balcanic, care au
urmat în scurt timp, armata bulgară a fost condusă de
şeful Marelui Stat Major al Armatei bulgare generalul
Ivan Kolev (în prima mea carte-Nicola Kolev), prietenul
de copilăria al generalului Averescu, bulgar basarabian,
originar dintr-o comunitate bulgară adusă în Basarabia
de ruşi pe la sfârşitul secolului XVIII în cadrul politicii
acestora de modificare a componenţei etnice a
teritoriilor ocupate.
Participant la Războiul pentru Independenţă din anii
1877 – 1878 în componenţa Regimentului de Cavalerie
Ismail, trecu şcoala militară română, primind împreuna
cu Averescu grad de ofiţer şi comandând, ca şi
Averescu, un pluton de cavalerie din Regimentul de
Cavalerie Ismail.
Împreună cu colonelul armatei române Stoianov, şi
acesta bulgar basarabian, născut în satul Cubei, judeţul
Bolgrad, au format armata bulgară. Averescu, care era
pildă pentru Stoianov, şi pentru Kolev, purta încă
epoleţi de maior, când Kolev deveni general al armatei
bulgare în curs de constituire definitivă.
Armata bulgară comandată de generalul Kolev a
obţinut câteva victorii strălucite în luptele cu turcii,
devenind un adevărat erou naţional.
* * *
Familiile Averescu şi Kolev continuau să-şi menţină
relaţiile de prietenie . Clo şi copiii au fost de câteva ori
în vizită la Sofia. Erau prietene bune cu Luminiţa, soţia
româncă a lui Kolev, originară din Bucureşti, care îşi
vizita des părinţii, fraţii. Atunci stătea săptămâni
întregi, făcând vizite regulate familiei Averescu. Clo era
bucuroasă, de ea, aveau ce discuta, şi aveau ce-şi aminti
din tinereţe. Luminiţa avea doi copii şi trei nepoţi, care,
datorită ei, ştiau la perfecţie limba română…
La sfârşitul lunii mai 1913, Averescu primi o
scrisoare de la diplomaţia bulgară în Bucureşti, prin
care era anunţat că şeful Marelui Stat Major al Armatei
42

43. bulgare intenţionează să-i facă o vizită neoficială
Şefului Marelui Stat Major al Armatei române.
Kolev veni direct la Averescu acasă. Nu se văzuse
mai mult de un an.
- Ai mai cărunţit un pic, spuse zâmbind Averescu.
- Cam ca tine după reprimarea răscoalelor ţărăneşti,
răspunse acesta râzând.
- Da, războaiele nu te prea fac să înfloresc. Ştii din
ce cauză mi s-a deschis boala veche? Tot din emo ţii,
griji.
- Cinstit să-ţi spun, am venit de fapt la tine să mă
odihnesc, să mă relaxez puţin, să uit de toate cele. Mă
întreb din ce în ce mai des: de ce doream atât de mult să
fim generali? Ai vreun răspuns?
- Nu. Sunt obosit şi eu la culme. Lupta asta pentru
influenţă în Armată îmi este extrem de neplăcută, contra
mea se folosesc metode de-a dreptul murdare.
- Cu cine lupţi acum?
- Cu Prinţul moştenitor Ferdinand. Nu cu el însuşi,
ci cu cei care stau în spatele lui, care nu vor să facă
nimic pentru Armată.
- Generalul Stoianov, Dumnezeu sa-l ierte, te
preţuia extrem de mult. Ştii doar. Şi nu odată ţi-a propus
să treci în Armata bulgară.
- Ştii şi răspunsul meu.
- Da. Dar spune-mi, dacă pot să te întreb, ce lucruri
ai mai introdus în armată? Nu-ţi cer deloc informaţie
secretă. Nu mă interesează. Avem şi noi destui ingineri
şi specialişti străini care ne umflă capul cu idei, fără să
ia în consideraţie posibilităţile economice a ţarii.
- Nu e nimic secret. Perfecţionez sistemul de
organizare şi instruire.
- Şi cum merge?
- Parcă bine. Însă dacă moare Regele Carol I,
Ferdinand o să facă praf din toate ce am făcut. Pare să
nu-l intereseze absolut deloc problemele Armatei, îi
plac numai intrigile politice.
- Nu te invidiez. Cu un astfel de inamic îţi va fi cât
se poate de greu.
43

44. - Vom vedea. Vreau să te felicit cu biruinţele
obţinute asupra Turciei. Nu cunosc ce manevre a-i
înfăptuit, dar a mers bine.
- Îţi spun dacă te interesează.
- Nu. Primesc azi-mâine un raport detailat.
Kolev se uită lung la Averescu, însă nu spuse nimic.
Bănuia demult că are pe cineva în statul său major, care
aduna informaţia necesară. Dar nu credea că pentru
România.
Intră Clo.
Averescu se grăbi să-l liniştească:
- Nu e ceea ce crezi.
- Hai băieţi la masă. V-am pregătit mâncarea
voastră preferată – mămăligă cu jumări şi brânză de
oaie. Să vă amintiţi de copilărie, de tinereţe. Doi bătrâni
camarazi. Râse.
- Clo, ca întotdeauna eşti admirabilă. Are mare
noroc Alexandru!
- Nu, eu am noroc de el, îl contrazice ea.
- Alt răspuns nu aşteptam. Nici nu l-aş fi acceptat,
râse Averescu, luând loc la masă.
Au servit mai întâi un vin franţuzesc. După care
Averescu se grăbi să-i propună:
- Amice, eu zic să bem şi un vin de al nostru,
ţărănesc.
- Cu deosebită plăcere.
Şi-au amintit de copilărie, de seminarul teologic din
Ismail unde s-au cunoscut. Cuno ştinţă care s-a
transformat, cu anii într-o prietenie pe viaţă.
- Sandu, am o întrebare care nu-mi dă pace de un
timp încoace...
- Spune. Te ascult.
- Se poate întâmpla că vom lupta unul cu altul...
Averescu îl privi atent. Vorbea serios.
- Spuse: Noi suntem o ţară paşnică. Să nu te
îndoieşti.
- Orice se poate întâmpla. Cum va rămâne cu
prietenia noastră?
44

45. Stăteau amândoi la masă. Averescu sorbi puţin vin.
Clo se porăia undeva cu nepoţelul. Kolev aştepta
răspunsul.
- Prietenia adevărată nu se va strica la prima
greutate. Nu cred că noi doi să ajungem să luptăm corp
la corp. Vor lupta eventual armatele conduse de noi.
Acolo se va vedea doar cine din noi este un pic mai
deştept şi cui îi va zâmbi norocul. Sper însă să nu
ajungem la asta.
- Şi eu cred. Am întrebat aşa... Nu te supăra.
- Nu mă supăr. Te înţeleg.
Însă Averescu simţi intuitiv că Kolev nu e sincer
până la capăt. De fapt, nici nu trebuia să fie... Oricum
ceva se pregăteşte. Însă ce?
Kolev a mai rămas în ospeţie două zile. Ziua mergea
la ambasadă, se plimba prin oraş. A mai avut câteva
întâlniri. Seara discutau pe diferite teme. S-au despărţit
ca întotdeauna, prieteneşte şi cu speranţa că se vor mai
întâlni...
* * *
Margaret, gravidă cu al doilea copil, venea din ce în
ce mai rar pe la părinţi. Se simţea cam prost. Însă dorea
să-şi vadă cât mai des fiul, pe care acum i-l educau
părinţii. De fapt numai Clo, căci Averescu era mereu la
serviciu.
În 1908 au plecat cu Mihai în Germania, unde acesta
a fost operat din nou. Nu era acel Mihai „frumos,
frumos”, însă faţa i se schimbase spre bine. În 1911
Mihai primi grad de căpitan. Fără ajutorul nimănui.
Socru său, generalul Averescu era încă în „exil”.
Comanda Divizia I de infanterie, şi nu avea nici o
influenţă în Armată. A fost numit comandant de
escadron.
Margaret îşi amintea des de aceşti şase ani trăiţi
împreună... Mai cu seamă cu m s-a măritat... Sau… cum
l-a însurat pe Mihai cu ea...
După ce i-au fost scoase bandajele şi Mihai îşi
văzut faţa, acesta căzu într-o stare de depresie totală.
Nu ştia cum să-i spună lui Margaret, că el nu mai poate
45

46. să-i fie pereche. Se spulberaseră toate visele la o
căsnicie trainică. Era complexat rău. Iniţial ea nu
înţelegea nimic. Când îşi dădu seama despre ce era
vorba, îl certă aspru.
- Cine ţi-a permis să hotărăşti pentru mine? Nu fi
ridicol. Nu faţa îţi iubesc ci pe tine, vorbea cu duritate.
Cine? repetă ea. Mă aranjează perfect cum eşti. Altul
nu-mi trebuie! Trebuie să reţii ce ţi-am spus şi să te
opreşti. N-ai nici un motiv să-ţi plângi copilăreşte de
milă.
- Margaret, ştii cât de mult te iubesc. Dar uneori
mi-e groază să mă uit la mine, îmi închipui ce simţi tu!
Nu pot să-ţi stric viaţa. Nu eram în stare să-ţi spun…
Acum uite că ţi-am spus. Însă tu ai început şi mi-ai
uşurat chinurile. Acum ştii părerea mea.
- Şi asta e tot?
- Mai trebuie ceva?
- Da. Ai uitat să-mi spui când fixăm ziua nunţii.
- Glumeşti? părea năucit.
- De fapt nu mai am ce vorbi cu tine, se întoarse şi
pleacă. Se duse la mama lui şi îi povesti totul.
- Fiica mea, pe obrajii doamnei se prelingeau
lacrimi, sincer vorbind, la un astfel de gest, la o aşa
jertfire din partea ta nu mă aşteptam. Nu e o treabă
uşoară. Dar dacă totuşi eşti decisă, mă bucur enorm.
Mersi pentru tot ce faci. Dumnezeu să vă aibă în paza
sa, să vă ocrotească de rele. Ziua nunţii o numeşti tu. O
sărută pe ambii obraji. Şi-i făcu semnul crucii.
A fost o nuntă frumoasă, cu o mireasă excelentă şi
cu un mire care părea mult mai frumos lângă ea. La
solicitarea invitaţilor, Clo îşi aminti că a fost primadona
Operei din Milano. Acompaniată acum de Margaret, dar
nu de Rodica, care uitase ce e pianul, cântă aşa, cum
cântase cândva pentru el, pentru Alessandro al ei, de
care se îndrăgostise. Aplauzele care au urmat i-au
amintit de zilele de glorie şi de fericite când îl aştepta
pe Alessandro să vină din Torino.
Soacra, după cum îi promisese, se împrieteni cu ea.
O prietenie caldă şi sinceră. După operaţie, când faţa i
se schimbase spre bine, Mihai fu rechemat la regiment.
46

47. * * *
La 20 iunie1913, regele a decretat mobilizarea
armatei care s-a desfăşurat în bune condiţii şi s-a
încheiat la 27 iunie. Efectivul armatei a crescut la circa
510 000 de militari, aproape 8000 din ei fiind ofiţeri
operativi. Cauza mobilizării a fost înrăutăţirea situaţiei
din regiune, ca urmare a înteţirii luptelor între foştii
aliaţi.
Prin Înaltul Decret regal nr. 4639 din 24 iunie 1913,
Prinţul moştenitor Ferdinand a fost numit Comandant al
Armatei de operaţii. Generalul Alexandru Averescu a
fost numit Şeful Statului Major al Armatei de operaţii.
Deşi se ştia despre relaţiile proaste dintre cei doi, în
mo mentele de responsabilitate ei au colaborat foarte
bine, stârnind bucuria Regelui şi mâhnirea celor din
anturajul Prinţului.
Armata bulgară, comandată de generalul Kolev se
apropia de Belgrad, când regele Serbiei i se adresă
Regelui Carol I cu rugămintea de a interveni şi a opri
armata bulgară, salvând tronul regal. Guvernul a
sprijinit propunerea Regelui ca armata română să
intervină ca o forţă de pacificare. Diplomaţia bulgară a
fost anunţată despre această decizie. Bulgariei i s-a
propus să-şi oprească înaintarea armatei spre Belgrad.
Însă bulgarii, încurajaţi probabil şi de victoriile
obţinute relativ uşor dar şi de Imperiul Austro-Ungar, au
declarat că nu renunţă la ofensivă. Regele Carol I s-a
adresat din nou personal regelui Bulgariei. Nu urmă nici
un răspuns.
România a fost pusă în situaţia când nu mai avea
altă soluţie decât de a declara război Bulgariei. Ceea ce
a şi făcut la 27 iunie 1913.
Generalul Alexandru Averescu a elaborat „Ipoteza
nr. 1 bis” ca bază principală pentru acţiunile armatei
române la Sud de Dunăre şi planul de operaţii bazat pe
„Memoriul privitor la îndrumarea operaţiunilor armatei
române în cazul că ar interveni în conflictul sârbo-
bulgar”, definitivat la 17 iunie 1913. În acest memoriu
47

48. Averescu stabilea că principala acţiune va fi îndreptată
spre a înfrânge grosul forţelor bulgare, iar o alta,
secundară, din Dobrogea, până la aliniamentul Rusciuk-
Varna, va fi dictată de considerente politice, ca
teritoriul ocupat urmând să intre în componenţa statului
român.
Au fost formate două grupări de forţe – Armata
Principală de operaţii, formată din 4 corpuri de armată
cu 8 divizii şi două rezervă, care s-a concentrat între
râurile Olt şi Jiu, şi Corpul de Dobrogea, compus din
Corpul 5 armată cu două divizii de operaţii şi una
rezervă.
La 1 iulie Armata Principală de operaţii era deja
concentrată la nord de Dunăre, gata de debarcare pe
malul opus. Marele Cartier General şi-a instalat punctul
de comandă la Corabia, în jurul căreia erau dislocate
Corpul 2 şi 4 de armată. MCG a decis trecerea Dunării
prin două sectoare: pe la Corabia şi Bechet şi la 2 iulie
1913 armata română a trecut Dunărea şi înaintă rapid
spre Sofia.
După debarcarea armatei pe malul de sud al Dunării,
la Corabia sosi Regele şi suita sa, care împreună cu
suita Prinţului moştenitor au format un fel de batalion
de persoane fără ocupaţie concretă, circulând fără rost
prin MCG, colaboratorii căruia nu puteau lucra. La un
mo ment Averescu le-a interzis accesul pe teritoriul
MCG. Regele n-a reacţionat la această acţiune, în
schimb Ferdinand se arătă nemulţumit.
A doua zi după sosirea sa la Corabia, Carol I l-a
chemat pe Averescu la el.
- Domnule Averescu, folosindu-mă de moment, când
Armata română victorioasă înaintează rapid spre Sofia,
aş dori să văd Plevna, redutele Griviţei, pe care cândva,
în tinereţe, împreună cu dumneavoastră le-am luat de la
turci.
- Majestate, sunt la ordinul dumneavoastră. Însă am
o rugăminte: suita rămâne aici. Ea numai va deranja
Armata. Prinţul moştenitor rămâne la Marele Cartier
General. La întoarcere voi prelua conducerea trupelor.
48

49. - Fie cum spuneţi, generale. Mâine de cu zori
plecăm. Cu noi se va deplasa şi ministrul de război,
generalul Hârjeu. Ştiindu-vă relaţiile vă rog să nu vă
opuneţi.
- Majestate, sunt soldat român şi dorinţa Regelui
meu pentru mine e ca un ordin. Îmi permiteţi să plec ca
să ordonez pregătirea deplasării?
- Da, generale. Şi vă rog, ordonaţi să fie chemat la
mine Prinţul Ferdinand.
Ce a vorbit Regele cu Prinţul a rămas taină. Însă
Prinţul ieşi de la audienţă foarte mâhnit.
Ajunşi la Plevna, Regele, însoţit de generalii
Averescu şi Hârjeu, a privit îndelung prin lunetă, de pe
locul unde atunci, în acel război, când era Comandantul
forţelor unite ruso-române, era situat statul său major.
Averescu, împreună cu Kolev, mai fuseseră pe aici,
amintindu-şi de tinereţe, de luptele crâncene ce s-au dat.
- Majestate, am mai fost aici cu comandantul actual
al armatei bulgare, generalul Kolev, prietenul şi
pământeanul meu, cu care împreună am luptat la
cucerirea redutelor Griviţa.
- Nu mai spuneţi! Vă cunoaşteţi cu generalul Kolev?
- Suntem prieteni cam de la 12 ani. A fost ofiţer
român, şi cunoaşte capacitatea de luptă a Armatei
române. Nu cred că ne va ataca. Ştie că eu conduc
operaţiunile militare şi va evita ciocnirea cu noi.
- Credeţi în ce spuneţi?
- Da, Majestate. Cred că-l va convinge pe regele său
să capituleze.
- Deja s-au înregistrat ciocniri violente cu
bulgarii… Regele îl privi ţintă.
- Însă biruinţa e de partea noastră! Şi aşa va fi. Vă
garantez.
Averescu şi statul său major se deplasa împreună cu
Armata. Principele Ferdinand cu suita sa rămânea
regulamentar în urmă. La unul din popasuri de Averescu
se apropie generalul Constantin Prezan, primul favorit
al Prinţului Ferdinand, care numai ce sosise de la el.
- Domnule general, vă transmit ordinul Excelenţei
Sale Principele Ferdinand de a opri înaintarea.
49

50. - Cu ce motivează Excelenţa sa?
- Armata poate fi atrasă într-o ambuscadă.
- Am înţeles, generale. Dar ideea respectivă e ideea
dumitale pe care i-ai insuflat-o Principelui. Nu vă pare
că ar fi bine să nu interveniţi în situaţii care vă depăşesc
înţelegerea?
Generalul, care nu se aşteptase la o replică atât de
categorică, se fâstâci. Averescu se întoarse şi reveni la
ocupaţia lui. După puţin timp generalul Prezan întrebă,
de astă dată împăciuitor:
- Ce să transmit Excelenţei Sale?
- Să-mi ordone Excelenţa sa personal. Transmiteţi-i
că Armata are o cavalerie bine instruită, care cercetează
direcţiile de înaintare a trupelor. Lucru care trebuia să-l
ştiţi, generale.
De atunci generalul Prezan n-a mai călcat pe la
statul major până la sfârşitul campaniei. Doar că o dată
l-a trimis pe adjutantul său, maiorul Ion Antonescu, care
se prezentă.
- Am înţeles că te cheamă Ionel. Permite-mi să te
întreb, dragule, tu nu te-ai plictisit să-i porţi hârtiile
generalului Prezan? Îţi propun să conduci un batalion
operativ. Vei simţi mirosul pulberii, şi vei avea ce
povesti nepoţilor. Ce zici?
- Nu vă supăraţi, îmi place postura, domnule
general!
- Înţeleg. Şi înţeleg că ai şi un fel de simţ al
umorului. Da, dar cum totuşi poţi lupta fără soţii de
campanie! Prin ţul ştie de aceste femei?
- Nu ştiu, domnule general...
- Atunci spune-i generalului Prezan să se ocupe de
femei. Acolo e la nivel.
Fiind informat din timp, comandantul Armatei
bulgare, generalul Kolev încercă să taie drumul Armatei
române ce înainta spre Sofia, retrăgând şi concentrând
forţe considerabile din Serbia şi Grecia. Însă scăpă
mo mentul potrivit. La 8 iulie cavaleria Armatei române
plasată în avangarda ei, ajunse la porţile capitalei
Bulgariei, care nu era apărată, a încercuit-o, aşteptând
50

51. acum să sosească grosul forţelor. Kolev nu se hotărî să
atace cavaleria română. Ca fost cavalerist român, ştia
forţa ei. Dar nici nu prea avea cu ce ataca. Forţe
proaspete, suficiente pentru un eventual atac victorios îi
lipseau.
A cerut consimţământul regelui bulgar să poarte
tratative nemijlocit cu Averescu, ca să afle astfel clar şi
direct ce condiţii de pace va pune partea română. Regele
acceptă.
Întâlnirea dintre cei doi prieteni, iar acum deveniţi
adversari, a avut loc la conacul unui moşier bulgar.
Ceva cunoscut îi păru lui Averescu când călcă pragul.
Ori acest conac era asemănător cu alte conacuri, ori e
acela unde a fost adus degerat şi stâlcit după lupta de la
Vidin cu cavaleria turcească, de la care au pornit toate
problemele lui legate de sănătate.
După ce s-au salutat, Averescu întreabă direct:
- Ivan, când ai fost în ospeţie la noi, ştiai că
Bulgaria v-a ataca Serbia şi Grecia?
- Da, Statul Major era în stadiu de definitivare a
operaţiei. În afară de faptul că voiam să te văd, voiam
să aflu ce atitudine va avea România în acest caz.
- Şi ai aflat?
- De unde? Tu n-ai spus nimic, iar în vorba
politicienilor nu cred. Ce face Clo? Margaret ţi-a mai
adus un nepot?
- Nu ştiu. N-am nici o veste de la ei. Cred că nici tu
n-ai de la ai tăi.
- E război...
- Te rog să-mi spui condiţiile. I le voi prezenta
imediat Regelui.
- Începem cu încetarea luptelor. Scoateţi blocada
Sofiei. Bulgaria cedează teritoriu în Dobrogea. Care şi
cât vor stabili concret guvernele noastre.
- Bune condiţii. Eu scot blocada capitalei, însă
Armata română rămâne pe poziţiile ce le ocupă la
mo ment. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Armata bulgară.
Partea militară o pot decide şi eu. Celelalte rămân în
seama politicienilor.
51

52. - De acord. Regele va trimite un mesaj Regelui tău.
Mă rog lui Dumnezeu ca armatele noastre să nu mai
lupte niciodată între ele.
- Dă Doamne – amândoi îşi făcuseră cruce.
Primind rugămintea din partea regelui bulgar şi
autorităţilor bulgare, Regele Carol I, ordonă la 11 iulie
1913, Marelui Cartier General oprirea ofensivei. S-au
început tratativele de pace.
Curând însă Armata română se pomeni confruntată
cu un duşman neprevăzut de orice doctrină militară, cu
un inamic invizibil, „care nu avea experienţă de luptă” –
cu o epidemie de holeră şi, care se extinse de la Ohranie
punând stăpânire pe teritoriul ocupat de Corpurile 1, 2 ,
4.
… Între timp, gruparea de forţe secundară a ajuns la
aliniamentul format de localităţile Turtucaia şi
Bazargic.
Pe 17 iulie la Bucureşti au început lucrările
conferinţei de pace, condusă de România.
La 28 iulie 1913 pacea dintre Bulgaria, pe de o
parte, şi România, Serbia, Grecia şi Muntenegru pe de
alta, a fost încheiată prin semnarea unui protocol secret
şi 10 articole adiţionale.
În unul din aceste articole suplimentare se stipula
trasarea graniţei între România şi Bulgaria începând cu
Turtucaia şi se oprea la sud de Ecrene. Prin celelalte
articole se stabileau hotarele dintre Bulgaria şi celelalte
ţări şi se prevedeau modalităţile convenabile de încetare
a războiului dintre părţile beligerante.
Averescu ordonă, în sfârşit, revenirea trupelor
române pe malul stâng al Dunării. Ostaşii văzând figura
uscăţivă a generalului, care personal controla trecerea,
strigau „ de acum să ne duci în Ardeal, Domnule
General!”. Deşi „comandantul de căpetenie” în această
campanie a fost numit Prinţul moştenitor Ferdinand,
ofiţerii şi ostaşii ştiau foarte bine cine de fapt conduce
trupele şi nu scandau numele lui Ferdinand, ci al
generalului Averescu.
52

53. Prin Înaltul Decret Regal nr. 5141 din 30 iulie 1913
armata a fost demobilizată.
Prin Înaltul Ordin Regal din 31 iulie 1913, Regele
Carol I a mulţumit ostaşilor pentru „vitejie şi jertfire de
sine” în această campanie, apreciind că „ prezenţa
Armatei române a impus pacea fără mari vărsări de
sânge, a mărit ţara noastră cu un ţinut însemnat spre
întărirea hotarului ei şi a înălţat vaza României în ochii
tuturor.”
În campania din sudul Dunării, după aprecierea
experţilor, generalul Alexandru Averescu, în calitate de
şef de stat major, a avut un rol extraordinar de
important. El a fost cel care a alcătuit planul de operaţii
al Armatei române şi cel care a condus acţiunile ei
nemijlocit pe teatrul de război. Însă nu i-a fost deloc
uşor, din cauza implicării anturajului Prinţului
moştenitor, pe care el cu demnitate şi tact încerca să le
înlăture.
Multă bătaie de cap i-au dat oamenii politici,
dornici de a-şi mări capitalul politic şi… financiar.
Nicolae Filipescu, bun prieten cu Averescu, căpitan în
rezervă, cu toate că depăşise vârsta, se înrolă ca
voluntar în armată. A fost ataşat al MCG. Căpitanul în
rezervă Ion I.C. Brătianu a fost şi el „mobilizat” şi
repartizat la Corpul 2 armată, comandat de generalul
Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război în 1909-
1911 în guvernul lui Brătianu...
Constantin Argetoianu notează nu fără haz fin
strecurat: „Brătianu luase şi pe I.G. Duca ca secretar, şi
transformase Cartierul Corpului 2 într-un adevărat club
politic şi de partid, şi mai ales într-un club de intrigi.”
Uniforma militară au mai îmbrăcat-o şi istoricul şi
politicianul Nicolae Iorga, scriitorul Mihail Sadoveanu
şi alte personalităţi politice şi publice.
Nicolae Iorga se afla la statul major al Corpului 1,
când a sosit pe neaşteptate generalul Averescu cu
inspecţia. Iată cum descrie Iorga aşa cum l-a perceput
vizual pe Averescu: „Slab, uscăţiv, redus la o formulă
matematică sigură, cum este, n-are nevoie de odihnă şi
de alte cerinţe omeneşti.”
53

54. Totuşi, deşi cu grade de generali şi de ofiţeri
superiori, activitatea şi ordinele lor au creat destule
probleme. Cazul lui Dumitru Cotescu, un general
apreciat în armată, dar cu hărţile necompletate, al
comandantului Corpului 4 armată generalul Alexandru
Iarca, fost prieten a lui Averescu, dar care îl invidia
deschis şi urât...
Cea mai mare „prostie” a făcut-o însă generalul
Alexandru Mustaţă, comandantul Diviziei 1 cavalerie,
care, înaintând, distrugea podurile în urma lui, realizând
astfel înaintarea şi uitând de retragere. În orice
regulament militar se scria negru pe alb că numai la
retragere se nimicesc podurile, pentru a reţine
adversarul şi a da posibilitate unităţilor în retragere să-
şi întărească astfel poziţiile de apărare. Această
„iniţiativă” a generalului Mustaţă, a reţinut practic
înaintarea infanteriei şi a blocat masiv căile în caz de
retragere. Nici un duşman nu putea face o astfel de
„faptă eroică”.
Generalul Hârjeu, ministru de război, cerea
permanent rapoarte pentru a informa Regele,
destabilizând astfel lucrul operativ curent al statului
major. Constantin Argetoianu, bine informat, nota în
acest sens: „Singurul care îşi făcea datoria la post era
generalul Averescu, şeful Marelui Stat Major, care făcea
ce putea cu „materialul” care îl avea la îndemână.”
Atacurile asupra generalului Averescu s-au înteţit
mult după terminarea campaniei balcanice. Una din
cauzele acestor atacuri, şi probabil principala cauză, era
provenienţa lui din „păturile sociale joase”. Adică,
vedeţi dumneavoastră, domnilor, un subofiţer oarecare a
devenit general, apoi Ministru de Război şi Şeful
Marelui Stat Major, lucru de neiertat pentru generalii
proveniţi din nobilime.
Un alt motiv important era modul de comportament
detaşat al generalului Averescu, conştient de valoarea sa
profesională. El taxa necruţător mediocritatea unor
colegi. Faimoasa sa stăpânire de sine li s-a părut
multora stranie.
54

55. Liberalii şi-au adus şi ei aportul lor, dezlănţuind
asupra lui Averescu şi asupra armatei un adevărat „atac
la baionetă”cu toată presa lor, socotindu-l pe acesta
reprezentantul conservatorilor, adică a lui Nicolae
Filipescu şi Take Ionescu. Echilibrat şi echidistant
generalul Radu R. Rosetti nota, că campania din presă a
liberalilor făcea mult rău armatei. După o întâlnire
neoficială cu Ion I.C. Brătianu, acesta a recunoscut, că
scopul acestor atacuri asupra lui Averescu şi asupra
armatei erau să împiedice pe Nicolae Filipescu şi pe
generalul Averescu de a se întoarce ca triumfători la
Bucureşti.
Impus de împrejurimi la sfârşitul campaniei
generalul Averescu scrise un raport, în care a prezentat
toate deficienţele şi problemele din sistemul de
pregătire şi organizare a Armatei, ca rezultat al
modificării de către liberali în 1910-1912 a Legii din
1908.
Cel mai mare impact negativ constatat calm de
Averescu, a fost organizarea şi funcţionarea
dezastruoasă a serviciilor. Numărul de ofiţeri ocupaţi în
domeniul serviciilor, arăta el, era mai mare decât
numărul ofiţerilor activi. Din cauza vitezei mari cu care
înainta armata, trupele n-au mai putut fi aprovizionate
la timp şi îndestulat.
Armata a fost insuficient dotată cu material de
război. La un regiment activ mai arăta Averescu erau
repartizate doar trei mitraliere. De asemenea, spunea
generalul, unităţile de rezervă şi cele de călăraşi nu
aveau nici câte una. Muniţiile pentru artilerie, care era
şi ea insuficientă, ajungeau numai pentru câteva zile. În
unităţile de rezervă lipsea aproape complet
echipamentul de front, iar armata activă era dotată doar
cu 70-80 % din necesar. Prost organizate şi prost dotate,
serviciile medicale, n-au putut să oprească chiar de la
început holera.
Comandamentul marilor unităţi, formate la
mobilizare, aveau o pregătire proastă. Capacitatea lor de
luptă era şi ea foarte slabă. Se simţea acut lipsa de cadre
profesioniste de ofiţeri şi de subofiţeri. Din întreg
55

56. numărul de ofiţeri de care dispunea armata, doar 40%
erau ofiţeri activi. Lipsa banilor în timp de pace,
pregătirea proastă a ofiţerilor în rezervă şi desfăşurarea
cu probleme a concentrărilor de instruire a rezerviştilor,
amânarea adesea a unor aplicaţi în teren a condus toate
la această situaţie deloc bună.
…Gheorghe Tătărescu, participant la campanie,
viitorul, în două rânduri prim-ministru al României, a
făcut o analiză a stării armatei, foarte mult apreciată de
Averescu. Concluzia făcută de acesta a fost ca armata să
fie „cea mai dintâi chestiune naţională a neamului
nostru.”
Politicienii au ignorat constant cu seninătate aceste
preîntâmpinări, răsplata grea venind în 1916, când
România era pregătită pentru un marş triumfal, ca în
Bulgaria, şi nu de un război real. Ironia sorţii, atunci
primii care au fugit la Iaşi au fost liberalii, care prin
ambiţiile lor politice au distrus deja, de fapt, armata…
…Campania din Bulgaria a reprezentat o experienţă
nemaiavută până atunci în cariera de militar a lui
Averescu, războiul fiind, paradoxal, pentru un bun
militar, un exerciţiu util, o repetiţie a viitoarelor lui
victorii, care i-a sporit popularitatea printre soldaţi.
Din această campanie Averescu a făcut două
concluzii: funcţia de şef al Marelui Stat Major era cea
care i-a demonstrat calităţile de militar cu o pregătire
unică în Armata română (Şcoala Superioară de Război
din Torino) absolvită în exclusivitate de Averescu. A
doua concluzie era că România, cu atitudinea proastă a
politicienilor ei faţă de armată (reducerea cu fiecare an
a finanţării armatei), în caz de un război european,
putea acţiona cu succes numai contra Bulgariei, un
inamic… convenabil pentru ea.
* * *
În pofida eforturilor întreprinse de liberali de a
reduce meritele generalului Alexandru Averescu în
campania din Bulgaria, societatea românească, l-a
sosirea sa în Bucureşti, l-a întâmpinat ca pe un erou.
56

57. Anume cercuri aristocratice din societatea
românească care nu-l prea „vedeau bine”, a fost nevoită
să-l accepte ca atare. Prinţesa Maria, o fire sensibilă şi
admirabilă care demult voia să se întâlnească cu
Averescu. avea acum prilej de a-l invita deschis la ea.
De fapt Prinţesa (principesa) moştenitoare era chiar
obligată să se întâlnească cu un erou al neamului!
Făcu câteva tentative de a se apropia de el. Era însă
sau cu Regele, sau înconjurată de persoane cu care ea nu
voia să se salute.
Făcu legătura cu Averescu prin „froileina”
Prinţesei, Florica.
- Vă salut, domnule general!, spuse ea privindu-l
iscoditor direct în ochii – felicitările mele pentru
strălucita victorie.
- Vă mulţumesc, madam.
- De ce atât de oficial îmi răspundeţi, domnule
general. Cândva ştiaţi şi alte cuvinte, de exemplu:
„Floricica mea, dragostea mea”. Iar acum „madam”...
- Doamnă, nu vă supăraţi, ţin la amintiri dar acum
nu e nici timpul şi nici locul pentru astfel de mărturisiri.
- Domnule general! Principesa Maria vă invită în
ospeţie la ea mâine după amiază. Vrea să vă vorbească,
să vorbească cu un erou...
Invitaţia Principesei îl măguli deschis pe general.
Acum aştepta cu nerăbdare ora când îi va fi fixată
audienţa. Ştia ce o să se întâmple, căci observa cum se
uita ea la el, cum voia ea să se apropie de el.
…La despărţire ea îl invită şi săptămâna viitoare…
la aceeaşi oră!
Averescu se întorcea acasă de la Prinţesă tot mai
dezamăgit. Hotărî să nu se mai ducă la întâlnire cu ea.
Decizia îi schimbă imediat dispoziţia sumbră. Întors
acasă acum glumea, povesti nişte pătăranii din tinereţe.
Clo se arătă fericită, şi chiar îi mărturisi că este cu o
dispoziţie atât de bună.
* * *
La sfârşitul anului 1913 liberalii vin din nou la
putere, înlocuindu-i pe conservatori. În aceste condiţii
57

58. generalul Alexandru Averescu şi-a dat demisia din
funcţia de şef al Marelui Stat Major.
Regele Carol I, care îl aprecia mult pe Averescu, îl
convocă la el.
- Domnule Averescu, regret că aţi fost nevoit să
demisionaţi, îi spuse el imediat.
- Asta e realitatea, Majestate. Averescu era perfect
calm.
- Aşa e. Şi tocmai de aceea am h otărât să-l împiedic
pe Brătianu să vă scoată din activul Armatei. Prin decret
regal v-am numit comandantul Corpului I Armată.
- Mersi, Majestate.
- Şi încă una. V-am introdus în lista nobilimii
române. Cred că astfel autoritatea dumneavoastră
apreciată mult va creşte şi mai mult între generali şi
oamenii politici.
- Mersi încă o dată, Majestate. M-am gândit mult la
această ocazie. Dacă mi se propunea vreo cinci-şase ani
în urmă, o primeam ca un dar dumnezeiesc. Mă iertaţi,
Majestate, nu mă consideraţi nerecunoscător, dar o să vă
refuz oferta Măriei Voastre. Mi-am trăit două treimi din
viaţă ca om simplu. Aşa aş dori să şi mor. Să mor aşa
cum m-am născut.
Regele îl privi îndelung, după care rosti simplu
-Regret că n-aţi acceptat. Vă înţeleg şi, drept
urmare… vă las totuşi pe lista nobilimii, pentru ca în
orice moment să aveţi posibilitatea de a o primi.
* * *
Averescu credea că cunoaşte bine femeile, şi la
următoarea întâlnire fixată cu Prinţesa… nu se duse. De
fapt, uitase de ea: ca femeie Prinţesa nu-l mai interesa.
Aşa simţea el. Avea un fel de reacţie ciudată de fereală.
Era un tip care se distanţa uşor de doamnele pe care le
mai „frecventase”.
Se pare că Prinţesa nu va uita acest comportament
de uşoară ignorare, aparent, cel puţin, manifestat de el.
Devenind Regină ea îi va influenţa negativ cariera. Abia
atunci Averescu va simţi ce înseamnă ura unei Prinţese
58

59. şi Regine, deşi gurile rele vorbeau că unul din copiii lui
Ferdinand semăna leit cu Alexandru Averescu.
În orice armată funcţia de comandant al Corpului I
se consideră una de prestigiu. Însă după ce Averescu
fusese ministru de război şi şeful Marelui Stat Major,
această funcţie însemna „degradare”. Înţelegea că
Regele voia să-l apere de răfuiala celor doi, doar dacă
rămânea „cuminte”la Bucureşti.
Clo ca întotdeauna îl însoţi necondiţionat la
Craiova, stârnind nedumerire printre soţiile generalilor,
care niciodată nu-şi urmau soţii, dar rămânând
„cu minţi” la Bucureşti. Avea grijă ca el, bolnav, să ia
masa la timp, să nu muncească atât de mult, cum era
obişnuit.
Averescu observa şi studia atent evenimentele
politice interne şi externe, lăsând conducerea corpului
pe seama subalternilor săi, dar pe care îi controla
sistematic.
La 15 iulie 1914 a început Primul Război Mondial…
* * *
Averescu analizase atent potenţialul economic şi
militar al părţilor beligerante, aplicaţiile pe care le
executau pentru pregătirea trupelor şi a
comandamentelor, erorile comise frecvent de statele
majore.
A început să facă notiţe zilnice pe care aşa şi le-a
numit „Notiţe zilnice din războiu”, prima parte numind-
o „Neutralitate.”
La 23 august, când armata germană înainta victorios
spre Paris, Averescu, remarcând soliditatea tactică şi
calitatea tehnică a germanilor, care făceau din Armata
germană un instrument formidabil de război, a pus totuşi
la îndoială posibilitatea lor de a învinge Antanta.
Aceste sugestii au fost publicate în anonimat la
ziarele „Epoca” şi „La Roumanie” sub titlul „Războiul
European”, iar o parte au fost incluse în „Notiţele” sale,
unde Averescu aprecia Armata germană drept o maşină
uriaşă, atât prin număr, cât şi prin mecanismul intern
59

60. bine pus la punct. El arăta că această organizare
perfectă este izvor de mare tărie, dar şi de potenţiale
dezamăgiri, deoarece încrederea exagerată în propriile
forţe, conduc, în opinia sa, la dezaprecierea adversarului
şi, în final, la înfrângere.
Despre Armata austro-ungară avea o părere proastă,
principala ei slăbiciune fiind, după opinia sa,
naţionalităţile care o compuneau, şi care nu aveau
patriotismul germanilor.
Bun cunoscător al Armatei ruse, formată în
principal din ţărani, deprinsă cu greutăţile cotidiene din
teren, însă prost pregătită militar, dar în număr
impunător, cu un corp ofiţeresc ce avea sentimentul de
datorie, slab pregătit şi el, armata rusă era totuşi un
instrument de război bun şi eficient „capabil de multe”.
În Europa izbucni, deci Primul Război Mondial…
* * *
Perioada de neutralitate nu întări cu nimic Armata.
Cunoscându-i din interior problemele, Averescu era
îngrijorat de soarta ţării, aflată între cele două părţi
beligerante. La 7 martie 1915 el notează: „Din punct de
vedere naţional, o înfrângere alături de Antanta este, în
orice caz, preferabilă unei victorii alături de Puterile
Centrale.”
Cea mai p roastă iniţiativă a guvernului condus de
Brătianu şi a Marelui Stat Major a fost creşterea
efectivelor armatei şi a numărului de mari unităţi fără a
se asigura o dotare adecvată. Încă fiind ministru de
război Averescu era categoric contra acestei doctrine
aparent bune dar în esenţă ridicole, care provoca doar
pagube economiei naţionale şi Armatei.
La 15 septembrie 1915 primul ministru a convocat o
reuniune a principalilor responsabili militari, la care s-a
discutat organizarea armatei. Averescu demonstra prin
calcule sigure, că Armata română nu trebuie să aibă mai
mult de 15 divizii, căci lipseau ofiţeri, şi trupele nu
erau instruite, lipseau cantităţile necesare de muniţii.
Armata era foarte slab dotată cu artilerie şi arme
automate.
60

61. Numărul de 23 de divizii, care se propunea să fie
mobilizate în caz de război, conducea la scăderea
potenţialului combativ al Armatei. Iluzia unei forţe
mari, era, după Averescu, extrem de primejdioasă pentru
Armată. În replică Brătianu l-a asigurat pe Averescu că
„ nu va avea de luptat cu trupe mai bine pregătite”.
Averescu se mărgini să surâdă semnificativ.
În perioada de neutralitate şef al Marelui Stat Major
a fost generalul Vasile Zottu, care demonstrase anterior
că nu e capabil, elementar, să conducă trupele. Era însă
prieten bun cu Brătianu. Averescu, care socotea că
această funcţie e pentru dânsul, spunea despre Zottu, pe
care îl ştia bine că este „un foarte bun ofiţer de „
geniu”, specialist mai ales în construcţii. S-a ocupat
foarte mult cu întocmirea planului pentru Palatul
Cercului Militar, şi nu are de aface cu conducerea
trupelor.” Ulterior, Vasile Zottu a fost descoperit ca
spion al Puterilor Centrale. În toamna anului 1916 el s-a
sinucis.
Averescu, care era adeptul alianţei cu Antanta, scria
despre opinia publică legată de decizia României „ Unii
vor să întrăm numaidecât alături de austro-germani. Unii
vor intrarea imediată în război, dar alături de Antanta.
Unii vor să stăm la pândă şi să intrăm cu cei mai tari.
Unii, în fine spun că suntem bine aşa cum suntem. Cei
care duc destinele ţării nu şi-au spus cuvântul, astfel că
plutim în nesiguranţă.”
Concluzia lui Averescu este surprinzătoare şi cade
ca o ghilotină: „NE-AU SURPRINS VREMURI MARI
CU OAMENI MICI.”
Constantin Argetoianu scria „Neutralitatea! Oribilă
epocă a istoriei noastre, în care ne-am dat arama pe faţă.
În loc să muncim zi şi noapte şi să ne făurim
instrumentul întregirii neamului, ne-am certat doi ani de
zile... Dar cine s-a ocupat de armată? Cine, dintre cei ce
urlau „ vrem intrarea imediată în acţiune”, s-a preocupat
dacă avem cu ce să facem război?”
Generalul Radu R. Rosetti, în anii 1914-1916
colaborator al Marelui stat Major, spunea că „ s-au făcut
61

62. greşeli şi în măsurile de organizare, şi în pregătirea
tactică şi tehnică a armatei, şi în alcătuirea planurilor de
acţiuni. Fosta însă, mai bine zis, toată vina este numai a
lui Ion I. C. Brătianu şi a generalului D. Iliescu...”
Marele Stat Major nu avea un plan de acţiune contra
Austro-Ungariei din cauza politicii nesigure ale
guvernului liberal, care nu ştia în ce tabără va intra.
Averescu, în funcţia sa de şef al Marelui Stat Major,
în 1913 a elaborat un plan secret de operaţiuni în caz de
război cu Austro-Ungaria. Secret, fiindcă România era
membru al Triplei Alianţe, şi dacă aflau planul aliaţii,
Regele ar fi putut să-i găsească greu de tot acestui fapt
justificare. De acest plan ştiau numai Regele Carol I şi
generalul Arthur Văitoianu, care l-a elaborat împreună
cu Averescu.
În planul lui Averescu-Văitoianu această direcţie
era considerată ca secundară. Cu intrarea în război de
partea Antantei, Averescu a propus o schimbare
semnificativă în plan, căci Armata rusă, aliatul
României, cu flancul ei stâng se afla în Bucovina. El a
propus o acţiune în Transilvania cu forţele a două
armate. Armata din dreapta, joncţiona cu armata rusă,
iar cea stângă era dispusă în regiunea Râmnicu-Vâlcea –
Târgu-Jiu.
Averescu era convins că „ soarta războiului nu se va
hotărî în Transilvania ci pe unul din fronturile
principale.”
Acelaşi Averescu insista ca lovitura principală să
fie orientată peste Dunăre, pentru scoaterea Bulgariei
din război şi pentru a se realiza joncţiunea cu trupele
aliate ce debarcaseră în Peninsula Balcanică.
Marele Stat Major, condus de liberali, a respins însă
această propunere, luând ca bază ideea, propusă de Ion
I.C. Brătianu, prin care acţiunile militare urmau să
conducă la împlinirea obiectivului principal: unirea
Transilvaniei şi a Bucovinei cu România. Ofensat,
Averescu, refuză să mai colaboreze la elaborarea unor
decizii militare care cât vor fi la putere liberalii, vor
traduce în practică, după opinia sa, ceea ce vrea
Brătianu, şi nu ce cer interesele majore ale ţării. Avea
62

63. sau nu dreptate, însă a plecat la Craiova şi se ocupa de
instruirea Corpului său.
* * *
La începutul anului 1914 a fost elaborat planul de
„co mpletare, transformare şi reformare” a armamentului,
muniţiilor şi materialelor de război şi planul „pentru
completarea echipamentului”. Printre altele se prevedea
achiziţionarea a 200 000 de puşti, 134 de mitraliere, 528
de puşti-mitralieră, 22 000 de carabine, 85 000 de
baionete, 45 000 de pistoale, 60 baterii de câmp de 75
mm, 26 baterii de munte, 10 baterii de obuziere grele de
150 mm, 15 baterii de tunuri grele de 105 mm, şi
muniţii la ele, 100 000 000 de cartu şe de infanterie.
Toate aceste materiale de război urmau să fie
achiziţionate de la întreprinderi cunoscute din Germania
şi Austro-Ungaria. Dar până la începutul războiului au
fost procurate… 24 de mitraliere, 102806 puşti, 29535
de carabine Mannlicher. Extrem de puţin!
După 6 zile de la declanşarea Primului Război
Mondial, România, la 21 iulie 1914, şi-a proclamat
neutralitatea, fapt care a agravat considerabil
aprovizionarea şi dotarea Armatei române. Fiecare din
părţile beligerante condiţionau vânzarea armamentului şi
echipamentului de „alăturarea” politică.
S-au făcut încercări de a cumpăra materiale de
război din Italia, Japonia, Rusia, SUA, Franţa, Elveţia.
Cel mai „generos” partener se arătă Franţa, care până la
intrarea României în război a furnizat Armatei române
9982 de arme Lebel calibru 8 mm, 266 de mitraliere, 82
000 de revolvere, 100 de mortiere de 120 mm, 100 de
mortiere de 85 mm, 168 000 de proiectile 75 mm, 42 000
pentru obuzierul 105 mm, 10 000 pentru obuzierul 150
mm.
Din momentul intrării României în război,
aprovizionarea cu materiale de război din Franţa deveni
şi ea dificilă. Intrarea Turciei, în 1914, în război de
partea Puterilor Centrale a condus la blocarea
strâmtorilor.
63

64. Calea ferată Salonic-Niş-Turnu-Severin nu
funcţiona, după ce Serbia a fost ocupata de forţele
Triplei Alianţe. Singura cale de aprovizionare a rămas
prin porturile nordice ale Rusiei, Arhanghelsk şi
Murmansk, o cale extrem de anevoioasă din cauza stării
proaste a căilor ferate ruseşti, distanţa imensă şi…
comportamentul ostil, inclusiv al autorităţilor acestei
ţări.
În final au fost luate măsuri urgente pentru sporirea
producţiei interne. În acest scop au fost organizate
întreprinderi publice şi 59 de fabrici şi ateliere private.
În cei doi ani de neutralitate în ţară au fost produse 50
000 de focoase, 400 000 de corpuri pentru proiectile,
332 lafete pentru tunuri, 45 milioane de tuburi de
cartuşe, 110 milioane de capse, 12 milioane de
încărcătoare, 320 000 de proiectile de artilerie, 10 000
de grenade, 450 000 kg de pulbere, 137 milioane cartuşe
de infanterie etc.
Moartea, la 27 septembrie 1914, a Regelui Carol l-a
afectat profund pe Averescu, considerând evenimentul
drept o mare nenorocire pentru ţară, dinastie şi pentru el
personal. „S-a dus din viaţă un mare Om, pe care
poporul l-a numit „Carol cel Înţelept.” Cu o zi înainte
de deces, Carol I i-a propus lui Averescu, de faţă cu
Prinţul moştenitor Ferdinand, căruia i-a lămurit că
numai generalul Averescu, cu gândirea sa doctrinară,
poate fi şeful Marelui Stat Major în această perioadă
grea prin care trecea ţara. Însă regele Ferdinand a
uitat... amintindu-şi de cele convenite tocmai la sfârşitul
lui 1916, când din România rămase doar o palmă de
pământ.
La 18 noiembrie 1914 între România şi Imperiul Rus
a fost încheiat un acord secret, prin care ruşii, în
schimbul neutralităţii României, se angajau să garanteze
şi să apere integritatea teritorială a României,
recunoşteau dreptul acesteia asupra teritoriilor din
Austro-Ungaria locuite de români, şi se obliga să ajute
statul român la eliberarea acestora atunci, când guvernul
român va hotărî să intre în conflict.
64

65. În timpul negocierilor guvernul român a obţinut
garanţii şi de la alţi viitori aliaţi în ceea ce priveşte
neutralitatea lor pentru revendicările teritoriale legitime
româneşti (fără Basarabia). Miza era încă proaspătă
„purtarea” Rusiei după Războiul de Independenţă din
1877-1878, când românii vărsând din gros sânge pe
câmpul de luptă, s-au ales, de exemplu, cu gestul
absolut incalificabil de a li se ceda Basarabia
românească ruşilor.
* * *
La mijlocul lunii august 1916 structura de pace a
Armatei române cuprindea: cinci corpuri de Armată (un
corp era alcătuit din 2 Divizii infanterie, o brigadă de
călăraşi, un regiment de obuziere, un comandament
teritorial, 2 Divizii de cavalerie, un batalion de pionieri,
2 brigăzi de artilerie grea); Cetatea Bucureşti; Corpul de
aviaţie (4 escadrile); Regiunea întărită Focşani—
Nămoloasa— Galaţi; Flota marină cu Diviziile de
Dunăre şi Divizia de Mare. Efectivul fiind de 8575 de
ofiţeri şi elevi şi trupa în număr de 127 085 oameni.
Pe parcurs de 10 zile, către 15 august 1916 România
a mobilizat: Marele Cartier General, 41 comandamente
de Armată, 6 comandamente de Corp de Armata, 20
Divizii de infanterie, 2 Divizii de cavalerie, 5 brigăzi de
călăraşi, o brigadă de grăniceri, 2 brigăzi de artilerie
grea, aviaţia cu 4 escadrile cu 28 de avioane, marina
militară, Cetatea Bucureşti, Regiunea de întăriri
Focşani—Nămoloasa—Galaţi etc.
Efectivul armatei era de 19 843 de ofiţeri şi elevi şi
813 758 trupa, care formau 366 batalioane, 113
mitraliere de câmp şi 161 de poziţii, 104 escadroane cu
40 mitraliere, 379 de baterii, 15949 de ofiţeri şi 642 139
trupa constituiau Armata de operaţii. Partea rămasă
reprezentau efectivul stabilimentelor şi părţilor
sedentare. Din Armata de operaţii 11 890 de ofiţeri şi
511 000 trupă prezentau componenta operativă, ceilalţi,
– trupele cetăţilor şi etapelor, 9/10 din aceste trupe erau
trupe combatante, iar 1/10 servicii divizionare.
65

66. Din trupele combatante 81% aparţineau infanteriei,
4% cavaleriei, 9% artileriei, 1% marinei, 1,4%
jandarmilor, 0,2% aviaţiei.
Efectivul mobilizat era de 6 ori mai mare decât cel
din timp de pace. În comparaţie cu 1913 numărul
ofiţerilor sporise cu 78%, al trupei cu 74%, al
mitralierelor cu 15%, al bateriilor cu 90%, al
escadroanelor cu 1%.
Totuşi, obiectiv vorbind, România a mobilizat un
efectiv prea numeros pentru capacităţile ei de dotare a
acestor trupe. De pildă, un batalion din Armata germană
sau austriacă avea de 4 ori mai multe mitraliere şi
aruncătoare de mine, de 3 ori mai multe tunuri. Din ele:
1-2 tunuri grele.
În anii de neutralitate ceva schimbări în Armată s-
au făcut în plan cantitativ. În ansamblu însă, Armata a
rămas slab pregătită, cu efective numeroase, fără dotare
corespunzătoare, cu un corp de cadre slab pregătit
pentru a face faţă în războiul modern.
Despre numirea sa în fruntea Armatei a II-a,
Averescu a aflat de la generalul Alexandru Hartel,
Comandantul acestei Armate. Puţin mai târziu aceeaşi
noutate i-a transmis-o şi Ionel Brătianu, prim-ministrul.
Alexandru Averescu era nemulţumit de această
postură modestă, el ocupând anterior cu succes posturile
de Ministru de Război şi Şeful MCG. Dorind să schimbe
această decizie, ceru audienţă la Rege, care a avut loc la
15 august 1916, în prima zi a mobilizării.
- Majestate, i se adresă el Regelui, îndrăznesc să vă
spun, că locul meu în Armată este funcţia de Şef al
Marelui Cartier General.
- Hotărârea este definitivă.
- Majestate, insistă Averescu, în al doilea război
balcanic, sub conducerea Măriei Voastre, am
îngenunchiat Bulgaria, care pe atunci avea o armată de
temut.
- Domnule general. E o hotărâre care nu este una
strict personală… Vă daţi seama.
66

67. - Am înţeles. Brătianu cu ambiţiile lui vrea să mă
ţină cât mai departe de conducerea Armatei. Interesele
naţionale majore nu-l interesează!
- E un patriot înflăcărat. Şi apoi…noi avem un Şef
al MCG.
- Care n-a condus niciodată trupele…şi nu numai la
război, dar nici la o aplicaţiune…
- Domnule general, degrabă se va vedea ce
reprezintă, spuse Regele lăsând ochii în jos. Aşa făcea
întotdeauna când era impus de alţii să ia o decizie.
- Majestate, ofensiva trebuie să înceapă tocmai după
finalizarea concentrării trupelor. Nicidecum înainte!
- Domnule general, rosti uşor iritat Regele,
hotărârea e luată.
- Vreau să mai adaug ceva, insistă vizibil indispus
Averescu: deţin date concrete despre planul de campanie
a Puterilor Centrale contra României.
- De unde?
- Am sursele mele.
- Vreţi să spuneţi că Comandamentul Suprem şi
MCG nu dispune de această informaţie?
- După cum sunt deplasate trupele, bănuiesc că nu!
Regele căzu pe gânduri. Cunoştea faptul că în
fruntea MCG se află un general care n-are nicio valoare
ca militar. Dar era omul lui Brătianu! De fapt el însuşi
nu voia să-l aibă la MCG pe Averescu, care în ce
priveşte milităria era foarte ferm, şi adopta hotărâri fără
să se consulte cu Comandamentul Suprem. O ştia din
timpul campaniei din Bulgaria din 1913.
- Pot să ştiu de ce informaţie dispuneţi?
- Planul Comandamentului german prevede mai întâi
spargerea frontului pe valea Oltului şi apoi înaintarea
până la Siretul de Jos, pentru a constitui astfel un front
pe Carpaţi, Siretul inferior şi Dunărea de Jos.
Regele tăcu. Nici MCG şi nici el, în calitate de
Comandant Suprem, nu dispuneau de astfel de
informaţie. Trupele se concentrau în continuare conform
planului elaborat de MCG.
Încercarea de a obţine funcţia de Şef al Marelui
Cartier General, pe care considera că i se cuvine nu s-a
67

68. încununat cu succes. S-a întors cu automobilul la
Craiova.
La 16 august 1916 România intră în Primul Război
Mondial de partea Antantei. Nimeni nu ţinu cont de cele
spuse de Averescu de nu a începe ofensiva până n-a fi
mobilizată şi concentrată toată armata română.
În timp de pace nu exista eşalonul Armată, el
formându-se la mobilizare. Prin Ordinul nr. 40 din 15
august 1916 al Marelui Cartier General, a fost înfiinţată
Armata a II-a cu comandamentul instalat la Bucureşti.
Abia după înfăptuirea mobilizării totale, trebuia să se
mute la Ploieşti.
La 17 august Marele Cartier General dispuse printr-
un ordin special numirea generalului Alexandru
Averescu Comandant al Armatei a II-a cu
Comandamentul în Ploieşti, pe care urma să-l preia la
data de 18 august. Dar… un ordin imposibil de executat:
elementar din cauza faptului că, conform directivei
MCG, Comandamentul Armatei se va constitui în a şasea
zi de mobilizare. Această anticipare, nejustificată şi
nerealizabilă, era un indiciu care arăta nivelul de
pregătire al colaboratorilor MCG.
În planul de campanie pentru intrarea în război,
rolul principal i se acorda Armatei a II-a. Dislocată pe
culmea Carpaţilor, între Pasul Oituz şi izvoarele
Argeşului, ea trebuia să înainteze pe cursul mijlociu al
Mureşului şi să pună stăpânire pe aliniamentul Târgu
Mureş-Ajud. În funcţie de evoluţia evenimentelor, ea va
manevra fie atacând în flancul şi spatele forţelor care se
opuneau Armatei de Nord, fie pentru a ajuta cu o parte
din forţe Armata I-a.
De pe Mureş, Armata a II-a şi Armata de Nord
înaintau spre Nord-Vest şi atingeau zona Cluj-Gherla-
Dej. Unindu-se aici, cele două Armate constituiau o
singură grupare operativă, care, ulterior, urma să
înainteze pe direcţia Oradea – Debreţin, menţinând, la
Nord, legătura cu Armata rusă.
Averescu se afla la Craiova unde era dislocat
Comandamentul Corpului I-i al Armatei I-a, şi trebuia
să transmită conducerea altuia. Sosit la Ploieşti pe data
68

69. de 21 august, îl găsi în gară pe generalul Cotescu,
comandantul Corpului I Armată.
- Domnule general, ce faceţi la Ploieşti? întrebă
Averescu.
- Mă deplasez spre Sinaia, unde este dislocat
Cartierul general al Corpului I.
- Pot să vă întreb care este situaţiunea trupelor
dumneavoastră?
- Sincer vorbind, domnule general Averescu, habar
n-am! De-abia acum plec acolo, pentru a lua cunoştinţă
exactă, unde se găsesc unităţile mele.
Făcu cunoştinţă cu personalul Cartierului Armatei a
II-a. Era destul de numeros dar şi bine structurat.
Averescu ceru personalului împărţirea raţională a
muncii, spirit de colaborare şi cruţarea energiilor pentru
a putea fi proaspeţi în mo mentele decisive ale luptelor
ce vor urma. A solicitat păstrarea calmului, atât în
împrejurările favorabile, cât şi în cele dificile, care nu
se puteau evita în timp de război.
I s-a raportat că Marele Cartier General a schimbat
zona de adunare a Armatei, împingând-o peste frontieră.
„Ce prostie! se gândi Averescu: – cum să aduni Armata
pe teritoriu străin?”
Însă ordinul, ori cum ar fi el, este ordin, şi
Averescu, la 23 august 1916, a strămutat Cartierul
Armatei la Buşteni, unde s-a deplasat Şeful Cartierului
generalul Cristescu, iar el a plecat la Sinaia, împreuna
cu generalul Cotescu şi ofiţerii de stat major, care au
stabilit zona de adunare.
Divizia a IV-a în frunte cu generalul Burghele şi cu
şeful Cartierului colonelul Iacobini ocupase deja
Braşovul, fără luptă. Ungurii s-au retras în grabă, şi n-
au avut posibilitate să evacueze în regulă oraşul.
Mulţime de furgoane încărcate cu armament şi materiale
de război au rămas în curtea cazărmii. Divizia a fost în
grabă înarmată şi echipată cu armament şi echipament
nou, contemporan, aruncându-l pe cel vechi.
S-au descoperit cantităţi enorme de zahăr, făină,
conserve. De exemplu, într-o fabrică, organizată special
69

70. pentru necesităţile de război, s-au constatat cantităţi
impresionante de proiectile de artilerie de diferite
calibre, în curs de fabricare.
În zona de operaţii a Armatei a II-a au acţionat opt
grupuri de acoperire: „Buzău”, „Predeal”, „Predeluş”,
„Putna”, „Bratocea”, „Tabla Buţii”, „Bran”, „Moroieni”,
cu un efectiv de aproape 50 000 de oameni, cu 30 de
baterii. Scopul lor era de a lua sub control poziţii
dominante dincolo de frontieră, pentru a proteja astfel
masiv înaintarea trupelor principale.
Prima fază a fost realizată la 20 august, grupele
neîntâmpinând nici o rezistenţă. Se creă impresia unui
marş triumfal. Aceeaşi euforie era împărtăşită şi de
opinia publică.
La ora 3 dimineaţa, pe data de 24 august, soseşte
căpitanul Cezărescu de la Marele Cartier General cu o
ştire groaznică: capul de pod de la Turtucaia a fost luat
de bulgari, iar efectivul român fiind o parte nimicit, iar
o alta s-a înecat în Dunăre, voind să treacă pe malul de
Nord. Bulgarii i-au nimicit cu baioneta pe prizonieri. Au
supravieţuit doar răniţii, transportaţi la timp pe malul
celălalt.
Efectivul putea fi salvat, însa de la Marele Cartier
General, de la Secţia de Operaţii, maiorul R. Rosetti
ordonă: „Turtucaia nu trebuie să cadă. Garnizoana
trebuie să lupte până la ultimul om, deoarece trupe
proaspete vor veni în ajutor.” Trupe proaspete MCG nu
avea...
Căpitanul Cezărescu l-a întrebat ce părere are.
- Este o trădare naţională, căpitane. Nu se putea lăsa
un efectiv atât de numeros format în mare parte din
rezervişti, fără muniţii, fără artilerie, la capul de pod
…fără pod. Vinovat de tragedie este Marele Cartier
General. Trădarea vine de la voi. Vă declar că începem
războiul cu o pagină urâtă de tot, care va rămânea
pentru veci în istoria războaielor, şi o ruşine pentru
Armata română. Ce aveam de apărat la Turtucaia?
Averescu tăcu. Căpitanul rămase parcă vrăjit de
spusele generalului.
70

