Documentul descrie reglementările privind abținerea și recuzarea în procesul penal, stipulând obligația persoanelor incompatibile de a declara această situație pentru a evita întâlnirile. De asemenea, se detaliază acțiunea civilă în procesul penal, care permite persoanelor vătămate să solicite repararea prejudiciului, fiind restricționată de anumite condiții legale. În plus, se discută despre drepturile apărătorului în procesul penal, evidențiind importanța respectării dreptului la apărare și rolul avocaților.

1. 1) Abţinerea şi recuzarea.
Art 50-C pr. Pen –persoana incompatibila este obligata sa declare, dupa caz, presedintelui
instantei, procurorului care supravegheaza cercetarea penala sau procurorului ierarhic superior, ca
se abtine de aparticipa la procesul penal, cu aratarea cazului de incompatibilitate ce constituie
motivul abtinerii. Declaratia de abtinere se face de indata ce persoana obligata la aceasta a luat
cunostinta de existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea-art.51-C. Pr. Pen.-in cazul in care
persoana incompatibila nu a facut declaratie de abtinere, poate fi recuzata atat in cursul urmaririi
penale cat si in cursul judecatii de oricare dintre parti de indata ce partea a aflat despre existenta
cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formuleaza oral sau in scris cu aratarea cazului de
incompatibilitate. Abtinera sau recuzarea se solutioneaza de un alt complet in sedinta secreta fara
participarea celui care se abtine sau este recuzat. Examinarea declaratiei de abtinere sau a cererii
de recuzare se face de indata ascultandu-se procurorul si daca este necesar cel ce se abtine si
partile. Daca se admite abtinerea sau recuzarea se va stabili in ce masura se mentin actele.
Abtinerea sau recuzarea care priveste intreaga instanta se solutioneaza de instanta ierarhic
superioara. Incheierea nu ste supusa nici unei cai de atac. In cursul urmaririi penale asupra cererii
de abtine sau de recuzare se pronunta procurorul insarcinat cu supravegherea penala sau
procurorul ierarhic superior. Procurorul este obligat sa solutrioneze cererea in cel mult 3 zile printr-o
ordonanta.
2) Acţiunea civilă în procesul penal: noţiune; condiţii ale exercitării acesteia.
Art.476 – Instanta examineaza actiunea civila numai daca persoana vatamata este prezenta si se
constituie parte civila, iar pretentiile acesteia pot fi solutionate fara amanarea judecatii. Art.14-
Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului precum si a partii
responsabile civilmente. Actiunea civila poate fi alaturata actiunii penale prin constituirea persoanei
vatamate ca parte civila. Reparatrea pagubei se face potrivit legii civile: in natura sau prin plata unei
despagubiri banesti. Persoana vatamata se poate constitui ca parte civila in contra invinuitului sau
inculpatului si a partii responsabile civilmente. Constituirea se poate face in cursul urmaririi penale
si in fata in stantei pana la citirea actului de sesizare.Este posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să
producă, pe lângă urmările socialmente periculoase şi un prejudiciu material sau moral în dauna
unei persoane fizice sau juridice, caz în care infracţiunea este şi sursa unor obligaţii civile. Mijlocul
legal prin care persoana păgubită material cer să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă.
Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea
1

2. responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept penal cât şi
norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea penală cât şi cea
civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi
faptă; fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase la răspundere penală şi civilă şi pentru a
se evita darea unor soluţii contradictorii. Părţii vătămate i s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru
exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului civil. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale
în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Repararea pagubei
se face potrivit dispoziţiilor legii civile: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt
mijloc de reparare; sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură
nu este cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită
partea civilă. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului
şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii ale exercitării acţiunii civile. Pentru exercitarea acţiunii
civile în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii astfel: 1.
Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţia înseamnă că nu în orice
proces penal poate fi exercitată acţiunea civilă întrucât unele infracţiuni (este vorba despre
infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune de pericol: pătrunderea fără drept în sediul unei
instituţii publice), prin natura urmărilor lor nu pot genera prejudicii materiale sau morale, şi astfel
este exclusă exercitarea acţiunii civile. 2. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu, să existe raport
de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a
persoanei care a săvârşit fapta. 3. Prejudiciul să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea civilă
să fie exercitată pentru repararea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub
aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este cert când este constatat, fiind astfel actual. Şi
prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când este susceptibil de evaluare. 4. Prejudiciul să nu fi fost
reparat, condiţie cerută întrucât există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în
procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către alte
persoane decât inculpatul. Însă, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude de plin
drept, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, întrucât există posibilitatea ca
prejudiciul să nu fi fost acoperit integral, sau, dacă prejudiciul a fost plătit, total sau parţial, de terţe
persoane cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată în procesul
penal în funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. 5. Să existe manifestarea de voinţă din
partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu capacitatea deplină de exerciţiu de a fi
2

3. despăgubită, condiţie care se realizează prin constituirea de parte civilă.
3) Acţiunea penală: noţiune; obiectul şi subiecţii acţiunii penale; trăsăturile acţiunii penale.
Art.9-actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere a persoanelor care au savarsit
infractiuni. Art.23-inculpatul-persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala. Art.24
parte vatamata-persoana care a suferit prin fapta pena o vatamare fizica, morala sau materiala.
Parte civila-persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal. Parte
responsabila civilmente-persona chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru
pagubele provocate de invinuit sau inculpat. Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin
intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în
vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni. Acţiunea penală are ca
obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală
poate fi exercitată în tot cursul procesului penal, de unde rezultă că acţiunea penală nu are ca
obiect aplicarea sancţiunii penale, întrucât ar însemna a reduce posibilitatea exercitării acţiunii
penale numai în faza de judecată, concluzie inexactă întrucât acţiunea penală poate fi exercitată în
tot cursul procesului penal. Subiecţii acţiunii penale sunt în realitate subiecţii principali ai raportului
juridic procesual penal şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi autorul infracţiunii, ca
subiect pasiv al acestei infracţiuni. Subiecţii oficiali sunt persoane care îndeplinesc atribuţiile privind
activitatea organelor judiciare penale. Această categorie se subdivide în: subiecţi oficiali judiciari
(organele de cercetare penală, procurorii, judecătorii) şi subiecţii oficiali extrajudiciari (persoane cu
atribuţii de inspecţie din inspecţiile de stat, poliţie sanitară, poliţie sanitar-veterinară, vamală ş.a., de
organe de control şi constatarea infracţiunilor, de experţi oficiali etc.). Subiecţii particulari sunt
persoane care participă la diferite raporturi procesuale. Ei se subdivid în două categorii: subiecţii
particulari principali care sunt părţile şi subiecţii particulari secundari care participă la celelalte
raporturi procesuale. Părţile sunt inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente. Aceştia sunt singurii subiecţi procesuali care pot efectua acte procesuale. Trăsăturile
acţiunii penale: acţiunea penală este o acţiune socială, în sensul că aparţine societăţii şi se exercită
prin intermediul organelor statului anume învestite în acest sens (de unde şi denumirea că acţiunea
penală aparţine statului, trăsătură care deosebeşte acţiunea penală de cea civilă, care este
privată); acţiunea penală este obligatorie (consecinţă directă a principiului oficialităţii procesului
penal), ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte ori sa săvârşit o infracţiune. În unele
cazuri acţiunea penală nu mai este obligatorie, de exemplu, când punerea în mişcare a acţiunii
3

4. penale este condiţionată de plângerea prealabilă; este o acţiune indisponibilă, întrucât odată pusă
în mişcare nu poate fi retrasă, trebuind fi continuată până la epuizarea ei care are loc prin
rămânerea definitivă a soluţiei care se pronunţă în cauza penală. Însă, şi de la această regulă
există excepţii când persoana vătămată are să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu
făptuitorul; este indivizibilă (inclusiv când acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate), în sensul că se întinde asupra tuturor celor care au participat la
săvârşirea infracţiunii; acţiunea penală este individuală, urmare a principiului răspunderii penale
personale, putând fi exercitată numai împotrivapersoanelor care au calitatea de participanţi la
săvârşirea infracţiunii.
4) Apărătorul ca participant la desfăşurarea procesului penal. Drepturile şi obligaţiile
acestuia.
Art. 172-In cursul urmaririi penale aparatorul are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de
urmarire penala si poate depune cereri sau memorii. Inculpatul arestat are drept sa ia legatura cu
aparatorul. Aparatorul are dreptul de a face plangeri. In cursul judecatii aparatorul are dretul sa
asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia si sa ia contact cu inculpatul
arestat. Activitatea procesuala penala trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa fie trase la
raspundere penala numai persoanele care se fac vinovate de comiterea infractiunilor si numai in
masura gravitatii faptelor savarsite. Aceasta se realizeaza prin dreptul de aparare ce i se confera
inculpatului si celorlalte parti care participa in procesul penal. Dreptul de aparare cuprinde atat
eforturile persoanelor ce lupta pentru respectarea drepturilor si intereselor lor procesuale, cat si
obligatia organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi. Constitutia Romaniei inscrie
acest drept in art.24 care consfinteste faptul ca dreptul de aparare este garantat in tot cursul
procesului. O asemenea reglementare intalnim si in Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecatoreasca. Potrivit art.6 C.pr.pen., dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si
celorlalte parti in tot cursul procesului penal, ocazie cu care organele judiciare sunt obligate sa le
asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze
probele necesare in aparare. Din continutul acestor reglementari rezulta ca realizarea justitiei
penale intr-un stat de drept trebuie sa se faca cu respectarea tuturor drepturilor si intereselor
procesuale ale partilor, care nu este un simplu interes privat, ci este si un interes public. In acest
sens, alaturi de parti si societatea are interesul ca intr-o cauza penale sa se afle adevarul. Apararea
este o activitate procesuala de necesitate publica, reflectata atat in drepturile procesuale ale
partilor, cat si in obligatiile organelor judiciare. Apararea trebuie sa se refere la tot complexul
cauzei, atat in fapt, cat si in drept si trebuie sa se desfasoare prin actele si indeplinita dupa formele
4

5. procesuale prescrise de lege, ea neputand fi indeplinita in mod temeinic si in toata amploarea decat
de un aparator cu pregatire juridica, de un avocat. Realizarea acestei functii este asigurata de
avocatura care la noi in tara isi exercita activitatea si este organizate in baza Legii nr.51/1995,
publicata in M.O nr.116 din 9 iunie 1995 si a statului profesiei de avocat, publicat in M.O nr.237 din
17 octombrie 1995. Profesia de avocat se exercita numai de membrii barourilor, la alegere, in
cabinete individuale, cabinete asociate sau societati civile profesionale. In exercitarea profesiei,
avocatul este independent si se supune numai legii, statului si eticii profesionale. Acesta trebuie sa
ocroteasca interesele legale ale partii pe care o apara. Potrivit art.2 alin.3 din Legea nr.51/1995,
avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice in fata tuturor instantelor,
autoritatilor si institutiilor, precum si a altor persoane, care au obligatia sa permita si sa asigure
desfasurarea nestingherita a activitatii avocatului in conditiile legii. Desi se inscrie printre principalii
participanti la rezolvarea cauzei penale si se situeaza pe pozitia procesuala a parti ale carei
interese le sustine, aparatorul nu este parte in proces, ci el indeplineste functia apararii, functie ce
reprezinta o necesitate publica. De asemenea, avocatul nu poate asista sau reprezenta parti cu
interese contrare in aceeasi cauza sau in cauze conexe si nu poate pleda impotriva partii care l-a
consultat mai inainte in legatura cu aspectele litigioase concrete ale pricinii (art.39 alin.1 din Legea
nr.51/1995). Totodata, avocatul nu poate fi ascultat ca martor si nu poate furniza relatii nici unei
autoritati sau persoane cu privire la cauza care i-a fost incredintata, decat daca are dezlegare
prealabila, expresa si scrisa din partea tuturor clientilor sai interesati in cauza. Calitatea de martor
are intaietate fata de calitatea de avocat cu privire la faptele si imprejurarile pe care acesta le-a
cunoscut inainte de a fi devenit aparator sau reprezentant al vreunei parti in cauza. Avocatul nu
poate indeplini functia de expert sau de traducator in cauza in care este angajat aparator (art.39
alin. 2-5 din Legea nr.51/1995). Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente
ale dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura personal
apararea si de obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care
sunt in favoarea partilor, iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea
nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental.
Considerata ca o activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care isi
apara drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul
procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara, prin
mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul penal
reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru promovarea si
apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul penal. Potrivit
5

6. art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin acordarea de consultatii si
intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz, reprezentarea juridica, a
persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de urmarire penala si de notariat,
precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale acestora
cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau straina, redactarea de acte juridice,
cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a datei actelor, precum si orice mijloace
si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii. Din continutul art.6 alin.4 si art.171
alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca orice parte are dreptul sa fie asistata de
aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este facultativa, in sensul ca
partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator. Tinand cont de toate aceste consideratii se
poate spune ca asistenta juridica este facultativa. Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a
inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al
judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori
ca si faza judecatii, sub aspectul garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta
juridica a invinuitului sau inculpatului. Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea
organelor judiciare de a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In
anumite cazuri prevazute de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care,
datorita situatiilor in care se gasesc, nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este
facultativ, ci devine o conditie legala necesara pentru normala desfasurare a procesului penal,
asistenta juridica devenind obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie
de dreptul de a fi asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din
oficiu. Prevederile legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt
conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se
sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea
nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin
instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale,
asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este minor,
militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de
invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori cand este
arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta juridica este
obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai
mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea. De
asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta asistenta juridica obligatorie si in
6

7. cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4
C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un
aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea
acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului
desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui ales, facand totodata precizarea ca, daca la
judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6
C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca asistenta juridica nu este obligatorie numai
pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3 C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din
anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea
face singura apararea, dispune din oficiu sau la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui
aparator. Pentru a da suport deplin si consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o
consolidare esentiala a drepturilor aparatorului in cazul procesului penal cu efecte directe asupra
drepturilor si intereselor invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua
reglementare realizeaza si cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in
cursul judecatii. Potrivit dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul
invinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa
formuleze cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de
urmarire penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii
actului. Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta
aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului este
prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar actul este
semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod exceptional,
cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea organului de cercetare
penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat
cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu aparatorul nu
poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea
materialului de urmarire penala aceasta este obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange,
potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale nu au fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica
este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa
luarea de contact dintre inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege,
procurorul este obligat sa rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172
alin.7 C.pr.pen., aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale
7

8. acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau
desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru
nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate sesiza
conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza
art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii
pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii,
precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu profesia sau in afara acesteia, care sunt de
natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si
parchetele Ministerului Public sunt obligate sa inainteze consiliului baroului orice actiune de
urmarire penala sau de judecata pornita impotriva unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii
vatamate, al partii civile si al partii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri si de a
depune memorii. De asemenea, are dreptul sa asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire
penala: ascultarea partii pe care o apara, cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea
duratei arestarii, iar la efectuarea altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de
urmarire penala. In cursul judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173
alin.1 si 2 C.pr.pen.). Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele
partii, fiind legat sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul
ca este chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.
5) Apelul peste termen.
Art.365-Partea care a alipsit atat la judecata cat si la pronuntare, poate declara apel si peste termen
dar nu mai tarziu de 10 zile dupa caz de la data inceperii executarii pedepsei sau a inceperii
executarii privind despagubirile civile. Apelul declarat peste termen nu suspenda executarea, dar
instanta poate suspenda executarea. Apelul peste termen. Participantul la proces care a lipsit atat
la judecata, cit si la pronuntarea sentintei, poate declara apel si peste termen, dar nu mai tarziu
decat 10 zile de la data inceperii executarii pedepsei sau a despagubirilor materiale. Apelul
declarat peste termen nu suspenda executarea sentintei. Instanta de apel poate suspenda
executarea sentintei atacate. Apelul se declara prin cerere scrisa, cererea de apel trebuie sa
contina: Denumirea instantei la care se depune apelul; Numele si prenumele apelantului, calitatea
procesuala si adresa lui; Denumirea instantei care a pronuntat sentinta, data sentintei, numele si
8

9. prenumele inculpatului in privinta caruia se ataca sentinta; Continutul si motivele cerintelor
apelantului; Indicarea probelor si mijloacelor cu ajutorul carora acestea pot fi administrate, daca se
invoca necesitatea administrarii de noi probe; Data declararii apelului si semnatura apelantului;
Lista documentelor ce se anexeaza la cererea de apel. Pentru persoana care nu poate sa
semneze, cererea se atesta de un judecator de la instanta a carei hotarare se ataca. Cererea
poate fi atestata si de primarul localitatii unde domiciliaza apelantul. Cererea de apel se depune la
instanta a carei sentinta se ataca, in atatea copii citi participanti la proces sunt. Persoana arestata
poate depune cererea de apel la administratia locului de detinere, fara a anexa copii. Dupa
expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanta judecatoreasca care a
pronuntat sentinta trimite, in termen de cinci zile, dosarul penal, impreuna cu apelul in instanta
judecatoreasca superioara.
6) Arestarea inculpatului: condiţii, organe judiciare care pot lua măsura; durata.
Art.148-Masura arestarii preventive se ia fata de inculpat daca sunt indicii temeinice ca a savarsit o
fapta prevazuta de legea penala in urmatoarele situatii: daca domiciliul inculpatului nu poate fi
stabilit, infractiunea este flagranta iar legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 3 luni,
inculpatul a fugit sau s-a ascuns in scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la judecata, sunt
date suficiente din care rezulta ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului prin
influentarea unui martor expert sau interpret, inculpatul a comis din nou o infractiune, inculpatul
este recidivist, exista circumstante agravante, inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea
prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani si lasarea lui in libertate prezinta pericol pentru
ordinea publica. Art.149-arestarea inculpatului nu poate depasi 30 zile afara de cazul in care ea
este prelungita in conditiile legii. Masura poate fi luat de catre procuror sau de catre instanta.
Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de o persoană dacă sunt probe sau indicii temeinice
că a săvârşit o faptă prevazută de legea penală şi numai în vreunul din cazurile prevăzute de art.
148 din Codul de procedură penală. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în
cursul procesului penal, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată si nici o pedeapsa nu poate fi stabilita decat in conditiile si in
temeiul legii.Arestarea preventivă a inculpatului (persoana faţă de care se efectuează urmărirea
penală şi a fost pusă în mişcare acţiunea penală). Arestarea preventivă a inculpatului în cursul
urmăririi penale şi al judecăţii nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în
9

10. condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după
ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge
de la data punerii în executare a mandatului de arestare. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi
arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este
suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 si 16 ani este, în cursul urmăririi penale de cel
mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul
judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi
penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. În mod
excepţional, când pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de
ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 si 16 ani în cursul urmăririi
penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat
preventiv în cursul urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive
poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de zile, dar fără a se putea depăşi
un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de
lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a
inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de
zile.Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.Împotriva încheierii prin care s-a dispus
în timpul urmăririi penale arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului sau prelungirea
arestării preventive ca şi împotriva încheierii dată în cursul judecăţii prin care s-a dispus luarea,
menţinerea arestării preventive, învinuitul sau inculpatul poate face recurs la instanţa superioară în
termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Persoanei arestate preventiv i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o întelege,
motivele arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în
prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. De asemenea, că are dreptul de a nu face nici o
declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a
propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, care se comunică atât apărătorului ales
sau numit din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a învinuitului sau inculpatului. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în
camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii iar învinuitul sau
inculpatul este adus în faţa judecătorului. Măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului
10

11. poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către judecător în prezenţa apărătorului, în afară
de cazul când este dispărut, se află în străinatate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată.
În aceste cazuri, învinuitul sau inculpatul va fi ascultat imediat ce a fost prins sau s-a prezentat.
Judecătorul încunoştiinţează despre măsura arestării preventive în termen de 24 de ore un membru
al familiei învinuitului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Minorilor arestaţi
preventiv li se asigură pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depaşit
18 ani drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă. Atunci când s-a dispus arestarea
preventivă a unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează în termen de 24 de ore părinţii,
tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, precum şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a
executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în
prima instanţa cauza. Constitutia permite eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea
acesteia, sub control judiciar sau pe cautiune atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii
de instanta de judecata. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi
făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către învinuit sau inculpat, soţul ori
rudele apropiate ale acestuia. Cauţiunea se restituie în condiţiile legii. De asemenea, legea prevede
situaţiile în care cauţiunea nu se restituie. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune
poate fi revocată în condiţiile legii. În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune
arestarea preventivă a inculpatului sau a învinuitului. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a
dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi
curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul se judecă
în termen de 2 zile.
7) Arestarea învinuitului.
Procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de urmarire penala cand sunt indicii temeinice ca a
fost comisa o fapta prevazuta de legea penala daca considera ca in interesul urmaririi penale este
necesara privarea de libertate a invinuitului dispune prin ordonanta motivata arestarea acestuia
aratand temeiurile care justifica luarea masurii si fixand durata arestarii care nu poate depasi 5 zile.
Procurorul emite mandat de arestare a invinuitului.Arestarea invinuitului poate fi dispusa si de
instanta de judecata.Învinuitul este reţinut. Reţinerea durează 24 de ore. La sesizarea organului de
cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate
11

12. depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere. În cazul în care
procurorul solicită reţinerea se aplică art. 146 şi următoarele din Codul de procedură penală, astfel:
Dacă sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune reţinerea şi există probe din care rezultă vreunul
dintre cazurile în care se dispune arestarea învinuitului, procurorul, din oficiu sau la sesizarea
organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară
arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul
cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui
instanţei sau judecătorului delegat de acesta; Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei; La
prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta
fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de
ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales
sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a învinuitului reţinut; Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de
consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii; Învinuitul este adus în faţa
judecătorului şi va fi asistat de apărător; Participarea procurorului este obligatorie; După ascultarea
învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin
încheiere motivată; Dacă sunt întrunite condiţiile pentru arestare, judecătorul dispune, prin
încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea
măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile; Totodată,
judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului; Împotriva
încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare, pentru cei lipsă. Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune
trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte de expirarea mandatului de
arestare. În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data
emiterii ordonanţei de reţinere, procurorul va prezenta instanţei cu propunerea de arestare
preventivă a învinuitului. Instanţa de judecată, poate dispune arestarea învinuitului în cazurile şi
condiţiile arătate mai sus. Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite
mandatul de arestare a învinuitului. Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu
12

13. mandatul de arestare.
8) Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea
penală.
In desfasurarea actiunii penale, pot interveni anumite cauze de impiedicare a pu-nerii in miscare a
actiunii penale sau a exercitarii actiunii penale, dupa caz. Ele pot interveni in orice moment, in orice
stadiu al procedurilor, adica fie inaintea inceperii urmaririi penale, cand persoana interesata este
faptuitorul, fie dupa inceperea urma-ririi penale, dar inainte de punerea in miscare a actiunii penale,
cand persoana intere-sata este inculpatul. Daca aceste cauze intervin inainte de inceperea urmaririi
penale, ele impiedica insasi inceperea urmaririi penale, adica sunt cauze de impiedicare a inceperii
urmaririi penale. Daca intervin dupa inceperea urmaririi penale, ele sunt cauze de impiedicare a
punerii in miscare a actiunii penale, iar daca intervin dupa punerea in miscare a actiunii penale,
impiedica exercitarea actiunii penale. Cu aceeasi consecinta procesuala (inchiderea dosarului)
aceste cauze sunt prevazute de un singur text de lege: art. 10, c.pr.pen. Art. 10, c.pr.pen.cuprinde
doua mari categorii de cauze de impiedicare: Cauze care fac ca actiunea penala sa fie lipsita de
temei-Sunt acele cauze in care fie lipseste insusi temeiul actiunii penale, care este iden-tic cu cel al
raspunderii penale si care este chiar infractiunea, fie in care este exclusa raspunderea penala.
Aceste cauze sunt prevazute de art. 10, lit. a-h, c.pr.pen. a) Fapta nu exista -; Cand fapta lispeste in
materialitatea ei b) Fapta nu este prevazuta de legea penala -; Cand fapta exista, insa ea nu este
prevazuta de Codul penal sau de o lege speciala. c) Fapta nu prezinta pericolul social al unei
infractiuni -; Cand lipseste una dintre trasaturile infractiunii si anume pericolul social. d) Fapta nu a
fost savarsita de invinuit sau inculpat -; Cand, in urma efectuarii actelor premergatoare sau de
urmarire, se constata ca fapta este savarsita de o alta persoana. e) Faptei ii lipseste unul dintre
elementele constitutive ale infractiunii -; Orice fapta presupune un continut constitutiv. Atunci cand
lipseste un element de care este conditionata insasi existenta infractiunii, fapta nu va constitui
infractiune. f) Exista una dintre cauzele care fac ca fapta sa nu fie infractiune -; Aceasta este
situatia in care avem una dintre cauzele ce inlatura caracterul penal al faptei (art. 44-51, c.pen.),
precum si cele prevazute de legile speciale (Ex: Proba veritatii, in caz de insulta sau calomnie). O
parte dintre aceste cauze opereaza in rem (situatia de la litera a), altele operea-za si in rem si in
personam. Cauze care lipsesc actiunea penala de obiect-Sunt acele cauze in care este inlaturata
sau inlocuita raspunderea penala, precum si acele cauze in care lipseste o conditie de procedura
ceruta de lege pentru punerea in miscare sau pentru exercitarea actiunii penale. Acestea sunt
13

14. prevazute in art. 10, lit. f-g, c.pr.pen., la care se adauga si cauzele de nepedepsire prevazute in
Codul penal sau in alte legi speciale: a) Lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate,
autorizarea sau sesizarea organului competent sau o alta conditie prevazuta de lege pentru
punerea in miscare sau pentru exercitarea actiunii penale. Plangerea prealabila a persoanei
vatamate este prevazuta fie in Codul penal, fie in legi speciale pentru anumite categorii de infracti-
uni, ca o conditie de punere in miscare si de exercitare a actiunii penale, cum este cazul infractiunii
de lovire sau de alte violente, de vatamare corporala din culpa, de furt intre soti, de tulburare de
posesie, de viol in forma simpla, de amenintare sau in-fractiunea de concurenta neloiala, pentru
care se cere conditia plangerii prealabile, prevazute de Legea nr. 11/1991. Plangerea prealabila se
poate adresa fie organului de urmarire penala, in cazurile prevazute de art. 279, lit. b) si c),
c.pr.pen. fie direct instantei de judecata, in condi-tiile art. 279 (2), lit. a), c.pr.pen. Ea este nu numai
un mod special de sesizare a organului de cercetare penala, ci si o conditie de procedura astfel
incat absenta ei, atunci cand este prevazuta expres de lege, face sa lispeasca insusi cadrul legal
proce-sual de punere in miscare sau de exercitare a actiunii penale. In afara plangerii prea-labile,
legea mai pretinde autorizarea sau sesizarea organului competent in alte situatii: Infractiunile
savarsite in strainatate impotriva sigurantei Statului Roman sau impotriva vietii, sanatatii sau
integritatii corporale a unui cetatean roman de catre un cetatean strain sau o persoana fara
cetatenie, aflata in strainatate; Infractiunile contra reprezentantului unui stat strain, pentru care este
necesara exprimarea dorintei Guvernului strain; Infractiunile contra circulatiei pe Caile Ferate,
pentru care se cere sesizarea or-ganelor Cailor Ferate; Infractiunile contra ordinii si disciplinei
militare, pentru care se cere sesizarea comandantului UM; Infractiunile comise de magistrati si de
notarii publici, pentru care se cere avi-zul ministrului Justitiei; Infractiunile comise de presedintele,
vicepresedintele si judecatorii CSJ, pentru care se cere autorizarea presedintelui Romaniei. b)
Intervine amnistia sau prescriptia, care inlatura raspunderea penala sau dece-sul faptuitorului, care
impiedica punerea in miscare a actiunii pentru ca este o acti-une personala. c) A intervenit
retragerea plangerii prealabile sau impacarea partilor. Retragerea plangerii prealabile a persoanei
vatamate, atunci cand plangerea pre-alabila este o conditie de punere in miscare sau exercitare a
actiunii penale are ca efect impiedicarea punerii in miscare sau a exercitarii actiunii penale. Pentru
a pro-duce aceste efecte, retragerea trebuie sa fie totala si neconditionata. Impacarea partilor
impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale, atunci cand legea penala prevede
expres ca inlatura raspunderea penala. Pentru a fi valabila trebuie sa aiba loc in fata autoritatii
judiciare competente care presupune prezenta ambelor parti. Trebuie sa fie totala si neconditionata,
14

15. pentru ca, potrivit art. 132, c.pen. “impacarea este personala si produce efecte numai daca intervine
pana la ramanerea definitiva a hotararii”. d) Atunci cand s-a dispus inlocuirea raspunderii penale cu
o raspundere adminis-trativa, conform modificarilor prevazute de Legea nr. 104/1992. e) Atunci
cand a intervenit autoritatea de lucru judecat. Hotararile ramase defini-tive intra in puterea de lucru
judecat, in baza legii. Acesta produce doua efecte: Efectul pozitiv -; Consta in posibilitatea punerii in
executare a hotararii penale definitive. Efectul negativ -; Consta in impiedicarea unei noi puneri in
miscare a actiunii penale pentru aceeasi fapta (Regula: Non bis in idem). In situatia in care legea
conditioneaza punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale de o autorizare sau de o sesizare
din partea organului competent, o noua acti-une penala poate fi pusa in miscare si exercitata, daca
ulterior este indeplinita condi-tia prevazuta de lege, ceea ce reprezinta o derogare de la regula “Non
bis in idem”. f) A intervenit una dintre cauzele de impunitate: Desistarea sau impiedicarea producerii
rezultatului (art. 22, c.pen.); Denuntarea faptei de trafic sau consum de droguri inaintea inceperii
urmaririi penale (art. 15, Legea 143/2000); Denuntarea faptei inainte de inceperea urmaririi penale;
Inlesnirea arestarii faptuitorilor dupa inceperea urmaririi penale, in cazul infrac-tiunii de trafic de
persoane, prevazuta de Legea 678/2001 privind prevenirea si com-baterea traficului de persoane;
Desi cauzele de impunitate nu sunt prevazute expres in art. 10, c.pr.pen. ele conduc la acelasi
efect, pentru ca, in realitate, inlatura raspunderea penala, adica impiedica punerea in miscare sau
exercitarea actiunii penale. Art.10-actiune penala nu poate fi pusa in miscare si daca a fost pusa in
miscare nu mai poate fi exercitata daca: a) fapta nu exista; b) fapta nu este prevazuta de legea
penala, b1) fapta nu prezinta pericolul social al unei infractiuni; c) fapta nu a fost savarsita de
invinuit sau inculpat; d) faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii; e) exista
vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal ala faptei; f) lipseste plangerea prealabila a
persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori alta conditie prevazuta de
lege pentru punerea in miscare a actiunii penale; g) a intervenit amnistia sau prescptia ori decesul
faptuitorului; h) a fost retrasa plangerea prealabila sau partie s-au impacat, pentru infractiunile
pentru care opereaza aceste institutii; i) s-a dispus inlocuirea raspunderii penale; j) exista autoritate
de lucru judecat.
9) Cazuri de conexitate şi indivizibilitate.
Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor
infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă. Un organ judiciar nu va putea, prin
15

