Cartea lui Mihai Babele explorează tinerețea lui Isus Hristos, combinând elemente narative cu teme filozofice și istorice. Autorul își propune să ofere o perspectivă umanizată asupra lui Isus, punând accent pe anii săi de formare și experiențele care l-au influențat. Lucrarea include și fotografii din Palestina, menite să îmbogățească înțelegerea cititorului asupra locurilor sfinte.

1. MIHAI (MICHAEL) BABELE
16 ani necunoscuţi
din viaţa lui Isus
NUVELĂ

2. Cuvânt înainte.
Această carte a fost gândită nu numai spre folosul celor pe care îi preocupă
curent problemele filozofiei şi istoriei universale, celor care au o pregătire specială în
domeniul teologiei, ci şi pentru spectrul larg al publicului fără pregătire specială.
Din puţinul câte poate face un om, am încercat să împărtăşesc această carte şi
altora. Despre Isus Hristos, în diferite ipostaze, s-a scris mult şi diverse. Eu am încercat
să-l văd, să-l gândesc ca om. E o perioadă de formare legată în special de cunoaşterea
culturii şi civilizaţiei tibetane şi hinduse.
Am imprimat cărţii un accentuat ton narativ, îmbinând artisticul şi realul, mai
ales când e vorba de descrierea ambianţei. Cele câteva subiecte colaterale introduse în
ţesătura lucrării cred că îşi au şi ele rostul lor: până la urmă întregesc într-un fel, în
opinia mea, subiectul principal. Nu pretind că ofer noutăţi absolute, dar mi se pare că
cititorul nostru cunoaşte foarte puţin de exemplu perioada de tinereţe, incipienta, de
formare a lui Isus Hristos.
Ce a rezultat? Cititorul, fireşte, să judece.
Am scris cu sinceritate şi plăcere, pornind de la ideea că pentru o bună
înţelegere şi apropiere de cele sfinte ele trebuie cunoscute mai ales şi mai întâi în
dimensiunea lor umană, reală. Cred că nimic din cele sfinte nu e mai durabil dacă nu e
cunoscut mai întâi în aşezarea lor omenească, prin izvoarele lor terestre.
Mai notăm că am inclus în carte şi o serie de fotografii. Sunt diverse persoane
din ţara noastră, în pelerinaj de suflet şi de cunoaştere, prin locurile sfinte din
Palestina. Au şi ele funcţia de a apropia textul de cititor.
Am făcut această carte cu răceala absolută a omului care nu are în vedere alt
scop decât să descopere nuanţa cea mai fină şi cea mai justă a adevărului.
Eu ca om, ca patriot, ar trebui să mă strădui să înfăţişez lumii un Isus care să
aibă trăsăturile, culoarea naţiunii mele şi rasei la care aparţin. Însă ceea ce prezint
publicului este un Hristos în marmură albă, nepătată de nimeni şi de nimic, un Isus
simplu şi pur, asemănător sentimentului pe care el l-a creat. Aşa apăru Isus poporului.
Despre Isus sunt scrise multe cărţi de o valoare universală, tractate ştiinţifice,
lucrări istorice şi filozofice. Însă nici o lucrare nu desfăşoară anii de tinereţe a lui Isus,
anii de formare, anii de zbuciumă sufletească, anii de îmbogăţire spirituală, anii de
căutare ce e a lui…
Lectură plăcută.

3. Autorul.
Isus Hristos s-a născut în localitatea Betleem. Copilăria însă şi-a
petrecut-o în orăşelul Nazaret, în Galileea, care până la el nu era cunoscut decât de cei
ce locuiau prin împrejurimi. Întreaga lui viaţă a fost desemnat cu numele
„Nazariteanu”. Anul lui de naştere a pus începutul unei ere noi.
Isus a crescut şi a trăit într-un mediu exaltant. În copilărie, aproape în
fiecare an, făcea de sărbători o călătorie la Ierusalim. Pentru iudeii provinciali,
pelerinajul acesta era o solemnitate plină de bucurii. Aceste călătorii erau aproape
întotdeauna focare de agitaţie, îl puneau pe Isus în contact cu sufletul poporului
său, şi, fără îndoială, îi inspirau deja o antipatie puternică faţă de cusururile
reprezentanţilor oficiali ai iudaismului. Dar Dumnezeul pe care îl afla el acolo nu
era acela al lui. Mai degrabă era Dumnezeul lui Iov, sever şi teribil, care nu da
dreptate nimănui.
Ca cel mai mare copil în familie, începând de la şase-şapte ani, se scula în
zori împreună cu părinţii. Pe mama o ajuta la gospodărie, iar apoi se ducea în
atelier la taică-său ajutându-l şi pe el cu ce putea. Iosif îşi iubea feciorul, care i se
născuse când el se afla la puşcărie.
La puţin timp bătrânul dulgher Iosif a murit. Starea materială a familiei
după moartea lui Iosif s-a înrăutăţit brusc. Mama lui, Maria, se străduia în fel şi
chip să-şi hrănească familia. Muncea din zori şi până în noapte, dar tot n-o putea
îndestula. Isus vedea cum se chinuieşte mama lui, încercând să-i hrănească cu ceva
măcar odată pe zi. Când ea, din neputinţă să facă ceva, plângea, el se apropia şi o
liniştea aşa cum poate linişti un copil de doisprezece ani. Acest gest al lui o bucura
nespus de mult pe Maria, îi da forţe şi speranţa că totul va fi bine.
x x x
…Odată la marginea Nazaretului s-a oprit la popas o caravană de cămile
şi măgari încărcaţi cu marfă, care făcea drum din Europa Occidentală spre India
şi China. Vecinul lor, Ali Saad, se pregătea să plece şi el cu această caravană spre
India şi China. Încărcase trei cămile cu marfă, şi acum căuta doi căpăstrari pentru
a conduce cămilele. Isus îl cunoştea bine, căci Ali venea des pa la Iosif, care îi
acorda diferite servicii. Se adresă cu rugămintea să-l ia ca căpăstrar. Ali ştia în ce
sărăcie trăieşte Maria cu copii, dar totuşi l-a trimis să ceară voie de la mama.
-Mamă, Ali mă ia de căpăstrar. Ne dă banii pe loc pe trei ani înainte.
Ea se uită cu milă la el. Propunerea lui salva familia de nevoi. Banii
primiţi pe trei ani înainte erau tocmai ce le trebuiau lor acum. Şi totodată scăpa şi
de o gură în plus. Dar răspunse încet:
-Trebuie să mai creşti. N-o să rezişti prin pustiuri.
-Sunt puternic, mamă – spuse el şi apucă un pietroi mare şi vru să-l
ridice. Însă îl scăpă jos. Dar nu se pierdu şi apucă unul mai mic şi îl aruncă destul
de departe.
-Vezi că nu sunt mic, spuse el bucuros că s-a isprăvit cu a doua piatră.

4. -Bine, fiule. Dumnezeu să te păzească.
Peste trei zile caravana a plecat. Se ducea bucuros că a scăpat de fraţii,
care nu-l prea iubeau, şi că ia fost de folos mamei sale. A fost angajat pe trei ani. I
s-a repartizat locul de la coada caravanei, şi când bătea puţin vântul, tot praful se
ducea spre ei. Cu prima cămilă mergea însuşi Ali, pe a doua o ducea un bărbat în
vârstă, al treilea mergea Isus. Caravana se deplasa în astfel, ca popasul să fie
acolo, unde era apă şi ceva hrană pentru cămile şi măgari. Era un drum de
caravană, bine ştiut de cei care o conduceau.
Trecuseră deja pustiurile Iordaniei, trecură râul Eufrat, de unde se
începea Babilonul, locurile pe care el visa să le vadă, ascultând de mic copil
legendele despre aceste meleaguri, de măreţia şi bogăţia celor ce au trăit mulţi ani
în urmă pe aici. Babilonul se menţiona des în predicile rabinilor iudei, şi el avea
impresia că iudeii sunt originari de acolo.
Însă caravana a trecut departe de Bagdad, oraşul principal şi capitala
Babilonului. Ei îşi continuau drumul prin pustiuri şi stepe cu ceva verdeaţă. Era
greu pentru cei maturi, căci mâncau o dată pe zi, iar caravana se deplasa ziua
întreagă fără oprire. Cămilele puteau merge trei-patru zile fără hrană şi fără apă.
Măgarii însă zbierau înfiorător, cerând mâncare şi apă.
Isus suporta totul în tăcere, nu s-a adresat niciodată la Ali cu rugămintea
de a fi cât de puţin cruţat, fiind copil. Se considera matur, promiseră acolo, la
Nazaret, că nu se va plânge de condiţiile în care se va afla. Însă Ali văzu în ce stare
era acest copil, care strângând din dinţi, mergea împreună cu cei maturi. I-a mărit
porţia de mâncare, iar noaptea nu-l mai trezea să stea de veghe. Şi aceste mici
facilităţi îl ajutau să învingă greutăţile suportate cu greu de cei maturi.
Au trecut râul Tigru şi acum se deplasau pe teritoriul faimosului Imperiu
Persan. Întâlneau tot mai des caravane încărcate cu mărfuri procurate în
legendarele ţări orientale-India, China şi din Persia , care se întindea cu hotarele ei
peste multe ţări. Ziua era o căldură înăbuşitoare, iar noaptea se lăsa frig. Însă el,
obosit, nu simţea nimic.
Peste cam vre-un an şi jumătate au ajuns în sfârşit pe meleagurile Indiei,
despre frumuseţea şi bogăţiile căreia se povesteau legende, iar mărfurile produse
în această ţară erau foarte apreciate în Occident.
-Suntem în provincia Pakistan, spuse Ali, care mai fusese pe aici.
-Oamenii de aici sunt mai întunecaţi la piele chiar ca cei din Persia, se
miră Isus.
-E o rasă aparte, cu o cultură foarte veche. India după teritoriu este cam
de trei ori mai mare ca Persia.
-Dar ce religie au?
-Induismul, adică religia poporului hindus. Numai că la ei se numeşte
altfel. Se pare că budism. Dar pe parcurs vei afla tot ce te interesează. Avem mult
de mers pe acest teritoriu.
Caravana s-a oprit într-un oraş, după părerea lui Isus, uriaşi. Numai
piaţa, unde Ali şi-a vândut marfa, părea mai mare decât Nazaretul său natal.
Studia acest conglomerat de rase, de naţiuni, de triburi pitoreşti şi diverse, care în
parte erau nomade şi care colindau diferite ţări şi meleaguri. Însă piaţa îi egala pe

5. toţi. Şi aici femeile erau mai active, ele făceau ce le mai multe şi mai scumpe
cumpărături.
Văzu nişte bărbaţi cu ochii înguşti, pielea galbenă şi nasul puţin turtit.
L-au interesat şi se adresă la Ali:
-Ce fel de oameni sunt aceştea?
-Sunt munteni. Trăiesc sus în munţi. Dar tot aceiaşi rasă o vei întâlni
mai departe, în China şi în alte ţări orientale. E aşa zisa rasă galbenă.
-Dar ce, nu ne întoarcem acasă?
-Nu, am o comandă şi plecăm în China, unde trăiesc numai de aceşti cu
ochii înguşti.
Încărcaţi, au pornit iarăşi la drum, care nu mai era pentru el un drum
atât de greu ca până în India. Crescuse, se făcu mai înalt, adăugă în putere fizică.
Chinezii s-au dovedit a fi o naţiune mai mică de statură decât oricare
alta, din câte le văzuse el până acum. Şi galbeni, aşa cum i-a spus Ali. Însă erau
nişte meşteşugari de invidiat şi foarte harnici. Nu văzu ca cineva din ei să steie şi să
nu facă nimic.
Au trecut mai mult de trei ani de la plecarea lor din Nazareth. Şi abia
acum Ali, încărcat iarăşi cu marfa, care trebuia vândută în India, porni înapoi.
Termenul de angajare expirase şi Isus era liber. Însă el, la rugămintea lui Ali,
continua să meargă cu caravana şi să ducă de căpăstru cămila. Dar nici o altă
posibilitate de a ajunge acasă nu avea, decât să rămână cu Ali, sau… să se ducă cu
altă caravană.
Au mers iarăşi mult şi greu până au ajuns în oraşul indian unde fusese
doi ani în urmă, la acee aşi piaţă. Până ce Ali se ocupa de realizarea mărfii, Isus îşi
ceru voie, şi se plimba prin piaţă. Piaţa orientală este şi astăzi o enigmă pentru
omul care nimereşte prima oară în vârtejul ei. E ceva greu de descris. Cum se
spune, trebuie să vezi cu ochii tăi, să simţi atmosfera acestei lumi, puţin cunoscută
în ţările civilizate.
Plimbându-se, văzu o adevărată grămadă de oameni care strigau, apoi se
văicărau ca la comandă. Curios, se apropie şi el. Însă nu vedea nimic. Tot
împingând-ui pe cei care stăteau în cale, trecu la un loc de unde se vedea ce se
petrece pe piaţă. Un bărbat îmbrăcat în veşminte locale, cu un bastonaş în mână,
ţinea în palmă o femeie, întinsă drept, şi nemişcată. A făcut aşa cu ea un cerc, spre
mirarea şi uimirea tuturor, apoi a aşezat-o pe o masă, o luă pe umăr şi aşa mai
făcu un cerc. Femeia tot acest timp a stat întinsă şi ţeapănă, şi fără să deie semne
de viaţă. Apoi o depuse iarăşi pe masă. Spuse ceva atingând uşor femeia cu
bastonul. Ea se ridică brusc sub strigătele şi aplauzele celor prezenţi. Se ridică şi
făcu o închinăciune celor adunaţi, care se mirau şi aplaudau şi mai tare. Apoi luă o
farfurie şi trecu cu ea pe la cei prezenţi. Fiecare arunca în ea ce monede avea. Isus
a aruncat şi el o monedă măruntă. Când se apropie, văzu că e o fetişcană cam de
vârsta lui.
Bărbatul a spus ceva în dialectul local, suflecă mânecile, arătând că nu
are nimic ascuns, după care începu să scoată din gură panglici de toate culorile.
Au trecut cinci, zece minute, iar el tot mai scotea şi scotea. În sfârşit terminând, se
închină în faţa celor prezenţi.

6. Adolescentul Isus a rămas vrăjit de ceea ce văzuse. Dacă i-ar fi spus
cineva, nu ar fi crezut! Însă totul s-a petrecut în faţa ochilor lui. Se făcu foarte
curios. Voia să ştie şi el secretele acestei capacităţi extraomeneşti. Dar unde poate
învăţa? De la cine? Vru să întrebe, însă nu cunoştea limba locală. Revenind la
caravană, îl întreabă pe Ali:
-Nu ştiţi unde se învaţă toată minunea această? şi îi povesti lui Ali ce
văzuse.
-Am auzit că la nord, sus în munţi este o ţară, unde sunt adunate duhuri
ale diferitor popoare şi oameni deştepţi. Călugării de acolo cunosc această ştiinţă.
Dar drumul încolo e extrem de greu şi anevoios. Nu toţi dintre cei care s-au pornit
încolo, au şi ajuns. Asta e tot ce ştiu.
Isus nu putu dormi. În ochi avea scena cu fetiţa care era dusă pe palmă ca
o frunză. De unde avea acel bărbat atâta putere fizică? Nu părea aşa voinic. Dar
oricât de voinic n-ar fi omul, nu poate duce o femeie pe palmă. Însă cum o ducea
acel din cerc? Înţelegea că acolo era ascunsă o taină, cunoscută probabil doar de
un cerc restrâns de oameni. O dorinţă mare, o dorinţă arzătoare i-a împlut inima,
tot corpul – dorinţa de a cunoaşte şi el aceste taine ale naturii, sau puterea
nemărginită a omului, pus la diferite încercări. Oare ce fel de oameni or fi ei? Cum
arată? Cui se roagă? Cum se roagă?
Aceste întrebări îl frământau pe tânărul Isus. A doua zi plecă din nou
acolo, unde văzuse minunile ce nu-i dădeau pace. S-a dus cât se poate mai aproape
de făcătorii de minuni. La un moment i se păru că adoarme, nu putea gândi, o
ceaţă deasă parcă se lăsase asupra acestei mulţimi care nu se mişca, uitându-se
ţintă la cei care făceau „minuni”. Văzu cum zbură fetiţa cea de ieri, apoi mai
zbură şi un tânăr. Gloata se uita vrăjită la toate aceste minuni şi nimeni nu scotea
un sunet.
Porni înapoi spre caravană. Mergea încet, să poată analiza ce văzuse.. Azi
văzuse mai multe minuni ca ieri. Însă iarăşi n-a înţeles nimic. Şi dacă Ali are
dreptate, ca să studieze aceste minuni, trebuie să plece în ţara ceea muntoasă, unde
se zice, era concentrată toată înţelepciunea lumii. Numai acolo, pe loc, va avea
posibilitate să studieze şi să însuşească secretele şi înţelepciunea universală.
Luând ferm această decizie, se apropie de Ali
-Vreau să plec în ţara cea muntoasă de care mi-aţi vorbit. Să învăţ ceva
nou.
-Ce să-i spun mamei tale? De ce rămâi?
-Nu cred că sunt prea mult aşteptat acasă. O gură în plus. Am lucrat un an
mai mult la dumneata. Jumătate din bani mii daţi cu mine, iar cealaltă jumătate,
mamei.
-Când te întorci?
-După ce însuşesc măcar ceva din toată înţelepciunea lumii, după ce o să fiu
gata să ajut oamenii simpli, atunci şi mă voi întoarce.
Ali ia dat banii cuveniţi, ceva merinde, o torbă, şi îi dori drum bun. Ali
vorbise cu cineva care pleca cu o caravană de măgari în partea de nord, şi Isus a
plecat cu ea. Tot Ali l-a aranjat ca căpăstrar în această caravană, ca el să poată
câştiga ceva şi astfel să păstreze banii primiţi de la Ali. Isus începu să înveţe

7. limba hindi, vorbită nu numai în India, dar şi în ţările ce aveau hotar cu ea. Peste
două luni se înţelegea destul de bine cu induşii.
Caravana se porni din oraşul Dgiabalpur în drum spre oraşul
Lakhnau. Nu trecu o lună de zile şi au ajuns la un râu mare, care se numea
Gange. După un popas de două zile, până au fost angajaţi localnicii pentru a
transporta caravana pe malul opus, Isus conversa cu căpăstrarii băştinaşi,
aflând de la ei multe lucruri interesante. Iar seara se duceau în localitatea
vecină şi ascultau cum cântau fetele, care se adunau pe malul râului. Erau
melodii deosebit de duioase, iar cântecele în general erau triste, de dor, pline
nostalgie după o viaţă mai bogată, mai frumoasă. Iar fetele, femeile, erau tot
atât de frumoase, de duioase, ca şi cântecele ce le cântau. În context cu natura
frumoasă, cu munţii împăduriţi, cu şoaptele apei ce se scurgea din munţii nu
prea înalţi, se uita de toate nevoile, de viaţa grea.
Totodată, din discuţiile cu localnicii a aflat, că ţara care îl interesează
pe el se numeşte Tibet, şi se află departe, departe în munţi. Când le-a spus că
scopul călătoriei lui este de a vedea şi studia această ţară, localnicii au dat
numai, privindu-l doar cu un fel de compătimire. Înţelese că şi ei se temeau de
această ţară cu atâtea secrete, cu atâtea fenomene neînţelese de ei, cu oameni
care făceau minuni.
Ajunşi la Lakhnau, caravana s-a împărţit în două. O parte, mai mare,
pleca mai departe la vest, spre Pakistan, iar cealaltă trebuia să meargă în
Tibet. Aici s-au început problemele pentru stăpânii de marfă. Nimeni din
localnici nu vroia să se angajeze să plece cu caravana în Tibet. Se temeau de
tot ce era legat de această ţară.
Isus însă primi cu bucurie această veste. Era o şansă de a ajunge în
sânul acestei ţări atât de misterioase! Văzând ce probleme au stăpânii, le-a
propus ajutorul său, fapt care mai întâi i-a mirat. Acest tânăr nu numai că nu
se teme, dar şi vrea să-i ajute. I-a sfătuit să-şi formeze echipa nu din băştinaşi,
ci din contra, din oameni care nu ştiu ce e Tibetul. Ca pildă a propus să
strângă echipa din arabi, care nu ştiau nici limba, nici obiceiurile locale.
Această propunere le-a plăcut. L-au rugat să-i ajute în acest sens. Isus dă
acordul şi se duse în piaţă unde văzuse că se adunau de obicei arabii. Care din
arabi nu se pregăteau să se întoarcă acasă, s-au angajat. Isus, prin efortul
căruia se rezolvase o problemă atât de grea, a fost numit mai marele peste
căpăstrari, cu funcţii de control. I s-a mărit de două ori solda. Faptul care l-a
bucurat mult, căci ştia că respectiva caravană nu mergea chiar până în inima
Tibetului, unde voia el să ajungă. În drum spre tainele Tibetului va avea
nevoie destul de mulţi bani.
Din Lathnau caravana s-a îndreptat spre Katmandu, un oraş în
provincia Nepal. Munţii deveneau tot mai înalţi şi mai înalţi. Măgarii urcau
tot mai greu povârnişurile abrupte. Tot mai des şi mai des căpăstrarii
trebuiau să pună şi ei umărul, ajutând măgarii. Caravana făcea tot mai des
popasuri. Iar acestea deveneau tot mai lungi şi mai lungi.
Isus ajuta peste tot, unde era nevoie. Muşchii de la picioare şi de la
mâini îl dureau, însă el îşi impunea să meargă mai departe, suportând cu

8. dârzenie aceste dureri. Spre surprinderea lui însă, observă că pe zi ce trecea,
mergea tot mai uşor: se obişnuise cu drumul, iar muşchii de la picioare, îi
deveneau tot mai rezistenţi..
Jumătate de an au mers până la Katmandu. După un popas bun, făcut
aici, au pornit spre punctul final, orăşelul Ngamring, din Tibetul de Sud,
situat destul de departe de hotarele Indiei. Şi iarăşi urma un drum anevoios în
munţi. Dar acest drum, care era tot la fel de lung ca şi precedent, îl parcurse
mult mai uşor. Organismul lui tânăr rezista uşor la greutăţi, călindu-se el
însuşi şi călindu-i spiritul şi voinţa lui Isus.
Trecerea peste râul de munte Ţangpo, cu un curs furtunos, care mai
departe se transformă în marele râu indian Brahmaputra, a fost şi ea extrem de grea.
La Ngamring, un orăşel mic, situat nu departe de râu, primi banii câştigaţi.
Începu să adune date despre această ţară, care acum îl interesa şi mai mult. Va face
totul ca să izbutească. Nu avea de ales. Era decizia lui fermă.
x x x
În ultimele câteva secole, regiunea asiatică a devenit obiectul unui interes
nemaivăzut pentru savanţii din toată lumea, pentru călători şi tot felul de aventurieri.
Şi în zilele noastre acest interes nu dispare. Ţările situate în această regiune - Tibet,
India şi Nepal - se bucură de o atenţie deosebită. În multe state europene interesul faţă
de aceste ţări avea caracterul unei adevărate „psihoze de masă”. Toţi vroiau să facă
cunoştinţă cu o cultură străveche, păstrată aproape neschimbată până în zilele noastre,
care a lăsat urme adânci în inima cercetătorilor, a oferit întregii lumi mii şi mii de
descoperiri uimitoare, dar şi au impus mii şi mii de oameni să privească viaţa
cotidiană cu alţi ochi, din alte puncte de vedere ale progresului uman.
Tibetul este deseori numit „Acoperişul Lumii” şi este absolut adevărat.
Platoul Tibetului este cel mai imens platou de munte în lume, aflat la 5000 m altitudine
deasupra nivelului mării.
Suprafaţa – 2,5 milioane de kilometri pătraţi.
Populaţia – 6 milioane de tibeţi şi 7,5 milioane de chinezi.
În 1949, înainte de invazia chinezilor în Tibet, populaţia chineză costituia
doar circa 200 mii de persoane. După ce rezistenţa armatei Tibetului a fost înfrântă de
milioanele de soldaţi chinezi, înarmaţi şi susţinuţi şi de sovietici, s-au început
represaliile. Se nimicea metodic populaţia autohtonă, iar în locul ei au fost aduşi
chinezi. Am trecut şi noi prin asta, numai că în loc de chinezi am avut „mare noroc de
ruşi” care s-au purtau de fapt şi mai urât, şi mai crud ca chinezii în Tibet. Conducerea
în exil a Tibetului s-a adresat în repetate rânduri în ONU, însă nu a fost adoptată nici o
rezoluţie. Apoi, după ce populaţia chineză a depăşit la număr populaţia autohtonă, a
fost formată Regiunea Autonomă Tibet, în componenţa Chinei. Acum nici un
referendum democrat, dacă aşa ceva se poate organiza în China, nu poate da
independenţă Tibetului, căci chinezii, care acum sunt în majoritate, vor câştiga orice
alegeri, vor putea respinge orice decizie care nu le convine.
Tibetul este împărţit în trei provincii: Centrală, Nord – Est şi Sud – Est.