71. - Mi se strânge inima de durere. La 20 august
colonelul Vlădescu de la voi mi-a spus că Sibiul e deja
cucerit. Apoi am primit o informaţie că trupele care
înaintau spre Sibiu, prin Valea Oltului, axa principală
de mişcare, se retrag în panică neavând contact cu
inamicul. Panica a stârnit-o locotenentul în rezervă
Zaharia. Dar ce se face la Marele Cartier General?
- Nu ştiu, domnule general! Îmi permiteţi sa plec la
Bucureşti?
- Da, căpitane. Văd că eşti descurcăreţ. Bravo-
bravo, nu vreai să preiei comanda unui batalion? Am
nevoie acută de ofiţeri capabili şi îndrăzneţi.
- De acord, domnule general. Faceţi un demers la
Cartier.
Generalul Averescu a făcut demersul, însă MCG, nu
se ştie de ce nu permise transferarea căpitanului
Cezărescu. „Dacă demersul îl făcea generalul Prezan,
căpitanul Cezărescu era transferat imediat”, se gândi cu
amărăciune generalul Averescu.
La 24 august Armata a II-a a început ofensiva. La
sfârşitul acestei etape, Armata a II-a cu toate forţele din
componenţă se afla amplasată la Nord de Carpaţi, pe
aliniamentul Catalina-Arcuşi-Vâlcele-Feldioara-Şercaia-
Şinca Nouă.
Măcelul de la Turtucaia a avut două consecinţe
dezastruoase – una pur morală şi alta în plan material.
Cea mai gravă era cea morală, care discredita intrarea în
război, punând capăt entuziasmului general şi
evidenţiind pregătirea extraordinar de proastă a
României pentru acest război.
Constantin Argetoianu notează: „Turtucaia înseamnă
o dată mare în evoluţia politică a ţării noastre. O dată cu
căderea Turtucaiei au căzut şi solzii de pe ochii celor
mulţi, s-a prăbuşit întreaga schelărie politică ridicată de
Regele Carol I, în lunga sa domnie, în jurul statului
român”.
Dezastrul de la Turtucaia a adus în centrul atenţiei
figura generalului Averescu, a cărui popularitate a
crescut enorm, după victoriile din Carpaţi a Armatei a
II-a. Mulţi şi-au dat seama de valoarea scăzută a celor
71

72. ce au planificat şi conduceau operaţiile Armatei române,
regretând că în fruntea Marelui Cartier General nu se
află generalul Averescu.
Popularitatea generalului era acum atât de mare
încât chiar I.G. Duca, care îl dispreţuia (de fapt fără
motiv, doar din orgoliu de castă) pe Averescu a fost
nevoit să consemneze: „Când automobilul generalului
Averescu trecea pe Calea Victoriei, publicul i-a făcut o
entuziastă şi semnificativă ovaţiune”.
Şocaţi de înfrângerea de la Turtucaia, presaţi din
toate părţile, Ionel Brătianu şi Regele Ferdinand au fost
nevoiţi să se adreseze generalului Averescu şi să-i
accepte soluţiile pentru îndreptarea situaţiei militare.
România, luptând pe două fronturi, fără aliaţi la
intrare în război, căci Rusia ori nu era în stare să-şi
îndeplinească angajamentele, ori nu prea voia să se
angajeze pe acest teatru de război, cu o Armată
insuficient pregătită şi dotată, cu un corp de ofiţeri
prost pregătiţi, cu un Comandament de Căpetenie care
nu făcea faţă cerinţelor, înfrângerea era inevitabilă pe
întinsul front impus Armatei române în toamna anului
1916.
La 25 august la ora 4 dimineaţa Averescu a fost
înştiinţat prin telefon să se prezinte la Marele Cartier
General care se găsea la Peliş. A fost imediat primit de
Regele Ferdinand asistat de generalul Iliescu, care a
expus situaţiunea din Dobrogea.
- Armata bulgară poate în orice mo ment să treacă
Dunărea şi să atace Bucureştiul - spuse Regele – ce
părere aveţi?
Averescu, care urmărea atent mişcările trupelor
române şi ale inamicului răspunse fără şovăială:
- Atâta timp cât mai avem trupe gata de luptă în
Dobrogea, o asemenea întreprindere din partea
bulgarilor mi se pare puţin probabilă şi foarte riscantă.
- Mulţumesc, domnule general, vorbi Regele. Am
decis să organizăm o nouă grupare a Armatei a III-a. L-
am eliberat de la conducerea Armatei pe generalul
Mihail Arslan. Vă încredinţăm comanda ei, pentru a
72

73. restabili încrederea bucureştenilor care sunt foarte
alarmaţi.
- Mulţumesc de încredere Majestate. Îmi permiteţi
să plec?
- Plecaţi direct la Bucureşti. Comanda Armatei a II-
a o va prelua provizoriu generalul Cristescu.
Comandant al Armatei a II-a a fost numit generalul
Grigore Crăiniceanu, care totuşi nu a izbutit să se ridice
la înălţimea cerinţelor acestui post.
Averescu sosi la ora 7 dimineaţa la Bucureşti şi se
duse direct la comandamentul Armatei a III-a, unde a
fost pus la curent cu organizarea şi dislocarea Armatei.
Dacă dislocarea era cât de puţin bună, apoi organizarea
era deplorabilă.
Trupe de adunătură. Cu batalioane formate din toate
colţurile ţării, şi care fără a fi grupate în regimente şi
brigăzi, au constituit Divizii. Artilerie puţină, din cea
veche, cu tragere înceata.
„Trupe care poartă în ele germenul panicii!” gândi
Averescu. Şi cu aşa trupe „planul de operaţii” prevedea
a se lua Varna-Şumla-Ruşciucul şi a se înainta până la
lantra... Halal!”
Averescu demonstră la MCG că acest plan este o
eroare. Ulterior Armata română nu a avut succes pe nici
o direcţie operativă.
În după amiaza zilei de 26 august au sosit la
Averescu, pe rând, Cantacuzino, Take Ionescu, generalul
Nicolae Constantinescu, spunându-i, că toată speranţa
lor e în el, şi că este datoria lui să-i spună Regelui ce e
de făcut.
Averescu a promis că se va duce la Rege pentru ai
expune situaţia Armatei a III-a. Despre situaţia de pe
alte direcţii nu avea cum, caci nu dispunea, elementar,
de informaţie operativă de pe loc...
În ziua următoare Regele sosi în capitală. Silistra
era deja evacuată de trupele române. Averescu ceru
audienţă la Rege şi fu primit imediat. Regele era bine
dispus, însă treptat, din vorbele lui Averescu a înţeles,
că toate înfrângerile sunt ca urmare a organizării
defectuoase ale trupelor. A prezentat Regelui un
73

74. memoriu, ce trebuia de făcut urgent, în 2-3 zile, pentru
ca Armata a III-a să fie capabilă de luptă
Regele îi promise că va citi cu atenţie şi că îi va da
răspunsul cât mai repede. Averescu înţelese însă că
speranţa spre bine e slabă. Seara intră pe la el Take
Ionescu, căruia i-a spus tot ce credea, mâhnindu-l şi pe
el.
La 28 august artileria turco-bulgară a bombardat
teritoriul românesc, fără a primi un răspuns adecvat. De
ce nu se răspunde, se întreba Averescu. Nu putea să
creadă că tunul bulgar bate alături de cel turc contra
eliberatorilor săi din 1878, contra românilor şi ruşilor.
Ce monstruozitate!
Corpul VI de armată, era comandat de generalul
Văleanu, un general destul de bine pregătit, care îi
reproşa în faţă lui Averescu că a avut slăbiciunea să
accepte comanda unor trupe improvizate, caci în
realitate valoarea Corpului este sub aceea a unei Divizii.
Aceeaşi situaţie era şi la celălalt Corp de armată.
Veşti proaste de tot. În Dobrogea un batalion s-a
predat, iar altul a luat-o la fugă, numai la apariţia a
două escadroane bulgare.
La 28 august Averescu trimite Regelui şi Marelui
Cartier General „Memoriul Comandamentului Armatei a
III-a înaintat Comandamentului de Căpetenie.” El
expune greşelile MCG în organizarea şi dislocarea
forţelor armate, doctrină, după opinia sa, greşită şi
poate trădătoare a unor politicieni de a lupta pe două
fronturi cu o Armată neorganizată şi slab dotată. Apoi
trece la problemele Armatei a III-a, şi preîntâmpină, că
dacă în următoarele două zile nu se vor lua măsurile
necesare de întărire a Armatei, el îşi va da demisia. Nu
e o dezertare! Este scoaterea sa din calea celor ce vor
să-l vadă la fund.
A doua zi din Armata a III-a i-a mai fost luată o
Divizie. Cineva voia clar „să-l scoată pe Averescu din
minţi”, vorba unui celebru ziarist din presa timpului, să-
i strice reputaţia chiar cu o înfrângere a trupelor
române. Însă el a primit uimitor de liniştit această veste,
spunând: „Când eram la Nord, în Armata a II-a, mi s-au
74

75. luat două Divizii şi duse la Sud, acum, când sunt la Sud,
mi s-au luat tot două Divizii şi se duc la Nord.”
Aceste cuvinte au ajuns în presă. Opinia publică
începe să menţioneze tot mai mult numele lui Averescu.
Take Ionescu şi Nicolae Filipescu îl roagă să rămână la
post.
Pentru ca să înlesnească victoria în Dobrogea,
Averescu primi ordinul de a face nişte demonstraţiuni de
trecere a Dunării. A doua zi primeşte alt ordin: de a
cuceri insula Persina, ocupată de austrieci, de a distruge
flotila de monitoare austriece care se adăpostiseră
strategic în spatele ei. Făcu legătura cu contr-amiralul
Bălescu, care-i spune că marina nu-l poate ajuta cu
nimic.
Averescu făcu legătura cu Marele Cartier General. I
se spuse categoric că un astfel de ordin pur şi simplu…
nu a fost emis. Ce batjocură pe conducerea trupelor!
La 1 septembrie 1916 generalul rus Zaiontcikowsky,
Comandantul trupelor din Dobrogea, a atacat în zori
trupele turco-bulgare. Însa în Divizia 9 română s-a
stârnit panică, linia frontului a fost ruptă, si trupele
unite s-au retras la 20 km.
Peste tot doar înfrângeri. În Transilvania, Armata de
Nord, comandată de favoritul Regelui Ferdinand,
generalul Prezan şi Armatele I-a şi a II-a au trecut în
defensivă. Acest fapt a decis ca trupele române
împreună cu trupele ruseşti din Dobrogea să treacă în
ofensivă la Sud.
Generalul Averescu a fost numit Comandantul
Grupului Armatelor de Sud. Ordinul de numire la Grupul
de Sud i-a fost înmânat la ora 3,45 în dimineaţa zilei de
2 septembrie, şi prin care era invitat de Rege să se
prezinte ziua la Peliş, la întrunirea consiliului de război,
la care au luat parte: Regele, Brătianu şi generalii:
Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord,
Dimitrie Iliescu, Averescu, Ioan Culcer.
La consiliu s-a început o discuţie aprinsă între
generalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan.
- Este o greşeală vădită hotărârea Marelui Cartier
General de a lupta pe două fronturi, spuse Averescu.
75

76. - Trebuie susţinut energic planul iniţial elaborat de
MCG, spuse Prezan.
- Socot că soluţia la mo ment poate fi numai una:
defensiva în Nord, avantajată de natura terenului, şi o
ofensivă la Sud, replică Averescu
- Situaţia din Dobrogea nu este critică. Propun
întărirea Armatei de Nord cu forţe suficiente şi de a
continua ofensiva. Orice succes la Sud, peste Dunăre,
unde vor fi angajate forţele principale, oferă inamicului
posibilitatea să treacă la o contraofensivă. Ca urmare,
vom pierde dragii mei teritoriu.
- Eu am propus să organizăm o defensivă serioasă în
Nord, parie aproape amuzat Averescu – ca să se excludă
orice contraofensivă a inamicului.
- Nu există astfel forţe suficiente.
- Interesantă poziţie. Pentru o ofensivă se vor găsi
forţe, dar pentru o defensivă, care cere de 3-5 ori mai
puţine forţe, nu s-ar găsi…
- Marele Cartier General va hotărî cum se va
proceda.
Averescu ştia că MCG va proceda aşa cum a propus
Prezan, favoritul Regelui. Însă mai încearcă o dată…
- Înaintea intrării în război am propus ca lovitura
principală să fie îndreptată la Sud. De aceeaşi părere
erau şi experţii francezi. Ofensiva trebuia coordonată cu
ofensiva Corpului expediţionar de la Salonic, condus de
generalul Maurice Sarrail.
Soluţia adoptată în final a fost: de a se organiza o
ofensivă puternică la Sud şi continuarea ofensivei la
Nord.
A fost înfiinţat un nou comandament: Grupul
armatelor de Sud în frunte cu Averescu. Armata a III-a a
preluat-o generalul Gheorghe Văleanu. Armata de
Dobrogea, care intra în Grup a rămas sub comanda
generalului rus Zaiontcikowsky.
* * *
A doua zi a plecat pe frontul din Dobrogea, unde a
discutat cu generalul Zaiontcikowsky, un om foarte
amabil, cu experienţă de război, însă un slab strateg.
76

77. Generalul i-a arătat cât de demoralizate sunt trupele
române, accentuând însă că acest fapt este natural
pentru trupele care nu sunt obişnuite cu focul. Pentru
executarea manevrei propusă de Averescu, o manevră
strălucită, care l-a interesat foarte mult pe generalul
Zaiontcikowsky, el a propus să-şi distribuie regimentele
printre Diviziile române, întărind astfel moralul trupelor
formate din rezervişti. „Umilitor, dar aceasta este
situaţia la mo ment” – scria în „Notiţe” Averescu.
Cavaleria rusească nu luă parte la lupte. Fapt care l-
a mirat pe Averescu.
- Domnule general! De ce ţineţi cavaleria în spate?
De ce n-o trimite-ţi măcar în recunoaştere, să aflaţi ce
forţe vă stau în faţă?
- Nu e nevoie. Noi avem agenţi buni în Armata
bulgară şi ştim tot ce ne trebuie despre inamic.
- În timpul manevrei ce vom înfăptui-o, insistă
Averescu, să trimiteţi totuşi cavaleria să acţioneze
măcar minim posibil în spatele inamicului. Ordinul
respectiv îl veţi primi.
La întoarcere, la Cernavodă constată o adevărată
dezordine. Un singur medic, maiorul în rezervă
Zostinescu, aflat şi el acolo întâmplător. Răniţii curg şi
evacuarea se face cu greu de tot.
Marele Cartier General a adoptat planul propus de
Averescu. Seara au venit acasă, în ospeţie, generalul
Arthur Văitoianu, pământeanul şi prietenul său cu soţia
sa Rodica. După cină bărbaţii s-au retras în cabinet.
- Am făcut cunoştinţă cu planul tău. Este un plan
extraordinar!
- Unde ai făcut cunoştinţă cu el?
- La MCG. Toţi comandanţii de Divizii ce vor
participa la operaţie au făcut cunoştinţă cu el.
- Ce prostie, Arthur! Am rugat mult să nu ştie
nimeni până în ziua operaţiei. Dacă află de plan
mareşalul von Mackenzen, comandantul forţelor unite
germano-turco-bulgare, nu se va izbuti nimic. E un
militar bun, îl cunosc de când eram ataşat militar în
Germania, şi, te asigur că, n-o să ne permită să ne
desfăşurăm acţiunile în adâncimea teritoriului bulgar.
77

78. - De acord. Atacul prin surprindere e o iluzie, nu se
va putea realiza.
- Acum mă tem să nu cădem într-un fel de capcană.
Ca proştii de mahala.
- Sandu, spuse cu un fel de înflăcărare juvenilă
Arthur, permite-mi te rog să trec cu Divizia mea primul
Dunărea. Voi organiza recunoaşterea în toate direcţiile.
Cavaleria va lucra intens. N-o să permit să cădem în
vreo capcană.
Averescu îl privi atent. Tăcu. Apoi, cu o strălucire
caldă în ochi rosti:
- Arthur, mă bucur enorm că am un astfel de
prieten. Sunt sigur că te descurci. Începe chiar de mâine
pregătirile.
La 6 septembrie Averescu se pomeni cu o delegaţie
parlamentară, alcătuită din vreo 20 de persoane. Scopul
acesteia era de a-i propune lui Averescu postul de Şef al
Marelui Cartier General!
- Mersi mult, dragii mei, pentru încredere dar,
vedeţi dumneavoastră, mi-a trecut cam de mult pofta de
a fi Şeful MCG.
- De ce, domnule general? toţi îi cunoşteau de fapt
dorinţa de a conduce MCG.
Averescu părea neclintit:
- De atunci s-au petrecut multe evenimente. Dacă
accept, fac o încurcătură cu mine însumi, râse Averescu.
Şi ar fi o treabă urâtă. O ştiţi.
- Poporul, presa, cer tot mai insistent ca în fruntea
Armatei să fie pus un general care să oprească cu
siguranţă defensiva trupelor noastre, în care Armata
poate avea încredere.
- Îl recomand pe generalul Cristescu. Eu doresc să
rămân pe front.
A doua zi împreună cu ataşatul militar rus,
colonelul Tatarinov, a plecat la Constanţa, unde se
debarca Divizia 105 rusă. Aspectul trupei admirabil,
însă ofiţeri puţini. A primit defilarea trupelor.
Ruşii au fost impresionaţi de faptul că Averescu i-a
salutat în limba rusă, pe care o ştia la perfecţie. Locul
78

79. trecerii Dunării, ales de Arthur Văitoianu, era mai
favorabil decât cel din 1913.
Averescu avea impresia că MCG român era în
mâinile inamicului, căci cât rău făcea el, nici inamicul
nu putea face ( de fapt aşa şi era, însă Averescu nu ştia
că şeful Marelui Cartier General, generalul Zottu se
dovedi a fi un simplu spion german). Punând sub
comanda lui Averescu l6 Divizii ( 11 române, 2 ruse, l
sârbă, o Divizie de cavalerie rusă şi una română) Marele
Cartier General a plasat în spatele întregului front un
singur aparat administrativ. La celelalte 11 Divizii
rămase funcţionau trei aparate administrative. Iarăşi vor
să-l tragă pe Averescu la fund? se întrebau unii.
Probabil că aşa şi era.
* * *
La întoarcerea de la Flămânda, unde rămase
nesatisfăcut de mersul lucrărilor, pe de asupra capului îi
mai zburară şi o mulţime de aeroplane străine. Ajuns la
Bucureşti văzu câte victime nevinovate provocă
bombardamentul german.
Însă cea mai mare, cea mai teribilă veste îl aştepta
la Bucureşti, acasă. Fiica sa Margaret şi cei doi nepoţi,
care se deplasau într-un automobil împreună cu părinţii
soţului, au nimerit sub bombardamentul german. Toţi au
murit pe loc.
Clo plângea necontenit. Se părea că a îmbătrânit cu
mult. Rodica era lângă ea şi o calma. Ginerele Mihai nu
ştia de tragedie. Unde este, Clo nu ştia. Averescu l-a
chemat urgent. Maiorul Munteanu lupta pe front. Sosi în
ultimul moment.
Ştiind cât de mult îşi iubea Mihai soţia şi copiii, se
temea ca el să nu facă ceva urât cu el însuşi, Averescu îl
rugă pe Arthur să aibă grijă de el. Însă Mihai nu scoase
nici o vorbă nu numai la înmormântare, ci şi trei zile
după aceea. Părea împietrit. Se uita la oameni, dar nu
vedea pe nimeni. În faţă îi stăteau copiii săi şi ea… cea
care l-a iubit aşa cum era, pe care o iubea mai mult ca
orice pe lume… Nu credea că nu va mai fi întâlnit de ea,
cu zâmbetul ei cel gingaş, cu săruturile lungi…
79

80. Maiorul Munteanu rămase singur pe lume... Clo şi
Rodica se străduiau să-l susţină cum puteau. S-a
despărţit cu greu de ele. Însă, ca şi la înmormântare, n-a
vărsat nici o lacrimă. Se uitau în urma lui, presimţind că
pe front el va căuta moartea… oriunde.
Revoltat de aceste bombardări barbare, care
considera e, nu sunt caracteristice naţiunii germane,
Averescu a redactat în limba germană o telegramă pe
care o adresă Mareşalului von Mackenzen. Şeful
cenzurii, ministrul Duca, însă o opri.
Seria de bombardamente continuă.
Comandantul Armatei de Dobrogea, generalul
Zaiontcikovsky, îşi avea Statul Major situat la Medjid.
Averescu se deplasă acolo.
- Domnule general, i se adresă Zaiontcikowsky, –
permiteţi-mi să atac inamicul.
- De ce, domnule general? îl întreabă simplu, în
ruseşte Averescu.
- Să nu-i dau timp inamicului să se întărească.
- Ofensiva Armatei de Dobrogea va fi mai efectivă,
dacă se va desfăşura odată cu ofensiva Armatei a III-a.
- Permiteţi să observ că vă pregătiţi ca râmele,
foarte încet, de ofensivă, domnule general. Cât vă tot
foiţi inamicul se va întări, şi apoi ne va fi extrem de
greu să-l scoatem din tranşee.
Averescu ştia că rusul are dreptate, însă nu se hotărî
să atace spontan, din capul lui.
- Domnule general, prezentaţi-mi un raport în scris
şi o să vă permit ofensiva, fireşte pe răspunderea D-stră
personală. Zâmbea cu subînţeles. Nu vreau să-mi
reproşaţi că vă îngrădesc iniţiativa. Averescu era sigur
că acest general are dreptate.
- Domnule general, încercă să „înmoaie” situaţia
generalul rus, am spus-o numai ca să vă fac să urgentaţi
pregătirea operaţiunii.
- Bună metodă de a mă îndemna personal pe mine!
Însă prin ce metode să îndemn eu Marele Cartier
General! se gândi Averescu.
80

81. La 16 septembrie 1916 Averescu scria : „Am
întrunit comandanţii de la regiment în sus, la Colibaş, la
ora 4 după amiază. Le-am explicat rolul operaţiunilor
Armatei a III-a. Cuvintele mele au fost ascultate cu
încordare vădită, iar ultimele au fost acoperite cu urale
entuziasmate. Generalul Văleanu, locţiitor de comandant
la Armata a III-a, foarte emoţionat, mi-a răspuns în
câteva cuvinte bine simţite, care şi ele la rândul lor, au
fost urmate de urale entuziasmate.
Cred în izbândă!”
La 17 septembrie 1916 generalul Averescu a emis
Ordinul de operaţiuni nr. 168, prin care dispunea ca
Armata de Dobrogea să treacă în ofensivă şi să rupă
frontul advers în sectorul dinspre mare, împingând
trupele bulgare spre Sud-Vest pe direcţia de înaintare a
Armatei a III-a, care trebuia să forţeze Dunărea şi să
încercuiască Armata bulgară.
Regele Ferdinand a aprobat fără nici o rezervă
ordinul pentru operaţiunile coordinate ale Armatelor de
Sud. Averescu a cerut Divizia a II-a de cavalerie, însă i
s-a răspuns că ea este necesară în munţi! Cavalerie în
munţi?!
După amiază Averescu se pomeni cu colonelul
Tatarinov, ataşatul militar rus, care îi citi o telegramă
lungă şi plictisitoare de la generalul Alekseev,
Comandantul Frontului de Sud-Vest rus. Acesta
considera trecerea Dunării pe la Flămânda o mare
primejdie. Propunea să se treacă pe la Rahovz pentru a
înainta apoi rapid spre Berkovats. O altă variantă ce se
propunea era de a se ataca în Dobrogea numai cu forţele
ruso-române a Armatei de Dobrogea.
Averescu îl rugă pe colonelul Tatarinov să-i
telegrafieze generalului Alekseev că primeşte sfaturi
până a lua hotărâri, şi nu după. În ce priveşte trecerea
pe la Rahova, mai adăugă Averescu, „cu siguranţă că
generalul n-a studiat bine harta.”
Pe data de 18 septembrie s-a început operaţia, ori
manevra cum a numit-o Averescu, de la Flămânda.
Divizia 10-a, comandata de generalul Arthur Văitoianu
şi-a trecut infanteria, însă construcţia podului pentru
81

82. artilerie, căruţe şi trăsuri se făcea cu întârziere – şi totul
din cauză că puterea de tracţiune a şalupelor -
remorchere era insuficientă.
În plus după amiază podul în construcţie a fost
atacat de aeroplanele germane. Lucrările au fost
suspendate. S-au înregistrat ofiţeri şi oameni de trupă
morţi şi răniţi. Averescu telegrafie la MCG, ca podul să
fie păzit de aeroplanele române. Nu primi nici un
răspuns. La orele 7 seara podul a fost terminat.
Peste noapte s-a dezlănţuit o adevărată furtună, care
a rupt două aşa-zise „portiţe” la pod. Averescu ordonă
să se facă totul pentru a se înlătura stricăciunile
provocate de vântul năprasnic. Cu mult efort, în scurt
timp podul era practicabil şi la ora 7 pe el a început să
treacă artileria Diviziei a 10-a. Tot noaptea a mai trecut
pe ambarcaţiuni, a fost transportată o brigadă a Diviziei
21.
La un moment dat comandantul Corpului VI raportă
că spre zona de trecere înainta o escadră de monitoare
inamice. Era o escadră austriacă adăpostită între malul
drept al Dunării şi insula Persina.
Pe de altă parte, ploaia, care începuse odată cu
vijelia, desfundase drumurile şi făcuse imposibilă orice
deplasare în afară de şosea.
Averescu a suspendat orice deplasare a trupelor şi
plecă la Marele Cartier să expună situaţia creată. A fost
primit imediat de Rege.
- Domnule general, simt că aţ i venit cu o veste
proastă. Ceva nu merge cum trebuie?
- Totul decurgea bine. Însă furtuna şi ploaia de
aseară ne-au creat dificultăţi în planul nostru. A mai
apărut o problemă: monitoarele austriece au ieşit din
adăpost şi sunt gata să atace podurile. Unde-i flota
noastră fluvială?
- Cred că aveţi vreo propunere?
- Da, Majestate. Propun următoarele: Unu: A se
reduce pentru moment, operaţiunile la proporţiunile unei
demonstraţiuni ameninţătoare.
Doi: De retras artileria şi grosul infanteriei pe
malul stâng.
82

83. Trei: Pe malul drept de lăsat numai numărul necesar
de batalioane şi artileria uşoară 53 mm, pentru a
organiza şi ocupa un cap de pod.
Patru: Să se ia măsuri pentru a lipsi escadra de
monitoare inamice de posibilitatea de a aduce
stricăciuni.
Regele aprobă imediat planul, şi Averescu transmise
direct de la Marele Cartier ordinul respectiv. La ora 10
seara a avut o întâlnire cu Comandantul artileriei grele,
pentru a examina posibilitatea de a distruge ori de a
scoate din acţiune escadra de monitoare inamică.
La retragerea trupelor nu s-a produs nici un
incident. Bombardamentele aeriene, reluate de inamic
după ce se înseninase cerul, n-au provocat nici o daună.
La 20 septembrie însă, la ora 12, podul a fost
torpilat şi distrus pe o lungime de 50 m. Artileria grea şi
forţele apărării fluviale uitaseră de escadra inamică.
Aceasta înaintă pe neobservate şi atacă. Situaţia deveni
de-a dreptul gravă. „Ghinion după ghinion!”, gândi
Averescu.
Sosi contra-amiralul Bălescu, trimis de Marele
Cartier pentru a vedea ce ajutor poate să dea marina. În
timpul consfătuirii, sosi şi generalul Cristescu de la
Marele Cartier General cu un ordin, în care se spunea
„...Trecerea Dunării nemaifiind posibilă, se vor retrage
trupele… iar Diviziile 21 şi 22 vor fi trimise pe frontul
de Nord.”
Averescu fierbea. Încearcă să demonstreze, că odată
ce a fost lăsat un cap de pod şi podul, „operaţiunea
trebuie suspendată numai în timp, dar nu şi anulată.”
Trupele s-au retras. Ordinul adus de generalul
Cristescu a produs un efect deprimant în rândurile
Armatei.
Generalul Gheorghe Dabija a apreciat drept justă
anularea operaţiunii de la Flămânda, determinată de
situaţia generală de pe frontul românesc. Dar tot el a
remarcat concepţia îndrăzneaţă a planului de atac şi a
apreciat că, dacă acţiunile de luptă ar fi continuat,
puteau să aducă rezultate dintre cele mai bune pe frontul
de Sud.
83

84. La rândul său, generalul Ştefan Toşev comandantul
Armatei a III-a bulgară a declarat că această operaţiune
a creat panică în rândul trupelor bulgare şi dacă
continua, ar fi avut, cu siguranţă succes.
Oricum, aşa-zisa „manevră de la Flămânda”, cu
toate plusurile şi minusurile ei, a contribuit mult la
sporirea popularităţii generalului Averescu. Marele
istoric N. Iorga remarca valoarea generalului Averescu
ca militar „Am văzut la noi, în 1913, la Cartierul
general din Corabia, un om pe care îl cunoşteam din
politică şi nu-l cunoşteam avantajos. Vagonul lui era o
colecţie de hărţi şi o bibliotecă. Acolo se deschidea
întâi fereastra dimineaţa şi ultima lumină era în căsuţa
lui. Nevoile materiale ale vieţii păreau să nu existe
pentru el, cum existau pentru alţii. La anume ceasuri
apărea de acolo un călugăr în uniformă, care mergea la
rostul lui, fără încetineală şi fără grabă. Nu impunea
prin nimic această siluetă palidă de om slab şi rece, dar
aveai siguranţa că de aici, de la neîntrerupta cugetare
din acest cap ascet, pleacă toată mişcarea ce se
desfăşoară peste munţi şi văi şi că ea îşi va atinge
ţinta… Numirea generalului Averescu pe frontul de Sud
a născut speranţe şi chiar dacă ele nu s-au materializat
temporar, acest lucru nu trebuie să nemulţumească,
deoarece lumea crede că generalul va da izbânda
finală…”
Întâlnirea cu generalul Arthur Văitoianu l-a făcut pe
Averescu să sufere şi mai mult. Era supărat rău că n-a
fost în stare să-i convingă pe cei de la Marele Cartier
General.
- Nu-ţi fă atâtea probleme. Nu-i vina ta. E un lucru
pe care îl înţeleg mulţi. Să-i ia naiba, Arthur încerca să-
l liniştească. Dar tot el adăugă: Ce bine începuse totul!
Bine de tot. Însă cu natura nu te pui.
- Cu natura şi cu proştii... reacţionă Averescu
posomorât.
- Sunt ferm convins că izbuteam. Dar ce avânt
patriotic clocotea în soldaţi! Erau mândri că participă şi
siguri că vom învinge. Păcat! Dar… asta-i situaţia.
84

85. - Mi s-au luat două Divizii. Cu ce să lupt acum? Ce
ne aşteaptă, Arthur, în viitor cu un aşa Stat Major? Nu-
mi pot închipui! Ca să vezi: nici primejdia care ne
înconjoară nu poate stăvili pasiunile meschine. Acum se
bucură că nu mi-am putut înfăptui planul. Nenorociţii!
S-au despărţit târziu în noapte
* * *
…Armata a II-a se retrăgea într-o adevărată
dezordine de la Braşov spre frontieră. Deşi atacul era
aşteptat, Armata, primind o lovitură bruscă, se puse pe
fugă.
Prin ordinele sale nechibzuite, generalul
Crăiniceanu crease în Armata a II-a o situaţia
insuportabilă de dezordine şi neîncredere, fapt care i-a
determinat pe un grup de ofiţeri să se adreseze Regelui
pentru schimbarea cât mai grabnică a lui Crăiniceanu.
Şi cu fiece zi, oră, situaţia se agrava. Panica
cuprinse trupele de la general până la ultimul soldat.
Armata de Nord, condusă de generalul Prezan, întărită
cu două Divizii scoase de pe frontul de Sud acum se
retrăgea şi ea cuprinsă de panică. Se creă impresia că
nimeni şi nimic nu mai poate opri această mulţime de
oameni înnebuniţi de frică, care nu executau ordinele
superiorilor.
Regele, împreună cu apropiaţii săi, cu oamenii
politici, căuta o ieşire rapidă din situaţia creată. La 24
septembrie, Take Ionescu, a propus Regelui numirea
generalului Averescu în calitate de Generalissimus, de
comandant suprem. Acesta i-a răspuns, că după
constituţie Generalissimus ar fi doar el, Regele
Ferdinand, şi s-a opus şi mai categoric ca Averescu să
fie numit şi în fruntea Armatei a II-a.
Situaţia se agrava şi mai mult. Barbu Ştirbey
susţinut de Ionel Brătianu şi de alţi politicieni l-au
convins în sfârşit pe Rege să-l numească pe generalul
Averescu comandantul Armatei a II-a.
La 25 septembrie generalul Alexandru Averescu este
numit, din nou, Comandant al Armatei a II-a. Sosit la
85

86. Buşteni, unde era situat Cartierul General al Armatei
găsi acolo doar un locotenent de serviciu, şi care nu
avea nici cea mai mică veste privind situaţia trupelor
Armatei a II-a. Împreuna cu maiorul Ressel, devotatul,
curajosul şi inteligentul său şef de cabinet, s-au aşezat
la telefon şi în timp de două ore au stabilit unde se aflau
Diviziile Armatei a II-a, şi prin ele Averescu a reuşit să
stabilească situaţia trupelor de pe tot frontul. De la
prizonieri află aproximativ situaţia trupelor inamice.
Averescu a notat atunci: „Nu am nici timpul, nici
talentul necesar, pentru a reda cu condeiul haosul şi
deprimarea care am găsit-o în mijlocul acestei
nenorocite Armate. Faţă de această situaţie, mi-am pus
întrebarea dacă voi izbuti să restabilesc ordinea‘?”
La ora 3 noaptea a redactat o serie de instrucţiuni
clare, prin care se ordona: rezistenţă la limită, fără cel
mai mic gând de retragere. Aceste instrucţiuni-
dispozitiv decurgeau din experienţa de luptă pe care o
acumulase şi din faptul, că şi inamicul este obosit şi
sleit de puteri.
A depistat încă o boală a Armatei: comandanţii erau
dominaţi de sentimentul fricii. La cea mai mică presiune
a inamicului, erau gata de retragere. Cu aceşti
comandanţi şi hotărî să lucreze Averescu care se deplasa
pe linia întâi şi sta în tranşee în plină statură. De câteva
ori gloanţele i-au trecut pe lângă urechi, însă el nu se
aplecă, dând pildă la toţi: ofiţeri şi soldaţi. Pilda nu
tocmai bună a generalului a condus totuşi în cele din
urmă la o schimbare treptată de moral. Ofiţerii nu se
mai încumetau să ordone la întâmplare retragerea, iar
soldaţii îşi spuneau, că dacă Generalul Averescu nu se
apleacă fără rost în faţa gloanţelor, noi ce, suntem mai
fricoşi?
La 26 septembrie 1916 generalul Averescu
înaintează Regelui un raport, în care arată de ce a
ordonat retragerea în defileuri: starea deprimantă a
trupelor, superioritatea artileriei grele de care dispunea
adversarul. Totodată a cerut să-i fie trimise Diviziile
promise, sau Divizia de vânători rusă.
86

87. Toate forţele dislocate în Carpaţi au trecut la
defensivă. Această situaţie a dispus Marele Cartier
General să formeze o nouă structură de comandament,
Grupul de Armate „Nord”, compusă din Armata a II-a şi
Armata de Nord.
La 29 septembrie generalul Averescu a fost numit
Comandantul Grupului. Însă MCG continua să transmită
ordinele direct generalului Prezan, ignorându-l pe
generalul Averescu.
… Aceasta era a cincea numire în mai puţin de 2
luni.
Sună personal Regele Ferdinand.
- Domnule Averescu, doresc să prezentaţi cât mai
repede un proiect de operaţiuni ale Armatei a II-a şi de
Nord.
- Înţeles, Majestate.
- Şi încă una generale: îmi trebuie părerea dumitale
asupra operaţiunilor Armatei I. Starea ei mi-i clară.
Gândiţi-vă la faptul că ar putea trece sub comanda
dumitale.
- Se va îndeplini, Majestate. Am nevoie de
generalul Constantin Prezan, Comandantul Armatei de
Nord. Armata se retrage în dezordine pe tot frontul, însă
el nu este la Cartierul său şi nimeni nu ştie unde este. Se
afla la Majestatea Voastră?
- Nu, nu e la noi, răspunse în grabă Regele.
Averescu înţelese că nu a greşit.
- Dacă cumva vă sună, transmiteţi-i să revină la
Armata sa.
Primul lucru, şi cel mai important cerut de Averescu
de la comandanţii de toate rangurile a fost să reziste cu
orice preţ. Apoi s-a deplasat în Valea Prahovei, pentru a
organiza acolo o rezistenţă solidă.
Pentru ocrotirea castelului Regal Peleş, Averescu s-
a deplasat mai la Nord de Sinaia, însă n-a găsit o astfel
de poziţie favorabilă de apărare. În schimb, mai la Sud,
la Comarnic, găsi o aşa poziţie, unde cu o bună
organizaţiune se putea obţine o adevărată „încuiere” a
văii. Împreună cu generalii Cotescu, Comandantul
Corpului II Armată, şi Arthur Văitoianu, Comandantul
87

88. Diviziei 10, a organizat o cercetare amănunţită a
viitoarelor poziţii
La împuternicit pe generalul Văitoianu, în care avea
toată încrederea, cu organizarea poziţiilor de apărare.
Acum se mai linişti, ştiind că Arthur nu va permite
inamicului să treacă de poziţiile ocupate.
Pe altă direcţie, în valea Teleajenului, Averescu
descoperi o poziţie de apărare mai bună ca cea de la
Comarnic, împuternicindu-l pe Comandantul Corpului I
Armată generalul Tănăsescu cu organizarea ei. Pe aceste
două direcţii era liniştit. Îl neliniştea doar direcţia Bran.
În dimineaţa zilei de 1 octombrie 1916 Averescu
sosi la Bacău, la Cartierul General al Armatei de Nord,
unde a avut o discuţie aprinsă cu generalul Constantin
Prezan. Din spusele lui Prezan retragerea este bine
organizată. Însă din rapoartele Comandanţilor de unităţi,
cu care Averescu făcuse cunoştinţă şi din frazele
scăpate de Prezan, înţelese, că retragerea haotică a
trupelor a fost impusă de inamic dar şi de sentimentul
de frică faţă de duşman, stare care cuprinse toată
Armata, de la soldat la general.
Averescu îi adresă Regelui un memoriu în care
propunea renunţarea la orice ofensivă, căci exista riscul
major şi aproape iminent al spargerii frontului din
Carpaţi. A apreciat că retragerea Armatei de Nord s-a
produs şi din cauza lipsei de moral combativ dar şi
dotarea proastă. Pentru o ofensivă cu succes, a cerut
dotarea suficientă a trupelor cu artilerie, cu mitraliere şi
cu ofiţeri români, care luptau în Armata austro-ungară,
şi acum căzuseră prizonieri la ruşi.
Regele a ordonat să fie folosită pedeapsa capitală în
cazurile când unităţile se vor retrage fără ordine.
Până la sfârşitul anului 1916, între Marele Cartier
General şi generalul Alexandru Averescu conflictul „a
continuat să mocnească.” Dumitru Iliescu îi reproşa
cinic lui Averescu nepricepere în conducerea trupelor.
În schimb, generalul Averescu vorbea deschis că
colaboratorii Marelui Cartier General în frunte cu
Dimitrie Iliescu nu erau în stare să conducă nici trupele
88

89. şi nici Marele Cartier, generând mereu doar debandadă
şi haos.
Situaţia Armatei a II-a era critică, fiind atacată pe
tot frontul. Cea mai puternică presiune inamicul punea
la trecătoarea Predeal şi pe culuarul Bran-Rucăr.
Cucerirea acestor poziţii deschidea drumul spre
Bucureşti: scopul acestor atacuri.
Trecătoarea Predeal era apărată de grupul “Predeal”
format din Divizia 21, comandată de generalul Lambru
şi Divizia 10, comandată de generalul Arthur Văitoianu.
În urma unei noi restructurări, Grupului „Predeal” i
s-a repartizat şi Divizia 4 infanterie. Comandantul
Grupului a fost numit generalul Constantin Costescu.
La 11 octombrie trupele române s-au repliat pe linia
de apărare cu axa Valea Azuga. Trupele germane şi
austro-ungare n-au putut străpunge această linie de
apărare.
Proiectul de operaţiuni, întocmit de Averescu,
prevedea o fază defensivă, pe timpul căreia să se
organizeze 6 divizii, eşalonate în adâncime astfel, încât
să se poată forma o rezervă de 10 divizii, 4 din ele
ruseşti, care trebuiau să sosească. Apoi o ofensivă pe
frontul: Braşov – Kezsdi – Vasarhely.
Divizia 22, comandată de generalul Razu, atacată de
5 batalioane alpine la flancul stâng, s-a grăbit să se
retragă spre Câmpulung, creând o adevărată panică în
rândul populaţiei, care ştia la ce se poate aştepta de la
unguri. Averescu a ordonat să se menţină poziţiile pe
linia de apărare la Sud de Rucăr. A transferat Divizia 12
de la Ploieşti la Câmpulung. Comandantul Diviziei,
generalul Găiseanu, primeşte 0rdinul şi instrucţiunea de
la Averescu de a executa o viguroasă contraofensivă
asupra flancului stâng al inamicului şi la stânga Diviziei
10 comandată de Arthur Văitoianu.
Un batalion inamic, apărut la Tabla Buţii, a făcut să
se retragă Divizia a 3-a, comandată de generalul
Niculescu.
La 4 octombrie i s-a pus la dispoziţie Divizia a 3-a
rusă, ca rezervă la apărarea Bucureştiului. Comandantul
ei s-a arătat un om cu sânge rece, „un sclav al datoriei”.
89

90. La data de 7 octombrie Averescu notează „…A m
avut vizita generalului francez Berthelot. Nu ştiu dacă a
fost simplă politeţă sau sinceritate, dar a împărtăşit în
totul, absolut în totul, vederile mele: necesitatea de a
reorganiza trupele, de a crea o rezervă puternică şi de a
îndruma cu ea o ofensivă viguroasă. Crede dânsul că în
urma acestei ofensive, ajunşi la debuşeurile munţilor, să
ne oprim, pentru a duce tot disponibilul pe frontul de
Sud. Preluarea proiectului meu de la începutul lui
septembrie!”
Generalul Găiseanu a propus să se amâne ofensiva.
Lui Averescu i se păru că generalul n-are încredere în
biruinţă. „Cu o astfel de dispoziţie nu se câştigă
bătăliile, generale!” îi spuse Averescu. Găiseanu a fost
schimbat pe loc cu generalul Cotescu.
„Ce sărăcie de oameni la treabă, şi ce belşug la
pretenţiuni!” se gândi Averescu.
…Pentru atacul de la Nămăeşti totul era acu m
pregătit aşa, încât izbânda era mai mult ca asigurată.
Dar viaţa, oamenii îl mai loviră o dată dur pe Averescu.
La ora 1 spre dimineaţă, primi ordin să transfere Divizia
rusă de puşcaşi la Dobrogea, unde situaţia era,
chipurile, critică.
Ce era? Necunoaşterea situaţiei de către MCG,
trădare sau răzbunare? Nici în timpul războiului
duşmanii săi nu se astâmpără!
Însă „neplăcerile” din această zi nu se terminaseră.
Plasarea nepotrivită a trupelor Armatei de Nord, în care
trecătoarea Oituz a rămas păzită doar de… cavalerie.
Pe acolo şi a fost atacat flancul stâng al acestei
Armate.
Speriat şi, fără să analizeze situaţia şi fără să-i
raporteze lui Averescu, încălcând astfel subordonarea
generalul Prezan, telegrafie direct la MCG, anunţând că
se află într-o situaţie critică şi că cere ajutor.
Averescu i-a cerut de urgenţă lui Prezan un raport
amănunţit şi urgent privind situaţia trupelor sale şi
lămuriri vizând faptul adresării acestuia direct la MCG.
Generalul Prezan îi răspunse cu aroganţă că face ce
crede de cuviinţă în Armata lui. Averescu îi răspunse
90

91. calm că aşteaptă cele cerute în maxim două ore. După
care închise telefonul.
Armata a II-a se pomeni cu trei ofiţeri francezi, care
aveau experienţa de doi ani de război. Un infanterist, un
artilerist şi un mitralior. Comandanţii s-au dovedit a fi
ofiţeri de ispravă.
Efectul retragerii trupelor ruseşti s-a resimţit
imediat. Germanii au ocupat imediat înălţimile părăsite,
de pe care urma să înceapă atacul principal al trupelor
române. Planul, gata pregătit nu mai putea fi înfăptuit.
Averescu caracteriză scurt acţiunile MCG printr-o frază
scurtă: „Nu au simţul realităţii.”
Marele Cartier General, unde a fost invitat generalul
Averescu, întocmea planul de evacuare a Olteniei şi o
parte a Munteniei. Era prezent şi generalul Prezan, care
se deplasase la Bucureşti fără să anunţe Cartierul
General al Grupului de Nord. Dacă acesta ar fi fost în
armata germană, ar fi fost scos imediat din funcţie şi
arestat iar tribunalul militar îi pecetluia clar soarta. Era
în data de 10 octombrie 1916.
Întors la Cartier, Averescu primi raportul
comandantului Diviziei 21, generalului Lambru, că
apărarea poziţiilor de la Predeal fără forţe noi este
imposibilă. A ordonat încă odată că gândurile oricărui
comandant să fie legate doar de păstrarea poziţiilor, de
rezistenţă necondiţionată.
11 octombrie 1916.
Situaţie grea la Câmpulung şi la Predeal. Din
efectivul Diviziei 21 au rămas numai 2 400 de oameni.
Chiar şi cei 7000 de soldaţi trimişi din diferite unităţi,
nu puteau face faţă situaţiei. Numai Divizia a 10-a la
Câmpulung a generalului Văitoianu sta neclintită. Însă
exista primejdia de a fi încercuită. A ordonat retragerea
spre Azuga, cu condiţia că va fi executată ca o
schimbare de poziţii. A raportat la MCG. Primi o
telegramă semnată de Rege, o telegramă comică, care va
rămâne în istoria militară română ca dovadă că Marele
Cartier General, şi Regele, în momentele cruciale ale
ţării, „trăiau în nori”.
91

92. Prin ordinul său, generalul Averescu îl numi pe
generalul Arthur Văitoianu Comandantul Corpului II,
care a doua zi raportă că situaţia la Predeal nu e atât de
grea, încât să fie nevoie de retragere. Acest lucru se
datora şi ofensivei din ajun a Diviziei 10, comandată
încă de generalul Văitoianu, care l-a făcut pe inamic să
fie mai puţin activ la Predeal.
13 octombrie 1916.
La aripa stângă a frontului inamicul a spart frontul.
Marele Cartier General era alarmat. Averescu pleacă
imediat la Câmpulung. Trecând prin Târgovişte, se
întâlni cu generalul Cotescu, care se pregătea de fugă.
Însă aflând că generalul Averescu pleacă încolo, a mers
şi el. Era aşteptat de generalii Găiseanu şi Razu.
După ce luă cunoştinţă de situaţie, ordonă să se
atace prin spărtura făcută. Un atac victorios. Imediat
situaţia se îmbunătăţi considerabil. Primejdia a fost
înlăturată definitiv.
Seara, la ora 10, porni înapoi. La marginea oraşului
se opri. O femeie se apropie de automobil şi spuse:
„...Am auzit că avem un general mare, grozav de tot,
pune săracul pieptul în toate părţile pentru noi, îi zice
Averescu.” Generalul Mărdărescu, care se afla alături, o
întrebă dacă nu doreşte să-l vadă pe acest general.
Averescu îi şopti că nu e nevoie.
A stat de vorbă cu ofiţerii francezi. Inteligenţi şi
instruiţi, cu o bogată experienţă militară şi de război. Le
lipsea, însă, ca majoritatea ofiţerilor români simţ ul
realităţii, simţul practic. Cunoaşterea „termenului”.
Armata franceză ţinea front de 500 km cu un efectiv de
80 de Divizii, pe când Averescu ţinea frontul de 140 km
numai cu 8 Divizii schelete. O Divizie franceză, bine
dotată, cu un efectiv completat conform normelor de
război, acoperea un front de 6 km, iar una română, cu un
efectiv departe de a fi în normă, prost dotată, de 18 km.
Aşa că sfaturile ofiţerilor francezi nu aveau nici o
valoare.
92

93. 15 octombrie 1916.
Generalul Averescu notează „Două luni de război.
Numeroase înfrângeri. 25% din efectiv scos afară din
luptă. Războiul adus în ţară. O parte din teritoriu
pierdut şi absolut nici o victorie. La Dobrogea s-a
pierdut şi linia Cernavodă – Constanţa.
Faptele însă vin îndată şi se răzbună în mod crud şi
brutal. Nenorocire, numai că răzbunarea este mai mult
pe spinarea ţarii decât pe a vinovaţilor...
Am fost propus din nou la funcţia de Şef al Marelui
Cartier General. Însă s-a opus maiorul Rosetti. Trebuie
să-i mulţumesc cu ocazia. Totuna refuzam, ca şi prima
oară. Interesant este însă faptul, ce rol important are sau
se atribuie unui maior, în tragedia ce se desfăşoară în
ţară.”
18 octombrie 1916.
Generalul Averescu notează: ,, Astăzi atac serios la
grupul Predeal. Mai ales contra Diviziei care este în
poziţie la Vest de Azuga. Inamicul a reuşit a pune picior
în centrul Diviziei, pe punctul de ramificare a celor
două coarne ale Clăbucetului.
A venit la mine prietenul şi pământeanul meu
generalul Arthur Văitoianu. Este sfârşit de oboseală. Am
căutat să-i ridic moralul, care de altfel nu este scăzut,
dar se resimte de oboseală fizică.
Părerea lui este că după restabilirea situaţiei la
Divizia a 10, să contra-atace cu întregul Grup între
muntele Cleştele şi Clăbucetul Taurului inclusiv, deci
călare pe Valea Prahovei, cu acţiuni secundare spre
Unghia Mare şi spre Predeluş. Nu numai atât, dar ideea
lui este chiar că trupele noastre sunt mai de nădejde în
atac decât în apărare. Nu împărtăşesc această părere, dar
am admis atacul, dispunând să participe la el şi
detaşamentul din Valea Doftanei (de la Predelu ş.)”
Atacul întreprins de Văitoianu a condus la succes şi
treburile mergeau acum bine. Dar… până germanii n-au
întrodus Divizia 187 de la Bratocea-Predeluş. Atacul a
fost respins. Generalul Văitoianu s-a convins de
valoarea ofensivă a unor trupe lipsite de cadre şi diluate
93

94. peste marginile admisibile. Despre care ofensivă
victorioasă poate fi vorba, dacă la regiment nu a rămas
nici un ofiţer superior, când comandantul de Divizie
trebuie să ia un maior din altă parte şi să-l pună să
comande regimentul, iar un batalion este comandat de
un locotenent de rezervă, plutonierii comand
companiile.
21 octombrie 1916.
O situaţie extrem de grea la Predeal. Nemţii,
bulgarii si turcii (cetăţeni români) din Regimentul 1 s-
au predat. Regimentul 6 vânători, la care urgent s-a
,,îmbolnăvit" comandantul, s-a împrăştiat.
Averescu cheamă la telefon pe generalul Văitoianu,
îi spune cuvinte de îmbărbătare, făgăduindu-i ajutoare.
Au fost adunate: Regimentele 61 din Divizia 21, 2
vânători din Divizia 3, unul din Divizia 16. Îns ă aceste
trupe erau obosite si dezorganizate. Averescu ia legătura
cu MCG, însă acolo dădu doar de maiorul Rosetti care îi
răspunse că, din datele lui, nu putea conta pe ajutoare.
Alt răspuns din partea acestui maior, Averescu nu
aşteptase.
În cursul nopţii soseşte un raport detaliat de la
generalul Văitoianu, în care arată situaţia se prezenta
aşa cum este. Averescu l-a trimis pe generalul
Mărdărescu cu raportul generalului Vaitoianu la Marele
Cartier General. Acelaşi răspuns, şi tot de la… maiorul
Rosetti.
29 octombrie 1916.
I.G. Duca, adversarul politic mai vechi al lui
Averescu, a apreciat, totuşi că Averescu a reuşit să
redreseze situaţia de la Armata a II-a, care a rezistat pe
aliniatul Predeal-Câmpulung, în faţa trupelor
generalului Falkenhay m, care trebuia să străpungă
bariera Carpaţilor. Duca scria: „Sunt dator să recunosc,
că Averescu a condus toate aceste operaţiuni cu metodă
şi cu sânge rece care înviora pe toţi ce-i apropiaţi”.
Constantin Argetoianu scria: „Averescu, întors la
Armata a II-a, a început a drege ce stricase generalul
94

95. Crăiniceanu. Apoi s-a înfipt în pământ cu trupele lui, şi
toată lumea cunoaşte îndărătnica rezistenţă pe care a
opus-o trecerii inamicului atâta vreme la Dragoslavele,
la Predeal şi pe valea Buzăului”.
Situaţia Armatei I-a se înrăutăţi considerabil, în
pofida dârzei rezistenţe a marilor unităţi ale Armatei a
II-a. Inamicul formase trei grupări, scopul cărora era
ocuparea Bucureştiului. Un grup a reuşit să treacă
Dunărea pe la Zimnicea.
Averescu pleacă spre valea Doftanei pentru a face o
recunoaştere în teren în vederea unei ofensive pe acolo
cu Divizia 21, în contra stângii trupelor inamice din
Valea Prahovei.
L-a convocat acolo şi pe Comandantul Corpului III
de armată cu şeful său de stat major. Ceaţa deasă de a
doua zi i-a împiedecat să se deplaseze nemijlocit în
teren. Au discutat pe bază de hărţi.
Întors la Cartierul său, i se comunică că mâine vine
în vizită Prinţul Carol, care voia să meargă pe front, la
Sinaia.
30 octombrie 1916.
Prinţul Carol a vizitat Divizia 21, trecând în revistă
un regiment de infanterie.
La Sinaia s-a urcat pe stânca Franz Iosef şi de acolo
a privit duelul de artilerie. „Nu era un duel puternic,
însă era interesant.”
Întorşi la tren, Prinţul a dorit să vorbească între
patru ochi. Averescu înţelese că această întrevedere şi
este scopul principal al vizitei. Se pricepea cam despre
ce i-a vorbi Prinţul.
Câteva zile în urmă, Averescu i-a trimis generalului
Ionescu o scrisoare în care descria situaţia reală din
Armata de Nord, care intra în Grupul de Nord, comandat
de Averescu. A amintit în ce stare catastrofală se găsea
Armata de Nord, comandată de generalul Prezan, când
Averescu preluă comanda Grupului. Cu eforturi extreme,
Averescu făcu regulă în această armată.
MCG, tot ce s-a făcut la această armată de
Averescu, a pus ca fiind meritul lui Prezan, şi l-a dat
95

96. drept exemplu de urmat. Scrisoarea nimeri la Rege, care
cu toată stima sa faţă de Prezan, a cerut l ămuriri.
Prinţul începu să lămurească că „această chestiune
nu s-a interpretat cum se cuvenea, că aici era vina
colaboratorilor MCG”, iar Prezan nu aspiră la nimic.
1 noiembrie 1916.
MCG a trimis un grup de ofiţeri ruşi în calitate de
consilieri tehnici în artilerie. Împreună cu cei francezi,
care tot nu făceau nimic, se ad ună în final „o companie
bună” vorba lui Averescu.
„Fericiţi sunt acei generali care nu au ce face cu
ofiţerii, şi îi trimit să nu facă nimic!” se gândi
Averescu.
Divizia 21 urma să înceapă contraofensiva, când, de
la MCG, veni brusc ordinul de a se scoate în rezervă trei
divizii!
Averescu notează: „Frontul pârâie în toate părţile şi
mie mi se cer să retrag trei divizii. Cât de dezvoltat este
simţul realităţii în noii consilieri de la Marele Cartier
General?
Am respins, arătând cum stau lucrurile, ce se poate
face şi ce nu, şi am cerut hotărârea în privinţa ofensivei
din valea Prahovei.”
4 noiembrie 1916.
Ajuns la Câmpulung, Averescu ordonă ofensiva.
Frontul s-a rectificat, inamicul a fost izgonit din satele
ocupate, şi trupele române au preluat poziţiile pierdute.
Situaţia de front s-ar fi îmbunătăţit sub toate
raporturile.
În Oltenia însă treburile mergeau prost de tot.
Inamicul se afla la sud de Târgu-Jiu! Iar în valea
Oltului, pe linia Călimăneşti-Şuici! Mult prea mult şi
mult prea rapid…
Averescu notează: „Acum câteva zile, generalul
Berthelot îmi spunea că situaţia este excelentă în
Oltenia! Cui trebuiesc astfel de consilieri?”
Ofensiva rusă, atât de mult reclamată şi de aşteptată
de toţi, se amână încă pe 10 zile...
5 noiembrie 1916.
96

97. Sosi Prinţul Carol însoţit de colonelul Petin. Prinţul
începu să vorbească despre situaţia nenorocită din
Oltenia, terminând cu faptul că MCG cere absurd de la
el două divizii pentru a le transmite Armatei I.
Colonelul Petin începu să vorbească afişând un pafos de
mare strateg, şi spunând fără să ezite că Averescu are
destule forţe şi că trebuie să cedeze două divizii.
Averescu răspunse ca întotdeauna, calm:
„Do mnule colonel, d-stră greşiţi când spuneţi că am
divizii la dispoziţie. Eu nu am nimic. Toate diviziile
Armatei române aparţin Comandamentului de Căpetenie.
Eu comand prin delegaţie de la Majestatea sa Regele,
numărul de divizii ce mi le dă. Dacă Comandamentul de
Căpetenie, care cunoaşte situaţia generală, crede că se
pot lua de la mine două divizii, să ordone şi eu execut.
Însă vă rog să luaţi aminte că numai luarea Diviziei 21
descoperă Bucureştiul.”
Prinţul şi Petin parcă luaseră apă în gură. Tăceau.
6 noiembrie 1916.
Averescu notează: „Evenimentele din Oltenia iau
din ce în ce mai mult caracterul catastrofei. Trupele
noastre se retrag în dezordine, inamicul înaintează cu
repeziciune. Pe când noi facem războiul cu totul
dezorientaţi, ei îl fac în modul cel mai judicios posibil!
Văzând situaţia din Oltenia, cât şi progresele
realizate de germani în valea Oltului, am dat Corpului II
armată ordin ca să pregătească o linie de rocadă între
Văile Râul Târgului şi a Dâmboviţei, care să permită
mişcări mari de trupe.
Îmi sângerează inima şi durerea mea este cu atât
mai mare, cu cât sunt convins, că toate aceste nenorociri
ar fi putut fi evitate.
Fără să fi făcut un război strălucit, din cauza
nepregătirii noastre, totuşi am fi putut face unul
onorabil!...
Vor fi oare pedepsiţi criminalii?... ”
97

98. 8 noiembrie 1916.
Craiova a fost ocupată de inamic. Forţele principale
se retrag împinse numai de patulele inamice. Starea
morală a trupelor este dezastruoasă. Panică...
Averescu notează: „Oltenia este ca şi pierdută. Îmi
sângerează inima de durere şi revoltă!
Ne găsim în faţa unei fatalităţi...
De doi ani ne pregătim de război! Pe mâinile cui a
fost lăsată această pregătire?
Sunt numai ei vinovaţi? Dar acei care au asistat la
pregătirea... noastră fără să reacţioneze? Nu sunt oare
tot atât de vinovaţi?
Suferim soarta pe care o merităm!
Trebuie să recunosc că sunt şi eu vinovat. Mai puţin
ca mulţi alţii, dar vinovat. Am vorbit, dar n-am vorbit
destul!”
10 noiembrie 1916.
Sosi M. Contacuzino, care tot voia să fie asigurat de
Averescu că „situaţiunea” nu se va schimba spre rău, şi
să-i spună de ce nu crede în succesul forţelor
concentrate de Berthelot.
Aduse zvonul că, uimitor! cavaleria română (care,
chipurile, avea în dotare şi 6 automobile blindate, care
apoi s-au dovedit a fi doar două) a executat un atac
„nemaipomenit până atunci în istoria războaielor”.
Averescu, care îl cunoştea bine pe Berthelot, i-a
răspuns, că Berthelot poate fi un bun comandant de Corp
de Armată, ca executor în subordine. Însă ca strateg e
zero... „Credem uşor pentru că ne lipseşte simţul
realităţii, simţ cu atât mai necesar nouă, cu cât natura
ne-a înzestrat cu o imaginaţie care nu cunoaşte
margini... Nemulţumit de scepticismul meu,
Contacuzino, cu care eram prieten, pleacă supărat...” –
notează Averescu.
11 noiembrie 1916.
Inamicul formase trei grupări, scopul cărora era
ocuparea Bucureştiului. Un grup a izbutit să treacă
Dunărea pe la Zimnicea.
98