16. prorogare de competenţă, să preia în competenţa sa cauze care revin organelor superioare ci
numai celor inferioare sau egale în grad. Cazurile de prorogare de competenţă sunt prevăzute de
lege, nefiind posibilă prorogarea convenţională. Cele mai des întâlnite cazuri de prorogare de
competenţă sunt indivizibilitatea şi conexitatea. Cazuri de conexitate. Conexitatea este o stare de
legătură între mai multe cauze penale care impune reunirea lor pentru a fi soluţionate împreună.
Legăturile între cauze pot fi subiective, referindu-se la persoana celui care a săvârşit toate
infracţiunile, sau obiective, creând o unitate de timp, de loc, sau o dependenţă între infracţiuni. În
alte cazuri legătura de conexitate este mixtă, referindu-se, pe de-o parte, la acea persoană care a
săvârşit mai multe infracţiuni, iar pe de altă parte la existenţa unei legături între infracţiuni. Cazurile
de conexitate sunt în număr de patru: când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte
diferite de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; când două
sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între
infractori. Elementul de conexitate constă în înţelegerea între infractorii care organizează comiterea
infracţiunilor şi pentru judecarea lor se impune o cunoaştere a întregului; când o infracţiune este
săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru
a înlesni sau pentru a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni.
Conexitatea este dată de faptul că trebuie judecate împreună infracţiuneamijloc cu infracţiunea-
scop (de ex. infracţiunea de fals cu infracţiunea de înşelăciune) şi infracţiunea săvârşită şi cea prin
care se încearcă ascunderea ei (favorizare, tăinuire, omisiunea denunţării); când între două sau
mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a
justiţiei. Motivele de reunire pot fi multiple dar urmăresc un singur scop, o mai bună înfăptuire a
justiţiei (de exemplu, o persoană a săvârşit mai multe infracţiuni, în concurs, fără legătură între ele
sau o persoană vătămată a fost prejudiciată prin infracţiuni diferite şi prejudiciul trebuie delimitat).
Cazuri de indivizibilitate. Indivizibilitatea este o stare de legătură între cauze, generată de anumite
împrejurări care, prin natura lor sau voinţa legii, formează o unitate care impune judecarea
întregului complex faptic şi de inculpaţi de o singură instanţă. Unitatea naturală există atunci când o
singură acţiune sau inacţiune constituie mai multe infracţiuni şi unitatea legală când mai multe fapte
penale constituie o singură infracţiune. Sunt trei cazuri de indivizibilitate şi anume: când la
săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane. Cazul se referă la participaţia penală
când există unitate infracţională cu pluralitate de infractori - coautori, instigatori, complici, care
trebuie judecaţi împreună pentru o bună administrare a probelor şi pentru o justă proporţionalizare
a pedepselor în funcţie de contribuţia fiecăruia la comiterea faptei; când două sau mai multe
infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act. Este cazul concursului formal de infracţiuni, când
16

17. datorită existenţei unei singure acţiuni sau inacţiuni, care datorită împrejurărilor în care a avut loc
sau urmăririlor pe care le-a produs, întruneşte elementele a două sau mai multe infracţiuni, se
impune judecarea într-o singură cauză; când mai multe acte materiale alcătuiesc, prin voinţa legii, o
singură infracţiune, cum este infracţiunea continuată, complexă sau din obişnuinţă. În acest caz
legea impune ca actele materiale ce intră în componenţa unei infracţiuni să fie tratate ca un întreg
indivizibil pentru care se aplică o singură sanctiune.
10) Cazurile de asistenţă juridică obligatorie.
Art.171-asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen,
militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei institutii militatre de invatamant, internat
intr-un centru de reeducare sau institut medical educativ, arestat chiar si in alta cauza, daca legea
prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau instanta apreciaza ca inculpatul nu-si poate
face singur apararea.
11) Cazurile de contestaţie în anulare.
Art. 386 –impotriva hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare in urmatoarele
cazuri: cand procedura de citare a partii pentu termenul la care s-a judecat cauza de instanta de
recurs nu a fost indeplinita conform legii; cand partea dovedeste ca la termenul la care s-a judecat
cauza de catre instanta de recurs a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a incunostinta
instanta despre aceasta impiedicare; cand instanta nu s-a pronuntat asupra unei cauze din cele
prevazute in art.10 lit. f-j cu privire la care existau probe in dosar; cand impotriva unei persoane s-
au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi cauza. Puteţi apela la această care de atac
extraordinară doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Puteţi exercita această cale de
atac extraordinară doar pentru motivele exprese prevăzute de lege. Nu puteţi formula o nouă
contestaţie în anulare pentru motive ce au existat la data celei dintâi. Între contestaţia în anulare şi
revizuire nu există o ordine care trebuie respectată. Exercitarea contestaţiei în anulare nu suspendă
executarea hotărârii atacate. Contestaţia în anulare are 2 forme: contestaţia în anulare obişnuită;
contestaţia în anulare specială. Puteţi formula contestaţia în anulare obişnuită, pentru următoarele
motive: când procedura de citare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită
potrivit legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică
privitoare la competenţă; Pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare de drept comun, trebuie
îndeplinite două condiţii: hotărârea contestată să fie irevocabilă ( indiferent dacă a fost pronunţată
17

18. în primă instanţă, în apel, recurs, revizuire, contestaţie în anulare ( exemplu: hotărârea dată în
primă instanţă care nu a fost apelată, sau legea prevedea că pot fi atacate cu recurs şi nu au fost
recurate, hotărârile pronunţate în apel nerecurate, hotărârea pronunţată în recurs, etc; motivele
contestaţiei în anulare obişnuite să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului ( exemplu:
dacă aţi invocat aceste motive prin apel şi deşi au fost respinse, nu le-aţi reiterat în recurs, sau aţi
invocat această neregularitate procedurală direct în recurs etc. Contestaţia în anulare obişnuită va fi
primită pentru motivele indicate, în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de
recurs, dar instanţa de recurs le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt, sau recursul a
fost respins fără să fie judecat pe fond. Puteţi formula contestaţia în anulare specială pentru
următoarele motive: când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei
greşeli materiale; când instanţa de recurs a respins recursul sau l-a admis în parte, însă a omis să
cerceteze vreunul din motivele de nelegalitate pe care le-aţi invocat. În cazul ambelor motive de
contestaţie în anulare specială, trebuie să fie vorba de hotărâri judecătoreşti pronunţate în recurs.
Care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia în anulare: instanţa a cărei hotărâre se
atacă. (prima instanţă, instanţa de apel, instanţa de recurs, instanţa care a soluţionat contestaţia în
anulare sau revizuirea, dacă se invocă motive de nelegalitate a procedurii de citare sau de
necompetenţă materială a instanţei sau instanţa de recurs, când se invocă motive specifice
contestaţiei în anulare speciale). Cererea ( contestaţia în anulare) trebuie să fie făcută în scris şi să
cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul ori reşedinţa părţilor, ori după caz, denumirea şi
sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. În ce termen puteţi exercita
contestaţia în anulare: Dacă formulaţi contestaţie la executare împotriva unei hotărâri judecătoreşti
care poate fi pusă în executare silită trebuie să o introduceţi înainte de începerea executării şi în tot
timpul executării ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Dacă formulaţi contestaţie în
anulare împotriva unei hotărâri irevocabilă care nu poate fi executată silit, trebuie să o introduceţi în
termen de 15 zile de la data când aţi luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la
data când hotărârea a rămas irevocabilă. Reguli privitoare la judecată: Contestaţia în anulare se
judecă de urgenţă şi cu precădere. Pentru judecarea cauzei se va dispune citarea părţilor. Citarea
trebuie, sub pedeapsa nulităţii, înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului judecăţii,
excepţie cazurile urgente, când termenul poate fi scurtat. Dacă nu vi s-a înmânat citaţia în termen
sunteţi în drept să cereţi amânarea cauzei. Dacă aveţi calitate de intimat, aveţi obligaţia să
depuneţi întâmpinare cel mai târziu cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.
Dacă sunteţi intimat şi nu depuneţi întâmpinare, veţi fi decăzut din dreptul de a mai propune probe
18

19. şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică. Dacă sunteţi intimat şi nu sunteţi
reprezentat sau asistat de avocat, aveţi posibilitatea să cereţi un termen pentru pregătirea apărării
şi depunerea întâmpinării. Să nu consideraţi că dacă aţi formulat contestaţie în anulare, hotărârea
contestată nu se va pune în executare până la soluţionarea contestaţiei în anulare. Dacă doriţi ca
executarea hotărârii pe care aţi contestat-o să nu pornească, trebuie să solicitaţi acest lucru
instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei în anulare. Deci, veţi formula o cerere prin care veţi
solicita să dispună suspendarea executării hotărârii contestate până la soluţionarea contestaţiei în
anulate. Este foarte important să cunoaşteţi că această cerere o puteţi formula pe calea dreptului
comun, fie separat, fie prin cererea prin care aţi invocat motivul de contestaţie în anulare. Dacă
există urgenţă în soluţionarea cererii de suspendare, o puteţi formula pe calea ordonanţei
preşedinţiale. În acest caz trebuie să faceţi dovada că pe rolul instanţei se află înregistrată cererea
de suspendare în condiţiile dreptului comun, deoarece pe calea ordonanţei preşedinţiale măsura
se dispune doar până la soluţionarea acestei cererii. În cazul ambelor cereri, legea prevede
condiţia unei cauţiuni, pe care o va stabili instanţa prin încheiere, ce este supusă recursului în
termen de 15 zile de la comunicare. Cauţiunea pe care o depuneţi vă poate fi restituită după
rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a soluţionat cererea,în condiţiile legii. Hotărârea
pronunţată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea pe care o
atacaţi.
12) Cazurile de revizuire.
Art.394-revizuirea poate fi ceruta cand: s-au descoperit fapte sau imprejurari ce nu au fost
cunoscute de instanta la solutionarea cauzei; un martor, un expert sau un interpret a savarsit
infractiunea de marturie mincinoasa in cauza a carei revizuire se cere; un inscris care a servit ca
temei al hotararii a carei revizuire se cere a fost declarat fals; un membru al completului de
judecata, procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penala a comis o infractiune in
legatura cu cauza a carei revizuire se cere; cand doua sau mai multe hotarari judecatoresti nu se
pot concilia. Puteţi exercita această cale de atac doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive
în apel sau prin neapelare, precum şi împotriva unei hotărâri judecătoreşti date de instanţa de
recurs, atunci când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii chiar dacă împotriva hotărârii nu aţi
declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel; să fie o hotărâre definitivă a primei instanţe
19

20. împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs; să evoce
fondul. Ce se înţelege prin a evoca fondul: Înseamnă că instanţa învestită cu cererea de chemare
în judecată a analizat probele administrate , raporturile dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre.
Această condiţie trebuie să fie îndeplinită de orice hotărâre judecătorească supusă revizuirii. Puteţi
uza de această cale de atac doar pentru motivele exprese prevăzute de lege: dacă dispozitivul
hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; dacă s-a pronunţat asupra
unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult
decât s-a cerut; dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; dacă un judecător , martor sau expert, care
au luat parte la judecată,a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă
hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care
, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa
de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei
infracţiunii invocate. La judecarea cererii se va cita şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii. dacă,
după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care
nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau
modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; dacă
statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţi, incapabili sau cei
puşi sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei
însărcinaţi să-i apere; dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de ace grad sau de
grade diferite , în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Această
dispoziţie se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date instanţe de recurs; dacă partea a
fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa; dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o
încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar
consecinţe grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate. Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea
rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere. În cazul prevăzut la punctul 7, cererea de revizuire se
va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile
potrivnice. Dacă instanţele sunt situate în circumscripţii diferite , cererea de revizuire se va adresa
instanţei care a dat prima hotărâre. Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în scris, să cuprindă
arătarea instanţei , numele , domiciliul şi reşedinţa părţilor, ori după caz, denumirea şi sediul lor şi
ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. Dacă formulaţi cererea prin mandatar trebuie să
anexaţi procura în original sau în copie legalizată. Anexat cererii trebuie să depuneţi taxa judiciară
20

21. de timbru. Cine poate exercita contestaţia în anulare: doar persoanele care au avut calitate de parte
în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Nu este suficientă această condiţie, ci trebuie
să aveţi şi interes ca să promovaţi cererea de revizuire; procurorul poate declara contestaţie în
anulare, chiar dacă nu a participat la judecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea contestată;
În ce termen se poate exercita revizuirea: În funcţie de motivul de revizuire invocat, legea prevede
puteţi exercita revizuirea în termen de o lună , termen ce se va socoti în funcţie de motivul invocat:
în cazurile prevăzute la pct. 1, 2, şi 7 alin (1) , de la comunicarea hotărârii definitive, iar când
hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului , de la pronunţare; pentru
hotărârile prevăzute la punctul 7 alin.(2) de la pronunţarea ultimei hotărâri; în cazul prevăzut la
punctul 3, de la cel din urmă act de executare; în cazul prevăzut la punctul 4 , din ziua în care
partea a luat cunoştinţă de hotărârea de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori
de hotărârea care a declarat fals înscrisul. Dacă nu există astfel de hotărâri , termenul curge de la
data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai
poate face printr-o hotărâre penală , dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; în
cazurile prevăzute la punctul 5,din ziua în care sau descoperit înscrisurile care se invocă, ori, după
caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; în cazul prevăzut la punctul 6, de la comunicarea
hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau
de la întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste două cazuri termenul fiind
de 6 luni; în cazul prevăzut la punctul 8 , termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la
încetarea împiedicării; în cazul prevăzut la punctul 9, termenul este de 3 luni de la data publicării
hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României. Dacă doriţi ca
hotărârea supusă revizuirii să nu fie pusă în executare trebuie să formulaţi cerere de suspendare a
executării acesteia. Această cerere se formulează în condiţiile prezentate la contestaţia în anulare.
Regulile privitoare la judecată sunt aceleaşi ca la contestaţia în anulare-Hotărârea dată în revizuire
este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea revizuită. Dacă revizuirea s-a solicitat pentru
hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.
13) Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării, înlocuirii,
încetării sau menţinerii unei măsuri preventive.
Art 140unu-impotriva ordonantei de arestare preventiva se poate face plangere la instanta care ar fi
competenta sa judece cauza in fond. Plangerea se va cerceta in camera de consiliu. Instanta va
pronunta in aceasi zi o incheiere care este supusa recursului. )Plângerea împotriva ordonanţei
21

22. organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.1
împotriva ordonanţei organului de cerecetare penală sau a procurorului, prin care s-a luat măsura
preventivă a reţinerii se poate face plângere penală, înainte de expirarea celor 24 de ore de la
luarea măsurii. Organul competent să soluţionze plângerea este procurorul care supraveghează
cercetarea penală, iar când ordonanţa este a procurorului, competent să soluţioneze plângerea
este prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea
de apel ori procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În
cazul când ordonanţa de reţinere este a prim-procurorului ori a procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel sau a procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea de
Casaţie şi Justiţie, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Procurorul se pronunţă
asupra plângerii prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii.
Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu se justifică, procurorul dispune revocarea ei.
Plângerea împotriva măsurilor de prevenţie luate de procuror. Potrivit art.140 ind.2 C.proc.pen.,
învinuitul sau inculpatul poate face plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune
luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Plângerea se poate face într-un termen de 3 zile de la luarea măsurii. Organul competent să
soluţionte plângere este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Procedura de soluţionare a plângerii este următoarea: în primul rând, plângerea se soluţionează în
camera de consliu. Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu
împiedică judecarea plângerii. Procurorul participă obligatoriu la judecarea plângerii. Dosarul de
urmărire penală este înaintat instanţei în termen de 24 de ore iar plângerea se soluţionează în
termen de 3 zile. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, iar când consideră că măsura
preventivă este ilegală sau nu este jusitificată, instanţa dipune revocarea ei. Plângerea învinuitului
sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive nu
este suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la
soluţionarea plângerii. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi
penale privind arestatrea preventivă. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3 C.proc.pen., împotriva
încheirerii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive,
precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau
inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară. Din interpretarea per a contrario a
acestui text rezultă că încheierea prin care nu se dipune – instanţa refuză deci să dipună în timpul
urmăririi penale – revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive nu este susceptibilă de
recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei
22

23. prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Învinuitul sau inculpatul arestat este adus în faţa
instanţei şi este ascultat în prezenţa apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în
spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care
deplasarea sa nu este posibilă, recursul este examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa
apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participare procurorului la judecarea
recursului este obligatorie. Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar
recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, şi 3 zile, în cazul
arestării inculpatului. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. Căile de atac împotriva
încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. Potrivit dispoziţiilor
art.141 C.proc.pen., încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dipune luarea,
revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată
încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de
inculpat. Per a contrario, încheierea dată în prima şi în apel prin care nu se dipune – instanţa
refuză, deci, să dipună- revocarea, înlocuirea sau prin care nu se constată încetarea de drept a
măsurii arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs
este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei
lipsă. Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în trei
zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea
recursului. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei
măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este
suspensiv de executare. Per a contrario, recursul declarat împotriva încheierii prin care nu s-a
dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive, instanţa refuzând să ia măsura sau
nemenţinând-o, este suspensiv de execuatare. Drepturile proprii şi regimul special pentru minori.
Potrivit art.160 ind.f C.proc.pen., minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă
drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un
regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile
privative de libertate luate faţă de minori în scopul bunei defăşurări a procesului penal ori al
împiedicării sustragerii lor de la umrărirea penală, judecata ori de la executarea pedepsei, să nu
prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului. Învinuiţilor sau inculpaţilor minori,
reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură, în toate cazurile, asistenţă juridică obligatorie, organele
judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a
ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el.
Atunci când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se
23

24. încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în termen de 24 de ore, în cazul
arestării, părinţii, tutorele, pesoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte
persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de liberate de pe lângă instanţa
căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se acesta într-un proces-verbal.
În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate
minorilor arestaţi preventiv. Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru
minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat
de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de detenţie preventivă de către procuror, precum şi
prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii prevetiv.
14) Cercetarea judecătorească.
Cand cercetarea judecatoreasca nu confirma invinuirea sau cand a intervenit vreuna din cauzele de
incetare a procesului penal prevazute in art.10 lit f-h si j procurorul pune concluzii de incetare a
procesului penal sau de achitare. Dupa ce au fost indeplinite toate masurile premergatoare si
instanta constata ca nu exista vreo un impediment pentru buna desfasurare a procesului va
constata cauza in stare de judecata (art. 321). In cadrul acestei activitati denumita si "ancheta
judiciara", instanta va readministra probele care au fost administrate in faza de urmarire penala
putand administra si probe noi. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecatoreasca poate fi
schimbata pentru buna desfasurare a procesului penal. Daca inculpatul este prezent, schimbarea
ordinii nu poate fi dispusa decat dupa ascultarea acestuia. Presedintele dispune ca grefierul sa dea
citire sau sa faca o prezentare succinta a actului de sesizare a instantei dupa care explica
inculpatului in ce consta invinuirea ce i se aduce. Totodata, instiinteaza pe inculpat cu privire la
dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i atentia ca tot ceea ce declara poate fi folosit si
impotriva sa, precum si cu privire la dreptul de a pune intrebari coinculpatilor, celorlalte parti,
martorilor, expertilor si de a da explicatii in cursul cercetarii judecatoresti cand socoteste ca este
necesar. Se trece apoi la ascultarea inculpatului dupa ce se verifica identitatea acestuia.
Declaratiile orale ale inculpatului se consemneaza de catre grefier in scris la persoana intai la
dictarea presedintelui si se semneaza dupa lectura de cel in cauza. Inculpatul este lasat sa spuna
tot ce stie despre fapta pentru care este trimis in judecata, apoi i se pot pune intrebari de catre
presedinte si in mod nemijlocit de catre ceilalti membri ai completului, de catre procuror, de partea
vatamata, de partea civila, de partea responsabila civilmente, de ceilalti inculpati si de aparatorul
24

25. inculpatului a carui ascultare se face. Intrebarile se pun prin intermediul presedintelui completului
de judecata care poate proceda la respingerea acelora ce nu sunt necesare pentru justa
solutionare a cauzei. Cand inculpatul face declaratii care nu corespund cu cele date anterior, i se
cer explicatii asupra contrazicerilor, iar daca refuza, instanta va dispune citirea declaratiilor
anterioare. In cauzele cu mai multi inculpati, regula este aceea ca fiecare inculpat se asculta in
prezenta celorlalti. Daca instanta considera necesar ii poate asculta pe inculpati separat iar dupa
terminarea audierilor le vor fi citite in mod obligatoriu declaratiile date de ceilalti inculpati. Instanta
de judecata poate proceda la reascultarea unuia sau mai multi inculpati in prezenta celorlalti.
Incalcarea dispozitiilor priviind ascultarea inculpatului pot atrage nulitatea hotararii daca se va
dovedi ca inculpatul a suferit o vatamare in sustinerea apararilor sale. Ascultarea celorlalte parti
(art. 326)-Dupa ascultarea inculpatului se procedeaza la ascultarea partii vatamate, partii civile,
partii responsabil civilmente. Regulile de ascultare a inculpatului se aplica si in cazul ascultarii
celorlalte parti. Ascultarea martorilor (art. 327 - 328)-In vederea audierii, martorii sunt chemati pe
rand in sala de judecata. Dupa identificare si prestarea juramantului protrivt normelor din partea
generala a codului, se trece la audierea acestora. Martorul este lasat sa declare tot ce stie cu
legatura la faptele si imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus. Martorului i se pot pune
intrebari de catre instanta si de catre procuror, de partea care l-a propus, precum si de celelalte
parti. Martorul care poseda un inscris in legatura cu depozitia facuta poate sa-l citeasca in instanta,
iar inscrisul poate fi retinut la dosar in original sau in copie. In situatia in care un martor numai poate
fi audiat din motive bine intemeiate instanta poate dispune citirea depozitiei date in cursul urmaririi
penale. Daca cu ocazia audierii, martorul face afirmatii contradictorii, instanta poate dispune citirea
declaratiilor date la organul de urmarire penala. In asemenea cazuri urmeaza a retine numai acele
declaratii care, in raport cu toate elementele cauzei, pot fi considerate ca exprima adevarul,
indiferent in ce stadiu al procesului ai fost facute. Lipsa martorilor poate conduce la concluzia ca
audiera acestora numai este necesara astfel ca judecata va continua. In caz contrar, se va dispune
amanarea cauzei in vederea audierii martorilor a caror lipsa nu este justificata. Atat procurorul cat si
partile care au propus audierea unor martori pot renunta in masura in care numai este necesar
audierea acestora, insa instanta este obligata sa puna aceasta chestiune in discutia partilor. In
urma ascultarii martorii raman in sala la dispozitia instantei pana la terminarea cercetarii
judecatoresti care se efectueaza in sedinta aflata in curs. Daca instanta constata cu numai este
necesar reaudierea martorului poate permite plecarea acestuia din sala de sedinta. In continuarea
cercetarii judecatoresti se procedeaza la prezentarea mijloacelor materiale de proba atunci cand
25

26. acestea exista si la administrarea de probe noi. Astfel daca sunt necesare lamuririle unui expert se
va proceda la ascultarea acestuia, sau daca anumite dovezi pot fi facute prin inscrisuri ele vor fi
prezentate pentru a fi examinate de instanta. Cercetarea judecatoreasca poate necesita uneori
efectuarea unei cercetari la fata locului sau a unei reconstituiri, caz in care sunt aplicabile
dispozitiile din partea generala a Codului (art. 129 - 131). Instanta indeplineste aceste activitati in
conditiile proprii fazei de judecata, cu deplasarea intregului complet, a grefierului, prezenta
procurorului cand aceasta este obligatorie, citarea partilor s.a.. Toate aceste activitati efectuate se
desfasoara ca o continuare a sedintei de judecata. In cursul cercetarii judecatoresti, pot interveni
anumite situatii cand in urma administrarii unor noi probe sau in urma readministrarii probelor din
dosar instanta sa dispuna restituirea cauzei la procuror pentru ca urmarirea penala a fost efectuata
de un organ necompetent sau pentru completarea urmaririi penale, schimbarea incadrarii juridice,
extinderea actiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal pentru alte fapte,
extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Toate aceste activitati au loc inainte de a se
termina cercetarea judecatoreasca insa acestea vor fi analizate distinct de aceasta activitate.
Terminarea cercetarii judecatoresti-Cand instanta constata ca au fost administrate toate probele
necesare in vederea aflarii adevarului, presedintele intreaba pe procuror si pe parti daca mai au de
dat explicatii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetarii judecatoresti. Dupa acest
moment, daca nu s-au formulat cereri noi sau daca cererile propuse au fost respinse de instanta ori
daca s-a efectuat completarile cerute presedintele v-a declara terminata cercetarea judecatoreasca
(art. 339).
15) Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea.
Art.129-cercetarea la fata locului se efectueaza atunci cand este necesar sa se faca constatari cu
privire la situatia locului savarsirii infractiunii sa se descopere si sa se fixezeze urmele infractiunii,
sa se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale de proba si imprejurarile in care infractiunea
a fost savarsita. Organul de urmarire penala efectueaza cercetarea la fata locului in prezenta
martorilor asistenti sau a partilor cand este necesar. Instanta de judecata efectueaza cercetarea la
fata locului cu citarea partilor si in prezenta procurorului cand prezenta acestuia la judecata este
obligatorie. Cand este necesar sa se faca constatari cu privire la situatia locului savarsirii unei
infractiuni, sa se descopere si sa se fixeze urmele infractiunii, sa se stabileasca pozitia si starea
26

27. mijloacelor materiale precum si imprejurarile in care infractiunea a fost savarsita, organul de
urmarire efectueaza o cercetare la fata locului. Masura poate sa fie luata, de asemenea, si de catre
instanta de judecata. Art.130-reconstituirea –organul de urmarire penala sau instanta de judecata
daca gaseste necesar pentru verificarea si precizarea unor date poate sa procedeze la
reconstituirea la fata locului. Reconstituirea se face in prezenta invinuitului sau inculpatului. Un alt
procedeu probator prin care organele judiciare amintite obtin date importante cu privire la modul de
savarsire al unei infractiuni, il reprezinta cel al reconstituirii. In acest sens, organul de urmarire
penala sau instanta de judecata, daca gaseste necesar pentru verificarea si precizarea unor date,
poate sa procedeze la reconstituirea la fata locului, in intregime sau in parte, a modului si a
conditiilor in care a fost savarsita fapta. Cand este necesar, ambele masuri se fac de catre organul
de urmarire penala, in prezenta partilor. La efectuarea actelor de procedura trebuie sa fie prezenti
si martorii asistenti, cu exceptia cazului cand acest lucru nu este posibil. Martorii asistenti sunt
persoane chemate sa participe la efectuarea anumitor acte procedurale in scopul de a garanta
faptul ca procedura urmata este legala, iar rezultatul corespunde celor consemnate. Nu pot fi
martori asistenti: minorii sub 14 ani, persoanele interesate in cauza si cei care fac parte din aceeasi
unitate cu organul care efectueaza actul procedural. Cand legea prevede ca la efectuarea unui act
procedural este necesara prezenta unor martori asistenti, numarul acestora trebuie sa fie de cel
putin doi. In cazul constatarii la fata locului, invinuitul sau inculpatul arestat sau retinut este adus la
cercetare, iar daca nu este posibil i se asigura la cerere reprezentarea. In procedura reconstituirii
prezenta invinuitului sau inculpatului este obligatorie. Instanta de judecata efectueaza cercetarea la
fata locului cu citarea partilor si in prezenta procurorului, cand participarea acestuia la judecata este
obligatorie. La efectuarea cercetarii la fata locului se incheie proces-verbal, care trebuie sa
cuprinda: descrierea amanuntita a situatiei locului, a urmelor gasite, a obiectelor examinate si a
celor ridicate, a pozitiei si starii celorlalte mijloace materiale de proba, astfel incat acestea sa fie
redate cu precizie si pe cat posibil cu dimensiunile respective. In caz de reconstituire a modului
in care a fost savarsita fapta, se consemneaza amanuntit si desfasurarea reconstituirii. In toate
cazurile se pot face schite, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrari, care se vizeaza si se
anexeaza la procesul-verbal.
16) Cererea de reabilitare: titularii cererii de reabilitare, conţinutul cererii de reabilitare.
Art.495-cererea de reabilitare se face de catre condamnat iar dupa moartea acestuia de sot sau
27