9. Se vorbeşte în limba tibetană, care ţine de grupul lingvistic tibeto – burman.
Ţările care înconjoară Tibetul sunt: India, Nepal, Butan, China şi Burma.
Pe drapelul naţional al Tibetului, interzis de autorităţile chineze pe teritoriului
Tibetului, sunt înfăţişaţi lei din zăpadă pe fundalul de raze roşii şi albastre, şi soarele.
Tibetul este bogat în zăcăminte minerale, care de fapt a şi fost motivul
principal de cotropire a lui de către China, care nu este dispusă să accepte formarea
statului independent, Tibet. Este vorba de uraniu, litiul, petrol, crom, cu valoare
strategică importantă. Ele s-au dovedit să fie acea funie, care a strangulat libertatea
acestui stat, care a creat valori spirituale imense şi pe care continue să le păstreze şi în
prezent.
Alte bogăţii minerale sunt: ferul, aurul, bauxite, arama, cărbunele, sarea şi încă
o mulţime de altele
Fauna este reprezentată de: cerbi, oi, aşa - zisele oi albastre, iaci, o specie de
bizoni de munte, foarte apreciaţi de localnici, antilope şi gazele de munte, de măgarul
sălbatic, raţa roşie şi alte specii de animale şi păsări necunoscute europenilor.
Are cinci lacuri mari. Tot cinci dintre cele mai mari râuri din Asia, inclusiv
Indul, Mekongul şi Brahmaputra îşi au începutul în Tibet. Aşadar, jumătate din
populaţia globului pământesc trăieşte pe cursul inferior al acestor râuri.
Tot ce este legat de proveninţa tibetanilor este învăluit de taină. Una din
legende aparţine religiei Bon, alta budismului, care mai târziu a înlocuit religia Bon.
Capitala Tibetului este oraşul Lhasa.
În anul 1929, după ce conducătorul de atunci al Uniunii Sovietice, Iosif
Visarionovici Stalin, georgian de origine, împreună cu părtaşii săi au distrus gruparea
adversă în frunte cu Lev Davâdovici Troţki(Bronştein), un alt evreu, Lazăr Naumovici
Kaganovici, a rostit cuvintele, care au pus începutul epocii de teroare comuniste, care
n-au avut şi nu mai au analogie în istoria lumii. La o conferenţă de partid l-a numit pe
Stalin „tată al tuturor popoarelor lumii”, expresie care i-a plăcut foarte mult lui Stalin,
şi care pentru aceasta l-a făcut pe Kaganovici un apropiat, egal într-un fel cu
apropiatul lui Dumnezeu. Stalin l-a chemat la el pe Gleb Bokii, conducătorul cu
drepturi nelimitate a unei din secţiile VCK( KGB), care nu i se supunea conducătorului
atotputernicului VCK(KGB), ci doar lui Stalin…
Anul 1922. Pe Lenin, conducătorul oficial al Rusiei Sovietice, care la acel
moment era paralizat, mai bine spus înebunise, Stalin, Secretarul General al
partidului bolişevic, l-a exilat la Gorki. Practic el rămase astfel stăpân în ţară.
Ambiţios cum era, şi-a pus scopul să prea puterea deplină în mâinile sale. Însă avea o
opoziţie puternică din partea lui Troţki şi adepţii lui.
Troţki era un orator foarte bun. Lovitura de stat, dată de comunişti ca
revoluţie, a fost plănuită şi înfăptuită anume de Troţki. Tot el a câştigat războiul civil,
fiind comandant suprem al forţelor revoluţionare bolşevice. Stalin era subalternul lui,
pe care Troţki l-a înjurat în repetate rânduri că nu se isprăvea cu sarcinile puse.
În persoana lui Troţki Stalin avea în faţa sa un adversar de temut, dar fiind şi
faptul că Stalin era şi un orator prost, care, pe de asupra mai vorbea şi prost ruseşte.
Şi atunci el hotărî să formeze o secţie specială în VCK, care să se ocupe cu fenomenele

10. paranormale, cu scopul de a găsi o soluţie de influenţă asupra maselor. Conducătorul
acestei secţii a fost numit un bun cunoscut de al său, Gleb Bokii, care şi până la
revoluţie se ocupa de această problemă.
Stalin, ca fost elev la colegiul teologic, auzise de puterile şamanilor, care în
Rusia dominau mai la răsărit de râul Volga, unde populaţia nu aderase la creştinismul
ruşilor impus uneori cu baioneta. Îşi aveau religiile lor legate de ocultism, şamanii
cărora făceau uneori minuni.
O temă deosebită a activităţii lui Bokii era Tibetul, pe atunci ţară
independentă, şi India. Bokii a organizat şi a condus două expediţii în India. Totodată,
colaboratorii săi colaborau intens cu şamanii din Siberia. Însă nu toţi şamanii vroiau să
colaboreze cu ei. Şi atunci aceştia de regulă erau împuşcaţi. Şamanismul a furnizat
mult material pentru cercetarea evenimentelor paranormale.
…Spre anul 1929 secţia lui Bokii înregistrase succese vizibile în acest domeniu.
Dar ceva lipsea. Acel ceva era nodul spre descoperirea mult râvnită de Stalin. Însă
nimic nu se mişca din loc. Se formase parcă un adevărat perete peste care nu se putea
trece. Pentru orice eventualitate, când va fi chemat de Stalin şi n-o să poată lămuri
insuccesul, avea pregătită o idee, în care el nu credea, dar Stalin, care mai era şi
superstiţios, putea să creadă. În asta vedea el, Bokii, o şansă de a nu fi împuşcat. Şi
iatăl chemat şi stând în poziţie de drepţi în faţa lui Stalin.
-Cum ne merg treburile, tovarăşe Bokii, Stalin îl privi atent, prietenos. În
schimb lui Bokii i se tăiase răsuflarea. Aştepta această întrebare, era gata de răspuns,
însă privirea lui Stalin, la prima vedere prietenoasă, nu promitea nimic bun.
-Suntem la ultima etapă, tovarăşe Stalin, spuse el abia auzit..
-Când avem rezultatul final?
-Tovarăşe Stalin, ne trebuie o expediţie în Tibet.
-De ce n-aţi trimis-o?
-Problema a apărut acum, la ultima etapă. Detaşamentul colaboratorilor mei
fac ultimele pregătiri pentru expediţie. Cu ei vor merge şi colaboratori ai Academiei de
Ştiinţe.
-Care e scopul expediţiei?
-Să ajungă în regiunea Şambala, unde până acum n-a călcat picior de străin.
-Ce e cu Şambala asta?
-Nu ştie nimeni precis. Se presupune că este o regiune în Tibet, în care se află
concentrată toată înţelepciunea universală, şi unde sunt adunate într-un loc duhurile
celor mai înţelepţi oameni.
-Ce ne dă nouă asta?
-Cine va ajunge la Şambala, şi va cunoaşte această învăţătură, îşi va putea
supune întreaga lume, întreg Universul. Însă încolo pot ajunge numai câţiva călugări
dintre localnici.
-De ce?
-Sunt şapte trepte de trecut pentru a ajunge acolo. Şambala se traduce din
dialectul local ca „tărâmul nevăzut”, şi este păzită de duhurile ce se găsesc acolo.
-Şi cum o să ajungă expediţia noastră acolo?
-Nici nu se pune problema de a ajunge acolo. E imposibil! Scopul expediţiei este
de a ajunge cât mai aproape de ea.

11. -Iarăşi îmtreb cu ce ne alegem dacă nimerim în Şambala?
-Începând cu a treia treaptă, fiecare treaptă-şi are înţelepciunea sa, tainele sale.
Cred că ajungând la treapta a patra, rezolvăm problema pusă. Nu cred că cineva din
străini va ajunge cândva mai departe.
-Spionii noştri din Germania au transmis că liderul Partidului Naţional –
Socialist, care se bucură de o influenţă mare asupra nemţilor, un oarecare Şiklgruber,
pregăteşte şi el o expediţie în Tibet. N-am acordat atenţie la această informaţie, dar
după ce mi-ai spus ce e acolo, cred că şi el vrea să facă ceea, ce vrem şi noi.
-Sunt convins! Vrea să pună mâna pe putere în Germania.
-Trebuie să-l întrecem. Ai înţeles?
-Da, tovarăşe Stalin.
-Cu ce se poate ajunge mai repede încolo?
-Alt mijloc mai rapid decât avioanele nu ştiu. Ajungem până la hotarele ţării
noastre cu China, iar de acolo pe jos, cu măgarii, nu e departe.
-Avioanele pot lua numai un om. Luaţi câte avioane vă trebuie.
-Ordonaţi vă rog ca organele locale să pregătească măgarii, merinde şi pe cineva
din localnici, care cunoaşte bine drumul spre Tibet.
-Vei avea tot ce-ţi trebuie.
-Ca expediţia să nu se reţină din diferite motive, am organizat trei detaşamente,
care la un interval de o lună, vor merge pe urmele expediţiei precedente. Ultima
expediţie o conduc eu.
-De ce?
-În caz de succes, trebuie lichidaţi toţi martorii.
-Bravo, mi-ai ghicit gândurile.
-Şi încă ceva. Trebuie reţinută cu orice preţ expediţia germană.
-Structurile respective vor primi ordin.
Expediţia nu a avut probleme. O adevărată armadă de avioane au dus membrii
expediţiei şi toate echipamentele necesare la destinaţie, aterizând de nouăsprezece ori
pentru a se alimenta cu combustibil. Organele locale făcuseră tot ce li se ordonase. Şi
expediţia, în frunte cu un localnic, a trecut hotarele Chinei, fără să se întrebe de cineva.
Drumul în munţi era anevoios. După un timp, produsele de hrană se terminase. Se
hrăneau din ceea ce puteau vâna. Peste două luni au dat de o localitate unde au putut
procura hrană. Încălţămintea se rupsese, dar localnicii nu aveau nici aşa. Au mai
cârpit ce au putut.
Călăuza, care cunoştea dialectul tibetan, întreba de toţi unde se află Şambala.
Nimeni nu ştia nimic. Totuşi s-a găsit cineva care a arătat unde trăia un călugăr budist,
care ştia ceva de ea.
Pentru o recompensă destul de mare, acesta a consimţit să ducă expediţia până
ce va depăşi treapta a doua. Mai departe a refuzat categoric să meargă. Însă
conducătorul expediţiei, colaborator veci al VCK, care a trimis pe lumea cealaltă sute
de oameni nevinovaţi, a râs în sinea sa, convins că dacă ajung la treapta a doua,
călugărul va fi astfel „lucrat”, încât va fi bucuros să meargă, numai să scape de
chinurile la care va fi supus. El era meşter la aşa ceva şi o făcea cu o plăcere greu de
ascuns.

12. Peste o jumătate de an, ajunşi la a doua treaptă, la un moment dat membrii
expediţiei şi-au dat seama că rămase fără călăuză. Parcă întrase în pământ, cu toate că
era păzit de doi colaboratori cu experienţă.
Primele două trepte nu dădeau nimic. Abia după a treia se deschidea ceva din
secretele Şambalei. Ne ştiind încotro să meargă, au hotărât să meargă înainte, în munţi.
Însă n-a trecut nici jumătate de oră când primul măgar s-a lăsat pe picioare,
s-a întins şi a murit. Până s-au porăit cu primul măgar, să vadă ce a avut, a murit al
doilea. Ceilalţi măgari s-au încăpăţinat şi nu s-au mai mişcat din loc, cu toate că erau
bătuţi fără milă.
Conducătorul ordonă membrilor expediţiei să ia fiecare numai ce era mai
necesar şi să meargă mai departe. După ce au înnoptat, dimineaţa trei oameni nu se
puteau mişca. Nu li se mişcau picioarele. O parte s-au trezit cu dureri de cap. Unul din
cei ce nu se puteau mişca era şi conducătorul. Ştiind ce-l aşteaptă dacă nu îndeplineşte
ordinul, el hotărî ca acei care se pot mişca, să plece mai departe. Aşa şi făcuse. Cei
bolnavi, care cum a putut, s-au întors în vale, de unde porniseră fără călugărul
autohton. Ajunşi acolo au observat că capul nu-i mai durea, iar cei ce nu se mişcau, s-
au ridicat în picioare, de parcă nu se întâmplase nimic. Acest fapt ia mirat mult A doua
zi s-au întors şi cei care plecase mai departe. Verdictul facit era unic: duhurile nu le
permit acelor care nu cred în Dumnezeu, care şi-au bătut joc de biserici, de preoţime,
să meargă mai departe, să ajungă şi să pângărească cu prezenţa lor lăcaşele sfinte.
Au sosit şi celelalte detaşamente, conduse de acelaşi călugăr, care se făcuse
invizibil Bokii porni el însuşi cu un mic detaşament dintre cei mai puternici, cei mai
rezistenţi. Dar s-a întors cu acelaşi rezultat. A treia treaptă nu se lăsa cucerită. Însă
Bokii cu disperare şi cu lozinca „Nu sunt aşa piedici, pe care să nu le poată trece
bolşevicii”, se porni din nou. Însă acelaşi rezultat. Când a vrut să mai încerce odată, nu
mai avea oameni sănătoşi. Toţi se văicărau, prefăcându-se că sunt bolnavi.
La începutul anului 1931 expediţia a revenit la Moscova, fără să se apropie cât
de puţin de scopul ei final. Ca să nu fie împuşcat, Bokii a pregătit urgent o dare de
seamă folosind date obţinute din experimentele cu şamanii. Implicat serios în războiul
cu troţkiştii, care au încercat să dea ultima luptă contra lui, Stalin uitase de Bokii şi
expediţia lui. Bokii nu stătea degeaba. Se apucă să pregătească a patra expediţie, în
fruntea căreia l-a pus pe Iacob Bliumkin, renumitul terorist, care în 1918 a aruncat o
bombă şi l-a asasinat pe ambasadorul Germaniei în Moscova, von Meirbah. Mai apoi
l-a ucis şi pe poetul rus, Serghei Esenin. Acum era conducătorul unei secţii a OGPU,
cum se numea atunci VCK.
Bliumkin era o persoană de sigură. De orice se apuca ducea totul până la capăt.
Nimeni nu putea să spună că nu se ţinuse de cuvânt. Ca orice aventurier, făcea totul
uşor, cu plăcere vădită. Şi cu cât mai grea era sarcina pusă în faţa lui, cu atât mai
uşor o îndeplinea. Însă de data asta a avut ghinion.
Expediţia a organizat-o prin India, unde trebuia mai întâi să strângă
informaţia necesară despre Şambala. Procedase corect, şi a izbutit să adune suficientă
informaţie pentru a merge mai departe şi pentru a putea îndeplini cu succes misiunea.
Toată informaţia o concentrase la el. Adevărat că ceva ştia şi adjunctul lui. Dar ceva
neînsemnat. Cum spuneam, a avut însă ghinion… A fost recunoscut de un agent secret
german şi dat pe mâinile poliţiei indiene. Izbuti totuşi să ordone ca expediţia să plece,

13. cu gândul că o va ajunge din urmă. Dar lucrurile s-au agravat. Germania a cerut
extradiţia lui în Germania, unde îl aştepta judecata pentru asasinarea ambasadorului
von Meirbah. India era gata să-l predea. Însă Bliumkin a ucis doi poliţişti care îl
păzeau şi a dispărut.
Ajuns la Moscova, în1932, s-a apucat împreună cu Bokii de organizarea unei
noi expediţii, a cincea la număr, care, după opinia lui, urma să aducă succes. Bliumkin
dispunea de informaţii, pe care n-a vrut să le împartă cu Bokii. Cunoscând totuşi ce
împuterniciri avea acela, ia dat ceva informaţie şi ia astupat gura. Bliumkin, dacă
expediţia se încununa cu succes, nu avea de gând să se întoarcă în Rusia. Credea că cu
ceea ce va obţine din expediţie, toată lumea era la picioarele lui.
Hotărî să între prin China, căci alte căi îi erau închise. Îmbrăcat în veşminte de
călugăr budist, cu care şi trecuse hotarul. Se opri într-un hotel de pe marginea
drumului, aşteptând să se apropie expediţia. Însă trecu o săptămână, două, trei, dar
expediţia nu se mai arăta. Porni înapoi. Ulterior află ce se întâmplase. Autorităţile
chineze n-au permis expediţiei să treacă pe teritoriul ei, fiindcă serviciile de informaţii
chineze fusese informate că această expediţie este organizată de Komintern, şi că avea
drept scop propagandă anti-chineză. Se cunoştea mâna englezilor. Expediţia totuşi a
trecut prin India, dar fără Iacob Bliumkin, S-a terminat, ca şi celelalte, fără succes.
Peste un an Iacob Bliumkin a fost lichidat de OGPU, căci se pregătea să nu se mai
întoarcă în Rusia. A fost trădat de femeia pe care o iubea, căreia i-a mărturisit ce
intenţiona să facă. A murit fără să afle că femeia iubită era agent OGPU, şi delegată
special lângă el. Astfel, informaţia de care dispunea el despre Şambala, a dispărut
odată cu el.
În 1937 la conducerea NKVD (fostului OGPU) Stalin l-a numit pe georgianul
Lavrentii Beria, căruia nu i-a fost pe plac că un oarecare Bokii, nu i se supune, şi
merge direct la Stalin. A găsit o modalitate şi i-a insuflat lui Stalin că Bokii nu numai
că nu-l ajută, ci din contra, îl încurcă să-şi îndeplinească marea misiune de „tătuc al
tuturor popoarelor”. Stalin n-a spus nimic, şi în trei zile Bokii a fost împuşcat. Secţia
însă a rămas. Beria a mutat-o la Lubianka, şi-a pus în fruntea ei omul său, care, acum,
înainte de a se duce la Stalin, intra la Beria şi îi spunea tot ce voia să-i spună lui Stalin.
În acest fel Beria ştia ce urma să întreprindă Stalin, şi de multe ori propunea el primul
măsurile pe care voia să le întreprindă el, cucerind simpatia şi încrederea tot mai mare
a lui Stalin.
Anul 1930, Germania. În fruntea Partidului Naţional – Socialist se afla
întemeietorul acestui partid Adolf Şiklgruber, care-şi luă pseudonimul Adolf Hitler.
Cu fiece an acest partid se bucura de un sprijin tot mai mare a populaţiei. Programul
lui, care prevedea reforme economice în folosul celor săraci, avea o mare popularitate.
Dorinţa acestui partid de a se revedea şi anula rezultatele primului război mondial,
care nu permiteau economiei naţionale să funcţioneze normal, fără să aibă armată şi
flotă maritimă, era susţinută nu numai de păturile nevoiaşe, dar şi de aristocraţia
germană, umilită după acel război. Mâna dreaptă a lui Hitler era Rom, conducătorul
unităţilor paramilitare ale partidului, care se numea „şturm”, de la scurtele de culoare
cafenie cu glugă, pe care le purtau. Ruşii pe urmă i-au numit „şturmoviki”, de la

14. cuvântul rus „şturmovati”, adică atacatori, folosind metode de asalt, de luptă în forţă
directă. Aceşti tineri erau elita partidului, şi Hitler ţinea mult la ei.
Pe la sfârşitul anului Hitler află că Stalin trimise în Himalai o expediţie ca să
caute Şambala, regiunea unde se considera că ar fi concentrată toată înţelepciunea
universală.
A fost format de urgenţă un detaşament din elita partidului, compus din cei
mai experimentaţi membri al acestor unităţi paramilitare, conduşi de ofiţeri
experimentaţi din SD; întărit cu savanţi de specialitate.
Acestui detaşament i-a mers, căci a ajuns până la treapta a cincia, de unde au
adus un mic cavou ( o lădiţă de lemn, căptuşită cu fier). Se spunea că au avut noroc
fiindcă ar fi fost credincioşi şi cinstiţi. Expediţia s-a întors în 1933, după ce Partidul
Naţional-Socialist în frunte cu Hitler câştigase alegerile democratice din Germania. Cu
toate că Kominternul condus de comunişti în frunte cu Stalin, au organizat provocări şi
acte teroriste, ca incendierea Reieistagului de către bulgarul comunist Gheorghe
Dimitrov, fapt care propaganda sovietică l-a dat drept acţiune a partidului lui Hitler,
nimic n-a înpiedicat poporul german să-şi expună alegerea. Hitler a anulat condiţiile de
pace impuse de Antanta în 1918, a început să formeze forţele militare, a terminat cu
şomajul. Criza economică mondială n-a atins şi Germania, formal datorită politicii
economice corecte promovatede Hitler. Germania a reînviat. Avea cel mai înalt nivel
de trai din Europa. S-a restabilit industria grea, pentru a se crea astfel posibilităţi de
înarmare a forţele militare. Astfel în scurt timp, flota militară maritimă a primit nave
de luptă de prima clasă. Noile avioane germane militare n-aveau concurenţă în lume.
În 1936, la Berlin au fost organizate jocurile olimpice de vară, care s-au desfăşurat cu
mare alai şi la cel mai înalt nivel. Germania a arătat lumii întregi ce se poate obţine în
scurt timp, dacă în fruntea statului se află un patriot şi un om deştept.
Se spune că în acel cavou, adus din Tibet, şi se aflau sfaturile pe care l-ea urmat
Hitler în procesul restabilirii în scurt timp a economiei naţionale, pentru prosperărea
poporului german. Prin aceasta a uimit lumea civilizată, cucerind simpatia şi dragostea
naţiunii germane.
x x x
Populaţia Tibetului după cum putu să observe Isus, era de rasă galbenă, şi
oamenii de aclo semănau cu chinezii, avându-şi totuşi propria limbă, propria religie,
numită Bon.
În drum spre oraşul Lhasa, capitala Tibetului, Isus a auzit de la condrumeţii săi
despre această religie, care îşi avea începutul din acele timpuri când oamenii, care
trăiau în condiţii de turmă, au început să formeze mici asocieri, asemănătoare cu
viitoarea familie. Părul încă nu le căzuse complet. Câte un mascul îşi lua femeia pe care
o vroia, şi trăia cu ea deoparte de turmă, de comunitate, deşi în cadrul acesteia. Nu
împărţea cu turma ce vâna ori pescuia, şi nici femeia nu şi-o împărţea cu alţi bărbaţi.
Dar viaţa omului de atunci era plină de primejdii nu numai din cauza fiarelor
sălbatice, dar şi din teama duhurilor, care stăpâneau Tibetul, din teama cataclismelor
naturale.

15. Anume atunci şi a luat naştere religia Bon. Se spune că primul învăţător şi
misionar al acestei religii Tonpa Şenrab a coborât din cer ca să înveţe oamenii cum să
se apere de aceste forţe ale naturii, cum să le stăpânească, să le orienteze..
„Svastica”, ori crucea ariană, cum i se mai spune, simbolul Partidului Naţional-
Socialist din Germania, a fost luată de germani de la religia Bon, care era simbolul
acestei religii, considerat simbolul înţelepciunii Universale. Numai că în religia Bon
svastica se rotea de la dreapta la stânga, fapt care simboliza dârzenia în lupta cu
puterile naturii, rezistenţa opusă acestor cataclisme naturale, voinţa de fer a celor ce
opuneau rezistenţă. Tocmai după ce oamenii au învăţat să ţină piept puterilor naturii,
svastica a fost întoarsă, şi astfel se rotea de la stânga la dreapta, simbolizând mişcarea
veşnică pe calea cea dreaptă, păstrând simbolul înţelepciunii Universale. Până şi în
prezent în Tibet există localităţi, unde se păstrează religia Bon şi svastica.
Pentru a dirija cu puterile naturii, sacerdotul (preotul păgân) al acestei religii se
considera Dumnezeu şi folosind ritualuri care băgau în transe, în timpul cărora omul
obţinea o experienţă mistică, care îi permitea să înţeleagă şi, aparent să-şi supună
lumea cel înconjura, şi în primul rând pe sine însăşi. Pentru asta se cere o energie
colosală, care se manifestă prin aducerea de jertfe şi practicarea de ritualuri
sângeroase. Multe din aceste ritualuri sunt asemănătoare cu ritualele folosite de
şamanii din toată lumea şi de vudu african. Din aceste considerente, religia Bon este
socotită de unii ca „magie neagră”, iar de alţii „magie albă”.
Religia Bon a opus o rezistenţă dârză răspândirii budismului în Tibet, şi, ca
urmare, aceste două religii s-au contopit, îmbogăţindu-se reciproc.
Isus, ascultând istoria acestei religii, înţelese, că cel ce va izbuti să înţeleagă
secretul, ca să aplice metodele de influenţă asupra maselor, asupra fenomenelor
naturii, aşa cum fac sacerdoţii acestei religii, acela va conduce lumea, Universul. Acum
scopul lui era să însuşească aceste metode, să afle aceste secrete. Dar, principalul, ştia
cum să înceapă. Mai bine zis de unde să înceapă. Dar pentru asta trebuia să înveţe
limba tibetană, să-şi găsească un loc de servitor într-o casă de rugăciune. Ori o altă
ocazie de a se apropia de slujitorii acestei religii.
La Lhasa condrumeţii s-au împrăştiat care şi unde. A rămas singur, fără
adăpost, şi doar cu ceva bani în buzunar, neştiind limba. A umblat toată ziua prin oraş,
căutând vre-un adăpost pe noapte şi studiind oraşul. Însă nu găsi nimic. Îşi amintise de
un bordei ciobănesc pe care îl văzuse pe drum spre Lhasa. Şi se porni întracolo cu
speranţa că va fi primit.
Nu ajunsese la bordei când doi câni se repeziră la el. Ajunşi însă aproape de Isus
aceştea, s-au oprit şi au început să deie îngăduitor din coadă. Ieşi ciobanul, un bătrân
de o vârstă greu de apreciat. Spuse ceva, însă Isus nu înţelese nimic. A arătat că nu
cunoaşte limba. Ciobanul tot nu ştia alta. Dar în bordei a fost primit. Au stat mult la
taifas, lămurindu-se prin semne, prin mişcări, prin sunete.
Isus hotărî să rămână la stână, să ajute ciobanul şi concomitent să înveţe limba.
Avea astfel adăpost, hrană. Dar cum să-i lămurească ciobanului? Până la urmă a ieşit
din încurcătură, şi cei doi s-au înţeles.
Fiind capabil şi perseverent în ceea ce voia să facă, a învăţat repede limba.
-Stăpâne, se adresă el odată ciobanului, aveţi pe aproape vreo casă de rugăciune?