99. Marele Cartier General, la intervenţia generalului
francez Henri Berthelot, şeful Misiunii Franceze în
România, hotărî să angajeze o bătălie mare pe Câmpia
Română, pentru a apăra capitala. „Bătălia cea mare, cea
hotărâtoare”, cum era apreciată.
Pentru acest scop, la 11 noiembrie 1916 a fost
format Grupul de Armate „Prezan”, compus din Armata
I-a, Grupul Apărării Dunării, Diviziile 21 şi 9
infanterie, alte mari unităţi şi unităţi aflate în refacere.
Comandantul acestui Grup a fost numit generalul
Prezan.
15 noiembrie 1916.
Evenimentele se desfăşoară cu o repeziciune care nu
este deloc surprinzătoare, dar iau din ce în ce un
caracter de „nemărginită gravitate”, vorba lui Averescu.
Inconştienţa celor ce conduc operaţiunile trupelor
române uşurează sarcina inamicului, căci acolo unde se
putea opune rezistenţă, se ordona retragerea, iar acolo
unde ar fi putut fi retragerea, trupele o luau la fugă.
Armata I-a se retrăgea în grabă, descoperind flancul
stâng al Armatei a II-a. La ora 18 detaşamentul de
legătură cu Armata a I-a se retrăsese la circa 35 km în
spatele flancului stâng al Armatei a II-a, numai sub
presiunea a două batalioane inamice.
Averescu, care aştepta ordinul MCG de a se retrage,
care aşa şi nu a mai sosit, ordonă retragerea în primul
rând a artileriei grele. Comandanţilor de unităţi le-a
înmânat „tabela de mişcare” cu o schiţă explicativă în
timpul marşului de retragere.
17 noiembrie 1916.
„Marea bătălie”, cum o numise generalul Berthelot,
care a inspirat această bătălie, ori operaţia de la
Neajlov-Argeş a început. Însă Grupul de Armate
„Prezan”, prost situate pe poziţii, prost organizate, n-au
ţinut piept inamicului. Ordinele generalului Prezan, care
pierduse pârghiile de conducere a Armatelor Grupului,
erau contradictorii. Unităţile mari primeau ordin să
atace imediat, iar peste câteva ore primeau alt ordin:
99

100. deja să se retragă. Comandanţii nu mai ştiau cum să
procedeze…
19 noiembrie 1916.
Averescu notează: „Zvonurile de izbândă strălucită
persistă.
Astă seară am avut vizita Regelui la tren. M.S. este
în drum spre Buzău, noul punct ales pentru instalarea
Marelui Cartier General.
Regele crede că mâine va trebui ca masa de manevră
a generalului Prezan să fie îndreptată spre Nord, pentru
ca să degajeze Armata I.
Prinţul Carol crede că este mai bine să fie lăsată să
înconjure de tot pe inamic la Sud şi numai în urmă să fie
dusă spre Nord.
Ascultam şi mă întrebam dacă nu visez! Mase de
manevră cu adunături de trupe! Atacuri învăluitoare
într-o direcţiune şi apoi stânga împrejur în direcţiune
opusă.”
21 noiembrie 1916.
„Marea victorie anunţată s-a sfârşit cu un desăvârşit
fiasco! Înfrângere complectă în „marea bătălie” de la
Câmpia Română! Nici nu mai am sânge rece necesar,
pentru a scrie mai departe! Prinţul Carol mi-a adus
ordinul de retragere din Valea Prahovei.
...Operaţia va fi cu atât mai grea, căci dacă Corpul
II armată nu va putea să oprească pe inamic, flancul
grupului Predeal va rămâne foarte expus.
Pentru care cuvânt s-a întârziat atâta timp?
M-am strămutat la Mizil. Prima zi de retragere
relativ bună. Corpul II cedează însă mai repede decât
este necesar.” – notează Averescu.
Prinţul moştenitor Carol, după ce aduse ordinul
Marelui Cartier General de retragere, cu anturajul său s-
a pus pe băut, invitând ofiţerii superiori ai Armatei,
femei. Unităţile mari ale Armatei, rămase astfel fără
conducere, într-o stare morală deprimată, căci trebuiau
părăsite poziţiile bine amenajate, pe care le apărase cu
100

101. atâta dârzenie, cu jertfire de sine. Trebuiau incendiate
sondele, ca să nu rămână inamicului.
Averescu mai notează: „În această atmosferă
groaznică a trebuit, la ora 9, să ordon şefilor de Corp să
se retragă de la masa cu Prinţul, ca să execute ordinele.
Prinţul a stat la masă până la ora 2 dimineaţa. Patrulele
inamice erau la 20 km. Era dezgust ător.”
27 noiembrie 1916.
Retragerea continuă. La Buzău vine o parte din
Corpul VIII de armată rus. Se aştepta şi sosirea unui
Corp de cavalerie rusă cu 3 divizii.
Averescu notează: „Divizia de cavalerie rusă s-a pus
în marş de aici la Mizil. Mâine va intra în luptă. Divizia
de infanterie va mai întârzia din cauza încetinelei
transporturilor.
Totul funcţionează de minune! (Ironic amară).
Este o debandadă generală: a vedea puhoiul de
fugari e şi dureros şi revoltător.
Am pus baraje peste tot, pentru a-i opri pe fugari.
Dezagregarea face progrese văzând cu ochii.
Cei care au pregătit războiul pot să se felicite.”
2 decembrie 1916.
Din iniţiativa generalilor Berthelot şi Beleaev, şefii
misiunilor militare franceze şi ruse, generalul
Constantin Prezan a fost numit Şeful Marelui Stat
Major, după cum începu să se numească Marele Cartier
General.
Regele îl propuse la acest post pe generalul
Alexandru Averescu, spre asta înclina şi generalul rus
Beleaev. Însă acestei numiri i s-a opus cu înverşunare
generalul francez Berthelot, care se credea mare strateg.
Averescu spuse anterior, public, că generalul Berthelot
este capabil să comande cu minim succes cel mult un
Corp de Armată, în subordine.
Iată cine hotăra soarta României!
Averescu a considerat această numire un dezastru
pentru conducerea Armatei române, înfăptuit de
duşmanii săi, liberalii lui Ion I. C. Brătianu, care n-au
admis ca la conducerea Armatei să se afle Averescu,
omul din partea opoziţiei.
101

102. „Chiar şi acum, când apa a trecut şi de gât, se
numeşte un şef de Stat Major al Armatei, un ofiţer
merituos în Armata geniului, dar care nu a servit măcar
o zi în Statul Major”, scria Averescu. Nu era răutăcios.
Era obiectiv.
Generalul Berthelot este însărcinat cu reorganizarea
unităţilor scoase de pe front.
Generalul Averescu a fost renumit Comandantul
Armatei a II-a şi a Grupului de Armate Nord, în
componenţa căruia intra şi Armata a IV-a rusă.
Generalul rus Saharov a fost numit ajutorul Regelui,
iar Regele, Comandantul tuturor forţelor de pe frontul
român. Cu alte cuvinte, Regele va avea comanda
nominală, iar cea efectivă se va exercita de generalul
Saharov. Armata română înglobată în cea rusească.
„Şeful de Stat Major român e o ficţiune, iar organizator
al Armatei române un străin, un francez.”
Averescu notează cu amărăciune vădită: „Iată unde
am ajuns din cauza dorinţei noastre stupide de a inventa
oameni.”
5 decembrie 1916.
După înfrângerea ruşinoasă de la Câmpia Română a
Grupului de Armate „Prezan”, condusă de Constantin
Prezan, marile unităţi ale acestui Grup s-au pus pe fugă.
Comandantul acestui Grup trebuia dat tribunalului
militar, însă spre marea mirare a tuturor a fost numit
şeful M.St.M al Armatei române. El şi a cedat
Bucureştiul germanilor, care l-au ocupat la 5 decembrie.
7 decembrie 1916.
La această dată frontul se găsea pe aliniamentul
Carpaţii Orientali-Râmnicu Sărat-Viziru. Până la Valea
Slănicului era dislocată Armata a 9-a rusă, comandată de
generalul Leciţki. Pe Valea Slănicului şi mai la Est până
la Racoviţeni era dislocată Armata a II-a. La stânga
acţiona Armata a IV-a rusă, comandată de generalul
Ragoza.
102

103. 10 decembrie 1916.
Pe aliniamentul ocupat de Grupul Armatelor de
Nord , la 9 decembrie, inamicul a întreprins un atac bine
pregătit, cu forţe masive. Armata a 9-a rusă n-a rezistat
şi începu retragerea, dezgolind flancul drept al Armatei
a II-a. Armata a IV-a rusă a rezistat la primul atac, însă
la 13 decembrie începu retragerea, dezgolind şi flancul
stâng al Armatei a II-a Române, care însă nu s-a mişcat
din loc, apărând cu dârzenie poziţiile.
La 14 decembrie 1916, Marele Stat Major al
Armatei române a ordonat retragerea.
La Tecuci generalul Averescu a avut o întrevedere
cu Comandantul Armatei a IV-a rusă, generalul Ragoza,
cu care era în relaţiuni strânse de veche prietenie. Au
vorbit şi de starea lucrurilor de pe front.
„Am impresia, notează Averescu, că trecând
conducerea superioară de fapt în mâinile ruşilor,
lucrurile vor merge mai bine. Va înceta diletantismul, şi
simţul realităţii va lua locul zvârcolelilor teoretice. Din
nenorocire, sosirea ajutoarelor suferă întârziere, căci
liniile ferate ruseşti, mai cu seamă ale noastre, de-abia
dacă pot satisface trebuinţele curente.”
17 decembrie 1916.
Dar generalul Ragoza, deşi promise o rezistenţă
îndărătnică, cedează poziţiile cu o grabă nejustificată.
La Râmnic Divizia 15 rusă a avut de suferit suficient,
însă şi inamicul a rămas cu puterile epuizate. Ca să
oprească fuga Armatei a IV-a rusă, Averescu a întărit-o
cu Divizia 6 română.
Averescu notează: „Am fost astăzi de m-am
fotografiat, ca amintire de pe hotarul dintre Muntenia şi
Moldova.
Când îl voi retrece înapoi?!
Marele Cartier General îmi ordonă să-mi strămut
cartierul!”
22 decembrie 1916.
Inamicul a declanşat o nouă ofensivă, având ca scop
ocuparea Măgurii Odobeştilor.
103

104. Reorganizarea Armatei române, care înregistrase
pierderi enorme în efectiv, a fost stabilită prin
Instrucţiunea secretă din 22 decembrie 1916. Scopul
acestei reorganizări a fost reducerea numerică a
efectivului în concordanţă cu posibilităţile materiale,
ceea ce generalul Averescu propunea, încă la începutul
războiului, prost pregătit. Atunci se presupunea o
îmbunătăţire semnificativă a dotării Armatei, în special
prin importul de mari cantităţi de armament, muniţii şi
tehnică de luptă din Franţa.
Ruşii au propus ca reorganizarea Armatei române să
se desfăşoare „la Est de Nistru”, adică pe teritoriu
rusesc. Generalii Averescu şi Prezan s-au opus categoric
acestei propuneri. Însă ruşii insistau. Atunci generalul
Prezan a propus o alternativă: reorganizarea să aibă loc
pe teritoriul Basarabiei. Dar guvernul român se opuse şi
acestei idei, deloc fericite reorganizarea urmând a se
face pe teritoriul român.
Refacerea forţelor militare în afara teritoriului
naţional ameninţa suveranitatea ţării. Instituţiile de stat,
fără prezenţa forţelor proprii, deveneau nişte
instrumente în mâinile ruşilor.
24 decembrie 1916.
Generalul Averescu notează: „Cea mai urâtă zi din
cursul companiei şi poate din viaţă chiar ! Brigada
colonelului Sturdza s-a retras fără cauze aparente,
precipitat şi fără a mă preveni la timp, astfel că a lăsat
un gol între el şi Divizia 15, comandată de generalul
Grigorescu.
Austro-germanii au profitat. Patrulele lor sunt deja
la Pralea. Dacă nu parez repede lovitura linia Trotuşului
este ameninţată foarte serios.
Am dispus să meargă la Pralea: Divizia I de Don, ce
mi-a pus-o Armata IV rusească la dispoziţie. Operaţia se
execută chiar în noaptea aceasta. Tot în noaptea aceasta
s-a pus în mişcare în aceeaşi direcţie şi pe acelaşi drum,
prima brigadă a Diviziei a 7-a, pe care o scot de pe front
de la aripa stângă a Armatei II-a, unde sunt înlocuite de
trupe ruseşti. Brigada a doua va urma mâine.
104

105. Formez un grup din Diviziile 15, 7, 12, brigada de
grăniceri română şi Divizia I Don, sub comanda
generalului Grigorescu, pentru a restabili frontul nostru,
pe culmele de la Sud de Zăbrăuţi, împingând pe duşman
din direcţia Pralea.
A trebuit, cu toate acestea, să-mi co mpun o mină
liniştită la pomul de Crăciun!...”
25 decembrie 1916.
Inamicul a ocupat Focşanii şi Brăila. Generalul
Ragoza s-a retras de pe linia Putna pe stânga Siretului.
Sosi la destinaţie Divizia I Don, brigada 1 din Divizia
7-a. Cu corpul de cavalerie Keller, pus la dispoziţia sa,
Averescu spera să astupe spărtura făcută de retragerea
lui Sturdza. (Ulterior s-a dovedit că „retragerea” a fost
de fapt o trădare bine organizată.)
Averescu i-a scris generalului Prezan, Şefului
M.St.M, cerând ca colonelul Sturdza să fie retras de pe
front. Nu primi nici un răspuns…
Mare a fost mirarea lui Averescu şi a altor generali
şi ofiţeri, când colonelul Sturdza a fost numit de Prezan
comandant de Divizie!
31 decembrie 1916.
„Se încheie anul: urât, posomorât”, notează
Averescu.
Constantin Prezan nu avea studiile, cultura şi
talentul lui Averescu, nu avea acea enormă capacitate de
muncă cu care era înzestrat Averescu, dar s-a dovedit a
fi un militar destoinic. Destoinic pentru a fi umbra lui
Averescu.
Generalul Averescu nu pierduse nici o bătălie, pe
când generalul Prezan a pierdut lupta Bucureştiului,
cedând inamicului capitala. Poate că această vină nu
este numai a lui, ci şi a generalului Berthelot, care se
considera el însuşi un „geniu” în militărie, şi se
amesteca în conducerea trupelor. Averescu nu-l agrea pe
Berthelot, îl ţinea departe de întocmirea operaţiunilor
militare. Generalul Prezan se vede că n-a avut tărie de
caracter ca Averescu, şi nu l-a trimis acolo, unde
105

106. Berthelot era trimis de Averescu: la locul său... Poate şi
mai departe…
4 ianuarie 1917.
Situaţia de pe front este ameliorată. Luptele de la
Pralea par a se dezvolta avantajos. Vor rezista însă
ruşii?
Sosi Prinţul Carol, care în numele Regelui i-a
înmânat generalului Averescu, pe piaţa Bacăului, marea
Cruce a Coroanei României.
15 ianuarie 1917.
Regele sosi la Bacău, şi de acolo a plecat pe front,
pe linia a doua. Seara sosi şi Regina, la Oneşti. Vizita
avea scopul ca Familia Regală să ia „un contact ceva
mai intim cu trupele”. Despre contactele intime ale
Reginei cu trupa mergeau legende. Ea iubea să înmâneze
personal ordine şi medalii. Când înmâna unui soldat ori
ofiţer mai chipeş, mai frumos, apoi ea reţinea mult mîna
pe pieptul lui, mângâindu-l.
16 ianuarie 1917.
Paradă la Oneşti. Cuvântarea regelui. Cuvântarea
pompoasă a generalului Grigorescu i-a impresionat prost
pe toţi generalii şi ofiţerii armatei active. Să auzi cu
urechile tale că Divizia a 15 a salvat de două ori soarta
ţării: odată în Dobrogea şi odată aici, la Oituz, şi că
Regele a fost în şanţurile din prima linie!
Averescu se gândi cu amărăciune: „Dacă se vorbeşte
astăzi aşa, în faţa celor ce cunosc personal realitatea, ce
se va povesti mâine, peste 10 ani, 20 de ani? De aceştia
ca Grigorescu ne vor scrie istoria!”
…Colonelul Ferigo, ataşatul militar italian se
apropie de Averescu şi îi spuse că maiorul Ştirbei voia
să-i vorbească confidenţial.
Ştirbei sosi la trenul lui Averescu. Convorbirea avu
ca subiect cum să se facă ceva, pentru a se scăpa de
catastrofa economică la care este supusă ţara prin
încordarea relaţiilor dintre guvern şi Marele Cartier
General. Se propunea să se formeze un nou guvern cu
106

107. caracter strict militar. Şi în faţa guvernului să fie pus
generalul Averescu.
Averescu refuză. Îi spuse simplu că el nu va fi
acceptat de liberali. Şi nu doreşte să se dea în spectacol
gratuit. Dar, de fapt nici în cazul că liberalii îl vor
accepta, nu poate părăsi Armata, care crede în el.
24 ianuarie 1917.
Ştirbei continuă să insiste. I-a propus întâlnirea cu
Regele la Iaşi. Averescu refuză, acceptând să se
întâlnească la Târgu Frumos.
Ningea şi viscolea din gros. Regele, care plecase de
la Iaşi spre Târgu Frumos, nu-şi putea continua drumul
din cauza zăpezii. Averescu trimite două automobile în
întâmpinare. Cu mare greu automobilul Regelui a fost
scos din zăpadă.
Şi iarăşi Ştirbei vine cu propunerea sa. Spre mirarea
acestuia Averescu acceptă, şi a propus să se facă două
liste de guvern. Una cu persoane cu totul din afara vieţii
politice, alta admiţând în ea şi oameni politici.
Dar, şi în una şi în cealaltă listă figura Mişu,
ministrul plenipotenţiar român de la Londra.
Averescu a spus că locul lui este evident în Armată.
Însă acum operaţiunile stagnează. Operaţiunile militare
se vor relua prin iunie-iulie. Sunt trei-patru luni înainte.
În acest răstimp noul guvern poate prinde rădăcini, şi
lăsându-l pe seama lui Mişu, Averescu se putea întoarce
la Armată să conducă ofensiva.
Când reveni la cancelarie unde se aflau toţi ceilalţi
componenţi, de la generalul Arthur Văitoianu sosi
informaţia că colonelul Sturdza, care ar fi trebuit să
părăsească frontul, se deplasă de la aripa dreaptă a
Armatei, la cea stângă, să inspecteze, chipurile, brigada
de grăniceri, împreună cu locotenentul Wachman. Acolo
şi au dispărut. Ulterior s-a descoperit cadavrul
ordonanţei lui Sturdza.
107

108. 27 ianuarie 1917.
Dispariţia colonelului Sturdza devine tot mai
enigmatică. Generalul Văitoianu este convins că a trecut
la inamic!
29 ianuarie 1917.
Oribil!... Colonelul Sturdza a trecut la inamic! Au
fost prinşi soldaţi români, trimişi de Sturdza cu
manifeste, prin care îndemnau trupele române să treacă
de partea inamicului!...
Comandantul Regimentului 25 Infanterie,
locotenent-colonelul Crăiniceanu a fost arestat când se
întorcea de la o întrevedere între linii cu Sturdza. Avea
la el un sul de manifeste! Feciorul generalului
Crăiniceanu, fostul, de mai multe ori, ministru de
război.
Ambii erau daţi de generalul Grigorescu, drept eroi,
consideraţi de acesta public şi… neruşinat „podoaba
Armatei” şi cerea, în interesul apărării naţionale, să fie
ţinuţi pe front.
„Acu m era clar pentru ce!” gândi Averescu.
5 februarie 1917.
În Armată, aşa cum nu au fost la timp fixate liniile
şi punctele pe care se va retrage Armata pentru a relua
apoi rezistenţa, totul fiind lăsat la voia întâmplării, tot
astfel s-a întâmplat şi cu formaţiunile din spatele
Armatei.
Abia în ultimul moment s-au stabilit garnizoanele
pentru părţile sedentare ale corpurilor şi ale marilor
unităţi.
Era ceva dureros şi dezgustător în acelaşi timp, să
se vadă masa enormă de oameni, ce se scurge prin Bacău
în căutarea unităţilor căror aparţineau. O dezordine mai
mare greu de închipuit.
Oraşul era acum şi într-o stare igienică deplorabilă.
Străzile sunt numai gropi. Populaţia moare de frig şi
foame, lucru ce se făcea simţit în toate păturile sociale.
Averescu notează: „Am format un comitet de
doamne, pentru a veni în ajutorul populaţiei. Am
108

109. împărţit oraşul în circumscripţiuni şi am hotărât ca, cu
mijloacele Armatei, să vin în ajutorul nenorociţilor.
Soţia mea s-a devotat cu toată energia marelui ei
suflet acestei gigantice opere de adevărată caritate.
Asista zilnic personal în diferitele părţi ale oraşului, pe
rând, la distribuirea de lemne şi alimente.”
13 februarie 1917.
Începe să se extindă tifosul exantematic. Averescu a
luat măsuri drastice pentru a împiedeca răspândirea
epidemiei: ordonă imediat să se construiască urgent
cuptoare de despăduchere, în toate părţile, adică atât în
oraş, cât şi pe front.
Datorită măsurilor urgente luate de Averescu, şi în
zilele următoare mortalitatea era minimă. În alte părţi,
după cum se comunica, mai ales la trupele de refacere,
mureau zilnic sute de soldaţi.
Boala se răspândea mai ales din cauza contactului
soldaţilor veniţi ca întărire din interiorul ţării, unde
bântuia boala, cu cei de pe front.
Averescu a introdus cartele pentru carne şi se
pregăteau cartele pentru restul alimentelor. Numeşte o
comisie care se va ocupa de cultivarea pământului
pentru recolta viitoare.
Ca urmare a acestor măsuri Armata a II-a nu a
suferit niciodată nici de lipsa hranei, nici a adăpostului,
nici a echipamentului.
Averescu era în contact permanent cu trupa, se
interesa de nevoile soldaţilor şi ofiţerilor, îi îmbărbăta,
le oferea… decoraţii.
Renumitul politician şi memorialist Constantin
Argetoianu scria: „Această continuă grijă de soldat a
fost una din cauzele ulterioarei popularităţi a
generalului Averescu. De la Bacău în jos domnea
spiritul frontului, spiritul de luptă şi încrederea în sine
şi în comandantul Armatei – în opoziţie cu falimentul
moral şi material, cu lipsa totală de încredere şi de
nădejde care caracterizau regiunile decimate de tifos
exantematic şi mizerie, în care se refăcea cu greu
Armata I-a”.
109

110. Colonelul Alexiu a prezentat nişte modele de
cărucioare pentru mitraliere. Bună idee, căci se reducea
la jumătate numărul cailor, ceea ce era un avantaj enorm
în timpul respectiv.
14 februarie 1917
În urma reorganizării forţelor armate române şi
astfel, din patru armate au fost formate doar două: I şi
II. Armata I-a a fost formată în spatele frontului, pe
teritoriul între Siret şi Prut, iar Armata a II-a rămase pe
front, care avea o lungime de 37 km, şi era plasată între
două armate ruse. Această manevră a fost înfăptuită
pentru a nu lăsa ca ruşii, de la care se putea aştepta
orice, să apere tot frontul.
Generalul finlandez Mannerheim, ofiţer în Armata
rusă (Finlanda fiind ocupată de ruşi), era responsabil de
flancul de Est al Grupului Armatelor de Nord, numit la
acest post de generalul Averescu, care intuise în acest
ofiţer calităţi de militar eminent. Responsabil pe partea
de Vest a frontului generalul Averescu l-a numit pe
generalul Grigorescu.
În procesul de reorganizare a marilor sale unităţi
generalul Averescu a manifestat multă energie şi
inventivitate, găsind soluţiile cele mai potrivite pentru
rezolvarea problemelor în fiecare situaţie aparte.
În fiecare unitate de infanterie a fost pus principiul
existenţei unui singur fel de armament, al unui sistem de
artilerie, care să fie deservit de acelaşi tip de muniţii.
Marele unităţi ale Armatei (cele 6 Divizii) au recurs
la sistemul rotaţiilor, trecând prin punctele de refacere
din spatele frontului.
15 februarie 1917.
Averescu primi de urgenţă o scrisoare de la M.G.
Cantacuzino:
„Prea stimate Domnule General,
Profit de trecerea lui Grigore Filipescu prin Iaşi
pentru a vă trimite aceste câteva rânduri. Regret că
împrejurările şi distanţa au întrerupt de atâtea luni
contactul între noi, căci aş fi avut o vie dorinţă de a vă
cunoaşte părerile asupra actualei situaţiuni militare pe
110

111. diferitele fronturi şi asupra reorganizării Armatei
noastre. Exactitatea prevederilor Dumneavoastră
privitoare la evenimentele militare din trecut explică
îndeajuns această aşa de vie dorinţă a mea. Nu cred că
comandamentul D-stră să vă dea ocazie apropiată de a
veni pe la Iaşi, dar când se vor îndrepta puţin drumurile
îmi voi face o deosebită plăcere să vin să vă văd la
Bacău, judeţ unde am şi o proprietate pe care o voi
vizita cu această ocaziune.
Primiţi vă rog, prea stimate Domnule General,
asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.”
M. G. Cantacuzino
24 februarie 1917.
Averescu primi şi o scrisoare de la colonelul Ferigo,
care se întorsese din Rusia. Spunea că pentru schimbare
de guvern se aşteaptă închiderea camerelor.
Averescu însă era sigur că nu se va schimba nimic.
25 februarie 1917.
Averescu notează: „Sentinţa în procesul Sturdza-
Crăiniceanu a fost monstruoasă.
Acesta din urmă a fost pedepsit cu muncă silnică pe
15 ani.
Va trebui absolut a se revedea procesul, căci este un
adevărat non-sens, prin faptul că un soldat, cu aceeaşi
vină, a fost condamnat la moarte !”
26 februarie 1917.
Ţarul Rusiei, Nikolai al II-a a fost înlăturat de la
tron, fapt ce a generat procesul de dizolvare a Armatei
ruse situate în Moldova.
Ca urmare a acestui proces, Armata a II-a română
constituia acum singura forţă militară organizată aflată
permanent la dispoziţia autorităţilor române,
transformându-l pe comandantul ei, generalul Averescu
într-un factor politic important.
Prim-ministrul Ion Brătianu şi şeful Marelui Stat
Major generalul Prezan, pentru a slăbi popularitatea şi
poziţia lui Averescu, au hotărât să aducă trupe din
111

112. Armata a II-a, pentru a le deplasa în Capitală, sub
pretextul apărării instituţiilor statului.
Averescu, care înţelese uneltirile duşmanilor săi, a
refuzat să îndeplinească ordinele, argumentând just, de
fapt, că acest ordin poate dezorganiza Armata.
Totodată generalul Averescu a contraatacat,
propunând guvernului să treacă la Bacău, sub protecţia
Armatei sale. Ori să vină el la Iaşi cu Armata, „ca să-i
protejeze pe liberali”. Era clar că în ambele cazuri
guvernul devenea prizonierul lui.
5 martie 1917.
În Rusia e revoluţie!
Pentru România însă faptul constituia, se pare, o
adevărată catastrofă! Nu exista o altă ieşire decât prin
Rusia, şi dacă acolo se instalează o stare de anarhie,
ceea ce nu este exclus, România rămâne singură în faţa
Puterilor Centrale. În plus în ţară se aflau cam un milion
de soldaţi ruşi, care nu se ştie cum se vor comporta.
9 martie 1917.
Averescu notează: „Am fost ieri noapte la Tescani,
pentru ca să o văd pe Prinţesa Maruca Cantacuzino.
Esenţa spuselor ei: În starea în care ne găsim astăzi,
scăparea nu o vede decât într-un acord între Rege şi
mine. Uniţi amândoi, am constitui o forţă care să scoată
ţara din prăpastie.
I-am răspuns, că sunt gata să fac orice în folosul
ţării. Am făcut însă în modul cel mai explicit rezervele
mele asupra reuşitei proiectului D-sale.
Mai întâi, mă îndoiesc foarte mult să am calităţile
necesare pentru a fi, mai ales în aşa grele împrejurări şi
fără nici un noviciat, un Om de Stat.
Apoi sunt convins că o apropiere în adevăr sinceră
şi dezbrăcată de orice restricţie mintală, între Rege şi
mine, este din domeniul imposibilităţii, nu din cauza
Regelui şi nici din cauza mea.
În orice caz, ideea Prinţesei este de un patriotism
admirabil, ceea ce dovedeşte că în fundul sufletului are
calităţi superioare.”
112

113. 15 martie 1917.
O zi foarte curioasă din viaţa generalului Averescu.
A primit la Iaşi din mâinile Regelui Ordinul Mihai
Viteazul cl. II. La întrebarea pentru ce, Regele
răspunse:
- Pentru solida rezistenţă a trupelor, care tot este un
strălucit fapt de arme.
- Da, Majestate. Dar în ultimele luni n-am făcut
nimic deosebit. Atunci când am restabilit moralul unei
Armate în debandadă şi am oprit cu aceşti fugari
înaintarea duşmanului pe fruntaria Carpaţilor, în loc de
distincţiune, nu primeam decât imputări.
Când am executat cea mai grea şi cea mai penibilă
retragere dictată ce se poate închipui, din întreitul punct
de vedere: strategic, tactic şi moral, nu am avut un
cuvânt de încurajare, ba dimpotrivă, dacă se prezenta
ocaziunea unei înţepături, nu era scăpată!
- N-am ştiut de acest fapt, Domnule General,
răspunse uşor jenat Regele, nu mi-aţi vorbit niciodată!
- Nu vă vorbeam nici astăzi dacă nu primeam acest
ordin. Şi mai trebuie să ştiţi ceva, Majestate: altora,
care au prieteni pe la Stavca noastră, li s-au acordat
destule distincţiuni, fiindcă au ştiut să facă mult zgomot
în jurul unor operaţiuni, pe care eu le consideram ca
episoade neînsemnate.
Când a fost Brătianu în Rusia, a adus două Cruci
Sfântul Gheorghe. Una, la recomandarea generalului
Zaharov, care de facto era Comandantul trupelor ruso-
române, fusese adusă anume pentru Averescu. Însă una a
fost dată generalului Prezan, şi alta generalului
Grigorescu.
„Eroii naţiunii”, nu?
Regele încercă să-l liniştească.
- Nu, am emoţii, Majestate, constat doar, constat…
Tot aceşti generali primiseră şi „Mihai Viteazul”
mult mai înainte ca Averescu. Din această cauză
Averescu şi nu voia să primească acum acest ordin de la
Rege, care de fapt nu era străin de aceste nedreptăţiri
făcute lui Averescu.
113

114. „Dacă lucrurile nu vin la timp, nu mai au aproape
nici o valoare” va spune mai târziu Averescu, referindu-
se la distincţiile şi laudele în adresa sa.
Totuşi nu era un orgolios şi nici un bolnav după
distincţii.
Notează: „Răscolind în fundul conştiinţei mele, nu
găsesc nici o urmă de amărăciune pentru această
nedreptate. Dimpotrivă, aveam un sentiment de mândrie,
căci am rămas neclintit în seninătatea mea, în
patriotismul meu şi în încrederea mea în mine însumi.
Cea mai mare recompensă am găsit-o în iubirea ce
am ştiut să inspir trupelor mele, sau mai bine zis întregii
Armate şi în încrederea ce o au toţi în mine şi al cărui
ecou răsună în toate unghiurile ţării.
Am avut o lungă conferinţă cu Regele şi generalul
Prezan, asupra unei viitoare ofensive a Armatei noastre.
Generalul Prezan propune a se forma o altă Armată
română, Armata I-a. Să se puie această Armată în
regiunea Nămoloasa. De acolo, împreună cu Armata VI
rusească, să pornească ofensiva principală pe două
direcţiuni: Armata I-a română spre Râmnicul Sărat
pentru ca să arunce pe inamic în munţi şi deci să-l
nimicească, iar Armata VI rusească prin aceeaşi spărtură
să înainteze spre Brăila pentru a deschide comunicaţia
pe Dunăre.
Armata a II-a în timpul acesta va pătrunde pe la
Oituz în Transilvania şi se va îndrepta spre Braşov. În
modul acesta din o singură lovitură, curăţim toată ţara
de duşmani.
Mai întâi spargerea frontului pe la Nămoloasa şi
înaintarea divergentă spre Râmnicul Sărat şi Brăila vor
crea două flancuri într-o regiune care permite manevra!
Apoi cele două jumătăţi de Armată, înaintând în
direcţiuni divergente cu un flanc descoperit înspre baza
inamicului, ar însemna ca înfrângerea uneia din ele să
atragă un adevărat dezastru asupra celeilalte.
Generalul Prezan mi-a răspuns că între cele două
Armate va arunca o masă considerabilă de cavalerie.
Acest general nici până azi n-a priceput caracterul
războiului actual şi nu a parvenit să-şi dea seama de
114

115. adevărata valoare a duşmanului ce avem în faţă.
Cu cavalerie să-i spulberi pe germani!?
Este „adorabilă” apoi ideea pătrunderii Armatei a
II-a prin o singură trecătoare, Oituz, care şi acum cade
în sectorul Armatei IX rusă.
I-am opus la acest proiect următorul:
Armata a II-a, întărită cu două Divizii să înainteze
spre Putna şi apoi spre sectorul Focşani-R. Sărat, pentru
a împinge pe inamic din munţi spre şes, obligându-l a
lua front, orientat cu flancul drept spre frontul nostru de
pe Siretul de jos.
Această manevră de a cărei reuşită sunt convins, ar
înlesni trecerea Armatei I-a peste Siret şi ar obliga pe
inamic să-şi rectifice frontul înapoia Râmnicului şi
poate chiar înapoia Buzăului, ceea ce ne-ar înlesni
ducerea frontului pe Cricov-Ialomiţa.
Nu ne putem înţelege. Vorbim două limbi diferite.
Regele mi-a făcut impresia că înclină înspre ideile mele,
deşi cu siguranţă este îndoctrinat în cealaltă direcţie.
Cine să fie autorul acestui „genial” plan?
Cu siguranţă va duce la un mare fiasco, dacă nu la
ceva mai dureros.”
19 martie 1917.
„Ideile revoluţionare din Rusia se răspândesc
fulgerător printre soldaţii ruşi. Este primejdia de a se
răspândi şi în Armata română. Destrăbălarea în Armatele
ruse nu mai are margini.”
22 martie 1917.
Că generalul Averescu şi Armata a II-a deveniseră o
forţă politică importantă este dovedit şi de faptul că,
aflându-se anume în mijlocul acestei Armate, pe care o
inspecta, Regele, în localitatea Răcăciuni, a promis
ţăranilor pământ şi votul universal. Această promisiune
a ridicat semnificativ moralul Armatei.
Sigur, Regele a fost nevoit de împrejurări să facă
acest pas, inclusiv de faptul că avea informaţie că
generalul Averescu vorbea deschis despre aceste
115

116. probleme, care puteau să-i aducă o popularitate şi mai
mare.
Averescu notează: „Am văzut pe M. Cantacuzino.
Conservatorii cred că au găsit în mine pe viitorul
lor şef.
Nu ştiu ce va fi. Pentru moment sunt soldat şi atâta
tot. Vom vedea ce va fi mai târziu.
Am dejunat la palatul Reginei.”
La Bacău sosi din nou Regele. A inspectat spitalele
„Regele Ferdinand” şi „Cazarma 4 Obuziere.” A fost
mulţumit de modul în care erau adăpostiţi şi îngrijiţi
bolnavii.
Maiorul Ştirbei i-a dat de înţeles lui Averescu că
Regele ar dori să ia masa la el acasă. A sunat, şi soţia
sa, Clotilda personal, a pregătit o masă pe cinste. Nu
ţineau slugi.
La despărţire Regele i-a spus lui Averescu că „duce
cu sine cele mai bune impresiuni.”
„Cu siguranţă că aşa şi este, îşi spuse Averescu,
întrebarea este cât vor ţine. Sunt convins că „amicii”
mei de la Iaşi nu dorm”.
2 aprilie 1917.
„Paştele..., notează Averescu. Am organizat un
serviciu divin. Apoi am stat la masă cu soldaţii şi cu
ofiţerii. Muzica a cântat cântece populare şi patriotice.
Simţeam foarte bine că în strigătele de iubire pentru
mine ale ofiţerilor şi soldaţilor, vibra toată nădejdea şi
încrederea ce pun ei în mine.
Era o bucurie nesfârşită în sufletul meu, înconjurată
însă de o deasă ceaţă de mâhnire, căci ei nu ştiu anume
că: în afară de influenţa morală, nu mi se permite nimic
sau aproape nimic.”
5 aprilie 1917.
În procesul de reorganizare a Armatei a II-a
generalul Averescu a refuzat concursul Misiunii Militare
Franceze.
Averescu s-a arătat rezervat de eficienţa ei chiar din
mo mentul sosirii acesteia în ţară. În Armata a II-a au
116

117. fost detaşaţi trei ofiţeri francezi ca consilieri. Averescu
nu era omul care să primească uşor şi fără să replice
sfaturi nici de la militari mai mari în grad, şi cu atât mai
puţin de la căpitani şi maiori care cunoşteau doar din
auzite lucrurile.
Cu generalul Berthelot, şeful Misiunii, avea chiar
relaţii tensionate, deşi îi aprecia anumite calităţi.
11 aprilie 1917.
„Eri Regina a fost la Roman, notează Averescu, ca
să viziteze spitalele, între altele şi pe acela al soţiei
mele.
Nevasta mea a mers şi ea la Roman ca să întâmpine
pe Regină... Apoi a plecat la Oneşti la inaugurarea
spitalului.
După serviciul divin, i-am dat cuvântul generalului
Grigorescu. Cuvântarea lui era prea tămâietoare şi de o
fanfaronadă cam nepotrivită. A numit-o pe Regină,
Împărăteasă. Când mai mult de jumătate de ţară este
cotropită, nu ştiu dacă sună bine aceste cuvinte.
Cred că generalul Grigorescu mai voia un Ordin!”
14 aprilie 1917.
Inactivitatea este un mare adversar al păstrării
capacităţii combative în toate armatele lumii. Conştient
de acest fapt, Averescu, a pus unităţile să-şi strămute
depozitele de muniţii mai aproape de poziţii, să extindă
şi să îmbunătăţească căile de pornire în ofensivă, să
construiască şi să întreţină drumurile, să desfăşoare
exerciţii şi aplicaţii.
23 aprilie 1917.
„Eri la ora 8 soseşte Regele şi prinţul Niculae. Au
plecat incognito, din cauza că în Iaşi s-a bănuit o
mişcare antidinastică.
Ce farsă!
Zeloşii au exagerat lucrurile, iar panica a făcut
restul.
Incontestabil, un moment de slăbiciune din partea
Regelui!
Am plecat cu trenul din Bacău spre front.
117

118. Regele era fericit, simţindu-se în mijlocul trupelor.
A împărţit ordine şi medalii.
Cu generalul Arthur Văitoianu ne-am oprit la
marginea pădurei, în faţa Mărăştilor, şi am fixat cu
terenul sub ochi, definitiv, direcţiunile de atac.
Terenul se prezintă foarte bine. Cred că spărtura se
va putea face între Mărăşti – Încărcătoarea şi apoi
atacul se va îndrepta spre Vizantea Mănăstirească.
Pe drum înapoi spre Moşinoaele, m-am abătut cu
generalul Văitoianu, spre a-mi alege observatorul,
pentru timpul ofensivei proiectate.
L-am fixat pe Dealul Carpenului, în apropiere de
cota 707. Noaptea la tren.”
26 aprilie 1917.
Regele a inspectat tot ce se mai putea inspecta
pentru a trage din timp. Nu voia să plece la Iaşi. A
călătorit cu trenul şi cu automobilul. Regelui i-a plăcut
cum erau îngrijite căile de comunicaţie, de exemplu, pe
sectorul Corpului II armată.
- Este meritul Comandantului Corpului II armată
generalul Arthur Văitoianu, spuse Averescu.
- Destoinic ofiţer, aprecie Regele, însă de ce îl
numiţi după nume şi prenume? Pe alţi generali nu-i
numiţi aşa.
- În MCG mai este un general, Alexandru Văitoianu.
Sunt fraţi. Pentru a nu-i încurca, pe unul îl numesc
complet.
- Nu ştiam că mai este un general Văitoianu, spuse
amuzat Regele. Dar e bine…
Pe Averescu nu-l miră necunoaşterea de către Rege
a acestui fapt. Regele nu se ocupa nemijlocit de
funcţionarea MCG. Nu era nici rău dar nici prea bine…
Plecarea Regelui a fost preconizată pentru după-
amiază. Însă cineva a răspândit zvonul că din direcţia
Burdujeni vine un tren plin cu soldaţi ruşi revoluţionari
să-l atace pe Rege.
La ora 11 seara, după ce nu se adeverise nici un
zvon, Regele a plecat spre Iaşi.
118

119. 6 mai 1917.
Sosi generalul Berthelot cu inspectarea ofiţerilor
francezi care lucrau la centrul de instruire. Spuse că se
poate întâmpla să plece în Franţa, pentru a prelua
comanda unei Armate.
„Ce bucurie pentru Armata română dacă ar scapă de
un astfel de „specialist”!, îşi spuse Averescu, iar cu
voce rosti zâmbind:
- Felicitările mele, generale.
23 mai 1917
Seara la Bacău sosi generalul rus Cerbaciov, care l-
a înlocuit pe generalul Zaharov. A făcut o inspecţie a
poziţiilor şi ofiţerilor ruşi care lucrau în Armată.
A discutat cu Averescu planul de ofensivă.
Cerbaciov susţinea planul lui Prezan, care prevedea că
inamicul trebuie împins în munţi.
Averescu căuta să-i vorbească generalului prin pilde
proaspete: generalul rus Brusilov în timpul renumitei
sale ofensive a înaintat bine prin Bucovina până în
munţi, unde a fost oprit cu forţe mici.
Altă pildă a dat-o cu Armata II-a, pe care Averescu
o primise în septembrie 1916, în debandadă, şi dacă a
putut să-l oprească pe inamic, a fost numai mulţumită
faptului că acţiunile de luptă se desfăşurau în munţi.
Cerbaciov avu o replică: „Acolo l-ai oprit
Dumneata, nu munţii sau Armata.”
„Când ţi se aduc astfel de argumente, orice
discuţiune mai departe este de prisos. Am impresia că
generalul Prezan şi Cerbaciov au absolvit aceeaşi şcoală
militară!”– se gândi Averescu.
30 mai 1917.
Mare consiliu în vederea pregătirii ofensivei
proiectate. Participă: Regele, Prinţul Carol, generalii:
Cerbaciov, Averescu, Prezan, Golovin.
- Domnilor, li se adresă Regele celor prezenţi, am
adunat acest consiliu pentru a discuta planul de
operaţiuni, propus de Marele Cartier General,
119

120. reprezentat aici de generalul Prezan. Poftim, domnule
general!
- Mulţumesc Majestate, generalul se închină spre
Rege. Apoi li se adresă celor prezenţi: Planul este
întocmit de MCG al Armatei române. Făcu o expunere a
situaţiei şi căută să explice atât motivele cât şi
dezvoltarea ofensivei, aşa cum era proiectată.
S-au început dezbaterile. Cuvântul i se oferă
generalului Averescu.
- Majestate, stimaţi colegi. Din tot ce a vorbit
generalul Prezan, nu înţeleg scopul acţiunii, deoarece în
ordinul primit se propune:
1. A fixa forţele duşmane pe întregul front.
2. A nimici forţele duşmane ce se găsesc în faţa
sectorului Nămoloasa, înaintând în direcţia R. Sărat.
Pentru a fixa forţele inamice nu este nevoie de o
ofensivă generală. Pe nici un front al teatrului general
de războiu, situaţiunea nu este de aşa fel, încât să fie o
grabnică necesitate de a concentra forţe duşmane,
prelevate de pe frontul din faţa noastră.
Pe de altă parte, chiar dacă ar fi necesar aşa ceva,
apoi forţele duşmane pe întregul front român sunt
reduse, faţă de ale noastre, că o preluare este aproape
exclusă.
Nimicirea. Această formulă teoretică este şi vagă şi
nerealizabilă. Nu se nimicesc forţele astăzi, domnilor
generali! Nu am fost nici noi nimiciţi, cu atât mai puţin
vom putea noi să nimicim pe germani, care au dovedit
că ştiu să facă războiul.
- Ce scop concret al operaţiunii ar trebui să fie?
întrebă Regele.
- Ducerea frontului de pe Siret pe o altă linie,
bunăoară: Mostiştea-Ialomiţa-Cricovul. Ori pe o altă
direcţie.
- Asta va depinde de modul în care se vor desfăşura
operaţiunile, spuse generalul Golovin.
- În desfăşurarea operaţiunilor trebuie să avem un
front de orientare: de atins acest obiect material. Silinţa
noastră va trebui să fie constantă.
120

121. - Cine mai vrea să-şi expună poziţia? întrebă
Regele.
Nu ceru nimeni cuvântul.
- Trecem la discutarea mai detaliată a planului.
Averescu spuse că dacă se sparge frontul în câmpie,
armata română va avea două mari inconveniente:
- Spargerea în centru ne va obliga să facem două
conversiuni, şi în adevăr noi avem intenţia ca, cu
Armata a VI-a, să facem o conversiune la dreapta, spre
munţi. Prin asta creăm două flancuri în aer, spre
duşman.
Copleşirea uneia din aceste Armate se va preface în
dezastru pentru cealaltă.
Generalul Prezan răspunse:
- Flancurile vor fi apărate cu cavalerie!
- Spargerea frontului în câmpie va duce desigur la
operaţiuni manevrate şi ar fi o greşeală enormă a ne
crede superiori germanilor în manevră. Ei sunt mai bine
încadraţi, mai bine utilaţi, au o experienţă mai mare în
lupta cu cavaleria!
- Eu am ales acest loc, spuse generalul Golovin, cu
mine a fost de acord şi generalul Prezan. Sunt mai
puţine întăriri ca în alte părţi.
- Locuri ca acesta sunt multe. N-aţi avut posibilitate
ori dorinţă să căutaţi, răspunse sec Averescu. Continuă:
Atacul, odată reuşit, să se poată dezvolta trebuie să se
dezvolte cu pierderi minime, ceea ce nu pare că va fi
cazul în sectorul ales.
Se lăsă o tăcere care dură destul de mult.
- Domnule Averescu, întrerupse în sfârşit tăcerea
generalul Cerbaciov, şi care ar fi, după părerea
dumneavoastră, direcţia atacului?
- Inamicul are în eşichierul româno-transilvan două
fronturi: unul în Transilvania, care începe la Oituz şi se
termină în Bucovina, şi altul în Muntenia, de la Oituz
până la Dunăre.
- Mai concret, domnule general, rugă Cerbaciov.
- Trebuie atacat frontul din Muntenia, la punctul de
joncţiune între fronturi. Aruncăm stânga inamică de la
Kezdy Vasarheli spre Sud, iar dreapta lui din Muntenia,
121

122. spre Râmnicul Sărat. Acţiunile la amândouă flancuri
trebuie să fie învăluitoare.
- Dar dacă germanii ne atacă din spate cu forţele
frontului din Transilvania? întrebă Regele vădit surprins
de acest plan îndrăzneţ.
- În spatele dreptei noastre învăluitoare, s-ar găsi
partea inaccesibilă a munţilor, uşor de apărat şi
nefavorabilă unei concentrări mari de forţe duşmane,
pentru a ne ameninţa serios.
Obiecţiile celor prezenţi l-au întristat pe Averescu.
Cea mai puternică a fost că nu va putea să hrănească şi
să deplaseze trupele în zona sa de acţiune. Răspunse la
toate observaţiile şi îndoielile:
- Îmi asum toată răspunderea, deoarece cunosc
perfect regiunea. Am operat în toamna trecută retragerea
pe acolo, pe un timp foarte defavorabil şi în condiţiuni
morale de-a dreptul deplorabile. Acum e mult mai
simplu.
Nu i se dădu dreptate.
Averescu înţelese că nu are cu cine discuta, că
vorbea fără rost. A cerut numai să nu i se ciuntească şi
în continuare Armata, căci deja i se luase două Divizii,
acestea fiind transferate Armatei I-a.
- Pe frontul meu, spuse în final Averescu, sunt sigur
că vom avea victorie, dar va fi una nefolositoare, din
punct de vedere strategic. Ne vom spăla puţin…
16 iunie 1917.
Conferinţă la Domneşti, sub preşedinţia generalului
Cerbaciov, în vederea discutării desfăşurării ofensivei
proiectate.
Prezenţi: generalul Ragoza, comandantul Armatei
IV ruse cu şeful său de Stat Major, comandanţii
Corpurilor de Armată ruseşti, generalul Văitoianu,
Inspectorii de artilerie, ofiţeri francezi etc. În total 30
de persoane.
- Corpul VIII rus va ataca poziţiunile de la Momâia
odată cu Armata a II-a, spuse generalul Cerbaciov.
122

123. - Nu vă supăraţi dar nu cred că e o idee bună, vorbi
simplu, calm, ca într-o discuţie între prieteni şi
specialişti.
- De ce?
- Domnule general, cred că atacul Corpului VIII va
trebui să înceapă după ce vom ajunge noi cu dreapta pe
Şuşiţa. Nu de alta, dar puteţi avea mari pierderi umane.
Ruşii au insistat şi hotărârea a fost luată.
- Fie, v-am prevenit. Acum am nevoie de artilerie,
care este insuficientă.
- Veţi primi două baterii de munte. Totodată luaţi
obuzierele de la Divizia a 8-a.
- Nu pot face aşa ceva, căci nu-i exclusă
posibilitatea unei contraofensive germane, care, de
obicei, nu se produce în punctul atacat, ci în apropierea
lui. Direcţia Oituz parcă special este indicată pentru o
astfel de contra-manevră.
- Noi nu credem că o astfel de manevră e probabilă,
răspunse Cerbaciov.
Averescu a fost susţinut doar de generalul Arthur
Văitoianu.
- Sincer vorbind, m-am săturat de atâtea discuţii
până la urmă fără folos. M-am pomenit un fel de
opozant permanent şi întotdeauna în minoritate, dacă nu
chiar izolat. Nu aş mai deschide gura deloc, dacă nu m-
aş simţi îmboldit de faptul că desfăşurarea ulterioară a
evenimentelor mi-a dat întotdeauna dreptate. Nu-mi
doresc deloc tipul acesta de dreptate, nu faci nimic cu
ea. Dar dumneavoastră vedeţi cum e mai bine. Uitaţi să
vă asumaţi consecinţele, spuse la sfârşitul conferinţei
Averescu.
25 iunie 1917.
În acest răstimp Armata a II-a română deveni o mare
unitate operativă bine închegată, cu un corp ofiţeresc
care avea experienţă de luptă, cu un comandant care îşi
dovedise valoarea şi talentul în luptele anterioare.
123

124. 30 iunie 1917.
„Două săptămâni în urmă mi-au fost luate două
Divizii: 7 şi 12. Tot concepţia generalului Prezan
triumfă.
Totul este gata de ofensivă, cel puţin la mine. În
ultimul moment, o nouă amânare. Nădăjduiesc că e
ultima!
O monstruozitate! S-au redus în ultimul mo ment
batalioanele la 3 companii. Este de neînchipuit aşa
ceva!...”, notează Averescu.
De Averescu se apropie ginerele său, maiorul de
cavalerie Mihai Munteanu.
- Permiteţi-mi să mă adresez, domnule general.
- Da, domnule maior.
- Vreau să formez din patrio ţii neamului un batalion
de şoc.
- În ce constă ideea?
- Un batalion de patrioţi, care sunt bine pregătiţi
pentru luptele cu baioneta, fără cartuşe în armă,
îmbrăcaţi în izmene albe, pe la 4 dimineaţa, trecem
piedicile de sârmă g himpată, şi fără nici un sunet ne
năpustim asupra duşmanului.
Averescu se gândi la cele spuse. Ideea e bună, un
atac psihologic, fără împuşcături. Bravo Mihai!
- Vă duceţi la moarte sigură, Mihai. Nu poţi uita de
tragedie?
- Fiecare cu destinul lui, domnule general.
- Eu tot nu pot uita de Margaret, de nepoţi. Cu
Margaret s-a dus ultima suflare a neamului Averescu...
Iar tragedia ta este şi mai mare. Ţi-ai pierdut dintr-o
dată şi părinţii, şi familia. De ce nu treci pe la noi?
- Nu pot să văd pe nimeni...
- Îţi înţeleg starea, dar treci totuşi. Eşti tânăr şi
totul se poate îndrepta. Adesea timpul le vindecă pe
toate.
- Poate, însă nu e pentru mine... Dacă aţi şti cine a
fost pentru mine Margaret! Ea a fost tot...
- N-ai putea să renunţi la ideea ta cu acest grup?
Memoria aparţine celor vii.
124

125. - Sunt soldat, şi destinul Patriei e pentru mine mai
sus ca orice! Uitaţi-vă ce a rămas din ţară! Iar... cu
Margaret mă voi întâlni acolo, în lumea celor drepţi.
În adâncul fiinţei sale Averescu se mândrea cu
ginerele său, şi nu-i putea interzice.
- Completează batalionul cu efectiv. Dotarea ţi-o
garantez eu. Fă totul în taină, căci ea te va păzi de
ambuscade, de surprize, protejând vieţile adevăraţilor
eroi ai neamului.
…În două zile maiorul Munteanu adună peste 400 de
voluntari, selecţionându-i în primul rând pe cei care n-
aveau copii, şi care nu erau căsătoriţi. Batalionul s-a
apucat de antrenamente. Averescu a dotat cu tot
necesarul acest batalion, pe care, cu toată stăruinţa lui
Munteanu de a păstra totul în secret, a fost numit de
cineva „batalionul morţii”. Numele s-a răspândit repede.
Însă concret ce anume trebuiau să facă şi când, ramase o
taină.
Munteanu a cerut centuri ofiţereşti, de care au fost
fixate la şold câteva genţi cu cartuşe. Şi opinci.
- Acestea la ce-ţi trebuie? întreabă curios Averescu.
- După ce cucerim prima tranşee, năvălim spre a
doua. Aici ne vor fi de folos cartuşele. Inclusiv dacă
inamicul va contraataca prima tranşee. Iar opincile ne
vor servi să nu facem zgomot. Majoritatea covârşitoare a
batalionului sunt ţărani, deprinşi de mici copii cu
opincile.
Averescu zâmbi.
- Bine, voi ordona.
- Domnule general, trebuie să stabilim şi pe ce
sector al frontului vom ataca.
- La Mărăşeşti. Pe un sector de 150 m. Nici un
metru mai mult!
Au coordonat totul.
3 iulie 1917.
Armata a II-a avea un efectiv de 150 700 de soldaţi
şi 4 097 de ofiţeri. Avea în componenţa sa Corpul 4
armată cu trei Divizii, şi Corpul 2 armată tot cu trei
125

126. Divizii. Mai dispunea de Divizia I cavalerie şi de alte
unităţi care nu intrau în componenţa Diviziilor.
La insistenţa generalului Averescu, a fost revăzută
sentinţa locotenent-colonelului Crăiniceanu, care primi
pedeapsa cu moartea. Generalul Prezan, unchiul lui
Crăiniceanu, necătând la rugămintea mamei acestuia,
surorii sale, nu s-a implicat contra lui Averescu. Aşa şi
i-a răspuns:
-Dacă era altul, hotăram problema. Însă contra
argumentelor lui Averscu nu pot face nimic.
Locotenent-colonelul Crăiniceanu, feciorul
generalului Grigore Crăiniceanu, fost de două ori
ministru de război a României, care s-a dezis de feciorul
său, a fost împuşcat ca trădător.
9 iulie 1917.
Averescu notează: „În fine ziua mult aşteptată
începe.
Zi mare, căci este pusă în joc reputaţiunea Armatei,
sau cel puţin a valorii soldatului român. Nu cred în
nimicirea duşmanului, nu cred în ajungerea la Râmnicul
Sărat, mai ales pe direcţia Nămoloasa. Dimpotrivă, mă
tem de o teribilă înfrângere în acea parte, după un uşor
prim succes.
Am însă fermă încredere în succesul trupelor
noastre pe frontul Armatei mele. Sunt convins că
acţiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un
titlu de glorie, şi pentru ţară motiv sigur de mândrie.
Ne măsurăm, în condiţiuni aproape egale, cu cei mai
buni soldaţi din lume.
Sunt convins că vom învinge.”
„…Timp urât, posomorât, ploaie fină...
Bombardamentul a început de dimineaţă, dar din cauza
timpului nefavorabil a trebuit să fie întrerupt între orele
15-17.
După ora 17 cerul s-a înseninat, bombardamentul a
fost preluat şi s-a prelungit până la căderea nopţii cu
rezultate cât se poate de bune.
Mâine voiu merge sus la observator. Astă seară
prefer să rămân aici, la Bâlca.
126

127. Liniştea şi încrederea se citesc şi în ochii celor care
mă înconjoară.”
10 iulie 1917.
Bombardamentele au continuat toată ziua. Averescu
notează:
„Am ordonat ca pe timpul întreruperii
bombardamentului de după amiază, să se simuleze
începerea atacului infanteriei, trimiţându-se înainte
patrule puternice.
Stratagema a izbutit complect, duşmanul şi-a
dezvăluit cuiburile de mitraliere, care au putut fi
numaidecât reperate de artileria noastră.
Am întrebat Armata IV-a rusă dacă este gata pentru
atac şi mi-a răspuns că da.”
Armata I-a a cerut o prelungire de o zi a
bombardamentului.
Noi vom începe însă acţiunea mâine în zori.
Voi dormi în bubuitul tunului, dacă voi dormi, căci
am o baterie de 120 mm la doar 200 metri de baraca
mea.
Sunt perfect liniştit. Vom avea victoria!
11 iulie 1917.
Era ora 4 dimineaţa, când maiorul Munteanu, care
trimise cercetaşii pe la miezul nopţii să pregătească
trecerea peste sârma ghimpată, a ridicat batalionul. A
lămurit ce trebuie de făcut.
- Domnilor, nici un sunet de la noi. Tăcere
profundă. Iată în ce constă acest atac psihologic cum îi
zic specialiştii, fapta măreaţă pe care urmează s-o
înfăptuiţi pentru binele Patriei noastre. Răniţii vor
trebui să facă efortul total pentru a nu scoate nici un
sunet. Cine nu e de acord să meargă, va fi înţeles de
ceilalţi, fiindcă până în acest mo ment n-aţi ştiut ce
misiune trebuia să îndeplinim. Nu toţi se vor întoarce
vii. Poate că nici unul... Cine s-a răzgândit, face un pas
înainte!
127

128. Nimeni nu păşi. Mihai citi pe faţa lor doar hotărâre.
Acum se mândrea că e român. Un popor care are astfel
de oameni nu poate fi învins!
Cercetaşii au raportat că drumul e deschis.
Primejdia era de a nu fi bombardaţi de propria artilerie.
Cu sabia în mână, Munteanu se ridică din tranşee şi
cu pas bine măsurat se porni spre inamic. Uitase de tot
pe lume. Gândurile îi erau numai acolo, unde îi aşteaptă
un inamic puternic. Se uită în urmă. Batalionul, umăr la
umăr, în două rânduri, cu puştile fără cartuşe, dar cu
baioneta prinsă, în tăcere, îl urma. Artileria din ambele
părţi continua să bubuie.
Cercetaşii făcuseră destule treceri. Au trecut
piedicile din sârmă ghimpată. Şi din nou au strâns
rândurile. Umăr la umăr, în două rânduri... În plină
figură... Fără nici un zgomot... Din partea inamicului
nici o mişcare. Încă câţiva paşi... Cu dinţii strânşi şi
mâinile încleştate pe armă, cu sufletul împietrit...,
batalionul morţii mergea în tăcere spre glorie... Nu
departe se zăreau acum tranşeele inamice. Au pornit în
fuga cea mai mare, în tăcere, aproape fără zgomot, spre
tranşeele inamicului.
Se vedea deja cum o parte din soldaţi fugeau, iar
alţii căutau să părăsească tranşeele de profil deplin,
făcute după toate instrucţiunile militare. Militarii
inamici buimăciţi de această coloană în alb, care se
deplasa ca un zid de fantome, toată în alb, fu cumplită.
În scurt timp, au fost răpuşi de baionete, neînţelegând
ale cui...
După ce au curăţit tranşeele de inamic, maiorul
Munteanu ordonă:
- Încărcaţi armele şi înaintăm spre linia a doua de
apărare. Acum se poate împuşca în toată plăcerea.
Între timp nemţii se dezmeticiră şi au contraatacat,
susţinuţi de focul mitralierelor. Batalionul s-a ridicat în
întâmpinarea inamicului. Dar tot aşa, fără nici o
împuşcătură, în tăcere, lucrând numai cu baioneta.
Lupta a fost crâncenă, nemţii fiind cunoscuţi, ori
mai bine zis apreciaţi, ca cei mai buni luptători cu
baioneta din lume. Nu degeaba Munteanu i-a ales pe cei
128