28. rude apropiate. In cerere trebuie sa se mentioneze: adresa condamnatului, condamnarea si fapta
pentru care a fost pronuntata, locurile de munca pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei
si pana la introducerea cererii, temeiurile cererii, orice alte informatii utile. Potrivit legii, reabilitarea
face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile rezultate din condamnare. Ea
este de drept si judecatoreasca. Reabilitarea de drept opereaza prin lege in cazul condamnarii la
amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in decurs de 3 ani condamnatul
nu a savarsit nici o infractiune. Reabilitarea judecatoreasca se acorda, la cererea celui condamnat,
de catre instanta de judecata, in cazurile in care nu opereaza reabilitarea de drept. Cererea de
reabilitare judecatoreasca trebuie sa cuprinda date cu privire la petitionar, obiectul, motivele in fapt
si in drept, mijloacele de proba in sustinerea ei, data depunerii si semnatura. Se poate face si
cerere de contestare a reabilitarii de drept si cerere de anulare a reabilitarii. Pentru acordarea ei,
trebuie indeplinite conditiile prevazute de lege cu privire la trecerea unor termene, care variaza intre
4 si 5 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei pronuntate. Procurorul General poate
dispune, in cazuri exceptionale, reducerea acestor termene. Referitor la cel condamnat, se cere ca
acesta sa nu fi suferit o noua condamnare, sa aiba asigurata existenta prin munca sau prin alte
mijloace oneste, sa fi avut o buna conduita, sa fi achitat in intregime cheltuielile de judecata si
despagubirile civile la plata carora a fost obligat. Termenul se socoteste, pentru amandoua formele
de reabilitare, de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale sau de la data cand
aceasta s-a prescris ori de la data actului de gratiere. In caz de respingere a cererii de reabilitare,
nu se poate face o noua cerere decat dupa un termende 3 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa
inchisorii mai mare de 10 ani, dupa 2 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de
5 ani si dupa 1 an, in alte cazuri. Termenele se socotesc de la data respingerii cererii. Reabilitarea
nu are efecte asupra masurilor de siguranta, cu exceptia interzicerii de a se afla intr-o anumita
localitate, si nu duce la obligatia de reintegrare in functia din care infractorul a fost scos in urma
condamnarii, rechemarea in cadrele armatei sau de redare a gradului militar pierdut.
Condamnatului reabilitat i se anuleaza antecedentele penale, nu mai are astfel antecedente si, ca
urmare, daca savarseste o noua infractiune, este considerat infractor primar, nu va fi recidicvist, i se
pot aplica dispozitiile privind suspendarea executarii pedepsei pentru o noua infractiune etc.
Procedura reabilitarii judecatoresti mai prevede, in afara celor mentionate cu privire la instanta
competenta, cererea de reabilitare si masuri pentru solutionarea cererii (citarea petitionarului si a
altor persoane). Instanta poate dispune respingerea cererii pentru lipsa conditiilor de forma (de
exemplu, cand a fost introdusa inainte de termenul legal); suspendarea examinarii cererii (daca s-a
28

29. pus in miscare actiunea penala printr-o alta infractiune savarsita de condamnat); admiterea si
solutionarea prin hotarare a cererii. Hotararea prin care instanta rezolva cererea de reabilitare este
supusa apelului, iar hotararea pronuntata de instanta de apel este supusa recursului. Reabilitarea
de drept a persoanei juridice este reglementata de art. 134 alin. 2C. pen., introdus prin L. nr.
278/2006. Conditii: sa fii trecut 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa
complementara a fost executata si persoana juridica nu a savarsit nicio alta infractiune.
17) Citarea părţilor la judecată. Compunerea instanţei de judecată. Asigurarea apărării.
Art.291-judecata poate avea loc numai daca partile sunt legal citate. Neprezentarea partilor nu
impiedica judecarea cauzei. Partea prezenta la un termen nu mai este citata pentru termenele
urmatoare. Militarii in termen si detinutii sunt citati la fiecare termen. Art.292-compunerea instantei-
instanta judecat in complet a carui compunere este prevazuta de lege. Completul trebuie sa
ramana acelasi pana la terminarea judecatii. Daca aceasta nu este posibil completul se poate
schimba pana la inceperea dezbaterilor. Prin instanţă se înţelege organul împuternicit de lege să
rezolve litigiul intervenit între părţi. Constituţia României prevede că justiţia se realizează prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, respectiv curţile
de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile. Noţiunea de instanţă desemnează şi
judecătorul sau, după caz, completul de judecată ce soluţionează o anumită pricină. Rolul instanţei-
Instanţa este obligată să soluţioneze cererile de chemare în judecată cu care a fost sesizată, dat
fiind faptul că refuzul de a judeca, respectiv denegarea de dreptate, este interzis. În materie civilă,
rolul instanţei constă în: cercetarea cauzei - duce la stabilirea, pe bază de probe, a situaţiei de fapt;
soluţionarea cauzei - constă în pronunţarea hotărârii, prin aplicarea textului de lege corespunzător
situaţiei de fapt stabilite. Art.294-asigurarea apararii-in cauzele in care desemnarea unui aparator
din oficiu este obligatorie presedintele instanttei odata cu fixarea termenului ia masuri pentru
desemnarea unui aparator din oficiu.Inculpatul, partile si aparatorii au dreptul sa ia cunostinta de
dosar in tot cursul judecatii. Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente ale
dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura personal apararea si
de obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in favoarea
partilor, iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in
Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental. Considerata ca o
activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care isi apara drepturile si
29

30. interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul procesului penal-
prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara, prin mijloacele si caile
prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul penal reprezinta activitatea
complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru promovarea si apararea intereselor
procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul penal. Potrivit art.3 din Legea
nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu
caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz, reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice,
in fata organelor de jurisdictie, de urmarire penala si de notariat, precum si sustinerea cu mijloace
juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale acestora cu autoritatile publice, institutiile si
orice persoana romana sau straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii
partilor, a continutului si a datei actelor, precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de
aparare, in conditiile legii. Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte
reglementari, rezulta ca orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului
penal, iar folosirea acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau
nu la aparator. Tinand cont de toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este
facultativa. Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot
cursul procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza
urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul
garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului.
Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de a aduce la
cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute de lege,
pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se gasesc, nu
se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie legala necesara
pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind obligatorie.Deci, in
asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi asistate de un aparator, ci,
daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile legale care impun
obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt conditii imperative ale valabilitatii actelor
efectuate si orice abatere de la aceste norme se sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma
modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul
drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica
obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale, asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri:
cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist
30

31. concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-
un institut medical-educativ ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa
aceste cazuri, asistenta juridica este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru
infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca
inculpatul nu si-ar putea face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992,
este prevazuta asistenta juridica obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a
unor infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie,
daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui
aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau
inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui
ales, facand totodata precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi
inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca
asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3
C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea
responsabila civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau la cerere
luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si consistenta
reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor aparatorului in
cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor invinuitului, ale inculpatului
si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si cele mai solide garantii
procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit dispozitiilor art.172 alin.1-6
C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la
efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna memorii. Lipsa
aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire penala, daca exista dovada ca aparatorul
a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului. Cand asistenta juridica este obligatorie, organul
de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care
aparatorul invinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se
face mentiune despre aceasta, iar actul este semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa
ia contact cu aparatorul. In mod exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu
sau la propunerea organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata,
interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel
mult 5 zile. Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de
catre instanta de judecata, iar la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este
31

32. obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale nu au
fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta
aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre inculpatul arestat
si aparator in afara situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa rezolve plangerea in cel
mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen., aparatorul are dreptul sa asiste
pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat,
sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta
juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire
penala sau instanta de judecata poate sesiza conducerea baroului de avocati spre a lua masuri
(art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde
disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de
avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de
organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte savarsite in
legatura cu profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul
profesiei sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt obligate sa
inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire penala sau de judecata pornita impotriva
unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile
civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa
asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara,
cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea altor
acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul judecatii,
aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.). Aparatorul are o
pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat sub multiple aspecte
de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul ca este chemat sa apere doar
interesele legitime permise de lege.
18) Citaţia ca act procedural: noţiune, conţinut, loc de citare, înmânarea citaţiei.
Art.176-Citatia este individuala si trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni: denumirea organului de
urmarire penala sau a instantei care emite citatia; numele celui citat, calitatea si obiectul cauzei;
adresa celui citat; data, ora si locul de infatisare. Invinuitul sau incupatul se citeaza la adresa unde
locuieste, iar daca aceasta nu este cunoscuta la adresa locului sau de munca. Daca nu se
32

33. cunoaste adresa sau locul sau de munca citatia se afiseaza de catre consiliul local in raza caruia s-
a savarsit infractiunea. Detinutii se citeaza la locul de detinere. Militarii incazarmati se citeaza la
unitatea din care fac parte. Citatia se inmaneaza personal celui citat care semneaza de primire.
Daca persoana citata nu este acasa citatia se inmaneaza sotului sau unei rude apropiate. Citatia nu
poate fi inmanata unui minor sub 14 ani. act procedural scris prin care o persoana este chemata in
fata organelor de urmarire penala sau a instantei de judecata. Citatia are caracter de ordin si obliga
persoana citata sa se prezinte la data si la locul indicat, in caz de neprezentare putandu-i-se aplica
amenda judiciara prevazuta de lege. Realizarea principiului contradictorialitatii dreptului la aparare
impune prezenta partilor in fata instantei de judecata. Judecatorul nu poate hotari asupra unei
cereri decat dupa citarea sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel.Citarea
partilor in orice cauza este obligatorie. Pentru indeplinirea acestei obligatii legea prevede ca
instanta are sarcina sa verifice daca partile au fost citate si sa amane judecarea cauzei ori de cate
ori constata ca partea lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de lege sub
sanctiunea nulitatii. Exista si situatii in care citarea partilor este lasata la latitudinea instantei : in
materia conflictelor de competenta, materia asigurarii dovezilor ; materia ordonantei presedintiale.
Citatia este actul de procedura prin care partile si alti participanti, martori, experti, traducatori sunt
incunostiintati sa se prezinte in fata instantei in ziua, ora, locul si data fixata. Elemente :-chemarea-
reprezinta ordinul instantei prin care cel citat este incunostiintat ca a devenit parte a unui prices civil
si in ceasta calitate trebuie sa se prezinte in fata instantei pentru a lua parte la dezbateri.-
sanctiunea- reprezinta masura de constrangere sau consecintele nefavorabile ce decurg in caz de
reprezentare.Trebuie emisa in forma scrisa si sa cuprinda mentiunile pe care legea le indica in mod
expres. Este compusa din doua parti : citatia propriu-zisa si dovada de inmanare.Citatia propriu-
zisa trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu urmtoarele mentiuni :-aratarea anului, lunii, zilei si
datei ;-indicarea instantei si a sediului ei ;-numele, domiciliul si calitatea celui citat ;-parafa
instantei ;-semnatura grefierului.Mentiunile de mica importanta (lipsa lor atragand nulitatea doar in
cazul in care persoana interesata pretinde ca prin lipsa lor asuferit o vatamare ce nu poate fi
inlaturata decat prin anularea citatiei) sunt :-numarul citatiei ;-data emiterii ;-numarul dosarului ;-
numele si domiciliul partii potrivnice ;-felul cauzei. Dovada de inmanare trebuie sa cuprinda :-anul,
luna, ziua cand a fost incheiata-numele celui care l-a incheiat ;-functia acestuia ;-numele,
prenumele, domiciliul celui citat ;-indicarea instantei care a emis citatia ;-mentionarea eventualelor
inscrisuri ce se comunica o data cu citatia ;-numele si calitatea celui caruia i s-a facut inmanarea
sau locul unde s-a realizat afisarea ;-semnatura celui care a incheiat dovada de inmanare. Lipsa
acestor mentiuni este sanctionata cu nulitatea. Fac exceptie : indicarea fucntiei agentului
33

34. procedural si mentionarea inscrisurilor o data cu citatia. Dovada de inmanare semnata de cel citat
sau procesul-verbal incheiat de agentul procedural in cazul in care cel citat nu a fost gasit sunt
singurele acte cu care se poate face proba ca procedura citarii a fost indeplinita.
19) Comparaţie între decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale penale.
Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu anumit
termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut
peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a declarat apel sau
recurs în temenul prevăzut de lege.Aspectele diferenţiale esenţiale între decădere şi nulitate, ca
sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la
drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act
care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege; spre deosebire de
nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii legea permite exercitarea dreptului peste
termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul repunerii în termen de apel şi de recurs, în
condiţiile art.366 sau a apelului sau recursului peste termen, potirvit art.365). a) Noţiune. Condiţiile
generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale tipice, nulităţile invalidează actele procedurale
existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea
formlelor prescise de lege. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele
procesuale, cât şi actele pocedurale efectuate contrar dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197
alin.(1) C.proc.pen., pentru anularea unui act procesual sau procedural ce cer a fi întrunite
cumulativ condiţiile: să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal; încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea
procesului penal să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale; vătămarea produsă să
nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit prin încălcarea legii. Clasificarea
nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. După modul de exprimare în
norma juridică, nulităţile pot fi: nulităţile exprese, care intervin în cazul încălcării unor dispoziţii
legale anume individualizate de legiuitor, cum ar fi dispoziţiile referitoare la competenţa după
materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea
şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi virutale,
care pot interveni în cazul nerespectării altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie
art.2 şi art.197 alin.(1) şi alin.(4). După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim
34

35. între: nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2) C.proc.pen. şi intervine în
cazul încălcării unor dispoziţii legale circumstanţiale. Nulităţile absolute se caracaterizează prin
următoarele: vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă nulitatea nu
trebuie să facă dovada existenţei vătămării; pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi
înlăturate în nici un mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege; pot fi invocate de orice
parte din porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu. Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute
sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea
persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De
asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi
asistarea acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei
sociale în cazurile cu infractori minori.nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197
alin.(1), încălcarea oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele decât cele
a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea actului doar atunci când s-a
adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi numai dacă a fost
invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu
procedura completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din
oficiu încălcarea, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe cale de consecinţă, nulităţile relative se caracterizează
prin: vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această
sancţiune nulităţile relative pot fi invocate numai până la un anumit moment procesual prevăzut de
lege ( în cursul efectuării actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu
procedură completă ); nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de
un anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile sale procesuale );
poate fi acoperit prin voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce nulitatea. În mod
excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în
care anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Efectele
nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte
de efecte juridice actul afectat, din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării
nulităţii ( ex nunc ). De asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de către organul juidiciar
care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de competenţă. Având în
vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în doctrină s-a discutat dacă
nulitate unui act atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care
nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală Aceste efect extensiv al nulităţii este
35

36. reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul extensiv
de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor respectiv sunt sau
nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu actul viciat. În legislaţia franceză este consacrat
numai efectul extensiv al nulităţii actelor ulterioare actului viciat. Codul de procedură penală român
actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca
prorogarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care
trebuie să precizeze relaţia ce există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite, spre
deosebre de Codul de procedură penală anterior care consacra expres efectul de iradiere al nulităţii
în art.104 alin.(1).
20) Competenta funcţională şi competenţa materială.
Competenta este definite ca sfera atributiilor pe care le are de indeplinit,potrivit legii,fiecare
categorie de organe judiciare in cadrul procesului penal. Alti autori prin competenta inteleg
capacitatea (aptitudinea) recunoscuta de lege unui organ de urmarire penala sau unei instante
judecatoresti de a urmari,a judeca si solutiona o anumita cauza penala,cu excluderea de la aceasta
activitate judiciara a celorlalte organe de urmarire penala sau instante judecatoresti. Potrivit ultimei
opinii imputernicirea data de lege presupune pe de-o parte, puterea de a urmarii sau a judeca o
anumita cauza penala care confera autoritate juridical actelor procesuale ce se efectueaza iar pe
de alta parte, obligatia de a urmari si judeca pricinile repartizate prin lege, orice refuz fiind onsiderat
ca o incalcare a obligatiilor de serviciu. Importanta institutiei consta in faptul ca o cauza penala nu
poate fi solutionata la intimplare,de orice organ judiciar,in infaptuirea actului de justitie pentru o
judicioasa solutionare a cauzei,impunindu-se existenta unor criterii, cu ajutorul carora este
determinat organul judiciar care are aptitudinea de a solutiona o anumita cauza penala,savirsita
intr-un anumit loc si de o anumita gravitate. Formele competentei in materie penala Unele forme
ale sunt considerate fundamentale, character dat de necesitatea lor in determinarea in concret a
competentei unui anumit organ judiciar pentru o anumita cauza. Sunt considerate forme
fundamentale ale competentei competenta functionala; competenta materiala; competenta
teritoriala. Acestor forme fundamentale li se adauga alte forme, subsidiare :competenta personala;
competenta speciala; competenta exceptionala Formele fundamentale ale competentei-
Competenta functionala-Cu ajutorul ei sunt determinate categoriile de activitati pe care le poate
desfasura un anumit organ judiciar in cadrul competentei sale generale.In cadrul procesului penal,
activeaza diferite organe judiciare, cu atributii deosebite, ce indeplinesc diverse activitati
36

37. procesuale. Un anumit organ judiciar solutioneaza cause in fata judecatii, dar numai unul anume
judeca in prima instanta, iar altele solutioneaza cauza in apel sau recurs. In urmarirea penala,
cercetarea penala este efectuata de un anumit organ judiciar iar trimiterea in judecata, este de
competenta altui organ judiciar. Competenta materiala-Constituie criteriul prin care se stabileste
care dintre organelle judiciare de grade diferite, pot solutiona anumite categorii de cause penale.
Dupa cum prevede legea, organele judiciare alcatuiesc un sistem, au o organizare ierarhica, pe mai
multe nivele, ceea ce urmeaza a se stabili fiind care din acestea are dreptul sa solutioneze o
anumita cauza. Prioritate are stabilirea organului judiciar care solutioneaza cauza, fixindu-se astfel
sfera atributiilor acestuia, ce-I delimiteaza competenta in raport cu organelle inferioare sau
superioare in grad. Aceasta competenta este determinate in principal de natura si gravitatea
infractiunilor. Competenta teritoriala-Folosind numai criteriul competentei materiale, nu exista
posibilitatea determinarii exacte a organului judiciar ce trebuie sa solutioneze o cauza concreta,
deoarece, competenta materiala stabileste numai gradul organului competent. Competenta
teritoriala constituie criteriul prin care se determina organul judiciar competent sa solutioneze o
cauza penala dintre organele judiciare de acelasi grad. Acest criteriu face departajarea intre
organelle judiciare egale in grad cu aceeasi competenta materiala in functie de anumite limite
teritoriale. Potrivit art.30 alin.(4), prin locul savirsirii faptei se intelege locul unde s-a desfasurat
activitatea infractionala, in totul sau in parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Sunt
reglementari distincte privind competenta teritoriala dupa cum infractiunea a fost comisa in tara sau
strainatate. Pentru stabilirea competentei organului judiciar in cazul infractiunii savirsite pe teritoriul
tarii, legea fixeaza anumite criterii, ce tin de o anumita localizare in spatiu. De asemenea, legea
prevede modul in care sunt aplicate dispozitiile art30 alin.(1) In cazul in care a fost sesizat un singur
organ judiciar din cele prevazute la art.30 alin.(1)C.proc.pen. acestuia ii revine competenta sa
solutioneze cauza. Daca au fost sesizate mai multe organe judiciare din cele prevazute la art.30
alin.(1)C.proc.pen. , legea procesuala penala cuprinde reglementari cu ajutorul carora competenta
teritoriala este stabilita.In cazul acesta al sesizarii mai multor organe judiciare cu privirea la
comiterea aceleiasi infractiuni iar sesizarea este simultana, organul judiciar competent se stabileste
in ordinea prevazuta la art.30 alin.(1)C.proc.pen. In conformitate cu dispozitiile art.45 alin.
(3)C.proc.pen. ordinea de preferinta prevazuta de art.30 alin.(1)C.proc.pen. opereaza numai in caz
de sesizare simultana. In cazul in care sesizarea are loc in date diferite ordinea de preferinta
aratata nu mai opereaza fiind competent organul judiciar care a fost primul sesizat. Conform art.30
alin.(2)C.proc.pen., judecarea cauzei revine aceleia dintre instantele competente, potrivit art.30 alin.
37

38. (1) in a carei raza teritoriala s-a efectuat urmarirea penala. Dar exista posibilitatea ca nici unul din
locurile aratate la art.30 alin.(1)C.proc.pen. san u fie cunoscut la momentul descoperii comiterii
infractiunii. Pentru a rezolva astfel de situatii art.45 alin.(2) C.proc.pen. prevede ca pentru
asemenea cazuri, competenta revine organului de urmarire penala care a fost primul sesizat.
Potrivit art.30 alin.(3)C.proc.pen.,cind urmarirea penala se efectueaza de catre Parchetul de pe
linga Curtea Suprema de Justitie sau de catre parchetele de pe linga curtile de apel ori de pe linga
tribunalele sau de catre un organ de cercetare central ori judetean, procurorul, prin rechizitoriu,
stabileste careia dintre instantele prevazute in alin (1) ii revine competenta de a judeca, tinind
seama ca,in raport cu imprejurarile cauzei, sa fie asigurata buna desfasurare a procesului penal.
Potrivit reglementarilor constitutionale actuale, instanta suprema in Romania este Inalta Curte de
Casatie si Justitie- organizarea si functionarea fiind stabilite de Legea nr.304/2004. In cazurile
infractiunilor comise in strainatate, acestea se judeca potrivit regulilor de competenta stabilite de
art.31 C.proc.pen. Potrivit Legii nr.304/2004, instantele judecatoresti sunt: judecatoriile; tribunalele;
Curtile de Apel; Inalta Curte de Casatie si Justitie. In present functioneaza si instante militare, care
potrivit Legii nr.54/1993 sunt: tribunalele militare tribunalul militar territorial; Curtea Militara de Apel.
In conformitate cu Decretul nr.203/1974 functioneaza la nivelul instantelor din Constanta si Galati
sectii maritime si fluviale. Competenta judecatoriilor Potrivit art.25 C.proc.pen. judecatoria judeca in
prima instanta toate infractiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante.
Potrivit competentelor functionale, judecatoria judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce
priveste competenta materiala, aceasta are competenta generala. Prin Legea nr.281/2003, la art 25
s-a introdus alin.(2) cu cuprinsul : Potrivit art.434 – inlocuirea sau incetarea internarii medicale se
dispune de catre judecatorie : tot judecatoria este competenta sa solutioneze cererea de liberare
conditionata (art.450 alin.(1)) ; competenta de solutionare a contestatiei in anulare intemeiata pe
cazul prevazut de art 386 lit. d) revine judecatoriei, cind ea este instanta la care a ramas definitive
ultima hotarire(art.389 alin.(2)) Competenta tribunalului militar Sub aspect functional , este egal in
grad cu judecatoria, solutionind cauze penale numai in prima instanta. In ceea ce priveste
competenta materiala si personala, art.26 C.proc.pen. si Legea nr 54/1993 (art.10) precizeaza
cauzele solutionate de tribunalele militare. Competenta tribunalelor Potrivit legii, in ceea ce priveste
competenta functionala, tribunalul judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza
conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume
prevazute de lege. In cuprinsul art.27 C.proc.pen. in forma data de modificarile aduse prin Legea
nr. 281/2003, sunt indicate infractiunile care revin spre solutionare, potrivit competentei materiale,
38

39. tribunalelor. Competenta tribunalului militar teritorial Acesta are aceeasi competenta functionala
similara tribunalului, deci judeca : in prima instanta in apel in recurs solutioneaza conflictele de
competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de
lege. Dispozitiile art.28 C.proc.pen.si art.12,13 din Legea nr.54/1993 indica infractiunile ce cad in
competenta de solutionare a tribunalului military territorial. Competenta Curtii de Apel Conform
art.28 C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale functionale, judeca: in prima instanta; in
apel in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta, precum si alte cazuri anume
prevazute de lege. Competenta Curtii Militare de Apel-Curtea Militara de Apel functioneaza ca
instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit competentei functionale, judeca : in prima instanta;
in apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta. In art.28 C.proc.pen. sunt aratate
infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Militare de Apel. Competenta Curtii
Supreme de Justitie Potrivit reglementarilor actuale, Curtea Suprema de Justitie judeca, potrivit
competentei functionale : in prima instanta; in recurs; recursurile in interesul legii; recursurile in
anulare; solutioneaza conflictele de competenta in cazurile in care C.C.J. este instanta ierarhic
superioara; cazurile in care cursul judecatii e interrupt cererilr de stramutare, precum si alte cazuri
anume prevazute de lege.In cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in
competenta de solutionare a Curtii Supreme de Justitie.
21) Competenta organelor de urmărire penală.
Cercetarea penala se efectueaza de organele de cercetare ale politiei pentru orice infractiune care
nu este data in mod obligatoriu in cercetare altor organe de cercetare penala. Cercetarea penala se
efectueaza si de organe de cercetare speciale. Potrivit art.207, organele de cercetare ale poliţiei
judiciare au competenţă materială generală, instrumentând toate cauzele penale, cu excepţia celor
date de lege în competenţa materială exclusivă a altor organe de cercetare penală. În privinţa
competenţei teritoriale, evidenţiem faptul că organele de cercetare penală ale poliţiei
instrumentează cauzele care le revin potrivit regulilor stabilite de lege. Competenţa organelor de
cercetare penală speciale Aşa cum am arătat, cercetarea penală se efectuează şi de organele
speciale, aici fiind incluşi, potrivit art.208: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor
militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comandurilor de garnizoană,
ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontiere, precum
şi căpitanii porturilor. Cât priveşte competenţa acestei categorii de organe, din punct de vedere al
39

40. competenţei materiale, legea procesuală, în speţă dispoziţiile art.208, identifică amănunţit cauzele
în care sunt abilitate să desfăşoare cercetarea penală, astfel: Ofiţerii anume desemnaţi de către
comandanţii unităţilor militare corp parte şi similare efectuează cerecetarea penală pentru militarii în
subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant.; Ofiţerii anume desemnaţi
de către şefii comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile
săvârşite de militari în afara unităţilor miltare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii
comenduirilor de garnizoană; Ofiţerii anume desemnaţi de către comandaţii centrelor militare
efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor miltare, săvârşite de
prsoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de
către comandnaţii centrelor miltare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie
efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.
Ofieţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de
frontieră. Căpitanii porturilor efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile contra siguranţei
navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau
în legătură cu serviciu, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile,
dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei. Competenţa
procurorului în efectarea urmăririi penale-Cum arătam în cele ce preced, procurorul conduce
nemijlocit acestă fază a procesului penal, el fiind garantul legalităţii defăşurării urmăririi penale.
Procurorul, în mod obişnuit, exercită supravegherea asupra organelor de urmărire penală; în
execitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a ploiţiei
şi a altor organe. De asemenea, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în
cauzele pe care le supraveghează. Există, însă, o categorie de cauze pentru care legiuitorul a fixat
o competenţă materială exclusivă de desfăşurare a urmăririi penale în sarcina procurorului. Astfel,
urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor
prevăzute în art.155-173, 174-177, 179, 189 alin.(3)-(5),art.190, 191, art.211 alin.(4), art.212, 236,
236, 236 ind.1, 239, 239 ind.1, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267 ind.1, 268, 273-276,
279 ind.1, 280, 280 ind.1, 302 ind.2, 317, 323, 356-361 C.pen., în cazurile arătate în art.27 pct.1
lit.b) – e), art.28 ind 1 pct.1 lit. b) şi c) şi pct.5, art.28 ind.2 pct.1 lit.b) şi art.29 pct.1 C.proc.pen., în
cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în
competenţa sa. Este comptente să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate, şi să exercite
supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător
instanţie care, potrivit legii, judecă în primă instanţă.Astfel, procurorul din cadrul parchetului de pe
lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce se judecă la
40

41. judecătorie, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este competent să efectueze
urmărirea penală în cauzele ce sunt în competenţa tribunalului. În cauzele în care urmărirea penală
se efectuezaă de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie
efectuate de către organele poliţiei. Când urmărirea penală se efectuează de procuror, rechizitoriu
este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de către
acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată
de un procuror de la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriu este
supus confirmării procuroului-şef de secţie, iar când urmărire penală este efectuată de acesta,
confirmare se face de către procurorul general al parchetului Unele dispoziţii privind competenţa în
efectuarea urmăririi penale-Verificarea competenţei-Potrivit art.210 alin.(1), în vederea respectării
legale referitoare la competenţă, organul de urmărire penală, sesizat potrivit art.221, este dator să-
şi verifice competenţa şi să nu treacă la efectuarea activităţilor specifice decât dacă se consideră
competent. Acestă regulă are şi o excepţie determinată de necesitatea obiectivă a rezolvării unor
cauze urgente. Astfel, potrivit art.213, când un act de cercetare nu suferă amânare, organul de
cercetare este obligat să-l efectueze, chiar dacă, verificându-şi competenţa, constată că respectiva
cauză nu-i aparţine. Deşi legea nu fixează o anumită limită, abaterea de la regulile comune de
competenţă se mărgineşte la nivelul stării de urgenţă, atât ca durată a efectuării actelor, cât şi a
întinderii acetora Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent a efectua
cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegerea, în vederea sesizării
organului competent. Procurorul, când constată că nu este competent, trebuie să trmită cauza la
procurorul competent-procurorul din unitatea ierarhic superioară. Extinderea competenţei teritoriale-
Când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se
face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuuşi sau să dispună
efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare. În cazul în care organul de cercetare penală
înţelege să procedeze el însuşi la efecuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre acesta organul
corespunzător din raza teritorială în care se va efectua aceste acte. În cuprinsul aceleiaşi localităţi,
organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea
trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent.
Legea a dispus o asemenea obligaţie din motive de operativitate pentru evitarea folosirii comisiei
rogatorii sau delegării în cadrul aceleiaşi localităţi. Actele încheiate de către organele din afara
structurilor judiciare-Actele încheiate de organele de constatare-Potrivit art.214 C.proc.pen., sunt
organe de constatare : organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat precum şi ale unităţilor la
care se referă art.145 C.pen.; organele de control şi cele de conducere ale adminstraţiei publice,
41

42. ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. ; ofiţerii şi subofiţerii Jandarmeriei Române. Cât
priveşte infracţiunile care atrag competenţa materială: organele inspecţiilor de stat, alte organe de
stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art.145 C.pen. sunt abiliate să constate infracţiunile
care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;
organele de control şi cele de conducere ale adminsitarţiei publice, ale altor unităţi la care se referă
art.145 C.pen. sunt abilitate să constate infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciu de cei aflaţi în
subordine ori sub controlul lor; ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sunt abilitaţi să
constate infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor speciale. Organele de constatare
sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă
la săvârşirea infracţiunii şi să întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete
ale săvârşirii acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedez la
evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Actele încheiate se
înaintează procuroului în cel mult 3 zile de la desopeirea faptei ce constituie infracţiune, afară de
cazul când legea dispune alftel. În caz de infracţiuni flagrante, acelaşi organe au obligaţia să
înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele
materiale de probă. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloc de probă.
Actele încheiate de comandanţii de nave şi areonave şi de subofiţerii trupelor de grăniceri Potrivit
dispoziţiilor art.215 C.proc.pen. , sunt organe de constatare şi comandanţii de nave şi areonave,
precum şi agenţii de poliţie de frontieră. Cât priveşte competenţa lor materială: comandanţii de nave
şi aeronave sunt abilitaţi să constate infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor; agenţii de poliţie de
frontieră sunt abiltaţi să constate infracţinile de frontieră. Organele de constatare sunt obligate să
procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea
infracţiunii şi să întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii
acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedez la evaluarea pagubelor,
să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Pot efectua percheziţii corporale asupra
făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. De asemenea, organele de mai
sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare
penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijlocale materiale de probă. În celelalte cazuri,
lucrările efectuate se înintează organului de cercetare penală competen, în cel mult 5 zile de la
prima constatre efectuată, împreună cu mijlocale materiale de probă. Când infracţiunea a fost
săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenul de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizrea
aeronavei pe teritoriu român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constiuie mijlocare de
42

43. probă.
22) Competenta personală în materie penală.
Cand competenta instantei este determinata de calitatea inculpatului instanta ramane competenta
sa judece chiar daca inculpatul dupa savarsirea infractiunii nu mai are acea calitate. Dobandirea
calitatii dupa schimbarea infractiunii nu determina schimbarea competentei. Este determinate de
calitatea faptuitorului ceea ce duce la solutionarea cauzelor in functie de anumite calitati pe care
acesta le are, de anumite organe judiciare. Calitatea de military atrage competenta personal a
instantelor militare si parchetelor. Potrivit art.40 alin.(1)C,proc.pen. cind competenta instantei este
determinate de calitatea inculpatului, instanta ramine competenta a judeca, chiar daca inculpatul
dupa savirsirea infractiunii, nu mai are acea calitate, in cazurile cind fapta are legatura cu atributiile
de serviciu ale faptuitorului, sau cind s-a dat o hotarire care a solutionat cauza in prima instanta.
Potrivit Legii nr.304/2004, instantele judecatoresti sunt :judecatoriile; tribunalele; Curtile de Apel;
Inalta Curte de Casatie si Justitie. In present functioneaza si instante militare, care potrivit Legii
nr.54/1993 sunt: tribunalele militare; tribunalul military territorial; Curtea Militara de Apel. In
conformitate cu Decretul nr.203/1974 functioneaza la nivelul instantelor din Constanta si Galati
sectii maritime si fluviale. Competenta judecatoriilor-Potrivit art.25 C.proc.pen. judecatoria judeca in
prima instanta toate infractiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante.
Potrivit competentelor functionale, judecatoria judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce
priveste competenta materiala, aceasta are competenta generala. Potrivit art.434 – inlocuirea sau
incetarea internarii medicale se dispune de catre judecatorie : tot judecatoria este competenta sa
solutioneze cererea de liberare conditionata (art.450 alin.(1)) ; competenta de solutionare a
contestatiei in anulare intemeiata pe cazul prevazut de art 386 lit. d) revine judecatoriei, cind ea
este instanta la care a ramas definitive ultima hotarire(art.389 alin.(2)). Competenta tribunalului
militar-Sub aspect functional , este egal in grad cu judecatoria, solutionind cauze penale numai in
prima instanta.In ceea ce priveste competenta materiala si personala, art.26 C.proc.pen. si Legea
nr 54/1993 (art.10) precizeaza cauzele solutionate de tribunalele militare. Competenta tribunalelor-
Potrivit legii, in ceea ce priveste competenta functionala, tribunalul judeca: in prima instanta; in apel;
in recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa,
precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul art.27 C.proc.pen. in forma data de
modificarile aduse prin Legea nr. 281/2003, sunt indicate infractiunile care revin spre solutionare,
potrivit competentei materiale, tribunalelor. Competenta tribunalului militar teritorial Acesta are
43

44. aceeasi competenta functionala similara tribunalului, deci judeca: in prima instanta; in apel; in
recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum
si alte cazuri anume prevazute de lege. Dispozitiile art.28 C.proc.pen.si art.12,13 din Legea
nr.54/1993 indica infractiunile ce cad in competenta de solutionare a tribunalului military territorial.
Competenta Curtii de Apel-Conform art.28 C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale
functionale, judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de
competenta, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Competenta Curtii Militare de Apel-
Curtea Militara de Apel functioneaza ca instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit
competentei functionale, judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte
de competenta. In art.28 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare
a Curtii Militare de Apel. Competenta Curtii Supreme de Justitie-Potrivit reglementarilor actuale,
Curtea Suprema de Justitie judeca, potrivit competentei functionale: in prima instanta; in recurs;
recursurile in interesul legii; recursurile in anulare; solutioneaza conflictele de competenta in
cazurile in care C.C.J. este instanta ierarhic superioara; cazurile in care cursul judecatii e interrupt
cererilr de stramutare, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul art.29
C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Supreme de
Justitie.
23) Conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă.
Art. 43. - Cand doua sau mai multe instante se recunosc competente a judeca aceeasi cauza ori isi
declina competenta, conflictul pozitiv sau negativ de competenta se solutioneaza de instanta
ierarhic superioara comuna. Cand conflictul de competenta se iveste intre o instanta civila si una
militara, solutionarea conflictului este de competenta Curtii Supreme de Justitie. Instanta ierarhic
superioara comuna este sesizata in caz de conflict pozitiv, de catre instanta care s-a declarat cea
din urma competenta, iar in caz de conflict negativ, de catre instanta care si-a declinat cea din urma
competenta.In toate cazurile, sesizarea se poate face si de procuror sau de parti. Pana la
solutionarea conflictului pozitiv de competenta judecata se suspenda. Instanta care si-a declinat
competenta ori s-a declarat competenta cea din urma ia masurile si efectueaza actele ce reclama
urgenta. Instanta ierarhic superioara comuna hotaraste asupra conflictului de competenta cu citarea
partilor. Cand instanta sesizata cu solutionarea conflictului de competenta constata ca acea cauza
este de competenta altei instante decat cele intre care a intervenit conflictul si fata de care nu este
44

45. instanta superioara comuna trimite dosarul instantei superioare comune. Instanta careia i s-a trimis
cauza prin hotararea de stabilire a competentei nu se mai poate declara necompetenta, afara de
cazul in care, in urma noii situatii de fapt ce rezulta din completarea cercetarii judecatoresti, se
constata ca fapta constituie o infractiune data prin lege in competenta altei instante.Art.39-exceptia
de necopempetenta materiala si cea dupa calitatea persoanei pot fi ridicate in tot cursul procesului
penal pana la pronuntarea hotararii definitive. Exceptia de necempetenta teritoriala poate fi ridicata
numai pana la citirea actului de sesizare in fata primei instante. Exceptiile pot fi ridicate de procuror,
parti sau puse in discutie din oficiu de instanta. Pe perioada soluţionării unei cauze pot apărarea
situaţii în care mai multe organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul
califică aceste situaţii drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de dispoziţiile art.43
C.proc.pen. Din redactarea art.43alin.(1) rezultă că există conflict de competenţă atunci când două
sau mai multe instanţe se recuonsc competente să judece aceeaşi cauză ori când acestea îşi
declină competenţa. În primul caz, în care două sau mai multe organe judiciare consideră că sunt
competente să soluţioneze aceeaşi cauză, există un conflict pozitiv de competenţă. În ce de-al
doilea caz, în care două sau mai multe organe judiciare îşi declină reciproc competenţa există un
conflict negativ de competenţă. Indiferent de felul acestora, conflictele de competenţă pot apărea
numai între organele judiciare cu aceeaşi competenţă funcţională. Este reglementat şi modul
rezolvării acestor conflicte de competenţă. Atunci când conflictul de competenţă apare între două
sau mai multe instanţe, acesta se rezolvă de instanţa ierarhic superioară comună. Dacă conflictul
se iveşte între o instanţă civilă şi una militară, soluţionarea este de competenţa Curţii Supreme de
Justiţie ( art.45 alin.2). Astfel dacă conflictul a apărut între două judecătorii pe raza teritorială a
aceluiaşi judeţ, se soluţionează de tribunal, ca instanţă ierarhic superioară comună acelor două
instanţe. În cazul în care conflictul se iveşte între două judecătorii care au însă competenţe în două
judeţe diferite, conflictul se rezolvă de curtea de apl comună. Dacă în cazul respectiv nu există o
curte de apel ierarhic superioară comună, conflictul se soluţionează de instanţa supremInstanţa
ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a
declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declarat
cea din urmă competenţa. În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi.
Până la soluţionarea conflctului de competenţă judecarea se suspendă. Instanţa care şi-a declinat
competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă
urgenţă. Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă cu citarea
părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză
este de competenţa altei instanţe decât cele între care a interveit conflictul şi faţă de care nu este
45

46. instanţa superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune. Instanţa căreia i s-a trimis
cauza prin hotărâre de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, afară de
cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se
constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe ( art.43 alin 9).
Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.42 alin.(2), adică, în
cazul în care declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei,
poate folosi actele îndeplinite şi menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. Conflictul de
competenţă între doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul superior comun
acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală,
competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare
penală a acestor organe. Atunci când conflictul apare între două organe de cercetare penală a
căror activitate este supravegheată de procurori din parchete cu rază teritorială diferită, conflictul de
competenţă se rezolvă de către procurorul ierarhic superior şi comun procurorilor care exercită
supravegherea organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul de competenţă.
Dispoziţiile art.39 C.proc.pen. regelementează regimul aplicării excepţiilor de necompetenţă
invocate în cursul soluţionării cauzelor penale. Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de
competenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal, până la
pronunţarea hotărârii definitive ( art.39 alin.1). Excepţiile de necompetenţă teritorială pot fi ridicate
numai până la citirea actului de sesizare, în faţa primei instanţe de judecată ( art. 39 alin.2 ). Din
analiza textelor rezultă că regimul juridic aplicabil excepţiilor diferă după momentul până la care pot
fi invocate. În cazul excepţiei după materie sau după calitatea pesoanei, legiuitorul a stabilit ca
moment până la care poate fi ridicată, pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, iar pentru
competenţa teritorială, momentul de referinţă este citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe
de judecată. De altfel, legiuitorul a fixat şi un moment în care preşedintele instanţei are obligaţia să
întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, acest moment fiind începutul judecăţii.
Astfel, potrivit art.320, pe lângă obligaţiile pe care le are preşedintele instanţei la începutul judecăţii
este şi aceea de a întreba părţile şi pe procuror dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun
efectuarea de probe noi. În acest moment, potrivit rolului activ, instanţa le pune în vedere părţilor
posibilitatea invocării excepţiilor de necompetenţă. După cum se precizează în art.39 alin.final,
excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, oricare dintre părţi sau puse în discuţia
părţilor din oficiu.
46

47. 24) Confruntarea ca mijloc de probă.
Art.87-cand se constata ca exista contraziceri intre declaratiile persoanelor ascultate in aceeasi
cauza se procedeaza la confruntarea acelor persoane daca aceasta este necesara pentru
lamurirea cauzei. Art.88-persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele si imprejurarile in
privinta carora declaratiile date anterior se contrazic. Organul de urmarire penala sau instanta de
judecata poate incuviinta ca persoanele confruntate sa-si puna reciproc intrebari. pecialisti, chiar si
atunci cand organul judiciar are unele cunostiinte din domeniul respectiv, fiind insa necesara o
parere fundamentata pe temeinice constatari cu caracter stiintific. Numarul specialistilor la care se
apeleaza pentru lamurirea unor probleme cu semnficatie juridica intr o cauza este foarte larg,
practic neexistand domeniu al cunoasterii umane care sa nu fie implicat, mai mult sau mai putin in
aceasta activitate." Cea mai mare parte a constatarilor si expertizelor dispuse de organele judiciare
sunt din domeniul criminalisticii si al medicinei legale, data fiind cuprinderea deosebit de larga a
acestor doua stiinte. Rezultatele cercetarilor intreprinse de catre specialist, expert, medic legist, iau
forma unui raport de constatare sau de expertiza, avand formulate la final anumite concluzii. Acest
material este inclus in dosarul cauzei ca mijloc de proba, realizand o explicare a elementelor asupra
carora s a cerut parerea specialistilor, facand o accesibila si nespecialistilor. Deoarece practica
impune examinarea unor situatii tot mai complexe, de interpretare si examinare multi disciplinara,
aderam la opinia ca expertizele pot fi si expertize complexe medico legale si criminalistice, ideea
expertizei complexe fiind sustinuta inca din anul 1978 de catre Lucian Ionescu . Administarea unor
expertize complexe poate fi de exemplu ordonata intr o cauzs in care trebuie sa se stabilesca, fata
de aspectul improscarilor de sange de pe pereti, directia loviturilor si pozitia victimei intr un spatiu
limitat. Constatarea tehnico-stiintifica este un mijloc stiintific de proba specific legislatiei procesuale
penale romanesti, nefiind cunoscut sub aceasta denumire in alte legislatii. Ea se efectueaza atunci
cand exista pericolul de disparitie, modificare sau alterare a unor probe, situatii de fapt, etc. fiind
necesara in acelasi timp lamurirea de urgenta a anumitor imprejurari ale cauzei, iar pentru
clarificarea acestora este necesara opinia unui specialist. Ea constituie deci o activitate de
interpretare si valorificare stiintifica imediata a urmelor , a mijloacelor materiale de proba si
imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii autorului faptei si obiectelor folosite la savarsrea i
faptei. Constatarea tehnico-stiintifica criminalistica este mult mai restransa decat expertiza
criminalistica , fiind dispusa doar atunci cand urgenta anchetei nu permite ordonarea unei expertize.
Constatarea tehnico stiintifica se poate dispune din oficiu, sau la cererea partilor, fiind efectuata de
catre specialisti criminalisti sau tehnicieni ce functioneaza in cadrul ori pe langa institutia de care
47

48. apartine organul de urmarire penala. Efectuarea constatarii tehnico stiintifice de catre anumiti
specialistii criminalistii, nu inseamna si insusirea de catre acestia a atributiilor de organ de ancheta,
asigurandu se pe acesta cale obiectivitatea si corectitudinea cercetarilor. Conform prevederilor art.
116C. proc. pen. constatarea tehnico-stiintifica se poate dispune numai in cursul urmaririi penale,
putand fi dispusa de instanta de judecata in cazul refacerii sau completarii urmaririi penale.
25) Constatarea infracţiunilor de audienţă. Suspendarea judecăţii.
Art.299-daca in cursul sedintei se savarseste o fapta prevazuta de legea penala, presedintele
constata acea fapta si identifica pe faptuitor. Instanta daca este cazul poate dispune arestarea
preventiva a invinuitului, despre care se face mentiune in incheiere. În literatură de specialitate se
arată că infracţiunile de audienţă sunt cele săvârşite în faţa completului de judecată, indiferent dacă
acesta se află în sala de şedinţă sau la locul unde, potrivit art.288, se desfăşoară judecata ori în
timpul unei cercetări la faţa locului. Potrivit art.299 alin.(1), dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului constată acea faptă şi îl identifică pe
făptuitor. Subectul pasiv al unei astfel de infracţiuni poate fi atât unul din organele judiciare care
participă la judecată, cât şi oricare dintre persoanele prezente la şedinţa de judecată. În legătură cu
săvârşirea acestei infracţiuni, instanţa întocmeşte un proces-vebal pe care îl trimite procurorului. În
acestă situaţie, procesul-verbal încheiat are o dublă natură juridică, fiind, în acelaşi timp, actul prin
care se începe urmărirea penală şi cel mai important mijloc de probă în cauza care ia astfel
naştere. Instanţa, dacă este cazul, şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.146, poate dispune,
ţinând cont şi de dispoziţiile art.147, arestarea preventivă a învinuitului iar preşedintele completului
emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea măsurii arestării preventive se face
menţiune în încheirea de şedinţă iar învinutul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună
cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare. Suspendarea judecăţii-În cazul în care se constată
că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune,
prin încheire, suspendarea procesului penal , până când starea inculpatului va permite participarea
acestuia la judecată ( art.303 alin.1). În lumina modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003, boala
gravă de care suferă inculpatul trebuie să fie constată numai printr-o expertiză medico-legală; nu
interesează dacă boala gravă este rezultatul propriei activităţi a inculpatului sau dacă este curabilă
ori nu. Potrivit art.303 alin.(2), în ipoteza în care sunt mai mulţi inculpaţi în cauza penală, iar temeiul
suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi dijungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea
48

49. întregii cauze. Încheirea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi
atacată separat cu recurs care nu suspendă executarea. Procesul penal se reia din oficiu de îndată
ce inculpatul poate participa la judecată, în acest sens existând obligaţia pentru instanţă de a se
interese periodic asupra stării de sănătate a inculpatului. Suspendarea judecăţii constituie, potrivit
art.128 C.pen., o cauză de suspendare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale,
prescipţia urmând să-şi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. De asemenea,
potrivit art.303 alin.final C.porc.pen., suspendarea judecăţii intervine şi în situaţia în care în cauză a
fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Aceste dispoziţii, introduse prin Legea nr.281/2003,
armonizează reglementările procedurale cu cele prevăzute de legislaţia specială în materie, şi
anume Legea nr.47/1992 ( Leagea Curţii Constituţionale ). Trebuie menţionat că în cazul ridicării
unei excepţii de neconstituţionalitate suspedarea judecăţii intervine de drept, prin efectul legii.
26) Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Art.113-Organul de urmarire penala care dispune efectuarea constatarii tehnico-stiintifice stabileste
obiectul acesteia. Constatarile tehnico-stiintifice se efectueaza asupra datelor si materialelor puse
la dispozitie sau indicate de organul de urmarire penala. Art.114-constatarea medico-legala-in caz
de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste sau cand este necesara o examinare
corporala a invinuitului sau a partii vatamate pentru a se constata pe corpul acesteia existenta unei
infractiuni organul de urmarire penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale si cere
organului medical efectuarea constatarii.
27) Decăderea şi inadmisibilitatea – sancţiuni procedurale penale.
Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu anumit
termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut
peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a declarat apel sau
recurs în temenul prevăzut de lege. Aspectele diferenţiale esenţiale între decădere şi nulitate, ca
sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la
drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act
care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege; spre deosebire de
nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii legea permite exercitarea dreptului peste
termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul repunerii în termen de apel şi de recurs, în
condiţiile art.365 sau a apelului sau recursului peste termen, potirvit art.365). Inadmisibilitate, ca
49

50. sancţiune procedurală, intervine în cazul în care părţile în proces efectuează acte pe care legea nu
le îngăduie sau exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale.
Este inadmisibil, spre exemplu, apelul declarat de partea civilă sau partea responsabilă civilmente
cu pivire la latura penală a cauzei, deoarece, potirvit art.362 alin.(1), partea civilă şi partea
responsabilă civilmente nu pot face apel în ceea ce priveşte latura penală.
28) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului – mijloace de proba în procesul penal.
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea
adevarului, numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul
probelor existente in cauza. Invinuitul sau inculpatul, inainte de a fi ascultat, este intrebat cu privire
la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie, studii,
situatia militara, loc de munca, ocupatie, adresa, antecedente penale si alte date pentru stabilirea
situatiei sale personale.Invinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta care
formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la
invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta. Organul de urmarire penala, inainte de a-l asculta
pe invinuit, cere acestuia sa dea o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce.
Fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat.In cursul urmaririi penale, daca sunt mai multi
invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat fara sa fie de fata ceilalti.Invinuitul sau inculpatul este
mai intai lasat sa declare tot ce stie in cauza.Ascultarea invinuitului sau inculpatului nu poate incepe
cu citirea sau reamintirea declaratiilor pe care acesta le-a dat anterior in cauza.Invinuitul sau
inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaratie scrisa de mai inainte, insa se poate servi de
insemnari asupra amanuntelor greu de retinut. Dupa ce invinuitul sau inculpatul a facut declaratia, i
se pot pune intrebari cu privire la fapta care formeaza obiectul cauzei si la invinuirea ce i se aduce.
De asemenea, este intrebat cu privire la probele pe care intelege sa le propuna. Declaratiile
invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris. Declaratia scrisa se citeste acestuia, iar daca
cere, i se da sa o citeasca. Cand este de acord cu continutul ei, o semneaza pe fiecare pagina si la
sfarsit. Cand invinuitul sau inculpatul nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in
declaratia scrisa. Declaratia scrisa este semnata si de organul de urmarire penala care a procedat
la ascultarea invinuitului sau inculpatului ori de presedintele completului de judecata si de grefier,
precum si de interpret cand declaratia a fost luata printr-un interpret. Daca invinuitul sau inculpatul
revine asupra vreuneia din declaratiile sale sau are de facut completari, rectificari sau precizari,
acestea se consemneaza si se semneaza in conditiile aratate in prezentul articol. Ori de cate ori
50

51. invinuitul sau inculpatul se gaseste in imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de
urmarire penala sau instanta de judecata procedeaza la ascultarea acestuia la locul unde se afla.
29) Declaraţiile martorilor – mijloace de proba în procesul penal: noţiune, obligaţiile şi
drepturile martorilor; persoanele care nu pot fi ascultate ca martor şi persoane care nu sunt
obligate să depună ca martor.
Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa
serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor. Persoana
obligata a pastra secretul profesional nu poate fi ascultata ca martor cu privire la faptele si
imprejurarile de care a luat cunostinta in exercitiul profesiei, fara incuviintarea persoanei sau a
unitatii fata de care este obligata a pastra secretul. Calitatea de martor are intaietate fata de
calitatea de aparator, cu privire la faptele si imprejurarile pe care acesta le-a cunoscut inainte de a fi
devenit aparator sau reprezentant al vreuneia dintre parti. Sotul si rudele apropiate ale invinuitului
sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori. Minorul poate fi ascultat ca martor. Pana la
varsta de 14 ani ascultarea lui se face in prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei
careia ii este incredintat minorul spre crestere si educare. Persoana vatamata poate fi ascultata ca
martor, daca nu este constituita parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata. Persoana
chemata ca martor este obligata sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria
sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei. Martorul este intrebat mai intai despre nume,
prenume, etate, adresa si ocupatie.In caz de indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se
stabileste prin orice mijloc de proba.Martorul va fi apoi intrebat daca este sot sau ruda a vreuneia
dintre parti si in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma
infractiunii. Inainte de a fi ascultat, martorul depune urmatorul juramant: "Jur ca voi spune adevarul
si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!"In timpul depunerii
juramantului, martorul tine mana pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula
juramantului se schimba potrivit credintei religioase a martorului. Martorului de alta religie decat cea
crestina nu ii sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fara confesiune va depune urmatorul
juramant: "Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce
stiu". Martorii care din motive de constiinta sau confesiune nu depun juramantul vor rosti in fata
instantei urmatoarea formula: "Ma oblig ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea
ce stiu". Dupa depunerea juramantului sau dupa rostirea formulei prevazute in alin. 5, se va pune in
vedere martorului ca, daca nu va spune adevarul, savarseste infractiunea de marturie
mincinoasa.Despre toate acestea se face mentiune in declaratia scrisa. Minorul care nu a implinit
51

52. 14 ani nu depune juramant; i se atrage insa atentia sa spuna adevarul. Modul si limitele ascultarii
martorilor Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei si i se arata care sunt faptele sau
imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus ca martor, cerandu-i-se sa declare tot ce stie cu
privire la acestea. Dupa ce martorul a facut declaratii, i se pot pune intrebari cu privire la faptele si
imprejurarile care trebuie constatate in cauza, cu privire la persoana partilor, precum si in ce mod a
luat cunostinta despre cele declarate.
30) Declinarea de competenţă.
Art. 42. - Instanta de judecata care isi declina competenta trimite dosarul instantei de judecata
aratata ca fiind competenta prin hotararea de declinare. Daca declinarea a fost determinata de
competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis cauza poate folosi
actele indeplinite si poate mentine masurile dispuse de instanta desesizata. In cazul declinarii
pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin. Hotararea de
declinare a competentei nu este supusa apelului si nici recursului. Potrivit normelor de competenţă,
organelor judiciare au abilitatea de a soluţiona anumite cauze penale. Pot apărea situaţii când un
organ judiciar este sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar care, potrivit regulilor de
competenţă, nu este cel îndrituit să soluţioneze acea cauză. Mijlocul juridic prin intermediul căruia
cauza este luată din competenţa organului judiciar iniţial sesizat şi transmisă organului judiciar
competent să o soluţionze este declinarea de competenţă. Potrivit art.42 alin.(1) raportat la art.45
alin.(1) C.proc.pen., în aceste situaţii organul judiciar care îşi declină competenţa trimite dosarului
organului judiciar arătat ca fiind competent ( organul de urmărie penală dispune declinarea prin
ordonanţă iar instanţa de judecată prin sentinţă ). Având în vedere că declinarea de competenţă
poate fi pusă în discuţie la cerere, dar şi din oficiu, se poate considera că acesta este şi un mijloc
prin care se realizează autocontrolul în respectarea regulilor de competenţă. Dacă declinarea a fost
determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis
cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată
( art.42 alin.2 ). Textul reglementează cazurile în care organul judiciar după sesizare şi până în
momentul declinării îndeplineşte diferite activităţi procesuale ori a dispus luarea unor măsuri cu
caracter procesual. În aceste situaţii, instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa poate
folosi actele îndeplinte sau poate menţine măsurile dispuse. În cazul declinării pentru necompetenţă
teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin ( art.42 alin.3 . Din regelemenatarea
52

53. existentă ( art.42 alin.2 ) rezultă că declinarea de competenţă este un act de dezînvestire,
reprezentând totodată şi un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit. Hotărârea de
declinare de competenţă nu este supusă nici un căi de atac.
31) Deliberarea: noţiune, obiect, procedură.
Art. 307. - La deliberare iau parte numai membrii completului in fata caruia a avut loc dezbaterea.
Completul de judecata delibereaza in secret. Art. 343. - Completul de judecata delibereaza mai intai
asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor de drept. Deliberarea poarta asupra
existentei faptei si vinovatiei faptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra masurii educative ori
masurii de siguranta cand este cazul sa fie luata, precum si asupra computarii retinerii si arestarii
preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra repararii pagubei produse prin infractiune,
asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor materiale de proba, cheltuielilor judiciare,
precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei.Toti membrii completului
de judecata au indatorirea sa-si spuna parerea asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune
parerea cel din urma. Conform art. 343, dupa inchiderea sedintei de judecata instanta procedeaza
in camera de consiliu, in secret, la deliberare asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor
de drept ale cauzei. Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completa si justa a
probelor iar daca instanta constata ca nu s-au administrat toate probatoriile necesare va dispune
prin incheiere repunerea cauzei in faza de judecata fixand un nou termen de judecata cu citarea
partilor. In acest caz judecata se va relua cu cercetarea judecatoreasca. Daca instanta constata ca
probele administrate nu sunt complete, atunci procedeaza la deliberare cu privire la existenta faptei,
comiterea ei de catre inculpat, vinovatia acestuia. Instanta delibereaza asupra pedepsei ce trebuie
aplicata inculpatului, asupra masurilor de siguranta si asupra computarii retinerii si arestarii
preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra repararii pagubei produse prin infractiune,
asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor materiale de proba, cheltuielilor judiciare,
precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei. Membrii completului de
judecata au obligatia sa-si spuna parerea asupra fiecarii chestiuni, presedintele fiind ultimul care isi
spune parerea. Pronuntarea hotararii se face de catre presedintele completului, asistat de grefier si
explica partilor dupa pronuntarea hotararii ca au dreptul la apel sau recurs. Hotararea primei
instante este actul procesual prin care e infaptuita sarcina justitiei in cauza penala. Hotararea se
pronunta in numele legii si daca ramane definita capata putere de lege fata de organele de stat, de
institutii si fata de persoanele la care se refera. Hotararea penala trebuie sa indeplineasca doua
53

54. conditii fundamentale, legalitatea si temeinicia acesteia. Hotararea este legala cand e rezultatul
unei activitati procesuale conform legii si cuprinde solutia corespunzatoare legii penale si civile.
Hotararea este temeinica atunci cand cuprinde adevarul despre faptele cauzei si cand aplica o
pedeapsa just individualizata si temeinic argumentata.
32) Dezbaterile în fata primei instanţe şi ultimul cuvânt al inculpatului.
Art.340-dupa terminarea cercetarilor judecatoresti se trece la dezbateri dandu-se cuvantul in
urmatoarea ordine: procurorului, partii vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si
inculpatului. Presedintele inainte de a incheia dezbaterile da ultimul cuvant inculpatului personal. In
timpul in care inculpatul are ultimul cuvant nu i se pot pune intrebari. Daca inculpatul releva noi
imprejurari esentiale pentru cauza presedintele dispune reluarea cercetarilor judecatoresti.
Dezbaterile judiciare este acea faza a judecatii in care procurorul si partile prin concluziile orale
priviind chestiunile de fapt si de drept ale cauzei, prezinta instantei din punct de vedere al invinuirii
si al apararii, existenta sau inexistenta faptei, vinovatia inculpatului, incadrarea juridica a faptei,
solutia care trebuie pronuntata. Dezbaterea judiciara este obligatorie si lipsa ei atrage nulitatea
hotararii pronuntate intrucat incalca dreptul la cuvant al procurorului si dreptul la aparare al partilor.
Nefiind prevazuta sub sanctiunea nulitatii absolute, incalcarea acestui drept trebuie invocata in
cursul dezbaterilor de catre partea careia nu i s-a dat cuvantul pentru ca altfel nulitatea se acopera.
Ordinea de desfasurare a dezbaterilor este cea prevazuta in art. 340, cuvantul acordandu-se mai
intai procurorului, apoi partii vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si in final
inculpatului. Aceasta ordine are in vedere necesitatea cunoasterii de catre parti, in special de
inculpat a argumentelor formulate in sustinerea invinuirii. Procurorul pune concluzii atat in ce
priveste latura penala cat si in ce priveste latura civila a cauzei. El trebuie sa demonstreze instantei
de judecata, legalitatea, temeinicia invinuirii, pericolul social al faptei savarsite, imprejurarile care se
refera la persoana inculpatului cerand pedeapsa corespunzatoare. In cuvantul sau procurorul este
obligat sa faca o analiza a probelor administrate, sa indice incadrarea juridica corespunzatoare, sa
faca propuneri concrete priviind solutia ce urmeaza a fi data, iar in caz de condamnare sa faca
propuneri asupra pedepsei ce trebuie sa fie aplicata (cuantum, mod de executare). Partea
vatamata se limiteaza in cuvantul sau la latura penala a cauzei si are obligatia sa examineze
aceleasi conditii de fond si forma ca ale procurorului. Partea civila are cuvantul numai la latura civila
si la cheltuielile judiciare pe care le-a facut. Partea responsabila civilmente are cuvantul numai cu
54