16. -Da, răspunse ciobanul, păstorul ia de la noi brânză şi lapte.
-Eu l-am văzut?
-Şi nu odată v-aţi salutat. E un om cinstit şi onest, nu se deosebeşte de alţi oameni.
-El e sacerdotul vostru?.
-Nu. Sacerdotul vine numai atunci când este chemat, când se întâmplă ceva ieşit
din comun. Şi vine fireşte, la predicile pe care le ţine de două ori pe lună.
-Dar unde locuieşte ?
-Numai preotul ştie.
-L-aţi văzut vreo dată fără mască?
-Nu, şi nu ştiu cum arată. Poate că în fiecare zi mă întâlnesc cu el. Nu ştiu…
-Pot să merg să văd casa de rugăciune?
-Tu ai religia ta.
-Da. Însă ea nu prea îmi place.
-De ce?
-Este prea dură cu oamenii şi-i laudă pe cei bogaţi.
-Dacă vrei să vezi cum e a noastră, data viitoare te iau cu mine. Va veni un nepot
să păzească turma.
Casa de rugăciune nu se deosebea prin nimic de casele de rugăciune evreieşti.
Nimic nou…
-Ţi-a plăcut? întrebă la sfârşit stăpânul.
-Nimic nou. Ca şi la noi. Pe mine mă interesează sacerdotul.
-Nu te temi? Ai noştri majoritatea se tem.
-De ce?
-Poate să te prefacă în măgar, în cioară. În ce vrea el.
-Interesant! Când vine la predică?
-Îţi spun şi te duci dacă vrei atât de mult.
La predică, deşi veniseră puţină lume, sacerdotul îşi făcea datoria. La început lui
Isus îi veni să râdă de mişcările convulsive pe care le făcea sacerdotul. Însă încetul cu
încetul începu să simte că i se face parcă mai uşor, că se rupe parcă de la podea, că e
gata să zboare. Parcă se desprindea de ceva, parcă se elibera de o anumită greutate din
interior. Nu se putea gândi la nimic, nu auzea nimic în afară de vocea sacerdotului, şi
era gata să îndeplinească orice dorinţă a acestuia. Se simţea extraordinar de bine!
Revenit la stână, nu se putu linişti.
-Ţi-a plăcut predica? întrebă stăpânul.
-Mult. Mă aflu încă sub influenţa ei.
Aştepta cu nerăbdare următoarea predică. Şi primise aceeaşi plăcere de neuitat.
Dar nu se apropie nici cu un pas de scopul său: să stăpânească aceste secrete, să le
folosească în folosul oamenilor. Numai cunoştinţa cu sacerdotul şi consimţământul
acestuia de a-l învăţa, îl apropia de scopul său final. Sacerdotul rămânea pentru el
persoana necunoscută, care nu întra în contact cu nimeni, şi secretele acestei „meserii”
se transmiteau din tată în fiu. Înţelegea, nu are nici o şansă, dar nu se dădu bătut. Ca
să ajungă la scopul final, după părerea lui, trebuia să facă următoarele lucruri: să
ajungă în anturajul sacerdotului, şi să-i cucerească încrederea. Dacă n-o să poată
cuceri încrederea, va trebui să încerce să înţeleagă singur aceste secrete. Planul i s-a
părut realizabil, şi se apucă să-l promoveze cu toată ardoarea în viaţă.

17. Ca să ajungă la sacerdot hotărî să-l folosească pe preot. În timp de jumătate de
an a mers regulat la toate predicile preotului, se aşeza în primul rând ca să fie văzut.
La stână îl ajuta să aleagă cea mai bună brânză şi i-o ducea acasă. S-au împrietenit.
Nu trecu mult timp şi preotul l-a luat ca slujitor la casa de rugăciune. Nu, Isus nu-şi
schimbase credinţa, rămase acelaşi iudeu, însă începu să aleagă ce era mai bun după
opinia lui din această religie, cu gândul ulterior de a schimba ceva spre bine şi în
iudaism.
Executa cu plăcere tot ce i se poruncea. Plăcere şi mai mare avea din muncă,
când pe aproape se afla şi fiica preotului, care se uita pe furişi la el. O chema Milarena
şi avea şaptesprezece ani. Era o amestecătură de tibetan şi indiancă. De fapt avea o
înfăţişare mai mult indiană: smoliţică, cu nişte ochi mari şi negri. Toată ziua se porăia
prin gospodărie. Privirile ei îl făceau să roşească, inima începea să-i bată atunci mai
tare. Voia să facă ceva ca s-o uimească. Însă viaţa se scurgea monoton.
Împlinise deja douăzeci de ani. Era un tânăr înalt. Se evidenţia din orice mulţime,
mai ales între tibetani ori chinezi. Munca fizică grea, pe care o făcuse de la şase ani,
când o ajuta pe mama să aducă apă de la izvor, iar apoi îl ajuta pe tatăl său la
dulgherie, drumul greu prin nisipurile Peninsulei Arabe, Irakului, Persiei şi
Afganistanului, prin munţii şi junglele Indiei şi Chinei, prin munţii Nepalului şi
Tibetului, i-au călit organismul, i-au întărit musculatura. Acum era un flăcău frumos,
inteligent, cărturar, pe atunci o raritate. Avea o faţă pur europeană şi era bine educat.
Aceste calităţi îl evidenţiau dintre toţi tinerii care se uitau la frumoasa Milarena,
care era ca un fruct pârguit, gata de rupt. Gândul la ea nu-i dădea pace nici ziua, nici
noaptea. Pentru o perioadă uită de scopul său principal. Era numai cu gândul la ea, la
cea pe care el voia s-o vadă. Şi numai pe ea!
La casa de rugăciuni veneau multe fete şi femei tinere şi frumoase. Rar care din
ele nu se uita la acest tânăr şi frumos slujitor. Simţea asupra sa privirile fetelor, i-ar pe
furişi şi a femeilor tinere. Însă pentru el nu exista alta decât Milarena. Numai pe ea o
căuta privirea lui, numai pe ea voia mereu s-o vadă.
La una din predicile sacerdotului s-au pomenit alături. În aceste momente, Isus
uita de tot ce era împrejur. Era numai sacerdotul şi mişcările lui, cuvintele lui spuse cu
un ritm rupt, dar bine calculat. Isus a atras atenţia că pauzele şi ritmurile aveau
aproape aceeaşi lungime de vreme. Verificat printr-o metodă simplă: număra de la unu
până la un număr la care se oprea sacerdotul, şi începea altă fază. Perioadele
coincideau. Când constată acest lucru, mai nu sări în sus de bucurie: primul pas spre
dezvăluirea secretelor era făcut! Însă repede şi-a dat seama că era abia primul pas.
Câţi paşi îl aşteaptă înainte, nu ştia. Dar începutul era. Atunci fără să-şi dea seama ce
face, o îmbrăţişă pe Milarena, care sta alături. Tot aşa o putea îmbrăţişa pe oricare
altă fată care în acel moment ar fi stat lângă el. Ea însă înţelese asta cu totul altfel. Şi
se lipise strâns de el. Se simţea bine la pieptul lui. Toată lumea întrase în transă şi
nimeni nu observă nimic. Când sacerdotul i-a scos pe toţi din starea în care se aflau,
privirile lor se întâlniră. Isus a citit pe faţa ei bucuria, pe care o simţea şi el. Voia s-o
ţină în braţe cât mai mult, să-i simte mirosul părului, căldura sufletească, blândeţea ce
i-o transmitea ea, însă în jur erau oameni. S-au dezlipit cu regret unul de altul. Şi până
la sfârşitul predicii s-au uitat numai la sacerdot..
În drum spre casă Isus întreabă:

18. -V-a plăcut predica?
-A fost cea mai interesantă din câte am auzit aici, răspunse ea, şi roşi.
-M-ă stărui să înţeleg cum face sacerdotul toate minunile aceste. Dar nu pot.. Nu
înţeleg mai nimic.
-Chiar vă interesează acest lucru?
-Foarte mult. În ţara mea, în părţile noastre nu se fac astfel de minuni. Aşi vrea
să le stăpânesc. Ştiu că e imposibil. Această ştiinţă se transmite doar de la tată la fiu.
-Aşa e. Însă eu pot face câte ceva din cele ce face sacerdotul.
Isus o privi surprins.
-Nu mă credeţi? îl întrebă ea amuzată. Dacă sunt femeie asta nu înseamnă că nu
ştiu nimic. Pur şi simplu femeile n-au dreptul să se ocupa cu aşa ceva.
-De unde aţi învăţat?
-Chiar de la sacerdot
-Cum s-a întâmplat? Sacerdotul şi-a destăinuit secretele faţă de o femeie?
-Nu. După cum ştiţi, tata este prieten bun cu el. Fiind mică, deseori rămâneam să
dorm la el. Mă jucam cu fiul lui, care e mai mare ca mine. Şi fără să vreau asistam la
lecţiile pe care sacerdotul le da feciorului său. Am însuşit mai repede ca el. Sigur, nu
tot. Numai ceea ce-i arăta când eram acolo. Apoi învăţam cu feciorul lui. ne
antrenam..
-Ce puteţi face?
-Pot să stopez gândirea omului şi să-l fac să facă tot ce spun, să creadă în tot ce
spun eu.
Acest lucru îl interesa mult mai mult decât metodele de intrare în transă, greu de
realizat prin taina ritualurilor, şi prin multe alte metode şi taine, despre care Isus
putea numai să presupună.
-Puteţi face asta numai cu un om, ori cu mai mulţi odată? întrebă el.
-Numărul nu contează.
-Aş dori să însuşesc şi eu cât de puţin din ceea ce ştiţi, spuse el şi o privi direct în
ochi..
-Mi-a face o mare plăcere să împart cu dumneata tot ce ştiu, şi la rândul ei, îl
privi cu multă căldură, făcându-l să roşească. Îi trebui timp ca să-şi revină, apoi
întrebă:
-Când începem?
-Vă spun când va fi momentul potrivit. Nu sunt sacerdot, şi nu mă pot concentra
când doresc. Când va veni timpul şi… inspiraţia, atunci începem.
Timpul trecea, însă ea nu spunea nimic. Dar nici el nu întrebă nimic. Ştia, că ea ,
ca şi el, dorea să fie împreună, şi dacă i-ar fi apărut inspiraţia, venea imediat la el. De
aceea aşteptă cu răbdare acest moment. Continuau să meargă la predicile
sacerdotului, tot acolo s-au mai îmbrăţişat involuntar de câteva ori, primind o plăcere
nemaivăzută.
Odată, când el lucra în curtea casei de rugăciune, veni în fugă Milarena, şi îl
cheamă la ea în casă. Alerga după ea crezând că se întâmplase ceva.
Ajungând în casă, după ce îşi reveni, trăgându-şi aerul, ea îl apucă de mână şi îi
spuse:
-Acum sunt gata de prima lecţie.

19. Această veste îl bucură nespus de mult, luă în braţe şi o roti prin casă. Ea se lipi
strâns de el, şi astfel se simţi fericită. După ce o lăsă jos ea spuse:
-Vino în faţa mea. Vreau să văd dacă ai capacităţile necesare pentru a influienţa
şi stăpâni oameni necunoscuţi. Să ştii că nu toţi au aceste calităţi. De fapt, mai bine zis
foarte puţini au acest dar de la Dumnezeu.
Începu testarea pe care el o trecu cu succes.
-Acum concentrează-ţi privirea într-un punct. Depune-ţi tot efortul, toată
energia.
După ce îndeplini ce-i spuse, ea începu să vorbească cu o voce lină, duioasă. Îi
păru că vocea vine de sus, din ceruri, şi întra adânc în conştiinţa lui. La un moment dat
pierdu controlul asupra situaţiei şi se scufundă într-o stare greu de explicat prin
cuvinte. Cât a fost în această stare nu ştia, dar se trezi ca şi cum nu se întâmplase
nimic. Avea conştiinţa clară, mişcările precise.
-Ce s-a întâmplat? întrebă el după un scurt timp.
-Nimic. Ai fost în starea când poţi face tot ce vrei cu omul, când omul îndeplineşte
tot ce i se porunceşte, şi vede ceea ce i se spune.
-Nu ţin minte nimic. Am făcut ceva?
-Nu, nu ţi-am ordonat nimic să faci.
-Vreau să încerc şi eu.
-Ţi-am arătat cum se simte cel ce este hipnotizat. Această procedură se numeşte
hipnoză.
-Cu ce începem?
-Cu concentrarea energiei proprii într-un punct. Alegi orice obiect ce te
înconjoară. De regulă se ia omul pe care vreai să-l hipnotizezi. Dacă sunt mai mulţi
oameni, îl alegi pe cei mai puternic. Şi te concentrezi asupra lui.
-Cum apreciezi cine e mai puternic?
-Când concentrezi propria energie treci cu privirea pe fiecare din cei adunaţi. Cel
mai puternic îţi dă de ştire prin nivelul de concentrare lăuntrică a individului. Atunci
începe să te doară tâmplele.
-E nevoie de mult timp ca să depistezi subiectul. Şi cum poţi trece cu privirea
peste două-trei mii de oameni.
-Fugitiv, vorbind ceva. În timpul acestei comunicări izbuteşti să faci tot ce-ţi
trebuie. Cei care au o energie puternică te deranjează şi îi depistezi uşor.
-Hai să încercăm.
-Cu cine?
-Cu tine!
-Cu mine nu poţi. Sunt mai puternică ca tine. Şi te supun eu. Dacă o să ajungi la
nivelul cuvenit, îl supui pe oricare.
-Păi… ce fac eu?
-Te antrenezi cu alţi oameni. La piaţă, pe drum. Oriunde unde sunt oameni.
Începu activ să se antreneze. Dar nu observă la nimeni nici o schimbare. Şi era
sigur că făcea totul bine, cum trebuia să facă. Procedura îi făcea plăcere. Peste două
zile se apropie de Milarena.
-Gata. Am însuşit bine lecţia.
Ea se iută la el mirată

20. -Ca să spui că poţi ceva trebuie să te antrenezi activ timp de cel puţin două luni.
Două luni minimal, Isuse. Dar tu ai doar două zile.
-Probabil că am capacităţi deosebite, spuse el fără să zâmbească..
-Vorbeşti serios? întrebă ea, privindu-l în ochi. Nu credea, însă văzându-i
expresia hotărâtă, l-a pus la încercare. Nu voia să-l jignească prin neglijenţă.
-Bun. Uite-ţi stau în faţă. Acţionează!
Cu ea era într-adevăr greu. La un moment credzu că nu va izbuti. Totuşi până la
urmă a reuşit şi a supus-o. Fapt care a mirat-o mult. Feciorul sacerdotului nu putea să
facă asta vreo cinci luni, dar Isus a izbutit chiar a doua zi. Înţelese brusc că în faţa ei
nu era un om obişnuit, ci o personalitate de rang mai superior ca toţi ceilalţi. Şi atunci
se închină în faţa lui, determinându-l să roşească.
-De ce faci asta?, întrebă el. Nu mai glumi aşa. Nu-mi place!
-Nu glumesc. Simt în faţa mea o personalitate a Cerului, a Universului. Eşti un
unicum!
-Sunt ca toţi ceilalţi.
-Nu, nu eşti. O să vorbesc cu tata să-ţi deschidă ceva din secretele Şambolei.
-Ce e asta?
-Este o învăţătură despre idealul Înţelepciunii. Ca să ajungi la ea, trebuie să
parcurgi şapte trepte. Pe care nu le-a parcurs încă nimeni.
-Chiar nimeni?
-Nimeni. Însă tu cu capacităţile tale extraordinare poţi să încerci. Dar mai întâi
terminăm ce am început, poate ţi-a fi de folos pe viitor.
În două săptămâni a însuşit secretele hipnozei. După care Milarena l-a adus în
faţa tatălui său.
-Ce vrea fiica mea?, întrebă el zâmbind..
-Să-i povesteşti lui Isus de Şambala. Şi dacă poţi, dă-i te rog câteva sfaturi cum
să ajungă la ea.
-Aşezaţi-vă, copii, spuse în sfârşit preotul. Am mult de vorbit.
Şi le povesti tot ce ştia despre Şambala, despre această ţară ascunsă în vârful
munţilor.
-Şambala nu e numai o ţară, ci şi o învăţătură care conţine toată înţelepciunea
universală. Eu cred că Şambala este numai o învăţătură.
-Dar ce e cu treptele?
-Trepte sunt şi în înţelepciunea universală, nu numai în munţi. Cine însuşeşte
treptele înţelepciunii, nu mai trebuie să se urce în munţi. Şi totuşi cred că aceste două
noţiuni sunt legate între ele. Numai acolo în munţi, trecând treaptă cu treaptă, poţi
înţelege şi simţi această înţelepciune.
După această convorbire Isus s-a pus pe gânduri. La ce-i putea fi de folos
înţelepciunea universală? Ca să trăiască pe acest pământ cu ceea ce ştia el, era prea
destul. Poate că acea înţelepciune l-ar îndruma cum să facă ca şi cei săraci să trăiască
mai bine? Să creadă şi ei în viitorul fericit şi chiar să se pregătească pentru el...
Mai trecuse un an. În acest răstimp a aflat multe despre Şambala. Ştia deja că
această învăţătura se baza pe un criteriu simplu: există înţelepciunea omenească
fundamentală, care este în stare să rezolve toate problemele mondiale şi să înfiinţeze o
societate cu o cultură şi civilizaţie pe măsură.

21. Isus, cu cât mai mult studia această învăţătură, cu atât mai mult vedea că în
societate sunt necesare schimbări radicale, schimbări spre binele omului.
Atunci, la douăzeci şi unu de ani de la naştere, îi veni ideea de a schimba această
lume. Şi Şambala îi arăta drumul cum ar putea fi înfăptuită această idee.
Se apucă serios de învăţătură, pentru a parcurge toate cele şapte trepte. Văzându-
i râvna de a învăţa, de a cunoaşte tot ce era nou, preotul îl eliberă de orice lucru.
Milarena, care îi refuzase pe mai mulţi flăcăi s-o ia de nevastă, se afla întotdeauna
lângă el. Multe tractate, despre care el nu avea idee, căci erau legate direct de viaţa
acestui popor, istoria căruia n-o cunoştea bine, acum le studiau împreună. Atingerea
unul de altul îi făcea fericiţi. Însă nu treceau bariera..
La un moment dat s-au oprit. Mai departe învăţătura nu mergea. Cum nu
încercau ei, nu izbuteau nimic. S-au adresat preotului, care a presupus că au ajuns la
treapta a cincea. Ultimele două urmau să le parcurgă în munţi, unde îl aşteptau
încercări mari.
Şi Isus hotărî să urce în munţi, în pofida protestele preotului, pentru care Isus
devenise ca un fecior. Şi mai ales ale Milarenei. Însă hotărârea fusese luată deja…
S-au început pregătirile. Milarena, cu acordul preotului, hotărî să-l însoţească şi
acolo. Nu se puteau despărţi. Preotul înţelegea, vedea relaţia lor. Şi îi compătimea. Căci
nu aveau viitor comun: Isus nu-şi ascundea dorinţa arzătoare de a se întoarce acasă, la
baştină. Iar religia Bon nu permitea unei femeii să-şi părăsească baştina. Un an-doi vor
mai fi împreună, căci drumul spre Şambala era o enigmă, care cerea timp pentru
cunoaştere. Nu se ştia când se vor întoarce, şi dacă în general se vor mai întoarce.
Drumul spre Şambala îl aflau întrebând localnicii. Cu mult efort, dar au ajuns la
treapta a cincea. Pe drum Milarena se îmbolnăvi, cu toate că se trata singură, folosind
diferite ierburi, Isus o sprijinea, iar de multe ori o ducea în braţe. Vedea însă că şi
puterile lui scad. Şi hotărî să-l aştepte la o casă de rugăciune, unde să se vindece până
se întoarce.
Isus plecă, iar ea începu să pregătească tot felul de mixturi. Nu numai pentru a se
vindeca ea, dar şi pentru ai restabili puterile lui Isus, când se va întoarce. Cunoştea
bine metodele strămoşeşti de a pregăti leacuri, învăţându-l câte ceva şi pe preotul local,
care se arătă mirat de cunoştinţele ei.
Trecuse trei luni, iar Isus nu se întorcea. Milarena începu să se neliniştească. Ştia
din spusele localnicilor că nimeni din cei care au urcat în sus, nu s-a mai întors. Şi aşa o
apucase un dor, căci nu-şi găsea locul. În fiecare zi ieşea la drumul îngust, care ducea
în munţi. Isus nu se arăta.
Peste jumătate de an, ieşind la drum, cum o făcea în fiecare zi, văzu pe cineva
coborând la vale. Se duse spre drumeţ, fără să ştie cine e. Era Isus. Simţise că era el.
Barba mare îi astupa faţa, ochii, gura. După mers, după miros l-a cunoscut. S-au
îmbrăţişat. N-au scos nici o vorbă. Au stat mult aşa, până ea nu-şi dădu seama că el nu
mai pleacă nicăieri.
La casa de rugăciuni a găsit tot ce era necesar pentru bărbierit. Ea nu întrebă
nimic, iar el nu spunea nimic.
-Te odihneşti şi pornim la drum, spuse ea în sfârşit fericită. Tata cred că ne
aşteaptă cu nerăbdare şi demult. Am pregătit aici o mixtură pentru reface puterile. Bea
puţin şi dormi. Te vei scula odihnit.

22. -Când plecăm?
-Cum te scoli, pornim la drum.
Dormi însă mai mult de o zi şi o noapte. Cu puteri proaspete porniră la drum.
Unde puteau se îmbrăţişau şi mergeau aşa. Vorbeau însă puţin. Milarena, cu tăria ei de
caracter nu rezistă şi îl întrebă:
-Ai ajuns la Şambala? şi se uită atentă la el. Şi cum arată ea?
-Ca şi toate treptele pe care le-am parcurs.
-Şi totuşi este vreo diferenţă, căci nimeni n-a ajuns la ea?
-Diferenţa e în lupta pe care o duci cu sine însăşi şi cu duhurile ce te încearcă la
fiecare pas. Însă duhurile, punându-te la încercare, şi primind un răspuns adecvat, te
ajută să înţelegi această înţelepciune universală. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Am
înţeles că viaţa de pe pământ e făcută de Dumnezeu numai parţial, iar partea cealaltă e
făcută de Satana. De aceea lumea e împărţită în bogaţi şi săraci, în buni şi răi, în
prieteni şi duşmani. Asta e se pare adevărul, ne place nouă ori nu.
-Se poate schimbat ceva?
-Da. Toată lumea e păcătoasă, şi pentru a scăpa de păcate, pentru ca să fie
dreptate pe pământ, trebuie nimicit tot, şi creată o lume nouă, fără păcătoşi, fără
adepţii lui Satana, fără bogaţi şi săraci. Să fie toţi egali şi să se roage numai lui
Dumnezeu. Şi Dumnezeu îi va păzi.
-Se va întâmpla asta cândva? întrebă Milarena. Şi lumea să nu se mai împartă în
religii diferite, să existe doar o religie universală. Ca doi oameni fericiţi să poată fi
împreună, să nu-i despartă dogmele religioase, rosti ea încet şi începu să plângă.
Isus o linişti cu greu. Ceea ce spunea acum Milarena, aceste idei, îl preocupau
demult şi pe Isus, care hotărâse acolo, la Şambala, că va lupta pentru aceste idei, că le
va promova în viaţă. Era conştient că-l aşteaptă o luptă grea, o luptă pe viaţă şi pe
moarte, că la început va fi singur, că n-o să aibă nici o susţinere de la nimeni, însă
aceste idei vor cuceri lumea.
La fiecare treaptă se odihneau. La ce-a de a doua au văzut un dezastru cumplit.
Cadavre de oameni morţi, iar alţii de abia mai răspirau. Milarena înţelese ce e asta.
-E o epidemie greu de tratat.
-Ce se poate face? întrebă Isus, văzând cum mor oameni nevinovaţi.
-Trebuie să încercăm. Ştiu să pregătesc leacuri care ar putea să ajute. Mă miră
faptul că nimeni nu încearcă să se lecuiască.
-Poate că nu ştiu cum?
-Aici e nevoie nu numai de leacuri, pe care noi le vom pregăti repede, căci văd
împrejur multe ierburi care sunt folosite în astfel cazuri, dar şi de voinţa acestor
oameni, de un efort şi din partea lor.
Au organizat două echipe - o parte adunau ierburi, iar alţii făceau focul şi
aduceau apă. Milarena îi explica lui Isus simptomele acestei boli, modul de tratare.
Cum se pregătesc leacurile, văzu singur. Pentru el cel mai interesant erau metodele
folosite de Milarena pentru a sugera omului că organismul lui poate lupta cu boala.
Asculta atent tot ce spunea ea. Şi se mira tot mai mult de cunoştinţele pe care le avea.
-De unde le ştii pe atâtea, întrebă el vizibil încântat de minunile pe care le făcea.
-Nu uita că sunt fiică de preot. Tata ştie mult mai mult ca mine. Şi mă învaţă. Iată
de la cine va trebui să înveţi ceva şi tu, legat de lecuirea oamenilor.