129. mai buni luptători la baionetă. Se auzeau răcnete de
durere, se tăvăleau corpurile neînsufleţite ale celor
morţi de ambele părţi.
Cu sabia în mână maiorul Munteanu nu putea opune
o rezistenţă dârză unui inamic înarmat cu o puşcă cu
baionetă. Izbuti totuşi să respingă atacul unui german pe
care îl tăie. Al doilea se dovedi însă mai bine pregătit
şi... Mihai simţi, ca prin vis, cum intră baioneta în
corpul său, pe care el nu-l mai controla...
Batalionul ocupă un sector nu prea mare în a doua
linie de apărare.
Peste tot pe câmpul de luptă se vedeau numeroase
cadavre şi răniţi în alb şi gri. Pierderile s-au dovedit a fi
importante de ambele părţi. Totuşi, tranşeea a doua
trebuia păstrată cu orice preţ.
- Apărăm această tranşee până vor sosi trupele
principale, ordonă unul din superiorii rămaşi în viaţă.
Surpriză: inamicul nu mai atacă. Iar forţele
principale au sosit destul de repede.
„Batalionul morţii” cum va fi numit ulterior,
acoperit şi de tot felul de legende, a fost scos din luptă
şi expediat în spatele frontului, ducând cu ei răniţii şi
pe cei care au căzut în această luptă hotărâtoare,
făcându-şi datoria faţă de Patrie.
Maiorul Munteanu, grav rănit, împreună cu alţi
răniţi a fost internat la spital.
„Fix la ora 4, am mers la observator. Era încă
întuneric, dar partea stângă a sectorului de atac era
luminată de satul Mărăşti, în flăcări.
Exploziunile proiectilelor noastre acopereau
întregul sector de atac, de la inclusiv Mărăşti la
Încărcătoarea. Spectacol măreţ, peste măsură de
emoţionat. Încetul cu încetul se luminează de zi şi
ochiul poate distinge numai cu binoclu şi cu mare
greutate, coloanele noastre. Încep a se auzi armele
infanteriei, apoi mitralierele şi în fine grenadele. S-a
ajuns deci corp la corp.
Din toate părţile rapoartele sunt favorabile. Soldaţii
noştri pătrund în poziţia inamicului şi încep curăţirea
şanţurilor.
129

130. De altfel, pe unele puncte, se pot vedea distinct
oamenii noştri alergând în lungul şanţurilor şi azvârlind
grenade în ele.
La ora 8 întreaga linie a fost a noastră!!!
Duşmanul se retrage, mai cu seamă la centru, în
dezordine. Încep a se aduna numeroşi prizonieri. Se
raportează capturare de tunuri.
La aripa stângă, adică la Mănăstioara, duşmanul
opune foarte mare rezistenţă.
Aceasta nu mă îngrijorează, căci aşa şi a fost decis,
ca acolo, la Sud de Mărăşti să fie numai o acţiune
demonstrativă. Mănăstioara trebuie să cadă prin acţiune
de întoarcere pe la Nord de Mărăşti.
Mai îngrijitoare este vestea că Regimentul 11, care
pătrunsese în prima linie la Încărcătoarea, a fost respins
de un contra-atac şi toate încercările de a pătrunde
iarăşi în poziţia duşmanului au rămas fără nici un
rezultat.
Am dat ordin Diviziei a 6-a (generalul Arghirescu)
să înceteze ofensiva şi să se mărginească, în acel punct,
la o acţiune vie de front, de fixare. Diviziei I-a (general
Strătilescu) i-am ordonat să trimită Regimentul 17 în
ajutorul Diviziei a 6-a, îndreptându-se de la Sud spre
Nord, pe dealul Mărăşti, pentru a lua Încărcătoarea prin
întoarcere.
Am dispus în acelaşi timp a se bombarda
Încărcătoarea cu toată artileria grea, care este la
distanţa necesară.
Acţiunea infanteriei va trebui să înceapă mâine
dimineaţă, după o scurtă bombardare de artilerie.
Primesc un ordin de la MCG, că stânga mea rămâne
înapoi şi că este pericol pentru dreapta ruşilor, care nu
sunt destul de susţinuţi de noi.
Enormităţi ridicole. Inamicul este în debandadă şi ei
se tem de un contra-atac.
Centrul meu este pe dealul Teuş, iar dreapta pe
dealul Mare. Am ajuns deci cu frontul la Şuşiţa. Dreapta
la Încărcătoare a rămas înapoi şi aceasta mă cam
stinghereşte, deşi sunt sigur că mâine se vor îndrepta
lucrurile şi acolo.
130

131. În fine, avem o zi frumoasă, o zi cum n-a mai avut
Armata noastră până acum.
Se vor bucura oare toţi de victoria Armatei a II-a,
căci sunt convins, că victorie desăvârşită va fi!
Armata I-a a cerut o zi de pregătire. Aşa dar iar
întârziere. „Strategii” noştri care au ales pe acolo
direcţia principală de atac „pentru condiţiunile locale”,
pot să se felicite! Printre aceştia a fost şi generalul
Christescu, Comandantul de azi a Armatei. Ce crudă
ironie a soartei!
Am apropiat rezerva (Divizia I-a) de noua linie de
luptă mişcând-o în valea Limpejoarei
12 iulie 1918.
„Inamicul fuge peste tot. La Încărcătoarea nici n-a
mai fost nevoie de atac. Simpla ameninţare cu
întoarcerea Regimentului 17, pe la Sud, a făcut pe
duşman să se retragă chiar în cursul nopţii.
De asemenea şi la Mănăstioara, ameninţată de la
Nord şi-a produs efectul.
Am oprit de aseară trupele pe linia Şuşiţa, cu ordin
de a duce artileria de câmp înainte şi de a o instala până
la ora 1 pe terenul cucerit. Ordin pentru reluarea
acţiunilor voi da la timpul cuvenit.
Imediat după dejun, am plecat cu generalul
Văitoianu spre postul de comandă al brigăzii a 5-a
(colonel Constantin Stan) la Alba.
Am trecut apoi prin Mărăşti, străbătând câmpul de
luptă.
Un adevărat labirint de şanţuri şi reţele de sârmă
ghimpată. Nici nu-mi vine a crede că o aşa formidabil
întărită poziţie a putut fi părăsită de duşman.
Cadavrele voinicilor noştri soldaţi, alături de unele
părţi cu cadavre duşmane: prin şanţuri, prin reţele! Ce
privelişte!
Totul foarte bine organizat. Germanii tot ce fac, fac
numai bine!
Am găsit pe generalul Mărgineanu. L-am felicitat şi
am hotărât cu el şi cu generalul Văitoianu, reluarea
înaintării la 4 dimineaţa.
131

132. Doream să ajungem cu coloanele dincolo de
Vizantea, iar cu detaşamentele înaintate până la Putna.
Am reintrat apoi la observator.
Seara primesc ordin de la MCG, că se suspendă
operaţiunile ofensivei, din cauza că trupele ruse din
Bucovina au făcut defecţiuni!
Ce concepţiune!
Nu ar fi trebuit oare ca acesta să fie un motiv mai
mult pentru a împinge viguros înainte şi, deoarece se
făcuse spărtura pe la mine, să fiu întărit pentru a
exploata până în ultima posibilitate succesul deja
obţinut?
Am dat ordin ca mişcarea să se continue neîntrerupt,
până la Putna.
Am chemat la telefon pe generalul Mărgineanu şi i-
am explicat, că este de toată importanţa ca trupele
noastre să ajungă pe Putna chiar în noaptea aceasta.
Această întorsătură, pentru Armata mea, este
aproape indiferentă, căci cu forţele de care dispun
desigur că nu aş fi putut merge mult mai departe de linia
Putnei, pe care vreau să ajung. Pentru Armata I-a sunt
convins că este o fericire. Mergea cu siguranţă la o
înfrângere, din cele mai dureroase.
Am această convingere şi nimeni nu mi-o va putea
zdruncina.”
13 iulie 1917.
„Contrar celor afirmate de generalul Mărgineanu
ieri seara, peste noapte, am fost informat că aripa sa
stângă s-a oprit înainte de a ajunge la Putna. Am fost
foarte contrariat. Vina este a colonelului Alexiu,
comandantul brigăzii a 6-a, care a obiectat că trupele de
sub comanda sa erau obosite. Se odihniseră până la 4
dimineaţa!
Această părere a fost a ofiţerilor francezi, care nu
cunoşteau încă puterea de rezistenţă a soldatului român.
Greşeala a fost a colonelului Alexiu, că s-a lăsat uşor
convins.
Am dat ordin să se continue azi mişcarea.
132

133. Până seara Putna a fost atinsă, dar cu lupte.
Duşmanul a avut vreme să-şi restabilească ordinea în
cursul nopţii.
Am făcut să intre în linie restul Diviziei 1-a, oprit
în rezerva Armatei şi am constituit rezerva cu trupele
cele mai încercate, din Divizia a 3-a.
Am început înaintarea şi la aripa dreaptă a Armatei,
cu Divizia a 8-a (general Patraşcu). Inamicul se retrage
din valea Caşinului, împins de brigada 16 infanterie, de
sub comanda colonelului Dabija. Pe Măgura Caşinului,
rezistenţa e mare şi ruşii aflaţi la dreapta Brigăzii 16
infanterie nu vor să mişte.
Am mers după amiază cu generalul Văitoianu la
Răcoasa, la Vizantea şi la Câmpurile.
O victorie strălucită. În toate părţile material de
război în cantităţi foarte mari.
M-am fotografiat la Vizantea, în curtea unui fost
depozit de muniţii de artilerie.
La Câmpurile am găsit pe generalul Strătilescu,
comandantul Diviziei I-a, de la care primesc frumoasa
ştire că o parte din Regimentul 31 a intrat în Şoveja şi a
făcut circa 1 000 de prizonieri.
Acest nou avantaj îmi dă curajul să împing linia
mea ceva mai înainte.
Generalul Văitoianu este de părere că în direcţiunea
Lepşei, am putea merge până peste frontieră.
Ideea îmi surâde. Mi-ar plăcea să pot planta un
drapel pe un petec din pământul ce voim să cucerim,
pentru a se simboliza aspiraţiunile noastre. L-am rugat
în acest sens pe generalul Văitoianu, care mi-a făgăduit
că dorinţa mea va fi satisfăcută.”
14 iulie 1917
„După ordinul dat de mine, aseară trupele au ajuns
pe linia pe care cred că ne vom opri, afară de o uşoară,
dacă va fi posibilă, ofensivă la centru, spre frontieră.
Suntem pe linia Arşiţa Mocanului – Măgura
Caşinului – Sboina Neagră – Tuia Neagră – Geloasa –
Negrileşti – V. Seacă.
133

134. În unele puncte, mai ales pe frontul Diviziei 8-a,
situaţiunea nu este încă limpede. Linia fixată nu este
încă atinsă şi sunt lupte foarte serioase, mai cu seamă la
dreapta, din cauza retragerii ruşilor de pe Măgura
Caşinului, lăsând în vânt Brigada 16 infanterie (colonel
Dabija), de la extrema mea dreaptă. Colonelul Dabija a
luat măsurile necesare.
Din contra, pe restul frontului, dacă aş avea forţe
disponibile, aş putea împinge, fie spre şoseaua Focşani
– Râmnic, fie spre Keszdy Vasarhely.
Am vizitat din nou câmpul de luptă: observator,
Mărăşti – Încărcătoarea – Coada Babei – Câmpurile.
Ce organizaţie extraordinară a avut duşmanul!
Am să dau ordin, pe de o parte, să se facă o
călătorie de instrucţie, cu reprezentanţi din toate
corpurile, pentru ca să vadă cum se întăreşte duşmanul,
iar pe de alta, voiu pune să se facă o ridicare
topografică amănunţită a întregului câmp de luptă,
pentru ca să pun să se întocmească o descriere a lui.
Am ajuns cam târziu la Câmpurile. Am rugat pe
generalul Văitoianu să mă însoţească până la Soveja.
Doream să pun piciorul în acea localitate.
Pe drum am depăşit Regimentul 24. Soldaţii m-au
recunoscut şi m-au aclamat cu entuziasm. Am fost foarte
viu mişcat.
În Soveja am găsit un spital german, evacuat de
bolnavi, dar un depozit farmaceutic foarte bine
aprovizionat a fost lăsat cum era.
Am mers pe şosea spre linia înaintată. Am găsit la
Dragoslave Brigada de călăraşi sub comanda colonelului
Scărişoreanu, iar sub poalele Tuiei pe colonelul
Stoenescu, comandantul Brigăzii a 11-a, cu care m-am
întreţinut, asupra modului cum să dispuie trupele.
Peste tot: încredere şi avânt.
Este o adevărată crimă de a opri ofensiva, care se
adaogă la aceea de a nu-mi fi dat forţe suficiente spre a
o exploata, aşa cum prevăzusem că s-ar putea!
Nepricepere ori răutate?
Am luat masa la Câmpurile, într-un local care a
servit probabil de cazino germanilor. Toate localităţile
134

135. ce am vizitat sunt în bună stare şi se vede că germanii
au ţinut ordine.”
15 iulie 1917.
„Au reînceput atacurile Marelui Cartier General.
Nici nu se putea altfel. Se spune că am înaintat prea
mult, că am depăşit ordinele ce aveam, precum şi
libertatea de acţiune de care mă pot bucura!
Citesc şi nu-mi vine să cred!
Este o adevărată ruşine, căci e greu de închipuit o
împerechere mai monstruoasă de neadevăr cu
nepricepere.
Nu voiu ceda nici un deget din terenul ce am luat
afară de ordin taxativ, ci din contra, acolo unde situaţia
locală va impune, voiu merge până la atingerea liniei
impusă de formele terenului. Am reintrat la Bâlca.
Pe drum, am trecut pe la Domneşti, pentru a vedea
pe generalul Ragoza. Întrevederea noastră a fost cât se
poate de cordială. El a avut cuvinte foarte elogioase la
adresa mea şi a trupelor mele, dar şi el este foarte
amărât că nu s-a continuat ofensiva prin spărtura făcută
de noi.
Rolul Corpului VII rus a fost şi mai limitat.”
16 iulie 1917.
„Strategienii de la Marele Cartier General sunt
adorabili prin inconştienţa lor!
Mi se redau Diviziile a 7-a şi a 12-a, dar mi se
impune a ocupa sectorul Corpului 24 Armată rus,
compus din trei Divizii. Ceva mai mult, mi se cere ca
ocuparea să o încep cât de curând, adică înainte de
sosirea Diviziilor, care vor sosi la 21 iulie.
Am mers la Corpul IV Armată şi am dispus
înlocuirea Diviziei a 6-a de trăgători rusă, cu trupele ce
am în rezervă la dreapta Armatei.
Mi se va produce o adevărată perturbaţie în
distribuirea trupelor. Oamenii aceştia uită că de abia ies
dintr-o ofensivă şi că nu este acuma momentul a mă
dilua pe front şi a jongla cu unităţile.
135

136. În orice caz, am dispus ca divizia a 7-a să meargă la
extrema dreaptă în locul ruşilor, Divizia a 6-a să se
intercaleze între a 7-a şi a 8-a, iar Divizia a 12-a sî intre
în locul Diviziei a 6-a în sectorul Soveja.”
17 iulie 1917.
„Am lucrat la dispoziţiunile pentru evacuarea
trofeelor. Este o chestiune complicată. Trebuie a se
proceda metodic, bine şi repede, căci nu se ştie ce poate
aduce ziua de mâine.
... După amiază am făcut o recunoaştere până la
Moşoroaiele, dincolo de Târgul Ocna, în porţiunea
frontului în care trupele mele vor înlocui pe cele ruseşti.
M-am interesat în special de dealul Măgura pe care
este o bisericuţă şi de dealul Cândea care, ambele,
închid gura Slănicului.”
20 iulie 1917.
„Am organizat un parastas la Soveja, pentru odihna
celor căzuţi în bătălia de la Mărăşti. A asistat şi Prinţul
Carol.
Am ţinut o cuvântare. Trupele cu ţinută
impunătoare.
Am stat de vorbă cu locuitorii din vecinătate.
Se plâng de nemţi că le-au luat ce aveau ca
proviziuni, că erau supuşi la unele vexaţiuni, dar nu au
fost maltrataţi şi femeile pare că nu au fost siluite.
Acelaşi lucru mi-au spus şi cele din Vizantea. Una chiar
povestea că a dormit în aceeaşi odaie cu un neamţ şi nu
i-a făcut nimic. Este drept că trebuie să fi avut cam vreo
60 de ani.
Am ordin să merg la Iaşi...”
21 iulie 1917.
„La ora 11 am fost primit la Palat, şi Regele mi-a
înmânat Ordinul Mihai Viteazul clasa a II. Am fost
invitat la dejun la Regină, iar după amiază a avut loc o
consfătuire, unde au participat generalii: Prezan,
Cerbaciov şi eu, sub preşedinţia Regelui, privitor la
evacuare. A asistat şi Prinţul Carol. Mai târziu a venit şi
136

137. Brătianu. S-a discutat eventualitatea evacuării
Moldovei. Era chestiunea unde să se retragă Armata. Se
prezentau mai multe soluţiuni: Kerson, Poltava,
Charkov.
Am pus întrebarea: care va fi motivul retragerei
(ortog. timpului –n.a.)?
Acest punct este esenţial, căci de la dânsul depinde
modalitatea retragerei, deci şi alegerea zonei.
Brătianu a înţeles întrebarea mea şi a şi spus:
generalul Averescu ridică o chestiune nu numai de ordin
militar, dar şi politic.
Ne-am separat fără să fi conchis ceva.”
24 iulie 1917.
„Ordin de a rectifica frontul Armatei a II-a
retrăgând centrul pe linia Vizantea.
Părăsim fără motiv ceea ce am câştigat cu atâta
sforţare!”
25 iulie 1917.
Averescu a fost chemat din nou la Iaşi, la ora 11, la
Consiliul de miniştri. A fost invitat şi generalul Prezan.
În discuţie: evacuarea Moldovei.
Cuvânt a avut Brătianu, care a caracterizat
situaţiunea. În dezbateri luă cuvântul şi D-l Porumbaru.
- Poate ar fi cazul, înainte de a face un pas atât de
important, de a se lua şi avizul reprezentanţilor puterilor
aliate? întrebă el.
- Dacă află aliaţii că noi vrem să ne retragem, spuse
Brătianu, vor profita pentru a se uşura de noi. Tot ce a
fost în putinţa noastră am făcut pentru aliaţi, însă de
aici încolo, noi suntem o povară pentru ei şi vor profita
de cea mai mică şovăire a noastră, pentru a nu se mai
simţi obligaţi faţă de noi.
Generalul Iancovescu, Ministrul de Război:
- Vreau să atrag atenţiunea asupra stărei de anarhie
din Rusia, destabilitate, de starea transporturilor.
- Pe ce faceţi aşa presupuneri?
- Din numărul de vagoane stabilit, nu ni se dă nici
25%. N-o să putem evacua în întregime nici averea
137

138. familiei Regale, răspunse Iancovescu, vagoane vor cere
în primul rând familiile Brătianu şi alţi liberali şi
conservatori bogaţi. Pildă vie, evacuarea Bucureştiului,
unde vagoanele destinate Armatei au fost luate de
politicieni. Cu ce vom evacua Armata?
- Nu credeţi în reuşita evacuării? întrebă cineva din
deputaţi.
- N-am spus asta, parează Iancovescu.
Averescu înţelese chiar de la început ce voia să
spună generalul şi era de acord cu el. Când Iancovescu
îi era subaltern, nu era atât de îndrăzneţ. Bravo generale
! Dacă mai avem aşa generali aici, în guvern, înseamnă
că totul va fi bine.
Ministrul Duca îi pune o întrebare lui Averescu, ca
unicul general care se afla în mijlocul trupei.
- Domnule general, până la ce punct sunt întemeiate
unele zvonuri cum că în caz de evacuare, ofiţerii şi
trupele se vor împotrivi să treacă Prutul?
- Armata a II-a, dar cred că şi restul trupelor, sunt
devotate ţării şi dinastiei, şi va executa ordinele ce va
primi. Este însă o datorie a se examina urmările
ordinelor date. Aceasta însă nu înseamnă că poate fi
şovăire în executare.
- Domnule general, totuşi ce opinie aveţi faţă de
evacuare?
- Evacuarea poate fi considerată sub două aspecte
diferite:
1. Datorită consideraţiunilor strategice.
Aici totul e clar. Se rectifică frontul de pe Siret pe
Prut ori Nistru, ori mai departe.
2 .Consideraţiuni de altă natură: de pildă,
defecţiunea Armatei ruseşti. În cazul acesta este de
examinat 3 puncte. Generalul se opri şi cuprinse cu
privirea asistenţa:
a) Unde ne retragem.
b) Care va fi situaţia Armatei acolo.
c) Care va fi perspectiva ei în viitor.
- N-aţi răspuns la întrebare?
- Luând în vedere că densitatea populaţiei în Rusia
este slabă şi pentru a adăposti şi întreţine Armata
138

139. trebuie a o răspândi pe suprafeţe întinse, ceea ce va
slăbi eficacitatea comandamentului.
Dacă Armata va trebui ţinută masată, vor fi necesare
adăposturi, aprovizionări etc...
Dar nu e clar cum se vor desfăşura evenimentele în
Rusia imediat şi ulterior.
Ministrul Duca:
- Între Kornilov şi Kerenski s-a stabilit un acord şi
măsurile eficace au început a fi luate.
- Instrucţiuni bune de la centru încă nu înseamnă
nimic, spuse Averescu, căci până ajung la periferie
adesea îşi pierd sensul.
Take Ionescu surprinzător pentru toţi face o
concluzie:
- Generalii Iancovescu şi Averescu vor să încheie o
pace separată.
Averescu protestă imediat:
- Domnule Ionescu, nici eu, nici generalul
Iancovescu nu am încercat ca această importantă
chestiune pentru ţară să fie politizată. Noi am vorbit de
dificultăţile reale ale evacuării, dificultăţi decurgând,
evident, din cauzele care au determinat evacuarea, şi că
un rezultat bun nu este de aşteptat decât numai dacă
totul este prevăzut în cele mai mici amănunte şi pregătit
din timp.
Se făcu linişte. Nimeni nu se încumeta să spună
ceva, căci totul fusese lămurit de generalul Averescu.
Generalul Prezan căuta ieşire din situaţia creată,
nedorind, totodată,ca ultimul cuvânt la Consiliu să fie
după Averescu.
- Noi pregătim evacuarea părţilor sedentare şi a
familiilor ofiţerilor din Basarabia.
- Oare aceasta este o măsură serioasă? Dacă nu
putem ţine Siretul, nu vom putea ţine cu siguranţă nici
Prutul, răspunse calm şi categoric dar fără pic de răutate
Averescu.
- Este numai o măsură provizorie, răspunse Prezan.
- Va să zică o evacuare pe dibuitele? Repetarea
ordinei din iarna trecută ?
Generalul Prezan n-avea ce răspunde.
139

140. După dejun consfătuire militară. S-a pus la discuţie
retragerea frontului Armatei a II-a.
- Această retragere nu este impusă de situaţiunea
operativă, se opuse Averescu.
- Armata I-a este violent atacată de duşman în
direcţia Mărăşeşti şi acest lucru periclitează situaţiunea
Armatei a II-a,replică Prezan.
- Armata a II-a nu trebuie să se retragă, ci numai să
se întărească flancul ei stâng, răspunse Averescu.
- Noi retragem Corpul al VIII de pe frontul vostru şi
îl expediem în nordul Moldovei, unde am organizat o
grupare puternică pentru un atac în Bucovina, interveni
generalul Cerbaciov, dacă izbutiţi, cu forţele ce le aveţi,
să ocupaţi sectorul Valea Sării şi să menţineţi frontul.
În acest caz eu nu sunt contra.
Această propunere îl punea pe Averescu într-o
situaţie dintre cele mai proaste. Urma să răspundă
imediat.
- Sunt de acord, începu Averescu, dar cu o condiţie:
să mi se întoarcă Brigada de grăniceri, care-mi fusese
dată şi apoi, de două zile, luată din nou.
Generalul Prezan exercita o adevărată tiranie asupra
Regelui, „asistat” de generalul Berthelot şi maiorul
Rosetti.
De data aceasta însă Regele rezistă. Averescu se
duse direct la MCG şi a transmis de acolo ordinele
pentru executare.
27 iulie 1917.
Inamicul, fiind informat că ruşii părăsesc poziţiile
de pe frontul Armatei a II-a, a atacat neîntârziat flancul
drept din în sectorul Diviziei a 7-a.
Ordin de la Marele Cartier General: Brigada de
grăniceri va rămâne la Armata I-a.
Armatei a II-a i se lărgeşte frontul pe ambele aripi,
pe care îl ocupau 5 Divizii ruseşti. Lui Averescu i se
promit două Divizii, tocmai în momentul în care pe
acele sectoare se pregătea o acţiune ofensivă a
duşmanului.
140

141. Iarăşi intervenţii ostile din partea lui Prezan şi
Berthelot. „Interesant, pentru cine lucrează tipii? Poţi să
crezi mai degrabă pentru inamic”, gândi Averescu.
28 iulie 1917.
„La aripa stângă se continuă cu înlocuirea Corpului
VIII rus prin trupele trase din Corpul II Armată.
Situaţia schimbându-se, a trebuit să modific şi
proiectul de înlocuire, astfel că în loc de a forma un nou
sector, al Vânătorilor, a trebuit să prelungesc sectorul
Diviziei a 3-a spre stânga.
La aripa dreaptă, situaţia e tot mai critică. Diviziile
6 şi 7 serios atacate, sunt împinse mereu înapoi.
Ambii divizionari sunt sub apăsarea morală a
presiunii inamicului.
Generalul Rujinschi, Comandantul Diviziei a 7-a,
făcut general şi comandant de divizie de generalii
Grigorescu şi Prezan, este complect dezorientat asupra
situaţiei, iar generalul Arghirescu, ca întotdeauna, de
îndată ce lucrurile merg rău, este stăpânit de desăvârşita
neîncredere în trupele sale.
Am dat ordin Batalionului de munte să forţeze
marşul astfel, ca în dimineaţa zilei de 30, să fie la
Târgul Ocna.”
30 iulie 1917.
„...Am plecat la ora 5 spre Oneşti unde se
deplasează Batalionul de munte. Tot încoace se
îndreaptă Brigada de grăniceri, care mi-a fost
reîntoarsă.
Înainte de amiază, am trecut pe la postul de
comandă al Diviziei a 6-a pentru a stabili cu generalul
Arghilescu detaliile privitoare la atacul grănicerilor şi
al Diviziei de cavalerie.
Mai târziu am trecut pe la postul de comandă al
Diviziei a 7-a, şi urcând pe un dâmb deasupra Tg.
Ocnei, am urmărit atacul deja început în acest sector.
Rezultatul obţinut este foarte satisfăcător. Inamicul
este dat înapoi. Se recucereşte cota 772 (Batalionul de
munte face 400 de prizonieri), reluăm Dealul Măgura şi
141

142. ieşirea de Vest a defileului de la Slănic – Gura
Slănicului. Am urmărit partea aceasta a luptei de pe
Dealul Piscu, cu binoclul.”
1 august 1917.
„Divizia de cavalerie atacă cu succes. La Sud
(Focşani – Mărăşeşti) lucrurile merg din ce în ce mai
rău. De aseară am p rimit ştirea că inamicul a ocupat
Panciu, ceea ce periclitează stânga Armatei a II-a. Din
comunicatul oficial al Armatei a IV-a rusă de aseară nu
reieşea, dar azi se confirmă acest lucru.
Am luat măsuri de a se trage cât mai multe rezerve
posibile în spatele Diviziei a 3-a, pentru a avea
posibilitate ca la nevoie să-mi întăresc stânga.
S-a dat ordin de retragere a frontului Corpului II
Armată pe stânga pârăului Vizante, scoţându-se Divizia
I-a, care va forma de aci Înainte rezerva generală, cu o
brigadă la Câmpurile şi alta spre Verdea – Răcoasa.
Am trimis detaşamentul colonelului Alexiu, compus
din Regimentul 2 Vânători, Regimentul 1 Marş al
Diviziei a 3-a, urmat de Regimentul 4 Vânători, spre
flancul stâng al Diviziei a 3-a, pentru a susţine flancul
drept al Corpului VIII rus.
2 august 1917.
„Detaşamentul colonelului Alexiu a intrat în linie
de luptă cu Regimentul 2 Vânători şi Regimentul 30
infanterie, deoarece Regimentele ruse 411 şi 412 au
debandat. Detaşamentul a înaintat până la Muncelu cu
ordin să împingă inamicul spre Străoani – Repedea.
În cursul nopţii Divizia I-a este pusă iarăşi la
dispoziţia Armatei a II-a. Minuni, nu alta, se petrec în
Marele Cartier General!
Generalul Mărgineanu, trimis de mine pe stânga
frontului, cere întărirea Detaşamentului colonelului
Alexiu. Corpul VIII rus fiind în complectă debandadă,
Divizia 12 raportează că este atacată violent din direcţia
Saveja şi că nu mai are rezerve.
Am dat ordin Diviziei I-a de a trimite două
batalioane la Câmpurile – în rezerva Diviziei a 12-a, iar
142

143. 2 batalioane pe Dealul Mare, pentru întărirea
Detaşamentului colonelului Alexiu.
După ce se vor linişti lucrurile, Divizia I-a va fi
împărţită în două grupe: o brigadă la Oneşti, rezervă
generală, şi o brigadă la Poiana Renghia, tot în rezervă,
dar la flancul stâng al Armatei.”
4 august 1917.
Averescu se deplasează pe front la Oneşti. A făcut o
mică reorganizare a batalioanelor. Câteva atacuri
inamice respinse. Pe front, în general, linişte.
8 august 1917.
Situaţia neschimbată. Semne de stabilizare a
frontului pe noua linie. Plecarea din Oneşti. Pe drum i
se comunică că Divizia 7-a nu a ocupat cota 772, după
cum i se raportase. Generalul Rujinschi a lămurit că a
fost indus în eroare.
La Comăneşti l-a vizitat pe Comandantul Corpului
24 rus, cu care a discutat eventualitatea unei acţiuni
comune între Oituz şi Doftana. Însă Averescu nu avea
mare încredere, căci în aer se simţea suflul
dezorganizării în trupele ruseşti.
Nu mai exista vechiul spirit, atât de bine cunoscut
de Averescu.
Totul prevestea o debandadă generală în trupele
ruse.
10 august 1917.
„Am avut vizita ministrului Franţei, marchizul St.
Aulaire, care mai are încă moralul ridicat, bazându-se
pe faptul istoric că Anglia nu a rămas încă la urma
urmelor învinsă.”
12 august 1917.
„Am însoţit-o pe MS Regina de la Bacău la Piatra –
Neamţ. La ora 11.30 Regina a vizitat sanatoriul „În
Carpaţi”, dirijat de nevastă-mea.
143

144. Seara, întorşi la Bacău, Regina a dat o masă la care
au fost invitaţi şi generalul rus Ragoza cu şeful său de
stat major.
Generalul Ragoza, Comandantul Armatei a IV-a ruse
este un ofiţer eminent. El îşi dă perfect seama de
nenorocirea care se întinde pe zi ce trece asupra ţării
sale şi nu-mi ascunde prevederile sale foarte pesimiste”.
La sanatoriu a aflat de la soţia sa, care plângea, că
în braţele ei a murit locotenentul Alexandru Munteanu,
fiul lor adoptiv. Au rămas iarăşi singuri...
14 august 1917.
Generalul Averescu se afla în zona Corpului IV de
Armată, unde împreună cu generalul Arthur Văitoianu
făcea unele recunoaşteri, când acolo sosi primul
ministru Brătianu, însoţit de ministrul Constantinescu
Alexandru.
În timpul mesei, Brătianu, a făcut în gura mare nişte
aprecieri nejustificate la adresa Armatei italiene, ştiind
că Averescu este unicul ofiţer român, care şi-a făcut
studiile militare la Şcoala Superioară de Război din
Italia, una dintre cele mai prestigioase Şcoli militare din
lume.
- Italienii n-au făcut nimic până acum. Sunt nişte
militari de proastă calitate.
Averescu asculta pălăvrăgeala acestui om, care,
după opinia lui Averescu, nu prea avea idee de militărie,
de strategie şi tactică militară şi, care poate că nu
văzuse în ochi vreodată un soldat italian.
Ascultă, după care celebra sa răbdare se termină.
- Vreau să vă aduc la cunoştinţă tuturor, şi în primul
rând domnului Prim-ministru, spuse totuşi cât se poate
de calm Averescu, Italia este unica ţară care a izbutit să
ducă până acum Războiul în afara frontierelor sale.
Cei prezenţi au rămas uşor surprinşi: era vizibil că
nu cunoşteau acest lucru. Doar Văitoianu surâdea.
Brătianu replică:
- Da, au izbutit, pentru că au avut de-a face cu
austriecii, care au o armată şi mai proastă.
144

145. - D-le Prim-ministru, când am stat pe frontul
Câmpulung–Predeal–Buzău, am avut în faţă Divizia 51-a
austriacă, care ne-a dat mai mult de lucru decât oricare
alta. Generalul Văitoianu, care a avut-o în faţă, poate să
ne spuie lucruri interesante.
Averescu schimbă totuşi vorba pentru al scoate pe
Brătianu din încurcătura în care se vârâse singur şi fără
nici un rost.
După masă sosi M.S. Regina, pentru a decora
Batalionul de munte, care în ajun manifestase o vitejie
exemplară în luptă. Regina a fixat chiar ea, personal,
decoraţiile la pieptul ofiţerilor şi soldaţilor...
Seara Averescu trimite la Marele Cartier General
proiectul de operaţii pentru acţiunea viitoare.
15 august 1917.
Un an de la declararea războiului.
Greşelile comise în timpul neutralităţii s-au plătit
enorm de scump, şi se pare că nu s-au terminat.
La Armata I-a lucrurile se încurcă din nou. La
Divizia 124 rusă, frontul a fost rupt, tocmai la punctul
în care zece zile în urmă Averescu voia să reia ofensiva
cu Divizia I-a pentru a restabili situaţia şi a prelua
Străoanii şi Panciu, dar iniţiativa i-a fost respinsă pe
motiv că această ofensivă este „inoportună şi inutilă”.
Pentru a restabili frontul Armatei I-a, Averescu a
fost nevoit să trimită două batalioane.
„Când am întrebat acum numai câteva zile şi Marele
Cartier General şi Armata I-a, dacă nu este nevoie de
Divizia I-a înapoia flancului stâng al Armatei, pentru a
coopera eventual cu Armata I-a, mi s-a răspuns din
ambele părţi un categoric NU, afirmându-se că s-ar fi
luat deja măsurile normale la punctele de joncţiune.
Am întrebat în acelaşi timp , dacă nu era nevoie
acolo de artilerie, mi s-a răspuns iarăşi că NU.
În fine, culmea! La întrebarea mea dacă pot lua
Divizia I-a spre a o întrebuinţa în altă parte, mi s-a
răspuns de Marele Cartier General hotărât că DA.
Toate aceste dovedesc că nici Armata I-a, nici
Marele Cartier General nu şi-au dat socoteala de
145

146. gravitatea situaţiei în acea regiune şi nici nu ştiau de ce
inamic trebuie să ţină socoteală.” – notează Averescu.
16 august 1917.
Pentru Armata I-a situaţia se agravează. Semn de
zăpăceală este faptul că Comandantul ei dă ordin
Corpului VIII rus, prin care se trece Divizia 124
rusească (transfugă de pe front) sub ordinele Corpului II
Armată român iar cele 5 batalioane ale Corpului II
român, pe care Averescu le trimise pentru a salva
situaţia, care s-au intercalat între trupele Corpului VIII
rus şi trupele Armatei I-a română pentru a astupa golul
făcut de trupele acestei Armate, se trec sub comanda
Corpului rus.
Ce uşor este să te descotoroseşti de o Divizia rusă
aflată în debandadă şi să iei în schimb trupe proaspete şi
disciplinate!
Divizia 124 rusă s-a retras şi de pe linia a II şi de
pe a III. O dezorganizare dezastruoasă!
Din această cauză, situaţia Diviziei a 3-a este
periclitată dinspre flancul stâng. Acesta este retras pe
linia a doua.
Corpul II este cu drept cuvânt îngrijorat. I s-au luat
5 Batalioane de elită şi nimic în loc. Averescu i-a
ordonat lui Văitoianu să reziste până la ultima şansă şi
doar atunci să se retragă.
De la MCG nici un răspuns la rapoartele lui
Averescu. Într-un târziu acesta îi telegrafiază Regelui.
A doua zi de dimineaţă cele 5 Batalioane au fost
reîntoarse. Divizia 124 rusă descoperise o porţiune
importantă a frontului. Inamicul se folosi imediat de
această situaţie şi atacă.
Divizia a 3-a română din Armata a II-a opri
înaintarea inamicului pe acest sector.
20 august 1917.
Acum se pare că inamicul a fost în fine fixat. Toate
atacurile lui au fost respinse.
O consfătuire la Domneşti cu participarea
Comandantului Armatei a IV-a rusă şi a şefului statului
146

147. ei major. După mici dezbateri s-a hotărât că atacul celor
două Armate să aibă loc în ziua de 25 august.
22 august 1917.
Armata a IV-a rusă cere amânarea operaţiilor pentru
ziua de 27 august. Generalul Ragoza tot repeta că nici
artileria grea, nici infanteria, nu vor putea sosi mai de
vreme pe poziţia iniţială. Generalul Averescu a fost
nevoit să accepte.
24 august 1917.
Dimineaţa două avioane inamice au aruncat două
bombe fără efect, între gară şi satul Oneşti.
La dejun generalul Averescu a fost invitat de M.S.
Regina, la Pavilionul M.S.
La ora 11 Regina a decorat numeroşi răniţi la
spitalul din Coţofeneşti, punându-le personal la piept
decoraţiile...
Averescu ceru de la Armata a IV-a rusă Divizia
Zaamurskaia pentru o zi la Mănăstirea Caşin, în vederea
posibilităţii opririi unui atac. Generalul Ragoza i-a pus-
o la dispoziţie fără limită de vreme.
27 august 1917.
În ajun la Coţofeneşti sosi Regele. Ofensiva s-a
început în zori şi se desfăşura cu succes. „Dacă vor
merge tot aşa de bine şi ruşii, biruinţa e asigurată”, se
gândi Averescu.
Totuşi Divizia 49 rusă, care două zile în urmă
refuzase să lupte, nici acum n-a executat ordinul. A
intrat în linie, dar n-a vrut să lupte. Poate că între timp
făcuse legătura cu inamicul? Cazuri frecvente în trupele
ruseşti.
30 august 1917.
Se rectifică pe cât posibil poziţiunile liniei înaintate
şi se lucrează cu mult zel, până seara târziu, la întărirea
punctelor pe care trupele au izbutit să le câştige.
Regele „veni la vagon” pentru a merge la postul de
observaţie de pe Dealul Măgurei.
147

148. Din notiţele colonelului Ressel, care avuse un
schimb de cuvinte cu un general din suita Regelui:
„- Ce fel de acţiune, dacă nu s-a făcut nimic, spuse
generalul.
- S-a făcut mult, răspunse Ressel, s-a câştigat vreo 2
km în adâncime, realizându-se dintr-o parte înconjurarea
Cireşoaiei şi avem astfel o nouă bază excelentă pentru
viitoarea acţiune.
- E nevoie de biruinţe răsunătoare!
- Apoi de ce nu staţi pe front?! Generalul Averescu
are imperativ nevoie de generali, pentru a conduce
trupele.
- Majestatea Sa Regele nu-mi permite.
- Fiţi pe pace, dacă cere generalul Averescu, Regele
vă eliberează.
Pe faţa generalului se citi imediat spaimă. El crezu
într-adevăr că Averescu îl va lua. De fapt pe generali ca
aceştia nu-i agreează deloc!
- Şi încă una generale. Pierderile sunt relativ mici.
În total 1450 scoşi din luptă, din care numai 160 morţi.
Pe frontul francez sau englez, pentru a se realiza un
astfel de succes se pierd zeci de mii de oameni şi se
cheltuiesc înzecit muniţii.
- N-am vrut să vă ofensez, domnule colonel.
- Vă spun principalul: inamicului i s-a smuls
iniţiativa de acţiune. Acum el este în defensivă şi
hărţuit mereu de noi, pe când până acum a fost invers.”
1 septembrie 1917.
Generalul Averescu s-a dus împreună cu generalul
Arthur Văitoianu la Filipeşti, pentru a stabili planul
acţiunii proiectate spre Runcul– Leşunţul. După masă
sosi Regele care s-a deplasat la Piatra-Neamţ pentru a
vizita sanatoriul „În Carpaţi”. Regele a rămas foarte
mulţumit de cele văzute.
5 septembrie 1917.
Divizia a 3-a a executat o acţiune ofensivă şi astfel
s-a izbutit rectificarea frontului. S-au cucerit Dealul
Porcului, Varniţa şi cota 406.
148

149. 6 – 29 septembrie 1917.
„Mai multe vizite pe front, unde am diferite
conferinţe cu comandanţii de unităţi, până la cei de
regiment inclusiv, asupra modului cum trebuie să se
procedeze în fiecare sector pentru a smulge inamicului
iniţiativa acţiunii şi apoi asupra modului cum trebuie
regulată rotaţia unităţilor pe front şi în repaos.
Am insistat asupra activităţii metodice a exerciţiilor
trupelor pentru a se asigura conlucrarea infanteriei cu
artileria în diferite faze ale unei lupte de poziţie:
pregătirea, executarea, atacul şi exploatarea succesului.
M-am ocupat în mod deosebit de pregătirea şi
întrebuinţarea batalioanelor de asalt, pe care le-am
organizat pentru prima oară în Armata Română. Era
iniţiativa şi dorinţa mea.
La 26 septembrie am asistat la Gura Văii la o
adevărată manevră de regiment pentru războiul de
tranşee, fără concursul efectiv al artileriei.
Manevra s-a repetat de trei ori, cu câte un batalion
şi odată cu o singură companie. Rezultatul a fost
mulţumitor.
Batalioanele de asalt, mândria mea, au arătat un
nivel foarte înalt de pregătire fizică şi tactică. Ele sunt
mândria Armatei, garanţia succesului ei.
Mi s-a pus şi Divizia I-a cavalerie la dispoziţie.
Astă seară ea va sosi la Oneşti. Mâine o voi introduce în
linie în sectorul Oituz-Slănic.
Îl trimit zilnic pe generalul Mărdărescu pe front.
Este nevoie să am o imagine fidelă a situaţiei, ceea ce
nu-mi este cu putinţă să obţin din rapoartele primite”,
notează Averescu.
1 octombrie 1917.
„Am trecut prin Târgul Ocna. O adevărată jale. Cea
mai mare parte din case dărâmate. În ce scop?
Nu înţeleg războiul în acest chip! Este o întoarcere
la barbarie.”
149

150. 3 octombrie 1917.
„Prinţul Moştenitor Carol împlineşte astăzi 24 de
ani şi va fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazul”. Am fost
chemat şi eu.
Decorarea estea prerogativa Regală.
La ora 12 suntem adunaţi la Palatul Reginei şi acolo
generalul Prezan face un discurs bizar.
În numele Armatei, oferă Prinţului Carol ordinul
Mihai Viteazul, drept răsplată pentru vitejia arătată în
cursul bătăliei de la Mărăşeşti.
„Prin curajoasa prezenţă a Prinţului între soldaţi,
trupele au fost îmbărbătate aşa încât se poate spune că
s-a câştigat acea bătălie mulţumită Prinţului”! – rosteşte
fără ruşine Prezan.
Ce comedie nesăbuită! În bătălia de la Mărăşeşti,
care a ţinut din 24 iulie până la 21 august au fost
distruse complect 2 Divizii române din Armata I-a, şi
una rusă.
Bătălia de la Mărăşeşti a fost o bătălie defensivă
pentru Armata I-a română şi Armata a IV rusă, şi este
continuarea bătăliei ofensive de la Mărăşti. Dacă nu era
bătălia ofensivă de la Mărăşti, nu era nici acea de la
Mărăşeşti.
Unde a văzut Prezan biruinţă!
Prinţul n-a fost niciodată printre soldaţi nici măcar
în linia a treia!
Acest ordin li se cuvenea în mai mare măsură
Regelui şi Reginei, care fusese pe linia a doua, Prinţesei
Maruca Contacuzino, care a fost pe front de mai multe
ori ca Prinţul.
Iată de ce Regele n-a înmânat personal Ordinul! Îi
era ruşine probabil de ceea ce se petrece!”
18 octombrie 1917.
Averescu făcu recunoaşterea mult dorită, în vederea
acţiunii ofensive pe frontul Corpului IV.
„Ca şi la Mărăşti, recunoaşterea nu a avut alt efect
decât a mă încredinţa, să zic, definitiv, că proiectul
conceput este corespunzător situaţiei.
150

151. Împreună cu generalul Văitoianu au mers în
tranşeele de prima linie de la cota 443, de la Cireşoaia.
Vederea asupra terenului de atac, foarte interesantă.
În faţă au valea Slănicului cu adăposturile şi tranşeele
ei, cam la 900-1100 m de ei, iar în dreapta tranşeele de
pe linia Fundul – Făneaţa, cam la 200 m distanţă.
„Atacul va putea să înainteze cu mult mai mici
dificultăţi decât la Mărăşti.” Comandantul Brigăzii a 13,
colonelul Darvari l-a rugat pe Averescu să-i
încredinţeze atacul asupra Cireşoaiei.
„Do mnule general, eu nu părăseam Cireşoaia, am
fost mirat de ordinul generalului Rujinschi de a mă
retrage. A doua zi o puteam relua, căci nici n-am fost
urmărit de inamic.”
„Am avut prin urmare foarte mare dreptate când nu
am încuviinţat atunci retragerea! Iată ce prostie a făcut
generalul Rujinschi, unul din „marii eroi” din Armata de
Nord” îşi spuse Averescu.
23 octombrie 1917.
Averescu trimite la Iaşi intendentul Armatei, pe
generalul Dimitriu, pentru a comunica MCG şi
Ministerului de război, care este atitudinea Armatei în
ce priveşte aprovizionarea pentru iarnă.
Mare i-a fost mirarea lui Averescu, când în loc de
ajutor în aprovizionare, primi ordin ca din propriile
aprovizionări şi din recoltele lucrate de Armată, să se
dea Armatei I-a şi MCG.
„Cu aşa „conducători” prevăzători, am foarte mare
teamă că iarna aceasta vom trece printr-o criză mai
serioasă decât anul trecut”, îşi spuse Averescu.
25 octombrie 1917.
„Ştiri îngrijorătoare din Rusia. Guvernul provizoriu
a fost atacat şi răsturnat de revoluţionarii maximalişti,
în cap cu Lenin şi Troţki. Kerenski a putut să fugă spre
Stavcă.
Ce va fi? Război civil?
Ce vor face germanii? Ce vom face noi?”
151

152. 26 octombrie 1917.
Regina Maria, aflată la Coţofeneşti, i-a invitat la
dejun pe generalul Averescu şi subalternii săi: generalii
Arthur Văitoianu, Gheorghe Văileanu, Alexandru
Mărgineanu.
- Maiestate, i se adresă Averescu Reginei, domnilor
generali. Întrunirea această nu este întâmplătoare. Cu
Măria Sa Regina am discutat despre soarta satului
Mărăşti, localitate de unde s-a început marea noastră
victorie. Vă aduc la cunoştinţă propunerea mea,
acceptată de Măria Sa Regina: de a reconstrui satul
Mărăşti şi de a înălţa un monument menit să eternizeze
amintirea bătăliei de aici. Vă rog să vă expuneţi.
Se lasă tăcere. Generalii nu se încumetau să
vorbească înaintea Reginei. Iar Regina stătea
îngândurată: se gândea la altceva. Averescu făcu semn şi
Văitoianu se ridică:
- Majestate, noi susţinem unanim propunerea
comandantului nostru. Rugăm să fie însărcinat cu
această misiune sfântă generalul Averescu.
Regina îşi reveni.
- Aşa să fie!
30 octombrie 1917.
Colonelul de Roince, după ce a vizitat poziţiile
Armatei a II-a, în sectorul Tg. Ocna, unde se proiecta
ofensiva, a plecat la Iaşi, să facă demersuri pentru a i se
pune lui Averescu la dispoziţia o Divizie.
Rezultat favorabil.
Colonelul de Roince a vorbit cu generalul Berthelot
şi după ce l-a convins, generalul a mers la MCG, de
unde s-a întors, spunând că a găsit pe maiorul
Antonescu, care a opinat favorabil.
Aşadar, soarta ofensivei şi poate a ţării era hotărâtă
mai întâi de generalul francez Berthelot, iar apoi şi de
un maior pe nume Antonescu.
„Ce soartă o mai aşteaptă pe această ţară în viitor! –
se gândi Averescu – dacă un maior hotărăşte pentru un
întreg Stat Major al Armatei Române.”
152

153. 1 noiembrie 1917.
„Azi a venit colonelul Petin, trimis de generalul
Berthelot, pentru a şti de la mine ce concurs doresc să
am, pentru ca să poată stărui în acest sens – notează
Averescu.
Mă surprinde această schimbare de atitudine, dar
desigur nu numai că profit de ea, dar fac tot ce-mi stă în
putinţă a o fixa.
Vor ajunge oare să înţeleagă ce mare greşeală au
comis când, fără nici un motiv, au luat o atitudine ostilă
faţă de mine, făcându-se jucăria intriganţilor de la
Marele Cartier General?”
Averescu a trimis prin colonelul Petin materialele
privitoare la ofensiva din sectorul Târgu Ocna.
9 noiembrie 1917.
„Nici un răspuns de la Marele Cartier General în
privinţa ofensivei de la Tg. Ocna!
Situaţia în Rusia din ce în ce mai încurcată, şi
pentru România, prin urmare, mai primejdioasă.
Situaţia din Rusia se află în mâinile maximaliştilor.
Kerenski a dispărut.”
Averescu primi un mesaj telegrafic direct de la
Stavca, prin care se anunţa că noul guvern a decis să se
invite comandanţii trupelor germane pentru a se iniţia
tratativele de pace.
România este pusă astfel într-o situaţie practic fără
ieşire.
Ce va hotărî conducerea ţării?
S-a ajuns iarăşi la o cotitură, în care păcatele din
trecut îşi arată efectele într-un mod tragic.
Averescu notează: „Asupra pregătirii de războiu am
vorbit, am scris chiar, şi nu am fost ascultat.
Asupra mo mentului intrării în războiu, nu am fost
întrebat.
Îmi sângerează inima în faţa catastrofei a cărei
apropiere o simt şi de care nu cred că putem scăpa decât
printr-o adevărată minune.
153

154. Mereu îmi revin în minte cuvintele lui Brătianu că:
„Atunci când vom intra în război, nu vom avea de-a face
cu trupe mai bine condiţionate ca ale noastre.
Atunci i-am răspuns că: o pregătire judicioasă
trebuie să aibă în vedere toate posibilităţile!...
Glasul meu nu l-a putut convinge pe Brătianu, care
pentru partea militară avea pe cei mai „luminaţi şi
încercaţi” organizatori şi conducători: pe Iliescu, pe
Râşcanu şi pe Rosetti!”
17 noiembrie 1917.
„Situaţiune aceeaşi. Înotăm în necunoscut.
O schimbare bruscă a raporturilor dintre ruşi şi
duşman ar periclita situaţiunea noastră foarte serios. O
retragere poate să fie imposibilă.”
Averescu este anunţat ca a doua zi să se prezinte la
Iaşi
Seara sosi generalul Iancovescu, Ministrul de
Război, care l-a pus la curent ce se va discuta la Iaşi.
Ruşii au început în mai multe părţi ale frontului
tratativele pentru armistiţiu. Pe alocuri chiar şi au fost
încheiate.
„- Ce facem noi? întrebă Iancovescu.
- A trebuit să vie apa la gât, pentru a ne pune
această întrebare.
- Totuşi, ce propuneţi domnule general? Iancovescu
fusese subalternul lui Averescu, şi continua să-l trateze
ca pe şef.
- De când s-au început tratativele între ruşi şi
germani, analizez această problemă, şi am ajuns la trei
soluţii posibile:
- retragerea în Rusia;
- dizolvarea Armatei;
- tratativele cu inamicul.
- Trecând peste Prut, Armata nu va putea să subziste
nici 24 ore. Nimic nu e pregătit! spuse generalul
Iancovescu.
- Dizolvarea Armatei nu este nici ea o cale bună. Ce
se va face cu această masă de oameni, părăsită şi fără
154

155. mijloace de existenţă? Dar ce va fi cu familiile
ofiţerilor? spuse Averescu.
- Da, rămâne a treia propunere a D-stră...
- A treia soluţie este incontestabil necunoscutul, dar
tocmai pentru aceea poate că este cea mai indicată.
Adică ar trebui mai întâi ştiut dacă şi ce se poate obţine
prin tratative, este sau nu acceptabil şi apoi a te hotărî
asupra soluţiei.
„Dar este fapt cert că soluţia tratativelor înseamnă
nimicirea lui Brătianu măcar şi cu o oră înainte, şi
pentru el totul se reduce acum la a-şi întârzia sfârşitul
cât mai mult, cu nădejdea într-o minune”, îşi spuse
Averescu.
18 noiembrie 1917.
Consfătuire la Palat sub preşedinţia Regelui. Au
asistat Brătianu, generalii Berthelot, Averescu, Prezan,
Iancovescu, Grigorescu.
„Faţă de atitudinea ruşilor s-au pus 4 chestiuni.
Chestiunile au fost: care va fi situaţia Armatei
române în următoarele presupuneri:
1. Armistiţiul este încheiat independent de Înaltul
Comandament.
2. Armistiţiul este încheiat chiar de Înaltul
Comandament.
3. Care ar fi măsurile militare de luat imediat,
potrivit cu atitudinea impusă nouă?
4. În cazul retragerii trupelor ruse, care ar fi
condiţiile de stipulat, pentru efectuarea ei, şi care ar
trebui să fie măsurile de luat în acest sens de trupele
noastre?
Brătianu ceru şi el cuvântul. Averescu observă ce
palid era.
- Este o datorie pentru noi să ne ţinem de
angajamente, pentru ca să ieşim din război fără cea mai
mică micşorare morală.
Se făcu linişte. Ceru cuvântul Averescu.
- Văd că nimeni n-are curajul să spună ceva contra
Prim-ministrului. Eu vreau să pun chestiunea pe cu totul
alt teren.
155

156. - Ascultăm, domnule general, vorbi Regele parcă
mai înviorat.
- Pentru aceasta trebuie să ştiu care este scopul
politic avut în vedere sau intenţiunile urmărite?
- Scopul politic este de a învinge duşmanul,
răspunse imediat şi cu o anumită emfază Brătianu.
- Cu tot respectul, dar e o formulă generală,
teoretică. În cazul nostru trebuie să concretizăm,
răspunse Averescu.
Văzând că Brătianu evită un răspuns clar şi dorind
ca alţii să se implice, Averescu îl întrebă:
- Domnule Prim-ministru, ruşii încheie armistiţiu.
Guvernul nostru are intenţiunea să încheie şi el
armistiţiu sau nu?
Şovăitor, Brătianu spuse în sfârşit că, dacă situaţia
militară îngăduie, guvernul nu vrea să încheie
armistiţiul.
„Situaţia militară de acum vă îngăduie, căci îi aveţi
alături pe generalii Prezan şi Grigorescu, pe care tot
Dvs. i-aţi făcut generali... Şi aceştia vă vor executa
orice ordin”, zâmbi în sine Averescu.
Iancovescu şi Averescu schimbară priviri. Era
tocmai ceea ce prezise ieri Averescu.
- Situaţia nu impune încheierea imediată a
armistiţiului pentru noi, întrucât pe timpul cât va dura
armistiţiul, trupele ruse vor păstra poziţiunile lor. Dar
pe urmă..., spuse Averescu.
Regele privea îngrijorat şi în tăcere. Tăceau şi
apropiaţii lui Brătianu, Prezan şi Grigorescu, care în alt
situaţii ştiau, în viziunea lui Averescu, să facă dintr-o
acţiune de nimic o faptă eroică, şi să se laude în faţa
Regelui!
- Cum trebuie să procedăm noi la mo ment? întreabă
în sfârşit Regele.
- Dacă armistiţiul este încheiat de trupă, noi avem
mâna liberă să facem ce voim, răspunse Averescu.
- Dar dacă de Înaltul Comandament?
- Noi suntem încadraţi în Comandamentul rus. M.S.
Regele comandă trupele ruso-române şi este sub
Comandamentul superior rus. Dacă acel Comandament
156

157. încheie armistiţiul şi noi nu urmărim aceeaşi cale, este o
ruptură cu ruşii, ruptură care trebuie să o hotărască şi să
o traducă în fapt, guvernul.
Averescu notează tranşant: în „Jurnalul de războiu”:
„După mai multe discuţii s-a hotărât că deoarece
guvernul nu are intenţii sub nici un cuvânt de a intra în
tratative cu duşmanul, în caz că ruşii încheie armistiţiu,
sub orice formă, noi păstrăm poziţiile. Dacă suntem
atacaţi, rezistăm.
Dacă se retrag ruşii, ne retragem şi noi până pe linia
Bârladului cu aripile sprijinite pe Prut, cuprinzând şi
Iaşul.
O impresie foarte proastă a lăsat cuvântarea
generalului Berthelot, care a vorbit exclusiv despre
interesele aliaţilor, fără a se preocupa câtuşi de puţin de
soarta românilor .
Vede în Rusia toate în roz, unde, după părerea lui,
se va forma un stat ucrainean care va avea o Armată
credincioasă pentru continuarea războiului, iar o
misiune franceză care a plecat din România, va lua în
mâini transporturile pe căile ferate.
Era omul care la prima greutate, îşi pierdea
cumpătul, pierdea simţul realităţii. Vorbea nişte
aiureli!”, notează Averescu.
21 noiembrie 1917.
Comandantul Corpului 24 rus a fost arestat de
soldaţi.
Comandantul Armatei a IV-a rusă a fost arestat şi
el, dar în cele din urmă este pus în libertate!
Bietul general Ragoza! Trebuia toată viaţa s-o
sacrifice Armatei, ca pe urmă să fie umilit de soldaţii
săi!”
La ora 24.30 Averescu primeşte informaţia că de la
Moineşti ar fi pornit vreo 100 de căruţe şi câteva
automobile cu soldaţi ruşi, cu intenţia de a ajunge la
Bacău, şi de a manifesta pentru pace şi contra Regelui.
Averescu a ordonat să se pună trupe la barieră
pentru a se opri înaintarea trăsurilor, dacă vor veni.
157

158. La ora 5 dimineaţa primi o telegramă de la generalul
Cerbaciov, prin care se propunea încetarea ostilităţilor,
„pentru că se va încheia armistiţiul”. Preciză că
„măsura” este luată cu acordul guvernului român.
Averescu a pus la curent MCG şi, totodată, a
ordonat să nu se facă nimic fără permisiunea sa ori a
MCG-ului.
Dimineaţă primi două telegrame, în care se cerea să
înceteze ostilităţile, iar în a doua, că generalul Prezan
este provizoriu însărcinat cu comanda Armatei…
22 noiembrie 1917.
Averescu este invitat la Iaşi.
Mare Consiliu de miniştri şi 4 generali.
Se discută numirea delegaţilor, care vor merge să
încheie armistiţiul.
- Misiunea delegaţiei este să încheie armistiţiul, pe
aceleaşi baze ca şi Armata rusă, fără a se angaja câtuşi
de puţin în vederea păcii, deoarece, în intenţiile
guvernului nu stă să încheie pacea, cu nici un preţ,
preciză spuse Brătianu.
- Nu voim să încheiem pacea, iar pe de altă parte
primim armistiţiul. Cum vine asta?întrebă Averescu.
- Am vorbit cu generalul Cerbaciov pe această
chestiune. Însă el a spus că trebuie să-şi consulte
superiorii.
- Şi i-a consultat? întrebă Regele.
- Da, Majestate. Au răspuns că recunosc necesitatea,
în situaţia în care se află România de a se lipi la
demersurile Rusiei.
- Din delegaţie trebuie să facă parte un ofiţer de pe
front, propune Averescu.
Propunerea nu este acceptată.
- În caz de retragere ce se face cu familiile
ofiţerilor, cu formaţiunile sanitare, cu depozitele etc...,
insistă Averescu.
- Aceste chestiuni vor fi studiate, de aici înainte!
răspunde Prezan. Alt răspuns de la acest general
Averescu nu aştepta...
158