55. privire la raspunderea sa civila dar poate demonstra si inexistenta raspunderii civile a inculpatului
sau o raspundere diminuata a acestuia. Inculpatul, avand ultimul cuvant face o expunere a
imprejurarilor care stabilesc nevinovatia sa, sau a celor imprejurari care atenueaza raspunderea sa
penala sau civila. Partile cand sunt asistate de aparator participa la dezbateri prin cuvantul
aparatorilor. Aparatorul inculpatului poate pleda pentru nevinovatie cand probele nu sustin
vinovatia. Daca exista probe de vinovatie aparatorul, poate demonstra ca fapta nu constituie
infractiune ci abatere, sau poate sa primeasca o incadrare juridica mai usoara. Acceptand ca
invinuirea este intemeiata, aparatorul poate sa demonstreze existenta circumstantelor atenuante
care atrag o pedeapsa mai blanda sau o alta modalitate de executare a pedepsei (suspendarea
executarii pedepsei, suspendarea sub supraveghere, amenda penala). Pledoaria trebuie sa se
bazeze numai pe probele administrate din dosar, trebuie sa fie motivata si bazata pe dispozitiile
legale. In cazul in care dupa ce s-a dat cuvantul tuturor partilor, procurorul sau una din parti vor sa
prezinte instantei noi argumente atunci se da cuvantul in replica cu obligatia de a se respecta
aceeasi ordine. In tot cursul dezbaterilor, presedintele completului de judecata are dreptul sa
intrerupa pe cei care au cuvantul daca in sustinerile lor depasesc limitele cauzei ce se judeca. Cand
dezbaterile se prelungesc ele pot fi intrerupte dar nu mai mult de 5 zile. Ultimul cuvant al
inculpatului personal este reglementat de art. 341. Inainte de a se incheia dezbaterile, presedintele
completului de judecata da ultimul cuvant inculpatului personal. In timp ce inculpatul are ultimul
cuvant nu i se pot pune intrebari. Cu aceasta ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi
precizari esentiale, ultima sa aparare pentru justa solutionare a cauzei. Neacordarea ultimului
cuvant inculpatului personal poate atrage nulitatea hotararii pronuntate daca se va constata ca
exista o vatamare ce nu poate fi inlaturata. Dupa terminarea dezbaterii judecatoresti se declara
inchisa sedinta de judecata trecandu-se la deliberarea si solutionarea cauzei. Instanta poate
dispune ca partile sa depune concluzii scrise care sa cuprinda sustinerile facute oral.
33) Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorului.
Persoanelor reţinute minore li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare fiind
obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales unul, şi
pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul. Atunci când se dispune reţinerea unui
minor se încunoştiinţează despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau sub
supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta.În timpul
55

56. reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora. Minorul între 14 şi 16
ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este
învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură
preventivă nu este suficientă.Durata arestării inculpatului minor între 14 si 16 ani este, în cursul
urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se
efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în
cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod
excepţional. Arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale nu poate
să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire
neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între
14 si 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.Inculpatul minor mai
mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de
zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de
zile, dar fără a se putea depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod
excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani
ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul urmăririi
penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive
a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu
de 40 de zile.Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. Pentru a răspunde cerinţelor
psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale ce eficentiază înbinarea laturii represive cu
latura educativă a procesului penal, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în
Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii speciale pentru minori cu privire la măsurile de
prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a
minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu anume derogări şi completări pe care le vom
analiza în continuare. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal
poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub
controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul
a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai
mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror,
pentru o durată de cel mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi
16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care
este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură
56

57. preventivă nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul
urmăririi , de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se
efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri
în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă
decât în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu
poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare de
16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata
măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile.
Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în total
90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi
penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive
a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu
de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de
cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de
lege pentru deţinuţii preventiv ce au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie
preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate
faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la
urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică,
psihică sau morală a minorului. Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi
ori arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare
fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales
unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci
când se dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre
aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele,
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar
reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.Potrivit
art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii
reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de
preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi
prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv.
57

58. 34) Efectele recursului.
Recursul este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura penala cat si latura civila.
Efectul devolutiv-instanta judeca recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat si la
persoana la care se refera declaratia de recurs si numai in raport cu calitatea pe care recurentul o
are in recurs. Efectul extensiv-instanta examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile care
nu au declarat recurs.Procurorul poate cere extinderea recursului sau si la alte persoane.
Neagravarea situatiei in propriul recurs-instanta nu poate crea o situatie mai grea pentru cel care a
declarat recurs. In recursul declarat de procuror in favoarea unei parti instanta nu poate agrava
situatia acesteia. Efectul suspensiv de executare-Conform art.3855, recursul declarat în termen este
suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, afară de cazul când
legea dispune altfel.Având în vedere că instituţiile repunerii în termen şi a recursului peste termen
au aceeaşi bază legală ca în materia apelului, în aceste situaţii efectul suspensiv al recursului nu se
mai produce ope legis, suspendarea hotărârii atacate fiind lăsată la aprecierea instanţei. Recursul
procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacata.
Legea prevede expres excepţiile de la regula prevăzută în art.3855. Astfel, recursul nu suspendă
executarea hotărârii când se declară împotriva: încheierii prin care s-a luat sau s-a menţinut o
măsură preventivă, ori s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive ( art.141 alin.2 );
sentinţei sau deciziei prin care s-a dispus luarea, revocarea sau menţinerea unei astfel de măsuri
( art.350 alin.4); încheierii prin care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive ( art.159
alin.9 ); încheierii prin care s-a confirmat măsura procesuală a internării medicale ( art.162 alin.6 );
încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva unor măsuri asigurătorii ( art.168 alin.2);
încheierii prin care s-a suspendat judecata ( art.303 alin.3); hotărârii prin care se dispune asupra
cererii de liberare provizoire cu excepţia recursului declarat de procuror ( art.450 alin.4). Totodată,
potrivit art.450 alin.(4), recursul declarat împotirva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de
liberare provizorie, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de executare. Efectul
devolutiv-Având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs, cu excepţia erorii de fapt,
în faţa instanţei de recurs pricina se devoluează numai parţial, doar cu privire la chestiunile de drept
substanţial ( material ) sau formal ( procesual).Pe lângă aceste limite, date de natură specifică a
acestei căi de atac, art.3856 alin.(1) impune efectului recursului şi alte limite, determinate de:
persoana care l-a declarat; persoana la care se referă declaraţia de recurs; calitatea pe care o are
recurentul în proces; motivele de casare prevăzute în art.3859. Cu titlu de excepţie, când recursul
58

59. constituie ce de-al doilea grad de jurisdicţie2 (în sensul că se declară împotriva unei hotărâri care,
potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel), nu este limitat la motivele de casare prevăzute de lege, iar
instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să
examineze cauza sub toate aspectele ( art.385 alin.3). În acestă situaţie, controlul judecătoresc al
instanţei de recurs are în vedere şi elemente de fapt ale hotărârii atacate, devoluţiunea cauzei fiind
intergală, fără limitele impuse de principiul tantum devolutum quantum recuratum. Efectul extesiv al
recursului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în
care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit
art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu
au declarat recurs sau la care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea
acestor părţi o situaţie mai grea. Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului,
extinderea recursului mai poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857 alin.(2),
procuroul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de
el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie
mai grea. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs-Efectul neagravant al recursului, ca şi în
materia apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in pejus,
impune instanţei de recurs obligaţia de a nu crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat
acestă cale de atac. Principiul non reformatio in pejus reprezintă un beneficiu acordat de lege celui
ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor procesuale, prin
eliminarea riscului ca acela care exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea. Datorită
caracterului său absolut regula non reformatio in pejus funcţionează în orice cadru procesual
declanşat ca urmare declarării recursului. Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale
regulii non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titular al recusului este procurorul.
Astfel, potrivit art.3858 alin.(2), în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de
recurs nu poate agrava situaţia acestuia. Efectul extesiv al recursului are o reglementare specială şi
autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin
aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs
examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care
acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea recursului mai poate fi
provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857 alin.(2), procuroul, chiar după expirarea
termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât
59

60. acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
35) Efectul extensiv al apelului.
Art.373-instanta de apel examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile care nu au declarat
apel sau la care acesta nu se refera putand hotari si in privinta lor fara sa poata crea acestor parti o
situatie mai grea.. Efectul extensiv al apelului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind
incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup
procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.373, instanţa de apel examinează cauza prin
extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând
hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Faţă de dispoziţiile legii,
efectul extensiv funcţionează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate în proces sau care au
un inters comun cu apelantul. Extinderea apelului cu privire la aceste părţi este obligatorie. Trebuie
pricizat că, datorită caracterului său special şi accesoriu, extinderea apelului în condiţiile art.373
presupune existenţa unui apel declarat în mod legal. Astfel, dacă apelul inculpatului a fost găsit
nefondat iar apelurile celorlalţi inculpaţi au fost declarate tardiv, în mod legal instanţa de apel nu a
primit cererea primului inculpat de a se face în ceea ce priveşte, aplicarea art.373, referitor la
efectul extensiv al apelului
36) Efectul suspensiv şi efectul devolutiv ale apelului.
Art.370-apelul declarat in termen este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura penala
cat si in ceea ce priveste latura civila. Art.371-Instanta judeca apelul numai cu privire la persoana
care l-a declarat si la persoana care se refera declaratia de apel si numai in raport cu calitatea pe
care apelantul o are in proces. Efectul suspensiv -Potrivit art.370, apelul declarat în termen este
suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul în
care legea dispune altfel. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în hotărârea judecătorească
atacată cu apel nu pot fi puse în executare, consecinţele juridice ale unei astfel de hotărâri, în ceea
ce priveşte aplicarea lor fiind amânate. În doctrina procesual civilă se arată că însuşi termenul de
apel are un caracter suspensiv de executare, iar o dată formulată calea de atac cererea preia acest
efect. Considerăm că efectul suspensiv al termenului de apel se daorează faptului că, sub aspectul
naturii sale termenul de apel este dilatoriu, numai după expirarea sa hotărârea judecătorească
60

61. putând fi pusă în executare, dacă a rămas definitivă prin neapleare. Excepţiile de la regula potrivit
căreia efectul suspensiv al apelului declarat în termen se produce ope legis sunt prevăzute în
art.364 alin.(2) ( repunerea în termen) şi art.365 alin.(2) ( apelul peste termen), când suspendarea
hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanţei. Totodată, potrivit art.450 alin.(4), apelul declarat
împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare condiţionată, cu excepţia celui
declarat de procuror, nu este suspensiv de executare. Efectul devolutiv al apelului-Prin efectul
devolutiv al cererii de apel, instanţa de control judiciar capătă împutenicirea de a înfăputi o nouă
judecată asupra fondului, verificând cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.
Prin transmiterea cauzei de la “ judex a quo la judex ad quem”, devoluţiunea promovează o
verificare a modului cum s-a defăşurat judecata şi soluţionarea cauzei, fără desfiinţarea prealabilă a
hotărârii. Devoluţiunea poate fi integrală ( ex intgro ) sau paţială ( ex partibus ), după cum instanţa
de apel reexamninează toate aspectele ce au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă sau numai o
parte dintre ele. Apelul procurorului şi cel al inculpatului determină o devoluţiune integrală a cauzei,
atît sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, simpla declaraţie de apel a acestor
subiecţi procesuali obligând instanţa de apel să ia în considerare orice încălcare a legalităţii şi
temeiniciei hotărârii pronunţate şi să pornunţe o altă soluţie, corespunzătoare legii şi adevărului.
Întrucât devoluţiunea poate fi intergrală sau parţială, limitele efectului devolutiv al apelului sunt
stabilite de lege. Astfel, art.371 alin.(1) arată că instanţa judecă apelul numai cu privire la pesoana
care l-a declarat şi la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport de calitatea pe care o are
apelantul în proces. Pin urmare, în apelul declarat de procuror împotriva unui inculpat instanţa nu
va examina pricina decât cu privire la această persoană, şi nu cu privire la ceilalţi inculpaţi;
examinarea pricinii în privinţa lor se poate produce doar ca urmare a efectului extensiv, cu
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Potrivit art.371 alin.(2), în cadrul limitelor arătate la alin.(1)
(care vizează persoanele), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile
formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
37) Exercitarea acţiunii civile: dreptul de opţiune; exercitarea din oficiu; exercitarea la
instanţa civilă.
Exercitarea din oficiu-actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu cand persoana vatamata
este o institutie prevatuta de art.145 C. Penal. Institutia trebuie sa prezinte o situatie a pagubei.
Exercitarea actiunii la instanta civila-persoana vatamata care nu s-a constituit parte civila in
61

62. procesul penal poate introduce la instanta civila actiune pentru repararea pagubei. Este posibil ca
săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă urmările socialmente periculoase şi un prejudiciu
material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, caz în care infracţiunea este şi sursa unor
obligaţii civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cer să-i fie reparat prejudiciul cauzat
este acţiunea civilă. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere
inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept
penal cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să
atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului
penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase la
răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii contradictorii. Părţii vătămate i s-a
lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului civil. Acţiunea civilă poate
fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte
civilă. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: în natură, prin restituirea lucrului, prin
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a
unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în
care repararea în natură nu este cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri băneşti pentru
folosul de care a fost lipsită partea civilă. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în
contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii ale exercitării
acţiunii civile. Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite
cumulativ mai multe condiţii astfel: Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral.
Această condiţia înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată acţiunea civilă întrucât
unele infracţiuni (este vorba despre infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune de pericol:
pătrunderea fără drept în sediul unei instituţii publice), prin natura urmărilor lor nu pot genera
prejudicii materiale sau morale, şi astfel este exclusă exercitarea acţiunii civile. Între infracţiunea
săvârşită şi prejudiciu, să existe raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa
temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta. Prejudiciul să fie cert.
Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru repararea unui prejudiciu sigur,
atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este cert
când este constatat, fiind astfel actual. Şi prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când este
susceptibil de evaluare. Prejudiciul să nu fi fost reparat, condiţie cerută întrucât există posibilitatea
ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost
acoperit total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul. Însă, repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune, nu exclude de plin drept, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul
62

63. penal, întrucât există posibilitatea ca prejudiciul să nu fi fost acoperit integral, sau, dacă prejudiciul
a fost plătit, total sau parţial, de terţe persoane cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea
civilă poate fi exercitată în procesul penal în funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Să
existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu capacitatea
deplină de exerciţiu de a fi despăgubită, condiţie care se realizează prin actiunea civila. Persoana
fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin
exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara
procesului penal, la instanţa civilă. Pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune, trebuie să existe,
în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică, trebuie să existe,
atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea exercitării
acţiunii civile la o instanţă civilă. Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, nu poate fi vorba
de exercitarea dreptului de opţiune, întrucât persoana vătămată are numai posibilitatea exercitării
acţiunii civile la instanţa civilă. Dreptul de opţiune este irevocabil, în sensul că persoana fizică
prejudiciată material prin infracţiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu
o poate părăsi. Aceasta se explică, pe de o parte, prin necesitatea ca organele judiciare să
cunoască existenţa sau inexistenţa părţii civile în procesul penal pentru a o ajuta să-şi valorifice
drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu desfăşurarea procesului penal şi, pe de altă
parte, prin necesitatea stabilităţii distribuţiei procesuale în cauzele penale. În cazul în care
persoana prejudiciată material prin infracţiune părăseşte calea aleasă din cele două, ea pierde
definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune.
Există şi unele excepţii de la regula irevocabilităţii dreptului de opţiune, justificate prin faptul că, în
anumite situaţii, persoana prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii
civile pe calea procesuală, pentru care a optat iniţial. Părăsirea procesului penal poate avea loc şi
în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu poate fi vorba, în mod practic, de
abandonarea căii procesuale alese, deoarece, în mod obligatoriu, iniţial, acţiunea civilă a fost
pornită în procesul penal. Când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată în condiţiile
prevăzute de art. 239 Cod procedură penală şi respectiv 303 Cod procedură penală, partea civilă
nu este obligată să aştepte reluarea procesului penal, ea putând să se adreseze cu acţiunea civilă
instanţei civile, deci poate părăsi procesul penal, dar în caz de reluare a acestuia, acţiunea
introdusă în instanţa civilă se suspendă (art. 19 alin. 3 Cod procedură penală). Partea civilă poate
părăsi procesul penal, în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea
urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă . În situaţiile în care acţiunea
civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete de cerere şi dacă unele au fost
63

64. soluţionate de instanţa penală, acţiunea civilă, exercitată ulterior în faţa instanţei civile, va avea ca
obiect numai capetele de cerere nerezolvate de către instanţa penală. Există şi posibilitatea ca
persoana prejudiciată material prin infracţiune, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, să
părăsească această instanţă şi să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, când acţiunea
penală a fost pusă în mişcare ulterior pornirii acţiunii civile în faţa instanţei civile (persoana
prejudiciată nu avea posibilitatea de a opta pentru calea penală sau calea civilă, singura posibilitate
fiind introducerea acţiunii civile la instanţa civilă, acţiunea penală nefiind pusă în mişcare în cadrul
procesului penal şi când procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale
sau scoaterea de sub urmărire penală. Revenirea persoanei vătămate în procesul penal nu este
obligatorie, cel interesat având posibilitatea să exercite în continuare acţiunea civilă în faţa instanţei
civile, cu precizarea că aceasta se suspendă până la soluţionarea cauzei penale. Persoana
vătămată, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, nu poate să părăsească această
instanţă dacă s-a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim Cod procedură penală).
Această dispoziţie a legii se explică prin necesitatea evitării pronunţării unor soluţii contrare de către
instanţe diferite, cu privire la aceeaşi problemă supusă rezolvării lor.
38) Expertizele – mijloace de probă în procesul penal.
Art. 116. - Cand pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii adevarului,
sunt necesare cunostintele unui expert, organul de urmarire penala ori instanta de judecata
dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize. Efectuarea unei expertize psihiatrice
este obligatorie in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, precum si atunci cand organul de
urmarire penala sau instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau
inculpatului.
39) Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (în fata instanţei de judecată).
Art.335-Daca in cursul judecatii se descopera in sarcina inculpatului date cu privire si la alte acte
materiale care intra in continutul infractiunii pentru care a fost trimis in judecata instanta prin
incheiere extinde actiunea penala cu privire si la aceste acte si procedeaza fie la judecarea
infractiunii in intregul ei, fie retrimite cauza la procuror. Daca cu privire la unele din actele care intra
in continutul aceleiasi infractiuni s-a pronuntat anterior o hotarare definitiva, instanta reuneste cauza
cu aceea in care s-a dat hotararea definitiva, pronuntand o noua hotarare in raport cu toate actele
64

65. care intra in continutul infractiunii si desfiinteaza hotararea anterioara. Instanta este obligata, daca
retine cauza spre judecata, sa puna in discutie actele cu privire la care s-a dispus extinderea.
Acţiunea penală poate fi extinsă şi în privina altor acte materiale, descoperite în cursul judecăţii,
însă aceste alte acte materiale noi nu au autonomie infracţională, ele integrându-se în mod obiectiv
în elementul material al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Potrivit art.335
alin.(1), când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire al alte acte
materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, prin
încheire, extinde acţiunea penală cu privire la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea
infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei la procuror în vederea compeltării urmăririi penale.
Faţă de obeictul judecăţii stabilit în actul de sesizare iniţial, într-o asemenea situaţie, instanţa se
sesizează di oficiu cu judecarea actelor materiale noi; fiind atributul exclusiv al instanţei de
judecată, acesta trebuie întotdeauna să dea o încheiere de extindere a acţiunii penale. Dacă
instanţa reţine cauza spre judecată, este obligat să pună în discuţie actele cu privire la care s-a
dispus extinderea, făcând aplicaţia, în ce priveşte încadrarea juridică, dacă este necesar, şi a
dispoziţiilor art.34. Potrivit art.335 alin.(2), dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instnaţ reuneşte cauza cu aceea în
care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în
conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. Acestă procedură excepţională de
desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi aplicată numai de către instanţa care a
judecat în fond cauzele reunite. Pentru a nu fi încălcat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat
( art.10 lit.j), nu este suficientă trimiterea în judecată pentru noile acte de urmărire, ci trebuie ca
existenţa acestor acte materiale noi să fie reţinută de către instanţa de judecată, modificându-se
astfel obiectul judecăţi Dacă instanţa care a extins prin încheiere acţiunea penală şi cu privire la alte
acte materiale a judecat infracţiunea în întregul ei fără a observa că unele acte materiale se
pronunţase deja o hotărâre anterioară definitivă, soluţia care se impune este casarea hotărârii cu
trimitere spre rejudecare pentru a se ţine cont şi de dispoziţiile art.335 alin.(2). De asemenea,
casarea hotărârii se impune şi în situaţia în care instanţa a dispus extinderea acţiunii penale şi reuni
real cauzelor conform art.335 alin.(2), fără a se observa că hotărârea anterioară de condamnare s-
a pronunţat nu pentru unele din actele materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru
care a fost trimis ulterioa în judecată, ci pentru o altă infracţiune concurent.
40) Extinderea procesului penal pentru alte fapte şi pentru alte persoane.
65

66. Extinderea procesului penal pentru alte fapte-art.336-cand in cursul judecatii se descopera in
sarcina inculpatului date cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala avand
legatura cu infractiunea pentru care este trimis in judecata procurorul poate cere extinderea
procesului penala si la acea fapta. Extinderea procesului penal si pentru alte persoane-art.337-daca
in cursul procesului penal se descopera date cu privire la participarea altei persoane la fapta
prevazuta de legea penala pusa in sarcina inculpatului sau date cu privire la savarsirea unei fapte
penale de catre o alta persoana dar in legatura cu fapta inculpatului, procurorul poate cere
extinderea actiunii penale cu privire la acea persoana. Este posibil ca in cursul judecatii instanta sa
descopere in sarcinile inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte prevazute de legea
penala, avand legatura cu infractiunea pentru care a fost trimis in judecata situatie in care
procurorul poate cere extinderea procesului penal in rem. In acest sens distingem doua situatii:
daca procurorul declara ca pune in miscare actiunea penala, instanta, atunci cand gaseste cererea
intemeiata, procedeaza la extinderea procesului penal si la judecarea cauzei si cu privire la fapta
descoperita; daca procurorul declara ca nu pune in miscare actiunea penala, instanta sesizeaza
prin incheiere organul de urmarire penala competent pentru efectuarea de cercetari cu privire la
fapta descoperita. Daca procurorul nu participa la judecata si sunt intrunite conditiile pentru
extinderea procesului penal pentru noi fapte, instanta din oficiu extinde procesul penal si
procedeaza la judecarea cauzei in intregul ei sau, dupa caz, sesizeaza, prin incheiere, organul de
urmarire penala competent cu privire la fapta descoperita. In cursul judecatii, cand se descopera
date referitoare cu privire la participarea si a unei altei persoane la savarsirea unei fapte decat cea
trimisa in judecata sau date cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre o
alta persoana, dar in legatura cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului
penal cu privire la acea persoana. Procedura de extindere a procesului penal la alte persoane este
similara celei de extindere a procesului penal la alte fapte, instanta facand aplicarea dispozitiilor art.
336. Si in acest caz rezulta ca initiativa de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane
revine procurorului, in caz contrar instanta este obligata sa solutioneze cauza in limitele in care a
fost investita prin rechizitoriu si nu are posibilitatea sa restitue cauza organului de urmarire penala.
41) Fapte similare, auxiliare şi negative; fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite.
42) Felurile hotărârilor judecătoreşti.
Art.311-hotararea prin care cauza este solutionata de prima instanta de judecata sau prin care
aceasta se dezinvesteste fara a solutiona cauza se numeste sentinta. Hotararea prin care instanta
se pronunta asupra apelului, recursului, recursului in anulare, recursului in interesul legii si
66

67. hotararea pronuntata de instanta de recurs in rejudecare se numeste decizie. Toate celelate
hotarari se numesc incheieri. Hotărârile primei instanţe rămân definitive: La data pronunţării, când
hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului. La data expirării termenului de apel: când nu s-
a declarat apel înn termen; când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii
apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel. La data expirării termenului
de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins: când nu s-a declarat
recurs în termen; când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii
recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de recurs. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat
împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4. Hotărârile instanţei de apel-Hotărârile instanţei de apel
rămân definitive şi irevocabile : La data expirării termenului de recurs: când apelul a fost admis fără
trimitere spre rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen; când recursul declarat împotriva
hotărârii menţionate la lit. a) a fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii recursului declarat
împotriva hotărârii menţionate la lit. a) dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
recurs. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii
menţionate la lit. a). Hotărârile instanţei de recurs-Hotărârile instanţei de recurs rămân definitive ( şi
irevocabile) la data pronunţării acestora când: recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa
instanţei de recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după
admiterea recursului; cuprinde obligarea la plata cheltuielilor juduciare, în cazul respingerii
recursului.
43) Garantarea dreptului de apărare – principiu fundamental al dreptului penal (analiza
detaliată).
Art.6-dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul
procesului penal. In cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor
deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile legii si sa administreze probele in aparare.
Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre fapta pentru care
este invinuit, incadrarea juridica si sa-i asigure posibilitatea apararii. Orice parte are dreptul sa fie
asistata de aparator. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat,
inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnandu-se
aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile prevazute de lege, organele
judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau
inculpatului, daca acesta nu are aparator ales. Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante
67

68. componente ale dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura
personal apararea si de obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele
care sunt in favoarea partilor, iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in
Legea nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui drept
fundamental. Considerata ca o activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile
persoanei care isi apara drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma
asigura in cadrul procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe
care o apara, prin mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in
procesul penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru
promovarea si apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul
penal. Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin acordarea de
consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz, reprezentarea
juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de urmarire penala si de
notariat, precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale
acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau straina, redactarea de acte
juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a datei actelor, precum si orice
mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii. Din continutul art.6 alin.4 si
art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca orice parte are dreptul sa fie asistata
de aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este facultativa, in sensul ca
partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator.Tinand cont de toate aceste consideratii se
poate spune ca asistenta juridica este facultativa. Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a
inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al
judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori
ca si faza judecatii, sub aspectul garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta
juridica a invinuitului sau inculpatului. Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea
organelor judiciare de a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In
anumite cazuri prevazute de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care,
datorita situatiilor in care se gasesc, nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este
facultativ, ci devine o conditie legala necesara pentru normala desfasurare a procesului penal,
asistenta juridica devenind obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie
de dreptul de a fi asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din
oficiu. Prevederile legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt
68

69. conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se
sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea
nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin
instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale,
asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este minor,
militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de
invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori cand este
arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta juridica este
obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai
mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea. De
asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta asistenta juridica obligatorie si in
cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4
C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un
aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea
acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului
desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui ales, facand totodata precizarea ca, daca la
judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6
C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca asistenta juridica nu este obligatorie numai
pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3 C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din
anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea
face singura apararea, dispune din oficiu sau la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui
aparator. Pentru a da suport deplin si consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o
consolidare esentiala a drepturilor aparatorului in cazul procesului penal cu efecte directe asupra
drepturilor si intereselor invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua
reglementare realizeaza si cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in
cursul judecatii. Potrivit dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul
invinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa
formuleze cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de
urmarire penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii
actului. Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta
aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului este
prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar actul este
69

70. semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod exceptional,
cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea organului de cercetare
penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat
cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu aparatorul nu
poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea
materialului de urmarire penala aceasta este obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange,
potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale nu au fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica
este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa
luarea de contact dintre inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege,
procurorul este obligat sa rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172
alin.7 C.pr.pen., aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale
acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau
desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru
nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate sesiza
conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza
art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii
pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii,
precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu profesia sau in afara acesteia, care sunt de
natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si
parchetele Ministerului Public sunt obligate sa inainteze consiliului baroului orice actiune de
urmarire penala sau de judecata pornita impotriva unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii
vatamate, al partii civile si al partii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri si de a
depune memorii. De asemenea, are dreptul sa asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire
penala: ascultarea partii pe care o apara, cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea
duratei arestarii, iar la efectuarea altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de
urmarire penala. In cursul judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173
alin.1 si 2 C.pr.pen.). Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele
partii, fiind legat sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul
ca este chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.
44) Hotărârile penale supuse apelului. Titularii apelului.
70

71. Art. 361. - Sentintele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a) sentintele pronuntate de
judecatorii privind infractiunile mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a); b) sentintele pronuntate de
tribunalele militare privind infractiunile mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a) si infractiunile contra
ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani; c)
sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele pronuntate de sectia
penala si sectia militara ale Curtii Supreme de Justitie; e) sentintele de dezinvestire. Incheierile date
in prima instanta pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul. Apelul declarat impotriva sentintei se
socoteste facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost date dupa pronuntarea sentintei.
Art. 362. - Pot face apel: a) procurorul, in ce priveste latura penala si latura civila; b) inculpatul, in ce
priveste latura penala si latura civila. Impotriva sentintei de achitare sau de incetare a procesului
penal, inculpatul poate declara apel si in ce priveste temeiurile achitarii sau incetarii procesului
penal; c) partea vatamata, in cauzele in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea
prealabila, dar numai in ce priveste latura penala; d) partea civila si partea responsabila civilmente,
in ce priveste latura civila; e) martorul, expertul, interpretul si aparatorul, cu privire la cheltuielile
judiciare cuvenite acestora; f) orice persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o
masura sau printr-un act al instantei. Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevazute la lit. b)-f)
si de catre reprezentantul legal, de catre aparator, iar pentru inculpat, si de catre sotul acestuia.
Art.361 stabileşte regula potrivit căreia pot fi atacate cu apel sentinţele, ca hotărâri judecătoreşti
pronunţate în instanţă. Întrucât, potrivit naturii şi funcţionării sale, apelul presupune o nouă judecată
în fond asupra tuturor asupra chestiunilor de fapt şi de drept, şi văzând dispoziţiile tuturor
alineatelor art.361, nu toate sentinţele sunt supuse apelului; astfel, numai sentinţele prin care cauza
este rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă pot fi atacate cu apel. Faţă de formularea
generală a art.361 şi având în vedere modul în care sunt definite sentinţele în art.311, sunt supuse
apelului şi unele sentinţe pronunţate în cadrul căilor extraordinare de atac ( este cazul contestaţiei
în anulare bazată pe ultima ipoteză -–art.386 lit.d), al revizuirii - art.407 ), în legătură cu punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti, precum şi în cazul anumitor proceduri speciale. Excepţiile de
la regula că toate sentinţele pot fi atacate cu apel sunt reglementate de art.361 alin.(1) lit.a) –e) ; nu
sunt supuse apelului, ci numai recursului: sentinţele pronunţate de judecători privind infracţiunile
menţionate în art.279 alin.(2) lit.a; sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile
menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de
lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea
71