23. O lună, zi şi noapte, au luptat pentru a îndepărta şi a nimici focarul acestei boli. Se
aflau împreună şi erau fericiţi. Serile, după ce isprăveau ce aveau de făcut, se luau de
mână şi se plimbau ceva departe de acel loc îngrozitor. Isus se tot mira de rezistenţa ei.
Doar era o fiinţă firavă, un copil încă.În timp ce el, un bărbat puternic, trecut prin
multe, care suportase nenumărate lipsuri în viaţă, seara, după o zi de muncă, se simţea
extrem de obosit. Iar ea nu arăta nici un fel de semne de oboseală. Doar în timpul
acestor plimbări se sprijinea de el, obosită. Nu s-a văicărat însă niciodată.
-Ce am făcut noi acum, spuse ea la un moment dat, este prima mea faptă mai
importantă în folosul oamenilor. Şi mă bucură foarte mult acest lucru, tăcu, şi îl privi,
după care continue, mai ales că l-am făcut împreună, şi se lipi şi mai strâns de el.
-N-am nici un merit în asta. Nu mă pricep la nimic.
-Dacă nu erai tu, nu rezistam. Prezenţa ta mă făcea puternică, mă făcea să nu simt
oboseala. Tu eşti acela care mi-a dat puteri şi voinţă şi tărie de caracter. Dar
principalul e că ai însuşit la perfecţie tot ce făceam. Aşa că altă dată vei putea să te
descurci, să lecuieşti şi singur. Poate că asta te va ajuta acolo, la ţara ta, şi lacrimile îi
împlură ochii.
Nu ştia cum s-o liniştească. Atunci o luă în braţe şi mergeau aşa. Nu-i simţea
greutatea. Ea se ţinea strâns de gâtul lui, şi treptat se liniştea.
După ce s-au încredinţat că focarul acestei epidemii este stins, au pornit spre
casă. La vale, pe drumul cunoscut era mai uşor să mergi. Noţiunea de drum avea sensul
mai mult ca direcţie, căci mergeau prin văi frumoase, pe coline, pe cărări înguste, între
munţi şi prăpăstii.
Aproape un an au fost împreună, un an de încercări fizice, un an de lipsuri, un an
de frământări, un an de trecere peste greutăţi enorme. A fost însă cel mai fericit an!
Isus a ajuns la Şambala, unde nu mai fusese picior de om, unde Dumnezeu părea că i-a
destăinuit secretele înţelepciunii universale, cu toate că el nu era încă conştient de asta. A
învăţat anumite secrete ale medicinii tibetane, cea mai dezvoltată medicină de pe vremuri.
Sigur, însuşise doar o mică parte. Era însă tânăr, iar alături o avea pe Milarena, fiinţa pe
care se putea baza, care îi destăinuise multe din secretele acestui pământ, ale acestei ţări,
atât de interesantă şi de miraculoasă, şi cu care se simţea cel mai fericit om.
Mergeau ţinându-se de mână, admirând frumuseţea acestor munţi unici, a acestor
platouri întinse şi verzi. Trecuse pe o cărare îngustă, care după câte ţineau minte era destul
de lungă. Pe de o parte se întindea o prăpastie adâncă, iar de cealaltă se înşirau munţi
înalţi. Mai aveau de parcurs cam jumătate de cale, când de după o stâncă ieşi în
întâmpinare un iac sălbatic, care urca în pantă.. Cărarea permitea trecerea, însă şi iacul şi
ei se lipise de munte. Nu vroia nimeni să rişte, să treacă pe marginea prăpastiei. Iacul cu
instinctul său de animal sălbatic, simţea primejdia. Milarena se sperie, văzând cum s-a
încordat iacul, gata de atac, şi instinctiv s-a dat la spatele lui Isus, care înţelegând situaţia,
nu se mişca din loc, privindu-l pe animal ţintă în ochi, parcă hipnotizându-l. Iacul se uita
furios la el, treptat îşi coborî privirea, după care se întoarse şi porni la vale, evitând totuşi
riscul de a trece pe marginea prăpastiei.
Iacul e un animal de munte. După mărime e între berbec şi bizon. Laptele şi produsele
din lapte de iac sunt extrem de folositoare, lecuiesc o sumedenie de boli. Părul lung îl
protejează pe el şi pe drumeţul care îi portă blana de cele mai mari geruri şi viscole, care
bântuie des în munţi. Iacul domestic e un animal blând, însă cei sălbatici sunt agresivi. În

24. afară de lapte, lână şi carne, pe care le o dă iacul, se mai foloseşte şi ca mijloc de transport
în munţi. Este deosebit de rezistent, ducând încărcătură de trei ori mai mare ca măgarul.
-Mă bucur că poţi face ce ţi-am arătat mai bine ca mine, spuse fata fericită, uitându-se
cu dragoste la el.
-Fără tine nu ştiam nimic. Îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat.
-Acum, după ce ai ajuns la Şambala, după ce ai învăţat să lecuieşti oamenii, vei fi om
mare în ţara ta.
-Încă am mult de învăţat, Milarena, de studiat posibilităţile omului, ale medicinii
voastre unice.
-Faptul că eşti primul care a ajuns la Şambala, care a însuşit înţelepciunea ei, te va
ajuta să înfăptuieşti lucruri pe care nu le-a înfăptuit nimeni. Eşti alesul. Să ştii asta!
Mergeau încet, căci călătopria lor se apropia de sfârşit. Lhasa nu era departe. La un
moment dat,, aruncându-şi o privire în urmă, zări că iacul, care mai nu-i aruncase în
prăpastie, mergea în urma lor cu capul plecat.
-Uite că ai supus prima fiinţă, fără să fi avut acest scop, spuse Milarena. Va veni timpul
şi vei supune foarte, foarte mulţi oameni, care te vor urma supuşi ca şi acest iac.
Preotul îi întâmpină cu lacrimi la ochi.
-A trecut mai mult de un. Credeam că nu vă mai întoarceţi, că n-o să am cui să
transmit tot ce ştiu, le spuse el după ce au întrat în casă. Iar acum povestiţi-mi pe unde aţi
fost, ce aţi văzut. De altfel vă văd veseli, bucuroşi.
-Întradevăr tată, suntem fericiţi că te vedem, că suntem acasă. Şi au povestit tot ce li s-
a întâmplat, ce au cunoscut.
Preotul rămase încântat de cele auzite. Se mândrea în sinea sa că a crescut o fată atât
de deşteaptă.
-Tată, dar ce facem cu iacul care aşteaptă la poartă?
-Păi, îl dăm la stână.
-Aşi vrea să cunosc bine medicina tibetană, spuse Isus, adresându-se preotului.. Cine
mi-ar putea ajuta??
-Te învăţ eu. Însă se cere mare răbdare şi un termen mai îndelungat. De fapt, după
cum o spune şi Milarena, deja ştii multe şi însuşeşti repede tot ce ţi se spune.
Continua să îndeplinească îndatoririle de servitor la casa de rugăciune, ajutându-l pe
preot să lecuiască oamenii veniţi din diferite colţuri ale Tibetului. Milarena era întotdeauna
alături, învăţau împreună tot ce le spunea preotul. Continuau să se ţină de mână, să se
îmbrăţişeze, când lumea nu-i vedea. Erau fericiţi. Preotul vedea ce e între ei, însă nu
dezaproba.. Fiica îi era fericită, şi asta era principalul. Ştia de fapt ce va urma, şi-i permitea
fiicei să facă ce credea ea că e mai bine, ca Isus să rămână în viaţa ei ca ceva curat, sfânt.
La rugămintea lui Isus, împreună cu Milarena frecventau şi predicile sacerdotului.
Voia să însuşească metodele de a cufunda mulţimea în transă. Însă aşa şi n-a putut afla
acest secret. Sacerdotul păstra tăcere şi se pare că nu voia să se împartă cu secretele
acumulate de strămoşii lui.
În afară de pregătirea mixturilor din diferite ierburi, medicina tibetană se baza pe
starea sufletească a omului, pe posibilităţile lui psihologice de a rezista la boală, pe
capacitatea de a impune omul să creadă că se poate vindeca. E se pare baza fundamentală a
medicinii tibetane, atât de răspândită astăzi în toată lumea. Şi pe care foarte puţini din cei
ce încearcă o pot adapta la psihologia occidentală.

25. Încercările de a însuşi metodele de cufundare a mulţimii în transă a eşuat. Studiase
destul medicina tibetană, a fost la Şambala, însuşind câte ceva din înţelepciunea universală,
cunoscând hipnoza, influenţa ei asupra maselor de oameni. Era destul şi acum tot mai des
se gândea la ţara sa, la poporul său pe care voia să-l scoată din anumite dogme ale
iudaismului. Tot mai des şi mai des se gândea că lumii i-ar trebui o religie nouă, o religie
pură, care să-i apere la fel pe cei bogaţi şi pe cei săraci. Şi în religia Bon, pe care el o
considera mult mai avansată ca iudaismul, cel mai mult şi mai des se rugau oamenii săraci.
Dar tot săraci rămâneau. Cei bogaţi se rugau cu mult mai rar, iar bogăţiile lor nu scădeau.
Ca şi în iudaism.
Avea adesea în faţa ochilor fachirul, care purta pe palmă fetiţa, care dădea din baston
şi omul se ridica în spaţiu fără să se sprijine de ceva. Secretele levitaţiunii,
incombustibilităţii, invizibilităţii, morţii aparente, îngropării de viu – iată ce-l interesau
acum. Îl întrebă din nou pe preot cine putea să-l ajute.
-Nu ştiu pe nimeni care să te poată ajuta la noi, îi spuse acesta. Aceste lucruri se fac
însă şi se cunosc în India. Budismul, religia lor,ioga practicată în această ţară sunt acolo
practici curente.
-Aşi vrea să învăţ ceva din toate aceste ştiinţe, spuse oricum visător Isus.
-Dacă eşti hotărât s-o faci, îţi spun la cine să te duci în oraşul Calcuta. Însă nu sunt
convins că vei reuşi să însuşeşti aceste ştiinţe, căci se învaţă în zeci de ani. Poţi chiar să-ţi
pierzi toată viaţa şi la urmă să nu te alegi cu nimic. Trebuie să fii pregătit şi pentru asta.
-Sunt gata de orice, exclamă el bucuros, că avea şansa să studieze aceste învăţături şi
practici.
Despărţirea de oamenii care l-au adăpostit, care l-au primit în casa lor, care l-au
învăţat atâtea lucruri bune, care l-au îndruma o bucată de viaţă, a fost foarte grea. Cea mai
grea a fost fireşte despărţirea cu Milarena. În ajunul plecării s-au plimbat până dimineaţa,
ţinându-se de mână, şi amintindu-şi de tot ce au făcut împreună, ce a învăţat de la ea,
călătoria spre Şambala, de toate îmbrăţişările lor, de dorinţa de a fi împreună, conştienţi că
poate nu se vor maivedea vreodată. Ea înţelegea că Isus îşi avea calea lui, prescrisă de Cel
de Sus. Şi nimeni şi nimic nu trebuia să-l împiedice.
x x x
Pleca cu durere în suflet, fiind însă convins că face ceea ce trebuia să facă, ceea ce îi era
prescris de soartă.. Îl aştepta din nou un drum necunoscut, oameni necunoscuţi. Anii
petrecuţi în Tibet îi vor rămâne pe toată viaţa ca o amintire plăcută, căci acolo trăiau
oameni iubiţi, cei care îl iubeau cu adevărat.
Cu desaga în spate şi o măciucă în mână porni spre India. Merse mult singur până
ajunse din urmă o ceată de tineri care ca şi el, plecau în India. La primul popas îşi împărţi
egal la toţi toate merindele pe care i le puse în desagă Milarena. Era mai uşor de mers, dar
la următorul popas a rămas flămând, căci nimeni din cei prezenţi nu i-au oferit ceva. Mai
avea însă bani, dar n-avea de unde să cumpere. Popasul era în munţi. A doua zi tot flămând
se porni la drum. Spre seară ajunse la un cătun, de unde putu să procure ceva. Şi iarăşi
împărţi la toţi. Şi la următorul popas iarăşi rămase flămând. Nu se supără însă pe nimeni. Îl

26. mira doar faptul că oamenii pot proceda în acest fel, că nu-l compătimesc pe cel rămas
flămând, suferind, de indiferenţa lor faţă de alt om, de necazurile şi suferinţele altora.
Faptul îl la întărit în gândul că în lume trebuie schimbat ceva, ca oamenii să se ajute
reciproc la nevoi, să împartă ultima fărâmătură de pâine cu cel de alături, cu cel care nu
are, cu cel ce suferă…
Aceste gânduri nu-i dau pace acestui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, care păşea
alături de condrumeţii săi, care nici nu bănuiau ce se petrece în sufletul acestui tânăr atât
de ingenios.
În Nepal câţiva din condrumeţi au rămas cu treburile lor, iar ceilalţi au pornit mai
departe. Însă aproape de hotarele Indiei au fost arestaţi şi duşi la o puşcărie, aflată într-o
peşteră. Nimeni nu a înţeles de ce. Tocmai a treia zi veni cineva, care i-a învinuit că au
violat o femeie. Conform legilor acestei ţări, această infracţiune era pedepsită cu moartea.
Şi toţi au fost condamnaţi la moarte. Încercările lor de a lămuri ceva, de a protesta, nu
schimbă nimic. Tipul venit le-a citit doar sentinţa. Peste o zi urmau să fie decapitaţi.
Isus era convins că nimeni din condrumeţii săi, ce se aflau cu el în închisoare, nu făcuse
ce li se incrimina. Au fost tot timpul lângă el, nimeni nu s-a dus nicăieri. Era mare
probabilitatea că cineva din foştii lor condrumeţi să fi făcut ceva, şi cineva să-i fi văzut
împreună. Acum dintr-o greşeală, viaţa lui, tot ce gândea el, toate visurile de a schimba
această lume, erau în pericol.
Hotărî să fugă din închisoare. Însă la uşă se aflau zi şi noapte doi străjeri tăcuţi. Caută
o altă ieşire din peşteră, însă nu găsi. Puşcăria, peştera se aflau în munţi de piatră. Cel mai
vulnerabil loc era uşa, legată cu un fel de funie. Însă acolo stăteau străjeri înarmaţi.
A doua zi trebuiau să fie executaţi, însă nu găsi nici cale de a scăpa. Tocmai spre seară
lui Isus îi veni ideea de a încerca să folosească ce îl învăţase Milarena. Dar străjerii nu
vroiau să se apropie şi să converseze cu el. Se sfătui cu condrumeţii săi. Unul dintre ei avea
un inel foarte frumos. Cu acest inel au hotărât să-i atragă pe străjeri mai aproape de uşă, să
se târguiască cu ei, iar Isus să încerce ce-şi puse în gând. Văzând inelul, străjerii s-au
apropiat de uşă. Le-au cerut ca pentru inel să le aducă apă şi mâncare. Au fost de acord.
Peste câtva timp unul din ei s-a întors cu apă şi mâncare. Şi tot vorbind au adormit.
Deţinuţii au tăiat funia de la uşă, au luat mâncarea, şi la propunerea lui Isus s-au împrăştiat
câte unul, cu direcţia spre India. De străjerii adormiţi se va da tocmai abia dimineaţa. Aşa
că aveau la dispoziţie o noapte ca să treacă hotarele Nepalului.
Dimineaţa l-a găsit pe Isus departe de hotar, în drum spre Calcuta.
Religia principală din India era budismul, şi după cum ştia Isus, care cutreerase cu
caravana toată ţara, era o religie blândă, înţeleaptă orientată spre om, în folosul omului.
Cu multe peripeţii şi dificultăţi ajunse la Calcuta. Isus nu mai văzuse până atunci un
oraş mai mare. Oamenii forfoteau ca furnicile în toate direcţiile. Pe bătrânul Capur l-a
găsit cu greu printre puzderia de cocioabe mizerabile. S-a prezentat şi a fost poftit să ia loc
pe o rogojină aşternută pe podea.
-Cum se simte prietenul meu? începu lent stăpânul. Ce mai face frumoasa Milarena ?
-Se simte bine, şi vă doreşte de asemenea multă sănătate şi prosperare. Milarena
este o fată foarte deşteaptă şi foarte frumoasă. Mai frumoasă ca ea nu mai sunt prin
împrejurimi. Şi nici mai deşteaptă.
-Cum ai ajuns acolo, şi ce ai căutat le el ?

27. -Călătorind prin India şi China am auzit de multe minuni care se întâmplă în Tibet.
Multe minuni am văzut cu ochii mei. Şi am plecat încolo să le învăţ.
-Multe ai învăţat ?
-Multe, însă nu tot. De aceea şi sunt aici. Vreau să-mi continui studiile.
-Ştii tot ce ştie prietenul meu ?
-După spusele dumnealui, da.
-Ştii cât timp îţi trebuie ca să înveţi tot?
-Aproximativ. Şi sunt gata de orice greutate.
-Eşti primul pe care prietenul meu l-a trimis la mine. Înseamnă că ai capacităţi
deosebite. Îmi place să lucrezi cu oameni deosebiţi. Atunci parcă întineresc, simt necesitatea
de a trăi. Odihneşte-te, căci începem chiar de mâine.
Ceru învoire să meargă în oraş, să facă cunoştinţă cu acest oraş uriaşi. Peste tot
fete, femei frumoase… Însă el vedea numai chipul Milarenei, chipul celei mai frumoase
fete de pe pământ. Se gândise la ea tot timpul. Şi acum păşind pe aceste străzi
aglomerate, îi părea că o avea alături pe Milarena, fiinţa care era gata să jertfească tot
pentru el. Cum şi el pentru ea. Însă ea era departe…
A doua zi se trezi înaintea stăpânului. Era nerăbdător să înceapă lecţiile. Dar
stăpânul l-a trimis mai întâi după apă, lămurind unde e izvorul şi spunându-i cu ce să
aducă. Era un ulcior mare din lut ars. L-a pus pe umăr, cum văzuse că se duc
asemenea vase. Imediat îi simţi greutatea. Mergând spre izvor avu grijă să ţină minte
calea înapoi. Cu greu găsi izvorul, la care era un rând destul de mare.
Pornit spre casă cu ulciorul plin, care se făcuse acum extrem de greu, şi
orientându-se după semnele memorate, ajunse acasă spre amiază. Se simţea obosit ca
atunci, când urcase spre Şambala. Eri, când de abia sosi, ceru să se spele după drum.
Vărsă multă apă. A prins privirea stranie a stăpânului, însă nu înţelese nimic. Acum îi
era clar. Apa se aducea cu un efort enorm, şi trebuia consumată cu socoteală.. Nu ca în
Tibet, unde erau râuleţe la fiecare pas.
-De azi uită de carne, brânză, ceai şi de tot felul de băuturi cu alcool. Iar azi nu
mănânci îndeobşte nimic. Seara mai aduci un urcior cu apă, şi-i arată care urcior urma
să-l ia. Era unul şi mai mare.
Când seara se întoarse cu ulciorul plin, mai nu căzu de oboseală. Cu toate că avea
un corp puternic, bine antrenat, rezistent la greutăţi. Acţiona şi foamea. Voia să ia
măcar o fărâmătură în gură, însă stăpânul îl preîntâmpinase că dacă încalcă ce i se
spune, va fi gonit imediat.
Spre dimineaţă părea că n-o să reziste, că nu mai are puteri să rabde foamea. Şi-a
adunat toată voinţa şi ca să nu se gândească la mâncare, luă alt ulcior şi porni din nou
spre izvor. Apa rece pe care o bău, îi păru că îi mai uşură foamea. Şi ulciorul îl duse
mai uşor, lucru, care îl miră.
-Ca să vedeţi, se adresă el stăpânului, ulciorul care l-am adus azi, mi s-a părut
mai uşor.
-Mă bucură ce spui, îi răspunse acesta Iar acum mergi şi ajută pe vecinul nostru
să-şi ducă căruciorul cu marfă la piaţă.
Căruciorul era mare şi bine încărcat, iar vecinul de-abia îşi târa picioarele. Acasă
se întoarse la amiază. Şi îndată fu trimis de stăpân la izvor după apă, de la care se

28. întoarse tocmai seara. Stăpânul îl chemă la el şi îi dădu două linguri de boabe de orez
fiert.
-Mănâncă încet câte unul. Strict câte unul. Nu te grăbi. Abia după aceea să bei o
gură de apă. Dacă văd că te grăbeşti, sau că mănânci câte două-trei boabe de-odată, nu
vei mânca trei, apoi cinci zile la rând. Ai înţeles ?
-Da stăpâne.
În acest ritm au trecut două săptămâni: apă de la izvor de două ori pe zi, iar
dimineaţa şi seara căruciorul vecinului. O dată la două zile urmau două linguri de
orez, mâncate fără grabă.
Însă organismul în loc să-i slăbească, se călea tot mai tare, se făcea tot mai
rezistent.
-Ce ai făcut tu până acum a fost o mică introducere în practica ioga. Noi însă vom
studia, vom cunoaşte amănuntul filozofia ascetică şi mistică indiană.
Trecu o zi, apoi o săptămână, însă stăpânul, ori învăţătorul, cum îi mai spunea el,
nu zicea nimic. Isus continua să-şi îndeplinească obligaţiile de fiecare zi. Şi aştepta cu
răbdare când învăţătorul îl chemă să continue învăţătura mai departe.
Într-o bună zi învăţătorul îl chemă
-De azi începem antrenamentele pentru o probă simplă: continuarea păstrării
conştiinţei clar în somn. Însă şi ea cere eforturi maxime şi aproximativ şase – şapte
luni. Apoi vom trece la ceva mai complicat. Îţi vei alege singur ce vrei, în dependenţă
de cât timp vei dispuine.
Începură antrenamentele pentru însuşirea metodelor de ritmare a respiraţiei.
-La prima vedere pare o metodă simplă. Vei vedea şi vei simţi pe pielea ta însă, că
nu e atât de simplă şi de uşoară. Însă ea se va folosi şi la alte antrenamente, pentru a
atinge şi alte secrete. Dacă nu însuşeşti metodele de ritmare a respiraţiei, termină
învăţătura. Ai înţeles?
-Da stăpâne. Îmi voi depune toată silinţa..
-În filosofia ascetică şi în mistica indiană se foloseşte cifra şapte ca bază. Ea poate
fi înmulţită de câteva ori, însă nu se împarte la nici un număr. Noi vom lucra la început
cu cifra paisprezece. Dar dacă va fi nevoie, vom folosi şi cifra douăzeci şi unu. Totul
depinde de capacităţile tale, făcu o pauză, apoi adaugă, nimeni nu te scuteşte însă de
obligaţiile tale de până acum.
Isus dădu afirmativ din cap. Ardea de nerăbdare să înceapă ceea, pentru care
timp de două săptămâni a muncit din greu, şi a tras foame.
-Primul exerciţiu: învaţă să respiri aerul în paisprezece secunde. Fix paiprezece.
Nici o sutime de secundă mai mult ori mai puţin.
-Cum să ştiu câte secunde ?
-Deocamdată număr eu. Caută să însuşeşti strict ritmul număratului meu. Apoi
îţi vei număra singur. Ai înţeles ? Principalul, e ritmul meu. Fii foarte atent !
Timp de o oră Învăţătorul număra, iar el învăţa să perceapă ritmul număratului
şi căuta să inspire aer după ritmul dat. Veni ora prânzului. Primi aceiaşi cană cu
boabe de orez, pe care o mânca în fiecare zi după ce trecuse cu bine prima testare. Era
rata cu care trăia douăzeci şi patru de ore. Însă niciodată nu spuse nimic. Încercarea
cu foamea continua, şi el se deprinsese să suporte.
După ce luă masa, puse, ca întotdeauna, ulciorul pe umăr şi la izvor.

29. -Cu cât revii mai curând, cu atât vom putea învăţa mai mult, spuse Învăţătorul. Şi
Isus o luă fuga spre izvor. Dar acolo rândul era mare de tot. Înapoi, cu ulciorul plin cu
apă, era greu să fugi. Însă câştigă ceva timp şi era bucuros.
Lucră un timp cu Învăţătorul, după care acesta îi spuse:
-Isuse, acum încearcă să-ţi numeri singur, păstrând ritmul pe care cred eu, de
fapt l-ai însuşit. Fii atent. Eu doar voi vedea cum faci, vei supraveghea doar şi se dădu
la o parte, lăsându-l să se concentreze.
Dar cu tot efortul depus, nu se putea adapta la ritmul cerut. Atunci Învăţătorul
opri antrenamentele şi îl trimise la culcare. Dar nu înainte de ai spune următoarele:
-Mâine te scoli mai dimineaţă şi pleci după apă, iar până vecinul îşi împle
căruciorul, ne antrenăm. Sper ca totul să fie bine.
Aşa şi au făcut. După ce duse căruciorul vecinului, au continuat
antrenamentele. Spre amiază începu încetul cu încetul să între în ritm. Lucru care îl
bucură extrem de mult. După masă au continuat. Învăţătorul rămase mulţumit de
rezultate.
-Trei zile te antrenezi singur, apoi te verific şi fac concluzii. Învăţătorul era bine
dispus.
Totuşi după trei lucrurile nu arătau prea bine. Învăţătorul începu să numere din
nou. În final au izbutit parcă. Dar abia peste o lună şi jumătate începu să fie totul bine.
Elementul principal, ritmul, era însuşit la perfecţie. Fapt ce îl bucură mult pe
Învăţător.
-N-am mai avut un elev ca tine, mărturisi la un moment dat Învăţătorul. Acum
începem a doua etapă, care constă în capacitatea de a reţine respiraţia exact
paisprezece secunde.
Şi iarăşi au urmat antrenamente legate de ritm. Acum însă îşi număra singur.
Învăţătorul a rămas mulţumit. Antrenamentele au durat o lună.
-Acum în curs de o lună – două ritmează inspiraţia şi reţinerea, ori pauza cum o
mai numim noi. Lucrează atent, căci dacă încalci regulile, începem din nou.
Totuşi a făcut greşeli. Însă Învăţătorul surprins de capacităţile lui, nu l-a întors
de la început. Îl controla însă mai des. Până la urmă s-a descurcat aşa cum cerea
Învăţătorul.
Au urmat iarăşi zile şi săptămâni fără a însuşi ceva nou. Se ocupa cu munca de
toate zilele, pentru care era hrănit şi avea adăpost. Totuşi practica de sine-stătător,
antrenând inspiraţia şi reţinerea. Să nu uite, să nu piardă ce însuşise. Se pricepu ce
procedură urma. Era ceva firesc că ce ai inspirat, trebuie expirat, scos afară. Şi tot cu
aceleaşi condiţii.
-Cred că ai priceput ce vom face mai departe.
-Da stăpâne. Exspiraţia.
-Corect. Ştii ce trebuie să faci. Începe.
-Pot să vă întreb: de ce nu s-a putut să începem mai înainte ? Mi se pare că am
pierdut am pierdut destul timp.
-Isuse, era necesar un răgaz fizic. Şi astfel ţi-am probat şi starea psihică. Eşti
destul de răbdător. O calitate care te face mai puternic şi fizic, şi spiritual.