159. Consfătuirea s-a sfârşit şi Averescu a plecat cu
impresia că acum, când ţara este în rostogolire spre
fundul prăpastiei, nu se face decât a urma, cu acelaşi
sistem nenorocit de până acum al subtilităţilor şi al
arguţilor.
Regele l-a invitat să ia dejunul la Palat.
După dejun, Averescu l-a rugat pe Rege să-l
elibereze de la comanda Armatei a II-a, deoarece nu
putea rămâne sub ordinele lui Prezan.
- Domnule general, vă rog să rămâneţi la postul D-
stră. Faceţi această jertfă pentru mine.
- Atunci daţi-mi un concediu.
- Concediul D-stră poate fi interpretat de cineva ca
un protest din partea D-stră, şi, cred eu, că va fi
îndreptată tot împotriva D-stră.
- Majestate, sunt obişnuit cu interpretările
calomnioase.
- Vă luaţi concediu, fără a se face formalităţi.
Averescu era bucuros că a fost înţeles de Rege.
24 noiembrie 1917.
După convorbirea avută cu Regele, Averescu a
convocat în localitatea Bâlca pe toţi comandanţii de
Corp de Armată, Divizii şi Brigăzi din componenţa
Armatei a II-a, delegaţii de la unităţile, participante la
bătălia de la Mărăşti.
Comandantul Diviziei a 3-a infanterie generalul
Alexandru Mărgineanu a propus să se formeze un fond
pentru a-şi reconstrui satul Mărăşti, distrus în timpul
bătăliei din iulie 1917.
Generalul Averescu a propus să se formeze
„Societatea Mărăşti”, din care urmau să facă parte toţi
ostaşii Armatei a II-a. Primul obiectiv al societăţii îl
constituia restaurarea satului Mărăşti şi construirea unei
scripte – monumente simbolice în amintirea victoriei de
aici.
Propunerea a fost primită cu însufleţire. Adunarea
s-a constituit. În cadrul Adunarea generale a Societăţii
„Mărăşti”. Preşedinte de onoare a fost ales generalul
Averescu, iar preşedinte activ generalul Mărgineanu. A
159

160. fost ales un comitet compus din 12 membri. Activitatea
Societăţii a fost însă restrânsă din cauza situaţiei
interne şi externe.
30 noiembrie 1917.
La 27 noiembrie, la Brest-Litowsk s-au întrunit
delegaţiile reprezentând Puterilor Centrale şi Aliaţi. S-a
decis ca ostilităţile să fie suspendate pe tot frontul de la
Marea Baltică până la Marea Neagră.
Averescu convoacă la Bâlca pe Comandanţii de
Corp de Armată, de Divizii şi de Brigăzi din toată
Armata, precum şi pe câţiva comandanţi de regiment.
S-au pus bazele „Societăţii Mărăşti”, aceasta având
misiunea de a perpetua amintirea victoriei de la Mărăşti.
Prima acţiune a societăţii va fi restaurarea satului
Mărăşti şi ridicarea unei cripte-monument în amintirea
victoriei repurtate.
S-a vorbit despre spiritul trupelor. Impresia produsă
de încheierea armistiţiului a fost peste tot cam aceeaşi:
„Un fel de indiferenţă”, la început, şi apoi „de necaz”.
Soldaţii îi privesc pe nemţi cu duşmănie şi nu sunt deloc
înclinaţi să fraternizeze cu ei.
„Trupele nu sunt atinse de propaganda rusă, însă nu
se poate garanta că cu timpul nu se va simţi efectele ei.
Cei mai mulţi dintre comandanţi cred că prelungirea
armistiţiului poate să amorţească spiritul războinic al
trupelor şi la reluarea ostilităţilor să nu mai prezinte
soliditatea morală de azi, mai ales în cazul unei
retrageri.”
După masă sosi şi generalul Grigorescu, cu intenţia,
cum se exprimase el, „să-l vadă pe Averescu.”
Mărturisi şi că tensiunea care s-a iscat între cei doi
în iulie şi august, se datorează în special intrigilor
generalului Prezan.
Acum avea indicaţie de la Palat, să se apropie de
Averescu.
„Mă simt destul de solid pe picioarele mele,
notează, în replică, Averescu, şi nimeni nu poate să mă
mai tragă pe sfoară!”
160

161. Generalul Grigorescu promise că în viitor va fi, în
orice împrejurare, alături de el.
S-au despărţit „în comunitate de idei şi de
sentimente.”
1 decembrie 1917.
Averescu a avut o convorbire lungă cu Cella
Delavrancea, care vede clar că cei care conduc destinele
ţării sunt dezorientaţi. I-a mai spus că Regina a fost
foarte amărâtă că s-a trecut peste Averescu la
Comandamentul Armatei.
Prinţul Carol i-a spus Reginei că aşa trebuia făcut,
„după regulile ierarhiei!”
Averescu dădu de înţeles, că tot ce se face în
cercurile înalte îl lasă rece.
De fapt, dacă era vorba de ierarhie, apoi el avea
prioritate faţă de Prezan, căci întotdeauna a avut grad
mai mare, iar pe Prezan Averescu l-a făcut general, când
l-a numit comandant de Brigadă pe timpul ce era
ministru de război.
Atunci Regele Carol I nu voia să-l admită, însă
Averescu a insistat.
„Nu degeaba poporul l-a numit pe Regele Carol I şi
cel Înţelept, pe care el, Averescu, nu l-a ascultat şi a
insistat... Acum are un duşman care procedează
mişeleşte...”, notează Averescu.
3 decembrie 1917.
Prinţul Carol lui Averescu i-a adus de la Rege şi
Regină ordinul „Regina Maria”. Au vorbit despre
posibilul concediu a lui Averescu.
Seara a avut iarăşi o convorbire lungă cu Cella
Delavrancea, care i-a comunicat că Regina Maria vede
limpede lucrurile, dar este ceva care o împiedică să
exercite asupra Regelui toată influenţa „ce ar fi trebuit.”
7 decembrie 1917.
„Regele n-a preluat comanda Armatei. Comandantul
Armatei a IV-a rusă, un locotenent-colonel bolşevic, a
hotărât să retragă Armata de pe front.
161

162. Intenţiunea Comandantului este de a duce trupele
sale împotriva Ucrainenilor, pe care guvernul bolşevic
din Moscova îi consideră ca rebeli.
La ora 11 întrunire la Regină, unde au asistat
Comandanţii de Armată plus generalul Arthur Văitoianu,
Miniştrii Franţei, Angliei, Statelor Unite ale Americii,
Italiei, câţiva medici, d-nii Balş, colonelul american
Anderson.
S-a discutat regularea distribuţiei ajutoarelor în
natură, populaţiei nevoiaşe.”
Averescu a fost invitat de Rege şi Regină la dejun.
După masă a avut o audienţă lungă la Regină, care a
fost foarte amabilă cu el, ca în tinereţe... Spunea că
suferă mult. L-a mirat când ea a dat de înţeles că
motivul suferinţelor ei ar fi fost, în parte, şi... Să mai fi
rămas ceva din tinereţea lor zbuciumată?...
La ora 4, întrunire cu Consiliul de miniştri şi
generalii: Averescu, Prezan, Iancovescu şi Grigorescu.
Prima întrebare adresată celor prezenţi a fost: pe
cine să susţină Armata pentru restabilirea ordinei în
Rusia: pe Leninişti ori pe Ucraineni?
- Ce drept avem noi să ne amestecăm în treburile
interne ale Rusiei? întrebă Averescu.
- Ajutând pe Ucraineni, noi servim cauzei aliaţilor,
care recunosc Ucraina, răspunse Brătianu.
- Noi am mai recunoscut şi guvernul provizoriu,
condus de Kerenski. Unde este acum? replică Averescu.
„Chestiunea a fost lăsată să se discute mai pe
urmă.”
„În noaptea trecută, notează Averescu, generalul
Prezan, invitat de generalul Cerbaciov şi, cu
consimţământul guvernului nostru, hotărâse a trimite
trupe de ale noastre pentru ca să atace şi să dezarmeze
pe maximaliştii care erau la Socola. A intervenit la timp
generalul Iancovescu, informat de serviciul secret de
informaţii al Armatei, întemeiat de generalii Averescu şi
Văitoianu, şi a oprit acest pas imprudent.”
„Generalul Iancovescu a salvat ţara de o mare
nenorocire, care vru s-o înfăptuiască generalul Prezan şi
guvernul lui Brătianu. Contra noastră se revoltau toate
162

163. Armatele ruseşti, ce erau dislocate pe teritoriul
României, mai bine zis ce mai rămase din România. În
ajutor puteau sosi unităţi mari, aflate în Basarabia şi în
Bucovina de Nord. Ce era să fie cu Iaşul, dacă scăpau în
el hoardele barbare ale bolşevicilor ruşi?”
- Ce măsuri trebuie luate pentru împiedicarea
devastărilor produse de trupele ruseşti care se retrag din
România? întrebă Brătianu.
Generalul Grigorescu, ca întotdeauna, pentru a-şi
demonstra devotamentul faţă de Brătianu, spuse că ruşii
nu se vor retrage, că toate sunt zvonuri, şi că trebuie „să
fim credincioşi aliaţilor, luptând până la ultima picătură
de sânge.”
- Tot ce spune generalul Grigorescu sunt fraze fără
temei. Realitatea este că nu avem subsistenţe şi că
acestea nu se pot înlocui cu optimismul, spuse generalul
Iancovescu.
„Generalul Grigorescu, notează Averescu, începu să
spună cât de mare erou este el cu optimismu l său.”
Uimire din toate părţile: de unde s-a mai luat încă
un erou?
- Trupele ruseşti ce se află încă pe poziţii, în starea
lor actuală nu mai sunt un element de luptă, ci de
propagandă bolşevică, spuse informativ Averescu. A
fost susţinut în opinia sa de majoritatea covârşitoare a
celor prezenţi, care ştiau că generalul Averescu este un
general de front şi că ştia ce vorbeşte.
La ora 6 consfătuire la Palat. Aceeaşi „chestiune.”
Brătianu face o expunere foarte încurcată. Generalul
Prezan dă nişte lămuriri şi mai încurcate.
După multe discursuri s-a hotărât a se face o nouă
întrunire, la care să ia parte şi generalul Berthelot.
- Nu înţeleg ce rol ar avea generalul Berthelot în
hotărârea noastră, care devine mai mult politică, decât
militară? întrebă Averescu.
Brătianu încercă să explice. Pentru Averescu însă
nu fu convingător.
Ceru audienţă la Rege, unde îi aminti mai întâi de
concediu. Regele îi mai ceru timp pentru decizie.
8 decembrie 1917.
163

164. Averescu înaintează un nou raport prin care cere din
nou sau un concediu de boală pe o lună, sau să fie numit
un alt general în locul său.
A primit o telegramă că este chemat la Iaşi pe
câteva zile. Răspunse că este bolnav.
Altă telegramă: dacă nu este foarte grav, trebuie să
vină, căci prezenţa d-lui este necesară.
N-a plecat: „De ce necesitate poate fi un om umilit
şi maltratat fără cruţare de la începutul războiului şi
până acum? Şi apoi cel puţin de s-ar ţine seama de cele
spuse! Aşa, un simplu figurant cu răspundere şi fără
înrâurire.” (A. Averescu)
12 decembrie 1917.
„Ce eroare! S-au apucat să se amestece în certurile
ruşilor. S-ar fi arestat şi dezarmat un grup de
maximalişti la Socola!
Vom plăti scump, în viitor, acest pas nesocotit!...”,
notează Averescu.
Iarăşi telegramă de la Iaşi cu invitaţia de a veni!
Trimise încolo pe colonelul Ressel, pentru ca să insiste
să fie rezolvată „chestiunea generalului.”
Îl vizitează Cella Delavrancea. Mergea spre Iaşi.
Vorbi şi despre fenomenul Averescu în viaţa politică şi
militară a României: teama ce inspiră Averescu în
guvernanţi ca o personalitate extraordinară!
„Convorbirea cu Prinţul a fost absolut banală.”
A venit generalul Paul Anghelescu, care i-a spus lui
Averescu că este indignat de ceea ce fac francezii, că
toată „chestiunea” cu Ucraina este o nebunie.
17 decembrie 1917.
Averescu notează: „A fost generalul Iancovescu.
Este statornic în părerile sale. După convingerea sa,
ceea ce se face în guvern este o nebunie şi că cel mai
înţelept lucru ar fi să luăm contact cu Puterile Centrale,
pentru a şti care sunt condiţiile lor.
164

165. Din informaţiunile sale (S.S.I.A.R), pare că
Germania este dispusă a ne face toate avantajele
posibile.”
21 decembrie 1917.
Averescu acceptă să vină la Iaşi. A fost întâmpinat
cu automobilul regal la gară.
Consfătuire politico-militară: Regele, Averescu,
Brătianu, generalii Văitoianu, Prezan, Grigorescu,
Iancovescu.
- Ştirile despre constituirea Ucrainei şi a Armatei
sale nu sunt edificatoare. Pe de altă parte atitudinea
ruşilor, în urma amestecului nostru armat în luptele lor,
a devenit ostilă nouă, spuse Brătianu.
- De această atitudine a ruşilor, ca urmare a
amestecului nostru în lupta lor internă, eu v-am
preîntâmpinat, spuse Averescu.
Se făcu o tăcere adâncă, căci vinovatul era
generalul Prezan, favoritul Regelui şi al Prinţului.
Nimeni nu mai îndrăzni să spună aşa ceva.
Situaţia fu într-un fel salvată de Brătianu.
- Vreau ca militarii să-şi pună avizul asupra
temeiului, ce se poate pune milităreşte pe Ucraina?
Toţi au fost de părere că nici unul.
- Cer avizul D-stră asupra timpului cât ar mai putea
să se ţină o ficţiune de front în Moldova? vorbi
Brătianu.
- În jur de dou ă luni, spuse generalul Grigorescu.
- Dacă nu se încheie pace, mai bine zis nu se face
nimic pentru aceasta, apoi nu mai mult de o lună , opină
Averescu.
- Generalul Prezan insistă că trebuie să ne retragem
în Basarabia, spuse Brătianu.
Generalii Iancovescu şi Averescu s-au pronunţat
pentru imposibilitatea şi pericolul acestei operaţii.
Ceilalţi n-au avut opinii prea clare.
Ordinul de a se dezarma unităţile constituite,
întrebuinţând chiar focul, se datora generalului Prezan.
Brătianu s-a arătat surprins şi nemulţumit. Ordinul nu
prevedea deschiderea focului, însă Prezan a ordonat.
165

166. Acum dorea să se ferească de mânia lui Brătianu, şi
începu să spună că în ordin nu era stipulat acest lucru.
În replică, Averescu chiar citi câteva rânduri din ordin.
Spre surprinderea lui el a fost susţinut de generalul
Grigorescu.
După masă Averescu a avut o lungă convorbire cu
Regele despre politică, despre Armată. „Regele i-a spus
confidenţial că ar putea avea nevoie de serviciul lui în
afară de Armată.”
22 decembrie 1917.
La ora 3 audienţă la Regină.
Pentru prima oară s-a examinat chestiunea unei
eventuale păci. „Regina a pus foarte net chestiunea
dinastiei.”
Averescu răspunse că anume păstrarea dinastiei
poate fi o dificultate serioasă, dar crede că va putea fi
înlăturată.
Regina răspunde că dacă s-ar pune problema
viitorului dinastiei, ar trebui să se adopte o soluţie, care
să dea dreptul Regelui să revendice mai târziu tronul.
„Vrea pace, dar este torturată de ideea, de a reintra
în Bucureşti, în mijlocul acelor care au fost contra
războiului, şi care vor avea aerul de triumfător.”
La ora 6 Averescu avut o convorbire de 2 ore cu
ministrul Franţei.
Izbuti să-l convingă pe ministru că în Rusia orice
„măsură militară” aplicată este de domeniul fanteziei.
Ministrul insistă totuşi că România „poate să mai”
reziste puţin, căci germanii iarna nu luptă şi că au retras
artileria grea de pe poziţii.”
De fapt, în timpul iernii s-ar fi putut purta tratative
separate de pace cu Turcia şi Bulgaria.
- Pentru pacea cu Bulgaria, ar trebui să cedaţi
Cadrilaterul, observă ministrul.
- Bulgaria n-a intrat în război pentru Cadrilater, nici
chiar pentru Dobrogea, ci pentru Macedonia.
Ministrul rămase surprins de această noutate. Puţin
mai târziu spuse:
166

167. - Dacă veţi fi puşi în imposibilitatea de a mai lupta,
s-ar putea încheia o pace inegală parţială, pentru ca la
încheierea păcii generale să vă puteţi valora pe deplin
drepturile voastre – spuse el.
Averescu:
- De ce nu-i spuneţi acest lucru M.S. Regelui?
- Vă spun D-stră, căci tot ce vă spun e neoficial...
Zâmbea.
Averescu înţelese că Regelui va trebui să-i spună el.
Seara a fost invitat la doamna Cantacuzino. Era şi
Regina, cu care Averescu s-a reţinut foarte mult. La
urmă i-a relatat cele vorbite de ministrul Franţei.
Regina i-a povestit atunci amănunţit din trecutul ei.
Despre copilărie, primii ani ai măritişului, despre
Regele Carol I, Regina Elisabeta. Ca unui confident
intim.
23 decembrie 1017.
Averescu este invitat la ora 12 la Palat. A mai
constatat o dată, că „Regele este victima şi prizonierul
celor care îl înconjoară.
Când face un pas greşit, nu găseşte în jurul său
piedici, iar pornirile bune sunt exploatate pentru a duce
la rezultate dăunătoare.”
După masă veni la el generalul Iancovescu, care îşi
spuse părerea că se accentuează tot mai mult indicele,
conform cărora printre condiţiile de pace ale germanilor
ar figura şi fi eliminarea dinastiei.
Averescu notează: „Mă întreb ce atitudine va trebui
să aibă acela care va fi însărcinat cu tratativele de pace,
de către Regele însuşi.
Urâtă dilemă.
Totul va sta în mâna Regelui. Lui singur îi va reveni
dreptul şi datoria de a hotărî.”
Seara, Averescu are o lungă convorbire cu Mihai
Cantacuzino, de la ora 21 până la 1 noaptea. Aceiaşi
părere: sacrificii până la extremă, „ca să nu stricăm
prietenia cu aliaţii.”
Pentru Averescu era dureros să vadă, că chiar
oameni de stat români cred că a fi ceva moral şi
167

168. nerevoltător, că dacă nu s-ar face şi ultimul sacrificiu,
care nu aducea nici un folos aliaţilor, se vor „pierde
drepturile câştigate prin sacrificiile anterioare.” „Nu
este asta o adevărată prostie?” se întrebă Averescu.
Liderii vieţii politice aveau păreri diferite: Carp era
pentru schimbarea dinastiei, Stere pentru republică,
Marghiloman pentru menţinerea dinastiei, dar la nevoie
cu sacrificarea Regelui.
24 decembrie 1917.
„Audienţă la Rege. Mi-a acordat concediu!
În cursul audienţei mi-a spus că nu a fost niciodată
neîncrezător în mine, dar că a avut impresia că nu spun
ce gândesc!
Aici deci este originea legendei!
Asta eu, care întotdeauna am avut şi mi-am expus
deschis părerea?
Am plecat spre Bacău.
Mâine este Crăciunul: fără pom!”, notează
Averescu.
31 decembrie 1917.
Urări de Anul Nou, făcute trupelor Armatei a II-a.
„Iubiţi ostaşi ai Armatei a II-a!
Intrăm în anul 1918 sub un cer posomorât.
Împrejurările au adunat nori groşi peste capetele noastre
şi nu putem şti ce va scăpăra, din ei, dintr-un minut într-
altul, asupra ţărişoarei noastre scumpe.
Faptele măreţe săvârşite însă de voi, în cursul
anului ce am trăit, sunt o garanţie sigură că orice ne
aşteaptă în viitor, Armata a II-a, prin solidaritatea ei
neîntrecută şi prin spiritul ei de sacrificiu mai presus de
orice laudă, va şti a se menţine necontenit la înălţimea
gloriosului ei trecut din acest războiu.
De la prima împuşcătură, santinelă neclintită în faţa
duşmanului, după o retragere din cele mai grele, cum
puţine cunoaşte istoria războaielor, de îndată ce
flancurile voastre nu au mai fost descoperite, v-aţi oprit
în faţa duşmanului: hotărâţi, cu fruntea sus şi braţul
vânjos.
168

169. Deşi istoviţi de oboseală, deşi bântuiţi de boale,
deşi lipsiţi de cele trebuincioase, nu v-aţi mişcat o
palmă din loc şi toate sforţările duşmanului au fost
zădarnice. S-au izbit de liniile voastre ca de o adevărată
stâncă.
Cu baioneta necontenit spre pieptul duşmanului şi în
bătaia neîntreruptă a tunurilor lui, aţi început, călăuziţi
de Comandanţii voştri şi numai de ei, de Comandanţii
voştri tot atât de scumpi vouă ca şi mie, să vă refaceţi şi
în capăt, în trei luni aţi putut spune : „suntem gata, mai
tari şi mai încrezători în izbândă ca oricând, aşteptăm
numai semnalul pentru a rostogoli orice din calea
noastră”.
... O Armată cu un astfel de trecut, nu se mai poate
arăta altfel!
Mândru peste seamă de a vă fi fost în frunte,
închinându-mă cu recunoştinţă, ca tot ce este român,
înaintea voastră, şi încrezător pe deplin în statornicia,
credinţa şi solidaritatea voastră în viitor, vă urez cu
neţărmurită iubire vouă şi la ai voştri: sănătate, zicându-
vă din adâncul inimii:
La mulţi ani, sub un cer senin!
General Averescu.”
1 9 1 8
1 ianuarie 1918.
„Am primit o foarte frumoasă telegramă de la
Brătianu, ca răspuns la o telegramă de a mea, în care îi
spuneam că cea mai bună urare ce-i pot face este să ne
ajute Dumnezeu să ieşim cu bine din greaua încercare
prin care trecem.”
3 ianuarie 1918.
Întrunire la Brătianu: generalii Averescu,
Iancovescu, Berthelot, Văitoianu, Grigorescu, Prezan.
Brătianu a deschis consfătuirea cu întrebarea:
- Trebuie, sau nu să trimitem trupe în Basarabia
pentru a păzi depozitele de acolo şi căile ferate?
169

170. Tăcere destul de lungă. Nimeni din cei prezenţi nu
ştiuse ce vor discuta. Tăcerea o curmă generalul
Averescu.
- Cred că în Basarabia se poate duce o Divizie, să
zicem de vânători.
- Mai este ceva la mijloc domnule general, interveni
Brătianu: Trebuie avut în vedere, că după plecarea
ruşilor, trupele noastre vor trebui să ocupe întreg frontul
de la Galaţi la Noua Suliţă.
- Când am propus o Divizie, am luat în vedere acest
lucru, care, după părerea mea, nu are nici o importanţă.
Totuna n-avem forţe destule pentru a ţine astfel de
front, – răspunse Averescu.
Cu el au fost de acord generalii Văitoianu şi
Iancovescu. Grigorescu s-a abţinut. Berthelot şi Prezan
au început să vorbească în afara subiectului în sensul că
nu se poate opune o rezistenţă serioasă în condiţii de
dispersare a forţelor.
- Pentru a transporta 12 Divizii de pe frontul de sud
este nevoie de nu mai puţin de două luni, preciză
Averescu, transportul unei Divizii cere cel puţin 15 zile.
Averescu îi adresă generalului Berthelot câteva
întrebări care ţineau de domeniul transportului şi
organizarea trupelor. Nici un răspuns clar. Averescu
ramase uimit de cunoştinţele proaste ce le avea
generalul Berthelot în domeniul organizării şi
transportării trupelor…
- Apărarea frontului nostru cu forţe puţine, ar
determina o dispunere a acestora în cordon, spuse
Averescu.
- E nevoie doar de o linie de supraveghere în
schimb, în spate trebuie amplasate rezerve eşalonate,
opină Berthelot.
- Pierdeţi din vedere, domnule general, configuraţia
geografică a ţării ce ne-a mai rămas. Nu avem adâncime
proporţională cu extensiunea frontului, nici reţeaua de
comunicaţiuni nu este de natură a favoriza o astfel de
manevră.
- Avem date precise că germanii nu vor mai ataca pe
acest front.
170

171. Averescu reacţionă prompt:
- Domnule general mi-amintesc că v-aţi mai bazat
pe „surse demne de încredere”, că germanii vor ataca
prin Bucovina sau pe la Galaţi, şi tocmai atunci ei
pregăteau atacul contra Italiei, fără ca să ştiţi de el.
Berthelot răspunse că ce a fost a fost.
- Trupele noastre nu sunt în stare acum să execute
mişcări rapide, continuă Averescu – În primul rând din
cauza stării căilor şi, o ştiţi a încălţămintei.
Berthelot replică vădit agasat:
- Sunt 600 000 de bocanci la Nikolaev şi voi vă
văitaţi că nu aveţi încălţăminte? Îi strigă el lui Brătianu.
Vrei să ţi-i aducem tocmai în casă?
În furia lui, de data aceasta îndreptăţită, căci
Brătianu nu organizase transportarea la timp a
încălţămintei necesare în România. Aruncă nişte hârtii
pe masă, după care adăugă fără a viza pe cineva anume:
„sunteţi nişte leneşi!”
Luă cuvântul generalul Grigorescu:
- Domnilor, am convenit odată că trebuie să ne
ţinem cuvântul faţă de aliaţi şi este de mirat cum
generalii Averescu şi Iancovescu mai fac obiecţiuni.
- Niciodată n-am fost întrebat asupra părţii politice
a situaţiunii noastre. Am fost întrebat numai sub aspect
militar. Întotdeauna întrebam vederile politice ale
guvernului, şi numai atunci am arătat pe cât acţiunea
militară este sau nu posibilă.
În cursul şedinţei de la Petrograd sosi o telegramă,
prin care guvernului român i se cerea în mod ultimativ:
Pentru că a arestat revoluţionari (militari) ruşi şi că
a dezarmat trupe, să-i pună în libertate pe cei arestaţi şi
să-i pedepsească pe cei care au făcut arestări. În
telegramă se mai spunea că „dacă nu se va răspunde în
24 de ore, se vor lua măsuri militare contra României.”
Brătianu a răspuns pe loc, că ruşii nu sunt informaţi
corect, că a fost o operaţiune de poliţie, pentru
garantarea siguranţei şi bunurilor populaţiei.
171

172. 4 ianuarie 1918.
Invitat la dejun la Brătianu, găsi în desfăşurare o
şedinţă a Consiliul de miniştri. Brătianu îl invită să ia şi
el parte.
Întrebat ce crede despre situaţie, repetă ce spuse şi
ieri.
S-a hotărât să se trimită trupe aşa cum a propus
generalul Averescu, căci era clar că o rezistenţă serioasă
nu se poate organiza.
…La masa care a urmat a asistat şi d-na Brătianu,
care ştia că Averescu cunoaşte foarte bine Rusia. Au
vorbit despre revoluţia din Rusia, mentalitatea,
psihologia ruşilor, despre Tolstoi, Korolenko, etc...
Cu Brătianu a vorbit mai mult. Acesta îi spuse că
are impresia că germanii vor primi pacea fără a separa
dinastia de ţară şi cu integritatea teritoriului, exceptând
Cadrilaterul. Şi nu e nevoie ca România să se grăbească
să obţină consimţământul aliaţilor.
Averescu răspunse că nu trebuie nici să se întârzie
prea mult.
- De ce? se arătă curios Brătianu.
- Pentru a nu ne da cu totul pe mâna duşmanului,
răspunse calm Averescu.
19 ianuarie 1918.
„Am întrunit comitetul de patronaj al coloniilor de
copii.
Am pus bazele organizaţiunii. Cred că va prinde.
Am văzut pe toţi animaţi de foarte multă bunăvoinţă.”,
notează Averescu în această zi.
20 ianuarie 1918.
Conferinţă la Iaşi: Regele, Brătianu, Take Ionescu,
generalii Averescu, Berthelot, Iancovescu, Prezan,
Grigorescu.
Din cauza mişcărilor de trupe, Mareşalul Mackenzen
a trimis un mesaj prin care atrăgea atenţia că s-a derogat
de la două articole din armistiţiu şi că cere explicaţii.
Brătianu întrebă dacă este un bluf sau chiar o
ameninţare.
172

173. - Nu, domnule Brătianu, îi răspunse Averescu, cred
că este doar dorinţa de a se regulamenta o nouă situaţie,
creată prin mişcările trupelor noastre.
- De ce credeţi că e doar atât? întrebă curios Take
Ionescu.
- Dacă germanii ar avea cea mai mică intenţie să ne
atace, pot s-o facă oricând, prin simpla denunţare a
armistiţiului şi fără nici o explicaţie. Ar fi putut, pentru
ca să arate că au fost siliţi la aceasta, să denunţe
armistiţiul în ziua în care s-au început mişcările noastre.
Este, mai adăugă Averescu convins, mai degrabă de
presupus că pentru motive politice ori militare, nu au
interesul să atace, dar nu pot să lase, în acelaşi timp, să
se producă schimbări în faţa frontului fără să ceară
explicaţii.
- Dar dacă ne vor ataca, ce măsuri militare ar trebui
să luăm?, întrebă Regele, care până atunci nu scoase
nici o vorbă.
- În Germania există serioase tulburări în favoarea
păcii. Posibil ca Guvernul să recurgă la o energică
acţiune militară, sau să ia faţă de aliaţi o atitudine mai
conciliantă. Această hotărâre s-ar putea produce în două
săptămâni şi ar fi important pentru noi să ţinem frontul
până atunci. Ar fi bine să ne gândim ce decizii militare
ar fi de luat?
- Ameninţarea vine numai de la Nord, spuse
generalul Berthelot.
- Susţin cu totul părerea generalului Berthelot,
spuse generalul Prezan. De aceea cred că ar fi necesară
gruparea imediată a trei Divizii de nouă formaţiune.
Adevărat că ele vor fi gata abia peste trei săptămâni.
Când le vom avea, atunci şi vom fi în stare să facem faţă
pe deplin duşmanului.
- Chiar dacă am presupune că, prin miracol, în
cursul acestei nopţi am putea să ne distribuim forţele la
dispoziţie în modul cel mai judicios posibil, şi tot nu
vom fi în stare să rezistăm unui atac serios, spuse
Averescu.
- Adică? se arătă nedumerit Take Ionescu.
173

174. - Simplu. Este posibil ca totuşi Mareşalul
Mackenzen să întreprindă o acţiune încă înainte de a fi
convins pe deplin că va fi în măsură să o ducă până la
bun sfârşit.
S-a convenit să se facă ce propusese generalul
Averescu. Se va lua legătura cu Mareşalul Mackenzen,
pentru a se vedea clar care era scopul mesajului său.
„Ieri am scris Dlui profesor Xenopol, care a luat
iniţiativa să ofere o sabie de onoare generalului
Grigorescu. În urma unei scrisori a generalului s-a
hotărât să mi se dea şi mie o asemenea sabie.
Ce e cu gestul acesta al generalului Grigorescu?
Simte că nu e pe deplin demn? Ori e o capcană bine
gândită de „prietenii” mei de la Curte?
L-am rugat să-mi spună dacă hotărârea porneşte din
iniţiativa personală, sau este o sugestie a cuiva, şi în
acest caz de la cine o are ”,notează Averescu.
24 ianuarie 1918
Republica Democrată Moldovenească şi-a proclamat
independenţa faţă de Rusia. Acelaşi lucru a făcut-o şi
Ucraina, îndepărtând hotarele Rusiei de Basarabia şi
România.
25 ianuarie 1918.
Din nou dejun la Brătianu. Anunţă asistenţa că s-a
primit un ultimatum de la inamic, prin care se cere, în
termen de 4 zile, să se dea lămuriri asupra mişcărilor de
trupe.
Brătianu are 3 soluţii: reluarea ostilităţilor,
începerea tratativelor de pace sau tergiversarea lor.
Prima soluţie nici nu se discută. A doua trebuie s-o
respingă, deoarece, el, care a început războiul, nu poate
să facă şi pacea.
Singura soluţie de adoptat pentru actualul guvern se
pare că este a treia. Crede că nu se va izbuti, căci, se
presupune, se vor opune conservatorii.
La plecare, Brătianu i se adresează lui Averescu:
174

175. - Domnule general, vă rog să vă reţineţi la Iaşi şi pe
ziua de mâine, căci nu se ştie ce întorsătură vor lua
lucrurile… Vă rog, mai adăugă el.
26 ianuarie 1918.
Averescu:
„Guvernul a demisionat din cauză că nu a fost acord
asupra hotărârii, ce trebuia luată.”
Averescu primi chiar la Brătianu în casă
comunicarea mareşalului Curţii că va fi primit de Rege.
Brătianu îi promise cordial că-şi va da tot concursul,
„fără să ceară să se amestece în hotărârile guvernului,
care este răspunzător de actele sale.”
Regele îl împuternici pe Averescu să formeze un
nou guvern.
Averescu întocmi o listă, pe care o prezentă
Regelui. Acesta o suplimentă cu Manolescu,
Preşedintele Curţii de Casaţie şi cu Garoflid, Inspector
agricol.
Manolescu refuză să intre în guvern, căci
„simpatiile lui sunt pentru Franţa...” Averescu notează
spontan: „Şi acesta poate fi un aspect al patriotismului,
dar pe care eu nu-l înţeleg.” Era sincer? Credem că da.
Explicaţia? Ar fi aceasta:
„A judeca interesele ţării, în mo mente cu adevăr
tragice, după simpatiile şi legăturile personale, este
ceva care trece peste marginile priceperii mele.”
Presupuneri considerate frecvent „de mahala” dar
care adesea s-au dovedit confirmate de documente dar şi
de… realitate:
Odiosul Rumcerod, format de bolşevici în sudul
Rusiei, se descifra astfel: frontul România – Marea
Neagră – Odesa (Rumânsko- Cernomorsko-Odeskii
front). În fruntea lui bolşevicii l-au pus pe Cristian
Rakovskii, fostul lider al Partidului Social-Democrat din
România. De ce naţionalitate era, este greu de spus, dar
luând în consideraţie că lovitura de stat din Rusia a fost
organizată de evrei cu banii germani, se spune că era un
evreu polonez, ca şi tâlharul de drumuri mari, Grigorii
Kotovski, şi el evreu polonez. Erau prieteni.
175

176. În vara anului 1917 Rumcerodu-lui i s-a adresat
Partidul Socialist Revoluţionar Moldovenesc, format din
ofiţerii şi soldaţii moldoveni ce luptau în componenţa
armatei ruse, pentru a transmite Radei Centrale din Kiev
şi guvernului din Petrograd un memoriu de protest
împotriva presiunii Ucrainei de a anexa Basarabia.
După instalarea bolşevicilor la putere în Rusia, la
Odesa a fost formată Comisia Extraordinară de
combatere a contrarevoluţiei române şi ucrainene,
condusă de Rakovskii. Împreună cu Rumcerodul au
format Colegiul Extraordinar autonom pentru afacerile
ruso-române.
Rakovskii, acest pretins socialist român, a fost
trimis în sudul Rusiei de un alt evreu, Lev Troţki
(Vainştein), unul din principalii conducători bolşevici
cu misiunea de a bolşeviza Basarabia, şi, concomitent,
de a organiza o mişcare revoluţionară ( de fapt
cominternistă) în România.
Intrarea Armatei române în Basarabia a fost salutată
de Rada de la Kiev. La rândul ei, Rada a cerut
guvernului român să trimită forţe şi în Ucraina pentru a
restabili ordinea în regiunile de sud ale Ucrainei (care
se proclamase independentă de Rusia).
Rumcerodul a trecut în scut timp la acte de violenţă
subversive (teroriste, de fapt) împotriva cetăţenilor
români aflaţi la Odesa şi în alte regiuni sudice. Tot
Rumcerodul a fost cel care a sprijinit detaşamentele
bolşevice (de fapt în parte le-a organizat) în ciocnirile
lor cu trupele române din Basarabia.
Guvernul Ion I.C. Brătianu începu negocierile cu
bolşevicii, pentru a salva bunurile şi persoanele aflate în
stânga Nistrului care apoi au fost continuate de guvernul
Averescu.
Rumcerodul, deşi fără vreo acoperire legală, a
înaintat delegaţiei române următoarele „subiecte de
discuţie”:
1. Acordul dintre Sfatul Ţării şi guvernul român cu
privire la asistenţa ce urma s-o aibă trupele române în
Basarabia.
176

177. 2. care vor fi legile ce se vor aplica de către
autorităţile române în Basarabia: cele ruseşti sau cele
româneşti.
3. Motivul intrării trupelor române în Basarabia şi
cum vor fi retrase.
4. Să se creeze o comisie mixtă cu sediul la
Chişinău.
5. În timpul cât va lucra comisia trupele române să
fie retrase pe malul drept al Nistrului.
6. Să se înceteze orice activitate militară şi orice
deplasare de trupe.
Generalul Alexandru Averescu replică scurt: „Am
răspuns la toate chestiunile, punând ca condiţie
prealabilă pentru orice tratative: a se lăsa liberi supuşii
români”. Era dur? Nu. Ştia foarte bine cu cine are, de
fapt, de-a face.
La 3 februarie 1918 consulatul român de la Odesa şi
cetăţenii români au fost maltrataţi violent de bolşevici.
Baronul Fasciotti, decanul reprezentanţilor Antantei la
Iaşi şi Odesa a protestat vehement împotriva acestui
comportament. Au intervenit în sfârşit şi misiunile
engleze şi franceze. Însă acest Rumcerodul terorist
reacţionă punând condiţii foarte dure, care, la 11
februarie, au fost transmise prin locotenent-colonelul
Boyle:
27 ianuarie 1918.
Averescu trimite o notă adversarului, încercând de
fapt să tragă de timp arătând că a survenit schimbare de
guvern şi că nu se poate da încă răspunsul cerut.
S-a convenit o prelungire de 48 de ore.
28 ianuarie 1918.
Averescu se întoarce la Bacău să-şi ia lucrurile.
Ştirea venirii lui Averescu în fruntea guvernului au
umplut de bucurie pe ofiţeri şi soldaţi, toată Armata
activă.
177

178. 29 ianuarie 1918.
„Am depus jurământul. Regele a ţinut o mică
cuvântare. Am putut lua la Finanţe pe Fotin Enescu,
aproape cu sila, numai după rugămintea mea şi a
Regelui.
Am avut un consiliu de miniştri după amiază, iar
seara consiliul a fost prezidat de Rege.
Politica guvernului a fi de a începe negocierile de
pace, dar desigur nu pacea cu orice preţ”.
30 ianuarie 1918.
„Au plecat la Bucureşti domnii: Papiniu, colonel
Ressel, maiorul Mitilineu. Papiniu are însărcinarea de a
comunica vederile guvernului, în ceea ce priveşte pacea
şi a cere o prelungire a armistiţiului de cel puţin 20 zile,
pentru a ne complecta guvernul.”
Colonelul Ressel avea însărcinarea de a transmite
Mareşalului Makenzen dorinţa lui Averescu de a avea o
întrevedere personală cu el.
Maiorul Mitiliniu urma să ia contact cu oamenii
politici de prim rang din Bucureşti, în special cu
Marghiloman, pentru a vedea, dacă nu poate să ştie de la
ei, cam pe ce baze s-ar putea aşeza negocierile de pace.
„ORDIN de ZI nr. 6956 din 31 ianuarie 1918.
Iubiţi Ostaşi ai Armatei Române,
Chemat de M.S. Regele la cârma trebilor ţării, sunt
nevoit a părăsi comanda Armatei a II-a.
Înainte de a mă despărţi de voi, vin să vă arăt încă
odată din adâncul sufletului mulţumirile şi recunoştinţa
mea nemărginită, pentru statornicia şi devotamentul cu
care aţi stat la sfânta voastră datorie, în mijlocul celor
mai mari greutăţi.
Doresc să mai ştiţi totdeodată că iubirea ce mi-aţi
arătat necontenit şi de care mi-aţi dat atâtea dovezi, a
găsit necurmat un răsunet călduros în inima mea.
Mă despart de aceea de voi, scumpii mei tovarăşi de
luptă, prin legăturile de comandament, căci cu gândul şi
cu sufletul voi continua a fi în mijlocul vostru şi vă voi
178

179. urmări pretutindeni cu mândrie, cu dragoste şi plină
încredere în virtuţile voastre ostăşeşti şi româneşti.
Sunt convins că atât cât ţara va avea nevoie de
braţul vostru, fiecare mişcare a voastră va fi un act de
bravură, oricare ar fi jertfele ce vi s-ar cere.
Să mai ştiţi, în sfârşit, că una din grijile mele de
căpetenie de aci înainte va fi ca răsplata virtuţilor şi
jertfelor voastre să fie înfăptuită, aşa cum s-a hotărât şi
cum va fost chezăşuit prin viul grai al M.S. Regelui.
General Averescu.”
1 februarie 1918.
Averescu se prezentă la Cameră, unde şi-a expus
planul de guvernare, cerând sprijinul Parlamentului.
A avut o primire călduroasă, a fost aplaudat.
Brătianu a declarat că va sprijini guvernul, cerând
să fie ţinut la curent cu mersul evenimentelor.
Cuza şi Trancu au atacat violent fostul guvern,
spunând în schimb cuvinte de laudă către noului guvern
şi personal lui Averescu.
Situaţiunea lui Brătianu era din cele mai penibile.
2 februarie 1918.
S-au întors delegaţii de la Bucureşti.
Dl Papiniu a constatat o mare satisfacţiune la
mareşalul Mackenzen, când i-a spus că noul guvern este
hotărât de a păşi pe calea negocierilor. Însă n-a vrut să
prelungească armistiţiul.
După multe discuţiuni, s-a convenit că până la data
de 7 să se comunice numele delegaţilor români pentru
negocieri, iar în ziua de 9 februarie să aibă loc prima
întâlnire plenară a delegaţiilor.
Mitilineu n-a putut aduce nici un rezultat.
În schimb colonelul Ressel spuse că Mareşalul von
Mackenzen va avea marea plăcere să se întâlnească cu
Averescu, dar nu crede că vor putea fi schimbate
condiţiile.
Delegaţii au discutat cu oamenii politici din
teritoriul ocupat: Carp, Lupu, Neniţescu, Beldiman,
Virgil Arion. Toţi sau pronunţat pentru îndepărtarea
179

180. Regelui. Averescu l-a trimis pe Crăiniceanu cu o
telegramă prin care cere lui von Makenzen întâlnirea.
La 3 februarie 1918 consulul român de la Odesa şi
cetăţenii români arestaţi au fost maltrataţi violent de
bolşevici. Baronul Fasciotti, decanul reprezentanţilor
Antantei la Iaşi şi Odesa a protestat contra acestor
reprimări. Au intervenit, în sfârşit, şi misiunile engleză
şi cea franceză. Rumcerodul continuă să se co mporte
aproape banditeşte înaintă condiţii, care la 11 februarie
au fost transmise de locotenent-colonelul Boyle:
1. Guvernul român se angajează să facă o declaraţie
cu privire la părăsirea treptată a Basarabiei de către
trupele româneşti. În primul rând a Benderului şi
Jabrienilor. Armata română trebuie să fie redusă, în
termen de două luni, la un detaşament de 10 000 de
oameni, al căror serviciu va consta în a apăra depozitele
româneşti şi căile ferate.
Misiunea poliţiei în oraşe şi sate va fi încredinţată
miliţiei locale (de fapt inexistentă)… Pe măsura
evacuării armatelor române, forţele militare ruseşti
necesare pentru menţinerea ordinii, vor ocupa punctele
evacuate.
România se angajează să nu întreprindă „ostilităţi
militare sau altele şi să nu susţină ostilităţi întreprinse
de alţii contra Republicii Federative Ruse.”
Textul demersului era semnat de nişte personaje
practic anonime pe nume: V. Iudovskii, M. Braşevan şi
A. Voronskii.
Averescu a pus pe acest document următoarea
rezoluţie: „ Se admit toate condiţiile, cu excepţia
primului punct. Se va cere, însă, chiar înaintea începerii
negociaţiunilor, să se pună în libertate supuşii români
din Odesa”.
Rumcerodul a acceptat propunerile guvernului
român şi a declarat că starea de pace dintre Rusia şi
România este stabilită. Ca într-un spectacol de prost
gust…
O mare victorie a guvernului Averescu, pe care însă
duşmanii lui politici, o vor declara ulterior, ca pe o
180

181. înfrângere. Era însă o victorie tactică şi, cu siguranţă,
una strategică datorată în exclusivitate tăriei de caracter
a lui Averescu. În cele din urmă trupele austro-ungaro-
ucrainene (patriotice) i-au alungat pe bolşevici din Kiev
şi Ucraina. Rusia bolşevică se afla acum într-o situaţie
extrem de defavorabilă.
*Ulterior, Averescu a fost învinuit de anumite forţe
politice, din motive pur politice, că prin acordul semnat
de el şi Rakovski ar fi fost cedată Basarabia. Averescu a
răspuns deputaţilor la toate învinuirile şi insinuările ce i
s-au făcut, aducând la cunoştinţa publicului interesat
următoarele fapte obiective:
1. Asigurarea spatelui Armatei române în
eventualitatea reluării ostilităţilor cu Puterile Centrale,
la care insistau generalii Prezan şi Grigorescu, Regina,
Prinţul Carol.
2. Eliberarea parlamentarilor şi cetăţenilor români
aflaţi în arest la Odessa.
3. Trupele române s-au aflat în Basarabia, teritoriu
rupt din trupul ţării prin agresiune şi rapt în 1812, la
rugămintea Sfatului Ţării ales în mod democratic de
popor, care proclamase independentă Republicii
Democratice Moldoveneşti, despre care în acordul
semnat nu se spunea nimic. Deci nu putea fi vorba
despre „abandonarea Basarabiei.”
Convocat în Parlament, generalul Averescu, atacat
masiv de liberali, a fost nevoit să le amintească faptul
că de fapt şeful Marelui Cartier General al Armatei
române, liberalul Constantin Prezan, vorbea despre
caracterul temporar al prezenţei militare româneşti în
provincia dintre Prut şi Nistru. Din dată ce violenţele ar
fi încetat şi s-ar fi instalat liniştea, se spunea în
scrisoarea către trupe şi populaţie semnată de Prezan,
ostaşii români vor reveni acasă.
„Cine a vrut să abandoneze Basarabia?” întrebă
Averescu.
De fapt toate învinuirile aduse lui Averescu se
bazau pe scrisoarea trimisă de Rakovski lui Lenin, în
care acesta îl asigura că „Basarabia va fi sovietică.”
181

182. Rakovski se temea de moarte că Lenin îl va da pe mâna
lui Dzerjinski, şeful celebrului VCK sovietic.
4 februarie 1918.
„Mi-am luat rămas bun de la ofiţerii Armatei a II-a.
Colonelul de Roince mi-a adresat câteva cuvinte dintre
cele mai cordiale, la care i-am răspuns la fel – foarte
călduros” notează Averescu.
5 februarie 1918.
Ziua de întâlnire cu Mareşalul von Mackenzen. La
linia de departajare româno-germană a fost întâmpinat
de căpitanul de cavalerie Scholtz, ataşat pe lângă
Averescu, şi au plecat la Focşani, la Statul Major al
Corpului I, unde au luat dejunul cu Şeful de stat major,
colonelul Krenrab.
La 12.15 Averescu a plecat cu trenul spre Buftea,
într-un vagon din parcul imperial.
A fost primit la Buftea de Mareşalul von
Mackenzen, care i-a ieşit la scară înainte. A fost condus
la apartamentul ce i-a fost rezervat, unde au avut o
lungă convorbire cu Mackenzen.
Cu von Mackenzen se cunoşteau încă de pe când
Averescu era maior şi ataşat militar al României la
Berlin. Cu generalul Mackenzen au stat atunci ore
întregi şi au discutat teme militare, inclusiv strategia şi
tactica de luptă contemporană şi ce era nou în lume „în
această direcţie.”
Averescu i-a spus „oaspetelui” că dorinţa lui este să
ştie pe ce baze se vor face negocierile.
- Chestiunea dinastiei este de ordin privat, şi nu va
intra deci în tratativele de pace, preciză Averescu
privindu-l pe Mareşal drept în ochi.
- De acord, domnule general. Armata va fi
respectată cu toate onorurile, că vom putea ţine
mobilizată şi întrebuinţa în Basarabia împotriva
bolşevicilor.
- Adică contra Rusiei?
182

183. - Rusia şi bolşevicii sunt lucruri diferite. Veţi
înţelege pe urmă. Acum vom putea coopera într-o
eventuală întreprindere în Rusia.
Ce avuse în vedere Mareşalul german Averescu nu a
înţeles. Sau a înţeles dar se prefăcu „neînţelegător”?
- Va fi nevoie de cesiuni teritoriale.
- Ce anume?
- Veţi ceda Dobrogea, dar cu acces la mare.
- Nu este prea mult? replică Averescu. Avea în ochi
scânteieri. Dobrogea n-a fost niciodată a Bulgariei. Ea a
fost teritoriu al Imperiului Bizantin, apoi al Imperiului
Otoman.
- Dar România ce are cu acest teritoriu?
- Este răsplata pentru sângele vărsat de români
pentru eliberarea Bulgariei în 1877-1878. Teritoriul
turcesc a trecut la biruitori.
- Cred totuşi că s-ar putea ajunge la o înţelegere, ca
să cedaţi numai Cadrilaterul şi o făşie locuită de bulgari
până la linia Mangalia-Adam Klissi.
- Veţi face aceasta pentru România? întrebă surprins
Averescu.
- Voi vorbi cu Kaizerul. El vă stimează. Bulgarilor
le va fi destul ceea ce am spus eu…
* * *
Au discutat despre politica Puterilor Centrale, a
Antantei, care rămăsese fără principalul ei sprijin,
Rusia. Nu întâmplător Kaizerul, încă în 1916, le-a dat
bolşevicilor, de fapt lui Lenin, 400 000 000 mărci aur.
Ca urmare, în 1917 Rusia este scoasă definitiv din
război. Lenin, ca recompensă pentru milioanele luate, a
permis ca Germania să ocupe pe un termen de un an
teritoriul rus până la Volga, şi să cedeze Flota Militară
din Marea Neagră.
- Vă promit tot sprijinul meu, însă vă repet că,
susţinerea va avea un caracter privat şi condiţionat. Şi
prima problemă e cea a dinastiei.
- La ce vă referiţi?
- Vă spun confidenţial, că schimbarea dinastiei este
decisă, lucru la care au convenit şi fruntaşii
dumneavoastră din Bucureşti.
183

184. - Pentru mine acest punct este cel mai dificil,
deoarece am primit mandatul de Şef de Guvern de la
actualul Rege. Şi nu pot sub nici un cuvânt conveni la
decapitarea Suveranului meu.
- Situaţie nu, recunosc, plăcută, dar Împăratul
insistă asupra acestui punct.
Averescu îl privi fix după care rosti calm:
- În cazul acesta voi merge personal şi imediat la
Berlin. Vă rog să-mi solicitaţi o audienţă la Kaizer.
- La miezul nopţii voi da raportul zilnic
Împăratului. Voi profita, domnule general, de această
ocazie şi-i voi transmite cererea D-stră.
La conferinţa cu generalul Hell, Şeful de Stat Major
a lui Mackenzen, a unui secretar de legaţiune şi a unui
căpitan de Stat Major, a asistat şi Mareşalul von
Makenzen. Însă el nu a intervenit în convorbire.
Discuţia a luat un caracter oficial. Generalul Hell a
cerut să fie admise condiţiunile preliminare pentru
începerea tratativelor de pace.
- Cererile formulate de D-stă sunt neadmisibile. Nu
m-aţi orientat asupra bazelor pe care se vor face
tratativele de pace. Astfel, nu pot angaja nici un
angajament, până nu mă consult cu miniştrii mei.
În timpul mesei Averescu a stat la dreapta lui
Mackenzen, care, la un mo ment dat, reveni în şoaptă la
problema cu dinastia.
- Faceţi rău că nu profitaţi să scăpaţi de această
dinastie, căci toţi cei din Bucureşti afirmă că este o
pacoste pe ţară.
- E opţiunea lor, domnule Mareşal. Dar am şi eu
părerea mea şi nu mi-o schimb. În locul meu ce aţi face?
Mackenzen tăcu un timp, apoi răspunse:
- Poate că aveţi dreptate. Voi vorbi chiar în noaptea
aceasta cu Împăratul. Poate îl conving să-şi schimbe
părerea. Prăpăditul cela de Ferdinand a ştiut pe cine să
trimită la tratative. Şi aici a profitat de înţelepciunea
tatălui său, Carol I, care a trimis un maior ca ataşat
militar într-o ţară ca Germania. Însă să mai ştiţi, că la
prima ocazie, dacă rămâne Rege, o să vă trădeze. După
184

185. cum ştiţi, Kaizerul vă stimează şi vă apreciază ca pe un
german...
„După masă iarăşi tratative. Generalul Hell crede că
în chestiunea Dobrogei s-ar putea ajunge la soluţiunea
de a o lăsa deschisă, până la pacea generală. Este de
părere că asupra trecătorilor în munţi nu trebuie să fim
prea îngrijoraţi.
Fiind un mare agrarian, crede că dacă am fi bine
călăuziţi, în 5 ani vom putea îndoi producţia noastră
agricolă”, notează sec Averescu.
10 februarie 1918.
Întâlnirea cu Czernin şi Kuhlmann întârzie cu 24 de
ore.
„Întâlnire cu von Mackenzen. A fost foarte amabil
şi foarte binevoitor pentru partea română.” O convorbire
lungă, din care Averescu a dedus că germanii nu vor fi
atât de duri în condiţiile avansate.
Mackenzen ţinu să-i comunice confidenţial:
- Am vorbit prin fir cu Împăratul şi el are încredere
în intenţiunile D-stă de a încheia pacea. Vă consiliază să
mergeţi fără şovăire înainte.
- Mă bucur de înalta apreciere a Excelenţei Sale
Kaizerul tuturor germanilor.
- A mai spus să nu mai aveţi grijă de chestiunea
dinastiei şi să contaţi pe sprijinul Germaniei în toate
tratativele, şi pe al lui în special. S-a mirat, că după
atâtea rele, câte va făcut Regele Ferdinand, îl apăraţi cu
atâta jertfire de sine. Lucrul acesta este admirabil, şi
Excelenţa Sa vă stimează şi mai mult. Propunerea ce v-
am făcut-o ca să lichidaţi dinastia vine de la Kaizer,
care a vrut ca puterea în stat s-o preluaţi D-stră.
„Da, germanii ştiu de atitudinea Regelui faţă de
mine ! Interesant, cine îi interesa pe germani mai mult:
eu sau Regele. Mai degrabă eu, dacă ei voiau să
destituie Regele şi să iau puterea în mâinile mele”, se
gândi Averescu.
- Mai am o întrebare, domnule Averescu, întrebare
care nu-mi dă pace din toamna lui 1916.
- Vă rog, domnule Mareşal.
185

186. - De ce n-aţi continuat manevra de la Flămânda?
Trupele germano-turco-bulgare puteau fi uşor încercuite
şi nimicite.
- Ploile abundente şi monitoarele austriece care au
atacat podul de trecere a oştirilor nu le iau în
consideraţie. Cea mai urâtă lovitură a fost trădarea.
Şeful Marelui Cartier General român, după cum ştiţi, era
un agent secret al Germaniei.
- Da, primisem informaţia, însă nu aveam destule
trupe de a vă împiedeca.
- Trădarea constă, domnule Mareşal, Averescu îl
privi ţintă, nu numai în divulgarea secretelor, dar şi în
faptul că au vrut să mă înjosească pe mine: flotila
fluvială n-a blocat flotila austriacă pe insula Persina,
comandantul trupelor aliate din Dobrogea, generalul rus
Zaiontcikovski a primit târziu ordinul MCG de a ataca,
toată gruparea n-a dovedit să treacă Dunărea, căci MCG
mi-a luat două Divizii şi le-a transmis favoritului
Regelui, generalului Prezan, aflat în fruntea Armatei de
Nord, care se retrăgea în panică, părăsită de Prezan,
care fugise la Iaşi. Dar şi fără aceste Divizii eram gata
să înaintăm, însă MCG, care era „coman dat” de maiorul
Rosetti, a ordonat retragerea trupelor pe malul stâng.
- Vedeţi ce bine e când ai agenţi secreţi de rang
înalt în rândurile inamicului! Mareşalul zâmbi dar nu
arătă nici o urmă de triumf sau zeflemea.
- Noi însă n-am avut...
La conferinţa cu cei doi miniştri de externe, von
Kuhlmann şi contele Czernin, discuţiile au fost reluate
de la început.
Averescu n-a intrat în polemică. S-a limitat să
spună că:
- Eu am primit postul de Prim-ministru conform
declaraţiilor publice făcute de guvernele D-stră că vor
să încheie pacea fără despăgubiri sau anexiuni. Acum
mă găsesc în faţa unei situaţii noi.
- În practica diplomaţiei nu este nimic nou, domnule
general. Vă asigur, spuse amical contele Czernin.
- Atunci ar fi firesc să-mi modific şi eu hotărârea,
dragii mei.
186

187. - Cât timp vă trebuie?
- Voi aduce aceasta chiar azi la cunoştinţa
Suveranului meu termenul.
Averescu se ridică, îşi înclină uşor capul şi
conferinţa a luat astfel sfârşit.
În momentul plecării, contele Czernin îl informă
amical pe Averescu că avea însărcinarea să facă o
comunicare personală Regelui din partea Împăratului
Austriei. Averescu i-a promis că-i va da răspunsul
îndată ce va cunoaşte hotărârea M.S. Regele.
14 februarie 1918.
Regele sosi la Bacău. Averescu ia loc în trenul
Regal care mergea spre gara Răcăciuni, unde va avea loc
întâlnirea.
În timpul audienţei, Averescu vorbi cu colonelul
austriac Hranilovici, care i-a spus că nu trebuie să se
sperie de cererile lor şi să înceapă tratativele, căci vor
ajunge la înţelegere.
La întoarcere Regele se arătă extrem de abătut.
Contele Czernin a fost inflexibil şi lipsit de deferenţă.
Rezultatul definitiv urma să fie prezentat în 48 de
ore.
15 februarie 1918.
Regele este de părere că cineva, în numele Regelui,
trebuie să meargă la Împăratul Austriei.
Averescu îl puse la curent pe Brătianu, Take
Ionescu şi pe reprezentanţii aliaţilor întruniţi la
consfătuire, cu situaţia în care se afla ţara, şi a conchis
că „tot soluţiunea păcii este favorabilă.”
Din partea celor adunaţi a avut o atitudine rece.
Averescu spuse franc că nu este în interesul aliaţilor
să fie atât de exigenţi cu România, căci cu o astfel de
atitudine, poate „arunca ţara în braţele Germaniei.” A
dat, de asemenea, de înţeles că nu are intenţia „să ducă
lucrurile mai departe, căci crede că n-a reuşit în
misiunea sa.”
I s-a răspuns „mai îndulcit”, dar la fel de impasibil
că, atunci când România nu va mai avea nici un mijloc
187

188. de rezistenţă, ei vor considera că „datoria e făcută până
la capăt.”
Averescu tăcu un timp apoi rosti liniştit dar nu fără
sclipiri tăioase în priviri că „rezistenţa nu poate aduce
decât la sacrificii inutile şi poate materialiceşte
rezultatul să fie vătămător aliaţilor, prin faptul că
materialul nostru de război ar cădea în cea mai mare
parte în mâinile duşmanului, care îl va întrebuinţa pe
frontul occidental, contra aliaţilor.”
17 februarie 1918.
„Ieri am trimis răspunsul nostru prin care arăt că
primim bazele tratativelor, însă cu câteva condiţiuni. Mi
s-a răspuns că dacă azi până la ora 12 nu dau un răspuns
categoric şi necondiţionat, armistiţiul va fi denunţat”,
notează Averescu.
Se convoacă de urgenţă Consiliul de Coroană.
Averescu:
-... Am expus situaţiunea. N-am izbutit a obţine o
pace aşa cum speram.
- Nu este vina dumitale, domnule Averescu, spuse
cordial şi vădit amical, Take Ionescu.
- Consider, continuă Averescu, misiunea actualului
guvern încetată.
- Eu sunt pentru reluarea rezistenţei, spuse cu pafos
Brătianu, când l-am recomandat Regelui pe domnul
Averescu, credeam că el va trata inamicul cu mâna pe
sabie.
- Domnule Brătianu, nimeni din cei asistenţi nu vor
crede că aţi făcut-o din dragoste faţă de mine. Aţi
înţeles că dacă rămâneţi la cârma ţării, din ţară nu va
rămânea nimic, iar dinastia va fi detronată. Ştiaţi că am
autoritate la Kaizer, care mă tratează ca pe un militar
cinstit, dar nu ca pe un politician, iar Feldmareşalul von
Mackenzen mă ştie de 20 ani. Şi numai pe mine mă va
asculta.
- Iar eu sunt pentru retragere. Rezistenţa, după cum
a lămurit domnul Prim-ministru va aduce daune colosale
ţării şi aliaţilor, îşi spuse părerea Take Ionescu.
188