72. Militară de Apel; sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
sentinţele de dezînvestire. Potrivit art.361 alin.(2) şi (3), încheierile dată în primă instanţă pot fi
atacate cu apel numai odată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcută şi
împotriva încheierilor, fie că acestea au fost date înainte de pronunţarea sentinţei ( bunăoară
încheierile prin care s-au admis sau s-au respins cererile privind administrarea de probe, încheierile
prin care s-au admis sau respins excepţiile invocate ), fie că au fost date după pronunţarea sentinţei
( spre exemplu, încheierea de îndreptare a unei erori materiale evidente din cuprinsul hotărârii ).
Uneori legea prevede expres că anumite încheieri nu sunt apelabile. Astfel, potrivit art.52 alin.(6),
încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea, ca şi cea prin care s-a admis recuzarea, nu
sunt supuse nici unei căi de atac.
45) Hotărârile penale supuse recursului.
Art. 3851. - Pot fi atacate cu recurs: a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazul infractiunilor
mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a), precum si in alte cazuri prevazute de lege; b) sentintele
pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a) si al
infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel
mult 2 ani; c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele
pronuntate de sectia penala si sectia militara ale Curtii Supreme de Justitie; e) deciziile pronuntate,
ca instante de apel, de tribunalele judetene, tribunalele militare teritoriale, curtile de apel si Curtea
Militara de Apel, cu exceptia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Incheierile pot fi
atacate cu recurs numai o data cu sentinta sau decizia recurata, cu exceptia cazurilor cand, potrivit
legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul declarat impotriva sentintei sau deciziei se socoteste
facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost date dupa pronuntarea hotararii. Nu pot fi
atacate cu recurs sentintele in privinta carora persoanele prevazute in art. 362 nu au folosit calea
apelului ori cand apelul a fost retras, daca legea prevede aceasta cale de atac. În funcţie de
activitatea procesuală pe care o declanşează (corespunzător celui de-al treilea sau celui de-al
doilea grad de jurisdicţie ), recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor pronunţate de către
instanţele de apel sau direct împotriva hotărârilor pronunaţate în primă instanţă şi care nu pot fi
atacate cu apel. În mod excepţional, potrivit art.27 din Legea nr.56/1993, recursul ordinar judecat
de către fosta Curte Supremă de Justiţie poate privi şi hotărârile nedefinitive sau actele
judecătoreşti de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt
72

73. în faţa curţilor de apel ( spre exemplu, sentinţa prin care curtea de apel îşi declină competenţa să
rezolve cauza ). Sentinţele-Potrivit art.385 pot fi atacate cu recurs, atât în ce priveşte latura penală,
cât şi în ce priveşte latura civilă: sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor
menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) ( pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a părţii vătămate adresată direct instanţei de judecată ), precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege (cum sunt sentinţele de dezînvestire prevăzute de art.332 alin.3 ); sentinţele
pronunţate de tribunalele militare în cadrul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi al
infracţinuilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani; sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Miliatră de Apel; sentinţele pronunţate
de secţia penală a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie. Per a contrario, nu sunt supuse recursului:
sentinţele care sunt susceptibile de apel. Aceasta înseamnă că nu se poate recurge la o cale de
atac trecând sau sărind peste o alta ( omisso medio ) care legal are prioritate ; sentinţa de declinare
de competenţă ( art.42). Deciziile-Conform art.385 alin.(1) lit.c), pot fi atacate cu recurs deciziile
pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, de tribunalele militare teritoriale, curţi de apel şi
Curtea Miliatră de Apel. Deciziile recurabile avute în vedere de textul menţionat, întrucât legea nu
distinge, sunt atât deciziile prin care se soluţionează, cauza în fond în apel, cât şi deciziile prin care
se soluţionează în apel orice incident procesual legat de alte etape ale procesului penal. Astfel, pot
fi atcate cu recurs, în cadrul punerii în executare a hotărârilor penale, deciziile instanţei de apel
pronunţate în cazul cererii de amânare sau întrerupere a executării pedepsei sau în cazul cererii
sau propunerii de liberare condiţionată; în cadrul căilor extraordinare de atac sunt supuse recursului
deciziile date în apel în cadrul revizuirii ( art.407 ); în cadrul procedurilor speciale pot fi atacate cu
recurs deciziile pronunaţate de instanţele de apel în rezolvarea cererii de abilitare ( art.501 ). Nu pot
fi atacate cu recurs următoarele decizii: deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea
cauzelor; deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, atunci când apelul a fost declarat;
deciziile instanţei de recurs; deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;
deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare, de competenţa instanţei de recurs: deciziile prin
care au fost soluţioante conflictele de competenţă. Încheierile-Art.3851 alin.(2) stabileşte regula
conform căreia încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată.
Pentru a declanşa judecata în recurs împotriva încheierilor nu este nevoie de o cerere separată,
recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei socotindu-se făcut şi împotriva încheierilor, fie că
au fost date în timpul judecăţii, fie că au fost date după pronunţarea hotărârii (cum este, spre
exemplu, încheierea de înlăturare a unei omisiuni vădite sau de îndreptare a unei erori materiale
strecurate în cuprinsul hotărârii). Excepţia de la regula amintită mai sus reţinută în mod expres în
73

74. partea finală a art.3851 alin.(2), unde se arată că, atunci când legea îngăduie, anumite încheieri se
pot ataca separat cu recurs. Astfel, sunt asemenea încheireri: încheierea prin care s-a respins
cererea de recuzare ( art.52 alin.final ); încheierea prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea
sau încetarea de drept a măsurilor preventive; încheierea prin care s-a soluţionat cererea de
prelungire a arestării preventive (art.159 alin.7 ); încheierea prin care s-a soluţionat cererea de
liberare provizorie pe cauţiune sau sub control judiciar ( art.1609 ); închierea prin care s-a confirmat
măsura provizorie a internării medicale art.162 alin.ultim ); încheierea prin care s-a soluţionat
plângerea împotriva măsurilor asigurătorii şi a restituirii lucruilor luate de prima instanţă sau modului
lor de aducere la îndeplinire ( art.168, 169 ); încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă
instanţă ( art.303 ). Pentru aceste încheieri, întrucât privesc îndeosebi starea de libertate a
inculpatului, precum şi anumite constrângeri cu privire la bunurile sale, legea prevede în mod
expres că recursul se declară separat şi să judece imediat înainte de pronunţarea sentinţei sau
deciziei. Potrivit art.3853 alin.(2) care trimite la art.363 alin.(4), încheierile prin care s-a dispus
asupra cheltuielilor de judecată ce se cuvin martorului, expertului, interpretului sau apărătorului se
atacă separat cu rescurs care se judecă după soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul
a fost suspendat. Există anumite încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, precum: încheierea prin
care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea ( art.52 alin.6) exclude orice cale
de atac împotriva acestor încheieri, nu numai recursul sau încheierile date în cauzele penale în
care s-au dat sentinţe susceptibile de a fi atacate cu apel.
46) Hotărârile supuse revizuirii: caracteristicile acestora, limitele în care poate fi exercitata
revizuirea.
Sunt supuse revizuirii hotararile penale definitive atat in ceea ce priveste latura penala cat si in
ceea ce priveste latura civila. Puteţi exercita această cale de atac doar împotriva unei hotărâri
judecătoreşti definitive în apel sau prin neapelare, precum şi împotriva unei hotărâri judecătoreşti
date de instanţa de recurs, atunci când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii chiar dacă
împotriva hotărârii nu aţi declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel; să fie o hotărâre
definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o hotărâre pronunţată de
instanţa de recurs; să evoce fondul. Ce se înţelege prin a evoca fondul: Înseamnă că instanţa
învestită cu cererea de chemare în judecată a analizat probele administrate , raporturile dintre părţi
şi a pronunţat o hotărâre. Această condiţie trebuie să fie îndeplinită de orice hotărâre
74

75. judecătorească supusă revizuirii.
47) Incompatibilitatea judecătorilor, a procurorului, grefierului şi organului de cercetare
penala.
Rudenia intre judecatori-judecatorii care sunt soti sau rude apropiate nu pot face parte din acelasi
complet de judecata. Judecator care s-a pronuntat anterior-judecatorul care a luat parte la
solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea acelei cauze intr-o instanta superiora.
Nu mai poate partcipa la judecare judecatorul care anterior si-a exprimat parerea cu privire la
solutionarea cauzei. Judecatorul este de asemenea incompatibil de a judeca daca: a pus in miscare
actiunea penala, a emis mandat de arestare in calitate de procuror; a fost reprezentant sau
aparator al vreuneia din parti; a fost expert sau martor, exista indicii ca ar avea interese in
solutionarea cauzei. Aceste dispozitii se aplica si procurorului, grefierului, organului de cercetare
penala. Procurorul care a participat ca judecator la judecarea cauzei nu poate pune concluzii in
instanta superioara. Persoana care a efectuat urmarirea penala este incompatibila sa procedeze la
refacerea sau completarea acesteia daca refacerea sau completarea a fost dispusa de instanta.
Incompatibiliatea este reglementată în art.46-49 şi 54 C.proc.pen. Din analiza acestor articole
rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect
oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe rolul organelor judiciare. Cel declarat incompatibil
nu poate defăşura activităţi procesuale, datorită unor situaţii precesuale care fac să planeze asupra
subiectului oficial anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea
cauzei în care este implicat. Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude
apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de incompatibilitate
prevăzut de art.46 este menit să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare, în cazul
în care judecătorii care alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi sau rude apropiate. Judecătorul care a
luat parte la soluţionarea unei cauze penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze
într-o instanţă superioare sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel
sau după casare cu trimitere în recurs ( art.47 alin.1 ). Trebuie făcută precizarea că acest caz de
incompatibilitate poate fi invocat numai dacă judecătorul care a făcut parte din complet s-a
pronunţat în fond asupra aceleiaşi cauze, adică a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a
vinovăţiei. În aceste situaţii, se consideră că judecătorul care şi-a spus punctul de vedere, ca
membru al completului de judecată, nu-l va modifica ulterior. Starea de incompatibilitate priveşte pe
judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză.
75

76. Părerea trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauza respectivă, adică să vizeze
fondul cauzei. Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat dacă părerea anterioară soluţionării
cauzei a fost exprimată în afara procesului penal, ocazional, sau în cadrul procesului penal, în alte
ipoteze decât cele prevăzute în art.47 alin.(1) Potrivit art.48, judecătorul este, de asemena,
incompatibil, dacă în cauza respectivă: a pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în
judecată sau a pus concluzii în fond în calitate de procuror, la instanţa de judecată sau a emis
mandatul de arestare prevenitvă în cursul urmăririi penale. La instituirea acestui caz de
incompatibilitate s-a avut în vedere faptul că luarea acestor măsuri de către procuror sugerează
crearea unei opinii cu privire la soluţionarea cauzei. Deşi de natură contencioasă, procedura de
dispunere a arestării preventive şi a emiterii mandatului de arestare, aşa cum a fost ea
reglementată prin O.U.G. nr.109/2003, nu este per se o activitate de judecată, însă, prin implicaţiile
sale procesuale şi prin antamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strâns
legate de fondul cauzei, creează o stare de incompatibilitate pentru judecătorul care ar fi chemat să
rezolve ambele chestiuni. De asemenea, este incompatibil judecătorul care a fost reprezentant sau
apărător al vreuneia dintre părţi. Se are în vedere faptul că poziţia anterioară, de reprezentant sau
apărător, ar genera suspiciuni cu privire la obiecţiunile judecătorului. În aceeaşi situaţie să află şi
judecătorul care a fost expert sau martor. S-a avut în vedere faptul că expertul, cât şi martorul şi-au
exprimat punctul de vedere în cuprinsul expertizei întocmite sau al declaraţiei date. Totodată,
legiuitorul a dorit să înlăture situaţiile în care aprecierea mijloacelor de probă într-o anumită cauză
penală să se realizeze de cel care le-a furnizat. Incompatibilitatea va fi reţinută ori de câte ori există
împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată.
Având în vedere formularea generică din text, atât împrejurările, cât şi formele pe care le-a putea
avea interesul pot căpăta cele mai diverse modalităţi. Totodată, se poate constata că intersul este
direct sau indirect, ori matrial sau sub o altă formă. Incopatiblitatea procurorului, magistratului
asistent si a organului de cercetare penală. În cuprinsul art.49 alin.(1) se arată că dispoziţiile art.46
se aplică procurorului, magistratului asistent, precum şi grefierului de şedinţă, când cauza de
incompatibilitate există între ei sau între ei şi unul dintre membrii completului de judecată. Prin
urmare, potrivit acestor prevederi, procurorii, magistraţii asistenţi şi grefierii de şedinţă care sunt soţi
sau rude nu pot intra în compunerea aceleiaşi instanţe. Aceeaşi regulă se aplică procurorilor şi
judecătorilor care sunt soţi sau rude apropiate, precum şi judecătorilor şi grefierilor de şedinţă.
Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.48 lit.b), c), d) se aplică
procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului asistent şi grefierului de
şedinţă ( art.49 alin.2 ). Aşadar, sunt incompatibili procurorul, persoana care efectuează cercetarea
76

77. penală, magistratul asitent şi grefierul de şedinţă dacă a fost apărător sau reprezentant al vreuneia
dintre părţi. Sunt incompatibili procurorul, magistratul asitent, organul de cercetare penală şi
grefierul de şedinţă, dacă în cauza respectivă a fost expert sau martor. De asemenea, sunt
incompatibili procurorul, magistratul asistent, organul de cerectare penală şi grefierul de şedinţă,
dacă există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă el, soţul sau o rudă
apropiată. În conformitate cu dispoziţiile art.49 alin.(2) şi (3), procurorul care a participat ca
judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel
sau recurs. Potrivit dispoziţiilor art.49 alin(4), persoana care a efectuat urmărirea penală este
incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau
refacerea este dispusă de către instanţă. Incompatibilitatea expertului şi interpretului. Articolul 54
alin.(1) prevede că dispoziţiile art.48 se aplică, în mod corespunzător, expertului şi interpretului. De
asemenea, legea stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert sau interpret cu acea de martor în
aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are calitatea de martori ( art.54 alin.2 teza a II- a ).
Raţiunea acestei reglementări constă în faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai persoane
care au cunoştiinţă de fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului, pe când
expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte acestă calitate, în condiţiile legii.
Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de
recuzare ( art.54 alin.ultim ).
48) Inculpatul – parte în procesul penal; drepturi şi obligaţii.
Art.23-persoana impotriva careia s-a pus in miscare actinuea penala se numeste inculpat. Este
partea impotriva careia se rasfrange atat actiunea penala, cat si actiunea civila, daca este cazul. De
asemenea, este partea fata de care s-a pus in miscare actiu-nea penala (s-a formulat invinuirea
sau acuzarea in procesul penal). Curtea Constitutionala a stabilit ca art. 23, C.pr.pen. nu reprezinta
o incalcare a prezumtiei de nevinovatie, care nu inceteaza sa functioneze atata timp cat actiunea
penala se afla in desfasurare. Calitatea de inculpat reprezinta rezultatul trecerii, in mod succesiv, a
unei persoane suspectate de comiterea unei infractiuni, in anumite stadii corespunzatoare calitatii
succesive, pe care o dobandeste pe parcursul derularii procedurilor. Aceste calitati sunt: Calitatea
de faptuitor-Faptuitorul este persoana fata de care nu s-a inceput urmarirea penala, fiind doar o
persoana cu privire la care exista doar banuiala comiterii unei infractiuni, atata timp cat nu s-a
efectuat nici un act de procedura. Calitatea de faptuitor intervi-ne doar in asa-numita etapa a actelor
premergatoare, cand se efectueaza investigatii pentru descoperirea infractiunilor precum si pentru
77

78. descoperirea, prinderea si identi-ficarea persoanelor suspecte. Faptuitorul nu este subiect de
drepturi si obligatii procesuale, el nu are nici un drept si nici o obligatie, el nu poate fi citat, el poate
fi doar chemat in fata unui organ judiciar penal. Neprezentarea lui nu poate fi sanctionata. El nu are
dreptul la un aparator decat intr-o singura situatie: atunci cand este ascultat. Impotriva lui nu pot fi
luate masuri procesuale. Calitatea de invinuit-Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput
urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si obligatii procesuale. Nu este parte in procesul penal,
de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el are drepturi si
obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului penal, adica
marcheaza nasterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a
drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a actiunii penale. Din acest moment pot fi
administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul de
cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de catre
judecator, in anumite con-ditii, pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o conditie
sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat. Calitatea de inculpat-Inculpatul este,
spre deosebire de invinuit, parte in proces, cu absolut toate con-secintele legate de aceasta
calitate, avand drepturi si obligatii procesuale depline. Calitatea de inculpat marcheaza inceputul
procesului penal. Aceasta calitate se dobandeste prin punerea in miscare a actiunii penale, care
insemna formularea invi-nuirii sau acuzarii impotriva unei persoane, cu privire la comiterea unei
infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare prevazut de lege. Titularii actiunii
penale sunt: Ministerul Public - Este titularul principal si poate pune in miscare actiunea penala fie
in cursul urmaririi penale, fie la sfarsitul urmaririi penale. In functie de modalitatea de punere in
miscare a actiunii penale exista: a) Urmarirea penala cu actiunea penala pusa in miscare, situatie in
care actiunea penala se pune in miscare in cursul urmaririi penale, prin ordonanta. b) Urmarirea
penala fara actiunea penala pusa in miscare, situatie in care actiu-nea penala se pune in miscare la
sfarsitul urmaririi penale, prin rechizitoriu. La baza acestor reglementari sta regula dupa care nici o
persoana nu poate sta in fata unei instante penale decat daca are calitatea de inculpat. In mod
exceptional, Ministerul Public poate dispune punerea in miscare a actiunii penale si in cursul
judecatii, in caz de extindere a procesului penal pentru alte fapte si, respectiv, pentru alte persoane.
In aceasta situatie, procurorul de sedinta pune in miscare actiunea penala printr-o declaratie
verbala in fata instantei, care se consemneaza in incheierea de sedinta; Persoana vatamata -;
Pune in miscare actiunea penala prin plangerea preala-bila, in cazul in care plangerea prealabila se
adreseaza direct instantei de judecata, conform art. 279 (2), lit. a), C.pr.pen. Calitatea de inculpat
78

79. se dobandeste din mo-mentul inregistarii plangerii peralabile la registratura instantei. In doctrina a
fost exprimat si punctul de vedere contrar, dupa care calitatea de inculpat s-a dobandit prin
emiterea citatiei sau prin incheiere la primul termen de judecata (prof. G. Mateut nu este de acord
cu acest punct de vedere); Instanta de judecata - Instanta penala se poate autosesiza, dispunand
punerea in miscare a actiunii penale in mod exceptional, in caz de extindere a procesului penal
pentru alte fapte, nu si pentru alte persoane, daca procurorul lipseste de la sedinta de judecata,
situatie in care participarea lui nu este obligatorie potrivit legii. In aceasta ipoteza instanta penala
dispune punerea in miscare a actiunii penale prin incheiere de sedinta, prin care extinde procesul
penal, daca din actele de cercetare judecatoresti rezulta fapte noi. In aceasta situatie instanta
cumuleaza functia de juris-dictie cu cea de acuzare, ceea ce reprezinta o vadita incalcare a
principiului separa-tiei functiilor judiciare; Parlamentul Romaniei - Dispune, prin hotarare, punerea
sub acuzare, in cazul presedintelui Romaniei, pentru infractiunea de inalta tradare. Inculpatul, fiind
parte in proces, are dreptul sa participe la toate actele de procedura. Inculpatul poate participa in
mod nelimitat la actele de urmarire penala. Daca este arestat, inculpatul poate lua contact cu
aparatorul sau. In mod exceptional, in cursul urmaririi penale procurorul poate interzice acest
contact prin ordonanta motivata, pe o durata de cel mult 5 zile si numai daca interesele urmaririi
penale o cer. De la aceasta interdictie exista doua derogari, cand organul de urmarire penala este
obligat sa asigure contactul inculpatului arestat cu aparatorul sau: La prezentarea materialului de
urmarire penala; La prelungirea arestarii preventive; Din totalul drepturilor si obligatiilor procesuale
ale inculpatului se desprind doua esentiale: a) Dreptul inculpatului de a fi ascultat oricand; b)
Obligatia pentru organul judiciar penal (atat organul de urmarire penala, cat si instanta
judecatoreasca) de a garanta drepturile procesuale ale inculpatului in tot cursul procesului,
indeosebi dreptul la aparare ca drept fundamental; Punerea in miscare a actiunii penale este in
acest context cel mai important mo-ment al procesului pentru ca are semnificatia inceperii
procesului penal. De aceea, procedura este extrem de stricta, incepand cu propunerea organului de
cercetare pe-nala, materializata intr-un referat numit „Referat cu propunere de punere in mis-care a
actiunii penale” si care se inainteaza procurorului impreuna cu intregul do-sar al cauzei, dupa care
procurorul se pronunta prin ordonanta, daca admite cererea si dispune punerea in miscare a
actiunii penale. Din acel moment, pe de o parte, pro-curorul se pronunta asupra continuarii urmaririi
penale cu inculpatul, iar pe de alta parte, organul de cercetare penala, daca se efectueaza
cercetarea penala, cheama in fata sa pe inculpat si il asculta. Ascultarea este obligatorie. Daca se
ia si masura arestarii preventive de catre procuror, cu ocazia punerii in miscare a actiunii penale,
79

80. atunci ascultarea este obligatorie in prezenta aparatorului, sub sanctiunea nulitatii absolute. Situatia
cea mai frecvent intalnita in practica este aceea cand actiunea penala se pune in miscare doar la
sfarsitul urmaririi penale dato-rita importantei si gravitatii actului de inculpare. Legea nu prevede in
ce consta temeiul punerii in miscare a actiunii penale. Ea prevede doar ca punerea in miscare a
actiunii penale se poate dispune daca exista temeiuri. Pentru existenta temeiurilor trebuie sa existe
probe temeinice, nu orice fel de probe, ci probe serioase, probe care au forta juridica a celor care
stau la baza ares-tarii. Sub acest aspect se poate spune ca temeiurile de punere in miscare a
actiunii penale sunt indisolubil legate de cele ale arestarii. Aceasta rezulta din prevederile art. 334,
C.pr.pen. Atunci cand se face propunerea de punere in miscare a actiunii penale, procurorul trebuie
sa aprecieze daca sunt sau nu indeplinite conditiile ares-tarii preventive fata de inculpat.
49) Interceptările şi înregistrările audio sau video ca mijloace de probă.
Inregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivata a
procurorului desemnat de prim procurorul de la parchetul de pe langa Curtea de Apel, daca sunt
date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiunipentru care urmarirea
penala se face din oficiu pot servi ca proba daca din convorbirile inregistrate rezulta imprejurari utile
pentru aflarea adevarului. Autorizarea se da pe 30 zile si poate fi prelungita tot cu aceasta
perioada. Se intocmeste proces verbal privind inregistrarea iar convorbirea este redata in totalitate
in scris. La cerere inregistrarile pot fi supuse expertizei.
50) Introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată: condiţii; procedura de judecată.
Plangerea prealabila se adreseaza instantei de judecata daca faptuitorul este cunoscut si numai
pentru anumite infractiuni prevazute de codul penal. Plangerea trebuie introdusa in 2 luni perioada
de timp care curge din momentul cunoasterii faptuitorului. conditie de tragere la raspundere penala
in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de
introducerea unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, lipsa ei inlatura raspunderea
penala, iar pe plan procesual penal este o cauza care impiedica punerea in miscare sau exercitarea
actiunii penale Caractere: caracterul obligatoriu (ea devine obligatorie in conditiile prevazute de
lege, lipsa sau retragerea ei inlatura raspunderea penala); caracterul personal (titularul ei nu poate
fi numai persoana vatamata); caracterul indivizibil (produce efecte fata de toate persoanele
80

81. vatamate printr-o infractiune chiar daca plangerea s-a facut numai de una dintre victime, toti
participantii la infractiune raspund penal chiar daca plangerea prealabila s-a facut numai impotriva
unuia dintre ei); caracterul intransmisibil (avand caracter personal dreptul de exercitare nu se pot
transmite mostenitorilor). In C. proc. pen., partea speciala, este prevazuta procedura plangerii
prealabile. Legea prevede ca punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea
prealabila a perosanei vatamate, in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara
o astfel de plangere (ex. infractiunile de lovire). Plangerea prealabila se adreseaza, dupa caz,
instantei de judecata (lovirea sau alte violente), organelor de cercetare penala sau procurorului in
cazurile: vatamarea corporala, vatamarea corporala din culpa, violare de domiciliu, violarea
secretului corespondentei, violul in varianta simpla etc. Plangerea prealabila se introduce numai la
procurorul militar cand subiectul infractiunii este militar sau alt otgan competent daca acesta este
judecator, procuror, notar public etc. Titularii plangerii prealabile sunt: persoana vatamata, parintii
pentru minorul lipsit de capacitate sau cu capacitatea de exercitiu restansa etc. Plangerea trebuie
sa cuprinda datele si mentiunile prevazute de lege si trebuie introdusa organelor in drept, in termen
de 2 luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Termenul de introducere
are caracterul unui termen de prescriptie, supus intreruperii sau suspendarii potrivit art. 123 C. pen.
Ea poate fi introdusa peste termen numai daca se face dovada fortei majore sau a cazului fortuit.
Plangerea prealabila depusa dupa expirarea termenului legal are drept consecinta incetarea
urmaririi penale, in faza urmaririi penale si incetarea procesului penal, in faza judecatii. In caz de
infractiune flagranta, organul de urmarire penala este obligat sa constate fapta, chiar in lipsa
plangerii prealabile, apoi procedeaza potrivit legii. Plangerea prealabila va cuprinde date cu privire
la reclamant si faptuitor, obiectul (punerea in miscare a actiunii penale, plata de despagubiri civile si
cheltuieli judiciare), motivate in fapt si drept ale plangerii, probele prin care se sustine, data
depunerii si semnatura.
51) Începerea urmăririi penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale.
Organul de urmarire penala sesizat prin plangere, denunt sau se sesizeaza din oficiu dispune prin
rezolutie inceperea urmaririi penale cand din actul de sesizare nu rezulta vreunul din cazurile
prevazute in art.10 cu exceptia literei b. Dupa examinarea dosarului procurorul se pronunta asupra
punerii in miscare a actiunii penale. Procurorul pune in miscare actiunea penala prin ordonanta si
care trebuie sa cuprinda date despre inculpat, fapta si incadrarea juridica a faptei. Potrivit art.228,
81

82. organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art.221 dispune începerea
urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu
rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10,
cu excepţia celui de la lit.b) ind.1 şi, adăugăm noi, celui de la lit.i). În cazul arătat în art.10 lit.b)
ind.1, organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune
scoaterea de sub urmărire penală. Procurorul astfel sesizat dispune prin ordonanţă scoaterea de
sub urmărire penală şi înştiinţează despre acesta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea
iar când constată că nu este cazul să scoată de sub urmărire penală, restituie2 dosarul organului
de urmărire penală pentru continuarea cercetării penale. Actul prin care organul de urmărire penală
dispune începerea urmăririi penale este rezoluţia iar când se sesizează din oficiu încheie un
proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile
art.228 alin(3), atât rezoluţia, cât şi procesul-verbal de începere a urmăririi penale, emise de
organul de cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită
supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii
urmăririi. Dacă din cuprisul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după
primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celor de la lit.b) ind.1 şi i), organul de urmărire
penală înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de a nu de începe urmărirea penală.
Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin.(4), restituie actele organului
de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi
penale, acesta fiind obligat a continua efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, începe ori
continuă urmărirea penală, procedând la efectuarea acestora,potrivit legii, şi ţinând seama de
împrejurările speciale ale fiecărei cauze. În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o
confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează depre acesta persoana care a făcut sesizarea.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată,
potrivit art.278 ind.1 şi urm. Dacă ulterior se constată că nu există sau că a dispărut împrejurarea
pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procuroul infirmă rezoluţia şi
restituie actele organului de urmărire, dipunând începerea urmăririi penale. În art.229 se arată că
persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă
în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Potrivit art.234, dacă organul de cerecetare penală
consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest
sens, pe care le înaintează procurorului. Potrivit art.235, procurorul se pronunţă asupra punerii în
82

83. mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului Dacă procurorul este de acord cu propunerea,
pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. Ordonanaţa de punere în mişcare a acţiunii
penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, date cu privire la persoana
inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. Potrivit art.237 alin.(2),
dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare penală îl cheamă pe
inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi
obligaţiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară , organul de cercetare penală
va ţine seama, la fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările speciale
privind asitenţa juridică internaţională în materie penală. Organul de urmărie penală va continua
urmărirea penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, fără a-l asculta pe inculpat când
acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.
52) Înscrisurile ca mijloace de probă în procesul penal. Deosebirea de mijloacele materiale
de probă.
Inscrisul poate servi ca mijloc de proba in procesul penal daca in continutul sau se arata fapte sau
imprejurari care pot servi la aflarea adevarului. Definitie si clasificare Prin inscris se intelege
consemnarea de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport
material. Sensul juridic al termenului “inscris” nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita (cand se are
in vedere consemnarea, pe hartie, a unor date) ci desemneaza consemnarile facute pe hartie,
carton, lemn, banda magnetica. Inscrisurile sunt mijloace de proba demne de crezare datorita
insusirilor lor de a conserva in timp date, acte si fapte juridice, in comparatie de exemplu cu
memoria unui martor. Inscrisurile cunosc mai multe clasificari, dupa diferite criterii . Dupa scopul
urmarit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in preconstituite, cele intocmite special pentru a servi
ca probe; nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri Dupa efectul lor, inscrisurile intocmite sunt de
trei feluri : originare, sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi incheierea, modificarea sau
incetarea unui act juridic civil ;recognitive, sunt inscrisurile intocmite pentru a recunoaste existenta
altor inscrisuri care au fost distruse sau pierdute ; confirmative, sunt inscrisurile prin care se inlatura
anulabilitatea unui act juridic civil Dupa raporurile dintre ele, inscrisurile se impart in originale si
copii Dupa criteriul semnaturii, inscrisurile se deosebesc in semnate si nesemnate Specii de
inscrisuri : cele mai importante specii de inscrisuri sunt inscrisul autentic si cel sub semnatura
privata “ Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar
83

84. public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut. Principalele categorii de acte
autentice sunt inscrisurile autentice notariale, adica cele intocmite de notarul de stat ; hotararile
organelor jurisdictionale ( si hotararile judecatoresti) actele de stare civila . Puterea doveditoare
Stabilirea puterii doveditoare a inscrisului autentic implica facerea urmatoarelor distinctii mentiunile
ce reprezinta constatari personale ale agentului instrumentator , facute cu propriile simturi, fac
dovada deplina, ele neputand fi combatute decat prin procedura inscrierii in fals; mentiunile ce
privesc declaratiile partilor, facute in fata agentului instrumentator, dar a caror vericitate nu poate fi
fi verificate de acesta, fac dovada pana la proba contarie; mentiunile straine de obiectul inscrisului
pot avea valoarea inceputului de proba scrisa. Consecintele juridice ale inscrisului nul ca inscris
autentic Este necesara urmatoarea distinctie : cand forma autentica este ceruta de lege pentru
valabilitatea operatiunii juridice constatate, nulitatea inscrisului atrage insasi nulitatea actului juridic
pe care-l constata ; cand inscrisul autentic a fost intocmit doar pentru proba actului juridic, desi nul
ca inscris autentic, el poate valora ca inscris sub semnatura privata, daca sunt intrunite cerintele
art. 1172 Cod civil “ Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau necapacitatii
functionarului, sau din lipsa de de forme, este valabil ca semnatura privata, daca s-a iscalit de
partile contractante “. Este o aplicatie a ideii conversiunii actelor juridice. inscris sub semnatura
privata “ acel inscris care este semnat de cel ori cei de la care provine “ Din definitie rezulta ca
exista o singura conditie - cu caracter genaral - pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura
privata : semnatura autorului ori autorilor actului, inscrisului. Semnatura- In sensul de aici este
numai cea executata de mana autorului inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie,
“semnatura”: dactilografiata, litografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget. Nu se cere,
insa, ca semnatura sa cuprinda intregul nume al persoanei, fiind suficienta executarea semnaturii
obisnuite a persoanei. Din locul unde este asezata semnatura, trebuie sa rezulte ca autorul ei isi
insuseste intregul continut al inscrisului. Cand inscrisul provine de la doua ori de la mai multe
persoane, semnarea poate fi facuta concomitent ori succesiv, dupa imprejurari . Conditiile speciale
de valabilitate pentru anumite inscrisuri sub semnatura privata Conditia pluralitatii de exemplare
( numita si cerinta multiplului exemplar )-Art. 1179 din Codul Civil reglementeaza despre aceasta
cerinta : “ Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca
nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar . Este de ajuns un
singur exemplar pentru toate perosoanele care au acelasi interes. Fiecare exemplar trebuie sa
faca mentiune de numarul originalelor ce s-au facut. Cu toate acestea, lipsa de mentiune ca
originalele s-au facut in numar indoit, intreit si celelalte, nu poate fi opusa de acela care a executat
din partea-I conventia constatata prin act“. Conditia scrierii in intregime ori punerii formulei “ bun si
84

85. aprobat” inainte de semnare Despre aceasta conditie Codul Civil mentioneaza in art .1180 : “Actul
sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-I plati o suma de bani sau o catime
oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin de acesta,
inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele “ bun si aprobat “” aratand totdeauna in
litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca “Exceptie de la aceasta regula fac exceptie
comerciantii, industriaslii, plugarii, slugile, zilierii . Cand este diferenta intre suma scrisa in act si cea
care aeste aratat in bun, se prezuma ca obligatia este pentru suma mai mica, chiar daca actul si
bunul sunt scrise de acela care s-a obligat (doar daca se probeaza in care parte este greseala,
poate fi considerata suma mai mare de exemplu). Exista si dispozitii ce protejeaza pe cel care se
obliga ( in art. 1180 din Codul Civil ) fiind impiedicate semnaturile date in alb, pentru a nu da ocazia
detinatorilor de rea- credinta posibilitatea de a completa inscrisul altfel decat era intelegerea. Daca
inscrisul nu este scris in intregime de debitor, acesta trebuie sa specifice suma primita,
intrebuintand formula “ bun si aprobat ”Nerespectarea acestor prevederi cerute in art. 1180 din
Codul Civil are ca urmare aceea ca inscrisul este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu afecteaza
conventia ca act juridic ce poate fi dovedi prin alte mijloace de proba, chiar prin proba cu martori si
prezumtii, pentru ca, desi nul ca inscris, acesta contine totusi un inceput de proba scrisa . Conditia
ceruta testamentului olograf : sa fie scris, semnat si datat de mana testatorului.
53) Învinuitul: drepturi şi obligaţii; deosebirea de făptuitor şi de inculpat.
Persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala se numeste invinuit cat timp nu a fost pusa
in miscare actiunea penala impotriva sa. Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput urmarirea
penala, fiind subiect de drepturi si obligatii procesuale. Nu este parte in procesul penal, de aceea, in
compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el are drepturi si obligatii limitate.
Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului penal, adica marcheaza
nasterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a drepturilor si
obligatiilor de punere in miscare a actiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe si pot
fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul de cercetare penala pe o durata de
cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii,
pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea
calitatii superioare de inculpat.Calitatea de faptuitor-Faptuitorul este persoana fata de care nu s-a
inceput urmarirea penala, fiind doar o persoana cu privire la care exista doar banuiala comiterii unei
infractiuni, atata timp cat nu s-a efectuat nici un act de procedura. Calitatea de faptuitor intervi-ne
85

86. doar in asa-numita etapa a actelor premergatoare, cand se efectueaza investigatii pentru
descoperirea infractiunilor precum si pentru descoperirea, prinderea si identi-ficarea persoanelor
suspecte. Faptuitorul nu este subiect de drepturi si obligatii procesuale, el nu are nici un drept si nici
o obligatie, el nu poate fi citat, el poate fi doar chemat in fata unui organ judiciar penal.
Neprezentarea lui nu poate fi sanctionata. El nu are dreptul la un aparator decat intr-o singura
situatie: atunci cand este ascultat. Impotriva lui nu pot fi luate masuri procesuale. Calitatea de
invinuit-Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si
obligatii procesuale. Nu este parte in procesul penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care
are calitatea de parte in proces, el are drepturi si obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit
marcheaza declansarea procesului penal, adica marcheaza nasterea cadrului legal de exercitare a
unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a
actiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un
invinuit poate fi retinut de organul de cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi
arestat de catre procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii, pe o durata de cel mult 5 zile.
Calitatea de invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat.
Calitatea de inculpat-Inculpatul este, spre deosebire de invinuit, parte in proces, cu absolut toate
con-secintele legate de aceasta calitate, avand drepturi si obligatii procesuale depline. Calitatea de
inculpat marcheaza inceputul procesului penal. Aceasta calitate se dobandeste prin punerea in
miscare a actiunii penale, care insemna formularea invi-nuirii sau acuzarii impotriva unei persoane,
cu privire la comiterea unei infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare
prevazut de lege.
54) Judecarea infractorilor minori.
Judecarea cauzei in care este implicat un minor se face in prezenta acestuia afara de cazul in care
acesta se sustrage de la judecata. La judecata se citeaza si autoritatea tutelara si parintii si alte
persoane a caror prezenta este considerata necesara. Sedinta de judecata se desfasoara separat
de celelalte sedinte si nu este publica. Cand inculpatul este un minor sub 16 ani dupa ascultarea
acestuia instanta il poate indeparta din sala de judecata daca apreciaza ca dezbaterile si
cercetarea judecatoreasca pot avea o influenta negativa asupra minorului. În cadrul Codului penal,
pe planul dreptului penal substanţial, există un sistem special alcătuit din norme şi măsuri menite
să prevină şi să combată criminalitatea juvenilă. Sistemului special penal pentru minori îi
86

87. corespund norme procedurale specifice, adecvate, care vin să asigure realizarea scopurilor
prevederilor penale, crearea acestui cadru compus, din reguli speciale fiind generată de situaţia
specială a minorului, de disponiblitatea psihico-fizică. De precizat că normele de procedură penală
cuprind prevederi speciale referitoare atât la minorul inculpat, cât şi la minorul parte vătămată sau
cel chemat într-o altă calitate, să participe la proces . Aceste prevederi speciale , pe lângă faptul că
instituie garanţii procesuale suplimentare, oferă şi posibilitatea examinării cât mai aprofundată a
cauzelor cu minori. Un rol important în derularea procesului penal pentru infractorii minori l-au avut
Decretul nr. 218/1977 şi Legea nr. 59/1968. După abrogarea acestor acte normative, prin Legea nr.
104/1992, concepţia referitoare la sancţionarea minorilor infractori a revenit la forma consacrată
odată cu adoptarea Codului penal din 1969. Totodată, prevederile cuprinse în cele două acte
normative încetându-şi aplicabilitate, au devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în
capitolul „ proceduri în cauzele cu infractori minori“. Reglementarea actuală a proceduri în cauzele
cu infractori minori este cuprinsă în capitolul II al Titlului IV C. proc. pen., şi anume în art. 480 –
493, care conţin prevedri speciale pentru toate fazele procesului penal. Astfel, art. 481 şi 482 C.
proc. pen., cuprind prevederi referitoare la persoanele chemate la organul de urmărire penală şi
obligativitatea anchetei sociale (efectuată de organul de urmărire penală sau instanţă), art. 483-486
C. proc. pen. Regelementează probleme privind compunerea instanţei, persoanele chemate la
judecarea minorilor, desfăşurarea judecăţii, judecarea cauzelor cu mai mulţi inculpaţi dintre care
unii sunt minori. Art. 493 C. proc. pen. Cuprinde dispoziţii privind apelul şi recursul, iar art 487-492
C. proc. pen. prevederi aplicarea sancţiunilor pronunţate de instanţă (executarea mustrării,
punerea în executare a libertăţii supravegheate, revocarea şi înlocuirea libertăţii supravegheate,
internarea minorului, schimbări privind măsura internării, revocarea măsurilor luate faţă de minor).
Art. 480 C. proc. pen., în forma dată de modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, intitulat
„dispoziţii generale“, prevede că urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum
şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia, se face potrivit procedurii obişnuite , cu
completările şi drogările din acest capitol1 şi din Secţiunea I a Cap. I din Titlul IV al părţii generale
(dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de prevenţie). Referitor la urmărirea penală
în cazurile cu minori, aceasta se desfăşoară potrivit regulilor de competenţă şi procedură obişnuite.
Aşadar, dispoziţiile commune cuprinse în Codul de procedură penală sunt aplicabile fazei de
urmărire penală, derogările fiind doar cele cuprinse în art. 481 şi 482 C. proc. pen., precum şi cele
cuprinse în art. 160e - 160h. Pentru calitatea de învinuit sau de inculpate, problemele reglementate
în mod obligatoriu, sunt cele referitoare la „persoanele chemate la organul de urmărire penală“ şi
„ ancheta socială“. Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori şi în materia
87

88. asistenţei juridice, măsurilor de prevenţie şi prezentării materialului de urmărire penală. Urmărirea
penală în cauzele cu infractori minori-Persoanele chemate la organul de urmărire penală-Articolul
481 C. proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi nu a împlinit 16 ani,
la orice ascultare sau confruntare a minorului , dacă organul de urmărire penală consideră necesar,
citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore , custode
sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. Citarea persoanelor prevăzute
la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu
împiedică efectuarea acelor acte. Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire
penală „consideră necesar“ citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau confruntare, persoanele
indicate (reprezentantul autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode
sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane
este facultativă, cel care hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care
pot fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie
creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective poate
contribui la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc de probă
în sensul art. 64 C. proc. pen. şi pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Atenţia care
trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le are ca mijloc de probă,
precum şi ca mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii legate de starea de moment a
minorului care pot compromite operaţiunea în sine, rolul persoanelor chemate fiind şi de a evita
semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o concretizare din partea învinuitului sau
inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să
declare tot ce ştie în cauză, după care i se pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul
cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un moment important îl constituie propunerea de probe,
moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să
relateze tot ceea ce ştie, acesta având dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi
penale, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la
sfârşitul urmăririi penale (art. 255), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării
preventive (art. 236 C. proc. pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale
(art. 237 C. proc.pen.) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută
de lege, pentru ca persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de
organul de cercetare penală la ascultare sau confruntare, este ca învinuitul sau inculpatul minor să
88

89. nu fi împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de
urmărire penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se
„consideră necesar“. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie
păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale. De cele mai multe ori,
perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind
cauzele sau condiţiile care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de aflat
din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau confruntarea
se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost necesară citarea nu
poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin citarea în faza judecăţii.
Considerăm criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit căruia şi în cazul prezentării
materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor citate nu împiedică efectuarea acestui
act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea sau suravegherea
căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi numai în situaţia în care, dintr-un motiv
întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă, prezentarea materialului de urmărire penală să se
efectueze în absenţa lor. Prevederea de la art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că
neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică prezentarea materialului de urmărire penală,
poate duce la diminuarea importanţei acestui moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile
date de instanţe care, în cazul în care au constatat că organul de urmărire penală a efectuat
prezentarea urmăririi penale cu ignorarea prevederilor art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat
că această omisiune a fost acoperită de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat cauza cu
citarea persoanelor prevăzute la rat. 483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C.
proc. pen., la prezentarea mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau
face cereri suplimentare, moment la care prezenţa perosanelor c căror citare este obligatorie poate
fi foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de aceste
persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia că
omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea materialului
de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanţa de judecată, nu poate avea ca obiect
şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având în vedere logica
instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen., şi
anume de a asigura, a crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi confruntării, ne întrebăm de
ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi confruntării citarea obligatorie. Prezentarea
materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune reglementată de art.
250-254 C. pro. Pen., fără a exista reguli derogatorii. Singura precizare, după cum s-a arătat şi
89

90. anterior, este prevăzută de art. 481 alin. (2) C. proc pen., conform căruia citarea persoanelor
prevăzute la alin. (1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar când este cazul tutorele, custodele
sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul) este obligatorie. Prin urmare,
dacă la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele concrete şi pentru bunul mers al cercetărilor,
organul de urmărire penală aprecia necesară citarea persoanelor respective, în cazul prezentării
materialului de urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca şi în celălalt caz însă, neprezentarea
persoanelor legal citate nu împiedică efectuarea actelor de urmărire, respectiv prezentarea
materialului de urmărire penală [art. 481 alin. (3) C. proc pen.]. După cum s-a precizat, şi în cazul
inculpatului minor prezentarea materialului de urmărire penală es efectuează conform procedurii
comune, reglementată de art. 250-254 C. proc. pen. Fiind plasat către sfârşitul urmăririi penale,
acset moment reprezintă o importantă garanţie a dreptului la apărare, constituind totodată o
obligaţie a organului de cercetare penală de a întâlni direct pe inculpatul minor. Potrivit art. 250 C.
proc. pen., după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de
urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa, aducându-i la cunoştinţă
faptul că are dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de materialul de urmărire penală, să
cunoască încadrarea juridică a faptei. După luarea la cunoştiinţă a materialului de urmărire penală,
organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă voieşte să facă
declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se
consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul de cercetare penală este obligat să
prezinte din nou materialul de urmărire penală (art. 253 C. proc. pen.). Văzând importanţa acestui
moment în desfăşurarea urmăririi penale, se înţelege de ce legiuitorul a instituit obligaţia, şi nu
facultatea pentru organul de urmărire penală de a cita persoanele prevăzute la art. 481 alin. (1) C.
proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure toate garanţiile pentru ca urmărirea penală să se efectueze
cu o grijă deosebită, să fie asigurată o atmosferă cât mai apropiată de cea obişnuită pentru minor,
pentru a-l determina pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi
faptul că prezenţa persoanelor respective ar putea duce la lămurirea unor aspecte neevidenţiate
până atunci, sau că acestea l-ar ajuta pe inculptul minor în formularea de cereri sau declaraţii noi în
apărare. Aşa cum este formulat textul, citarea persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art.
481 alin. (1) precizează că organul de cercetare penală, citează pe delegatul autorităţii tutelare,
precum şi pe părinţi]. Referitor la aplicarea art. 481 alin. (2) C. pen., au existat discuţii în
interpretarea acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat, şi o practică neunitară. Una dintre
sitauţii a apărut atunci când prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea
persoanelor indicate la art. 481 alin. (2) C.proc. pen., punându-se, evident, în discuţie, sancţiunea
90

91. aplicabilă, faţă de precizarea ca „obligatorie“ a citării, cuprinsă de text. Unele opinii au fost în sensul
atragerii nulităţii actului de prezentare a materialului de urmărire penală şi apoi restituirea cauzei
procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede expres obligativitatea
efectuării citării. Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării nu atrage sancţiunea nulităţii
actului, instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea în faza cercetării judecătoreşti, în
primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală, aceasta sprijinindu-se pe
interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie. Motivarea care a fost dată acestei
soluţii s-a bazat pe faptul că, la o atentă analiză şi interpretare a textelor de lege, neefectuarea
citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu atrage sancţiunea nulităţii actului, art. 197 alin. (2)
C.proc. pen.necuprinzând această situaţie. Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată
sau acoperită în mai multe moduri: în faza de urmărire penală, dacă persoanele interesate care
consideră că au fost vătămate în interesele lor legitime, constatând această situaţie, pot introduce o
plângere, potrivit art. 275 şi urm., la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale,
sau, după caz, la procurorul ierarhic cuperior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale
omisiunea poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este
sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a actului de prezentare
a materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima instanţă; aceasta poate cita persoanele
respective, pe care le va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art. 484 C. proc.pen. În
instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să
prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva infractorului minor. Totuşi,
nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) C. proc. pen. poate atrage nulitatea actului, dar numai în
condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., şi anume dacă se constată că anularea
actului apare necesară pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. O altă
discuţie, în aplicarea art. 481 C proc. pen., a apărut în sitauţia în care minorul a împlinit 16 ani până
la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a decis că în această situaţie, nu mai este
necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării,
cât şi al prezentării materialului de urmărire penală. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi
logica instituiri citării persoanelor prevăzute de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea
psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa
acestora reprezintă o garanţie înn plus a desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or,
motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi
penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O altă sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei
soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost aceea a neprezentării materialului de urmărire penală
91

92. inculpatului minor, în faza de urmărire penală. Potrivit art. 250 C. proc. pen. , după punerea în
mişcarea a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de
urmărire penală cheamă pe inculpat, prezentându-i materialul de urmărire penală. Cu privire la
prezentarea materialului de urmărire penală în general, şi în cazul inculpatului minor, unele
instanţe au considerat că neprezentarea materialului de urmărire penală face necesară restituirea
cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis. Alte
instanţe însă, au considerat că omisiunea organului de urmărire penală nu poate atrage sancţiunea
nulităţii absolute1. În motivarea acestei soluţii s-a arătat că din procedura prezentării materialului de
urmărire penală rezultă importanţa şi utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale
inculpatului, însă dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen., care este sediu materiei, nu prevăd faptul
că neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale 2. Totodată, nerespectarea acestor
dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prvăzute de art. 197 alin. (2) C.
proc. pen. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea omisiunii
organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate studia dosarul, poate formula cereri, face
declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea drepturilor inculpatului în aceeaşi măsură ca şi în
cazul prezntării materialului de urmărire penală. Totuşi, chiar dacă neprezentarea materialului de
urmărire penală nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, considerăm că instanţa, în baza
rolului activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze repercursiunile pe care le-a avut
omisiunea înfăptuirii acestui act. Chiar dacă dispoziţiile procedurale, în faza judecăţii, permit
suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susţine că efectele administrării unor noi probe, invocate cu
ocazia prezentării materialului de urmărire penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor
în faţa instanţei de judecată. Este posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor
suplimentare date de inculpat, drept pe care i-l conferă art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,
procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei, să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanţei
de judecată. Dacă procurorul este cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250
C. proc. pen., el poate restitui cauza, potrivit art. 265 C.proc.pen., în vederea completării. Articolul
257 C. proc. pen., în vechea reglementare, prevedea şi o situaţie în care şi procurorul putea
prezenta materialul de urmărire penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără
punerea în mişcare a acţiunii penale: după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar,
procurorul cheamă pe învinuit să îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la rat. 250 şi urm.
C. proc. pen. Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind considerte neconstituţionale
întrucât contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este
garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
92

93. oficiu“. În conformitate cu varianta anterioară art. 257 C. proc.pen., procurorul, primind dosarul,
cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă socotea necesar,
ceea ce presupunea că trimiterea în judecată se putea efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului,
considerânu-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organele de cercetare penală în
temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi suficientă. Dacă procurorul avea numai latitudinea iar nu şi
obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de urmărire penală, înseamnă că cel
mai important moment al urmăririi penale, şi anume trimiterea în judecată se putea realiza fără ca
învinutul să fien înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii,
învinuitul nu avea posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul
necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în uram
examinării materialului primit mde la organul de cercetare penală. Faţă de aceste aspecte, luând în
considerare şi dispoziţiile art. 6 C. proc.pen. care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot
cursul procesului penal, dispoziţia „dacă socoteşte necesar“ din art. 257 C. proc. pen., a fost
declarată neconstituţională întrucât este de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare,
contravenind prevederilor art. 24 din Constituţie . În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii
nr. 281/2003, aceste dispoziţii au fost eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul,
primind dosarul înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia iar nu latitudinea de a-l
chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod
corespunzător dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire
penală, după cum s-a arătat, în primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor
care, practic, suplinesc neprezentarea materialului, în acest fel omisiunea putând fi acoperită.
Situaţia este însă alta în cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este obligatorie, aici incluzându-
se şi inculpatul minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea
materialului de urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului,
conform art. 197 alin.(2) şi (3). Această sancţiune este cu atât mai mult aplicabilă atunci când
procedura de prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost îndeplinită. Interpretarea dată
este motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea,
sau să consulte apărătorul, minorul, datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen
normale de care ar trebui să uzeze. Dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de
prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale ce
eficentiază înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr.
281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii
speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit art.
93

94. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu anume
derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional, minorul
între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de
cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depşi 10
ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe
viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune,
prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Cu privire la arestare, art.
160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de
10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă. Durata arestării inculpatului
minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi , de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30
de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în
primă instanţă nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile.
Arestarea preventivă a minorului nu poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60
de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe
o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi
penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi
penale nu poate să depăşească în total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de
lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a
inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea
leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul
judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor,
indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi
preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au peste
18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei
lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a
procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, judecată ori de la
executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului. Astfel,
în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură în
toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată
lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se dispune arestarea sau
94

95. reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul
reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de
arestare, şi serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării
sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă
instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. Potrivit art. 160f alin. (5),
respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi
preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei,
prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor
organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv. Articolul 482 C.proc. pen. prevede
obligativitatea anchetei sociale: în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială constă
ân strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi
mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la modul în
care părinţii, tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplineşte îndatoririle
sale faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau
aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) , ancheta socială se efectuează de
persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază domiciliază
minorul [art. 482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de regelementare a anchetei sociale rezultă că
datele pe care acesta le oferă sunt de o importanţă deosebită în luarea unor măsuri sau la
aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat, aşa
cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că îşi păstrează totuşi natura de act
procedural. Acesată natură se explică prin faptul că organelle care sunt abilitate să-l efectueze sunt
prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul este definit tot aici, iar finaliatea sa contribuie
la realizarea scopului procesual penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea sunt date de
norme procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care o efectuează. Totodată, analiza
conţinutului este făcută de organele judiciare, servind soluţiei finale, aceasta fiind motivată, printer
altele, şi pe datele oferite de ancheta socială.De asemenea, sancţiunile aplicabile ca urmare a
neefectuării sau efectuării necuprinzătoare sunt prevăzutele de normele procedurale. Având în
vedere importanţa pe care o are ancheta socială în soluţionarea cauzelor cu infractori minori,
legiuitorul a sancţionat sever încălcarea dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen., neefectuarea
acesteia atrăgând nulitatea absolută, prevăzută express de art. 197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În
aplicarea art. 482 C. proc.pen., divergenţe au apărut în interpretarea alin. (1) potrivit căruia
95

96. ancheta socială se efectuează de „organul de urmărire penală sau instanţa de judecată“. O primă
interpretare constă în faptul că neefectuarea anchetei sociale de organul de urmărire penală nu ar
fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât această
omisiune poate fi acoperită de instanţă, legea prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea efectuării
anchetei sociale. Această interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară şi nici de
literature de specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că obligaţia de a dispune efectuarea
anchetei sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa procesuală în care îi
revine sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea laternativă din text a fost
determinată de crearea unei formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care plângerea
prealabilă se introduce direct la instanţa de judecată. În această situaţie, organul de urmărire
penală nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea anchetei sociale .
Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei efectuării
anchetei sociale este sancţionată cu nulitate absolută, ceea ce are drept consecinţă anularea
actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului, instanţa urmând a dispune restituirea
cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare, sancţiunea prevăzuă de rat.
197 alin. (2) şi (3) vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de organul de urmărire penală,
fără a-şi restrânge efectele numai la activitatea instanţei defudecată, aceasta neputând ănlătura
omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este reglementată, constituie un act procesual
indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, întrucât aceasta oferă date despre
minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală. Dispunearea efectuării anchetei sociale, atestaă
în formă scrisă, revine în exclusivitate organului investit cu instrumentarea cauzei, adică organului
de urmărire penală sau instanţei de judecată, atunci când a fost sesizată în mod direct prin
plângerea prealabilă. Această rezolvarea fost criticată recent în literature juridică numai în eea ce
priveşte aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea efectuării anchetei sociale şi, deci, a
reluării procesului din faza urmăririi penale. S-a arătat în această privinţă că, în general, o dată
constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, în
afara câtorva excepţii limitative determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior
fără respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de
vedere se invocă faptul că deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o
prevede cursul procesului se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din nou, regula
este ca procesul să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă
cu operativitate. De asemenea, mai trebuie să se ţină sema şi de principiul competenţei generale a
instanţelor şi de dreptul de cenzură a acestora, ceea ce conduce la concluzia că, o dată ce
96

97. instanţa este competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul de urmărire penală,
normal este ca tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la refacerea acelui act.
Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că normele
procedural penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa se poate dezînvesti şi trimite cauza
la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer cazurile expres prevăzute,
refacerea sa este de competenţa instanţei. În sfârşit, este invocat şi un argument de text dedus din
prevederile at. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (introdus prin modificarea Codului de procedură
penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este supusă casării când „judecata s-a
făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori minori“. Se arată că din interpretarea
art. 3859 alin.(1) C.proc.pen. se deduce că în cazul în care procesul penal pornit împotriva
inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat ancheta socială, obligaţie ce a fost
încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă, hotărârea pronunţată trebuie casată
cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi nul
aprocuror. Se concluzionează că prin efectuarea anchetei sociale în oricare din caste două faze ale
procesului penal urmărire penală şi judecată, nobligaţia prevăzută de art. 482 alin. (1) C.proc.pen.
este satisfăcută. Fără să minimalizăm argumentele aduse în sprijiunul acestui punct de cedere,
cărora, într-adevăr, trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se poate exprima şi o
altă opinie în legătură cu problema supusă analizei. Este evident că ancheta socială, în cazul
infracţiunilor comise de minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea legală şi
temeinică a cauzelor cu minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică, psihică şi
intelectuală. Acest act, deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică a unui act
procedural, întrucât, după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l efectueze, sunt
prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi contribuie la
realizarea scopului procesului penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea nchetei sociale
sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei desemnaţi să o
efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organelle judiciare, soluţia finală fiind
motivată, printer altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi sancţiunea pentru neefectuarea
anchetei sociale şi anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi (39 C.proc.pen. Plenul
fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat că nerespectarea de
organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen. duce la anularea actelor
procedurale efectuate ulterior, inclusiv a ctului de sesizare a instanţei; or, nulitatea absolută purtând
şi asupra actului de sesizare, considerăm că restiuirea cauzei la procuror în vederea completării
actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea fiind oonsecinţă a constatării nulităţii
97

98. actului respectiv. Prin urmare, se impune completarea actelor de urmărire enală şi întocmirea din
nou a actului de sesizarea, cu respectara disooziţiilor art. 262-264 C. Proc. pen., acte procedurale
pe carele poate întocmi numai organul de urmărire penală. Nedispunerea restituirii cauzei pentru
completarea urmăririi penale şi, deci, reţinerea sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea
efectuării anchetei sociale, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte
anulate, inclusiv a actului de sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în sarcina procurorului.
Prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C proc.pen., în decizia de îndrumare nr. 3/1972
a Plenului fostului Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune efectuarea anchetei
sociale revine organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care
se află cauza şi când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului infractor. Rezolvarea
cauzei de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia adoptată de acesta să nu fie
luată în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că procurorul, înainte de
rezlovarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
afalarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probe necesare şi legal
administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă
procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce
echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale, motiv
pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc. pen.
Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în această
fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu constituie o
rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu. În ceea ce priveşte interpretarea
dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că trebuie avute în vedere şi prevederile
speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele cu infractori minori. Astfel, în art.
493 C. proc. pen. se precizează că art. 483-489 se aplică în mod corespunzător şi la judecata în
instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite de minori. Aşadar, şi după
noua reglementare a căilor de atac în pocesul penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993) s-a
intenţionat a fi păstrate vechile reglementări referitoare la adoptarea procedurilor speciale în ceea
ce priveşte desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori, aşa încât operează în continuare
prevederile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. care prevăd sancţiunea nulităţii absolute în cazul
nerespectării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condiţiile art. 482
C. proc. pen.. Prin urmare, ancheta socială nu are caracter numai al unei garanţii procesuale, în
sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului ce constituie un element importsnt, chiar
necesar pentru stabilirea vinovăţiei şi sancţiunillor ce trebuie aplicate. Pentru a corespunde
98