30. Timp de o lună s-a antrenat cu dârzenie. Urma iarăşi pauza pe care o ura. Însă
Învăţătorului nu i-a spus nimic. Aşteptă şi Isus ce va fi mai departe. În sfârşit
Învăţătorul îl chemă. Se aşezară amândoi pe rogojină, după obiceiul indian.
-Ai însuşit procedee pe care le cunosc câţiva oameni în lume. Ce o să urmeze nici
eu nu ştiu. Şi nu ştiu dacă aceste urmări sunt bune sau rele. Nu cunosc rezultatul, care
poate fi pozitiv, sau negativ. Aşa că înainte de a începe următoarea etapă gândeşte-te
bine. Ai la dispoziţie trei zile.
-Sunt gata să începem imediat, răspunse uşor infantil Isus.
-Nu, ai trei zile. Dacă refuzi, nu-i nimic. Ce am învăţat o să-ţi servească oricum
spre bine în viaţă. Organismul tău are deja un reflex bun ca urmare a
antrenamentelor.
-De ce pot să mă tem, stăpâne? întrebă el.
-Cunoşti bine hipnoza, care însă nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu ce
va urma. Din hipnoză omul, peste un timp relativ scurt, poate ieşi şi singur. Dar ceea ce
va urma, însă nu-i nici o garanţie că te poţi întoarce înapoi. Iar dacă şi te întorci, poţi
avea cu totul alt fel de a vedea lumea. ne caracteristică omului. E cea mai mare
primejdie. Dar vorbim peste trei zile, spuse şi plecă.
Au fost trei zile de frământări. La sfârşit spuse hotărât „da”.
-Focul, începând de la lumea primitivă este simbolul Cerului şi al Pământului. Lui
i se închinau, lui i se aduceau jertfă animale sau oameni. Acum vei lucra şi cu focul.
Faci următorul lucru: ritmezi inspiraţia, reţinerea şi expiraţia uitându-te neclintit la
foc. Ceea ce se numeşte meditaţie. Focul poate fi o lumânare, jeratic sau altceva. Îţi
fixezi privirea şi mintea asupra flăcării lumânării, încercând să pătrunzi esenţa focului,
să-i regăseşti locul în întreg universul, reducând la ea infinitatea de arderi care
alcătuiesc laolaltă Universul şi fiecare organism în parte la acelaşi element
incandescent din faţa ochilor tăi. Acest exerciţiu poate avea urmări deloc plăcute: te
doare cumplit capul, ai tot felul de stări de slăbiciune.
-Sunt gata pentru orice fel de urmări, spuse hotărât Isus.
-Atunci începe. Tot ce vei simţi, îmi spui imediat.
În primele zile nu simţi însă nimic. Era o practică obositoare. Simţi dureri de cap,
însă suportabile. De fiecare dată simţea însă că adoarme. Lupta cu această stare de
somn. Totuşi odată se pomeni dormind. Era însă un somn aparte: fără să fi adormit
aşa cum dormea de obicei. Corpul lui, şi simţurile i se scufundase într-un somn tot mai
adânc, fără însă ca mintea să-şi întrerupă măcar pe-o clipă activitatea. Adormise,
amorţise totul în el, în afară de luciditate. Continua să mediteze cu privirea orientată
asupra focului, dându-şi în acelaşi timp seama, într-o stare nelămurită, că lumea din
jurul lui se schimba.
După ce ieşi din această stare, îi povesti Învăţătorului tot ce a simţit, tot ce a
văzut.
-Ai izbutit să treci peste o piedică ce se numeşte continuitatea conştiinţei, adică ai
trecut de la conştiinţa stării de veghe la conştiinţa stării de somn. Nimeni nu-şi
păstrează continuitatea fluxului mental când adoarme, şi nimeni nu-şi continuă, lucid,
gândirea în somn, căci conştiinţa omului normal este divizată brutal prin somn, spuse
Învăţătorul.

31. -Cel mai mult mă înspăimântă, spuse Isus, că mă aflu treaz în somn. Mi-e foarte
greu să apreciez cum simt această schimbare, pentru că mintea era trează, şi
concentrată asupra focului, în timp ce simţurile îmi sunt adormite. Am avut impresia
că mă aflu în alt spaţiu, unde nu era nevoie să priveşti ca să poţi vedea.
-Bine. Înseamnă că tot ce am făcut noi e corect. Mă bucur nespus de mult.
Continue mai departe.
-De altfel priveam ţintă focul, însă nu ca un pretext de transă hipnotică, pentru că
ştiu bine hipnotismul cunosc tehnica şi efectele. Privind focul spuneam, mă gândeam la
el, îl asimilam, pătrunzând astfel cu mintea în propriul meu corp. Nu era o gândire
înţepenită, ci o gândire unică, ne fărâmiţată în diferite direcţii.
-Şi focul? Întrebă gazda.
-Această gândire avea în foc doar nu punctul de sprijin. Şi cu ea pătrundeam
pretutindeni unde trebuia să identific focul. Deci hipnoza era exclusă : ştiam cine sunt,
de ce mă aflu în asemenea poziţie, de ce-mi ritmez respiraţia, în sfârşit de ce meditez
parcă asupra focului. În acelaşi timp aveam impresia că mă aflu în alt spaţiu, în altă
lume. Nu-mi simţeam deloc corpul. Lucrurile păreau că curg, straniu era însă că,
aceste lucruri se apropiau şi se depărtau fără voia lor. Totul semăna cu viziunea pe
care o poate avea un om privindu-şi din colţul unei odăi întreaga casă. Nu vede prin
perete, şi totuşi vede tot ce se află în toată casa, ori în orice odaie a ei, fără să aibă
senzaţia că vede prin perete.
-Dragul meu Isus, dacă mai continuăm experienţa, vei descoperi şi afla lucruri
extrem de neobişnuite şi interesante. Însă scopul nostru, descoperind posibilităţile
ritmării respiraţiei, pe care o vom folosi şi în alte experienţe, a fost atins.
Şi iarăşi zilele treceau fără a face ceva interesant, fără experienţe. Învăţătorul nu
zicea nimic, de parcă nici nu existau testările şi testele care trebuiau însuşite.
Tocmai când i se păru că Învăţătorul uitase de el, fu chemat.
-De azi începem ceva serios. Eşti gata?
-Sigur ! ochii îi străluceau.
-Inspiraţia, reţinerea şi expiraţia se prelungesc până la douăzeci şi una de
secunde. Asta e cifra maximă pe care o poate ritma omul. De azi treci iarăşi la regim
ascetic. Vei mânca din nou câte două linguri de boabe orez o dată în două zile,
muncind însă ca şi mai înainte.
După două săptămâni organismul era deja pregătit de încercări mai mari. Îşi
începu antrenamentele cu inspiraţia. Era aceeaşi tehnică yogistică, ca şi la paisprezece
minute, numai că mai greu de înfăptuit. Se încurca la numărat. Învăţătorul a fost
nevoit să numere el două zile, până s-a adaptat la acest număr.
Antrenamentul mergea greu. Mai ales la reţinerea respiraţiei. De multe ori
adormea, şi atunci începea totul din nou. Muncă irosită în zădar. Însă el continua să se
antreneze. În trei luni însă se descurcă, lucru pe care îl observă şi Învăţătorul.
-Acum spune ce ai simţit ?
-Nimic. Însă am impresia că dacă ar fi nevoie pot să mă ridic în aer fără sprijin,
că pot pur şi simplu să zbor.
-E tocmai ceea ce trebuia să simţi. În direcţia aceasta şi ne vom antrena. Altceva
nu simţi nimic?
- Dar am impresia că pot citi gândurile oamenilor.

32. -Eşti întra-devăr foarte capabil. Nimeni din discipolii mei n-au ajuns la acest
stadiu. Însă trebuie să verificăm acest fenomen. Eşti gata?
-Da, Maestre, spuse el puţin tulburat.
-Sunt încântat de viteza cu care le înveţi pe toate. Însă citirea gândurilor se poate
face mai simplu, printr-o maximă concentrare mentală. dar voi, europenii, aveţi o
mentalitate deosebită de cea orientală. Mistica indiană nu vă este cunoscută. Ca să nu
mai experimentăm, te-am supus acestui antrenament greu, care te va ajuta la atingerea
scopului nostru - levitaţiunea.
-Ce mai trebuie pentru asta?
-Trebuie să-ţi simţi tot corpul. Europenii, cei dintre ei, care încearcă să practice
tehnica yogă, îşi simt corpul numai până undeva lângă diafragmă. Mai jos nu-l simt.
Însă dacă nu simţi tot corpul, nu te poţi apuca de practicarea tehnicii yogistice, care
este în primul rând o filozofie, o filozofie ascetică şi mistică pur orientală, în primul
rând indiană. Tu ştii şi poţi aplica multe din această filozofie. Însă nu destul. Vom
termina cu studierea misticismului, care, împreună cu antrenamentele la care ai fost
supus, ne va ajuta să ajungem la scopul final, la levitaţiune şi invizibilitate. Vom studia
tradiţiile oculte indiene curenţii energetici care străbat corpul omenesc şi pe care
doctrinele yogine le aseamănă cu Luna şi Soarele.
-Când începem? întrebă nerăbdător Isus.
-Fiul meu, nu-mi place că-ţi pierzi controlul asupra dorinţelor tale. Până acum n-
am observat aşa ceva la tine. Concentrează-te asupra răbdării, care este un element
strategic în filosofia yoga. Tu dispui de o răbdare fenomenală. Păstreaz-o şi cultiv-o!
Isus lăsă ochii în jos şi nu mai spuse nimic. Se simţi ruşinat.
-Un rol principal în procesul prin care îţi supui corpul dorinţelor, pornirilor tale,
este poziţia corpului în timpul meditaţiei yoga, practicarea exerciţiilor respiratorii sau
practicii ascetice.
Două luni a dus o viaţă ascetică cu antrenamente de meditaţie în diferite poziţii.
La început era foarte greu să stea ore întregi, neclintit, în una şi aceeaşi poziţie. Nu
rezista şi îşi schimba poza, căci simţea o durere acută în tot corpul. Şi atunci era impus
de Învăţător să repete. Nu putea depăşi prima poziţie. Toate încercările eşuau.
Căzu într-o stare de disperare, căci fără prima poziţie nu urmau celelalte.
Analizându-şi fiecare mişcare, dându-şi seama clar de ceea ce simţea, înţelese că
numai concentrându-şi toată voinţa de care era capabil putea ieşi din impas. Altfel nu
izbutea nimic şi nu mai ajungea la scopul final.
Şi a izbutit. Atunci i se păru că a fost uşor. Şi-a împărtăşit gândul cu Învăţătorul.
-Te-am lăsat intenţionat în starea ceea ca să poţi învinge singur. Dacă te ajutam
eu, dar eu puteam să te ajut, apoi niciodată nu aveai să simţi această uşurinţă în corp,
lucru foarte important pentru levitaţiune. Acum eşti pregătit, şi celelalte poziţii le vei
însuşi uşor.
Aşa şi a fost. A trecut uşor toate încercările legate de meditaţie. Urma acum să
însuşească procedeeile de respiraţie. Cu ceva greutăţi, însă trecu şi această probă.
Sosi clipa hotărâtoare. Intră în transă meditând şi ritmându-şi respiraţia. Peste
un timp, deodată simţi în jurul său rarefiindu-se atmosfera, i-ar trupul său pierzând
din greutate. Fără să înţeleagă ce se petrece începu să se înalţe, deprinzându-se de
pardoseală. Încercă intuitiv să se apuce de obiectele din jur, însă nu izbuti. Viteza

33. ridicării se mărea. Se lovi puternic cu capul de tavan. Atunci îl prinse o frică teribilă,
frica de a nu cădea jos. De unde se luase această spaimă nu înţelegea, însă ea îl invadă
cu întreg corpul. Fără să se apuce de ceva plutea în toată camera, în locurile unde voia
creerul său, fără să înţeleagă sensul acestor deplasări. Pierduse definitiv controlul
asupra situaţiei şi se lăsase în voia soartei.
Cât timp a plutit nu ştia, însă s-a trezit din transă aflându-se pe podea, iar alături
era Învăţătorul. Încă nu-şi dădu seama ce s-a întâmplat, privind surprins în jurul său,
văzându-l numai pe Învăţător. Alte obiecte nu vedea în cameră, însă le simţea foarte
clar prezenţa. Care obiect şi unde se afla.
-Am izbutit, fiule, auzi exclamările pline de bucurie ale Învăţătorului.
-Ce s-a întâmplat ? întrebă Isus, care încă se mai afla în acea stare, când nu
înţelegi unde te afli şi în ce stare eşti.
-Ai fost în stare de levitaţie şi se pare că s-a întâmplat fără voia ta, datorită
forţelor pe care le-a trezit contemplaţia.
-Da…a fost ceva grozav ! Şi aşi vrea să mai repet încerc o dată.
-Ţine minte te rog, când careva care încearcă să dobândească stăpânirea asupra
însuşirilor oculte nu izbuteşte, să-şi păstreze luciditatea şi voinţa întreagă la un
moment dat riscă atunci să cadă pradă forţelor magice dezlănţuite chiar de meditaţia
sa. Cele mai cumplite primejdii îl aşteaptă pe yoghin nu la începutul, ci la sfârşitul
desăvârşirii sale. Când devine stăpânul unor forţe distrugătoare. Cei care au căzut cel
mai jos au fost tocmai cei care au izbutit să se apropie cel mai mult de dumnezeire.
Orgoliul luciferic este şi el o formă a forţelor obscure pe care le dezlănţuieşti prin
propria-ţi desăvârşire şi care la urmă izbutesc să te strivească.
-Şi ce e de făcut, Maestre ?
-Nu mai poţi face nimic. Trebuie să foloseşti aceste forţe extranaturale pe care le
poţi trezi şi stăpâni numai în cazuri excepţionale. Să ţii minte întotdeauna de riscul la
care te expui pe tine şi îi expui pe cei din jur. Poate că ne terminăm învăţătura ?
Gândeşte-te bine ! îl întreabă Învăţătorul.
Aceste cuvinte l-au pus pe Isus pe gânduri. La ce îi trebuie această învăţătură,
care la un moment dat poate să te strivească pe tine însuşi. Poate că într-adevăr să
renunţe cât nu-i târziu? Ştie deja destul de multe din tehnica yoga, metodele de a intra
în transă, poate citi gândurile oamenilor, a însuşit tehnica levitaţiei. Poate e destul ?
Nu era hotărât. Învăţătorul înţelese.
-Ai o săptămână să-îmi răspunzi. Hotărârea va fi numai a ta. Acum odihneşte-te.
Într-adevăr se simţea extrem de obosit. Levitaţia l-a stors complet de puteri. Da…
era primejdios ceea ce face. Însă o primejdie şi mai mare îl putea aşteapta la etapele
următoare. Hotărî însă că era primejdios dar extrem de interesant! Îşi aminti cum
mergea pe pereţii verticali, cum lovea cu capul tavanul.
Treceau zilele. Se ocupa ca şi mai înainte de misiunile date din prima zi. Se linişti
însă, căci a decis ferm să continue învăţătura, cu speranţa că va izbuti să facă totul
fără urmări grave.
Peste o săptămână se apropie de Învăţător
- Maestre, sunt gata să-mi continui antrenamentele. Am hotărât definitiv.
-Bine, îi spuse neutru Învăţătorul. Ce ai vrea să înveţi pentru început ?

34. -Moartea aparentă. Am auzit de ea în Tibet. Însă tehnica ei de realizare n-o
cunoştea nimeni de acolo.
-Nu e complicată. Mai ales că ai deja o anumită pregătire prealabilă, care este cu
mult mai grea decât această tehnică, cunoscută şi în alte ţări orientale.
-De ce nu e cunoscută în Tibet ?
-În Tibet predomină religia Bon. O cunoşti bine. Tehnica morţii aparente este de
fapt filozofie budistă, care nu are nimic cu religia Bon. Tehnica morţii aparente este
răspândită în ţările unde religia principală este budismul. De aceea zic să începem cu
însuşirea principalelor canoane budiste.
Budismul, ca religie, se păru cu mult mai interesantă ca iudaismul. Era un fel de
religie benevolă, fără constrângere, care nu-l impunea pe om să facă ce nu dorea. Era o
religie mai mult spirituală decât materială. Studie cu plăcere canoanele budiste,
înţelepciunea acestei religii. Fiind iudeu, şi cunoscând bine iudaismul, făcea comparaţie
între aceste religii. Acum se gândea că şi la el în ţară trebuie schimbat ceva, că poate
trebuie înlocuită religia iudaică cu o alta, ceva poate mai blândă, care să se întoarcă cu
faţa şi spre cei săraci, pătimiţi, spre umiliţii acestei lumi.
Cu cât studia mai adânc budismul, cu atât devenea tot mai ferm în hotărârea sa de
a crea o religie nouă. Începu să se gândească tot mai mult la ea, uneori zi şi noaptea.
Dar mai avea multe de învăţat.
În sfârşit fu chemat de Învăţător.
-Eşti destul de versat în budism. Cred că e timpul să trecem la ceva mai concret.
Moartea aparentă este o ieşire din timp. Altfel nu poţi explica de ce după o transă de
treizeci sau de o sută de zile, corpul îşi păstrează greutatea, iar obrazul proaspăt
bărbierit rămâne tot atât de curat. Sunt nişte stări care transcend categoric condiţia
umană, şi despre ele nu putem avea nici un fel de idee. Nici cea mai bogată închipuire
nu poate intui cum se produce o asemenea ieşire din timp.
-Cu ce începem, Maestre ?
-Trebuie intrăm în transa cataleptică. Prima dată pentru 14 ore, a doua pentru 28,
a treia pentru 42 de ore. Înainte de a provoca transa respectivă, te bărbiereşti curat şi
vei vedea că după 42 de ore te trezeşti tot proaspăt bărbierit. Asta înseamnă că deşi
spiritul rămâne activ, corpul nu mai participă la curgerea timpului. E firesc ceea ce se
întâmplă. Căci timpul este perceput de om prin ritmul său respiratoriu. La orice om,
între inspiraţie şi respiraţie se scurge un anumit număr de secunde: viaţa coincide în
om cu timpul. În cele paisprezece ore de transă cataleptică corpul zace fără nici cea
mai mică respiraţie. Aspiraţia de aer de la începutul transei, continue prin expiraţia de
la sfârşitul transei. În acest interval corpul este scos din timp, adică exact e în stare de
moarte aparentă. Şi în acest răstimp corpul nu îmbătrâneşte, viaţa e oprită fără a se
vătăma ceva în organism.
Acum începem, spuse, şi se uită ţintă la el, să vadă dacă nu are spaimă, ca astfel să
poată interveni chiar de la începutul transei.
Se întâmplă întocmai ceea ce spusese Învăţătorul. Însă transa cataleptică stoarce
corpul de putere. A dormit trei zile şi trei nopţi fără să se trezească, fără să mănânce,
fără să bea ceva. A avut un somn adânc.

35. Înainte de a se trezi o visă pe Milarena. Revăzu drumul lor anevoios spre
Şambala, bucuria ei când el s-a întors viu şi sănătos de acolo, lupta cu boala care
nimicise jumătate din populaţia acelui cătun. O vedea cum pregătea mixturile, cum
avea grijă de cei bolnavi, muncind toată ziua, iar seara cădea de oboseală. Şi totuşi
boala a fost biruită. Îşi aminti de iacul care le ieşise în cale pe cărarea cea îngustă de
munte şi care se legase de ei şi merse cu ei acasă. Îi simţi apoi mirosul părului negru şi
frumos, un miros de neuitat. Apoi îi simţi pe faţă mâinile gingaşe. Brusc se trezi, ieşi
din starea de după moartea aparentă. Pe pat, lângă el stătea Milarena, care îl mângâia
pe obraji.
S-au îmbrăţişat ca doi prieteni vechi, bucuroşi de întâlnire.
-Numai ce te-am visat, spuse el şi o privi mirat. Parcă ai apărut din somn lângă
mine.
-Am sosit numai ce. Sunt cu tata. Te-am dorit mult şi l-am rugat pe tata să venim
încoace. Mă gândeam tot timpul la tine. Ştiu, că vei pleca degrabă în ţara ta, aşa ţie
destinul, dar oricum am ţinut să vin.
-Cum aţi ajuns ?
-Uşor… Ţii minte iacul acela care se luase după noi ?
-Da. L-am visat şi pe el adineaori. S-a domesticit?
-Da, şi s-a făcut frumos, înalt şi puternic. Când mă vede lasă totul şi vine la mine,
cerând parcă să-l mângâi. Dar tu cu ce te ocupi aici ?
-Cu ce mi-am pus ca scop, pentru ce am venit încoace.
-Tata mi-a spus că acest lucru e foarte periculos. Poţi dispare şi nimeni nu te va
putea întoarce pe lumea asta. Şi am hotărât că până nu te-ai făcut invizibil să te mai
văd o dată, râse uşor. Râse şi el amuzat de râsul ei glumeţ.
-Invizibilitatea încă n-am încercat-o. E următoarea experienţă. După asta plec
acasă.
-Ce bine îmi pare că am dovedit, spuse bucuroasă ea, şi te văd aşa cum o să-mi
rămâi în memorie pe toată viaţa. După ce ne întoarcem acasă mă mărit. Mirele mă
aşteaptă.
-Şi cine e norocosul, întrebă el calm, însă inima începu să-i bată puternic. Nu se
aştepta la această veste, spusă de Milarena atât de simplu. Înseamnă că totul era
hotărât deja. Acum parcă se rupsese ceva în el, se topise. Avu chiar impresia că nu mai
vorbea cu Milarena, ci cu altă fată, cu o altă femeie, pe care n-o cunoştea.
-Nu-l cumoşti, fu răspunsul ei simplu. Şi eu l-am văzut abia atunci, când a
înnoptat la noi.
-Dar ce căuta la voi ?
-Veni din Lhasa să mă vadă. I-a vorbit cineva despre mine. Părinţii s-au împăcat
şi …acum mă mărit . Aşa e soarta fetelor pe la noi. Nu noi alegem, noi suntem alese, îl
privi uşor mâhnită.
-Dar dacă rămâneam, te măritai cu mine ?
-Sigur, răspunse ea imediat, şi începu să plângă Tata te iubea şi m-ar fi lăsat să mă
mărit cu tine. Însă el a întrevăzut în tine calităţi deosebite, dumnezeeşti şi mi-a spus că
pe tine te aşteaptă un viitor mare. Oricum şi eu şi el ne vom mândri cu tine, ne vom
mândri că ai fost prietenul nostru, iar eu că te-am iubit.
-Cât staţi aici ? încercă el să schimbe subiectul.

36. -Cred că vreo lună. Aşa că avem timp să ne vedem înainte de a ne despărţi
definitiv.
-Mergi să-ţi arăt oraşul ? îi propuse el brusc şi se saltă cu uşurinţă din pat.
-O, văd elemente de levitaţie! Greşesc?
-Nu. Să mergem…
-Bine, să mergem.
-Da. Şi ce citesc în gândul tău mă înspăimântează.
Preotul se arată încântat văzând cât de mult se maturizase. Rămase însă acelaşi
Isus pe care în ştia: educat, cald, blând, deschis..
Plimbăndu-se prin oraş, Isus îi arătă drumul spre izvor, drum pe care, îi spuse el,
îl face în fiecare zi de două ori, piaţa unde duce şi aduce marfa vecinului. Ea întrebă:
-Şi cu cât te plăteşte vecinul ?
- Cu nimic. E plăcerea mea. E şi un fel de a-mi menţine condiţia fizică. Cel puţin
aşa consideră Învăţătorul şi stăpânul meu. Ajutând un bătrân mă simt parcă mai
destoinic de a mă numi Om.
-Te-ai făcut şi mai matur, parcă ai mai crescut, eşti mai înalt.
-Şi tu te-ai făcut mai frumoasă, mai gingaşe. Aşa cum te văd eu în vis.
-Dacă mă visezi, înseamnă că nu mai uitat definitiv, spuse ea bucuroasă şi se lipi
mai strâns de el.
-Te voi iubi până mă voi înălţa în ceruri.
-Dacă te înalţi în ceruri n-o să mă mai iubeşti ? întrebă ea sfioasă, uitându-se cu
aceeaşi gingăşie la el.
-Atunci voi iubi toată lumea !
-La mine n-o să te gândeşti ?
-Probabil că nu. Vei fi ocupat de problemele celor săraci şi umiliţi, acelor care
toată viaţa aşteaptă să li se acorde un ajutor, să se uite cineva la ei.
-Mai bine cei săraci şi umiliţi vor face singuri ceva în viaţă, dar nu să aştepte să
vină cineva să le aducă. Prea s-a înmulţit această categorie de oameni care aşteaptă să
cadă tot din cer, fără să depună ei ceva eforturi. Nu-ţi pare ?
-Poate că e aşa. Şi cred că e aşa. Însă misia mea e să-i ajut. Cât de leneşi n-or fi ei.
-De unde ai luat-o că asta e misia ta ?
-Simt în mine puteri nepământeşti, puteri cereşti. Nu-ţi pot lămuri.
-De fapt şi tata a observat la tine această forţă supraomenească.
-Nu demult am început s-o simt clar.
-De acolo, din ceruri, când te-ai uita la acest pământ păcătos, o să vezi undeva în
Tibet o fiinţă, care te iubeşte, care va aştepta să întorci privirea ta dumnezeiască spre
ea. Şi va fi fericită.
Odată se plimbau pe renumita piaţă orientală din Calcuta, ţinându-se de mână, ce
nu era tipic pentru indieni. Însă ei nu erau induşi, nu erau budişti, iar atingerea unul
de altul le făcea plăcere. Le amintea de călătoria lor spre Şambala, când erau singuri,
când se îmbrăţişau cât vroiau şi când vroiau. În mijlocul pieţei văzuseră o mulţime de
oameni, care ba oftau, ba strigau ceva. Pricepuse ce era.
-Am ocazia să verific ce mai învăţat în hipnoză, spuse Isus.
-Poate nu trebuie ? se iută la el îngrijorată, te-am învăţat pentru a face fapte
bune. Nu e chiar frumos să te amesteci în lucrul fachirului.