189. - Eu nu-mi iau răspunderea nici pentru una din
aceste soluţiuni, replică dur Averescu, mi se cere ceva
monstruos, domnii mei. Să-mi asum răspunderea pentru
nişte soluţii, care după adânca mea convingere ar aduce
ţara la dezastru! Nu accept” E peste puterile mele să
accept.
- Propun ca M.S. Regele să apeleze la oamenii
politici din teritoriul ocupat, opină Brătianu,şi în primul
rând la Alexandru Marghiloman.
- Soluţia Marghiloman este cea mai proastă, spuse
Liderul conservator Tale Ionescu, căci va fi înţeleasă ca
pe o nouă umilire.
Până la urmă nu s-a hotărât însă care soluţie se
alege. În final, s-a decis că actualul guvern rămâne la
cârmă.
După o convorbire lungă cu Regele, s-a decis că
totuşi trebuie adoptată politica păcii.
Averescu primi dispoziţie de la Rege pentru a
convoca din nou Consiliul de Coroană, şi de a comunica
hotărârea luată, de el ca Rege constituţional.
18 februarie 1918.
„Consiliu de Coroană. Regele începe prin a citi
declaraţiunea sa, prin care arată că deşi soluţiunea păcii
este dureroasă, dar este în orice caz preferabil a suferi o
rană, decât a primejdui existenţa” (Averescu).
În timpul şedinţei lui Averescu i se aduce un plic
„din partea inamicului”.
Din cauza că nu i s-a dat răspunsul la timp şi
armistiţiul a fost întrerupt, pentru a restabili armistiţiul,
înainte de scurgerea celor trei zile de la denunţare,
inamicul pune condiţii noi pe lângă cele existente ca:
demobilizarea a 8 Divizii, trecerea trupelor germane
prin Nordul Moldovei, transportul pe căile ferate etc...
Efectul acestui mesaj a fost dintre cele mai
deprimante, decizia de comportament a fost însă
aceeaşi: condiţiile avansate trebuie acceptate.
„Iată unde a adus ţara tactica balcanică a
tergiversărilor!”, îi spune Averescu.
189

190. Adevărat că nici în acea şedinţă hotărârea nu a fost
una definitivă şi că ea s-a transferat s-a lăsat pe 19
februarie, când se va reuni din nou Consiliul de
Coroană.
După amiază Averescu convoacă Consiliul de
miniştri, la care au fost invitaţi generalii Prezan,
Văitoianu, Grigorescu şi intendentul Zaharia, pentru a
„lumina” (expresia ironică a lui Averescu) Consiliul
asupra „posibilităţilor şi rezultatului unei posibile
reluări a operaţiunilor.”
- Situaţia creată la moment nu este favorabilă ţării,
„însă noi avem obligaţii faţă de aliaţi, cam în acest sens
a vorbit Prezan. Amestecând problemele strategice cu
cele ce se discutau la prezent. Concret însă n-a spus
nimic.” (aprecierea lui Averescu)
- Noi putem rezista şi învinge, spuse cu un anumit
pafos Generalul Grigorescu, trebuie să fim consecvenţi
cu angajamentele luate faţă de aliaţi. Vorbele lui sunau
cât se poate de deplasat.
„Acest general Grigorescu, care n-a obţinut nici o
biruinţă cât de cât însemnată, cu excepţia unei victorii
locale, neînsemnate, care a distrus Armata I-a, vrea în
condiţiile de azi, fără sprijinul Armatelor ruseşti, să-i
învingă pe germani? Oare acest om este adecvat? se
întrebă în sinea sa Averescu.
- Eu pot să apăr frontul meu, spuse surprinzător
pentru Averescu generalul Văitoianu, cu toate că are 14
km de Divizie.
„Ce s-a întâmplat cu Văitoianu? se întrebă Averescu
- un general care-şi ştie bine meseria. Unicul în care am
deplină încredere?”
Pentru Averescu declaraţia lui Văitoianu a fost o
decepţie dureroasă. „În cine să mai creadă?”
„Doar Intendentul Zaharia îşi făcu cinstit, fără a fi
influenţat, datoria, notează Averescu. A expus
„documentar” situaţia, arătând că din punctul de vedere
al „subzistenţei”, ţinându-se cont de materialele la
dispoziţia (inclusiv alimentare) rezistenţa este o
utopie.”
190

191. „Am rezumat cele spuse în aceea că rezistenţa este
posibilă, dar va fi de durată limitată şi se va termina
prin nimicirea Armatei. Armata ar scăpa de acest sfârşit
fatal, numai dacă inamicul nu ar voi sau nu ar putea să
ne atace sau dacă s-ar produce, pe timpul rezistenţei,
vreun eveniment care să schimbe faţa lucrurilor, pe
teatru general de război.”
„Iarăşi nu s-a luat nici o hotărâre”, notează
Averescu în această zi încordată la maximum.
La Bucureşti a plecat o delegaţie în frunte cu
Constantin Argetoianu, pentru a relua tratativele cu
Puterile Centrale. Argetoianu a primit ordin de la Rege
să-l găsească pe Marghiloman şi să-l invite la Iaşi.
Averescu a pus în faţa delegaţiei sarcina ca înainte de
semnarea păcii, să rezolve câteva probleme: modalitatea
repatrierii misiunilor străine, a corpului diplomatic şi a
altor misiuni române, fixarea locului unde va funcţiona
biroul de demobilizare a Armatei, obţinerea libertăţii de
acţiune în Basarabia, recunoaşterea independenţei
Basarabiei şi încheierea păcii cu ea, ca urmare a păcii
încheiate între Germania şi Rusia bolşevică la Brest-
Litovsk.
19 februarie 1918.
La Consiliul de Coroană au fost invitaţi generalii:
Prezan, Văitoianu şi Grigorescu, fără ştirea guvernului.
La primul Consiliu de Coroană al noului guvern,
Brătianu spuse mirat:
- De ce nu se văd generali?
- După câte ştiu, cât aţi fost şeful guvernului n-aţi
invitat nici un general, răspunse pentru toţi Averescu.
Brătianu îl privi lung şi tăcu.
- Acum în guvern avem trei generali. De cine au
fost invitaţi dumnealor?
Tăcerea a fost răspunsul…
Regele a făcut o expunere, aproape plângând,
conchizând că „trebuie de supus împrejurărilor şi că din
sacrificiul ce facem, poate va ieşi recompensa meritată
în viitor”.
191

192. - Condiţiile sunt foarte grele, dar o rezistenţă va fi
dezastruoasă. Iată la ce am ajuns, consultând prea mult
generalii la Consiliul de Coroană, spuse Averescu.
Luă cuvântul Prinţul Carol.
- Deşi nu este constituţional s-o fac îmi permit
totuşi, cu derogarea din partea Reginei, să declar în
numele femeilor române, că este trist că nu se rezistă
până la ultima extremitate, şi se speră în van că se va
găsi un bărbat de stat destul de patriot care să împiedice
pe Rege de a semna o astfel de pace.
Spusele lui Carol i-au şocat pe cei prezenţi. Este o
opoziţie faţă de Rege? Cine stă în capul ei?
Pentru mulţi era clar că în spatele prinţului puteau
fi camarazii lui din anumite aventuri mondene: Brătianu,
Prezan. Grigorescu. Şi Regina, care vorbea din numele
femeilor?
La încheierea şedinţei, generalul Prezan, fără a fi
solicitat, luă cuvântul şi spuse:
- Armata este gata să-şi facă datoria, până la ultima
extremitate.
- Sunt sigur că şi-o va face, indiferent de persoana
care ar fi în capul guvernului, replică ironic Averescu.
„Foarte curioasă această intervenire a generalilor
neîntrebaţi!”, observă vădit agasat Averescu.
Apoi:
„Se pregătise ceva, dar nu s-a reuşit.”
După o consultare prealabilă cu miniştrii săi,
Averescu hotărî să demisioneze. Cu această hotărâre
intră la Rege.
- Sire, în urma declaraţiunilor Prinţului Carol, noi
nu mai putem sta la guvern, găsindu-ne între două
politici!
Regele îl privi lung, apoi vorbi rar:
- Mă părăsiţi şi Dvs.? Lăsaţi toată răspunderea
asupra mea?
- Noi nu vă părăsim, dar nu voim să fim crezuţi de
nepatrioţi, atunci când facem dovadă de cel mai mare
patriotism şi de o abnegaţie fără margini.
- D-stră nu luaţi în consideraţie avântul tinereţii,
încercă să-l apere pe Prinţ Regele.
192

193. - Această declaraţiune, Majestate, nu este o greşeală
a tinereţii lui Carol. În spatele lui stau lupi bătrâni, care
îl folosesc.
Întors la Consiliul de miniştri, cu mare greu şi-a
convins colegii să rămână. S-a decis să se facă o
expunere la Cameră, pentru ca astfel să se cunoască
limpede situaţia din guvern.
20 februarie 1918.
Averescu a avut o întrevedere cu Ştirbei, căruia i-a
spus de greşeala ce se face la Palat cu două politici: a
Regelui şi a Reginei cu Prinţul Carol.
- Ce faceţi D-stră, este singura soluţiune raţională,
îl asigură în final cât se poate de calm, Ştirbei.
În numele României, Constantin Argetoianu, a
semnat la Bucureşti tratatul de pace cu toate condiţiile
puse de delegaţia română.
Basarabia a primit independenţa recunoscută de
Puterile Centrale, iar prin ele necondiţionat, şi de Rusia,
care încheiase pacea cu Germania.
21 februarie 1918.
Prinţul Carol a transmis prin Ştirbei că vrea să
vorbească. La Buftea delegaţia română a luat contact cu
Czernini şi Kuhlmann. Între condiţiile de armistiţiu
figura şi aceea ca misiunile străine să părăsească ţara.
Argetoianu transmite de la Buftea, că condiţiunile,
cum sunt formulate, se vor satisface, dar că vor trebui să
facă o carantină de 4 săptămâni.
23 februarie 1918.
Toată lumea deveni alarmată, socotind că germanii
au pregătit românilor o cursă ca să-i ţină prizonieri...
Francezii s-au hotărât să meargă acasă prin Rusia,
nu prin Austria.
Germanii înaintează spre Odesa şi au cerut trenuri
pentru a ajunge acolo mai repede. Speriaţi, francezii au
cerut ca să ajungă ei primii la Odesa. Averescu le-a
promis că ei vor ajunge la Odesa cu 24 de ore mai
înainte.
193

194. L-a chemat pe generalul Iancovescu şi l-a rugat să
dea instrucţiuni pentru transpo rtul germanilor, în sensul
arătat.
Germanii se stăruiau primii să ajungă la Odessa.
Austriecii tot voiau ei primii să fie acolo. Între ei se
desfăşura un fel de întrecere: care va fi primul, acela va
stăpâni Odesa !
Averescu a ordonat să se pună la dispoziţia
germanilor nu numai ceea ce era fixat în condiţiile de
armistiţiu, dar şi ajutor suplimentar, căci germanii
garantau paza depozitele româneşti din Rusia, austriecii
nu.
După masă a avut o întrevedere cu domnul Ion
Inculeţ, Preşedintele Republicii Democratice
Moldoveneşti şi Preşedintele Consiliului de Miniştri
Daniel Giugureanu.
-Domnule Prim-ministru, domnule Averescu ! – se
adresă emoţionat Inculeţ - Parlamentul nostru, pe care
noi îl numim Sfatul Ţării, este aproape în unanimitate
pentru unirea cu România.
-Prima veste bună astăzi – spuse obosit Averescu –
şi foarte aproape de inima mea. Cred că şi pentru toată
suflarea românească.
-Când doriţi, veniţi la Chişinău. Noi suntem gata.
-Trebuie de făcut demersurile necesare pentru a vă
recunoaşte în calitate de stat independent.
-Noi suntem stat independent !
-Cine va recunoscut de stat independent ? Dispuneţi
cu plină libertate de sine însuşi ?
Inculeţ tăcu.
-Pentru aceasta voiu da instrucţiunile necesare
Comisarului nostru de la Chişinău, domnului Duiliu
Zamfirescu, care este de profesie scriitor şi diplomat, să
vă consulte şi să pregătească tot ce este necesar pentru
unire.
- Care sunt condiţiile de unire cu ţara ? întrebă
Inculeţ – căci voi fi întrebat de colegi.
-Eu nu hotărăsc singur. O să aveţi probabil
propunerile D-stră. Se vor discuta.
Averescu tăcu. Apoi spuse:
194

195. -Voiu da instrucţiune ca să fiţi invitaţi la Buftea,
pentru a participa la negocierele de pace, în calitate de
reprezentanţi calificaţi ai Basarabiei, ceea ce
echivalează cu o recunoaştere de fapt a suveranităţii
Basarabiei.
Argetoianu a primit instrucţiuni concrete în această
privinţă.
Cei doi fruntaşi basarabeni, Ion Inculeţ şi Daniel
Ciugureanu au primit invitaţie oficială.
24 februarie 1918.
O zi iarăşi grea. Averescu luă masa abia la ora 10
seara. La 11.30 colonelul Stârcea îi comunică faptul că
trebuie să meargă la Palatul Reginei: Regele vrea să-i
vorbească.
Foarte alarmant şi fără a se mai formaliza, Regele îl
înştiinţă că misiunile străine nu pot pleca, căci la Reni
germanii, cu 140 de camioane, au tăiat calea.
- Majestate, cine v-a comunicat?
-Generalul Prezan de la Marele Cartier General.
Faţă de Rege, cu acceptul acestuia, Averescu, îl
sună pe Prezan.
- De unde aveţi această informaţie, şi de ce nu mi-
aţi raportat-o? întrebă Averescu.
- Credeam că are caracter operativ.
- Dragul meu, elementar, dacă are caracter operativ,
cum spui, de ce i-aţi transmis-o misiunilor şi Regelui?
Prezan tăcu. Averescu închise telefonul.
- Majestate, este o provocaţie organizată de Prezan.
Am înţeles şi după vocea sa speriată. Acum vă
demonstrez.
Îi sună imediat lui Argetoianu la Bucureşti. Acela
confirmă că totul este în regulă şi că misiunile străine
vor pleca cum a fost stabilit. Mai mult, germanii permit
ca ele să treacă prin Austria ori Elveţia. „Cum doresc!”
La ora 2.30 noaptea soseşte colonelul Stoicescu, şi-i
comunică ordinul Regelui ca la ora 9.30 să convoace
Consiliul de Coroană.
195

196. 25 februarie 1918.
Iarăşi la Consiliul de Coroană au venit şi „generalii
de serviciu”... Regreta mult că printre ei era şi unul
dintre cei mai buni generali ai Armatei, prietenul şi
pământeanul său, Arthur Văitoianu, care turna astfel apă
la moara lui Prezan şi compania...
Averescu a expus situaţia, măsurile şi intenţiunile
guvernului. A constatat că dintr-o simplă bănuială, MCG
a stârnit o adevărată panică.
După masă veni Argetoianu şi comunică faptul că
germanii consimt următoarele:
1. Misiunile să plece când vor.
2. Pot să meargă pe unde vor.
3. Carantina se suprimă.
4. Dacă merg prin Rusia, vor fi protejaţi contra
bolşevicilor.
După amiază, la Palat, Argetoianu a făcut în
Consiliul de miniştri, sub preşedinţia Regelui, o
expunere amănunţită privind mersul tratativelor.
Rectificarea frontierei se va reduce la foarte puţin.
Se cedează Cadrilaterul şi a unei porţiuni pe frontiera de
Sud, până la linia Mangalia – Adam Klissi.
După şedinţă Regele a spus că vrea să-l vadă pe
Marghiloman. Averescu i-a amintit Regelui, că poate să
vadă pe oricine, dar dacă întrevederea are legătură cu
situaţia politică, ar fi o eroare. Regele răspunse că „nu
are nici o legătură cu politica.”
26 februarie 1918.
La intrarea României în război, Basarabia, mai
precis provincia dintre Prut şi Nistru, căci nu este una şi
aceeaşi, părea că fusese abandonată, căci se afla în
componenţa Imperiului Rus, aliatul României. Scopul
intrării României în război a fost în primul rând
realizarea unirii Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara.
Pentru majoritatea liderilor basarabeni independenţa
proclamată la 24 ianuarie 1918 reprezenta o primă
treaptă pentru a se uni cu Patria-Mamă. Guvernul
Brătianu a făcut o serie de declaraţii în acest sens. În
primul rând, privind trimiterea de trupe.
196

197. Alexandru Averescu s-a opus acestei idei,
considerând că ar putea crea dificultăţi şi la Petrograd,
şi la Viena, şi la Berlin. Ca urmare a acestui pas,
autorităţile de la Petrograd au rupt relaţiile cu România.
Fiind la guvernare, Averescu a continuat dialogul cu
liderii basarabeni. Însă nu era de acord cu graba cu care
aceştia voiau unirea. El a propus ca Republica
Democratică Moldovenească mai întâi să se consolideze,
să treacă de sindromul bolşevic, să se organizeze un
plebiscit cu asistenţa organelor internaţionale, şi tocmai
atunci să se facă reunirea cu România.
În acelaşi timp, Averescu a refuzat, categoric
propunerea Germaniei şi Austriei de a primi Basarabia
drept compensare pentru pierderea Dobrogei, căci
Basarabia nu le aparţinea. Era o tentativă de a asmuţi
Rusia contra României.
Averescu a apreciat în felul următor adevărata, după
opinia sa, valoare a Rusiei, declarând: „Rusia este acum
bolnavă, incontestabil că e foarte bolnavă. Dar Rusia nu
a pierit şi se va însănătoşi. Noi, o putere mică, nu se
cuvine să abuzăm de această stare de paralizie în care se
găseşte marele nostru vecin...”
Din această declaraţie rezultă clar că Averescu nu
dorea să se forţeze lucrurile în privinţa Basarabiei
printr-o unire care să nu fie acoperită de toate formele
legale. Neintuind adevărata natură a bolşevismului, care
pleda pentru revoluţia Mondială, pe care o vor conduce
„tot ei”, el spera ca Rusia să recunoască benevol
independenţa Basarabiei şi astfel să se păstreze relaţii
bune cu „marele vecin”.
…Averescu a mai menţionat că realităţile sociale,
politice, economice de pe cele două maluri ale Prutului
erau foarte diferite. Basarabia era cuprinsă de „flăcările
revoluţionare”, şi, ca urmare, s-a înfăptuit o largă
reformă agrară, primită cu entuziasm de populaţie, ceea
ce se putea răspândi, ca o „molimă” şi în România. Fapt
nu tocmai dorit de autorităţile române din Ţară. Mai
exista şi problema comerţului exterior, minorităţilor şi
altele.
197

198. Luând în consideraţie starea reală de lucruri,
Averescu a respins oferta liderilor basarabeni Ion
Inculeţ şi Daniel Giugureanu de a proclama imed iat
unirea, motivând că actul nu se poate realiza înainte de
semnarea tratatului de pace.
Ulterior, la 23 iunie 1918, dând răspuns la
solicitarea deputaţilor din Parlament, Averescu a spus:
„Unirea provinciei dintre Prut şi Nistru înaintea
semnării tratatului de pace a fost o decizie prematură.
Dacă s-ar fi făcut unirea astăzi, ar fi avut altă valoare.
Unirea trebuia să se realizeze prin organizarea unor
consfătuiri mai lungi şi mai adânci, ceea ce ar fi creat
baze mai solide pentru acest proces”. Era opinia lui. Şi
prin ea i se va judeca şi prestanţa…
Alexandru Averescu, analizând situaţia în care se
afla Republica Democratică Moldovenească a propus, ca
primul pas spre Unire să fie clarificarea situaţiei
internaţionale a noii republici independente, apoi
lichidarea stării de beligeranţă cu Puterile Centrale,
moştenită de la Imperiul Rus. Tot el a propus ca la
tratativele de pace purtate de România cu Puterile
Centrale la Buftea şi Cotroceni, să ia parte şi o delegaţie
a RDM, alături de cea român ă.
„Acest pas – considera Averescu – ar fi dus la
confirmarea de către Puterile Centrale a individualităţii
RDM, ca stat sine stătător şi în drept de a dispune de
soarta sa”.
Constantin Argetoianu, împuternicitul guvernului
Averescu la negocierile cu Puterile Centrale considera
că prezenţa reprezentanţilor basarabeni la negocierile de
la Buftea constituia un impediment pentru unire,
spunându-le liderilor RDM, că PC (Puterile Centrale) nu
vor negocia cu un stat pe care nu l-au recunoscut.
Dar, abil, guvernul de la Chişinău, simţind
susţinerea primului ministru român, s-a adresat direct
ministrului de externe german Kuhlman, cerând
participarea la negocieri şi recunoaşterea RDM.
Kuhlman a ţinut să afle opinia guvernului român de la
Iaşi. Averescu a confirmat solicitarea guvernului de la
Chişinău.
198

199. Reîntors la Bucureşti, Argetoianu a fost invitat de
Kuhlman, care l-a rugat să ceară guvernului de la Iaşi să
nu trimită la Buftea delegaţie basarabeană, căci atunci
trebuia la negocieri să participe şi Ucraina, care la 23
februarie 1918 a protestat faţă de „emanciparea”
(independenţa) Basarabiei, declarând (eronat) că partea
de Nord şi de Sud a Basarabiei este populată de o
majoritate ucraineană, şi că teritoriul Basarabiei e de
nedespărţit de teritoriul de bază a Republicii Populare
Ucrainene. Unde au tăinuit ei 85% din românii
basarabeni? Enigmă? Sigur că nu… Se va vedea şi
ulterior.
Alexandru Averescu a acţionat cu prudenţă şi
angajare deschisă în problema unirii, punând accent pe
aspectul legal al procesului, în convingerea că o
accelerare a evenimentelor, ar fi putut genera mari
complicaţii în viitor. În special cu Rusia, indiferent de
regimul ei politic.
Preocuparea insistentă pentru aspectul legal al
unirii, i-a adus lui Alexandru Averescu meritata faimă şi
locul său în istorie ca unificator al României, în ce
priveşte Basarabia, baştina sa.
Punctul nostru de vedere: Graba neîntemeiată a
unirii ce s-a produs, s-a răsfrânt la 28 iunie 1940, când
ruşii au ocupat Basarabia şi nici una dintre puterile mari
ale lumii n-a protestat, dovedind astfel dreptatea
istorică şi gândirea strategică a Marelui Om de stat,
Mareşal al României, Alexandru Averescu. De fapt,
istoria îi judecă pe toţi la justa lor valoare, sau nu?...
27 februarie 1918.
A sosit Marghiloman şi a fost primit imediat de
Rege.
La ora 4 după amiază a fost primit şi Averescu
- Majestate, începu Averescu, după ce Prinţul a
vorbit la Consiliul de Coroană, colegii mei de guvern au
impresia că nu aveţi încredere în noi şi de aceea au
intenţia să dimisioneze.
199

200. - Nu e adevărat, domnule Averescu, spuse
şovăielnic Regele – dar între mine şi guvern nu există
totuşi o legătură strânsă.
- Acest lucru nu depinde de noi, ci de M. V.
După mai multe perorări, Averescu l-a făcut să
spună pe faţă că nu mai are încredere în actualul guvern
şi primeşte demisia lui.
„Venind la Consiliu şi anunţând aceasta, am fost
salutat de colegii mei cu un strigăt unanim de uşurare.
Generalul Iancovescu mi-a adus o foaie de hârtie şi mi-a
spus: Te rog scrie demisia să nu se răzgândească.
Am trimis demisia iar noi am discutat situaţia şi
micile chestiuni la ordinea zilei şi ne-am despărţit, cu
un sentiment real de vie satisfacţie”, notează Averescu.
28 februarie 1918.
Argetoianu a plecat la Bucureşti să anunţe criza, să
nu mai lucreze, să dea delegaţie domnului Papiniu.
„Seara la masa de la Cercul Militar au asistat şi cei
doi fruntaşi basarabeni, Preşedintele Republicii
Democrate Moldoveneşti Ion Inculeţ şi Preşedintele
Consiliului de Miniştri, domnul Daniel Ciugureanu.”
2 martie 1918.
„Criza continuă.
Argetoianu transmite din Bucureşti că din cauza
crizei, duşmanul crede că are nevoie de noi garanţii şi
că, dacă până marţi, la expirarea armistiţiului, nu se
stabileşte un acord, va fi nevoit să schimbe condiţiile şi
poate să rupă chiar negocierile.”
Averescu a trimis copia Regelui. Apoi s-a întâlnit
cu Preşedintele Senatului, domnul Porumbaru, şi „l-a
rugat să se ducă la Rege să-i spună că situaţia este
destul de serioasă.”
3 martie 1918.
„Astă seară a sosit domnul Argetoianu şi mi-a spus,
că impresiunea produsă la Buftea de demisia noastră a
fost dintre cele mai deplorabile. Condiţiunile care se vor
face, vor fi foarte grele.
200

201. Retragerea noastră se impune, căci desigur că
germanii au pierdut încrederea în tăria guvernului şi
deci perspectiva sigură a unei relaţiuni viitoare bune şi
de aceea vor apăsa artie 1918. mai mult asupra
prezentului şi vor cere şi garanţii”, notează Averescu.
Comandant al Armatei a II-a a fost numit generalul
Văitoianu.
4 martie 1918.
Miniştrii voiau ca Averescu să se ducă la Rege să
rezolve imediat criza, fiindcă peste o zi expira termenul
armistiţiului. El a refuzat, căci Regele ştia prea bine de
aceasta. Seara pleacă la Bacău.
5 martie 1918.
„Marghiloman a venit. A fost însărcinat imediat să
formeze guvernul şi la ora 6 seara am primit decretul
pentru contrasemnare.
Am avut în cursul zilei vizita domnului
Mavrocordat, deputat. Îmi propune să mă pun în capul
unei mişcări de asanare.
Sunt dispus a-mi închina restul energiei pentru
binele ţării. Dar nu cred că va ieşi ceva din sforţările
mele. Suntem prea viciaţi în viaţa noastră politică”,
notează de această dată Averescu.
După formarea guvernului Marghiloman, Averescu
s-a prezentat la Rege, pentru audienţa de rămas bun.
Regele l-a întrebat:
- Domnule Averescu, nu intenţionaţi să intraţi în
politică?
- Da, Majestate, dar după încheierea păcii.
- De ce tocmai atunci?
- Atunci îmi voi da demisia din armată şi voi intra
cu totul în politică.
Regele tăcu.
- S-a întâmplat ceva, Majestate? întrebă Averescu,
în sfârşit.
Regele nu răspunse nici de această dată, încercând
să se liniştească.
201

202. - Eram co nvins că aţi demisionat înainte de a fi
numit prim-ministru.
- Ce însemnătate are?
- Un general activ n-are dreptul să semneze
încheierea păcii.
- Eu nici nu semnez. O va semna Marghiloman.
Regele se arătă neliniştit şi mai mult. Averescu nu
înţelese de ce. Întrebă direct:
- Majestate, s-a întâmplat ceva ce eu nu ştiu?
- Întoarcerea Dumneavoastră în armata activă nu e
dorită de Brătianu, Prezan, Regină, Prinţ.
Averescu privi cum tremurau mâinile Regelui,
glasul căruia deveni aproape plângăreţ. „Ce mizerabil,
se gândi Averescu, şi pe acest om eu l-am apărat în faţa
Kaizerului, salvând dinastia. Trebuia totuşi atunci, când
mi-a propus Kaizerul, să-l detronez pe Ferdinand, şi să
preiau conducerea statului în mâinile mele”. Însă fiind
fidel Constituţiei şi Coroanei el a refuzat. Se uita cu
dispreţ la omul, care e chemat să conducă naţiunea
română. Unde poate s-o ducă un aşa om?
- Consideraţi că am demisionat din momentul în
care am preluat şefia guvernului, spuse deschis
Averescu, şi atunci văzu o bucurie prost ascunsă pe faţa
Regelui.
S-au adeverit cuvintele Mareşalului von Mackenzen,
care îi spuse lui Averescu, că după ce va salva dinastia,
va fi trădat de Rege şi de Curtea Regală, pe care o
apărase cu atâta zel.
…De la Rege pleacă direct acasă, la Bacău, unde era
aşteptat de soţia sa. Îi era greu pe suflet de trădarea
Regelui...
A plecat din armată unul dintre cei mai valoroşi
generali români. A plecat în mod umilitor. Înzestrat cu o
mare putere de muncă, Averescu s-a impus de tânăr ca
un ofiţer de mare talent. După reprimarea cu jertfe
minime cea mai mare şi mai primejdioasă pentru
destinul ţării răscoală ţărănească din 1907, Averescu a
fost numit de Regele Carol I şi de popor „salvatorul
202

203. Patriei şi a dinastiei”. Al doilea război balcanic, Primul
război mondial i-au confirmat din plin aceste calităţi.
În anii 1916 – 1917, el nu a cunoscut înfrângere pe
câmpul de luptă. Manevra de la Flămânda, socotită de
adversarii săi ca o nereuşită, a eşuat nu din cauza lui
Averescu ori a trupelor comandate de acesta, ci de
factori care nu erau în putinţa unui om de a le înlătura.
Această manevră au folosit-o ulterior generalii sovietici
sub Stalingrad, în 1943, încercuind din nou, ca şi
Averescu în 1916, trupele germane.
…A condus cu mare talent şi cu o uimitoare
stăpânire de sine Armata a II-a, cu care a obţinut marile
victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Această mare
unitate militară a reprezentat mereu un element de
stabilitate pentru dinastie şi statul român.
Alexandru Averescu, ca prim-ministru, a făcut totul
pentru a salva dinastia, reuşind să-i convingă pe
germani să nu insiste dincolo de posibilităţi.
Cu toate aceste merite incontestabile, Regele
Ferdinand nu i-a adresat lui Averescu, în momentul atât
de delicat al părăsirii serviciului activ, nici un cuvânt
de recunoştinţă, nici o mulţumire, nici o vorbă de regret.
Această atitudine se va manifesta cu regret şi în anii
următori... Şi, din păcate, „cu vârf şi îndesat…
* * *
Aflat la putere în această scurtă, dar hotărâtoare
perioadă din istoria ţării, ea i-a fost lui Averescu o
adevărată şcoală, el cunoscând din interior, din cea mai
înaltă postură la care putea să ajungă un cetăţean român,
cea de prim-ministru, mecanismele vieţii politice
româneşti şi pe oamenii care aveau o influenţă
semnificativă asupra societăţii.
Guvernul pe care l-a condus s-a confruntat cu o
succesiune de crize: presiunile ultimative ale Puterilor
Centrale, ostilitatea deosebită a bolşevicilor, problema
deloc simplă a Basarabiei, divergenţele din sânul clasei
politice româneşti, plecarea misiunilor străine etc.
* * *
203

204. Ca om politic, generalul Averescu s-a dovedit, în
multe privinţe chiar naiv. Nu şi-a dat seama că conduce
un guvern provizoriu; că a fost folosit de Brătianu şi
Regină, pentru a-l salva pe Brătianu şi dinastia Regală,
căci nimeni din români nu se bucura de atâta respect al
Kaizerului german în plan militar, ca el. În acel
mo ment, numai Averescu putea aduce o pace stabilă în
România.
El a condus ţara o perioadă scurtă, însă a fost
perceput de marea masă a populaţiei ca „omul păcii”,
cel care a pus capăt războiului şi suferinţelor oamenilor
legate de acest război prost gândit dar şi mai prost
pregătit de anumiţi liberali din echipa lui Brătianu.
Tocmai din această cauză Averescu a fost iubit atât de
mult de popor.
27 martie 1918.
Unirea! Pentru ea au votat 86 de deputaţi, s-au
abţinut 26, contra 3. 13 deputaţi au fost atunci absenţi.
Provincia dintre Prut şi Nistru avea statut de autonomie
în componenţa statului român. Se păstra Sfatul Ţării ca
organ de conducere a autonomiei. În guvernul român SŢ
delega doi reprezentanţi. Sistemul electoral se baza pe
votul universal, egal, direct şi secret. Autonomia
basarabeană putea delega în Parlament reprezentanţi
proporţional cu numărul populaţiei. Libertăţile
individuale şi ale minorităţilor erau garantate!
Extraordinar!
…Alexandru Averescu a salutat deschis şi cât mai
entuziast pentru firea sa sobră Actul Unirii, cu toate că
era ferm convins, că pentru acest act nu s-a ales
mo mentul potrivit.
Războiul, cu pierderile de teritoriu, cu distrugerile
materiale, cu înfrângerile şi umilirea ţării, cu suferinţele
enorme, cu pierderi de vieţi omeneşti a zdruncinat
puternic sistemul politic românesc şi pe liderii lui. Se
simţea necesitatea de a schimba ceva în viaţa politică
românească. Tot mai des, şi în toate păturile sociale, se
spunea: „Aşa nu se mai poate”.
204

205. Unul dintre cei mai fideli colaboratori în viitor ai
generalului Averescu, filozoful P. P. Negulescu, scria:
„O revoltă adâncă clocotea înăbuşită în sufletul maselor
populare, îndreptându-se în contra tuturor acelora ce,
având puterea, avuseseră şi răspunderea în trecutul mai
apropiat şi mai depărtat, adică contra vechiului regim
politic întreg”.
Unii lideri din partidele vechi, care au adus ţara la
acest dezastru, căutau furibund soluţii pentru a se
înscrie în noua situaţie creată, pentru ca astfel să-şi
asigure pe viitor supravieţuirea în viaţa politică. S-a
încercat crearea unui nou partid, Partidul Renaşterii
Naţionale. Însă s-a dovedit o iniţiativă insuficientă.
Prin modificarea Constituţiei din vara anului 1917,
Regele Ferdinand a promis reforme, care chemau astfel
la viaţa publică milioane de oameni, impunea noi forme
de organizare şi, mai ales, persoane care să nu fi fost
legate de vechiul regim, vinovat de dezastrul ţării.
Şi în acea perioadă una dintre cele mai valoroase
personalităţi politico-morale era considerat generalul
Alexandru Averescu, devenit extrem de popular în
opinia publică românească. Eliminat cu bună ştiinţă din
cadrele active ale armatei, în urma trădării Regelui,
Averescu urma (logic) să se implice decis în viaţa
politică.
* * *
Constantin Argetoianu, memorialistul cu renume şi
unul din apropiaţii lui Averescu, scria pe atunci:
„Nu mai popularitatea lui putea mobiliza şi fanatiza
masele de care aveam nevoie în lupta începută în 1917”.
„Averescu, cu ilustra sa gândire strategică, a sesizat
uriaşa necesitate de schimbare din societatea
românească, deplasată mult spre stânga, venind în
întâmpinarea ei”.
Împreună cu Constantin Argetoianu, Averescu a pus
bazele unei noi structuri social-politice, pe care au decis
să n-o numească partid, ci „Ligă”, noţiunea care, după
opinia lui, trebuia să fie mult mai largă, pentru a alipi la
205

206. ea nu numai persoane fizice, dar şi grupări şi asociaţii
deja constituite.
Programul Ligii:
1. Reîntronarea Constituţiei;
2. Aplicarea reformelor promise în primăvara şi
vara anului 1917, adică sufragiul universal şi reforma
agrară;
3. Respectul Legilor;
4. Stabilirea răspunderilor şi sancţiunilor pentru
vinovaţii înfrângerilor din anii războiului;
5. Apropierea de puterile Antantei.
La cei doi a aderat Matei Cantacuzino. Scrisoarea
datată cu 7 martie 1918, pe care Averescu o adresează
celor doi colaboratori, cuprindea punctele din Programul
Ligii, şi intenţia generalului Averescu de a crea cu ei,
dacă împărtăşesc opţiunile lui”, o Ligă a Poporului,
menţionând că dacă nu se va putea realiza o „Românie
Mare”, Liga dorea să pună bazele pentru o „Românie
Sănătoasă”.
* * *
La Iaşi şi la Bacău, unde locuia Averescu, au avut
loc dezbateri pe marginea proiectului de act constitutiv
elaborat de C. Argetoianu. La ele a mai participat A.C.
Cuza şi câţiva lideri ai Partidului Muncii.
S-a admis propunerea lui A. C. Cuza ca actul
constitutiv să cuprindă doar cele trei idei principale din
scrisoarea-apel a generalului Averescu: reintrarea în
legalitate, stabilirea răspunderilor şi a sancţiunilor,
materializarea reformelor. S-a decis, de asemenea, că
organul de presă al Ligii să se numească „Îndreptarea”,
ceea ce se cerea imperios în viaţa socială românească la
mo mentul respectiv. Primul număr al ziarului a apărut la
Iaşi, pe data de 14 aprilie 1918. El conţinea actul
constitutiv al Ligii Poporului şi apelul generalului
Averescu „Către toţi românii”.
Ziua creării Ligii a fost fixată pe 3 aprilie 1918. La
Ligă au mai aderat: Grigore Filipescu, generalii:
Grigore Crăiniceanu, Gheorghe Văileanu, Dumitru
Cocărăscu, alte personalităţi bine cunoscute în viaţa
publică română: Alexandru Otetelişanu, Duiliu
206

207. Zamfirescu, Ion Arion, Grigorie Bălăceanu-Stolnici,
P.P. Negulescu, A. Hesselman, I. Rădulescu.
În apelul său, generalul Averescu îşi exprima
convingerea că, deşi starea de lucruri era gravă,
„îndreptarea dorită se poate obţine fără zguduire, fără
zbuciumări, pe căile consimţite de puterea legilor”.
Pentru aceste scopuri şi a fost creată Liga Poporului,
care propunea „îndreptarea prin sacrificiul intereselor
personale în faţa celor generale, înfăptuirea de reforme
în toate domeniile vieţii politice, îmbunătăţirea situaţiei
materiale şi morale a tuturor păturilor sociale a
naţiunii.” Ce texte superbe şi spre învăţătura claselor
politice de pe ambele maluri ale Prutului din prezent.
În continuare, Averescu, spune lămurit care din
păturile sociale va face obiectul de căpetenie al
preocupărilor Ligii: „pătura poporului.”
* * *
Apelul a avut un larg ecou în opinia publică, fapt ce
a sporit mult popularitatea lui Averescu, generând
speranţe mari că noua formaţiune va fi primită cu
acelaşi mare elan şi în viaţa publică românească.
În anumite documente şi declaraţii ale liderilor
Ligii se promova ideea caracterului temporar al
formaţiunii: după îndeplinirea obiectivului principal,
Liga trebuia să-şi înceteze activitatea.
Liga Poporului şi-a îndreptat activitatea şi contra
vechilor partide, în primul rând contra liberalilor de
atunci, cu scopul de a-şi găsi un loc adecvat în sistemul
politic postbelic.
Constantin Argetoianu scria că „Liga a funcţionat
pe formatul unui partid autohton, cu oameni puţini, dar
care credeau în capacitatea politică extraordinară a lui
Averescu, în nemaipomenita lui popularitate.”
Componenţa Ligii a fost din start eterogenă şi aşa şi
a rămas în toată perioada interbelică: foşti conservatori,
care simţeau că partidul din care făceau parte nu mai
avea nici un viitor după război, generali şi ofiţeri care
trecuseră în rezervă, dar dornici de o nouă carieră, însă,
de astă dată, în politică, îl urmau pe fostul lor şef, care
207

208. i-a condus deja odată la biruinţă pe câmpul de luptă, un
număr de politicieni ce se îndepărtaseră de partidele lor,
intelectuali, interesaţi de schimbări reale (şi pozitive) în
viaţa ţării.
Liga permitea aderenţa unei persoane şi la alt
partid. Această situaţie unică din viaţa politică
românească o descrie N. Iorga prin aceste cuvinte „A
fost o vreme când în Ligă nu se ştia dacă X sau Y era
conservator sau takist, de cele mai multe ori fiind şi una
şi alta, adică, în fond, nici una nici alta”.
Exceptând la această ciudată formulă de
apartenenţă, până la sfârşitul anului 1918 Liga a creat,
de exemplu, organizaţii viabile în toate cele 11 judeţe
din Moldova.
De subliniat: Forţa coagulantă care a asigurat mereu
succesul Ligii poporului a fost personalitatea
generalului Alexandru Averescu, afirmată puternic şi
neîndoielnic în primul rând pe câmpul de luptă din anii
1916 – 1917.
Nicolae Iorga descrie în aceşti termeni categorici
acea realitate: „Programul partidului era Averescu,
garanţia de realizare era Averescu, prestigiul partidului
era Averescu, lupta pentru un ideal era Averescu. Totul
se reducea la Averescu.”
Guvernul Marghiloman a încheiat, la 24 aprilie
1918, la Bucureşti, pacea cu Puterile Centrale cu
condiţii extrem de grele pentru Ţară. Suprafaţa de 5 600
km2, cu munţi, cu 131 de localităţi, cu o populaţie de
724 957 de persoane au intrat în componenţa Austro-
Ungariei. Dobrogea a fost cedată. României i s-a lăsat
doar un culoar prin care se asigura accesul la Marea
Neagră.
Germania a monopolizat şantierele navale şi
industria petrolului, a acaparat tot surplusul de cereale,
păstrându-şi, totodată, întregul său dispozitiv militar pe
întreg teritoriu românesc. Starea de război fiind
înlocuită cu starea de ocupaţie.
La 23 – 27 mai 1918 guvernul Marghiloman a
organizat alegeri, boicotate de liberali. Scrutinul s-a
208

209. desfăşurat sub baionetele inamicului. Majoritatea
membrilor Ligii au votat abţinerea.
Averescu a propus o soluţie surprinzătoare: a
hotărât să-şi depună candidatura în mai multe locuri şi
colegii, pentru a provoca un fel de plebiscit asupra
numelui său.
Şi-a depus candidatura la Vaslui, Tecuci, Mehedinţi,
Bacău, Suceava, Fălticeni. Numai în colegiul I Bacău,
Averescu a pierdut cu câteva voturi. În celelalte a
câştigat cu o majoritate zdrobitoare
Deşi a participat numai cu un singur candidat, Liga
Poporului a obţinut şase mandate. Din ele: patru în
Adunarea Deputaţilor şi două în Senat.
Constantin Argetoianu scria în legătură cu acest
final: „Succesul lui Averescu a fost considerabil.
Popularitatea sa, pusă încă de mulţi la îndoială, a
dovedit tuturor, şi toată lumea şi-a dat seama, până sus,
la Rege, că o nouă forţă politică se născuse în
România”.
Însă nu toţi au primit această formaţiune aşa, cum
credea Argetoianu. De exemplu, ziarul „Mişcarea”,
organ al Partidului Liberal, la acuzat pe Averescu că
„...aţâţă poporul la revolte împotriva claselor
diriguitoare, iar prin organizarea (chipurile – n.r.)
demagogică a unei „ligi” şi fluturarea reformelor şi
răspunderilor, punea bazele unei opere anarhice în genul
aceleia a lui Racovschi”.
Aceiaşi publicaţie, puţin mai târziu, va scrie cu
maxim cinism că Liga Poporului este „...un bastard ieşit
din împreunarea a trei elemente eterogene – generalul
Averescu, Constantin Argetoianu şi Matei Cantacuzino.
Ea este fructul unui accident – căderea precipitată a
guvernului Averescu”.
Matei Cantacuzino a fost învinuit ca fiind un
adversar înverşunat al tendinţelor de emancipare a
ţărănimii, iar Constantin Argetoianu a fost învinuit
aberant şi cinic că se opune celor mai valoroase
principii din viaţa ţării: votului universal şi reforma
agrară.
209

210. Totodată liberalii considerau afirmativ, dar fără
argumente că această Ligă este un şah Regelui
Ferdinand, căci vroiau să aplice fără nuanţări articolul
31 din Constituţie, potrivit căruia „toate puterile
emanau de la naţiune.”
Dumitru Drăghicescu scria „... Centrul de greutate
al acestui partid a fost prestigiul militar şi
personalitatea generalului Averescu. Puterea lui de
coeziune a fost impulsivitatea şi brutalitatea cinică a d-
lui Argetoianu. Nivelul de moralitate şi de patriotism i
l-au dat poeţii D. Zamfirescu şi O. Tăzlăuanu...”
Totuşi, Liga Poporului, cu un program prea general,
cu mulţi aderenţi necunoscuţi de nimeni ori proveniţi
din vechile partide, cu organizaţii slabe în teritoriu,
atacată înverşunat de partidele tradiţionale, cu
experienţă, sub impulsul hotărâtor al popularităţii în
creştere al generalului Averescu şi al necesităţii operării
unor schimbări în societatea românească, a avut un rol
important în primul deceniu interbelic.
Tratatul de pace încheiat la Bucureşti cu Puterile
Centrale, a stârnit o lungă şi tensionată polemică în
primăvara şi vara lui 1918. Conservatorii lui
Marghiloman i-au învinuit de toate relele pe Averescu şi
pe guvernul alcătuit de acesta.
Replica din partea lui Averescu şi Argetoianu nu s-a
lăsat aşteptată prea mult, ei au afirmat categoric atunci
că la Buftea s-a semnat o prelungire a armistiţiului
pentru începerea negocierilor de pace, în care se
prevedea doar principiul unor rectificări de frontieră în
Carpaţi. Harta cu rectificările a fost înmânată a doua zi
după semnarea prelungirii armistiţiului. Argetoianu a
protestat faţă de cererile austro-ungarilor, căci cele
propuse de aceşti impostori de stat nu mai erau o
rectificare, ci o adevărată anexare. În final nici un
document care să confirme anexarea n-a fost semnat.
Nu era greu de ghicit că polemica din presă, apoi
din Parlament, „care a pasionat opinia publică”, avea ca
miză distrugerea Ligii Poporului.
Liberalii, rivalii de toate timpurile ale
conservatorilor, s-au alipit şi ei la poziţiile acestora,
210

211. demonstrând încă o dată că lupta era de fapt, dincolo de
tot felul de perdele de fum propagandistic, îndreptată
contra Ligii.
În Parlament, în perioada iunie-iulie 1918, Averescu
a făcut concretizări asupra celor întâmplate la Buftea.
Toate tratatele de pace de până atunci au fost semnate
de plenipotenţiarii împuterniciţi cu scrisori de
acreditare ale suveranilor către suverani.
„Ce atribuţie avea guvernul la aceste semnături?”
Semnătura lui Argetoianu pe documentul adus la
Parlament de conservatori, ca dovadă că condiţiile grele
ale tratatului de pace au fost semnate de guvernul
Averescu, a fost pusă conform unei scrisori de
acreditare din partea Regelui Ferdinand, care era gata să
facă orice, numai să-şi păstreze tronul.
Marghiloman a mai învinuit guvernul Averescu că a
demobilizat Armata. Ministrul de Război în guvernul
Marghiloman, un vechi duşman a lui Averescu,
generalul Hârjeu, nu a găsit altceva de spus decât că „la
mo mentul reluării departamentului cinci Divizii erau
trecute pe picior de pace. „Nu demobilizate, cum spunea
obişnuit Marghiloman.
Averescu, aşa cum era direct în cele ce voia să
spună, a menţionat că „toată forfoteala asta în jurul
guvernului său era o manevră premergătoare pentru ca
Parlamentul să voteze ratificarea acestui tratat de pace
umilitor pentru România, încheiat de guvernul
Marghiloman.”
Alexandru Averescu, ca parlamentar, a declarat
public că nu va vota pentru acest tratat, căci el, tratatul,
era „în opoziţie cu voinţa naţiunii.” Însă dacă guvernul
dădea o declaraţie care ar fi conţinut următoarele
puncte:
1. Aprecierea păcii ca fiind impusă, şi nu
consimţită;
2. Retragerea declaraţiilor de către ministrul de
externe referitoare la raporturile dintre România şi
Antanta
Averescu era gata să voteze tratatul.”
211

212. Regele Ferdinand, influenţat de poziţia fermă a lui
Averescu, ori (poate) de Regină, a refuzat să ratifice
Tratatul de pace de la Bucureşti.
La 23 iunie 1918 Averescu, dând răspuns la
solicitarea deputaţilor din Parlament, a declarat „univoc
şi pe proprie răspundere”: „Unirea provinciei dintre Prut
şi Nistru înaintea semnării tratatului de pace a fost o
decizie prematură. Dacă s-ar fi făcut Unirea astăzi,
aceasta ar fi avut altă valoare.
„Acest act nu se datorează nici domnului Brătianu,
nici mie, şi mai puţin domnului Marghiloman. Eu aş zice
nici basarabenilor din zilele noastre. Se datorează,
spunea Averescu, acelei puteri de atracţiune dintre
diferitele părţi ale unei naţiuni, care în cursul veacurilor
face ca părţile răzleţe ale unui neam să se apropie din ce
în ce unele de altele, şi când mo mentul a sosit să se
unească într-un tot”.
Fiind criticat vehement de rivalii săi politici pentru
tergiversarea unirii, totuşi popularitatea generalului
Averescu s-a extins şi dincolo de Prut.
Însoţit de Constantin Argetoianu, de Ion Zelea
Codreanu, şi de doctorul Şumuleanu, în zilele de 26-27
iunie, el a vizitat Basarabia, cu scopul de a crea, în
comun organizaţii primare ale Ligii Poporului.
Generalul Averescu a fost întâmpinat cu mult
entuziasm, cu toate că nu era o persoană oficială. A
făcut o vizită la Sfatul Ţării, acolo răspunzând la toate
întrebările membrilor. După ce Averescu a răspuns în
ruseşte la întrebările deputaţilor de altă limbă,
Stanevici, preşedintele Tribunalului din Chişinău a
exclamat plin de entuziasm: „Este omul în care trebuie
să avem încredere deplină”.
Deputatul Ţiganco cel care votase contra unirii, l-a
caracterizat pe generalul Averescu drept „ cea mai
frumoasă şi mai eroică figură militară a neamului
românesc”. Fostul ministru de finanţe Ianka l-a salutat
ca pe „marele apărător al Basarabiei şi pe cel mai de
seamă eroi ai săi”.
212

213. Constantin Argetoianu a confirmat marea
popularitate a generalului Averescu care se baza, după
spusele lui, inclusiv şi pe faptul că Averescu era
originar din Basarabia, din comuna Babele, situată lângă
Ismail, dar şi datorită trupelor române aflate pe
teritoriul Basarabiei, care au luptat sub comanda
generalului Averescu la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz.
…Primirea în gara Chişinău a fost aproape una
oficială. La ea au asistat toţi ofiţerii, unii dintre ei fiind
foştii lui subordonaţi, iar prezenţa lui, după un citat de
presă, a răscolit tot oraşul. Memorialistul, inclusiv,
Constantin Argetoianu, descriind şedinţa Sfatului Ţării,
a Comisiei Constituţionale, aminteşte de intervenţia lui
Averescu şi de faptul că la sfârşit el a adresat câteva
cuvinte şi în ruseşte, încălzind sala, aplauzele şi uralele
izbucnind din toate părţile.
„Dintr-o dată, scria Argetoianu, popularitatea
generalului Averescu a pătruns neîngrădită şi în întreg
Sfatul Ţării...”
Din mai multe cauze, principala fiind căile de
comunicaţie distruse, fapt care-i aducea un disconfort în
timp, Averescu a ratat şansa de a-şi vedea baştina, pe
care o visa atât de mult din tinereţe...
Prinţul Carol avea în Armata română grad de
colonel. La 27 august 1918, purtând uniformă de ofiţer
rus, a părăsit Regimentul 8 vânători dislocat la Piatra-
Neamţ, unitate pe care o comanda în mod onorific, şi a
plecat la Odesa, unde la, 31 august 1918, s-a căsătorit
cu Ioana Maria Valentin Lambrino, fiica maiorului
Lambrino, cunoscută în unele cercuri ca Zizi. La Curtea
Regală s-a iscat un imens scandal. Împins de Regină,
care era disperată de fapta fiului, Regele a convocat
urgent la Curte pe foştii prim-miniştri şi pe unii lideri
politici pentru a le cere sfatul.
Întrebat, Alexandru Averescu a vorbit foarte dur
despre comportamentul Prinţului Carol, spunând:
„Prinţul nu are nici o calitate pentru domnie”, amintind
că Prinţul Carol cam des vizita Armata a II-a la Bacău,
213

214. unde avea relaţii sexuale cu camerista din hotel. După
opinia sa Carol nu are calităţi „cât de puţine ca militar.”
Disputa pe tema păcilor încheiate la Bucureşti
începu să se potolească pe la mijlocul lui octombrie
1918. Armatele Antantei obţineau o victorie după alta
pe fronturi, înfrângerea Puterilor Centrale devenind o
realitate.
Formaţiune nouă, cu un program ce ţinea cont de
marile schimbări din societatea românească, de starea de
spirit din ea şi pentru care problema „răspunderilor”
figura la loc de cinste, popularitatea liderului ei din ce
în ce mai mare, nefiind pătată de episodul „Buftea”,
Liga Poporului devenea tot mai atractivă.
La 9 octombrie 1918, generalul Alexandru Averescu
a întreprins câteva manevre de a aduce la guvernare a
Ligii Poporului, adresându-i Regelui Ferdinand o
scrisoare în care solicita schimbarea guvernului.
Noul guvern trebuia compus în aşa fel, încât să dea
garanţii că va putea stăpâni situaţia internă şi va şti să
asigure apărarea intereselor ţării la viitoarea conferinţă
de pace. Important era ca noul guvern să propună măsuri
care vor fi primite favorabil de aliaţii occidentali ca:
remobilizarea Armatei, înfăptuirea reformei agrare,
organizarea de noi alegeri parlamentare, să ceară şi să
obţină evacuarea trupelor Puterilor Centrale din ţară.
Averescu special nu a adus vorba despre alegerile
Parlamentare, pentru a-l ţine pe Brătianu sub presiune.
„Un vânt de răzvrătire sufla de la răsărit. În
dezordinea spiritelor un singur punct fix: încrederea în
generalul Averescu, de la care oamenii – încă nevoiaşi
şi obişnuiţi să cerşească, nu să ia – aşteptau tot. Iar el,
Averescu, era bine hotărât să speculeze această
încredere ca să urce cât mai sus”, nota nu fără o anumită
părtinire în memoriile sale, Constantin Argetoianu.
Liberalii nu aveau susţinere în societate, fiind
consideraţi principalii vinovaţi pentru toate nenorocirile
care s-au abătut asupra poporului român. Conservatorii
lui Take Ionescu nu ştiau ce să facă, iar cei ai lui
214

215. Marghiloman erau compromişi, consideraţi de popor ca
instrument al ocupanţilor.
Convins că era mo mentul să poată prelua
conducerea guvernului, Averescu a comis câteva greşeli
politice: negocierea cu conservatorii pentru formarea
unei coaliţii de guvernare, încrederea prea mare în
succesul coaliţiei, ignorarea liberalilor, care şi-au
păstrat influenţa asupra Curţii Regale.
Liberalii conduşi de Ion Brătianu au desfăşurat o
activitate deosebit de dinamică pentru a ajunge din nou
la putere. La 24 octombrie 1918 guvernul Marghiloman
şi-a dat demisia. Liberalii nu se puteau implica direct la
guvernare, căci membrii fostului guvern liberal au fost
daţi în judecată de conservatori.
Totuşi liberalii l-au propus pe generalul Constantin
Coandă, fostul reprezentant al României pe lângă Stavka
ruşilor, bine văzut de aliaţii occidentali, soţia şi
ginerele căruia erau francezi.
La 26 octombrie a fost format guvernul provizoriu
în frunte cu primul-ministru Coandă. Această scurtă
perioadă de guvernare a lui Coandă, a fost plină de
evenimente militare şi politice.
România, după cum a propus Averescu, a
remobilizat Armata şi a reintrat în război, declanşând
operaţiuni militare contra trupelor conduse de
feldmareşalul von Mackenzen. Armata română a fost
trimisă în Bucovina şi Transilvania.
La 11 noiembrie 1918 s-a încheiat Primul război
mondial cu victoria Antantei.
În România demnitatea de mareşal a fost introdusă
după sfârşitul acestui război, la solicitarea unor generali
ca Eremia Grigorescu, Crăiniceanu, Prezan şi alţii, cu
scopul de a înmâna primul baston de Mareşal Regelui
Ferdinand, în calitatea sa de comandant suprem al
forţelor armate române, cu toate că nu corespundea
tuturor cerinţelor acestui grad militar suprem.
Ca distincţie militară gradul de mareşal a apărut
pentru prima oară în Franţa. Apoi a fost lichidată.
Împăratul Napoleon a introdus-o din nou.
215

216. Gradul respectiv se acorda generalilor, cu gradul de
general de corp de armată, care au condus cu succes
anumite operaţii de front ale Armatei române, având
funcţia de şef al Marelui Cartier General ori de
comandant de armată titular, în războiul pentru
întregirea neamului. Mareşalii aveau dreptul să
participe, la invitaţia Regelui, la şedinţele Consiliului
superior al apărării ţării.
La ceremoniile oficiale şi serbări mareşalii stăteau
imediat după Rege, primul ministru şi Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române. Bastonul putea fi purtat la
ceremonii oficiale sau în situaţii ce urma să fie
precizate prin dispoziţii speciale.
Prin votul unanim al Congresului general al
Bucovinei la 28 noiembrie (stil nou) 1918, a fost
declarată unirea acestei provincii cu ţara.
La 1 decembrie (stil nou) 1918, la Alba Iulia Marea
Adunare Naţională a decis unirea Transilvaniei şi a
Banatului cu ţara.
S-a înfăptuit marea dorinţă a neamului românesc de
a trăi într-o singură ţară, s-a înfăptuit Marea Unire.
La 1 decembrie 1918 s-a întors în capitală şi familia
Regală, care se refugiase în toamna lui 1916 din
Bucureşti. Tot în aceeaşi zi la Bucureşti s-a organizat o
manifestare impresionantă. Familia Regală şi generalii
Prezan şi Berthelot, la statuia lui Mihai Viteazul, au
primit defilarea trupelor române şi franceze.
Primul român care a primit bastonul de mareşal a
fostul Regele Ferdinand. Dup ă ce, la 1 decembrie 1918,
Regele şi Regina au asistat la serviciul religios în
Dealul Mitropoliei, ministrul respectiv de război,
generalul Eremia Grigorescu, în prezenţa unei asistenţe
numeroase, a înmânat Regelui Ferdinand bastonul de
mareşal al României. În cuvântarea rostită, Grigorescu,
ca întotdeauna, a avut cuvinte de mare apreciere pentru
Rege, până linguşire nedisimulată: „Armata Ta, prin
mine, smerit sfetnic al Măriei Tale, Te roagă pe Tine,
cel dintâi domn şi stăpânitor pe veci al tuturor
pământurilor româneşti, să primeşti ridicarea la cea mai
înaltă treaptă ostăşească, care în graiul marilor popoare,
216

217. nouă prietene şi sprijinitoare, se cheamă RANG DE
MAREŞAL”.
De bun simţ şi înţelegând clar că nu el trebuia să fie
primul Marşal al României, a răspuns la „ofertă” cu
mare emoţie dar categoric: „Se cuvine şi dumneavoastră,
celor ce aţi comandat armate în războiul nostru, să fiţi
înălţaţi la rangul de Mareşal”.
Cu toate marile sale merite pe câmpul de luptă, n-a
fost generalul Alexandru Averescu printre participanţii
invitaţi la această clipă supremă de bucurie, fiind
victima complotului organizat de liberali şi de generalul
Berthelot contra sa. În timp ce mulţimea de afară striga
necontenit „Trăiască Averescu”.
Profund jignit, Averescu a rămas la Piatra-Neamţ.
La Bucureşti s-a întors la 6 decembrie cu scopul de a
începe campania electorală pentru alegerile generale,
fixate de guvern la începutul lui ianuarie 1919. Aceste
alegeri trebuiau să se desfăşoare conform Decretului-
lege din 28 noiembrie 1918.
Capitala l-a întâmpinat cu entuziasm, demonstrând
popularitatea acestuia nu numai în Moldova şi
Basarabia, dar şi la Sud de Carpaţi. La o piesă de teatru,
la care a asistat cu toată familia, generalul Averescu a
fost aclamat clipe în şir de cei prezenţi în sală.
La 12 decembrie 1918 Regele Ferdinand a transmis
din nou puterea liberalilor cu Ion Brătianu prim-
ministru, care a jurat să continue programul de reforme
legiferat în vara anului 1917. Partea majoritară a
societăţii şi-a exprimat împotriva acestei hotărâri a
Regelui.
Nicolae Iorga scria: „Pentru România se deschide
una din acele ere periculoase, în care puterea în
subordine, fără baza constituţională şi, în acelaşi timp,
fără popularitate reală, uzurpă tot ce după legea
fundamentală revine regelui, Parlamentului, domenii,
oarecum autonome de vieţile politice”.
Cercetătorul militar contemporan, Petre Otu scrie:
„Neinvitarea lui Averescu la ceremonia reîntoarcerii
familiei regale la Bucureşti a reprezentat o gravă
nedreptate faţă de unul dintre cei mai capabili militari
217

218. din istoria neamului şi faţă de trupele pe care el le-a
comandat cu rezultate dintre cele mai bune pe câmpul de
luptă. La baza acestei funeste decizii au stat atât
rivalitatea dintre rege şi Averescu şi Averescu şi
liberali, cât şi aprehensiunile generalului Berthelot sosit
în România”.
Chiar şi generalul Radu R. Rosetti, unul dintre cei
mai aprigi adversari ai lui Averescu, s-a arătat deranjat
de acest fapt, şi mai ales de faptul că decizia îi
aparţinea unui general străin, care prin incapacitatea de
a conduce oştile, a provocat obiectiv vorbind, daune
însemnate Armatei române şi ţării.
Relaţiile dintre prinţul Ferdinand, iar apoi dintre
regele Ferdinand şi generalul Averescu nu au fost dintre
cele mai bune nici în continuare. Anturajul regelui şi
liberalii l-au acuzat permanent pe Averescu de trădare
faţă de dinastie.
Istoria însă a dovedit, că generalul Averescu a fost
toată viaţa lui fidel familiei regale şi Constituţiei. Chiar
şi în clipele de mare cumpănă pentru ţară, când Kaizerul
german i-a propus să-l detroneze pe Ferdinand şi să
preia puterea totală în ţară, contra facilităţilor garantate
de germani la încheierea păcii, Averescu a rămas
credincios Coroanei.
Soţia lui Ion I.C. Brătianu, Elza Brătianu, care a
decedat în 1957, spunea că generalul Averescu „...nu era
un aventurier... A fost credincios regelui Ferdinand, cu
toate că multe persoane i-au propus în 1917 să se
îndrepte asupra Iaşilor, să-l facă prizonier pe rege, să
proclame republica. Trebuie să-i fim recunoscători”.
Că liberalii se foloseau adesea de metode murdare
în promovarea politicii lor, el a mai simţit o dată, şi
anume când la sfârşitul lui 1918 la Bucureşti sosi o
delegaţie din Transilvania în frunte cu liderii săi. Prin
intermediul lui Argetoianu, Averescu a dorit să se
întâlnească cu ei, ca lider al Ligii Poporului. Propunerea
a fost acceptată de liderii ardeleni.
Brătianu însă a interzis ca delegaţia să se
întâlnească cu opoziţia, şi în primul rând cu generalul
Averescu, care devenise foarte popular în România
218

219. Mare. Acest fapt i-a jignit nu numai pe liderii ardeleni,
pe Averescu, dar şi pe toată opoziţia.
Liderul ardelean Iuliu Maniu devenise la acel
mo ment un adversar de temut pentru liberali şi Brătianu
concret.
Alegerile programate în luna ianuarie 1919 au fost
anulate. Averescu hotărî să petreacă sărbătorile de
Crăciun la Craiova, împreun ă cu familia sa.
Aproape de Craiova, lângă satul Pârşani, maşina cu
care călătorea rămase fără faruri funcţionale, faptul
făcând imposibilă deplasarea mai departe. Auzind că în
satul lor se află generalul Averescu, toată lumea a venit
să-l întâmpine. Constantin Argetoianu, care se deplasa
împreună cu Averescu, a scris despre aceste scene de
adevărat entuziasm popular: „Femeile plângeau, se
apropiau pe furiş şi încercau să sărute poalele mantalei
generalului. Bărbaţii îl priveau, îl sorbeau din ochi şi
îngânau „tatăl nostru, tatăl nostru”. Într-o clipă, au fost
primarul şi popa şi jandarmul lângă noi. Un flăcău s-a
urcat cu o lanternă pe scara maşinii, lângă şofer, un alt
flăcău tot aşa, de partea opusă. Şi aşa am pornit, în
uralele mulţimii. A fost prima luare concretă de contact
a generalului cu popularitatea sa”.
Constantin Argetoianu nu ştia că acest „caz” n-a
fost primul. Primul a fost în toamna anului 1916, în
Carpaţi, la Câmpulung, unde Armata română ţinea piept
trupelor germane, mai numeroase şi mai bine echipate.
După ce cunoscu de situaţia, Averescu ordonă ca să
se atace neîntârziat prin spărtura creată. Se dovedi un
atac victorios. Ca urmare, şi situaţia generală se
îmbunătăţi considerabil. Primejdia fu de încercuire
înlăturată definitiv.
Seara, la ora 10, Averescu porni înapoi. La
marginea oraşului s-au oprit. O femeie se apropie de
automobil şi spuse”...Am auzit că avem un general mare,
grozav de tot, pune săracul pieptul în toate părţile
pentru noi, îi zice generalul Averescu.” Generalul
Mărdărescu, care se afla alături, a întrebat-o dacă nu
219

220. vrea să-l vadă pe acest general. Averescu îi şopti că nu e
nevoie.
Mitul şi realitatea Averescu a pătruns adânc în toate
colţurile ţării.
Înlăturarea lui Averescu din funcţia de Ministru de
Război de către liberalii veniţi la putere, prin insinuări
şi metode adesea mişeleşti, după anumiţi comentatori ai
timpului, l-au făcut de fapt şi mai cunoscut în opinia
publică, creându-i-se şi aura de „victimă” a
politicienilor.
În al doilea război balcanic Averescu a demonstrat
calităţile greu de contestat de strateg militar de mare
amploare, impunând Bulgaria să capituleze. După
glorioasa biruinţă asupra Bulgariei, Armata română se
repatria, trecând Dunărea pe malul stâng. La trecere
apăru generalul Averescu. Văzându-l, soldaţii strigau:
„Acu m să ne duci în Ardeal, domnule general”. Gloria
lui Averescu nu le dădea pace liberalilor, care în scurt
timp au început, pur şi simplu, să-l ponegrească. În
toamna lui 1913 Averescu îşi dădu demisia din funcţia
de şef al Marelui Stat Major al Armatei române. Dar
autoritatea lui printre soldaţi rămase intactă.
…În tot timpul cât a fost la putere Partidul Liberal,
generalul Averescu n-a mai avut funcţii înalte.
Complotul contra lui fusese organizat de Prinţul
Ferdinand, Ionel Brătianu, generalul Prezan şi de alţii.
În timpul războiului din 1916-1918, Brătianu s-a
înconjurat de mulţi generali consideraţi incapabili sau
mediocri. Printre ei se afla şi generalul Prezan, favoritul
Regelui Ferdinand acesta refuzând să-l numească pe
Averescu în funcţia de şef al Marelui Stat Major. Atunci
când din ţară rămase un petic de pământ, Regele
Ferdinand, cu un picior pe scara trenului pentru a se
refugia la Odesa, i-a propus această funcţie, însă
Averescu a refuzat. Atunci i-a spus Regelui: „Majestate,
acum nu pot chiar dacă mi-aş dori, părăsi Armata activă,
căci soldaţii au încredere în mine. Cred că numai
aflându-mă pe prima linie, moralul Armatei va rămâne
la nivelul cuvenit”.
220

221. Mihai Manoilescu nota: „Cel dintâi element al
personalităţii lui Averescu a stat în persecuţia
sistematică care s-a îndreptat împotriva generalului din
partea lui Ionel Brătianu, şi, în special, obstinantul
refuz al acestuia de al numi comandant suprem al
„războiului nostru”.
Înlăturarea de la posturile ce le ocupa în momentele
de cumpănă pentru ţară, înlăturarea metodică din viaţa
politică, au fost interpretate de masele largi de soldaţi şi
de populaţie ca un „co mplot al boierilor”, marilor
proprietari de pământ, al „ciocoilor” de toată mâna,
contra unuia care provenea din rândurile lor…
Masele de ţărani l-au înzestrat cu idealurile clasei
lor, considerându-l salvatorul ţării („ţărânei
strămoşeşti”) şi omul „care putea să le rezolve toate
problemele”. Acest lucru se datora într-o măsură
oarecare şi faptului că în timpul războiului, clasa
dominantă a societăţii, nu jertfise mai nimic „pentru cei
atât de suferinzi”. Aceştia au resimţit adesea povara
războiului, nu au trecut prin greutăţile prin care au
trecut ţăranii, ocupându-se mai mult de satisfacerea
propriilor interese, uitând de nevoile mulţimii, de
interesele ţării. Deşi… Totul, la un calm de privire e
discutabil.
Scăderea morală de pe front, din spatele lui şi din
teritoriul ocupat, exercitate de reprezentanţii acestei
clase, au condus adesea la nemulţumiri profunde în
societatea românească. Ea a pierdut încrederea în pătura
conducătoare, care nu şi-a făcut datoria faţă de Patrie.
Asta aşa ar fi dacă am crede unor lozinci, clişee
propagandistice. Evident, în orice realitate lucrurile
imaginate, „ticluite”, dorite sunt adesea ceva mai
departe de realităţi. Ceva mai departe…
…Însă masele de oameni simpli şi-au păstrat
optimismul, încrederea în victorie, în idealul întregirii.
Dar, cum era firesc pentru instinctul de conservare a
unei ţări, capacitatea poporului român de a răbda a fost
impresionantă şi ea a hrănit speranţa de îndreptare a
lucrurilor după încheierea ostilităţilor. Această speranţă
a fost legată în final de personalitatea unui om, care
221

222. fusese alături de „spiţa ţării” în timpurile grele –
generalul Alexandru Averescu.
Liberalii au votat fără şovăială cele două mari
reforme – electorală şi agrară, au chemat categoric
poporul la luptă pentru întregirea ţării, guvernul
Brătianu trecând la împărţirea pământului în primăvara
anului 1919, Regele Ferdinand decretase sufragiul
universal… Iar masele îl idolatrizau pe generalul
Averescu...
Popularitatea generalului Averescu s-a bazat pe
strălucita sa competenţă militară, probată nu odată, dar
îndeosebi în anii 1916 – 1917, în care Armata a II-a a
fost marea unitate militară care a repurtat cele mai
importante victorii. Şi nu numai pe câmpul de luptă cu
duşmanii, dar şi cu un duşman invizibil – tifosul
exantematic, care în iarna lui 1917, făcea ravagii în
toate unităţile, cu excepţia Armatei a II-a. Măsurile
luate de Averescu au salvat viaţa nu numai militarilor,
dar şi populaţiei civile, căreia Armata a II-a, la ordinul
lui Averescu, i-a acordat tot ajutorul.
Permanenta grijă de soldaţii aflaţi în tranşee, de
asigurarea condiţiilor necesare, victoriile obţinute cu
puţin sânge ostăşesc, i-au adus lui Averescu autoritatea
şi o popularitate cu totul deosebite.
Generalul Alexandru Averescu a fost primul general
care a rostit cuvântul PACE, semnând preliminările de
la Buftea, demobilizând imediat câteva Divizii. Ţăranii
aflaţi aproape de doi ani sub arme, au întâmpinat
această măsură cu o explozie de bucurie, contribuind, o
dată cu revenirea la casele lor, la propagarea legendei
lui „Taica Averescu”. Cu toate că pacea a fost încheiată
de guvernul lui Marghiloman, pentru toţi, împlinirea
acestei dorinţe a venit de la Averescu.
În Rusia sovietică, care n-a mai vrut să lupte în
componenţa Antantei, în vara anului 1918 s-a început
războiul civil. Trupele franceze, trimise să lupte contra
bolşevicilor au refuzat să lupte, solidarizându-se cu ei.
Nicolae Iorga era convins, că datorită lui Averescu, mai
bine zis datorită autorităţii sale, care era un adversar
222

223. înverşunat al bolşevismului, România n-a devenit ţară
socialistă.
Averescu a fost, în aceşti primi ani postbelici, o
supapă, un canal spre care s-au îndreptat marile
nemulţumiri, marile greutăţi, dar şi marile speranţe ale
mulţimii.
În primăvara anului 1918 Averescu s-a ridicat în
faţa ţării ca omul răspunderilor, al efortului pentru ţară
şi al reînnoirii, ce i-au adus o popularitatea şi mai mare.
A identificat vinovaţii de înfrângerile din 1916, de
pregătirea proastă de război. Din păcate, dar după ce
veni la guvernare a doua oară, a renunţat la realizarea
celor promise.
…Mitul îndeobşte, ca transfigurare a realităţii,
conţine, fără îndoială, multe elemente de iraţionalitate,
de percepţie profund subiectivă, imaginate.
Mitul Averescu s-a născut în tranşeele Primului
război mondial răspândit apoi de ostaşii mobilizaţi,
cuprinzând largi categorii de cetăţeni din toate colţurile
ţării. Mai puţin mitul Averescu a fost răspândit în
Transilvania şi Banat, căci în Armata română nu existau
militari, reprezentanţi al acestor provincii, aflate atunci
în componenţa Imperiului Austro-Ungar.
Fiind un intelectual ca structură, Averescu totuşi n-
a găsit aprecierea necesară la vasta sa valoare în
rândurile intelectualităţii, fapt care necesită o cercetare
specială. Să fi fost la mijloc modestia, discreţia sa?
Ambele proverbiale.
Aristocraţia, care conducea de fapt ţara, l-a privit
cu o anumită îngăduinţă, exagerându-i cu satisfacţie
anumite neîmplinite, însă temându-se de popularitatea
lui imensă din anii de după război şi l-a folosit cu
succes pentru depăşirea unei situaţii deosebit de critice.
Se pare că anume Constantin Argetoianu a intuit cel
mai corect situaţia lui Averescu: „El n-a umblat după
popularitate şi la începutul războiului nici nu i-a trecut
prin cap că aşa ceva ar fi posibil – popularitatea a
alergat după dânsul şi când l-a prins, cel mai mirat a
fost dânsul, atât de mirat încât n-a ştiut, în primul
mo ment, ce să facă cu dânsa”.
223

224. Nu era un demagog, n-a căutat să flateze masele
pentru a le obţine bunăvoinţa. Nu era un orator care să
aprindă masele. Pornit din mijlocul celor mulţi, nu a
putut pătrunde în sufletul lor, căci fiind militar, n-a avut
posibilitatea să vorbească, cu şi fără motiv, maselor
largi, lucru de fapt interzis pentru militarii de carieră.
Era contra revoluţiilor de tot felul. Fiind la
Chişinău în 1936 el spunea: „Masa în general, cea
agitată mai cu seamă, nu reprezintă creierul şi nu ne
putem aştepta de la dânsa la o judecată liniştită şi
dreaptă. Revoluţiile sunt expresiile forţei brutale, chiar
dacă impulsul ar porni de la o singură persoană,
considerată de masă ca simbolul ei”.
Tot la Chişinău, la 4 octombrie 1936 Averescu
spunea: „...Dacă avem posibilitatea, păşind liniştit pe
calea evoluţiei, să schimbăm treptat unele din practicile
şi unele din metodele noastre economice, cred că ar fi o
adevărată nebunie să distrugem dezordonat ceea ce
există, pentru a ne arunca în braţele necunoscutului”.
De la Cuza-Vodă încoace, nici un om politic român
n-a avut o popularitate aşa de mare şi de motivată real
ca Alexandru Averescu. Dar şi el a preferat „să nu se
arunce în braţele necunoscutului”.
În primăvara lui 1917 mulţi oameni politici, iar în
ianuarie-februarie 1918 Kaizerul Germaniei, i-au
sugerat ideea de a înlătura dinastia şi de a prelua
puterea în mâinile sale. În două rânduri în 1919, iar apoi
în anii 1927, 1930, 1931 şi în 1934 a avut posibilitate de
a da o lovitura de stat. Dar de fiecare dată s-a oprit la
timpul potrivit.
Constantin Argetoianu scria:„Fiind o fire analitică
şi laborioasă, Averescu concepea îndelung diverse
planuri, cu variante de acţiune, dar ezita mai
întotdeauna să treacă la materializarea lor. Militarul
care pe câmpul de luptă s-a dovedit perfect stăpân pe
sine, luând decizii care implicau viaţa şi moartea
oamenilor din subordine, în politică a fost un şovăitor,
un nehotărât”.
Prin această declaraţie Argetoianu, care este
considerat de contemporani unul dintre cei mai apropiaţi
224

225. oameni ai lui Averescu, demonstrează că totuşi nu l-a
cunoscut (înţeles) chiar atât de bine. Nu ştia rădăcinile
acestei şovăieli, căci nu a fost alături de el în momentul,
în care un militar, provenind, totuşi, dintr-o familie
modestă, s-a urcat pe o treaptă de vârf a societăţii. Nu
ştia probabil, că tot ce a fost mai apoi Averescu, se
datorează în primul rând unui om aparte – Regelui Carol
I (cel Înţelept – zicem noi). El l-a promovat pe
Averescu, intuind capacităţile lui extraordinare.
După campania strălucită din Bulgaria, înfăptuită de
Averescu în 1913, Regele l-a introdus în lista nobilimii,
iar pe patul de moarte l-a rugat să fie fidel dinastiei,
Coroanei Regale.
Iată de unde provine această şovăire, această
nehotărâre în ce priveşte dinastia. Averescu a rămas
până la moarte fidel dinastiei şi Constituţiei.
Primul război mondial a provocat destrămarea a
patru mari şi odioase imperii: otoman, rus, german şi
austro-ungar. Printr-o minune, care foarte rar se
întâmplă în lume, românii şi-au realizat idealul pentru
care intrase în război – unitatea naţională. Unirea a fost
înfăptuită pe cale democratică.
Alexandru Averescu, obişnuit să trăiască printre
legi şi regulamente, avea superstiţia legalităţii!, cerând
mereu tuturor respectarea legilor. El nu a avut spiritul
unui revoluţionar de mahala, înfierbântat de perspectiva
de a fi în stare să demonstreze ceva fără motiv şi, mai
ales, fără să prevadă ce va pune, ce se va înălţa în loc.
Dar nici viziunea reformatoare a unui om de stat care
face legile. Era un executor atent şi meticulos al
acestora.
…Influenţa liderului liberal Ionel Brătianu, un
foarte bun psiholog, cu o mare putere de convingere,
asupra vieţii politice româneşti, a fost până la moartea
sa, covârşitoare. Nici un om politic român din acea
epocă nu a putut rezista forţei lui Ion I. C. Brătianu.
Averescu n-a fost excepţie... Dar… nici o regulă sută la
sută…
În tot timpul cât a fost în politică, Averescu a fost
învinuit de liberali că are intenţii de a da o lovitura de
225

226. stat, de a deveni dictator. La 15 iunie 1927 generalul
Averescu a declarat deschis că adevăratul dictator nu
este el, ci Ionel Brătianu, care adesea se ascundea după
demagogia sa liberală, practicând de fapt dictatura
politică. A avut dreptate? Istoricii bine informaţi şi
imparţiali s-o spună.
Popularitatea generalului Averescu a atins apogeul
în 1919, când „mitul Averescu” a înflăcărat milioane de
oameni, care îl vedeau ca salvator al Patriei. El n-a vrut
să gestioneze în interes personal această imensă
popularitate, a refuzat să stabilească în România un
regim autoritar, n-a participat la primele alegeri de după
război, bazate pe votul universal, care i-ar fi adus o
victorie categorică.
A fost se pare eroarea sa fatală, care i-a influenţat
decisiv cariera politică, desfăşurată din acest moment în
umbra lui Ion I. C. Brătianu. Guvernările ce au urmat au
destrămat parţial mitul Averescu.
Dar chiar ratând materializarea speranţelor celor
care au crezut în el, care i-au acordat o încredere
nemăsurată, având pe alocuri nuanţe de misticism,
generalul Averescu a rămas totuşi o figură de prim rang
în politica românească.
* * *
La începutul lunii martie 1920 Averescu,
întorcându-se destul de târziu de la sediul partidului,
găsi o doamnă la poarta casei sale. Ieşi obosit din
maşină şi trecu pe lângă ea. Deschise poarta să intre
când auzi:
- Saşa, zdravstvui! Îi vorbea doamna de la poartă.
Averescu o privi, atent însă nu cunoştea cine era, deşi
strada era iluminată.
Dar se grăbi să-i răspundă:
- Zdravstvuite, madam! Vă cunosc?
- S-au scurs 18 ani de când am fost ultima dată pe
aici...
Acum, mai mult intuitiv, Averescu pricepu cine
putea fi doamna.
- Tatiana Stavrighina? Ducesa?
226

227. - Da, domnule Averescu. Soarta iarăşi m-a adus la
această poartă. Însă nu din voia mea...
- Intrăm în casă, doamnă, spuse el, cred că avem ce
ne aminti.
Servitoarea le puse masa. Clo era plecată la Bacău,
la unul din orfelinatele întemeiate de ea...
Au servit ceva din vinurile păstrate în beci. Tăceau
amândoi, fiecare amintindu-şi de timpul când s-au iubit
la nebunie, când despărţindu-se, se gândeau la o nouă
întâlnire. Tatiana îşi reveni prima.
- De ce nu mă întrebi ce caut aici? spuse ea cu un
fel de tristeţe pentru timpul trecut.
- Mă pricep de ce, şi nu vreau să te simţi străină în
casa mea.
- În casa în care am fost atât de fericită! Dar soţia
dumitale unde este?
- La serviciu. După război stă mai mult acolo. Şi ea
cu amintirile ei...
- S-a întâmplat ceva?
- Sub bombardamentul german mi-au murit fiica şi
nepoţii. Din acel moment a îmbătrânit brusc, s-a închis
în sine, nu doreşte să vorbească cu nimeni.
- Îmi pare rău. Sărmana de ea...
- Am încercat s-o implic în politică, să uite de
toate. Însă a refuzat. Totuşi, la solicitarea mea, mă
ajută.
- Feciorul unde vă este?
- A murit în război. Era ofiţer. În regiment nimeni
nu ştia că este feciorul meu. A ascuns de toţi, ca să nu
fie favorizat. Grav rănit, a murit în braţele soţiei mele,
la spitalul patronat de ea....
- Îmi pare rău de întrebările mele... Dar… aş fi vrut
sincer să ştiu.
- Nu-i nimic, doar nu ştiai. Cum nu ştiu nici eu
nimic despre tine.
- Lăsăm pe mâine? întreabă cu tristeţe Tatiana, sunt
obosită. Călătoria a fost grea şi obositoare.
- Da, da. Servitoarea vă va arăta camera. Noapte
bună!
227

228. - Da, îşi aminti ea. Saşa, acum îl privea cu un
zâmbet vinovat, bagajele mele sunt la gară...
- În cameră este tot necesarul.
Ea plecă însoţită de servitoare.
Averescu rămase pe gânduri. Această femeie l-a
întors acum în anii de tinereţe, atunci când se
îndrăgostise de ea, la Sankt-Petersburg, dar pe care o
uitase în cursul anilor, ani în care el a încercat să
devină cineva şi ceva...
Popularitatea generalului Averescu a continuat să
rămână la o cotă ridicată, în pofida greşelilor politice
grave legate de boicotarea alegerilor din 1919.
Guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod, nu a
izbutit să facă faţă multiplelor şi complexelor probleme
ce trebuiau rezolvate. Măsurile luate nu au adus la
potolirea confruntărilor, anarhiei. S-a ajuns la aceea că
Ministrul de Interne să vorbească despre necesitatea
luptei de clasă, înlăturarea dinastiei etc.
Constantin Argetoianu scria: „Lumea vedea
îngrozită cum alunecăm spre comunism, cum guvernul
nu făcea nimic ca să împiedice această alunecare şi
cerea cu nerăbdare o schimbare de regim”. Acelaşi lucru
îl semnala şi I.G. Duca „Un vânt general de dezordine
suflă peste oameni. Vădit ne aflăm în plină anarhie”.
La alegerile parţiale din februarie 1920 pentru
camera superioară a Parlamentului, în judeţele unde au
avut loc alegerile Liga Poporului a avut o victorie
zdrobitoare. Acelaşi scrutin a arătat clar că generalul
Averescu, popularitatea sa nu scăzuse, continua să fie
extraordinar de mare, şi aducerea sa la putere, la cârma
ţării nu mai putea fi amânată.
Acum şi tandemul Brătianu – Ştirbey, împreună cu
Regele, au ajuns la concluzia că un guvern format de
Liga Poporului ar fi cea mai bună soluţie pentru
depăşirea crizei în care se afla ţara.
Brătianu spera că aducerea la putere a Ligii
Poporului va provoca risipirea popularităţii generalului
228

229. Averescu, deoarece realitatea îl va obliga să ia măsuri
cu impact negativ în mentalul maselor.
Venirea la guvernare a Ligii Poporului era totodată
şi un pericol pentru Brătianu şi partidul său, şi el a
iniţiat negocieri cu generalul Averescu şi anturajul lui.
Deşi avea o puternică susţinere populară, Averescu a
preferat o înţelegere cu Brătianu şi Şterbey,
binecuvântată de Curte.
Întruniţi într-o şedinţă la Rege, Constantin
Argetoianu, în numele Ligii Poporului, a dat asigurări
că Liga va aplica reforma agrară în limitele decretului
promulgat de liberali în primăvara anului 1919.
Totodată, interesele liberalilor legate de bănci şi de alte
instituţii vor fi respectate. În privinţa „răspunderilor”,
Argetoianu le-a spus deschis: „Să doarmă liniştiţi cu
toţii.”
Averescu şi Brătianu s-au mai întâlnit „incognito”,
„tet-a-tet”, unde au decis ca la putere să vină pe rând
numai aceste două partide, susţinându-se unul pe altul.
Brătianu a precizat că, împreună cu Regele, a găsit
pretexte pentru înlăturarea guvernului Vaida.
Primul vorbi Regele, respingând proiectul de
reforme agrare elaborat de Ion Mihalache. A doua
„lovitură” au dat-o liberalii, învinuind guvernul de
reluarea negocierilor cu sovieticii, neacceptat de aliaţii
apuseni ai României.
Regele Ferdinand s-a grăbit să înlocuiască guvernul
Vaida, în mo mentul când acesta nu era în ţară. Era
unicul caz în istoria României, când un prim-ministru
este eliberat din funcţie aflându-se în deplasare.
Când se trezi a doua zi, masa era servită de Tatiana,
care îl aştepta la sufragerie. Aseară, la lumina palidă a
becului electric, obosit la culme, nu dovedi s-o
privească mai atent. Acum văzu în faţa sa o doamnă bine
făcută, o brunetă foarte frumoasă, care arăta maximum
de 35 ani.
- Nu te-ai schimbat absolut deloc în aceşti ani. Tot
atât de frumoasă eşti!
229

230. - Feciorul meu... al nostru, are deja 19 ani. Ai uitat,
probabil...
- Recunosc, am uitat de el. Cum am uitat şi de
tine... Soarta m-a împins să deţin posturi, care îmi
cereau o implicare totală în rezolvarea problemelor
legate de soarta ţării.
- Am auzit diferite versiuni despre reprimarea
răscoalelor ţărăneşti sub comanda ta.
- De unde?
- Ai uitat a cui soţie am fost? Şi când se vorbea de
România, ascultam tot ce se petrece la voi.
- De ce ai fost? Nu mai eşti?
- Soţul meu a fost ucis de bolşevici. În faţă mea. L-
au scos în curte şi… pur şi simplu l-au împuşcat. Ca pe
un animal fără să lămurească pentru ce crimă...
Bolşevismul e ceva groaznic! Sper să nu ajungă şi la
voi.
- Ce depinde de mine, te asigur, că voi face tot ce
pot ca să salvăm ţara de această urgie satanistă. De
„demoni”, cum ar zice Dostoievski.
- De ce nu mănânci? întrebă ea brusc, ţi-au rămas
numai pielea şi oasele. Nu semeni deloc cu acel
locotenent-colonel chipeş, pe care îl iubeam, pe care îl
aşteptam să vină cât mai repede.
- Au trecut aproape 20 de ani de atunci, Tatiana. Şi
apoi... după reprimarea răscoalelor ţărăneşti, din tot
felul de emoţii, mi s-a deschis vechea boală –
tuberculoza, sau oftica, cum i se spune în popor. Soţia
m-a vindecat atunci. Însă periodic boala dă semne că
mai există. Doctorii spun că nici nu se tratează
definitiv.
- Bărbuţa îţi merge, să ştii.
El râse:
- Fiindcă e a mea. Apoi adăugă: Acum soseşte
maşina, pe mine mă lasă la sediul partidului, iar voi
plecaţi la gară după bagaje.
- O să te aştept să vii la masă, ea se lipi pe un
mo ment de el, cu servitoarea vom pregăti ceva din
bucătăria rusă. Îţi mai aminteşti?
230

231. * * *
Lozincele de extremă stângă se făceau tot mai
populare prin ţară. Se organizau greve, diferite
manifestări. Economia naţională, slăbită de război ducea
pierderi mari. Se părea că nimeni nu poate stăvili acest
monstru, care ruina tot în faţa lui.
Anume din această cauză Regina şi Prinţul Carol i-
au solicitat Regelui o audienţă de urgenţă.
- Majestate, ştiţi ce se întâmplă în ţară? Dacă nu
reacţionăm lepădăturile de mahala în frunte cu
comuniştii vor distruge ţara.
- Nu e chiar aşa, le replică calm Regele, deşi ştia
bine de tot că situaţia din ţară este destul de gravă.
- În 1907 peste tot se transmiteau spusele
ministrului de război de atunci generalul Averescu:
„Primejdia nestăvilită acum, mâine poate fi fatală pentru
ţară”. Aceste cuvinte sunt actuale şi acum.
- Liberalii ştiu ce fac!
- Anume că nu ştiu ce să facă. Ei vor ieşi curaţi,
căci îşi vor asmuţi ziarele lor contra unui singur om,
Vaida-Voievod. Dar, între timp, problema se va agrava
şi mai mult.
- Ce propuneţi?
- Aducerea la guvernare a generalului Averescu.
Regele avu o răbufnire spontană:
- Nu, nu şi iar nu!
Regina începu să-şi piardă cumpătul. Carol începu
să dea semne de nervozitate.
Interveni Regina:
- Comuniştii în Rusia au împuşcat toată familia
împărătească. Vrei să se întâmple aşa ceva şi cu noi?
Regina părea că uitase că e în audienţă oficială şi
ridicase vocea destul de tare.
- Bine, doamnă, mă voi gândi.
- Maiestate, spuse acum mai calm Regina, România
are numai o persoană cu o popularitate atât de mare,
care să poată potoli gloata. Acesta este generalul
Alexandru Averescu.
231

232. Regelui nu i-a plăcut acum, aşa cum nu i-a plăcut
niciodată (de fapt din false orgolii), ca cineva să fie pus
mai presus ca el.
Amintirile groaznice despre răscoalele ţărăneşti din
1907, l-au influenţat puternic pe Regele Ferdinand, care
îl duşmănea deschis pe Averescu, ca să accepte guvernul
lui Averescu, deşi a recunoscut deschis că numai acest
om putea stârpi extrema comunistă.* * *
Cel de-al doilea cabinet Averescu a depus
jurământul pe 13 martie 1920. Era compus în special din
liderii Ligii Poporului. Ministru de război a rămas Ioan
Râşcanu, Ministerul de Interne Averescu şi l-a păstrat în
propria gestiune. Au primit posturi în guvern fruntaşii
din provinciile unite cu ţara: Ion Inculeţ, Ion Nistor,
Vasile Goldiş, Octavian Goga, Petru Groza, Sergiu Niţa
şi alţii.
La 25 martie primul-ministru Averescu şi-a
prezentat intenţiile de guvernare, bazate pe programul
Ligii Poporului. A precizat că va căuta să realizeze „un
just echilibru al tuturor intereselor, făcând opera de
pace şi de armonie fără învinşi şi învingători”.
Averescu a obţinut de la Regele Ferdinand decretul
de dizolvare a Parlamentului şi a numit data alegerilor.
Alegerile au fost câştigate de Liga Poporului cu 44.6%
de voturi. În Adunarea Deputaţilor Liga Poporului a
câştigat 206 mandate, iar la Senat – 124.
Aceste alegeri au confirmat că, pentru moment, Liga
Poporului era cea mai influentă grupare politică din
ţară.
Pentru restabilirea ordinii şi eliminarea
consecinţelor războiului, la 19 martie 1920 armata a fost
demobilizată. Procesul a durat până la sfârşitul lunii
martie 1920.
Guvernul s-a conformat angajamentelor ulterioare
asumate şi a încheiat, la 20 martie 1920, retragerea
Armatei române de pe teritoriul ungar, pentru a semna
astfel tratatul de pace pregătit de marele puteri.
La 20 martie 1920 Averescu a dispus încetarea
grevelor în curs, introducând arbitrajul obligatoriu între
patronat şi sindicate.
232

233. La 30 martie 1920 a fost creat Ministerul Muncii şi
Ocrotirilor Sociale, în frunte cu Grigore Trancu-Iaşi şi
s-a înfiinţat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri
un comitet agrar în frunte cu Constantin Garoflid.
Prin decretul-lege nr. 1462 din 2 aprilie 1920, au
fost desfiinţate Consiliul Dirigent al Transilvaniei,
ministerele speciale din Basarabia şi Bucovina, ca
urmare a votării de către Parlament, la sfârşitul anului
1919, a legilor de unire. Iuliu Maniu cu majoritatea
liderilor Partidului Naţional Român s-au opus acestei
decizii. Alţi fruntaşi al acestui partid, în frunte cu
Octavian Goga, au cerut adoptarea ei imediată. Mai
târziu această grupare, în frunte cu Octavian Goga, va
adera la partidul lui Averescu.
În zilele de 16-17 aprilie 1920 a avut loc Congresul
Ligii Poporului. Acest Congres a schimbat numirea din
Ligă în Partid, a validat fuziunea cu gruparea ardeleană
a lui Octavian Goga, cu cea Bucovineană condusă de
Iancu Flondor, cu Uniunea Naţională a Bănăţenilor în
frunte cu Avram Imbroane, cu o formaţiune din
Basarabia condusă de Sergiu Niţa. Partidul Poporului s-
a extins astfel în întreaga ţară, devenind o formaţiune cu
reprezentare naţională.
Cea mai grea problemă care trebuia rezolvată era
problema agrară. În primăvara anului 1917, când din
România a rămas doar o palmă de pământ, Regele
Ferdinand a promis această reformă, însufleţind Armata,
formată majoritar din ţărănime. În vara aceluiaşi an a
fost modificată Constituţia. Începută de liberali în
primăvara lui 1919 prin adoptarea aşa-zisului „Decret
Duca”, reforma reală a fost stopată.
La adunarea generală a Societăţii „Mărăşti” din
aprilie 1920 Societatea a primit statut juridic şi a fost
înscrisă în registrul persoanelor juridice de la
Tribunalul Ilfov. Lucrările stipulate de adunare au
început în anul 1919.
Realizările au fost impunătoare. S-au reparat 73 de
case avariate, s-au construit alte 15 case din piatră, care
au fost date gratuit văduvelor, mutilaţilor şi orfanilor de
233

234. război. A fost construită o şcoală primară cu o
capacitate de 200 de elevi, cu patru clase, o sală de
conferinţe şi altele.
O realizare deosebită a fost înălţarea unei biserici
din piatră şi cărămidă în stilul bisericilor moldoveneşti
de pe timpul lui Ştefan cel Mare. A fost amenajat un
parc mare. Satul Mărăşti a fost electrificat, construindu-
se şi o staţie electrică în mijlocul satului. A fost
rezolvată problema stringentă a satului: alimentarea cu
apă potabilă. Pentru asta a fost construită o staţie de
pompare a apei din valea pârâului Alba.
La începutul lunii aprilie 1920 s-au adoptat două
decrete: unul pentru întocmirea listelor persoanelor
îndreptăţite pentru împroprietărire şi altul pentru
desfiinţarea arendei. La Congres generalul Averescu a
precizat modalitatea prin care ţăranii vor primi pământ.
La 24 aprilie 1920 printr-un decret-lege, generalul
Averescu a angajat folosirea armatei la refacerea
economică. Actul normativ urmărea şi diminuarea
valului grevist, prevăzând că în caz de necesitate,
Ministerul de Război era autorizat „a pune sub regim
militar stabilimentele şi instituţiile aparţinând statului
şi a căror funcţionare neregulată ar vătăma economia
generală a ţării, sau viaţa normală a populaţiunii.”
Cea mai grea, cea mai delicată problemă externă
erau relaţiile cu Rusia sovietică, întrerupte de Rumcerod
în ianuarie 1918. În februarie 1920, Moscova aparent a
întreprins nişte mişcări diplomatice de apropiere de
România.
Ataşatul comercial român la Copenhaga, Dimitrie
Ciotori a avut în luna mai 1920 întâlniri neoficiale cu
Leonid Krasin, care a declarat că guvernul sovietic este
dispus să recunoască unirea Basarabiei cu România. Mai
târziu ministrul de externe al Rusiei, Litvinov, a
confirmat că „în scopul asigurării păcii dintre cele două
ţări”, ei, ruşii sovietici, sunt gata să discute problemele
teritoriale şi a tezaurului românesc aflat la Moscova.
Până la urmă a fost o simplă manevră
propagandistică.
234

235. * * *
…Generalul Averescu lucra până noaptea târziu,
uneori dormea în cabinet. Tatiana îl aştepta cu mâncarea
caldă, însă el nu venea... Dacă intra o dată pe săptămână
acasă, era atât de obosit, încât izbutea doar să
ciugulească ceva din mâncare şi adormea. Îi era milă de
el, stătea lângă el, păzindu-i somnul.
O ajuta pe servitoare care nu ştia rusa în schimb
cunoştea franceza. Se înţelegeau!
De la Clo sosi o scrisoare şi servitoarea o rugă să se
ducă până la Averescu să i-o transmită. Se bucură. Cu
trăsura ajunse la guvern. Dar Averescu nu era pe loc, iar
secretarul nu ştia când se va întoarce. Nu o lăsă totuşi
secretarului, în speranţa că va sosi acasă. Şi într-adevăr,
sosi chiar în seara respectivă.
În scrisoare Clo îi solicita consimţământul de a
înfia copiii unei colaboratoare, care murise. Tatăl
copiilor, ofiţer, murise cu moarte de erou în bătălia de
la Oituz. Înainte de moarte o rugă pe Clo să aibă grijă
de copii. Băiatul avea cinci ani, iar fetiţa doi.
Tatiana şi servitoarea au plâns.
- După război au rămas zeci de mii de copii orfani.
Soţia mea a deschis câteva orfelinate pentru copiii
militarilor căzuţi în luptă. Însă e foarte puţin. Va trebui
să poruncesc ministerului corespunzător să ia măsuri
pentru a înfiinţa cât mai multe orfelinate.
Ea îl privi îndelung şi cu un fel de duioşie spontană:
- Saşa, permite-mi să o ajut pe soţia ta. Poate voi
putea fi şi eu de folos la ceva.
- Bine. Îţi transmit mâine o scrisoare către Clo, iar
poimâine pleci cu trenul. Servitoarea va merge cu tine.
Au ajuns cu bine la Piatra-Neamţ. Orfelinatul l-au
găsit fără probleme, căci fiecare locuitor ştia unde se
afla şi că este patronat de soţia „Eroului Naţiunii”, cum
îi spuneau generalului Averescu.
Servitoarea i-a întins scrisoarea. Clo o citi. Apoi i
se adresă cald Tatianei.
- Ducesă, ce pot să vă propun conform statutului
dumneavoastră?
235

236. - Sunt gata să fac orice lucru ce va fi de folos
acestor copii. Tăcu, apoi reluă: Feciorul meu luptă
contra bolşevicilor şi n-am nici o veste de la el…
Clo se apropie de ea şi o îmbrăţişă. Au plâns toate
trei. Peste câtva timp s-au liniştit.
- Ducesă, mi-am pierdut şi eu oameni dragi şi aş
putea să vă înţeleg perfect. Oricum, mergem să vă cazaţi
şi apoi hotărâm ceva.
L-a propunerea lui Clo, Tatiana a fost numită
profesoară de limba franceză şi de educaţie. În toate
orfelinatele înfiinţate şi patronate, Clo s-a străduit să
educe în copiii orfani înainte de toate simţul demnităţii,
şi să le cultive elemente de cultură de bază, ca o
chezăşie. Astfel că Tatiana se potrivea de minune pentru
acest post.
În scurt timp s-au împrietenit. Tatiana avea emoţii
pentru soarta feciorului ei. Se rugau în fiecare zi pentru
ca cei dragi să rămână în viaţă, să se întoarcă… Prin
oraş se răspândise deja vestea că în orfelinat lucrează o
ducesă rusă. Oamenii locului încă nu văzuse o ducesă
rusă vie, şi în biserică, în loc să se roage, se uitau,
curioşi, la ea.
Când Clo inspecta celelalte orfelinate, Tatiana o
înlocuia. De copiii adoptivi ai familiei Averescu se
preocupa suplimentar. Băiatul, pe care îl chema Ionel
suferea mai mult, plângea des şi o chema pe mamă-sa.
Fetiţa, pe care o chema Silvia, le zicea la amândouă
„mama”. Era micuţă şi nu înţelegea prea bine ce
înseamnă mama.
Clo l-a înscris pe Ionel după numele de familie al
tatălui său, pentru a-şi păstra şi continua neamul, iar pe
Silvica – pe numele de familie Averescu, căci o
domnişoara, după ce se mărită, îşi pierde oricum numele
de familie.
* * *
La sfârşitul lunii mai 1920 Averescu a decis să
meargă la baştină, în comuna Babele, lângă Ismail.
Întâmpinat cu o bucurie extraordinară de consăteni, el a
tras prima brazdă, împărţind ţăranilor în primul rând
236

237. pământul ce-i aparţinea. Din păcate, fotografiile care au
fixat acest mo ment nu s-au păstrat (S-au nu ştim noi că
există? – M.B.). La adunarea comunei, consătenii au
hotărât ca localitatea Babele să fie numită „Comuna
General Averescu”, nume care s-a păstrat până în
toamna anului 1936, când a fost numită deja „Comuna
Mareşal Averescu”.
Fotografii despre felul în care Averescu împarte
pământ ţăranilor s-au păstrat doar în momentele când el
se afla în judeţul Bolgrad.
Un caz interesant s-a întâmplat la împărţirea
pământului în satul Dolucoi, lângă Ismail, locuit de
moldoveni şi bulgari. Pământul a fost împărţit înaintea
sosirii lui Averescu. Împărţirea a fost făcută de primarul
ales, de un moldovean. Când Averescu a ajuns în acest
sat, bulgarii i s-au plâns că primarul le-a dat
„moldovenilor” mai mult pământ decât bulgarilor.
Averescu care ştia despre ce este vorba le puse doar o
singură întrebare: Dragii mei, aţi primit ori nu pământ
suficient?”. Bulgarii i-au răspuns unanim „da”. „Atunci
ce mai vreţi?” replică Averescu şi închise tema.
Primarul acestei comune era un prieten din copilărie
a lui Averescu. Împreună şi-au făcut studiile la
seminarul teologic din Ismail. Acasă la primar, la
întrebarea lui Averescu dacă e adevărat ce spun bulgarii,
primarul a recunoscut că aşa este. Şi a mai adăugat:
„Din 1820, când guvernatorul Basarabiei a devenit
generalul rus Inzov, bulgarii au primit pământ mai mult
ca moldovenii, fiind, suplimentar, şi scutiţi de impozite.
Aceste impozite au fost puse în schimb pe umerii
moldovenilor. Uitaţi-vă cât de bogaţi sunt bulgarii!”.
Averescu văzuse această diferenţă, însă, pentru
mo ment, nu ştia de ce. De aceea insistă: „Atunci spune-
mi, te rog, între noi fie vorba, cum ai împărţit pământul
că bulgarii nu te-au prins pe loc?” Primarul surâse: „Am
o funie de 20 metri cu care am măsurat pământul la
moldoveni şi una de 15 metri pentru bulgari”.
Lucrările de împroprietărire au continuat tot anul
1920, menţinând popularitatea lui Averescu la cota
precedentă. Primise mii de scrisori de mulţumire, în
237

238. care se spunea că aşa cum au fost duşi de general spre
biruinţă pe câmpul de luptă, tot aşa primesc în stăpânire
pământul pe care îl muncesc de veacuri.
…Pe data de 4 iunie 1920, la Trianon, Nicolae
Titulescu şi Ion Cantacuzino au semnat tratatul dintre
Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria, care recunoştea
schimbările teritoriale intervenite în Europa centrală la
sfârşitul războiului. Acest tratat avea o importanţă
deosebită pentru România, căci se recunoştea de-facto
unirea realizată la 1 decembrie 1918.
…Pentru înlesnirea activităţii industriei, la 4 iunie
1920 a fost înfiinţată societatea pe acţiuni
„Reconstrucţia”, la 10 iunie „Refacerea industriei”, iar
la 12 iunie 1920 Subsecretariatul pentru Refacere şi
Aprovizionare. Acesta din urmă depindea direct de
primul-ministru, adică i se afla în subordine nemijlocită.
În fruntea lui a fost numit Ioan Atanasiu.
În plan intern cea mai importantă sarcină a
guvernului Averescu a fost instaurarea ordinii, grav
afectată de agitaţiile extremei stângi, de fapt,
comuniste, (sau, şi mai exact, cominterniste) dirijată din
Moscova, şi incapacitatea liberalilor de a lupta contra
aceste extreme.
Iar ea, extrema co munistă, a exploatat cu abilitate
greutăţile prin care trecea ţara. Până la urmă, Guvernul
Averescu a adoptat o strategie care îmbina:
1. Măsurile de îmbunătăţire a situaţiei materiale, de
creare a unor mecanisme legislative şi organizatorice
care să atenueze contradicţiile economice şi sociale.
2. Măsuri de forţă.
La 13 iunie 1920, aşa cum prevedeau înţelegerile
iniţiale, în guvern au fost incluşi liderii Partidului lui
Take Ionescu, care, personal, a primit Ministerul de
Externe, Nicolae Titulescu, Ministerul de Finanţe, iar
Dimitrie Grecianu, Lucrările Publice. Averescu a
renunţat la Ministerul de Interne, pe care l-a preluat
Constantin Argetoianu. Duiliu Zamfirescu a fost ales
preşedinte al Adunării Deputaţilor, iar generalul
Constantin Coandă şeful Senatului.
238

239. Implicarea la guvernare a grupului Take Ionescu a
cerut-o personal Averescu, care a vrut să-i mulţumească
acestui mare om politic, provenit, ca şi el dintr-o
familie modestă, pentru susţinerea sa în anii 1907 –
1909 şi în anii următori. Totodată, Averescu a apreciat
că plasând în fruntea diplomaţiei un om ca Ionescu va
avea uşile deschise în toate capitalele europene. Ulterior
intuiţia nu l-a înşelat.
La 8 octombrie 1920 generalul Averescu i-a scris
ministrului de externe al Rusiei sovietice Gheorghe
Cicerin: „România este gata să trateze sub condiţiunea
că guvernul român să fie informat în prealabil despre
bazele acelor negocieri”. Averescu a mai menţionat că
România a fost aliata Rusiei în războiul mondial, iar în
timpul revoluţiei din Petrograd, după care bolşevici au
ajuns la putere, şi după, a păstrat o neutralitate deplină.
La 13 octombrie 1920 Cicerin a răspuns, că după
opinia sa, scopul conferin ţei bilaterale ar trebui să fie
„soluţionarea tuturor chestiunilor litigioase dintre noi şi
stabilirea unor relaţiuni durabile de pace şi amicitate”.
Japonia, Franţa, Italia şi Marea Britanie, prin
Tratatul de la Paris semnat la 28 octombrie 1920, au
recunoscut unirea Basarabiei româneşti cu patria – cu
România. Documentul a fost semnat pentru partea
română de Take Ionescu şi Dimitrie I. Ghica.
Aceste puteri de prim rang s-au obligat să invite şi
Rusia să li se alăture la acest Tratat, rezervându-şi
dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii
Naţiunilor toate chestiunile pe care guvernul rus le-ar
putea ridica, dar frontierele şi suveranitatea României
asupra provinciei nu erau supuse nici unei discuţii. Era
considerat, fapt indispensabil.
Tratatul de la Paris a fost un succes important
pentru guvernul Averescu.
Ministrul de externe rus Cicerin şi celebra
„făcătură” cominternistă Cristian Racovschi, întors
(„reciclat”) pe scena politică de o altă lepădătură
politică, V. Lenin, în legătură cu problema Basarabiei la
239

240. 1 noiembrie „au protestat” împotriva Tratatului de la
Paris, nerecunoscând „anexarea” Basarabiei.
Greva din 20-28 octombrie 1920 a fost rezolvată cu
succes de guvernul Averescu. Însă la 8 decembrie 1920,
evreul-comunist Max Goldştein, a organizat un act
terorist în Senat. Au fost omorâţi episcopul Oradei Radu
Dimitrie, senatorul Spirescu, ministrul Dimitrie
Grecianu. Preşedintele Senatului, generalul Constantin
Coandă, a fost grav rănit.
La 10 noiembrie 1920 Alexandru Averescu şi Take
Ionescu, au răspuns cu demnitate, că problema unirii
Basarabiei cu România „este definitiv rezolvată şi că nu
poate fi obiectul discuţiilor.”
* * *
La 10 noiembrie 1920 războiul civil din Rusia s-a
terminat cu biruinţa bolşevicilor. Comandantul Suprem
al Armatei Roşii era românul basarabean Mihail Frunze,
care personal a condus asaltul şi cucerirea peninsulei
Crimeea. Ultimul avanpost de sprijin al forţelor
antibolşevice, sub comanda generalului Vranghel.
Zeci de mii de ofiţeri, soldaţi, cazaci au fost
evacuaţi în Turcia, Bulgaria, Serbia. Bulgaria şi Turcia
au luptat contra ruşilor bolşevizaţi, şi astfel au fost
percepuţi ca luptători contra Satanei Ro şii.
…Tatiana îşi aştepta fiul. Numai la asta se gândea.
Tresărea la fiecare sunet la poartă ori la orice
deschidere de uşă. Clo a trimis-o la Bucureşti de cum a
aflat de înfrângerea totală a forţelor antibolşevice. Să-şi
aştepte, să-şi caute feciorul.
…Cu servitoarea, pe care i-a pus-o la dispoziţie
Clo, vegheau pe rând. Alexandru dormea în cabinetul de
la guvern. El ştia ce s-a întâmplat în Rusia. Ştia că fiul
lui este în mare primejdie. Însă nu avea timp pentru
emoţii de mo ment. Îl aşteptau o sumedenie de alte
lucruri, care îi cereau de urgenţă implicarea.
A trecut luna noiembrie, apoi decembrie, însă de la
fecior nu primi nicio veste. Tatiana nu mânca practic
nimic, slăbise. Nu scotea nicio vorbă. Clo încerca s-o
liniştească. Odată i-a spus direct:
240

241. - Eu ştiu că feciorul dumneavoastră este şi feciorul
lui Alessandro.
Spuse liniştită, căci ştia de asta de la „Sandu”, încă
acum 20 de ani. Acesta nu avea secrete de ea. Uimită,
Tatiana a încetat brusc să mai plângă şi o privi cu ochii
ei mari pe Clo.
- Ştiţi demult?
- De atunci, de la început.
- Şi n-aţi întreprins nimic?
- Ce, de pildă?
Tatiana nu-i răspunse, căci nu ştia ce să răspundă.
- Nici dumneavoastră nu aveţi un răspuns? întrebă
Clo.
- Da. Mi-i ruşine de ce am făcut. Însă nu regret. Am
un fiu înalt, frumos şi deştept ca şi Saşa. Dar…, sunt
chiar extrem de curioasă, de ce nu m-aţi alungat de când
am venit?
- Alessandro v-a iubit. Mi-a spus personal. Şi apoi,
feciorul dumitale e şi al omului pe care îl iubesc şi
acum ca şi atunci, la Milano. Unde era să plecaţi? Nu-mi
permit să fac aşa ceva nici cu cel mai mare duşman al
meu. Iar dumneavoastră n-aveţi nici o vină că l-aţi iubit.
E bine aşa…
- Doamnă, mi-a povestit despre dragostea
dumneavoastră, vorbi Tatiana. Ba mi se p are că a scris
chiar şi o nuvelă. Vă iubeşte foarte mult şi se mândreşte
cu dumneavoastră!...
Trecuse şi ianuarie, iar feciorul nu-i mai sosea.
Încerca să-şi alunge gândul că a căzut în luptă. Cu Clo
continuau să fie prietene. Totuşi Tatiana hotărî să plece
în Franţa, unde avea rude.
- Cum ajung la destinaţie vă scriu, spuse cu ochii în
lacrimi Tatiana .
La 15 ianuarie 1921 Cicerin i-a adresat lui Take
Ionescu o telegramă prin care a propus începerea
negocierilor pentru încheierea unui tratat dintre cele
două ţări.
La 3 martie 1921 guvernul Averescu a încheiat cu
Polonia o convenţie defensivă, care prevedea acordarea
241

242. de sprijin reciproc împotriva unei agresiuni din partea
Rusiei sovietice. Această convenţie avea o importanţă
deosebită: Polonia se angajă să-şi apere hotarele ţării de
la nord şi răsărit, unde România avea cea mai expusă
frontieră.
* * *
La începutul anului 1921 Alexandru Averescu, la
rugămintea Regelui, s-a implicat în reglementarea
situaţiei familiare a Prinţului moştenitor Carol, în aşa-
numită „chestiune Zizi Lambrino”. A avut câteva
întâlniri cu Zizi, pentru a o convinge să părăsească ţara.
Însă doamnei Lambrino îi plăcea statutul de prinţesă,
chiar dacă nu era recunoscut ca atare de Curte.
Numai după ce Averescu îi dădu de înţeles că ar
putea s-o termine în subsolurile Doftanei, ea începu
târgul. În final, ea părăsi ţara.
…La 10 martie 1921 Prinţul Carol s-a căsătorit cu
Prinţesa Elena a Greciei. La 25 octombrie 1921 s-a
născut viitorul Rege al României – Mihai I-i.
* * *
Generalul Alexandru Averescu a dat o lovitură
puternică mişcării comuniste din România, arestând la
12 mai 1921 participanţii la Congresul partidului
comunist din România, care votaseră în unanimitate
aderarea la Comintern ( Internaţionala a III-a), structură
înfiinţată de Moscova leninisto-stalinistă, contrapusă
celor două internaţionale socialiste şi care nu-i
recunoşteau pe comunişti.
Războiul şi parţial politicile dezastruoase ale
guvernului precedent, au adus într-o stare catastrofală
finanţele ţării. În ţară circulau, pe lângă lei româneşti,
bani germani de ocupaţie, rublele ruseşti, coroana
austro-ungară. Cea mai stringentă problemă era
unificarea monedei naţionale. Altă problemă era şi
regimul fiscal, diferit în fiecare provincie.
Nicolae Titulescu, pe atunci ministru al finanţelor,
declara: „Nu se poate trăi cu patru regimuri fiscale
242

243. deosebite fără a atinge grav condiţiile producţiei
naţionale şi simţul dreptăţii”.
Reforma financiară propusă de Nicolae Titulescu şi
aprobată de guvern la 16 martie 1921 şi apoi discutată
în Parlament, prevedea introducerea impozitului
progresiv pe venit, (unificat cele patru sisteme fiscale
diferite).
În plan extern, datorită autorităţii incontestabile a
lui Take Ionescu în capitalele europene, diplomaţia
românească a înregistrat succese însemnate, care au
consolidat statutul internaţional al ţării şi au pus bazele
unui sistem de securitate care a funcţionat în întreaga
perioadă interbelică.
Mica Înţelegere, ori, cum a mai fost numită, Mica
Antantă, formată la iniţiativa lui Take Ionescu (Grecia,
Polonia, România, Regatul sârbo-croato-sloven,
Cehoslovacia), trebuia să asigure securitatea ţării. Însă
din cauza divergenţelor teritoriale cu Cehoslovacia,
Polonia a refuzat să mai participe.
Reprezentantul guvernului român, Gheorghe
Filality, şi reprezentantul guvernului sovietic ,Lev
Karakhan, s-au întâlnit la Varşovia. Tratativele au durat
între 22-25 octombrie 1921, părţile tratând diferit
evenimentele din Basarabia în anii 1917-1918.
Condiţiile Moscovei pentru a recunoaşte unirea
Basarabiei cu România:
a) Renunţarea României la tezaurul depus în Rusia
în anii 1916-1917;
b) România trebuia să achite bolşevicilor sumele
datorate drept cota-parte a Basarabiei din datoria
publică a fostului Imperiu Rus;
c) Achitarea contravalorii armamentului preluat de
trupele române după retragerea trupelor ruse din spaţiul
dintre Carpaţii Orientali şi Nistru.
Averescu, susţinut de Argetoianu, recunoscând că
condiţiile sunt foarte nefavorabile, totuşi erau de părere
că trebuie acceptată propunerea ruşilor şi de a se stabili
pacea cu „marele vecin”. „Şi basarabenii erau să se
simtă mai siguri odată cu încheierea păcii cu sovieticii”,
mai considerau cei doi.
243

244. Acestei propuneri i s-a opus cu înverşunare Take
Ionescu, care cerea ca toate deciziile luate în privinţa
Rusiei sovietice, să fie discutate cu Parisul şi Londra,
marii aliaţi ai României.
A intervenit Regele, care după cum, „vorbea
lumea”, nu lua nici o decizie cât de mică fără a se
consulta cu Ionel Brătianu, care l-a susţinut şi de astă
dată pe Take Ionescu.
* * *
Majoritatea punctelor din programul de guvernare a
guvernului Averescu au fost realizate:
S-a înfăptuit real reforma agrară. Ţăranii au primit
pământul promis de alte guverne.
S-a realizat unificarea monedei.
S-a înfăptuit reforma financiară.
A fost consolidată unitatea administrativă prin
lichidarea organelor provinciale.
Au fost distruse elementele destabilizatoare de
extremă stângă prin arestarea comuniştilor.
A reglementat raporturile cu aliaţii.
A consolidat statutul internaţional al ţării.
A redresat în mare parte industria etc.
A dotat Armata cu tehnică avansată.
Aceste succese evidente au fost însă însoţite de mari
afaceri şi scandaluri în care au fost implicate persoane
din anturajul generalului Averescu.
Generalul Averescu n-a fo st implicat în aceste
afaceri murdare, însă faptul că n-a luat măsuri de
pedepsire drastică a vinovaţilor, a determinat risipirea
imensei popularităţi de care s-a bucurat în anii 1918-
1921. Astfel, Partidul Poporului şi-a pierdut treptat
credibilitatea.
Folosindu-se de aceste aspecte, liberalii în frunte cu
Ionel Brătianu, au declanşat acţiuni de răsturnare a
guvernului Averescu şi de revenire la putere.
Întreprinderile industriale şi alte bunuri materiale
care aparţineau austro-ungarilor trebuiau să fie
naţionalizate. Trebuia să se organizeze un nou
acţionariat, proces început de guvernul Vaida.
244

245. Cea mai serioasă întreprindere era „Reşiţa”, care
deţinea mine de cărbuni şi de fier, producţia de
locomotive şi vagoane, şine, poduri. Tot ce se referea la
calea ferată! Naţionalizarea acestei întreprinderi se
înscria în procesul de lichidare de către statul român a
bunurilor austro-ungare.
Octavian Tăslăuanu a dispus ca în locul unei
subscripţii publice acţiunile să se distribuie după criterii
care au avantajat membrii Partidului Poporului, fapt
care a stârnit nemulţumirea liberalilor, cărora le
aparţinea industria românească. Ei vedeau prin acest act
ameninţarea poziţiilor lor economice.
Prevăzători, liberalii au atras din timp de partea lor
partidele mai mici din opoziţie, pe care le-au asmuţit
asupra problemei „Reşiţei”. Averescu încearcă să pună
din nou problema „Răspunderilor”, însă o făcu prea
târziu, problema devenind deja „inactuală”.
La 14 iulie 1921 ministrul de interne Constantin
Argetoianu l-a insultat grav pe deputatul ţărănist Virgil
Madgearu. În semn de protest opoziţia a părăsit
Parlamentul. Acest episod l-a pus pe Averescu într-o
situaţie cu adevărat dificilă.
A doua zi Averescu veni în Parlament şi ceru scuze
deputaţilor. A doilea semnal că Regele vrea să destituie
guvernul Averescu, a fost numirea datei de încoronare a
Regelui şi Reginei, care sub diferite pretexte era
amânată.
Averescu l-a întrebat direct pe Rege de ce se amână
încoronarea. Răspunsul a fost că nu sunt gata costumele
pentru Rege şi Regină. Averescu însă înţelese corect
motivul: monarhul a vrut să ofere această onoare
guvernului Brătianu, format din nobilime, şi nu lui
Averescu, provenit dintr-o familie modestă. Era
adevărat? Totul e discutabil, fireşte.
…Acum, dorind să-i neutralizeze pe liberali,
Averescu încheie o înţelegere cu Partidul Ţărănesc.
Argetoianu îşi cere scuze. Însă soarta guvernului lui
Averescu era deja pecetluită, prin trădarea lui Take
Ionescu, căruia Regele i-a promis fotoliul de prim-
ministru, la care Take Ionescu, provenit tot dintr-o
245

246. familie modestă, a râvnit se pare toată cariera sa
politică.
Mai întâi, la 28 noiembrie 1921 Averescu a deschis
lucrările Parlamentului fără să bănuiască ceva. Un grup
de lideri ai partidului său (22 de persoane) l-au criticat,
reproşându-i alianţa „ocultă” cu liberalii, cerând
începerea acţiunii de „dislocare” a bazei economice a
liberalilor.
Folosindu-se de acest fapt, la 11 decembrie, Take
Ionescu, şi-a dat demisia din guvernul Averescu.
Surprins, generalul Averescu a întreprins o manevră „de
anihilare” propunându-l la postul de prim-ministru pe
generalul Alexandru Coandă. Însă n-a izbutit, căci totul
era decis.
La 13 decembrie 1921 Averescu şi-a prezentat
demisia.
La 17 decembrie 1921 s-a format un guvern de
orientare conservatoare, în frunte cu „calul troian” al
liberalilor în guvernul Averescu, Take Ionescu, care
însă n-a fost validat de Parlament.
* * *
…Cu acest prilej Argetoianu scria: „Răzbunasem
unul din autorii acţiunii – umilinţa demiterii noastre din
decembrie şi pedepsisem pe cel ce se făcuse unealta
adversarilor noştri, după ce-l ridicasem şi-l tratasem ca
pe un frate”.
La începutul lui martie 1922 au avut loc alegerile în
Parlament. Se încheia era Averescu, partidul său
obţinând doar 13 mandate de deputat şi 2 de senatori.
Cea de-a doua putere politică devenind ţărăniştii,
înlocuind în conştiinţa maselor curentul averescian.
La 19 martie 1922 guvernul a fost format de
Partidul Naţional Liberal în frunte cu Ionel Brătianu.
Rezultatul dezastruos al alegerilor şi plecarea de la
putere a provocat o adevărată criză în Partidul
Poporului. Mulţi din conducătorii şi deputaţii acestuia
au migrat spre alte partide. Pentru a salva partidul,
Averescu a organizat, la 20-22 decembrie 1922,
246