37. -Dar e un şarlatan care înşeală oamenii simpli !
-Dacă un om înşeală o mulţime de oameni, nu ţi se pare că ei însăşi vor să fie
înşelaţi ?
Isus se gândi la cele spuse de Milarena. Şi s-a mai convins o dată că era o fată de
excepţie. Îi zâmbi.
Despărţirea a fost grea. Şi-au spus multe cuvinte frumoase. Ea a plâns. Isus avea
o dispoziţie extrem de proastă. Parcă s-a rupt ceva din inima lui. Însă îşi aminti de
misia sa, şi încetul cu încetul începu să uite de toate. Vroia să se întoarcă mai curând în
ţara sa, să-şi adune adepţi, şi să înfăptuiască ceea ce i-a prescris Dumnezeu.
Însă mai vroia să însuşească şi tehnica invizibilităţii, cea mai complicată şi cea
mai primejdioasă. Fusese un moment când vru să refuze, din teama că nu se va mai
întoarce în vizibilitate. Şi toate planurile lui nu se vor mai înfăptui.
Începu din nou antrenamentele de intrare în transa cataleptică. Se temea totuşi să
nu i se întâmple să între complet în această stare şi să nu se facă invizibil, să nu poată
reveni la starea iniţială. Îl întrebă în acest sens pe Învăţător.
-Stăpâne, garantaţi că mă întorc în vizibilitate ?
Învăţătorul se gândi destul de mult. Apoi răspunse:
-Cred că nu vom risca. Te învăţ tehnica de a te face invizibil, fără însă să
încercăm. Cu talentul tău o vei însuşi bine. Şi la nevoie o vei folosi. E cu mult mai
complicată ca moartea aparentă, dar sunt sigur că te vei descurca. Te învăţ totodată şi
metoda de a ieşi din această stare.
Însuşirea acestei stări îi luă multe forţe. După fiecare antrenament cădea la
pământ de oboseală şi se culca imediat. Anume după cele mai grele antrenamente o
visa pe Milarena, care îl susţinea, îl făcea să meargă mai departe, să înfrunte toate
greutăţile dobândirii acestei stări.
După noaptea în care o visa pe ea, se trezea proaspăt şi dornic de a-şi continua
exerciţiile. Atunci când îi era cel mai greu, o simţea lângă el, dându-i puteri şi speranţă
în calea grea pe care a ales-o.
Trecu toate testările şi acum Învăţătorul spuse:
-Eşti gata în orice moment să întri în starea de invizibilitate. Ai însuşit-o cum n-a
mai însuşit-o nimeni până acum. Mă mândresc că ţi-am fost Învăţătorul. Însă evită cât
poţi aplicarea ei.
Era gata de plecare în patria sa. S-a dus să caute o caravană cu care putea pleca.
Şi iarăşi la piaţă dădu de fachirul care distra oamenii adunaţi în jurul său, arătându-le
minunile bine cunoscute de Isus, şi necunoscute de mulţime. Isus s-a apropiat cât se
putea mai aproape. Fachirul se pregătea s-o înţepenească pe fată. De fapt era prima
treaptă de catalepsie. Împietrirea, încleştarea muşchilor.
Se uită ţintă la fachir, care începu să dea semne de nelinişte. Isus vedea cum
încerca s-o treacă în starea care-i trebuia, însă nu izbutea. Fachirul începu să privească
buimac în mulţimea ce îl înconjura. Dădu cu ochii de Isus. Îşi aţinti privirea asupra lui.
Isus simţi o căldură bruscă la tâmple, însă rezistă la presiunea privirii fachirului, care
însă peste câteva clipe începu să se zbată în convulsii. Isus înţelese că el este pricina. Îşi
aminti de vorbele Milarenei, că nu e frumos să încurci altora. Ieşi din mulţime şi s-a
dus să caute caravana. Avu noroc. A doua zi o caravană mare pleca spre Europa.

38. Ajuns acasă, îl întrebă de Învăţător de ce fachirul nu izbutea să facă nimic, şi de ce
apoi avu starea de şoc.
-Fiindcă tu ai fost mai puternic ca el. În astfel de cazuri cel mai slab nu izbuteşte
nimic. Pe tine nu te putea hipnotiza. Dacă măcar pe unul din mulţime nu-l poate
hipnotiza, atunci fachirului eşuează .El devenise de fapt robul tău. Puteai să-i ordoni
orice, şi el ar fi executat imediat.
-Nu am ştiut. Regret că l-am împiedicat.
-Nu retrăi. Cum numai ai plecat, şi-a revenit şi a continuat. Aşa-i întotdeauna.
Când a venit, Milarena, i-a adus o desagă plină de ierburi medicinale uscate, pe
care acum le luă cu el. Stăpânul i-a dat nişte bani, pe care îi câştigase ducând
căruciorul vecinului. Îşi luă rămas bun de la Învăţător, îi mulţumi din toată inima, şi
porni înapoi spre patria sa pe care o părăsise cu cincisprezece ani în urmă, încă un
copil de doisprezece ani. Oare cum arată ea acum, ţara lui? Avea mult de mers. Dacă
respectiva caravană nu se va reţine prea mult nicăieri, acasă urma să ajungă cam peste
un an şi jumătate – doi. Îl vor recunoaşte oare fraţii, mama, verişorii lui drepţi, cu care
se împăca foarte bine. Mai bine decât cu fraţii săi drepţi…
Caravana era mare, şi se mişca încet. La popasuri, unde trebuiau adăpate
animalele era întotdeauna înbulzeală. Noaptea răcneau măgarii, urlau lupii care se
adunau în jurul caravanei în aşteptarea prăzii.
Isus mergea cu caravana fără să fie angajatul cuiva. Însă îl ajuta din proprie
iniţiativă pe un arab din Palestina, din patria sa. Şi acela îl chema întotdeauna la masă.
Mergea în componenţa grupului lui. Recolta ierburi medicinale, pe care le usca din
mers, legându-le de sacii cu marfă. Se uscau repede. Era cald. Făcea acest lucru cu
mare dragoste, căci ştia că ierburile adunate puteau vindeca şi chiar salva pe mulţi de
la moarte, de boli infecţioase, care-i pot paşte pe drumeţi la orice pas. Şi în Palestina va
avea nevoie de ele..
Caravana era păzită de călăreţi bine înarmaţi. Şi totuşi şeful pazei trimitea
întotdeauna iscoade să cerceteze drumul din faţă. Mai ales la popasuri. Cineva, venind
dinspre apus aduse vestea că nişte tâlhari de drumuri mari, au atacat o caravană. Erau
în număr mare. Au divizat caravana în două părţi. Partea din urmă au luat-o cu ei,
ucigând toţi oamenii.
Isus se afla tocmai în partea din urmă a caravanei lor, mai prost păzită, căci era
compusă din negustori mai săraci. Tâlharii, ştiind de asta, întotdeauna atacau coada
caravanei.
Însă şeful pazei de la caravana cu Isus, s-a dovedit a fi un militar de carieră, care
hotărî să nu lase tâlharilor nici o şansă. La unul din popasuri se apropie de Isus.
-Tinere, ai auzit ce se face în calea noastră? întrebă el cu o voce răguşită,
aşezându-se obosit alături.
-Da. Şi nu-mi place.
-Eşti băiat voinic. Demult te urmăresc. Am mai vorbit cu vreo douăzeci de tineri
ca tine, gata să ia arma în mână ca să apere caravana. Tu ce zici?
-Sunt gata. Însă n-am ţinut niciodată o arma în mână.
-Împreună cu ceilalţi tineri o să vă antrenez eu personal. Pentru a mânui bine
sabia este nevoie de mult timp pentru antrenamente. Noi însă nu-l avem. Mâine
rămânem tot la popasul acesta şi ne antrenăm. Veţi învăţa cum se trage cu arcul. E cel

39. mai simplu exerciţiu. Iar în luptă e arma cea mai bună, dacă fireşte, nimereşte în
mâini pricepute.
A doua zi caravana a rămas pe loc, iar tinerii aleşi s-au apucat de antrenamente.
Peste o oră Isus era cel mai bun arcaş. Şeful îl chemă la el:
-Eşti un arcaşi înnăscut. Vreau să te învăţ să mânuieşti sabia. Poate treci în
componenţa pazei mele?
-Nu. Nu e destinul meu.
Lecţia de mânuire a sabiei i-a plăcut. Între-adevăr, era nevoie de antrenamente
speciale de lungă durată. Luând sabia în mână, orice bărbat se simte mai puternic.
Aşa se simţi şi Isus. Toţi tinerii aleşi pentru antrenamente au primit câte un arc şi
săgeţi, care nu erau suficiente. Urmau să facă şi altele în pădurile prin care treceau.
. . .Cu toată prudenţa şefului pazei, tâlharii i-au atacat totuşi prin surprindere. Au
primit însă o ripostă neaşteptat de dârză şi s-au retras, lăsând mulţi morţi şi răniţi, pe
care străjerii îi omorau pe loc.
Luat prin surprindere, ca şi toţi ceilalţi, Isus nu putea nicidecum scoate săgeata
din tolbă, pentru a se apăra de un tâlhar care venea spre el. Însă dovedi în ultimul
moment să întindă coarda arcului. Tâlharul căzu la pământ, la un pas de Isus. Apoi a
mai tras şi în alţi tâlhari. Starea de fâstâcire, i-a trecut repede. Acum trăgea liniştit.
Şeful pazei îi anunţă că au nimicit anume acea bandă, care atacase caravana
precedentă. Acum puteau merge liniştiţi. Vestea că această bandă mare a fost distrusă
se va răspândi repede peste tot.
Mulţi răniţi au fost şi în rândurile străjerilor. Însă nimeni nu ştia cum să-i
lecuiască, şi riscau să moară. Isus se oferi să-i ajute. A pregătit leacuri, diverse altfel,
din ierburile aduse de Milarena. Rănile au început să se prindă. Autoritatea lui crescu
vizibil. Şi aici, invizibil, Milarena era cu el, cu ierburile pe care le-a adus şi prin
cunoştinţele primite de la ea în medicină.
Au ajuns în pustiurile Persiei. Caravana se mişca tot mai încet. Ajungeau cu greu
de la un popas la altul. Apa devenea tot mai murdară, iar hrana pentru animale tot
mai proastă.
Într-o zi, după un popas, cămilele care au mers în fruntea caravanei, nu se puteau
ridica de jos. Toate încercările de a le pune pe picioare au eşuat. Se răspândi zvonul că
s-au îmbolnăvit de o boală, legată de apa murdară. Această boală se putea transmite şi
altor cămile. Începu panica. Caravana nu s-a mişcat din loc. Cămilele bolnave au fost
izolate.
Stăpânii caravanei, văzând ce făcuse pentru oamenii răniţi, i s-au adresat lui Isus.
-Tinere, n-ai putea să ne ajuţi să lecuim şi cămilele. Vei fi bine plătit. Străjerii
răniţi spun că faci minuni. Dacă nu luăm măsuri urgente, boala poate trece şi la
oameni.
Se uită cu mirare la aceşti oameni, care până mai ieri nici nu-l observau.
-Îmi pare rău, dar nu ştiu să lecuiesc animalele, le răspunse Isus. La oameni mă
mai pricep puţin, dar la animale n-am încercat niciodată.
-Te rugăm să încerci. Nu vei păţi nimic dacă nu izbuteşti. Încearcă, l-au îndemnat
ei din nou. Îţi permitem să faci totul. Orice dorinţă de a ta va fi îndeplinită imediat.
Luând toate măsurile de precauţie, să nu se molipsească de la animale, începu
tratamentul. S-a uitat mai întâi atent în ce stare se aflau animalele. Începu să le trateze

40. ca pe oameni. O făcea din două motive: nu ştia să lecuiască animale şi avea ierburi
doar numai pentru a lecui oamenii.
Ceru să i se dea doi oameni în ajutor. Aprinse un foc mare, şi în cazane mari
pregăti mixturile, dar pe care le făcu mai puternice ca la oameni. Ceru să i se aducă
apă de izvor curată. Dar pe aproape nu existau izvoare cu apă curată. Au fost trimişi în
toate părţile călăreţi, şi în timp de trei ore avea la dispoziţie suficientă apă de izvor. Se
temea să nu greşească.
Începu cu animalele care au mers în urma celor bolnave. O idee care plăcu la şefi.
Apoi trecu la animalele bolnave. De prima dată le dădu o doză de două ori mai mare
decât consideră că ar fi fost normal. Metoda a dat efect peste trei zile, când cămilele s-
au sculat în picioare, gata să meargă mai departe. Deveni eroul caravanei. Primi
mulţumiri din toate părţile şi o sumă bună de bani. Conducerea caravanei l-a invitat să
se deplaseze cu ei, în fruntea caravanei, pe o cămilă personală, şi să ia masa cu ei.
Isus însă refuză categoric, stârnind o uşoară nedumerire.
-Sunt un om simplu, răspunse el. Am făcut ce am putut şi ce trebuia să fac…
Şi şi-a continuat drumul în coada caravanei, aşa cum porni din India.
Drumurile Persiei erau anevoioase. Tocmai undeva la hotarele cu Irakul, ori
Babilonul, cum îl numeau toţi, în jurul unui oazis mare, cu apă curată şi iarbă
mustoasă, s-au oprit la un popas de trei zile. Au descărcat marfa de pe cămile şi
măgari, dându-le posibilitate să se odihnească.
Pentru timpul nopţii şeful pazei întări posturile de supraveghere. Detaşamentul de
voluntari făcea de serviciu împreună cu străjerii.
Ziua animalele păşteau în voie, iar noaptea şeful pazei le aranja să doarmă, în
formă de cerc, iar în mijloc se odihneau membrii caravanei. Era ca o mică fortăreaţă,
care nu permitea atacul prin surprindere. Se aplica de fapt o tactică veche, folosită de
armatele romane, unde apărătorii aveau prioritate, adăpostindu-se după animale. Paza
se schimba la fiecare două ore.
Pentru a treia noapte Isus primi postul de la ora două dimineaţa. Era o linişte
profundă, specifică pustiului. Se auzea doar sunetul scos de diveriţi greieri de pustiu.
Era muzica pustiului. La un moment i se păru că aude un foşnet care nu era în acord
cu liniştea şi sunetele pustiului. Pentru orice eventualitate luă arcul în mână, puse
săgeata. Ascultă atent. Însă era linişte. Nimic nu tulbura liniştea pustiului. Totuşi
având în vedere că vântul bătea din spatele său, în defavoarea lui, hotărî să fie mai
prudent. Peste un timp sunetul se repetă mai clar şi mai aproape. Şi iarăşi se făcu
linişte.
Când cele două umbre, parcă răsărite din pământ, s-au năpustit cu cuţitele asupra
lui, nici nu dovedi să tragă coarda arcului. Însă se adăposti intuitiv după gâtul cămilei,
care, ca şi el, nu înţelegea ce se întâmplă şi continua să rumege alene.
În clipa următoare sări în picioare şi cu o lovitură puternică îl puse la pământ pe
unul din atacanţi. Al doilea însă lovi, dar cuţitul trecu pe alături, atingându-i puţin
umărul. Tâlharul lovise cu toată puterea, şi cuţitul lui, negăsind sprijin în corpul lui
Isus, căzu din mână. Tâlharul îşi pierdu echilibrul. Isus îl lovi. Însă primi o lovitură în
spate de la tâlharul care căzu primul. Se prăvăli peste al doilea tâlhar, care era deja
lungit. Însă dovedi să se întoarcă cu faţa spre cel care l-a atacat, gata să se apere. Dar
tâlharul căzu peste el, primind o lovitură de la străjerii care venise în ajutor.

41. Isus deveni eroul zilei. Tâlharii prinşi tăceau până în momentul, când şeful pazei
scoase din foc o suliţă roşie. După asta nu-i putea opri.
Banda lor, nevăzută de străjeri, de vre-o cinci zile urmărea această caravană
bogată. Aşa caravane pot să treacă odată în trei-patru ani. Hotărâse să atace în ultima
seară, crezând că străjerii nu vor fi atât de precauţi ca în primele zile. Ei au fost trimişi
să lichideze santinela din această parte, iar apoi, trecând uşor prin lagăr, să lichideze şi
pe celelalte santinele. Fără zgomot. Luaţi prin surprindere, străjerii nu puteau opune o
rezistenţă destoinică. În planul lor era să ia numai o parte din caravană, înţelegând că
pe toată nu erau în stare s-o ascundă.
Tâlharii au fost lichidaţi. Şeful pazei, aflând de la tâlharii prinşi unde se află
banda, hotărî s-o atace şi s-o nimicească. Însă o parte din tâlhari au scăpat cu fuga.
Primejdie pentru caravană nu mai prezentau.
Cu cât se apropia mai aproape de Palestina, cu atât mai tare i se zbătea inima. Mai
este oare vie mama? Ce mai face? Ce fac fraţii şi surorile? Îşi mai aminteşte cineva de
el? Îl vor recunoaşte oare?
X X X
Când caravana se apropie de Nazareth, urcă pe o colină bine cunoscută şi privi
spre orăşelul natal. Nu văzu construcţii noi, orăşelul nu se schimbase cu nimic. Aceleaşi
cocioabe prăpădite, lipite una de alta, aceleaşi străzi înguste şi strâmbe.
Păşea încet pe uliţa sa, pe care a mers ultima oară cu şaisprezece ani în urmă.
Viaţa curgea ca şi atunci. Nicăieri nici o schimbare. Nimeni nu-l cunoştea, cum nu
cunoştea nici el pe nimeni. Casa în care şi-a petrecut copilăria nu se schimbase însă cu
nimic. Tot aşa arăta şi ograda. Acolo despica lemne o femeie, iar un tânăr sta tolănit la
umbră sub vechiul copac, ce creştea în ogradă. Nimeni nu i-a acordat nici o atenţie.
Femeia îl privi, după care îşi văzu de treabă. Flăcăul nici nu ridică capul. În femeie o
recunoscu pe mamă-sa, cu toate că acum arăta bătrână. Inima începu să-i bată
puternic, avea impresia că o să-i sară din piept. Nu se încumeta să se apropie de mama,
cu toate că ardea de dorinţă s-o cuprindă în braţe, s-o privească în ochi, să-i sărute
mâna care cândva l-a mângâiat, care i-a dat o bucată de pâine să nu moară de foame.
Acum picioarele parcă i se lipiseră de pământ, nu se putea mişca din loc, iar gândurile,
gândurile…îl purtau în trecut, în momentul despărţirii de maică-sa, care rămase acolo,
unde s-au despărţit mult timp în urmă, cu ochii plini cu lacrimi, uitându-se în urma
caravanei care îl ducea pe feciorul ei mai mare într-o lume necunoscută, la un drum
necunoscut şi anevoios, fiind conştientă că poate îl vedea ultima oară. Caravana
dispăruse într-o vale, iar când se urcă din nou pe o colină, se uită în urmă şi văzu că
toţi cei ce petrecuse caravana se împrăştiase, şi numai figura mamei sale se vedea stând
singuratică acolo, unde ei s-au despărţit.
Într-un târziu femeia se uită din nou la el şi întrebă:
-Căuţi pe cineva, tinere, auzi el graiul său natal. Vocea mamei însă n-o recunoscu.
Se vede că o uitaseră. Doar atâţi ani au trecut din momentul când o auzi ultima oară !
Nu era în stare să deschidă gura. Femeia continua să-l privească mirată, aşteptând
un răspuns. Flăcăul de sub copac aşa şi n-a mai ridicat capul.
-Mamă, sunt eu, rosti în sfârşit. Sunt eu, Isus.

42. -Care Isus ? întrebă femeia. Veni mai aproape.
-Feciorul mai mare, spuse el, revenindu-şi. Am plecat de mic de acasă.
Femeia a stat câteva clipe pe loc, apoi s-a aruncat în braţele lui.
-Vai, băiatul mamei…izbucni în plâns. De câte ori m-am rugat la Dumnezeu să te
ajute, să te ocrotească de cele rele, să te apere de duşmani.
-Rugăciunile matale au ajuns la bunul Dumnezeu şi el m-a ocrotit. Nu m-a lăsat să
mor în drum, şi m-a îndrumat să merg acasă, să mă apuc de lucruri mari şi necesare
omenirii.
Au stat mult timp îmbrăţişaţi. Tânărul de sub copac ridică capul la vorbele lui
Isus, dar continua să stea cum stătuse. Nu scoase nici o vorbă, nu făcu nici o mişcare.
-Dar unde-mi sunt fraţii? Surorile? întrebă el peste un timp.
-Surorile tale sunt măritate, iar fraţii…, iar fraţii tăi sunt însuraţi. Doar el a rămas.
Şi arată spre băiatul care stă tolănit sub copac. Un leneşi fără pereche. Vezi, nici nu s-a
sculat să te vadă. Nu mai ştiu ce să fac cu el.
-Bine mamă, vedem noi ce facem cu el. Ştiu însă, că cel care nu lucrează, nu trebuie
nici să mănânce, Isus vorbi special mai tare ca cel de sub copac să-l audă. Au întrat cu
mama în casă.
Nici aici nu se schimbase nimic. Aceeaşi sobă făcută încă de Iosif, tatăl lui, aceleaşi
ţoale pe care dormeau cândva cu toţii, aceeaşi masă rotundă, la care luau masa când
aveau ce lua, făcută tot de Iosif. S-au aşezat la masă, pe scăunele mici, tot uitându-se
unul la altul şi povestindu-şi ce se întâmplase în aceşti şaisprezece ani de când el
plecase, scăpând familia de foame.
Între timp întră în casă şi flăcăul care stătuse tolănit sub copac.
-Dă-mi ceva să mănânc, i se adresă el femeii. Nu reacţiona nici într-un fel la
prezenţa lui Isus. De parcă nici nu era în cameră. Mama vru să se ridice să
îndeplinească dorinţa celui intrat, însă Isus o apucă de mână şi zice:
-Mamă, nu ştiu cum îl cheamă pe băiatul ăsta, dar de azi în casa asta poruncesc
numai eu, ca fiind cel mai mare dintre fraţi. Cred că această tradiţie se mai păstrează?
-Da fiule, răspunse mama bucuroasă. Ştia că Isus va proceda după dreptate.
-Iar tu, i se adresă el fratelui, du-te şi despică toate lemnele din ogradă. Apoi vom
sta de vorbă.
-Dar cine eşti tu ? întrebă el cu răutate, ca să porunceşti aici. Aici numai eu
poruncesc !
-Ce, auzi prost ? Doar am lămurit cine sunt. Şi ce te aşteaptă dacă nu îndeplineşti
porunca mea. În casa asta de azi cine nu lucrează, nu mănâncă. Mergi şi fă ce ţi-am
poruncit, ridică puţin glasul Isus şi se uită aspru la el. Deşi vru să protesteze, flăcăul
ieşi cu capul plecat şi se apucă imediat de lucru.
-Doamne sfinte, ridică ochii spre cer mama, iată că sosi şi momentul când acest
leneşi s-a apucat să facă şi el ceva. Nu-mi vine să cred !
-De azi va fi numai aşa, mamă. Va îndeplini orice poruncă. Eu am darul de a
impune oamenii să facă bine. Chiar şi pe cei mai răi.
Maică-sa îl privi încântată:
-Nu-mi vine, zău, să cred. Se mândrea că are aşa fecior. De fapt cel mai iubit
fecior, căci nimeni ca el, nu s-a sacrificat pentru binele familiei

43. -Mamă, vă las o parte din banii pe care îi am. Mă odihnesc puţin. Iar apoi plec prin
ţară, să văd oamenii, să-i ajut şi pe ei dacă voi putea, poate vor fi puţin mai buni, mai
blânzi, nu se vor mai duşmăni aşa.
-La ce-ţi trebuie, Isuse? îl întrebă ea uşor nedumerită. Oamenii sunt răi. Să nu
păţeşti ceva.
-Vreau ca pe cei răi să-i fac mai buni, iar pe cei buni şi mai buni. Poate că avem
nevoie şi de o altă credinţă, una care să ne facă mai miloşi, mai buni, mai cu suflet.
Lumii îi trebuie o religie nouă, să fie bună şi pentru cei mulţi, şi pentru cei puţini.
Vreau să dau lumii o astfel de religie. Dar am nevoie de ajutor, de oameni care să se
sacrifice ca şi mine pentru această cauză. Mă pot sprijini pe fraţii mei? Sper că nu sunt
toţi ca acesta?
-Adevărat, nu sunt ca acesta, însă n-o să te urmeze. N-ai fost niciodată o autoritate
pentru ei. Te ţin minte ca pe un ursuz, care numai muncea.
-Pentru ei munceam, mamă. Să nu moară de foame!
-Au uitat de asta, fiule. Aşa sunt unii oameni. Şi în calea pe care vrea-i s-o urmezi
ai să întâlneşti mulţi de aceştia. Va trebui să te păzeşti de ei. Sunt foarte periculoşi.
-Dar unde sunt verişorii mei primari?
-Ai să-i vezi. Sunt băieţi de treabă. Numai ei şi întrebau de tine.
-Ei tot acolo locuiesc?
-Împreună cu mătuşa ta, Maria. Încă nu s-au însurat.
A doua zi, după ce i-a arătat fratelui mai mic ce să facă, amintindu-i că cine nu
lucrează nu mănâncă, şi că personal va controla calitatea lucrului, porni spre casa
verişorilor săi primari, Iacov şi Iuda. Străzile, căsuţele lipite una de alta, nu s-au
schimbat cu nimic. Aceeaşi sărăcie şi mizerie. Însă casa verişorilor n-a recunoscut-o.
Era reconstruită, ograda avea gard, ce era o raritate. În ogradă se cunoştea mână de
gospodar. Totul era pus la loc, ograda măturată.
Bătu la poartă. Din casă ieşi un tânăr cam de statura lui Isus, se apropie, însă nu-l
recunoscu.
-Vă trebuie ceva? întrebă el.
-Tu cine eşti, Iacov sau Iuda? întreabă Isus zâmbind. Am uitat cum arătaţi.
Tânărul se uită nedumerit, încercând parcă să-şi amintească ceva.
-Da cine sunteţi că ştiţi cum ne cheamă, dar nu ştiţi cum arătăm.
-Sunt Isus, verişorul vostru primar, şi privi cum se schimba la faţă flăcăul.
-Dar eu simţisem ceva, m-am gândit dacă nu eşti tu, însă am dat la o parte aceste
gânduri. Nimeni nu ştia unde eşti şi dacă mai eşti viu, deschide portiţa şi cei doi
verişori se îmbrăţişară.
-Eu sunt Iuda, iar Iacov e în casă. Mergem, îl invită el.
În casă era curat, iar la masă sta un tânăr, care cu puţin se deosebea de Iuda. Isus
şi flăcăul de la masă se uită unul la altul. Însă nimeni n-a spus nimic.
-Iacov, asta-i Isus, verişorul nostru cel pierdut.
Iacov se uită câteva clipe la cel întrat, se scoală, şi cei doi verişori s-au îmbrăţişat.
Se mirau cu toţii cât de mult s-au chimbat.
-Au trecut şaisprezece ani, ce mai vreţi, spuse încântat Iacov, povesteşte pe unde ai
fost, ce ai văzut.

44. -Am fost în India şi Tibet. Prin Persia, Babilon şi China, numai am trecut. Şi
povesti pe scurt ce făcuse în aceşti şaisprezece ani.
-Da, grea şi anevoioasă viaţă ai avut. Însă atât de interesantă! exclamă Iacov, care
tot timpul dădea întrebări şi se mira ca un copil.
-Din toate ţările pe care le-ai numit am auzit, dar de Tibet nu. În ce parte a lumii
se află? întrebă Iuda.
Isus le povesti mai amănunt despre frumuseţea naturii, munţilor, lacurilor şi
râurilor mari, ce se aflau în această ţară miraculoasă. De oamenii de acolo, buni la
inimă, blajini.
-Dar mătuşa Maria unde-i? întrebă Isus.
-E dusă la o vecină. Nici ea n-o să te cunoască. Ali, când s-a întors, a spus că ai
rămas să înveţi nu ştiu ce şcoală. Ai învăţat?
-Despre asta vorbim mai târziu. Acum spuneţi-mi ce se mai întâmplă în ţara
noastră? Apoi o să-mi povestiţi cum aţi trăit, ce aţi făcut în aceşti ani.
-Se vorbeşte că în pustiul Iudeei, pe malul Mării Moarte, un oarecare Ioan, care a
stat mult timp în pustiu singur, un profet, duce predici foarte interesante şi botează
oameni în râul Iordan. Mulţi de la noi au fost şi s-au botezat.
-Dar voi de ce n-aţi fost? întrebă curios Isus.
-Am vrut, printre primii, însă mama e bolnavă şi n-avem cu cine s-o lăsăm.
În acest timp întră o femeie. Se uită atentă la Isus, se salută şi trece în altă
cameră.
-Ce ţi-am spus eu? spuse bucuros Iacov căci s-a întâmplat aşa cum a presupus el.
Acum o chem.
-Mătuşă Maria, sunt eu , Isus, rosti el cam fâstâcit când ea se ivi în uşă.
-Credeam că nu te mai vedem, se apropie şi îl îmbrăţişă, iar lacrimile îi curgeau
pe obraji. Multe lacrimi a vărsat sora mea, de jalea ta. Numai eu ştiu.
-Băieţii o să vă povestească totul. Iar acum spuneţi-mi ce vă doare?
-La ce-ţi trebuie ţie? întrebă Maria mirată, doctorul a fost şi a spus că nu se
poate face nimic. Aşa şi mă chinui. Nu mi-a mai rămas mult.
Totuşi îi povesti ce o doare. El ştia simptomele acestei boli, şi ştia cum se
lecuieşte.
-De mâine ne apucăm să lecuim această boală, spuse ferm Isus, şi peste două
săptămâni n-o să simţiţi nici o durere. Vă garantez.
-Să dea Dumnezeu, spuse fără entuziasm Maria, care n-a crezut în spusele lui,
dar nici nu voia să-l jignească.
-Vreau să mă sfătui cu voi în privinţa reparării casei părinteşti, spuse Isus. Am
adus puţini bani. Cine poate face acest lucru?
Fraţii se uitară unul la altul.
-Dacă nu te superi, o reparăm noi. Gratis. Ca verişori la verişor. Iar tu, dacă poţi,
ajut-o cu ceva pe mama. Să nu sufere aşa.
-Doar am promis că o lecuiesc fără nici un fel de condiţii. Să fiţi liniştiţi.
Se apucă serios de repararea casei împreună cu verişori şi cu fratele său, care
îndeplinea orice poruncă a lui şi a mamei. Paralel o lecuia pe mătuşa sa. Folosea
medicina tibetană, folosind mixturi din ierburi, şi elemente din filosofia budistă,

45. insuflându-i că tratamentul va fi efectiv numai dacă ea singură va crede în puterile
sale.
Lucra împreună cu toţii, ajutându-şi verişorii, care erau meşteri buni. În timp de
o săptămână au terminat reparaţia. Casa primise o înfăţişare plăcută. Mama era
fericită că fiul ei cel mare este acasă şi o ajută, că cel mic, sub influenţa lui Isus, ori de
frica lui, dar s-a apucat de treabă, se domolise, nu mai ridica glasul la ea.
Verişorii vedeau cum mama lor cu fiece zi se simţea tot mai bine. Serile, se
adunau ori la Isus, ori la ei, şi începeau vorba de libertatea sufletului, de minunile
botezului făcut de Ioan. Luase hotărârea ca, după ce Isus o lecuieşte pe Maria, ei
pleacă cu toţii la Ioan, în Iudeea.
Peste două săptămâni, cum şi promise Isus, Maria se vindecase complet. Prin
Nazaret s-a pornit zvonul despre acest caz, orăşelul fiind mic, toţi ştiau unul de altul.
Vindecarea Mariei Cleofas au luat-o drept minune, făcută de acest tânăr. Acum cu el
se salutau aplecându-şi capul şi cei mai în vârstă şi cei tineri, şi săraci şi bogaţi.
Începuse să primească invitaţii în casele bogate, lucru, care se socotea ca o mare cinste.
Însă el refuză la toţi, stârnind nedumerire în societatea, pentru care bogăţia era ceva
sfânt, iar cei bogaţi erau cei mai stimaţi oameni.
Isus, urmând visurilor sale, născute încă în Tibet, se stăruia să lămurească
oamenilor, că cei săraci şi cei bogaţi trebuie să fie egali în faţa lui Dumnezeu, că lumea
nu trebuie împărţită în săraci şi bogaţi.
Luând în consideraţie darul lui de a convinge oamenii, totuşi, o parte din ei nu
erau de acord cu el. Lucru care l-a amărât.
Acest, la prima vedere un mic şi neînsemnat conflict, i-au adus lui Isus o
popularitate în rândurile celor săraci, celor din alte pături sociale, care vroiau să
schimbe ceva în societate. Au apărut primii lui adepţi, cu care el hotărî să plece la Ioan,
în Iudeea, să se boteze.
Maria Cleofas, mătuşa lui Isus, inspirată de minunile ce le făcea Isus vindecând
oamenii, a fost captivată de visurile lui măreţe de a da lumii o religie nouă. Şi împreună
cu feciorii săi l-a urmat pe Isus în toate, fiind primii lui adepţi fideli, primind apoi
denumirea de „fraţi ai Domnului”.
O ceată nu prea mare în frunte cu Isus, se porni din orăşelul Nazaret spre
Iudeea, la Ioan, ca să fie botezaţi. În întâmpinare veneau oameni care povesteau despre
botez, despre predicile înflăcărate ale lui Ioan.
x x
x
În Palestina, în anii 28 – 29 era noastră, istoria n-o spune cu exactitate, se
răspândea reputaţia unui oarecare Iohanan sau Ioan, un tânăr ascet plin de
impetuozitate şi de pasiune. Făcea parte din tagma sacerdoţilor şi era născut la

46. Hebron, oraş situat la doi paşi de pustiul Iudeei, şi la câteva ore de marele deşert al
Arabiei. Încă din copilărie Ioan a fost nazir, adică supus prin legământ unor anumite
abstinenţe. Deşertul, cu care era învecinat l-a atras. A dus viaţa unui yoghin din India,
înveşmântat în piei de animale, sau cu stofe din păr de cămilă, alimentându-se cu
lăcuste şi miere de albine sălbatice. Împărtăşindu-i viaţa şi meditând la cuvântul lui
cutezător, un anumit grup de discipoli s-au adunat în jurul lui.
La un moment dat naţiunea evreiască s-a apucat cu disperare să reflecteze asupra
destinului ei. Ne având profeţi puternici contemporani, privirile gânditorilor la destin
s-au îndreptat spre profeţii din vechime. Cel mai mare din aceştea era Ilie. Ducând o
viaţă aspră în singurătate, împărtăşind viaţa animalelor sălbatice, locuind în peşteri
naturale, de unde ieşea cu un trăsnet pentru a mirui şi detrona regi, acest uriaş al
profeţilor devenise, prin transformări succesive, un fel de fiinţă supraumană, când
vizibilă, când invizibilă, şi care nu cunoscuse moartea.
Evreii credeau că Ilie se va întoarce să restaureze Marele Israel.
Oricine aspira la o mare influenţă asupra celor mulţi, urma să-l imite pe Ilie. Şi
cum viaţa în singurătate fusese trăsătura esenţială a acestui profet, se obişnuia să fie
considerat „omul lui Dumnezeu”. Oamenii îşi imaginau că toate personajele sfinte şi-au
avut zilele lor de sacrificiu în pustiu, de viaţă agrestă, plină de reţineri austeritate.
Retragerea în pustiu devenise astfel condiţia şi preludiul destinului celor ce voiau
să influenţeze mase mari de oameni, să se ridice la o treaptă socială şi spirituală mai
superioară ca ceilalţi.
Botezul sau scufundarea completă în apă era practica fundamentală care i-a
conferit un caracter aparte şi de la care i s-a tras şi numele sectei. Ca în toate religiile
din Orient, abluţiunea era deja un lucru familiar pentru evrei.
Esenienii îi conferiseră însă o dezvoltare deosebită. Cu toate acestea, înainte de
Ioan, niciodată nu se dăduse scufundării această importanţă şi nici această formă.
Ioan îşi fixase zona de activitate în acea parte a deşertului Iudeei care se
învecinează cu Marea Moartă. Pentru botez folosea râul Iordan. Acolo, mulţimi
considerabile, veneau la el şi primeau botezul.
Astfel, în câteva luni, el a devenit unul dintre oamenii cei mai influenţi din Iudeea,
şi toată lumea trebuia să ţină cont de el, şi de sfaturile lui.
Poporul îl considera un profet, şi mulţi credeau că era însuşi Ilie reînviat. Credinţa
în aceste reînvieri era foarte răspândită, oamenii se gândeau că Dumnezeu îi va înălţa
de prin mormintele lor pe unii din vechii profeţi pentru a servi de călăuze Israelului
spre destinul lui final. Alţii îl socoteau pe Ioan că ar fi însuşi Mesia, cu toate că el nu
pretindea la această titulatură. Totuşi spunea: „Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia lui
Dumnezeu se apropie”. Tonul general al predicilor lui Ioan era laconic şi dur.
Discipolii săi duceau o viaţă deosebit de austeră, posteau în mod frecvent. În
acelaşi timp începuseră să promoveze ideea posesiunii în comun a bunurilor. Pornind
de la premiza că ar fi fost normal şi bine ca cel bogat să se împartă din ceea ce are şi
celui care nu avea. Astfel reieşea că săracul trebuie să beneficieze primul de împărăţia
lui Dumnezeu.
Iudeea era centrul acţiunilor lui Ioan. Însă numele lui a pătruns repede şi în
Galileea şi a ajuns până la Isus, care, datorită faptelor sale, îşi formase deja în jurul
său un mic cerc de adepţi.

47. Luând ca bază Vechiul Testament, Isus, prea puţin înclinat spre raţionamentele
desfăşurate până la consecinţe, şi-a concentrat doctrina în aforisme concise şi cu o
formă expresivă, adesea enigmatică şi bizară. Totuşi el a dorit perfecţiunea în tot ce
făcea.
Toate virtuţile, de umilinţă, de iertare, de caritate, de abnegaţie, de asprime faţă de
sine însuşi – mai apoi au fost numite virtuţii creştine, pe bună dreptate.
Însă înţelepciunea veche „Nu-i face altuia ceea, ce nu vrei să ţi se facă ţie” nu era
suficientă pentru el. El mergea mult mai departe de ea, prin aforismele lui proprii:
„Dacă cineva îţi dă o palmă pe obrazul drept, întoarceţi-l şi pe celălalt. Dacă cineva
vrea să-ţi ia tunica, tu abandonează-i şi mantaua”.
„Iubiţi-vă duşmanii, faceţi bine acelora care vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei care vă
persecută.”
„Nu-i judecaţi pe alţii, şi nici voi nu veţi judecaţi niciodată.”
„Iertaţii pe alţii, şi ei vă vor ierta la rândul lor”.
„Fiţi milostivi cum este Tatăl vostru cel din ceruri”.
„Să dai este mai important decât să primeşti”.
„Cel care se umileşte va fi înălţat, iar cel care se înalţă va fi umilit.”
„Nu săpa groapă altuia, căci vei nimeri singur în ea”
Isus dădu acestor aforisme un accent plin de vorbire dulce, adăugând la creştinism
noţiuni despre pomană, milă, fapte bune, blândeţe, înclinare în favoarea păcii.
Bucurându-se deocamdată de puţină autoritate, şi împins de dorinţa de a vedea un
Învăţător ale cărui învăţături aveau destule asemănări cu propriile sale idei, Isus
părăsi Galileea şi s-a dus cu mica sa ceată la Ioan. Noii veniţi au fost botezaţi ca toată
lumea. Ioan l-a primit bine pe Isus şi pe ceata lui.
Cei doi Învăţători aveau multe idei comune, se iubeau şi se combăteau în faţa
publicului cu stimă reciprocă, iar având aceeaşi duşmani, au făcut cauză comună şi s-
au sprijinit unul pe altul. Ioan avea un grad mult mai înalt ca a lui Isus, şi pe parcursul
întregii perioade pe care a petrecut-o în preajma lui, Isus l-a recunoscut ca superior.
Botezul fusese ridicat de Ioan la mare rang şi mare cinste. Isus s-a crezut obligat să-i
urmeze exemplul, a botezat, iar discipolii săi au botezat şi ei.
Iordanul s-a împlut astfel de botezători, discursurile lor însă aveau mai puţin
succes.
…Isus, care se considera ucenicul lui Ioan, îl întrecu pe Învăţător. Botezul lui era
foarte căutat. Discipolii lui Ioan au venit să i se plângă de succesele în creştere ale
tânărului galileean, al cărui botez, după opinia lor, urma să-l înlocuiască curând pe al
lor.
Cei doi Învăţători au rămas însă mai presus de gelozia şi teama discipolilor.
Superioritatea lui Ioan era, de altfel, cu totul de necontestat pentru ca Isus, încă puţin
cunoscut, să fi visat să-l combată. El voia doar să se afle în preajma lui, şi, pentru a
cuceri mulţimea, se credea obligat să însuşească şi să folosească mijloacele ritorice care
i-au adus lui Ioan atâta popularitate.
În discursurile sale, se regăsesc textual multe alte expresii ale lui Ioan. La moartea
lui Ioan, Isus, ca un confrate de încredere, a fost primul anunţat.
Până în vara anului 29, era noastră, Isus n-a părăsit împrejurimile Mării Moarte şi
ale Iordanului. Şederea în deşertul Iudeei era considerată, în general, ca o pregătire

48. pentru înfăptuirea unor fapte mari, ca un fel de retragere înaintea executării unor
activităţi de mare importanţă..
Isus s-a supus exemplului altora şi a petrecut patruzeci de zile fără altă companie
decât aceea a animalelor sălbatice, ţinând un post aspru.
Despre arestarea lui Ioan Botezătorul, Isus a aflat când s-a întors din deşertul
Iudeei. Nu mai avea nici un rost şederea sa în această ţară străină pentru el. S-a
înapoiat în Galileea, adevărata lui patrie, maturizat printr-o experienţă importantă şi
după ce îşi descoperise, prin contactul cu un mare om, sentimentul propriei
originalităţi. De fapt, din acest moment, el începe să predice cu mult mai multă forţă şi
să se impună mulţimilor cu autoritate.
Un lucru important pe care i-l datora lui Ioan, erau lecţiile de predicaţie şi de
acţiune în popor, maturizarea ideilor comune despre „împărăţia cerului”.
Isus nu va mai fi doar moralistul fermecător, aspirând să cuprindă în câteva
aforisme memorabile, pătrunzătoare şi scurte, nişte adevărate lecţii sublime, ci va fi
revoluţionarul transcendental care încearcă să reînnoiască lumea şi să întemeieze pe
Pământ idealul pe care îl concepuse.
„Să aştepţi Împărăţia lui Dumnezeu” va fi sinonim cu a fi discipolul lui Isus.
x x
x
Considerăm din capul locului că evenimentul capital din istoria lumii este
revoluţia prin care cele mai nobile părţi ale omenirii au trecut de la vechile religii,
cunoscute sub numele de păgânism, la o religie bazată pe unitatea divină, treimea,
pe întruparea fiului lui Dumnezeu. Noua religie a avut nevoie, pentru a se forma,
de cel puţin trei sute de ani. La începutul acestor ani a trăit o persoană curajoasă
care, prin iniţiativa ei cutezătoare şi prin iubirea pe care a ştiut s-o inspire, a creat
obiectul şi a fixat punctul de plecare al credinţei viitoare a omenirii.
Cum s-a născut Isus şi cine a fost tatăl lui adevărat ştiu toţi creştinii. Însă
nu toţi cred în asta, deoarece există mai multe legende. Una din ele, care e
răspândită între iudei, ori răspândită de ei, spune că Isus este feciorul unui bătrân
preot evreu, rabin, şi tânăra lui servitoare Maria, care era măturătoare la
sinagogă. De aici, chipurile, se trage mintea lui ageră, darul de a convinge pe cei,
care îl ascultau. Se are în vedere că toată înţelepciunea de la bătrânul rabin a
trecut la Isus. Cred că nu e cazul să continuăm cu legendele, odată ce noi ştim
adevărul. Fie şi relativ…
Galileea pe timpul lui Isus, era populată în majoritate de ne
evrei(fenicieni, sirieni, arabi, greci), care se amestecaseră între ei. Însă majoritatea
populaţiei adoptaseră iudaismul ca religie. Este deci imposibil să se pună problema
naţiunii ori rasei şi să se caute ce sânge a curs prin vinele acelui care a contribuit
cel mai mult la ştergerea din omenire a deosebirii de sânge. Aşa că presupunerea
că Isus era evreu nu are la bază nici o dovadă. Mama lui se numea Maria,
prenume, care nu se întâlneşte la evrei, decât extrem de rar.

49. Ştim acum că Isus este fiul lui Dumnezeu, dar atunci toţi îl ştiau ca
feciorul lui Iosif, dulgherul, şi al Mariei, care erau oameni de condiţie modestă,
trăind de pe urma muncii lor, şi aparţinând acelei stări sociale, atât de comună în
Orient, care nu este nici a îndestulării dar nici chiar a mizeriei. Oraşul Nazaret,
după diferite descrieri, nu prea s-a schimbat de atunci. Străzile pe care s-a jucat el,
copil, le vedem în aceste cărări pietroase sau în aceste răspântii dintre căsuţele
sărăcăcioase. Casa lui Iosif se asemăna mult cu aceste dughene nevoiaşe, luminate
numai prin deschizătura porţii, servind deopotrivă ca tejghea, bucătărie,
dormitor, fiind mobilate cu o rogojină, câteva perne puse pe jos, căci dormeau cu
toţii pe podele.
Familia lui Isus, care provenea din mai multe căsătorii, era destul de
numeroasă. Isus mai avea patru fraţi şi surori, el fiind cel mai mare. Toţi au rămas
obscuri, nimeni din ei nu l-a urmat. Despre ei nu se ştie nimic. De mama lui s-a
aflat tocmai după ce el murise. De asta au avut grijă discipolii cei mai devotaţi a
lui Isus, Iacov şi Ioan Zevedeu.
Mama lui, Maria, mai avea o soră dreaptă, tot Maria, căsătorită cu un
oarecare Cleofas, prenume care nu ne spune nimic, care au avut mai mulţi feciori
ce au jucat un rol considerabil printre primii discipoli al lui Isus. Aceşti veri
primari, care au aderat la tânărul învăţător, pe când adevăraţii lui fraţi l-au
respins, au primit numele de „fraţi ai Domnului”.
Surorile lui s-au măritat în Nazaret, unde şi-a petrecut şi el copilăria. Ca
toate târguşoarele evreieşti din epoca aceea, oraşelul arăta ca o îngrămădire de
case zidite fără stil, şi avea acest aspect uscat şi sărman pe care îl au încă şi
localităţile rurale din ţările orientale. De altfel, împrejurimile sunt fermecătoare şi
s-ar putea crede că nici un alt loc în lume n-a fost atât de bine făcut pentru visurile
de fericire absolută. Chiar şi în zilele noastre, Nazaretul mai este încă un popas
încântător. Populaţia este prietenoasă şi generoasă, grădinile sunt răcoroase şi
verzi. Vechea fântâna, în jurul căreia se concentrau altădată viaţa şi veselia
familiilor din micul orăşel, este distrusă, conductele ei sparte nu mai aduc decât o
apă tulbure. Însă frumuseţea femeilor care se adună în jurul ei seara, acea
frumuseţe care a fost remarcată încă în secolul şase de Antonin Martirul, şi care se
credea că este un dar al Fecioarei Maria, se păstrează într-un mod frapant şi până
în prezent. Este de fapt tipul sirian de feminitate, în întreaga lui graţie, plină de
langoare. Nu este nici o îndoială că Maria a fost şi ea pe acolo aproape în fiecare zi,
avându-şi şi ea locul ei, cu ulciorul pe umăr, stând la rând printre compatrioatele
sale rămase obscure. Antonin Martirul observă că femeile evreice, în altă parte
dispreţuitoare faţă de creştini, aici sunt pline de amabilitate. Chiar şi azi
duşmăniile religioase sunt în Nazaret mai puţin aprinse decât în alte părţi.
Isus, fără îndoială, a deprins să citească şi să scrie, după metoda din
Orient, care consta din a pune în mâna unui copil o carte pe care el o repeta în
cadenţă, împreună cu micii săi camarazi, până ce o ştia pe de rost. În micile oraşe
evreieşti învăţătorul şcolii era hazzanul, care, totodată, era şi cititorul din
sinagogă. Isus a frecventat puţin şcolile mai avansate ale scribilor, căciNazaretul
nici nu avea astfel de şcoli, şi nu a avut nici unul din acele titluri care, în ochii celor

50. de rând, ofereau dreptul de a şti, de a cunoaşte. Totuşi, ar fi o mare greşeală să ne
imaginăm că Isus a fost ceea ce noi numim un ignorant.
Delicateţea manierelor şi fineţea spiritului nu are, în Orient, nimic comun
cu ceea ce noi numim educaţie aleasă. Dimpotrivă, cei ce trec drept pedanţi şi
prost crescuţi sunt oamenii cu şcoală. Ignoranţa, care la noi condamnă omul la un
statut de inferioritate, este la această stare socială, condiţia faptelor mari şi a marii
originalităţi.
Se spunea că Isus ar fi ştiut greaca. În afara celor ce participau la
guvernare şi a oraşelor locuite de păgâni, cum era Cezareea, oraş împărătesc,
această limbă era prea puţin răspândită în Iudeea.
Limba în care vorbea Isus era dialectul sirian amestecat cu ebraica ce se
vorbea atunci în Palestina. Cu atât mai mult nu a avut nici o cunoştinţă de cultură
grecească. Această cultură era recomandată de cărturarii palestinieni, care
învăluiau în acelaşi blestem „ pe acela care creşte porci şi pe cel care îşi instruieşte
fiul cu ştiinţa grecească.” În orice caz ea nu pătrunsese în orăşele mici ca Nazaret.
În afară de iudaism, el nu a cunoscut nimic, spiritul său păstrându-şi acea
naivitate sinceră pe care o cultură vastă şi variată o slăbeşte întotdeauna. Chiar şi
în sânul iudaismului, el a rămas străin faţă de multe eforturi care erau adesea
paralele cu ale sale. De o parte, viaţa evlavioasă a esenienilor sau terapeuţilor, pe
de alta, frumoasele tentative de filozofie religioasă făcute de şcoala evreiască din
Alexandria, şi căreia Philon, contemporanul său, îi era interpretul ingenios, i-au
fost necunoscute.
Spre fericirea lui, el nu a cunoscut nici scolastica bizară care se preda la
Ierusalim şi care curând urma să constituie Talmudul. Dacă unii farisei o aduseră
deja în Galileea, el n-a frecventat-o, şi când mai târziu vine în contact cu această
cazuistică bizară, nu-i va inspira decât dezgust.
Adevăratul învăţător al lui Isus a fost Hillel, care cu mulţi ani înainte a
rostit aforisme care aveau destul de multă analogie cu ale lui, care se manifesta
prin sărăcia suportată cu smirenie, prin blândeţea caracterului său, prin opoziţia
pe care şi-o manifesta faţă de ipocriţi şi faţă de preoţi.
O mare impresie a produs asupra lui lectura cărţilor Vechiului Testament.
Canonul cărţilor sfinte se compunea din două părţi principale: Legea, adică
Pentateucul, şi Profeţii, aşa cum noi le mai avem şi astăzi. Cum s-a convins că
poate face mai bine, Legea n-a mai avut pentru el nici un farmec. Dar poezia
religioasă a psalmilor s-a aflat cu sufletul lui liric într-un minunat acord, şi vor
rămâne pentru toată viaţa „alimentul” şi susţinerea sa spirituală.
Adevăraţii lui dascăli au fost profeţii, îndeosebi Isaia, cu strălucitoarele lor
visuri de viitor, cu elocvenţa lor impetuoasă, cu invectivele lor amestecate cu
evocări încântătoare. A citit fără îndoială multe din lucrările apocrife, adică dintre
acele scrieri destul de moderne, ale căror autori, pentru a-şi crea o autoritate care
nu mai era acordată decât scrierilor foarte vechi., se ascundeau sub numele unor
profeţi sau ale unor patriarhi. Cartea lui Daniel, un evreu exaltat, care şi-a luat
pseudonimul unui vechi înţelept, era rezumatul spiritului epocilor recente. Autorul
ei a încercat pentru prima dată să vadă, în mişcarea lumii şi în succesiunea