247. Congresul de la Sibiu, la care s-a adoptat un nou
program, unul de revenire la guvernare şi de atac asupra
bazei economice a Partidului Liberal, cea ce nu se
făcuse în guvernarea anterioară. Au fost adoptate şi
măsurile de minimalizare a influenţei ţărăniste.
Acum Partidul Poporului avea un program raţional,
realist, bine închegat, multe dintre ideile sale fiind
preluate ulterior şi de alte partide.
Constantin Argetoianu, simţind că „ideea
averesciană” nu mai avea viitor, a încercat să transforme
Partidul Poporului într-un partid agrar, acţiune care a
eşuat. Însă principala cauză pentru care Argetoianu a
părăsit partidul a fost însuşi Averescu.
La mo mentul fondării Partidului Poporului,
popularitatea lui Averescu era extraordinar de mare,
Argetoianu crezând în „steaua” Averescu, sperând că el
va acţiona în direcţia instaurării unui regim de
„dictatură luminată”.
Averescu însă a rămas fidel regimului parlamentar,
Constituţiei şi Coroanei, fapt care l-a dezamăgit pe
Argetoianu. Într-un târziu, folosindu-se de scăderea
rapidă a popularităţii lui Averescu, a încercat chiar să
prea şefia partidului. Însă n-a izbutit.
În vara anului 1923 Ioan C. Atanasiu i-a prezentat
generalului Averescu un document, prin care descoperea
afacerile lui Argetoianu legate de Banca Comercială,
cerând înlăturarea lui din partid. Presa liberală n-a
întârziat să profite, oferind amănunte despre afacerile
lui Argetoianu.
La 14-15 octombrie 1923 la Chişinău a avut loc un
congres al partidului, la care doi fondatori s-au despărţit
definitiv. Primul vice-preşedinte a fost ales generalul
Alexandru Coandă, al doilea Argetoianu, fapt care l-a
nemulţumit mult pe acesta din urmă.
Grupul condus de Constantin Argetoianu a părăsit
definitiv partidul la 15 decembrie 1923. Era o lovitură
puternică aplicată partidului, care a rămas astfel fără un
şir de cadre valoroase, şi experimentate în politică.
247

248. S-a apelat la înţelegerea confidenţială dintre liderii
Partidului Liberal şi Partidul Poporului, Ion Brătianu şi
Alexandru Averescu de la începutul anului 1920, prin
care aceste două partide, având concepţii politice
apropiate, trebuiau să devină o alternativă reciprocă la
guvernare. Ideea că la guvernare trebuie să fie numai
două partide care să se schimbe între ele, i-a aparţinut
lui Averescu şi a fost acceptată de Brătianu.
Take Ionescu nu ştia de această înţelegere, cum nu
ştia nici Regele. Prin implicarea liberalilor guvernul lui
Take Ionescu n-a fost validat. Nici Argetoianu nu ştia
de această înţelegere, datorită căreia Partidul Poporului,
cu sprijinul liberalilor, a rămas pe arena politică
română, în pofida loviturii dată de Argetoianu.
Pentru a atrage simpatia opiniei publice, Averescu a
organizat la 3 iunie 1924 o mare întrunire publică la
Bucureşti, la care au luat parte circa 50 000 de
persoane, mulţimea cerând înlăturarea de la putere a
liberalilor şi revenirea Partidului Poporului. Totul „a
mers” după scenariul lui Averescu.
Cei doi lideri, confidenţial, au convenit că
următorul guvern va fi a lui Averescu, amândouă
partidele având aceleaşi priorităţi politice, şi anume:
Armata, Politica externă, Dinastia, Religia, Unitatea
Naţională. Parlamentarii averesciani au revenit în
Parlament, votând împreună cu liberalii, fapt care n-a
rămas neobservat de presă.
Până a se instala la guvernare, Partidul Poporului a
organizat congrese anuale, prin care a încercat să-şi
creeze criterii doctrinare, să-şi fundamenteze un
program specific de guvernare, să ţină în atenţia sa
presa şi opinia publică.
După patru ani de guvernare, în ianuarie 1926,
liderul Partidului Naţional Liberal, Ion I.C. Brătianu, a
decis să se retragă. Cei mai bine plasaţi după liberali pe
arena politică erau Partidul Ţărănesc şi Partidul
Naţional, care în martie 1925 a realizat fuziunea cu
Partidul Naţionalist al Poporului condus de N. Iorga şi
Constantin Argetoianu.
248

249. La sfârşitul lunii decembrie 1925 Prinţul Carol a
fost delegat în Anglia în calitate de reprezentant al
Curţii Regale la funeraliile reginei-mamă Alexandra a
Marii Britanii. Prinţul Carol a decis să renunţe la tron şi
să rămână în străinătate cu amanta sa, prea frumoasa
Elena Filipescu. Acest gest a declanşat o criză dinastică
de moment.
Pentru soluţionarea ei, la 31 decembrie 1925 Regele
a convocat la Sinaia Consiliul de Coroană, la care au
luat parte personalităţi politice şi militare. Printre ei
figura şi Alexandru Averescu. Au fost exprimate diferite
opinii, majoritatea însă lăsându-i Regelui, dreptul să
decidă.
Consiliul de Coroană a acceptat renunţarea la tron a
Prinţului Carol, decizia fiind confirmată la 4 ianuarie
1926 de către Parlament, care a aprobat legea prin care
Prinţul moştenitor era dezmoştenit şi exclus din familia
Regală. Succesor la tron a fost desemnat Mihai I, care
urma să d omnească sub o regenţă compusă din trei
membri. Prin această decizie „chestiunea” crizei de
palat a fost declarată închisă”.
Regele Ferdinand înclina spre naţional-ţărănişti,
care în februarie 1926 au decis să-l numească pe Iuliu
Maniu prim-ministru, gest care nu le-a plăcut
reprezentanţilor Partidului Naţionalist al Poporului, care
îl vedeau prim-ministru pe N. Iorga. Însă nu s-a făcut
zarvă mare.
Încurajaţi de promisiunile Regelui, cele două
partide au desfăşurat negocieri pentru definitivarea
programului de guvernământ şi listele ministeriale.
Procesul a mers greu, fiecare partid insistând să-şi
impună ideile şi mai ales oamenii în ministerele-cheie.
La 27 martie 1926, Ion I.C. Brătianu, şi-a dat
demisia, prezentând mai întâi în Parlament un bilanţ al
guvernării. Tot în acea zi a fost votată, la propunerea
Regelui, o nouă lege electorală, care prevedea că
partidul care obţinea 40% din voturile valabile, primea
automat 50% din mandate şi era declarat câştigător.
249

250. În sfârşit, după lungi negocieri a fost întocmită o
listă ministerială transmisă Regelui Ferdinand de către
N. Iorga, care i-a declarat Regelui: „O chemare a lui
Averescu, fie şi cu elemente de cârpeală, ar provoca
nemulţumirile cele mai legitime, şi ar duce, cu
elementele pe care le avem, la scenele cele mai...
violente”.
Însă N. Iorga nu ştia că Averescu fusese deja numit
de Rege prim-ministru. Reacţia partidelor politice care
deja îşi împărţise ministerele, a opiniei publice ce
susţineau aceste partide, a fost una extrem de negativă.
Se preconizau mari manifestaţii, care puteau conduce la
acte grave de violenţă.
Prefectul poliţiei Eracle Nicoleanu i-a
preîntâmpinat pe liderii acestor două partide să păstreze
liniştea, să fie calmi, să nu pună ceva la cale, căci
trupele erau deja cantonate în cazărmi. „Iar cum poate
generalul Averescu să conducă trupele, o ştiu toţi”, mai
adăuga acesta neutru.
Această învestitură surprinzătoare pentru toţi,
inclusiv pentru intimii Regelui Ferdinand, provenea de
la Ionel Brătianu, care a rămas fidel înţelegerii cu
Averescu. El i-a amintit Regelui că Prinţul Carol, care a
fost înlăturat ca succesor de la tron, poate reveni cu
ajutorul acestor partide.
Cu toate că Regele Ferdinand nu-l avea la inimă pe
Averescu, el a acceptat această soluţie, deoarece şi
revoluţionarismul ţărăniştilor şi regionalismul
naţionaliştilor îi inspirau îngrijorare.
Octavian Goga l-a asigurat pe Brătianu de
fidelitatea lui Averescu. Tot el a determinat plecarea
grupării Vasile Goldiş-Ioan Lupaş din Partidul Naţional,
cea ce a constituit un argument în plus pentru Rege, căci
partidul lui Averescu avea deja în componenţa sa
reprezentanţi ai populaţiei româneşti de peste munţi.
Revenirea la putere a Partidului Poporului a contat
şi la nerealizarea fuziunii dintre Partidul Naţional şi
Partidul Ţărănesc, decisă în 1924 şi amânată din cauza
neînţelegerilor.
250

251. La 30 martie 1926 guvernul Averescu a depus
jurământul. Noul guvern a dizolvat cele două camere şi
a organizat noi alegeri, care s-au desfăşurat pentru
Adunarea Deputaţilor pe data de 25 mai, iar la 28-30
mai şi 10 iunie pentru Senat.
Scrutinul a fost câştigat de Partidul Poporului şi
aliaţii lui care au obţinut 292 de locuri în Adunarea
Deputaţilor şi 105 în Senat. Al doilea s-a plasat Blocul
Naţional-Ţărănesc, cu 69 de deputaţi şi 8 senatori.
După alegeri Averescu, conştient de poziţia slabă a
partidului său în coaliţie, a încercat să atragă alte
partide mai mici. N-a izbutit.
Acest, al treilea, guvern Averescu, în activitatea sa
a fost nevoit să ţină seama de înţelegerile anterioare cu
Partidul Naţional Liberal a lui Ion Brătianu, din care
cauză libertatea de acţiune în executarea puterii i-a fost
oarecum limitată.
Totuşi prin unele măsuri economice Averescu a
încercat să scape de sub tutela prea apăsătoare a
liberalilor. „Măsurile” pe tărâm economic, care loveau
în interesele liberale, boala Regelui, „chestiunea”
Prinţului Carol, încheierea tratatului cu Italia, care,
după opinia liberalilor, au fost afectate interesele ţării,
i-au determinat pe liberali să se întâlnească cu
Averescu. Lucru produs la 25 octombrie 1926.
Ca urmare a acestei întâlniri, guvernul a întărit
măsurile de pază a frontierelor şi a prinţului Carol în
Franţa. Totodată liberalii au declarat la 20 noiembrie, că
dacă cineva va îndrăzni să tulbure liniştea în ţară, va
primi riposta cuvenită.
Presat pe de o parte de membrii partidului său şi
simţindu-se stăpân pe situaţie, Averescu a încercat să
iasă de sub tutela lui Ion Brătianu, întâlnindu-se cu
acesta la începutul lunii aprilie 1927. Brătianu i-a atras
atenţia lui Averescu că s-a abătut de la înţelegerea
convenită.
Averescu i-a răspuns uşor agasat: „Nu am n evoie de
sprijinul dumitale presant, căci dacă trebuie să stau la
guvern doar prin sprijinul dumitale prefer să părăsesc
guvernul. Iată, poftim şi ia guvernul!”
251

252. La 9 mai 1927, Regele Ferdinand i-a numit, după
modelul prusac, pe generalii Alexandru Averescu şi
Constantin Prezan protectori ai câte unui regiment,
onoare care era de obicei rezervată suveranilor străini.
Averescu a primit Regimentul I roşiori, iar Prezan
Regimentul 25 infanterie Vaslui.
Prin înţelegerea dintre Constantin Argetoianu şi Ion
Brătianu soarta guvernului Averescu era hotărâtă.
Regele Ferdinand era pe patul de moarte şi Brătianu
voia să fie el prim-ministru la moartea lui. Sub pretextul
de a forma un guvern de conciliere naţională, Regele şi
tandemul Brătianu-Barbu Ştirbey , acest Rasputin al
României, l-au impus pe Averescu să demisioneze.
La 4 iunie 1927, după amiază, la şedinţa guvernului
Averescu întârzie puţin, fapt care i-a pus în gardă pe
toţi care ştiau punctualitatea generalului.
Iată cum descrie Mihai Manoilescu această ultimă
şedinţă: „Generalul a trecut liniştit în cabinetul său şi a
revenit după zece minute, spunându-ne – ca şi cum ne-ar
fi amintit că plouă – că a semnat decretul pentru
numirea noului prim-ministru. Apoi ne-a cerut tuturor să
ghicim cine este acesta. Am răspuns cu toţii la rând, aşa
cum eram aşezaţi în jurul mesei. Cei mai mulţi, între
care şi eu, l-am numit pe Titulescu, alţii pe Ionel
Brătianu. Nimeni n-a ghicit adevărul. Atunci generalul
Averescu, plin de satisfacţie ironică, dar totuşi
inoportună faţă de un asemenea mo ment tragic, a lansat
bomba „Ştirbey”. A fost o exclamaţie de indignare,
ieşită ca dintr-o singură gură. Aşadar, s-a putut şi
ruşinea aceasta!”
Numirea lui Ştirbey, amantul Reginei Maria, în
fruntea guvernului, era considerată de toată lumea drept
o sfidare, aruncată de cei de la putere în obrazul tuturor,
în obrazul naţiunii.
Cercetările istoricilor demonstrează că generalul
Averescu putea prelua conducerea ţării după moartea
Regelui, însă n-a făcut-o, cum n-a făcut-o şi în celelalte
cazuri similare, când putea fi la un pas de a o face.
Mereu a rămas fidel Constituţiei şi Curţii Regale.
252

253. La 20 iulie 1927 a decedat Regele României
Ferdinand.
O problemă importantă pentru societatea
românească era acum succesiunea la tron. După
„boroboaţele” comise de Prinţul moştenitor Carol,
Averescu a fost de acord cu opinia privind înlăturarea
acestui Prinţ moştenitor, şi a susţinut decizia
Consiliului de Coroană, exprimându-şi regretul că încă
atunci, în 1918, nu s-a luat această măsură.
Unora dintre liderii Partidului Poporului nu le-a
plăcut cele spuse de Averescu, şi l-au rugat să nu-şi
exprime opinia în probleme care ţin de onoarea
partidului, fără să se consulte în prealabil „şi cu alţii”
din Conducere.
Carol, informat de acest spirit din Partidul
Poporului, la 27 septembrie 1927 l-a invitat pe generalul
Averescu la Paris pentru o discuţie. Prudent, Averescu a
refuzat sub motivul că nu voia să se întâlnească cu
preşedintele Franţei, care voia să-i ofere Cordonul
„Legiunii de Onoare”.
Întâmplarea făcu că Octavian Goga se afla atunci în
vizită în sudul Franţei, şi Averescu, operativ, îi
încredinţă lui misiunea să se întâlnească cu Carol.
Ulterior s-a considerat că acest gest a jucat un rol
negativ pentru Averescu şi partidul său. Goga, sub
influenţa lui Carol, a părăsit în 1932 Partidul Poporului,
ponegrindu-l pe Averescu.
La 24 octombrie 1927, când se întorcea din Paris
Mihai Manoilescu a fost arestat. S-au descoperit asupra
sa scrisori adresate de Carol lui N. Iorga, Ion Brătianu,
Alexandru Averescu, Iuliu Maniu. Manoilescu a fost
închis la Jilava, învinuit de încercare (tentativă) de
schimbare a ordinii dinastice.
În aceste scrisori, care nu au fost date publicităţii,
Carol cerea ca problema revenirii sale la tron după
moartea lui Ferdinand, să fie făcută publică şi că
poporul să-i decidă soarta...
…La începutul lui noiembrie 1927 o delegaţie a
Partidului Poporului, compusă din Averescu, N. Iorga,
Goga şi de o serie de deputaţi l-au vizitat pe Manoilescu
253

254. la închisoarea Jilava. Vizita sa întreprinsă la Jilava,
Averescu şi-a justificat-o ca o vizită privată, de
prietenie, nelegată de politică. Averescu i-a prezentat se
pare şi evoluţia crizei dinastice din timpul guvernării
sale, care în esenţă prevedea în final o împăcare dintre
tată şi fiu…
În 1926, Regele Ferdinand s-a întâlnit incognito la
Paris cu Prinţul Carol, rugându-l să se întoarcă în ţară.
Demersul lui Averescu s-a bazat pe elemente strict
juridice.
Manoilescu va scrie ulterior: „Pentru con ştiinţa
judecătorilor militari, demonstraţia pur logistică făcută
de cel mai mare general al războiului nostru însemna o
dezlegare morală capabilă să tranşeze frământarea
anterioară.” Cu trei voturi contra a două judecătorii
militari l-au achitat pe Mihai Manoilescu.
Averescu a făcut eforturi însemnate pentru a
consolida opoziţia. Eforturi consumate însă în van...
* * *
La începutul lunii iunie 1928 s-au încheiat lucrările
primei etape de restabilire a satului Mărăşti. Ziarul
„Adevărul” aprecia (şi pe bună dreptate) faptul ca un
mare succes: „Puţine localităţi din România au cunoscut
în timpul războiului un atât de mare contrast între
durere şi glorie ca Mărăşti. Aşezat pe creasta unui deal
ce domina regiunea, împrejurările l-au transformat în
formidabila întăritură ce adăpostea în pântece puhoaie
de duşmani. Şi le-a fost dat ostaşilor de sub comanda
generalului Mărgineanu, bravul comandant al Diviziei a
3-a, să cucerească această lucrare ce părea
inexpugnabilă (...) şi iată acum, după zece ani, generalul
Mărgineanu şi camarazii lui ne-au chemat să ne arate
făgăduinţa îndeplinită: noul sat Mărăşti, înălţat din
ruinele încă fumegânde din para războiului”.
După reconstruirea satului Mărăşti Societatea s-a
apucat să realizeze a doua etapă: înălţarea scriptei-
monument, adică a Mausoleului, piatra fundamentală
fiind pusă la 10 iunie 1928, în timpul festivităţii. A fost
semnat şi un act comemorativ, care a fost aşezat la
254

255. temelia construcţiei, în care se menţiona: „Azi, 10 iunie
1928, aşezatu-s-a piatra de temelie a scriptelor clădite
de către Societatea „Mărăşti” pe chiar câmpul de bătălie
şi pe locul unde în zilele de 22-27 iulie 1917 s-au dat,
sub comanda generalului Alexandru Averescu,
comandantul Armatei a II-a, crâncenele, glorioasele şi
victorioasele lupte împotriva armatelor germane”.
În prezenţa Reginei Maria, a Regelui Carol,
Prinţului Nicolae, primului ministru Nicolae Iorga, a
Mareşalului Averescu, a generalilor şi comandanţilor de
mari unităţi, în anul 1931 a fost inaugurat Mausoleul
Gloriei Armatei a II-a.
Ulterior aici va fi înmormântat şi Mareşalul
Alexandru Averescu, generalul Arthur Văitoianu şi
mulţi alţi generali, eroi ai acelei mari bătălii.
Un eveniment important a făcut ca lupta anticarlistă
să se domolească. La 24 noiembrie 1927 a murit pe
neaşteptate Ion I.C. Brătianu, care a dominat viaţa
politică românească aproape 25 de ani, un adversar aprig
al lui Carol.
Luând în consideraţie acest fapt, Averescu a
întreprins operativ câteva mişcări de apropiere de Carol,
considerând această apropiere ca singura modalitate de a
reveni la putere.
Între timp, situaţia social-politică din ţară se
înrăutăţea din ce în ce mai mult. Îngrijorat de acest fapt,
generalul Alexandru Averescu a adresat, la 6 aprilie
1930, o intelectualităţii ţării, îndemnând-o să participe
cât mai activ la viaţa politică.
Averescu scria în chemarea sa: „Din multe părţi se
simte o pornire de duşmănie care merge până la credinţa
că suprimarea lor ar fi o reală binefacere pentru
propăşirea neamului. E o greşeală în această judecată
pripită”.
El critica faptul că s-a ajuns ca ţara să fie condusă
de doi factori minori: Regele minor şi Regenţa. „S-a
scăpat din vedere că fără riscuri de ordin personal, nu se
poate închipui o promovare a intereselor obşteşti”, scria
Averescu.
255

256. Regenţa nu era capabilă să stăpânească situaţia din
ţară, agravată şi de adâncirea crizei economice. În acele
condiţii revenirea la tron a lui Carol al II-a reprezenta
pentru Averescu, ca şi pentru mulţi români, soluţia
salvatoare.
La 25 aprilie 1930 în localitatea elveţiană Bellizona
generalul Averescu, însoţit de viceconsulul român în
Italia, Nasini, şi de fiica acestuia, s-a întâlnit cu Prinţul
Carol, de fapt la invitaţia acestuia.
Averescu a promis că-l va întoarce pe Carol în ţară,
dar a pus trei condiţii: împăcare, fie şi de formă cu
principesa Elena, despărţirea de Elena Lupescu, o
reabilitare în faţa opiniei publice.
Prinţul n-a dat nici un răspuns clar, cerând timp de
gândire. Nemulţumit de şovăiala Prinţului, Averescu a
întrerupt brusc întâlnirea. Dar a intervenit familia
Soutzo, care îl însoţea pe Prinţ. L-au rugat pe Averescu
să aibă „îngăduinţă” şi să accepte o nouă întâlnire.
Carol a acceptat toate condiţiile puse de Averescu şi
planul de acţiune pentru a reveni în ţară.
În noiembrie 1930 Carol urma să debarce la
Giurgiu, iar Averescu, în acest răstimp pregătea la
Bucureşti o mare întrunire publică pentru ziua „Z”. Cei
adunaţi urmau să-l aclame pe Carol. În drumul său din
Giurgiu spre Bucureşti Prinţul urma să fie primit de
Regimentul 6 „Mihai Viteazul”, comandat de un carlist
înfocat, colonelul Paul Teodorescu. Pentru luna
septembrie a fost preconizată o nouă întâlnire, pentru
stabilirea zilei „Z”.
În „chestiunea închisă” Alexandru Averescu a
încercat să nu piardă iniţiativa în ce priveşte apropierea
de Prinţ. Însă evenimentele s-au desfăşurat în aşa fel,
încât generalul nu a mai fost în stare să influenţeze
decisiv. În cercul celor apropiaţi declară că atâta timp
cât va mai fi la putere Carol II, el nu va mai fi şeful
vreunui guvern. Aşa şi s-a întâmplat.
* * *
În cadrul manevrelor regale de palat, desfăşurate
pentru prima oară în Transilvania, Regele Carol al II-a
hotărî să acorde demnitatea de Mareşal al României
256

257. celor doi generali care corespundeau perfect cerinţelor:
lui Alexandru Averescu şi lui Constantin Prezan. Însă
nu s-a uitat nici pe el...
După cuvântarea Regelui, care a mulţumit tuturor
participanţilor la manevre, a mulţumit armatei care a
luptat eroic în războiul din 1916-1918, ministrul de
război, generalul Nicolae Condeescu a înmânat Regelui
bastonul de Mareşal.
Apoi Regele, în rang de Mareşal, a prezentat Cartea
de Mareşali pentru Alexandru Averescu, făcându-le
cunoştinţă celor prezenţi cu biografia lui militară,
începând de la voluntar în Războiul de Independenţă
până la Marea Victorie de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz.
Carol a subliniat, privind spre Averescu: „Pentru marile
însuşiri ostăşeşti şi faptele măreţe cu care ai împodobit
izbânda noastră naţională, te înalţ la rangul de Mareşal,
drept care îţi înmânez, spre cinstea oştirii şi răsplată
personală, însemnele acestei înalte demnit ăţi”.
Averescu şi-a exprimat recunoştinţa pentru înalta
demnitate, accentuând însă că această demnitate era să
fie mai preţioasă atunci, după marea bătălie de la
Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz. Generalul Constantin Prezan a
fost ridicat şi el la aceeaşi demnitate şi cu aceleaşi
ceremonii.
Cei doi proaspeţi Mareşali au defilat apoi în fruntea
Regimentelor lor, ai căror capi de onoare erau, onoare
conferită încă de Regele Ferdinand în 1927. Alexandru
Averescu şi Constantin Prezan, personalităţi cu
temperament diferit, cu o cultură şi talent militar
diferite, toată cariera militară nutrind unul faţă de altul
o antipatie deschisă, din momentul când la manevrele
regale, conduse de generalul Averescu, generalul Prezan
a fost înlocuit de către Averescu „din cauza
incompetenţei” în conducerea cavaleriei, au meritat pe
deplin totuşi această demnitate militară supremă.
Carol al II-a, lipsit natural de calităţi ostăşeşti,
chiar dezertor în Primul Război Mondial, care trebuia
împuşcat, nu avea nici un argument în trecutul său, care
să-i permită acordarea calităţii de Mareşal.
Autoproclamarea sa ca Mareşal urma să fie mascată cu
257

258. avansarea la această demnitate a celor doi generali
celebri Averescu şi Prezan.
Rangul militar suprem de Mareşal al României a
contribuit enorm şi imediat la creşterea prestigiului în
societatea românească a lui Averescu, recunoscut mai
mult ca un militar cu merite incontestabile, decât un fost
şef de guvern, ori de partid, care încet-încet dispărea de
pe arena politică.
… Ajuns pe tron, Carol al II-a a înlăturat partidele
tradiţionale de la putere şi a mizat pe Partidul Naţional-
Ţărănesc. Averescu s-a simţit jignit de faptul că a fost
neglijat.
Decretul? De fapt, sfătuit insistent şi de anturaj,
Regele voia cu orice preţ să prea puterea absolută în
stat. El a forţat şi a provocat la începutul lunii aprilie
1931 o gravă criză politică, încercând să creeze un
cabinet peste partide, în frunte cu Nicolae Titulescu. La
întâlnirea cu Titulescu, Averescu a respins formula
guvernamentală propusă de Rege. Dar, abil, l-a trimis pe
Octavian Goga să participe l-a negocieri şi, totodată, să
apere, prin Mihail Manoilescu, interesele Partidului
Poporului. Misiunea lui Goga a eşuat.
La 18 aprilie 1931 Nicolae Iorga a format guvernul.
Nemulţumit de acest pas al Regelui, şi la sugestia
apropiaţilor săi, Averescu avu intenţia să înapoieze
Bastonul de Mareşal. După care vorbi deschis despre
înlocuirea Regelui cu voievodul Mihai, dublat de
regenţă. Prin ziarul partidului a început o companie
contra Regelui.
Sub pseudonimul „XXX” a publicat un articol
devastator care se numea „Madame de Bary”, o
curtezană, care ar fi fost amanta multor demnitari şi
oameni de afaceri din Franţa pe timpul Regelui Ludovic
al XV-lea, şi care în final a înlocuit-o ruşinos pe Regină
la Curte.
Era evidentă comparaţia acestei curtezane cu Elena
Lupescu. Au existat atunci numeroase interpelări din
partea guvernului în Adunarea Deputaţilor precum că
articolul este de fapt un atac acid asupra Regelui. În
final n-a fost luată nici o hotărâre.
258

259. …În acest răstimp s-au tensionat la culme relaţiile
dintre Carol şi mama sa, care n-a permis implicarea
Reginei Maria în politică şi i-a stabilit reşedinţa la
Balcic.
Ambiţioasă, Regina nu a dorit să se împace cu
situaţia în care a fost adusă de fiul ei. Începu să caute
adepţi. Primul în lista ei a fost Mareşalul Alexandru
Averescu, fostul ei prieten din tinereţe, cu care
petrecuse nopţi de neuitat. Totodată, invitaţie a primit şi
fiul ei, Prinţul Nicolae.
Scopul Reginei era înlăturarea lui Carol de la tron şi
ea se declara regenta Prinţului Nicolae. Averescu nu a
acceptat răsturnarea forţată a lui Carol. Numai în
limitele legale, prevăzute de Constituţie.
Prinţul Nicolae a rămas fidel fratelui său şi Carol a
aflat despre „Co mplotul de la Balcic”, cum a fost numită
de istorici această ultimă tentativă a Reginei Maria să se
reîntoarcă la putere.
Deşi Averescu nu a acceptat planul Reginei, Carol
nu l-a mai primit la Curte până în primăvara anului
1933. În acest răstimp Carol a aplicat o lovitură aproape
mortală Partidul Poporului, convingându-l pe Octavian
Goga să-l părăsească pe Averescu.
La 4 martie 1932 Octavian Goga şi grupul său au
părăsit Partidul Poporului. Această dezertate în grup era
a treia din istoria scurtă a acestui partid, cândva
extraordinar de popular, datorită popularităţii
nemărginite a liderului său, generalul Alexandru
Averescu…
* * *
Au „dezertat” din partid oameni de valoare ca Ioan
Lupaş, Silviu Dragomir, Octavian Tăzlăoanu, pe care în
1921 Averescu l-a salvat de la ocnă, pentru afaceri
murdare în Ministerul Industriei şi Comerţului. Fapt
care a redus vădit popularitatea Partidului Poporului şi a
lui Averescu, care l-a apărat. Poftim şi mulţămita...
259

260. * * *
Între timp relaţiile lui Carol cu Iuliu Maniu, pe care
îl plasă în fruntea guvernului, deveniseră destul de
tensionate. Carol hotărî să-l scoată pe Maniu din jocul
politic cu ajutorul lui Averescu şi Grigore Filipescu,
atitudinea lor anticarlistă fiind bine cunoscută de toţi.
Averescu confirmă că n-a fost niciodată contra Coroanei
în întregime. Doar a unor membri din familia Regală.
Manevra lui Carol nu a dat însă rezultatele dorite.
Popularitatea Gărzii de Fier, condusă, la acel timp,
de Corneliu Zelea Codreanu era în creştere. Averescu,
preocupat de problema revigorării partidului, evident
slăbit din cauza dezertărilor, văzu în Garda de Fier o
posibilitate de a-şi salva ad-hoc partidul.
* * *
Pentru a se consolida în societate Garda de Fier,
avea nevoie, fireşte, de popularitatea Mareşalului
Averescu. În vara anului 1933 Corneliu Codreanu a
iniţiat o întâlnire cu Averescu. Însă Averescu, prudent
cum era, a evitat întâlnirea directă cu el. Convorbirile
au fost purtate de alţi lideri ai Partidului Poporului.
* * *
După asasinarea de către legionari a primului
ministru liberal I.G. Duca la sfârşitul anului 1933,
Averescu a întrerupt numeroasele convorbiri cu Garda
de Fier, nefiind de acord cu metodele brutale ale
mişcării, care puteau conduce la nimicirea sistemului
democratic din ţară.
Averescu scria semnificativ în ziarul partidului:
„Nu credeam să fie cineva care să aprobe acest act de
demenţă sălbatică atât de în dezacord cu caracteristica
firii românilor. Dar nu-i mai puţin adevărat că
atentatorul nu este un fanatic ci mai degrabă victima
unei mentalităţi nenorocite care stăpâneşte lumea
noastră politică. Toţi se consideră că au căderea de a-şi
spune cuvântul în politică şi de a-şi spune în ultimă
instanţă cu autoritatea competinţei de necontestat”.
260

261. Consultând jurişti „de forţă” ai ţării, Constituţia,
Averescu căuta căi legale de interzicere a Gărzii de
Fier. Însă n-a găsit motivul. În procesul acestor
investigări descoperi însă ceva nou, despre care doar
bănuia, dar nu putea crede: Carol purta tratative cu
Garda de Fier, pentru instalarea dictaturii personale.
Rezultatul acestor cercetări în teren l-au amărât
profund. Concluzia: un organism politic ca Garda de
Fier avea dreptul, conform legilor existente, să activeze
legal. Ca urmare, avertiză că lichidarea ad-hoc a unor
astfel de mişcări cu forţa, poate conduce la rezultate
categoric opuse. Din propria experienţă, parcursă în
1907, el avertiza societatea că asemenea măsuri pot
deschide o cascadă de violenţe în viaţa ţării, apreciind
că „Tactică mai greşită decât aceea de a combate un
curent subversiv sau crezut primejdios prin măsuri care
să nu fie de o perfectă legalitate nu mai există”. Numai
prin Lege prin aplicarea „strictă şi neîntârziată” a Legii
vedea Averescu anihilarea eficientă a acestei mişcări „a
acestui tip de activitate socială”…
La alegerile din decembrie 1933 Partidul Poporului
a obţinut doar 1.58% din voturi. Partidul şi Averescu, ca
factori politici nu mai valorau nimic. El înţelese că
visul său de a mai reveni o dată la putere va rămâne
doar vis.
La 30 decembrie 1933, printr-un decret al
Consiliului de Miniştri a fost introdus regimul stării de
asediu, care se prelungea din şase în şase luni, fapt care
a stârnit mari discuţii (de fapt „nemulţumiri”) în
societate.
…Dar, ca şi în 1911, soarta părea şi acum de partea
lui Averescu. În februarie 1934, aflându-se la vila sa din
Turnu Severin a fost chemat de Rege, care i-a propus
fotoliul de prim-ministru. Averescu a pus câteva
condiţii acceptate de Rege fără discuţie, fapt care l-a
pus în gardă. Însă marea dorinţă de a mai reveni încă o
dată la putere i-a redus la minimu m prudenţa.
Sosit în Capitală, a fost imediat primit de Rege,
care însă, lucru surprinzător, acum se arătă mai puţin
dispus de a-i încredinţa formarea unui nou guvern.
261

262. Averescu înţelese în sfârşit, că devenind robul visurilor
sale n-a analizat amănunţit situaţia. Carol îl folosi în
două scopuri: să facă presiune asupra actualului guvern
prin invitarea sa la Curte şi să zădărnicească un
eventual complot ofiţeresc contra lui Carol.
Indignat la culme, Mareşalul revine la Turnu
Severin. Însă Carol şi anturajul său îl tratau deja ca pe o
persoană vinovată pentru o eventuală instituire a unui
regim personal. Ar fi fost, în imaginaţia cuiva, singurul
capabil dintre toţi militarii să asigure controlul Armatei,
în rândurile căreia avea şi în continuare o influenţă
masivă.
…În martie-aprilie 1934 Regele, l-a trimis de
nenumărate ori la Averescu pe Constantin Argetoianu,
care şi-a cerut scuze pentru ce făcuse, evitând să
rostească deschis cuvântul trădare. Când îşi făcu prima
oară apariţia, Averescu îl întreabă direct:
- Câţi galbeni vei câştiga din această călătorie?
Directitatea generalului îl luă prin surprindere. Nu
ştiu, pur şi simplu, ce să răspundă.
Se obişnuise cu un om cald. Pauza a durat destul de
mult. În sfârşit Argetoianu bâigui:
- Am venit cu o propunere din partea Regelui. Şi
îndrăznesc să vă asigur de tot respectul meu.
- Ce doreşti, să-mi spui, generale?
- Scuzele mele, domnule Mareşal...
- Lăsă prostiile. Ştii că n-o să te iert niciodată. Însă
te ascult.
- Măria Sa Regele Carol al II-lea vă propune
colaborare.
- De când Carol a devenit pentru tine „Măria Sa”?
întreabă cu vădit dispreţ Averescu.
- Cu toţii suntem supuşii, copiii familiei Regale!
exclamă cu un fel de patos de moment Argetoianu.
- Nu ţin minte să am vreun motiv să mă consider
copilul lui Carol!
- Supuşii oricărui suveran sunt copiii lui!
- Nu mai spune! De unde ai mai auzit aşa prostii!
Doar eşti destul de deştept!
Derutat complet acesta doar bâigui:
262

263. - Aşa se vorbeşte la Curte.
- Bine. Vreau să aud ce vrea „Măria Sa”, spuse cu
acelaşi dispreţ Mareşalul.
- Vă aduc la cunoştinţă că sunteţi preferatul Regelui
în perspectiva instituirii unui regim de autoritate.
- Spuneţi-i lui Carol că o să mă gândesc. Averescu
se ridică şi, fără nici un cuvânt părăsi locul întâlnirii.
Argetoianu plecă. Peste câtva timp a fost descoperit
complotul militar condus de locotenent-colonelul Victor
Precup, care a contribuit mult la înscăunarea lui Carol,
dar care a fost marginalizat de camarila lui Carol…
Arestarea lui Precup a produs nemulţumiri în
armată, agravate de măsurile întreprinse de generalul
Uică, ministrul de război, în privinţa înaintărilor în
corpul ofiţeresc.
16 ofiţeri au redactat o scrisoare adresată Regelui în
care îşi exprimau nemulţumirea că avansările în armată
se fac pe nemotivate, datorită relaţiilor cu camarila
regală. Scrisoarea a fost transmisă Mareşalului
Averescu, care, la rândul său, a transmis-o imediat
Regelui.
Situaţia era prielnică pentru instaurarea unui regim
monarhic personal. Trebuia format un guvern nou, în
timpul căruia urma să fie modificată Constituţia, care
oferea Regelui împuterniciri excepţionale. Rolul lui
Averescu urma să fie hotărâtor, deoarece el trebuia să
prezideze guvernul şi să asigure sprijinul Armatei.
Argetoianu s-a întâlnit cu Averescu, dar Mareşalul
nu împărtăşi planul Regelui, preferând mai întâi alegeri,
apoi schimbarea Constituţiei.
În perioada în care purta tratative cu Argetoianu,
Averescu reluă, prudent, vechiul acord cu Gheorghe I.
Brătianu, formând în final Frontul Constituţional.
Publicarea acestui acord a prezentat un dublu şantaj: a
lui Brătianu contra liberalilor şi a lui Averescu contra
Regelui. Dar rezultatul final al acestui demers a fost
întărirea guvernului.
…Regele Carol şi-a continuat negocierile cu
Mareşalul pentru a găsi o formulă convenabilă de
guvernare. La 23 mai 1934 Regele l-a invitat pe
263

264. Averescu la o convorbire, sub pretextul nemulţumirilor
din Armată, după avansările din 10 mai 1934.
Gheorghe G. Mironescu va relata discuţia pe care a
avut-o ulterior cu un general din armată activă, pe care,
la întrevedere Regele l-a întrebat ce crede despre
Mareşalul Averescu. Generalul a răspuns franc:
„Mareşalul Averescu este mai p opular în Armată decât
Majestatea Voastră”.
Averescu n-a fost de acord cu modificarea
Constituţiei prin decret regal afirmând: „Înainte de a da
o Constituţie nouă, ar trebui dărâmată cea existentă,
ceea ce ar însemna o lovitură de stat”. În schimb el a
acceptat să conducă un guvern „peste partide”. Totul a
rămas să se hotărască peste câteva zile.
…La 26 mai în spitalul-clinică dr. Gerota din
Bucureşti soţia, i-a murit glorioasa Primadonă a Operei
din Milano, Clotilda Caligaris. Părăsise Teatrul de
Operă din Milano, cel mai renumit Teatru din lume,
Italia şi a venit în România, o ţară puţin cunoscută în
Europa, devenind soţia unui sublocotenent dint-o armată
oarecare din Europa de Sud-Est. A murit, cum relatează
contemporanii, fără suferinţe.
* * *
Clotilda Caligaris i-a fost lui Averescu o soţie
fidelă, pe care el a iubit-o cu adevărat şi sincer.
…În mod obişnuit, în popor se spune că în spatele
unei personalităţi deosebite stă o femeie puternică.
Clotilda Mareşal Averescu a fost o astfel de femeie .
Şi-a urmat soţul peste tot, pe unde l-a aruncat soarta
ostăşească plină de nesiguranţă şi primejdii. Şi-a urmat
soţul şi în Moldova, dedicându-se cu un devotament fără
margini răniţilor şi orfanilor. În primăvara anului 1917,
a creat orfelinatul care i-a purtat numele şi unde au fost
găzduiţi inclusiv două sute de copii. Tot în oraşul de pe
Siret a pus bazele unei şcoli de menaj cu restaurant şi a
Teatrului „Mărăşti”. La Piatra Neamţ a înfiinţat o
colonie pentru orfanii de război, unde au primit hrană,
adăpost şi instruire peste o sută de copii care îşi
pierduseră părinţii.
264

265. După război şi-a continuat consecventă nobila operă
de caritate, înfiinţând între altele, Cercul de gospodine
şi atelierul „Roiul”, destinat dezvoltării industriei
casnice. Cu câtva timp înainte de moarte, Clotilda
Mareşal Averescu se ocupa de înfiinţarea unei case de
odihnă de lângă Câmpina.
Toţi cei care au cunoscut-o i-au apreciat categoric
generozitatea şi bunătatea.
Corpul neînsufleţit al Clotildei Mareşal Averescu a
fost depus la Căminul „Spiru Haret”, instituţie fondată
de ea. Duminică, 28 mai 1934, a avut loc, la Bucureşti,
un serviciu religios şi mai apoi o ceremonie funerară.
Alexandru Averescu a fost însoţit de fiica sa adoptivă
Silvia şi de către Petre Papacostea, secretarul său
particular. Guvernul a fost reprezentat de primul
ministru Gheorghe Tătărescu, dr. C. Angelescu şi de
Richard Franasovici.
În seara aceleiaşi zile, trupul neînsufleţit al
credincioasei soţii a Mareşalului a fost transportat la
Turnu Severin, la vila lor celebră. Luni, 29 mai 1934, în
cadrul unei ceremonii simple şi scurte (nu s-a rostit nici
o cuvântare), a avut loc înhumarea.
* * *
…Regele îl rugă telefonic pe Averescu să vină la
Palat. În încheiere adăugă scurt: „Să nu zăboveşti! Am
nevoie de dumneata”, de fapt conta partea a doua a
frazei. Ştia că Averescu nu „zăboveşte” niciodată. Apoi
îl trimise pe Argetoianu să-l însoţească. Pe drum spre
capitală foştii prieteni (totuşi) şi colaboratori au
discutat problemele viitorului guvern.
Însă la Bucureşti îi aştepta o surpriză. Criza se
rezolvase şi Regele şi-a schimbat planurile, renunţând la
înlocuirea guvernului şi la instituirea dictaturii sale.
Rezistenţa opusă de Averescu în problema modificării
Constituţiei prin decret, l-a decis pe Rege să colaboreze
mai departe cu guvernul Tătărescu, mult mai uşor de
dirijat decât Averescu.
Mareşalul Averescu a fost profund indignat de
purtarea Regelui, cu toate că bănuia că acesta dorea cu
265

266. ajutorul lui să-i pună de fapt la punct pe liberali. Pentru
mo ment, o manevră reuşită.
La 17 iunie 1934 studenţimea creştină bucureşteană
l-a invitat pe Mareşal pentru a-i exprima marea ei
recunoştinţă „pentru tot ce a făcut şi făcea pentru Ţară
şi Popor”.
Pentru a împiedica planurile urzite de Rege şi
Argetoianu de instalare a unui regim personal, la 28
iunie 1934 Averescu s-a întâlnit cu Iuliu Maniu şi
Grigore Filipescu. Au discutat despre necesitatea
coordonării eforturilor pentru a împiedica modificarea
Constituţiei, îndepărtarea Elenei Lupescu, scoaterea din
funcţie a prefectului de poliţie Bucureşti.
Iuliu Maniu trebuia să acţioneze în Transilvania, iar
Partidul Poporului şi Partidul Naţional Liberal
(georgist), condus de Gheorghe I. Brătianu – în Vechiul
Regat şi Basarabia. Dar naţional-ţărăniştii au rămas
pasivi, n-au trecut la acţiune. Explicaţia? Nu erau siguri
că acţiunea lor nu va fi declarat ă ilegală.
La 5 ianuarie 1935, partidul lui Averescu şi cel al
lui Gheorghe Brătianu au creat Frontul Constituţional
formând structuri ale Frontului la nivel judeţean şi
central. La întrunirea de la Iaşi din 7 noiembrie 1935 a
fost criticat guvernul Tătărescu: pentru încălcarea
Constituţiei, restrângerea drepturilor cetăţenilor prin
diferite metode. Mai apoi la Front au aderat încă două
formaţiuni mici.
Averescu a susţinut mişcarea lui Mihail Stelescu,
care avea divergenţe cu liderii Gărzii de Fier, fiind în
cele din urmă exclus din Gardă. Cu banii daţi de
Averescu, Stelescu a înfiinţat o publicaţie „Cruciada
Romanismului”, care începuse demascarea activităţii
Gărzii şi a liderului ei Corneliu Zelea Codreanu.
Reacţia acestora veni repede. La 16 iulie 1936
Stelescu a fost împuşcat. În ziarul „Îndreptarea” a fost
publicat un articol al lui Averescu în care acesta
condamna dur legionarismul. Unul dintre liderii mişcării
legionare Ioan Moţa i-a adresat lui Averescu o scrisoare
deschisă, ameninţându-l cu moartea. „...Pentru mine este
mai scu mp viitorul ţării, decât orice galon şi decât orice
266

267. persoană ridicată la indiferent ce situaţie socială, şi de
aceea am ţinut să aflaţi câtă indignare clocoteşte în
inima legionară împotriva unei asemenea josnicii a unui
mareşal care face cauză comună cu un trădător”.
Alexandru Averescu niciodată n-a fost adeptul unor
idei totalitare, luptând pentru apărarea Constituţiei, a
regimului parlamentar, drepturilor cetăţeneşti. Cu toate
aceste a fost învinuit de sprijinul şi încurajarea mişcării
de dreapta.
În iulie 1936 la Chişinău, Averescu a ţinut un
discurs politic întitulat „Dictatura şi Comunismul”, unde
a vorbit contra instalării unor regimuri atât de stânga cât
şi de dreapta. Era convins că orice progres se poate
realiza doar „pe calea evoluţiei, pe care nu se poate păşi
decât călăuziţi de judecata serioasă, liniştită”.
Ţăranul român este genetic anticomunist, căci nu
vrea să i se ia pământul, tot ce socoate că este a lui, a
familiei sale. Averescu era convins că răspândirea
ideilor comuniste de orice partid, mişcare ori persoană
privată, era una extrem de periculoasă, căci „slăbea
puterea de rezistenţă a statului român”.
Acest discurs rostit la Chişinău a fost comentat pe
larg de presă. Au prevalat aprecierile gen „cuvântarea a
fost o lecţie de înţelepciune din care orice cetăţean al
ţării poate învăţa”, „cuvântarea mareşalului reprezenta
şi un avertisment pentru toţi cei care erau tentaţi de
calea dictaturii”. Alexandru Averescu se impunea iarăşi
şi iarăşi ca omul autorităţii legii, raţiunii şi echilibrului.
Dar, nici alianţa cu Partidul Naţional Liberal
(georgist) în cadrul Frontului Constituţional, n-a salvat
Partidul Poporului de la descompunere. Nu a ajutat nici
autoritatea lui Averescu. Liderii partidului au încercat
să facă o fuziune cu partidul georgist, însă nu a fost de
ajuns nici asta.
Frontul Constituţional nu mai prezenta o forţă
politică reală, având un număr redus de aderenţi.
Situaţia se agrava şi prin neînţelegerile dintre liderii
partidelor, Brătianu urmărind acum să refacă unitatea
liberală sub conducerea sa.
267

268. În acest context, Averescu consideră oportun să reia
contactele cu Octavian Goga şi Constantin Argetoianu,
propunându-le o alianţă, ca în trecut, în cadrul
Partidului Poporului.
* * *
Criza de la sfârşitul lui 1936 şi începutul lui 1937,
l-au îndepărtat pe Mareşal de la Curte. Pe lângă
slăbiciunea partidului său o altă cauză a fost apariţia
Notiţelor zilnice din războiu, care l-au nemulţumit pe
Carol, acesta considerându-se un erou al războiului, şi
nu dezertor. Când Averescu a fost propus de cineva în
fruntea guvernului, Carol a exclamat „Dar mai e posibil
după cartea pe care a scris-o?!”.
Însă Carol continua să se teamă de Averescu şi nu s-
a hotărât să-l excludă şi din Consiliul de Coroană, care
a fost convocat la 9 aprilie 1937, luându-se în discuţie
situaţia Prinţului Nicolae, fratele lui Carol al II-lea,
care refuza să renunţe la legătura sa cu Ioana Doletti
(Săveanu), oficializată printr-o căsătorie ce contravenea
statutului familiei Regale.
Averescu a susţinut propunerea de a-l exclude pe
Prinţul Nicolae din casa Regală.
…Uitat de Rege, marginalizat din societatea de vârf
a ţării, Alexandru Averescu a organizat o consfătuire a
tuturor foştilor prim-miniştri, foşti preşedinţi ai
corpurilor legiuitoare şi foşti primari generali ai
Capitalei, cu scopul de a discuta regimul stării de
asediu.
La 22 aprilie 1937, din cei 99 de invitaţi, la şedinţă
au fost prezenţi doar 14. Printre ei era şi vechiul său
prieten şi consătean generalul Arthur Văitoianu, cu care
se împăcase după februarie 1918. Mulţi din cei invitaţi
nu mai credeau în posibilităţile Mareşalului de a
schimba ceva în societate.
Dobrescu, fost primar general al Capitalei, unul din
cei care nu s-au prezentat, a spus într-un cerc intim:
„Mareşalul Averescu căuta soluţii pentru a înlăturarea
anarhiei şi a abuzului, imoralitatea şi licheismul, dar nu
le va găsi în sfaturi şi conciliabule. Nu există decât o
268

269. singură soluţie: apel la naţiune, dar nu la naţiunea din
cafenele, de pe trotuare sau din taberele ţărăniste”.
Serviciile secrete au semnalat că unii comandanţi de
mari unităţi ai Armatei Naţionale şi-au declarat sprijinul
pentru Mareşalul Averescu în cazul în care acesta se va
hotărî să treacă la acţiune.
Mareşalul declară însă categoric: „Nu urmăresc
decât reabilitarea vieţii Statului şi a Coroanei prin
constituţionalizare, morală şi ordine, şi n-am intenţia de
a da o lovitură de forţă”.
În luna mai 1937 au fost prinşi şi condamnaţi
ucigaşii lui Stelescu. Averescu a salutat această decizie,
care i-a nemulţumit însă pe legionari, împingându-i să
emită o circulară sub iscălitura generalului Zizi
Cantacuzino, învinuindu-i pe toţi cei care susţineau
trădarea lui Zelescu.
La începutul lunii iunie 1937 Mareşalul a avut o
întâlnire cu Gheorghe I Brătianu pentru a revigora
Frontul Constituţional. Au criticat dur camarila de la
Curte.
Averescu i-a propus iarăşi lui Brătianu fuzionarea
celor două partide, formând un partid unic sub
denumirea Partidul Liberal al Poporului în frunte cu
Gheorghe I. Brătianu, de fapt fiul lui Ion I.C. Brătianu,
care a avut încredere deplină în Averescu în momentele
cruciale ale ţării. Era un fel de mulţumire, cu toate că
toată viaţa sa în politică a fost marcată de lupte contra
lui Ion I. C. Brătianu. Cu mici excepţii, fireşte.
…La mijlocul lunii iunie 1937 Averescu a convocat
consiliul de conducere a partidului, unde s-a discutat
situaţia partidului şi măsurile de a-l scoate din „situaţia
letargică” în care se afla. Mareşalul şi-a anunţat intenţia
de a se retrage de la conducerea efectivă a partidului,
având o vârstă înaintată. La rugămintea anturajului
intim al Mareşalului, el a decis să rămână totuşi până la
alegerile următoare.
Fiind conştient de posibilităţile limitate ale
partidului său, Averescu începe tratative cu diferite
partide şi mişcări politice pentru a forma „carteluri”
electorale. S-a întâlnit şi cu Octavian Goga, în fruntea
269

270. guvernului. Goga a respins orice colaborare. Doar
fuziunea cu partidul său, Partidul Naţional Creştin.
Oferea în schimb şase locuri în viitorul Parlament.
Averescu nu a fost de acord.
Alegerile generale din decembrie 1937 au pus
Partidul Poporului în pragul dispariţiei. În total 0,83%!
Dezastru… Dar unul previzibil.
La evenimentele ce au condus în final la decesul
parlamentarismului democratic din România, şi la
instalarea unui regim personal al Regelui Carol al II-lea,
Averescu nu a avut nici o contribuţie, fiind deja un om
de rând.
La 10 februarie 1938 împreună cu toţi liderii
partidelor a fost convocat într-o audienţă la Rege. Aici
acesta l-a întrebat pe Mareşal ce părere are despre
intenţia lui (a Regelui) de a forma un guvern de uniune
naţională. Alexandru Averescu declară imediat că va
susţine eforturile Regelui pentru restabilirea ordinii în
ţară.
La 11 februarie 1938 a fost format guvernul condus
de Patriarhul Miron Cristea, compus din personalităţi
provenite din diferite partide. A fost constituit şi un
„Co mitet de patronaj”, format din foşti prim-miniştri. În
acest comitet au mai intrat: Arthur Văitoianu, Gheorghe
Tătărescu, Alexandru Vaida-Voievod, Nicolae Iorga, dr.
C. Angelescu, Gheorghe G. Mironescu şi alţii. Octavian
Goga şi Iuliu Maniu au refuzat să participe.
Introdus în acest comitet, Averescu a transmis
conducerea Partidului Poporului lui P.P. Negulescu.
La 30 martie 1938, Regele a instituţionalizat
Consiliul de Coroană, în calitate de organ de stat
consultativ, consilierii fiind numiţi prin decret regal.
Tot în această zi, prin decret regal, au fost
desfiinţate şi partidele politice. În acest mod a dispărut
de pe arena politică românească inclusiv Partidul
Poporului, care în ultimii ani era o formaţiune formală,
iar membrii de conducere fiinţau, din umbra fostei glorii
a Mareşalului Averescu şi se mângâiau cu amintirile
când destinul ţării depindea de ei.
270

271. Prin prestigiul său militar şi activitatea sa politică
Mareşalul Alexandru Averescu a fost un adversar
redutabil al intenţiilor regelui Carol al II-lea şi ale
camarilei sale de a institui un regim personal.
Poziţia sa categorică în aceste probleme au condus
la marginalizarea Mareşalului din viaţa politică şi din
activitatea curentă a cercurilor puterii.
Ajuns la o vârstă înaintată şi dorind ca cineva să nu
interpreteze greşit tot ce a făcut el în viaţa sa, Mareşalul
Alexandru Averescu hotărî să-şi publice „Notiţe zilnice
din războiu”, prin care a dorit să transmită generaţiei
tinere experienţa sa de ostaş şi de om politic, cu
speranţa că vor fi de folos.
L-a început a dorit ca Notiţele… să fie editate după
moartea sa. Apoi hotărî să înfrunte,aşa cum putea numai
el, „toate minciunile şi calomniile referitor la persoana
sa”.
* * *
Notiţele au apărut la începutul anului 1937 la
Editura „Cultura Naţională”, având un succes deosebit.
Primul tiraj de cinci mii de exemplare s-au vândut în
patru zile. Au mai fost trase două tiraje de câte 10 mii,
care s-au vândut foarte repede. 15000 de exemplare
vândute ulterior în două luni a fost o cifră remarcabilă
pentru epoca respectivă.
Acest succes extraordinar a determinat Institutul de
Arte Grafice şi Editura „Apolo”să publice o nouă ediţie.
Pentru moment, Memoriile lui Averescu deveniseră
evenimentul editorial cel mai discutat. Toate ziarele au
analizat Notiţele…, pe care le-au considerat o mărturie
deosebit de preţioasă pentru istoria războiului de
întregire naţională.
De exemp lu, în ziarul „Adevărul” Teodorescu-
Branişte nota: „Este firesc să ne întrebăm cât a păgubit
ţara prin şicanarea fără rost a acestui mare comandant”.
Generalul Alexe Tanasiu care îl cunoştea pe
Alexandru Averescu din anul 1886, a făcut o
recunoaştere senzaţională, aducând la cunoştinţa
publicului român mărturisirile unui membru al
271

272. delegaţiei militare austro-ungare care a vizitat, în 1912,
România, că generalul Averescu este mult superior, sub
raportul pregătirii de specialitate, decât generalul von
Hoetzendorf, şeful Marelui Stat Major al Armatei
monarhiei dualiste.
Horia Oprescu scria în „Vremea” că Notiţele…
oglindeau toată tragedia războiului: „Greşeli dinainte şi
după mobilizare. Erori elementare de tactică. Capricii şi
invidii personale satisfăcute pe spinarea ţării.
Lichelism. Uşurinţă. Incompetenţă. Vorbe mari.
Caractere mici...”
Memorialistul Pompiliu Constantinescu remarca
faptul că în ansamblu lectura Notiţelor… era foarte
igienică, deoarece dădea jos stratul de poleială aşternut
pe evenimentele dramatice din anii 1916-1918 şi prin
această caracteristică volumul reprezenta „singura
confesiune a unei personalităţi publice româneşti fără
poza istorică şi fără ipocrizia oficioasă”.
…Regele Carol al II-a s-a supărat foc căci
Averescu, în opinia sa, deschidea „pagina trădării de
ţară”, înfăptuită de Carol, fapt ascuns de familia regală.
Dar indiferent de aprecieri şi atitudini, Notiţele…, a
rămas una dintre cele mai valoroase cărţi de Memorii
din istoriografia românească. Petru Otu, reputat
cercetător militar, le consideră un document istoric
indispensabil pentru cercetarea războiului de întregire
naţională, pentru buna cunoaştere a unei epoci decisive
din istoria ulterioară a României.
E P I L O G
A murit un ostaş... A murit în somn, fără chinuri
trupeşti şi sufleteşti. S-a oprit inima unui mare Ostaş al
Neamului Nostru. La 3 octombrie 1938, în locuin ţa sa
din Şoseaua Kisseleff nr. 57, unde mai locuiau copiii lui
adoptivi, Ion, locotenent, şi Silvia. Mai târziu sosi şi
fidelul său secretar şi colaborator Petre Papacostea,
chemat de copii.
Fiind la staţiunea Kissingen, unde supravieţuise
unui atac de cord, dar se simţea în putere, cu o dorinţă
272

273. de viaţă de invidiat, auzi de moartea Reginei Maria, fapt
care l-a impresionat puternic.
Rămase singur dintr-o pleiadă de personalităţi de
vază a vieţii politice româneşti, ceea ce l-a făcut să
exclame spontan: „Dispare lumea în care am trăit”. Nu
mai era în viaţă nici extraordinara sa soţie, Primadona
Operei din Milano, Clotilda Caligaris Mareşal Averescu,
pe care a iubit-o o viaţă.
Cu câteva zile înainte de a deceda îşi comandase un
frac nou: peste câteva zile avea audienţă la Rege, iar în
după-amiaza de 2 octombrie îşi notă câteva idei referitor
la politica externă, despre care urma să discute cu
Regele. Era optimist...
* * *
Guvernul i-a organizat funeralii naţionale, cu un
program extrem de larg. Un număr impunător de
bucureşteni şi delegaţii din toată ţara i-au adus un ultim
omagiu celui, despre care Regele Ferdinand, care era un
duşman deschis al Mareşalului, pe patul de moarte a
spus: „Dacă nu era Averescu, nu era România”.
Pe data de 6 octombrie, la Ateneu, a avut loc o
ceremonie funerară la care au participat Regele Carol al
II-lea, viitorul rege Mihai, consilieri regali, membrii
guvernului, generali şi ofiţeri, reprezentanţi ai înaltului
cler şi ai instituţiilor de stat, şi o mulţime enormă de
simpatizanţi.
În această zi toate instituţiile de stat, de învăţământ
nu au lucrat.
…Orchestra intonă marşul funebru „Amurgul
zeilor”. Au vorbit generalul Gheorghe Arge şeanu,
ministru de război, P.P. Negulescu, în numele foştilor
membri ai Partidului Popular. Din partea consilierilor
regali a vorbit prietenul şi pământeanul Mareşalului
generalul Arthur Văitoianu.
Când cortegiul funebru s-a îndreptat spre Gara de
Nord, toate clopotele bisericilor din Bucureşti au bătut
în semn de cinstire pentru cel care a fost un mare om de
stat, un Mareşal recunoscut prin biruinţele sale în
Războiul de Reîntregire a Naţiunii.
273

274. Trenul mortuar s-a deplasat spre Mărăşeşti, oprindu-
se treptat în staţiile Ploieşti, Buzău, Râmnicu-Sărat şi
Focşani, unde armata, prin detaşamente speciale, şi-a
prezentat onorul militar. În toate staţiile mulţimi enorme
de oameni au ţinut să aducă un ultim omagiu
Mareşalului.
La Mărăşti sicriul a fost transportat cu automobilul.
Acolo a avut loc o nouă ceremonie. Într-un scurt discurs
generalul Gheorghe Vălleanu a amintit de cariera
militară şi politică a MAREŞALULUI ALEXANDRU
AVERESCU.
Sicriul cu trupul neînsufleţit al Mareşalului
Alexandru Averescu a fost depus în scripta special
pregătită din incinta mausoleului. Astfel, se încheia
viaţa pământească a acestui Mare Basarabean.
274