51. imperiilor, doar o serie de fapte subordonate destinelor poporului evreu. Chiar din
primele momente de citire, Isus a fost pătruns de aceste înalte speranţe!
Mai apoi a făcut cunoştinţă cu cărţile lui Henoch, pe atunci cinstite ca şi
cărţile sfinte, precum şi alte scrieri de acelaşi fel, care întreţineau o mare
frământare în imaginaţia populară.
Venirea lui Mesia, înconjurat de glorie şi de teroare, naţiunile prăbuşindu-
se unele peste altele, cataclismul cerului şi a pământului – au fost hrana obişnuită
a imaginaţiei sale, şi cum aceste revoluţii erau considerate ca foarte apropiate,
această viziune i-a apărut lui la început ca fiind perfect naturală şi simplă, ca
rezultat a necunoaşterii lumii. El nu auzise de „lumea romană”, nu avea nici o idee
precisă despre puterea romană, doar numele de „Cezar” ajunsese la el. În Galileea
şi în împrejurimi el vedea zidindu-se Tiberiada, Iuliada, Diocesareea, Cesareea,
lucruri pompoase ale Irozilor, care, prin aceste construcţii magnifice, încercau să-
şi dovedească admiraţia pentru civilizaţia romană şi devotamentul faţă de
membrii familiei lui Augustus. El a văzut, de asemenea, şi Sevasta, opera lui Irod
cel mare, oraş de paradă, ale cărui ruine te fac să crezi că a fost adus acolo gata
făcut, ca o maşinărie pe care nu trebuie decât s-o montezi la faţa locului. Această
arhitectură ajunsă în Iudeea, cu sute de coloane de acelaşi diametru, ornamente
sofisticate neînţelese, iată ce înţelegea el prin „împărăţiile lumii şi toată gloria lor”
Însă tot acest lux de comandă, această artă administrativă şi oficială - i-au
displăcut. Satele sale galileene, amestec confuz de colibe, ogrăzi şi crame, tăiate
direct în stâncă, fântâni, smochini şi măslini – este tot ce a văzut el în copilărie,
iată ce iubea el. Societatea aristocratică nu şi-a imaginat-o altfel, decât o făcea un
tânăr să care privea lumea prin prisma naivităţii sale.
Nu era la curent cu ideile noi, create de ştiinţa grecească, baza a oricărei
filosofii şi pe care ştiinţa modernă a confirmat-o plenar, idee a excluderii forţelor
supranaturale cărora credinţa naivă a epocilor vechi le atribuia guvernarea
Universului. Asupra acestui punct Isus nu se deosebea cu nimic de compatrioţii
săi. Pentru el miraculosul nu era un lucru excepţional, ci o stare de normalitate.
Omul căruia îi este străină orice idee a fizicii, cel care crede că rugându-se poate
schimba mersul norilor, opri boala şi moartea, acela nu află în miracol nimic
extraordinar, pentru că întregul curs al lucrurilor este pentru el rezultatul voinţei
libere a Divinităţii. Aceasta a fost întotdeauna condiţia intelectuală a lui Isus. Însă
în sufletul lui, o asemenea credinţă a produs efecte cu totul opuse acelora la care
ajunge omul de rând, pentru care credinţa în acţiunea specifică a lui Dumnezeu
favorizează o credulitate neghioabă şi înşelătoriile şarlatanilor. În cazul lui, ea ţine
de o noţiune profundă a raporturilor familiare dintre om şi Dumnezeu şi de o
credinţă exagerată în puterile omului, erori frumoase care au contribuit
fundamental la sporirea forţei sale de care nu a dispus nici un individ nici înainte
şi nici după el.
În copilărie, legendele îl înfăţişează cu un caracter deosebit, revoltându-se
împotriva autorităţii paterne şi ieşind în afara căilor comune pentru a-şi urma
propria vocaţie. Relaţiile de rudenie n-au însemnat mare lucru pentru el. Familia
sa nu pare să-l fi iubit, şi el pare să fi fost dur, la adresa ei, în anumite momente.
Ca toţi cei preocupaţi în exclusivitate de o idee Isus a ajuns să nu prea ţină seama

52. de legăturile de sânge. Numai legătura de idei este recunoscută de acest fel de
oameni.
Foarte dură în anumite privinţe dominaţia romană, însă destul de
netracasantă în altele, îngăduia multă libertate. Aceste mari dominări brutale,
teribile când era vorba de represiuni, nu erau suspicioase aşa cum sunt forţele care
au de apărat o dogmă. Până în ziua în care credeau că trebuie să intervină, până
atunci te lăsau să faci orice.
X X X
… În lumea asta, aşa cum este ea, răul este cela care domneşte. Satana este „regele
acestei lumi” şi totul i se supune. Profeţii sunt ucişi de regi. Preoţii nu fac ei, ce
poruncesc altora să facă. Cei drepţi sunt persecutaţi, partea celor buni nu este alta
decât plânsul. În modul acesta „lumea” este duşmana lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi,
dar Dumnezeu se va supăra şi îi va răzbuna pe sfinţi. Ziua ceea este aproape, căci
ticăloşia a atins culmea. Dar îi va veni rândul şi binelui să domnească !
Venirea acestei domnii a binelui va fi o mare transformare a lumii. Lumea va
părea atunci schimbată complet, starea actuală fiind rea, pentru a ne imagina viitorul,
este suficient să ne imaginăm contrariul a ceea ce există.” Cei din urmă vor fi cei
dintâi”! O ordine nouă va guverna omenirea. Acum binele şi răul sunt amestecate aşa
cum sunt într-un lan neghina şi boabele bune de grâu. Stăpânul le lasă să crească
împreună, dar va veni şi ceasul separării lor obligatorii.
Germenele acestei mari schimbări va fi la început greu de recunoscut. O serie de
parabole, adeseori obscure, vor fi menite să exprime semnele acestei veniri neaşteptate.
Pe Isus îl frământa întrebarea principală: cine va întemeia această domnie a lui
Dumnezeu ? A avut mai multe idei. Revenea însă din nou şi din nou la ideea principala
: El, Isus din Nazareth, este fiul lui Dumnezeu, intimul Tatălui său, executorul voinţei
acestuia.
Convingerea că el va institui domnia lui Dumnezeu îi acaparase spiritul într-un
mod absolut. Se considera reformatorul universal. Cerul, pământul, natura în
întregimea ei, boala şi moartea, nu sunt pentru el decât nişte instrumente.
În pornirea lui de voinţă eroică, prea sigur de sine, se credea atotputernic. Dacă
Pământul nu se învoieşte pentru această transformare supremă, atunci Pământul va fi
nimicit, purificat prin flăcări şi prin suflul lui Dumnezeu. Un cer nou va fi creat, o altă
lume va popula acest Pământ, lume curată, care vor fi sfinţii lui Dumnezeu.
Aşadar, ideea fundamentală a lui Isus a fost o schimbare, o transformare radicală,
cuprinzând până şi natura. Din acest moment renunţă la politică. Nu s-a revoltat
niciodată contra romanilor care îi ocupaseră ţara
Supunerea lui faţă de autorităţi, aparentă în fond, era în ceea ce priveşte forma,
completă. Pentru a nu provoca scandal, plătea Cezarului tributul pretins. Dreptatea şi
libertatea nu erau din această lume, şi atunci de ce să-şi tulbure viaţa zădarnic
Dispreţuind pământul, convins fiind că nu merită să te îngrijorezi pentru lumea
prezentă, s-a refugiat în imperiul său ideal, a fondat această mare doctrină a
dispreţului transcendent, adevărata doctrină a libertăţii sufletelor, singura ce îţi dă
liniştea totală.

53. Adesea, tentaţii dintre cele mai ciudate îi traversau, îi copleşiseră sufletul. În
pustiul Iudeei Satana îi propusese împărăţiile pământului. Dar el a refuzat, punându-şi
întrebarea supremă:” Împărăţia lui Dumnezeu se va realiza prin forţă sau prin
blândeţe, prin revoltă sau prin răbdare?” Luând în consideraţie că Dumnezeu face
numai bine, ori nu face nimic când nu poate face nimic, iar Satana numai rău. Cu toate
că Satana momentan era mai puternic decât Dumnezeu, el nu s-a îndoit nici o clipă că
viitorul va fi de la Dumnezeu.
…În unele legende despre Isus se spune că oamenii simpli din Galileea au vrut
să-l facă rege. Atunci el a plecat în munţi şi a stat o vreme singur acolo. Remarcabila sa
fire l-a ferit şi de greşeala care ar fi făcut din el un agitator sau un şef de rebeli.
Schimbarea pe care a vrut s-o facă a fost întotdeauna o schimbare, o revoluţie
morală. Mai voia încă să acţioneze asupra oamenilor şi prin însâşi oamenii.
Despre ceea ce întemeia el, adică Împărăţia lui Dumnezeu, se poate spune :
împărăţie a spiritului, şi dacă Isus îşi va vedea lucrarea fructificând în istorie, el va
putea să spună cu toată siguranţa şi dreptatea: „Iată ceea ce am vrut”.
Doctrina libertăţii sufletelor este ceea ce Isus a întemeiat, ceea ce va rămâne în
eternitate ca fiind de la El, abstracţie făcând de imperfecţiunile care se amestecă în tot
ceea ce realizează omenirea.
Pentru Isus libertatea este Adevărul. Isus nu ştia atâta istorie încât să înţeleagă cât
de mult o atare doctrină era potrivită la timpul său, în momentul când se sfârşea
libertatea republicană. Însă instinctul adevărat profetic pe care îl avea privitor la
misiunea sa l-au îndrumat cu o siguranţă uimitoare. Prin această expresie „Daţi
Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” el a creat
ceva străin de politică, un refugiu pentru suflete din mijlocul imperiului forţei brutale.
Idealismul său perfect este ceea ce îl deosebeşte, de fapt, pe Isus de agitatorii din
vremea sa şi de cei care l-au urmat în toate secolele. Din anumite puncte de vedere Isus
este un fel de anarhist, pentru că nu are nici o idee despre guvernarea civilă, care i se
pare un abuz. Aici el vorbeşte ca o persoană din popor, care habar n-are de politică şi
de metodele prin care se conduce un stat, prevenindu-şi discipolii săi de eventualitatea
unor certuri cu autorităţile, fără a se gândi că este ceva ruşinos.
Isus vrea să distrugă bogăţia şi puterea şi nu să le acapareze. Predică discipolilor
săi acceptarea de persecuţii şi suplicii, dar nici măcar o singură dată nu lasă să se
întrevadă ideea unei rezistenţe armate.
O teză importantă a lui este teza că eşti atotputernic prin suferinţă şi resemnare,
că triumfi asupra forţei prin puritatea inimii.
Isus nu este un spiritualist, el este un idealist desăvârşit, materia nefiind pentru el
decât semnul ideii, iar realul expresia vie a ceea ce nu apare.
Pe cine să se bazeze pentru întemeierea domniei lui Dumnezeu ? În acest sens,
gândirea lui n-a ezitat niciodată.
Oamenii de rând vor fi întemeietorii Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu cei bogaţi, nu
cei învăţaţi, nu preoţii, ci femeile, oamenii din popor, cei umiliţi, cei mici.
Semnificaţia maximă a lui Mesia este „bunavestire adusă celor sărmani”. Firea
uşor idilică şi blândă a lui Isus îşi lăsa amprenta…

54. Avea aproape treizeci de ani. Micul grup de însoţitori care l-au însoţit pe lângă
Ioan Botezătorul se mărise considerabil. După moartea lui Ioan, discipolii acestuia s-au
alăturat lui Isus, văzând în el o fiinţă deosebită, o figură marcantă. Tocmai acestui
prim nucleu al Bisericii sale îi spuse el la întoarcerea sa în Galileea „ Bunavestire a
Împărăţiei lui Dumnezeu” Această împărăţie urma să vină, şi el era, el Isus, acel „fiu al
omului” pe care Daniel, în viziunea sa, l-a văzut drept trimisul divin al ultimei şi
supremei revelaţii.
Locuitorii acestui ţinut frumos şi roditor nu se adunau la un loc decât sâmbăta,
ziua pe care a ales-o Isus pentru predicile sale. Fiecare localitate pe atunci avea propria
sinagogă, propriul său loc de adunare.
Pe atunci în Galileea existau puţin farisei, discuţiile împotriva lui nu atingeau
acel grad de aprindere şi acel ton arţăgos, care, la Ierusalim, l-au oprit brusc, îndată
după primii paşi. Aceşti buni galileeni nu auziseră niciodată un cuvânt atât de conform
cu închipuirea şi gândirea lor. Îl admirau, îl răsfăţau, socoteau că vorbeşte bine şi că
argumentele lui erau convingătoare.
Obiecţiile cele mai dificile le rezolva cu multă siguranţă, farmecul cuvântului său
şi al persoanei sale le captivau pe aceste mulţimi, pe care încă nu le secătuise
pedantismul unor cărturari iudei.
Autoritatea tânărului învăţător creştea cu fiece zi, şi, în mod natural, cu cât alţii
credeau mai mult în el, cu atât mai mult credea şi el în el însuşi.
Ţinutul din jurul lacului Tiberiada, care era unul dintre cele mai mari lacuri
pline cu peşte din împrejurime, era populat de o populaţie care trăia în completă
armonie, plină de un vesel şi tandru sentiment al vieţii. Familiile de pescari alcătuiau o
societate blândă şi paşnică, activă şi onestă. Viaţa lor ce era puţin ocupată de treburi
curente, le lăsa toată libertatea să-şi dea frâu nestrunit imaginaţiei
Capharnahum, un orăşel mic de pe malul acestui lac deveni „cetatea sa”, cum
obişnuia să spună Isus. Aici, într-o casă a găsit adăpost, acest oraş ia oferit discipoli
devotaţi. Era casa fraţilor Ionas, unul din ei se numea Simon, supranumit Cephas sau
Petru, iar al doilea era Andrei. Simon - Petru era căsătorit şi avea copii. Andrei fusese
unul din discipolii lui Ioan Botezătorul, pe care Isus îl recunoscu. Ei îl urmară pe
Învăţător, însă continuau să-şi facă meseria de pescari.
Familia pescarului Zevedeu, care era proprietar a mai multor bărci, l-a primit pe
Isus cu multă ospitalitate. Zevedeu avea doi feciori :Iacov, care era mai mare, şi Ioan,
care mai târziu a jucat un rol decisiv în istoria creştinismului, care tocmai se năştea.
Soţia lui Zevedeu, Salomeea, a fost de asemenea foarte legată de Isus şi l-a însoţit până
la moarte.
Anume aceste cinci persoane şi cei doi verişori primari, au fost cei mai fideli adepţi
a lui Isus.
Femeile l-au primit şi ele cu toată dragostea. El a folosit faţă de ele acele maniere
rezervate ce fac cu putinţă o foarte blândă uniune de idei între membrii celor două
sexe, a lichidat separarea între femei şi bărbaţi, dându-le drepturi egale.
Trei sau patru galileene devotate îl însoţeau întotdeauna pe tânărul învăţător şi îşi
disputau bucuria de a-l asculta şi de al îngriji rând pe rând. În noua religie, ele
aduceau un element de entuziasm şi de miraculos fără precedent.

55. Una din ele, Maria din Magdala, ori cum îi zicea însoţitorii lui Isus, Maria
Magdalena, ceea ce a făcut ca să fie atât de celebru numele orăşelului ei atât de
sărăcăcios, era o persoană deosebit de exaltată, şi după cum se spunea, era posedată de
şapte demoni, adică afectată de boli nervoase inexplicabile.
Prin frumuseţea lui curată şi blândă, Isus a calmat însă această constituţie
tulburată, folosind metodele medicinii tibetane. Magdalena i-a fost credincioasă până
pe Golgota, iar a doua zi după moartea lui va juca un rol de prim rang, pentru că ea a
fost intermediatorul principal prin care s-a stabilit credinţa în înviere, prima anunţând
învierea lui Isus.
Ioana, soţia lui Khouza, şi altele care au rămas necunoscute, l-au urmat fără
încetare şi l-au slujit pe Isus. Unele din ele erau bogate, şi, prin averea lor, l-au ajutat
pe tânărul profet să poată trăi fără grija bucăţii de pâine, să-şi îndeplinească
nestingherit misia.
Suzana, soţia negustorului Bezema, o femeie frumoasă de vre-o treizeci de ani,
ascultându-i odată predicile, s-a apropiat de el şi i-a spus:
-Isuse, am auzit multe predici, mulţi predicători au fost prin orăşelul nostru, dar
aşa predică frumoasă, care să-ţi împle inima, să-ţi mângâie sufletul, încă n-am auzit.
-Mă bucură faptul, soră, spuse el.
-Vreau să vă însoţesc peste tot, să vă ascult predicile încântătoare.
-Poftim, noi îi primim pe toţi. Nu alegem pe nimeni. Dar ce va zice soţul?
-Este plecat cu caravana în China. Se va întoarce peste trei-patru ani.
-Faceţi cunoştinţă cu puţinele noastre femei, care sunt femei de treabă.
Astfel, una dintre cele mai bogate femei din Palestina, deveni adepta lui Isus
Nazariteanu, însoţitoarea lui până la moarte. Ea avea grijă ca hainele, încălţămintea lui
să fie întotdeauna curate, îi cumpăra tot ce trebuia, numai ca el să-şi îndeplinească
misia fără griji, pe banii ei cumpărau produse pentru numeroasa ceată care îl însoţea.
Mulţi alţii l-au urmat pe tânărul Învăţător. De exemplu, Matei, care mai apoi a
devenit stâlpul creştinismului, Memoriile sale, sunt o parte bună din sursa ceea ce ştim
despre învăţătura lui Isus. Toma, care mai pe urmă va fi numit „necredinciosul”, care
nu a fost de faţă la învierea Domnului şi s-a încredinţat de aceasta abia după ce i-a
pipăit rănile cauzate de cuie. Maria Cleofas, sora mamei sale şi mama verişorilor lui
primari, Iacov şi Iuda, a fost şi ea printre cei care l-au urmat până la moarte. Numai
mama şi fraţii lui nu l-au urmat. Abia după moartea lui Isus, Iacov şi Ioan Zevedeu, o
găsesc pe mama lui şi o ridică la rangul de sfântă.
Avea în jur o mulţime prietenoasă, însă Isus avea desigur şi preferinţe, un cerc
restrâns de oameni. Cei doi fii a lui Zevedeu, Iacov şi Ioan, făceau parte din acest cerc.
Erau plini de zel şi pasiune. Tocmai din cauza zelului lor excesiv, Isus i-a poreclit cu
umor „fii ai tunetului”, pentru că dacă ar fi avut la îndemână un fulger, ar fi abuzat
folosindu-l prea des. În evangheliile sinoptice se spune că Petru, Iacov şi Ioan, fiii lui
Zevedeu, au format un grup intim pe care Isus îl convoca în anumite momente de
îngrijorare, îndoială pentru credinţa şi de puterea de înţelegere a unora.
Afecţiunea lui Isus pentru Petru era profundă. Caracterul acestuia din urmă,
drept, sincer, gata oricând să reacţioneze prompt, îi plăcea lui Isus, care însă uneori
lăsa să-i scape care un surâs pentru modul prea hotărât de a reacţiona a acestuia.

56. Despre Ioan - tinereţea lui, aleasa lui căldură sufletească, imaginaţia lui vie îi dădea
mult farmec. Însă adevărata personalitate a acestui om extraordinar, care a imprimat
creştinismului primitiv o schimbare în bine, atât de viguroasă, se va împlini mai târziu.
În această religie, în curs de formare nu exista nici o ierarhie. Toţi se numeau
„fraţi”. Isus interzise în mod categoric titlurile de superioritate ca rabbi, ce însemna
„stăpân”, „domn”. Numai el era învăţător şi numai Dumnezeu era tatăl. Cel mai mare
trebuia să fie servitorul celorlalţi.
Numai Simon Barjona, adică Petru, se deosebea între egalii săi, printr-un grad
special de importanţă. Isus locuia la el, în barca lui îşi expunea învăţăturile, casa lui era
centrul predicărilor evanghelice. Era privit ca un şef al grupului. Simon a fost primul
care l-a recunoscut pe Isus drept Mesia. Isus i-a acordat în cadrul Bisericii sale o
anumită prioritate, şi i-a dat supranumele sirian de Kepha, ce însemna piatră, adică
Petru, vrând să spună prin asta că va face din el piatra de temelie a religiei sale. La un
moment dat i-a promis chiar „cheile Împărăţiei cerului”, şi i-a acordat dreptul de a
pronunţa aici, pe Pământ, sentinţe care vor fi întotdeauna recunoscute în lumea
veşnică.
Fără îndoială că faptul acesta de prioritate a lui Petru stârnea o anume invidie
printre discipolii săi. Invidia, o anumită tensiune se aprindeau îndeosebi cu privire la
viitor, când se vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu, când toţi discipolii vor sta
aranjaţi, la dreapta şi la stânga Învăţătorului. Se întrebau cine va sta atunci cel mai
aproape de El, reprezentând într-un anumit fel primul său ministru sau pe succesorul
său.
Cei doi fii a lui Zevedeu aspirau la acest rang. Preocupaţi de un atare plan, ei şi-au
împins în faţă mama, pe Solomeea, care într-o zi l-a luat la o parte pe Isus şi i-a cerut
cele două locuri de onoare pentru fii ei. Isus a respins cererea invocând principiul său
fundamental că cel care se ridică pe sine în slăvi va fi umulit, şi că împărăţia cerului va
aparţine celor sărmani.
Acest fapt a provocat în comunitate o anumită tensiune, a existat chiar o anumită
iritare împotriva lui Iacov şi Ioan. Aceeaşi rivalitate se simte de fapt şi în Evanghelia
lui Ioan, unde îl vedem declarând fără încetare că el a fost discipolul iubit, căruia Isus
murind, i-a încredinţat-o pe mama sa în grijă, şi străduindu-se să se plaseze în preajma
lui Petru, adesea se punea chiar înaintea lui.
Toţi discipolii lui Isus proveneau din societatea de jos. Excepţie a fost Matei,
părinţii căruia au fost vameşi. Deşi tot din vameşi de rang inferior.
Toate succesele sale Isus credea că provin de la duhurile sfinte care au vorbit cu el
şi l-au îndreptat pe calea dreaptă acolo, în Şambala, unde l-a trimis Dumnezeu, de
nenumărate ori mulţumindu-i în gând Milarenei, care nu s-a temut şi l-a însoţit pe
acest drum greu, şi a fost cu el până la capăt. Metodele de lecuire, pe care le-a însuşit
de la ea, cu care a vindecat sute de oameni, i-au adus lui Isus faima unui făcător de
minuni. Cu ajutorul hipnozei îşi exercita influenţa asupra mulţimilor şi a adepţilor săi.
Experienţa acumulată în Tibet şi India i-a oferit superioritate absolută asupra lui Isus,
fiul lui Siriach sau Iuda Gaulonitul, acestor renumiţi şi experimentaţi profeţi şi
predicători din timpul său, care într-un fel şi erau concurenţi.

57. Împreună cu discipolii săi, Isus trăia mai mult în aer liber. Din când în când se
urca într-o barcă pescărească şi vorbea de acolo auditoriului său, care se înghesuiau pe
mal, ba se instala cu traiul în munţi, unde era un aer nespus de curat.
…Veselă şi rătăcitoare, ceata credincioasă îl urma culegând astfel inspiraţiile
Învăţătorului chiar de pe buzele acestuia.
Principalele lui predici erau:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, căci lor le va aparţine Împărăţia cerurilor !”.
„Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi !”.
„Fericiţi cei îngăduitori, pentru că ei vor stăpâni pământul!”.
„Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, căci ei vor fi îndestulaţi!”
„Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor obţine îndurarea!”.
„Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!”.
„Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei se vor numi copii ai lui Dumnezeu!”.
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci împărăţia cerurilor va fi a lor!”
Predica lui era suavă şi blândă, plină toată de natură şi de parfum câmpenesc.
Iubea florile şi îşi parfuma cu ele pildele cele mai fermecătoare. Expunerile sale erau de
întindere mică, dar care, lipite una lângă alta, au alcătuit mai apoi acele discursuri
lungi relatate de Matei.
Isus excela îndeosebi în stilul parabolei. În realizarea acestui gen admirabil, nimic
din ceea ce constituie iudaismul nu i-a fost model. Este un gen pe care l-a promovat cu
talent. În cărţile budiste, pe care le-a studiat pe când se afla în India, se găsesc
parabole exact cu acelaşi sens şi de aceeaşi factură cu parabolele evanghelice. Că sunt
din acelaşi izvor, e suficient să se observe spiritul de blândeţe şi profunzimea
sentimentului care animă deopotrivă creştinismul care tocmai se năştea, şi budismul,
care deja avea tradiţii seculare..
O imensă schimbare, prin care rangurile nemeritate vor fi anulate, prin care tot
ceea ce este oficialitate exagerată în această lume, vor fi supuse umilinţei. Lumea,
mulţimea nu-l va crede, lumea, mulţimea îl va ucide, ca apoi să se întoarcă tot cu faţa
spre el, rugându-se să fie iertată.
CEA CE FAC ŞI EU ! ! !