99. funcţiunilor sale, ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de amănunt, folosirea
unor termeni cu caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare „bună“, este „bun“ la
învăţătură etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la
persoana minoră. Trebuie calificate mai ales datele referitoare la viaţa de familie. De multe ori, în
cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o „familie dezorganizată“.
Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie nu
constituie mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei situaţii, lipsa legăturilor
afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare stablilirea unor relaţii conflictuale în
mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea educativă,
manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate determina comportamentul
antisocial al minorului.Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare penală şi instanţa să
adopte măsura ce ami potricvită pentru reeducarea minorului. De aceea, cu toate că art. 482 alin.
(3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o efectuează persoane desemnate de
autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea profesională a cestor persoane, care le
permite, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a activităţii pe care o desfăşoară, iar pe de
altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosid un limbaj adecvat, sugestiv, care să
reflecte realitatea În unele cazuri se constată de instanţă că ancheta socială efectuată în timpul
urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa
să dispună completarea cu informaţiile pe care le consideră neceare. Această situaţie nu poate fi
sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3), întrucât textul de lege sancţionează
numai neefectuarea anchetei sociale. Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără
verificări serioae, face ca instanţa să hotărească în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată
neatingânu-şi scopul. Nu poate fi considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior
săvârşirii faptelor pentru care sete cercetata inculpatul minor, anchetă ce a fost efectuată şi folosită
pentru internarea minorului într-o unitate de ocrotire . De asemenea, nu poate ţine loc de anchetă
socială fişa individuală ţinută de organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege,
ci numai informaţii despre minor necesare activităţii specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi
primită aceeaşi anchetă socială, ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta
socială folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite
această situaţie ar însemna că o singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În
speţă, s-a depus „rezumat - anchetă socială“ care nu area ltceva decât o copie a unei anchete
sociale efectuate cu un an în urmă. Evident această anchetă socială nu conţinea date privind
schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă. Obligaţia de efectua anchetă
99

100. socială subzistă şi în cazul în care, până la sesizarea instanţei, inculpatul a devenit major, raţiunea
menţineri o bligaţiei fiind justificată de faptele la care se referă art. 482 C. proc. pen. sunt necesare
pentru a corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica. Şi în această situaţie, dacă se constată
neefectuarea anchetei sociale de instanţă, se impune restituirea cauzei la organul de urmărire
penală, pentru completarea urmăririi penale.
55) Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar.
Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda in cazul infractiunilor savarsite din culpa,
precum si al infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii care nu
depaseste 7 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda in cazul in care inculpatul
este recidivist ori exista date care justifica temerea ca va savarsi o alta infractiune sau ca va incerca
sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor martori sau experti, alterarea ori
distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte.Organul judiciar dispune ca, pe
timpul liberarii provizorii, inculpatul sa respecte una sau mai multe din urmatoarele obligatii: sa nu
depaseasca limita teritoriala fixata decat in conditiile stabilite de organul judiciar; sa comunice
organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau resedinta; sa nu mearga in locuri anume
stabilite; sa se prezinte la organul de urmarire penala sau, dupa caz, la instanta de judecata ori de
cate ori este chemat; sa nu intre in legatura cu anumite persoane determinate; sa nu conduca nici
un autovehicul sau anumite autovehicule; sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit la savarsirea faptei. Dispoziţiile art.160 ind.2 C.proc.pen. cuprind atât condiţiile ce trebuie
realizate pentru a dispune liberarea provizorie, cât şi obligaţii care se pot impune inculpatului pe
durata luării acestei măsuri procesuale, obligaţii care, prin controlul respectării lor de către organele
judiciare, configurează conţinutului măsurii: Codiţiile dipunerii liberării provizorii sub control judiciar :
cauza să privească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune intenţionată pedepsită cu
pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.2 alin.1); învinuitul sau inculpatul să nu fie
recidivist şi să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte
infracţiuni sau date că fiind pus în liberatate acesta va încera să zădărnicească aflarea adevărului
prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin
alte asemenea acte. Condiţiile trebuie îndeplinte cumulativ. În cazul liberării provizori sub control
judiciar, instanţa poate stabili anumite obligaţii ale inculpatului pe durata liberării, obligaţii care
configurează de fapt controlul judiciar. Potrivit art.160 ind.2 alin.(3), inculpatul trebuie să respecte
una sau mai multe dintre obligaţiile: să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile,
100

101. stabilite de organul judiciar; să comunice organului judiciar orice schimare de domicliul sau
reşedinţă; să nu meargă în locuri anume stabilite; să se prezinte la organul de urmărire penală sau,
după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chema să nu intre în legătură cu anumite
persoane deteminate; să nu conducă nici un anumit sau anumite autovehicule; să nu exercite o
profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea faptei. Potrivit art.160 ind.2b, controlul
modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului
delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie. Controlul judiciar institui de
instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de acesta, în total sau în parte, pentru motive
Liberarea provizorie pe cautiune se poate acorda, la cerere, cand este asigurata repararea pagubei
produse prin infractiune si s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent. Pe timpul
liberarii provizorii, inculpatul este obligat sa se prezinte la chemarea organelor judiciare si sa
comunice orice schimbare de domiciliu sau resedinta. Liberarea provizorie pe cautiune nu se
acorda in cazul savarsirii infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii
mai mare de 7 ani ori cand inculpatul este recidivist, ori exista date care justifica temerea ca
inculpatul va savarsi o alta infractiune sau va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin
influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de proba, sau
prin alte asemenea fapte.Cautiunea garanteaza respectarea de catre inculpat a obligatiilor ce-i
revin in timpul liberarii provizorii. Cuantumul cautiunii este de cel putin 2.000.000 lei. Consemnarea
cautiunii se face pe numele inculpatului si la dispozitia organului care a stabilit cuantumul acesteia.
Titularii cererii de liberare provizorie. Condiţiile liberării. Condiţiile prevăzute de lege pentru a se
putea dispune acestă măsură sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării provizorii sub control judiciar:
cauza să preivească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune intenţionată pedepsită cu
pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.1 alin.1 ). învinuitul sau inculpatul să nu fie
recidivist şi să existe date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte
infracţiuni sau date ca fiind pus în libertate acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului
prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin
alte asemenea fapte. Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ. În ceea ce priveşte conduita
inculpatului pe durata liberării provizorii pe cauţiune, art.160 ind.4 alin.(2) prevede că inculpatul este
obligat: să se prezinte la chemarea organelor judiciare; să comunice orice schimbarea de domicliu
sau de reşedinţă; să respecte obligaţiile prevăzute în art.160 ind.2 alin.(3), pe care instanţa le
dispune. Cauţiunea. Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună inculpatului cu
scopul de a se garanta respecta de către acesta a obligaţiilor ce îi revin pe timpul liberării provizorii
( art.160 ind.5 alin.1 ).În dispoziţiile art.160 ind.5 alin.(4) sunt arătate situaţiile în care cauţiunea se
101

102. restituie, situaţii ce pot fi împărţite în două categorii: cazuri în care se impune rămânerea în detenţie
a inculpatului; cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi revocată
şi, în consecinţă, încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune. Din prima categorie fac parte
cazurile prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) , e) şi f): art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) prevede că se
restituie cauţiunea când se revocă liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau împrejurări
care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea
inculpatului; art.160 ind.5 alin.(4) lit. e) prevede că se restituie cauţiunea când se dispune
condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii; art.169 ind.5 alin.(4) lit.f) prevede că se restituie
cauţiunea când cererea de eliberare provizorie a fost respinsă în cazul în care nu mai sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cerea este neîntemeiată sau când acesta a fost făcută
de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat. Cea de-a doua categorie de
cazuri în care se restituie cauţiunea cuprinde ipotezele în care măsura arestării inculpatului poate fi
revocată sau încetează de drept cu efecte implicite asupra încetării liberării provizorii pe cauţiune.
Aceste cazuri sunt prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4) lit.b), c) şi d), şi anume: lit.b), când se
constată de către procuror prin ordonanţă, iar de către instanţă prin încheire, că nu mai există
temeiurile care au justificat măsura arestării preventive; lit.c), când se dispune scoaterea de sub
urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; lit.d), când se
pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau cu suspendarea executării sunt supraveghere sau cu executare la locul de muncăÎn
cazul de la lit.b), măsura arestării inculpatului se revocă potrivit art.139 alin.(2) şi, pe cale de
consecinţă, liberarea provizorie pe cauţiune încetează de drept. În cazurile de la lit.c) şi d), măsura
arestării inculpatului încetează de drept. De asemenea, potrivit art.140 alin.(2) ( ultima ipoteză),
raportat la art.350 alin.(3) lit.b) şi c), arestarea inculpatului încetează de drept când instanţa
pronunţă pedeapsa amenzii sau o pedeapsaă cu închisoarea, cu suspendarea executării, cu
suspendarea executării sub supraveghere sau executarea la locul de muncă. Cauţiune nu se
restituie, potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când
liberarea provizorie s-a revocat potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la
pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art.160 ind.10 alin.(1)
lit.b), adică atunci când: inculpatul nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin potrivit
art.160 ind.2 alin.(3) şi art.160 ind.4 alin.(2); inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea
adevărului; inculpatul săvârşeşete, din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau
judecat. Legea prevede posibilitatea ca cererea să poată fi făcută de inculpat sau de o paletă largă
de substituiţie procesuali. În acest sens, în art.160 ind.6 alin.(1) se arată că cererea poate fi făcută
102

103. de inculpat, soţul acestuia şi rudele apropiate. Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea de
liberare provizorie. Potrivit art.160 ind.6 alin.(1), cererea poate fi făcută în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi în cazul reluării urmăririi penale,
când dosarul a fost restituit de prima instanţă în vederea refacerii sau completării urmăririi penale
( art.332 şi art.333 ), deoarece şi în acest cazuri procesul se află în faza de urmărire penală. De
asemenenea, cererea de liberare provizorie mai poate fi făcută şi atunci când instanţa de apel
desfiinţează sentinţa şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru a lua măsuri în vederea
completării urmăririi penale ( art.380 ), respectiv când instanţa de recurs casează şi dispune
restituirea cauzei procurorului pentru aceeaşi raţiune. Conţinutul cererii de liberare provizorie pe
cauţiune. Potrivit dispoziţiilor art.160 ind.6 alin.(2), cererea trebuie să cuprindă numele,
prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea cunoaşterii
dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul liberării provizorii pe
cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunii cunoaşterii
dispoziţiile legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. )Instanţa competentă să rezolve cererea
de liberare provizorie. Legiuitorul menţine o simetrie între organele care pot dispune măsura
arestării preventive a inculpatului şi organele care sunt abiliatate să dispună asupra liberării
provizorii. În art.160 ind.6 se arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu
judecarea cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin.(5) se arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi
penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, ia în cursul judecăţii,
instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin(5), cererea depusă la organul de
cerecetare penală ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore,
procurorului sau instanţei competente, după cum cauza se află în curs de urmărire penală sau de
judecată. Activitatea desfăşurată de către organul competent privind rezolvarea cererii de liberare
provizorie. Potrivit art.160 ind.7 alin.(1), insatnţa are obligaţia să analizeze conţinutul cererii pentru
a observa dacă sunt cuprinse menţiunile prevăzute în art.160 ind.6 alin.(2) şi (3) şi, dacă este cazul,
să ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă înaintea
termenului de judecată, obligaţia verificării acesteia revine preşedintelui instanţei, care procedează
şi la încunoştiinţarea petiţionarului despre termenul de judecată a cererii. Acestă precizare a legii
conduce la concluzia că cererea făcută la termenul de judecată sau la termenele ulterioare este
verifictaă sub aspectul conţinutul ei de către completul de judecată căruia i-a fost repartizată spre
soluţionare cauza penală în care se face cererea. Un alt asepect care trebuie să stea în atenţia
organului competent este acela al însuşirii cererii de către inculpat, în cazul în care aceasta a fost
103

104. făcută de unul din substituiţii procesulai indicaţi în art.160 ind.6 alin.(1). Potrivit art.160 ind.8 alin.(1),
cererea se examinează în regim de urgenţă, impus de starea de arest în care se află inculpatul.
Instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii,
condiţii prevăzute în art.160 ind.2 alin.(1) şi (2) şi respectiv, art. 160 ind.4. În cazul cererii de
liberare provizorie pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi încunoştiinţează despre acestă persoana care a făcut
cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea,
fixând termenul pentru soluţionare. Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de
consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se repsinge. Instanţa soluţionează cererea după
ascultarea inculpatului şi a concluziilor apărătorului acestuia, precum şi ale procurorului ( art.160
ind.8 alin.1). Soluţionarea cererii se face de către instanţă prin încheiere. Când sunt îndeplinite
condiţiile impuse de lege şi cererea este întemieată, instanţa admite cererea de liberare provizorie
şi dispune punerea în libertate provizoire a inculpatului. Încheierea intanţei trebuie să cuprindă şi
obligaţiile stabilite ce urmează a fi respectate de inculpat. Potrivit art.160 ind.8 alin.(4), o copie de
pe dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţia locului de
deţinere, adminstraţia locului de deţinere fiind obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în
libertate a învinuitului sau inculpatului. O copie de pe dispozitivul încheierii rămasă definitive ori un
extras al acesteia se trimite şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte inculpatul.
Persoanele interesate se încunoştiinţează. Instanţa de judecată respinge cererea de liberare
provizorie când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când este neîntemeiată sau când
a fost făcută de unul din substituiţii procesuali şi nu a foat însuşită de inculpat. În procedura de
rezolvare a cererii de liberare provizorie soluţia dată de instanţă nu este definitivă, încheierea
instanţei fiind supusă recursului. ubliniem că procedura recursului prevăzută în cele ce urmează
este cea incidentă în cazul recursului împotriva încheirii prin care s-a admis cererea de liberare
provizorie, în cazul încheierii prin care s-a modificat sau s-a ridicacontrolul judiciar sau în cazul
încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii. Termenul de recurs este de 24 de ore şi
curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi
înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de 2 zile.
Recursul se va soluţiona în camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea
recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra
admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheirii prin care s-a respins cererea de
liberare provizoire nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de
la soluţionarea recursului. Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se
104

105. deosebeşte de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139 alin.(2). Revocarea liberării
provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului. Potrivit art.160 ind.10 alin.
(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost
cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau
inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că inculpatul este recidivist); învinuitul sau inculpatul nu
îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi art.160 ind. 4 alin.
(2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o
infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de
revocare, apreciem că aceştia pot fi procurorul sau instanţa , care se poate sesiza din oficiu şi
oricare parte din proces. Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă, prin încheiere , cu
ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa
învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută.
În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau
inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dipsu
revocarea liberării provizorii se poate face recurs.
56) Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală.
Impotriva ordonantei de arestare preventiva sau a aceleia de obligare de a nu parasi localitatea se
poate face plangere la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond. Plangerea,
impreuna cu dosarul cauzei, va fi trimisa instantei, in termen de 24 de ore, iar invinuitul sau
inculpatul arestat va fi adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. In cazul in care inculpatul se
afla internat in spital si din cauza starii sanatatii nu poate fi adus in fata instantei, sau in alte cazuri
in care deplasarea sa nu este posibila, plangerea va fi examinata in lipsa inculpatului, dar numai in
prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a pune concluzii. Plangerea se va cerceta in
camera de consiliu. Instanta se pronunta in aceeasi zi, prin incheiere, asupra legalitatii masurii,
dupa ascultarea invinuitului sau a inculpatului. Incheierea este supusa recursului. Termenul de
recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei
lipsa. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai cand instanta considera necesar.
Participarea procurorului este obligatorie. Cand considera ca masura preventiva luata este ilegala,
instanta dispune revocarea arestarii si punerea in libertate a invinuitului sau a inculpatului ori, dupa
caz, revocarea masurii obligatorii de a nu parasi localitatea. Plângerea împotriva măsurilor şi
actelor de urmărire penală ale organelor de cercetare penală Potrivit art.275, orice persoanaă poate
105

106. face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o
vătămare intereselor sale legitime. Apreciem că existenţa unei asemenea reelementări se
datorează faptului că dispoziţie de neîncepere a urmăririi penale nu face parte dintre actele sau
măsurile de urmărire penală şi se cuvenea o dispoziţie specială pentru actele de umrărire penală în
privinţa atacării lor. Plângerea se înaintează procurorului care supraveghează activitate organului
de cercetare penală şi se depun fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. În vederea
rezolvării operative a plângerii, organul de cercetare penală, când plângerea a fost depusă la
acesta, este obligat ca, în termen de 48 de ore de la primirea ei, să o înainteze procurorului
împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Introducerea plângerii nu
suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. Primind
plângerea, procurorul este obligat să o soluţioneze în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi
să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.
Nerezolvarea plângerii în termenul arătat mai sus poate atrage aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de umrărire penală efectuate de
procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta dacă prin acestea s-a adus o vătămare
intereselor sale legitime. Reglementarea prevăzută în dispoziţiile art.278 reprezintă o cale generală
prin care părţile pot cere invalidarea a două categorii de acte şi măsuri de urmărire penală: cele
efectuate de procuror; efectuate pe baza dispoziţiilor procurorului. Plângerea împotriva măsurilor
luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta re rezolvă
de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Jusitiţie. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de aceştia,
plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. În rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale
sau al ordonaţei ori, după caz, al rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a
urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la înştiinţarea persoanelor intersate,
potrvit art.228 alin.(6), art.246 alin.(1) şi art.249 alin.(2). Procedura de soluţionare este identică cu
cea regelementată pentru plângerea privitoare la actele de urmărire penală ale organelor de
cercetare penală. Astfel, plângerea adresată procurorului ierarhic superior se poate depune fie la
procurorul al cărui acte este atact, fie la prim-procurorul parchetului sau la procurorul irearhic
superior. În prima ipoteză, procurorul va înainta plângerea împreună cu explicaţiile sale în 48 de ore
procurorului ierarhic superior. Prim-procurorul parchetului sau procurorul ierahic superior vor trebui
106

107. să o soluţioneze în cel mult 20 de zile şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea
modul în care a fost rezolvată. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată. Consideraţii introductive-În economia normativă procesuală,
la anumite instituţii mai găsim reglemnetări similare acestei insituţii, în care subiectul abilitat să
soluţioneze plângerea părţii împotirva unei măsuri dispusă de procuror este instanţa de judecată,
cum ar fi cazul plângerii împotriva ordonaţei prin care se dispunea obligarea de a nu părăsi
localitatea sau obligarea de a nu părăşi ţara, reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2. Subliniem de
la început că procedura prevăzută în dipoziţiile art.278 ind.1 nu poate fi utilizată decât împotriva
rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului care conţin o soluţie a conflictului de drept dedus
judecăţii, împiedicând cauza să ajungă în faza judecăţii, adică a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală
sau de încetare a urmării penale date de procuror. Împotriva celorlalte rezoluţii şi ordonanţe ale
procurorului, cu excepţia celei prina care s-a dispus obligarea de a nu părăsi localitatea sau
obligarea de a nu prăsi ţara, a cărei cale de atac este reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2,
partea nu poate folosi decât plângerea reglementată de dispoziţiile art.278, plângerea împotriva
unei astfel de rezoluţii sau ordonanţe făcută direct la instanţă fiind inadmisibilă. Porcedura
prealabilă introducerii plângerii la instanţa de judecată-Potrivit dispoziţiilor art.278 ind.1 alin.(1)
raportate la cele ale art.278 alin.(1), înainte de sesizarea instanţei de judecată, persoanele ale căror
interese sunt vătămate de rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată trebuie să parcurgă
întâi procedura reglementată de dispoziţiile art.278, adică să facă plângere împotriva ordonanţei
sau rezoluţiei la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul general al parchetului de
pe lângă curtea de apel ori procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.-Porcedura soluţionării plângerii După respingerea plângerii făcute conform
art.275-278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonaţei ori, după caz, a
rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmării penale, persoana
vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate pot face plângere
la instanţa de judecată. Plângerea trebuie făcută într-un termen de 20 de zile, care curge de la data
comunicării de către procuror a modului de rezolvare a plângerii făcute prealabil procurorului
ierarhic superior, potrvit art.277 şi 278. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz,
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat
plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art.277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin.(1)
curge de la data expirării termenului de 20 de zile. Instanţa competenă este instanţa căreia i-ar
107

108. reveini, potrvit legii, competenţa să judece cauza în primă instanaţă. Dosarul va fi trimis de parceht
instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul. Persoana faţă de care
s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum
şi persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu
împiedică soluţionarea cauzei. Când instanţa consideră că este absolut necesară prezenţa
persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia. La judecarea plângerii prezenţa
procurorul este obligatorie.La termenul fixat pentru judecarea plângerii, instanţa dă cuvântul
persoanei care a făcut plângerea, persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale,
scoatere de sub urmărire penală sau neînceperea urmării penale şi apoi procurorului. Instanţa,
judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din
dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanţa poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii: respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa
atacată În acest caz, după rămânerea definitivă a sentinţei, persoana în privinţa căreia instanţa ,
prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să înceapă ori să se redeschisă urmărirea penală,
nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afără de cazul când s-au descoperit fapte sau
împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul din
cazurile prevăzute în art.10; admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa
atacată şi trimite cauza la procuror în vederea începerii sau a redeschiderii urmării penale, după
caz; admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele
existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţinecauza spre judecare, dispoziţiile
privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător. În aces caz,
actul de seiszare a instanţei, ca primă instanţă, în consituie plângerea persoanei. Sentinţa de
admitere sau respingere a plângerii poate fi atactă cu recurs de procuror, de persoana care a făcut
plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi de orice persoane ale căror interese
legitime sunt vătămate. Inatanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile
de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care
aceasta a fost rezolvată.
57) Luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a masurilor de prevenţie.
Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau
inculparii, textul de lege in care aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru
108

109. infractiunea savarsita si temeiurile concrete care au determinat luarea masurii preventive. Masura
preventiva luata se inlocuieste cu alta masura preventiva, cand s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea masurii. Cand nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii
preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere. In cazul cand masura preventiva a fost
luata de procuror, organul de cercetare penala are obligatia sa-l informeze pe acesta despre
schimbarea ori incetarea temeiurilor care au motivat luarea masurii. Dispozitiile alineatelor
precedente se aplica chiar daca organul judiciar urmeaza sa-si decline competenta. Masurile
preventive inceteaza de drept: la expirarea termenelor prevazute de lege sau stabilite de organele
judiciare; in caz de scoatere de sub urmarire, de incetare a urmaririi penale sau de incetare a
procesului penal ori de achitare. Masura arestarii preventive inceteaza de drept si atunci cand,
inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima instanta, durata arestarii a atins
jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care face obiectul invinuirii,
precum si in celelalte cazuri anume prevazute de lege. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru
luarea măsurilor de prevenţie. Din economia dispoziţiilor normative rezultă că pentru luarea
măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinte cumulativ următoarele condiţii generale: există probe sau
indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o fapt prevăzută de legea penală; cauza să
privească o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare; să existe unul din
cazurile prevăzute la art.148 lit. a)-i): a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din
lipsa datelor necesare; b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este
mai mare de un an; inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau
de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt
date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; sunt date suficiente că
inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau
expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e)
inculpatul a comis din nou o infracţiune din datele existente rezultă necesitatea împiedicării
săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru
care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedepasa
închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol
concret pentru ordinea publică; i) există date sau indicii suficiente care jusitifică temerea că
inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere
frauduloasă cu acesta. Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, oricare ar fi limitele
pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Măsura arestării preventive nu
poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. În
109

110. cazurile prevăzute la alin.(1) lit.c) –f) şi i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani. Subliniem
că luarea măsurilor de prevenţie este o facultate la dispoziţia organelor judiciare, întrunirea
condiţiilor neconducând în mod automat la luarea măsurilor de prevenţie, indiferent de care măsura
este vorba. Alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se face ţinând cont şi de criteriile
complementare prevăzută de art.136 alin.(8): scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii,
sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care pot fi dipsue aceste măsuri.
Potivit dispoziţiile art.136 alin.(1), sunt măsuri de prevenţie: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi
localitatea ; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă. Scopul măsurilor preventive
poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie
se dipune de instanţa de judcată. Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau
de procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi măsura obligării de a nu părăsi ţara se
pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
Măsura arestării preventive poate fi luată doar de judecător. Măsurile de prevenţie pot fi dispuse
prin: a) ordonanţă, de către organul de cercetare penală; b) ordonanţă sau rechizitoriu, de către
procuror; c) hotărâre ( sentinţă, decizie sau încheiere ), de către instanţa de judecată. Potrivit
art.137, indiferent de măsura preventivă luată trebuie să cuprindă : fapta care face obiectul învinuirii
sau inculpării, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive. Când
organul de cercetare penală consideră că este că este cazul să ia vreuna din măsurile preventive,
allta decât reţinerea, întocmeşte un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, acesta
urmând a se pronunţa după ce a examint dosarul cauzei. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea
şi al obligaţiei de a nu părăsi ţara procurorul are obligaţia să se pronunţe în termen de 24 de ore. În
cazul arestării preventive, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesar arestarea
învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului prezintă dosarul cauzei, cu
propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau
judecătorului delegat de acesta. Potrivit art.137 ind.1 alin.(1), persoanei reţinute sau arestate i se
aduce de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţă
celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. De asemenea, când dispune
arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştiinţează despre măsura
luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o
desemenează învinuitul sau inculpatul şi căreia cere să i se facă înştiinţarea. Atât cererea celui
110

111. reţinut, cât şi încunoştiinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă
organul de cerecetare penală apreciează că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează
pe procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut. Înlocuirea, revocarea şi
încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.-Înlocuirea măsurilor de prevenţie. Desfăşurarea
procesului penal poate impune înlocuirea măsurilor de prevenţie luate în cauză cu o altă măsură
de prevenţie. Potrivit art.139 alin.(1), măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură de
prevenţie când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul în care măsura
preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare
penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea
temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. Astfel, măsura obligării de a nu părăsi
localitate poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie ( art.145 alin.3) şi, de
asemenea, măsura obligării de a nu părăsi ţara. Măsura reţinerii poate fi înlocuită cu măsura
arestării preventive ( art.144 alin.final ). Orice măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu
măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cu măsura obligării de a nu părăsi ţara. Ordonanţa
procurorului prin care acesta se pronunţă asupra înlocuirii măsurii de prevenţie poate fi contestată
prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140
ind.3, împotriva încheirerii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, înlocuirea arestării
preventive, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de
24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. Revocarea
măsurilor de prevenţie. Cum arătam în cele ce preced, potrivit art.139 alin.(3), organul de cercetare
penală are obligaţia să îl informeze pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care
au motivat luarea măsurii. Conform dispoziţiilor art.139 alin.(2), revocarea măsurilor de prevenţie
este activitatea prin care organul care a dispus măsura este obligat să revină asupra luării acesteia,
revocând-o dacă nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea acesteia. Revocarea
măsurilor de prevenţie se face la cerere sau din oficiu. În cazul în care măsura preventivă a fost
luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are
obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au
motivat luarea măsurii preventive. Când măsura preventive a fost luată, în cursul urmăririi penale,
de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciează că informaţiile primite de la organul de
cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune acesta ori, după caz, sesizează
instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau revocarea
măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuşi că nu mai există temeiurile care
au justificat luarea măsurii. Măsura preventivă se revocă din oficiu şi în cazul în care a fost luată cu
111

112. încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea de
îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. De asemenea,
dacă instanţa constată, pe baza unei experize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o
boală ce nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, dispune, la
cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive. Ordonanţa procurorului prin care
acesta se pronunţă asupra revocării măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul
plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva
încheierii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, revocarea arestării preventive procurorul
poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare. Subliniem că, în
economia dispoziţiilor procesuale, deşi în principiu revocarea măsurilor de prevenţie este un atribut
al subiectului care le-a dipus, pe cale de excepţie, revocarea măsurii care a fost dispusă poate
aparţine şi altui organ judiciar decât cel care a luat măsura. Astfel, potrivit at.140 ind. 2 alin.(7),
instanţa de judecată, când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală, dipune
revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori, după caz, a măsurii obligării de a nu părăsi
ţara. De asemenea, procuroul când consideră că măsura reţinerii luată de organul de cercetare
penală este ilegală dipune revocarea ei. Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie. Încetarea de
drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora. Cazurile în care
măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în dispoziţiile art.140, după cum urmează: a)
măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de
organele judiciare; măsurile preventive încetează de drept şi în situaţiile în care a fost dată o
soluţie care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau inculpat. În acest sens, potrivit art.140
alin.(1) lit.b), măsurile de prevenţie încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire penală,
de încetare a urmăririi penale, de încetare a procesului penal sau de achitare. Măsura arestării
preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare
în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele
prevăzute în art.159 alin.(13), precum şi în celelalte cazuri prevăzute în art.350 alin.(3). Potrivit
acestuia, măsura arestării preventive încetează de drept atunci când instanţa pronunţă: a) o
pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu
închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub
supraveghere sau cu executare la locul de mună; c) amenda; d) o măsură educativă. În cazurile de
încetare de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea
procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare
112

113. penală, are obligaţia să dipună punerea de îndată în liberatate a celui reţinut sau arestat, trimiţând
administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitivul sau ordonanţa ori un extras cuprinzând
următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul
mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus
liberarea, precum şi temeiul legal al liberării. Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă
asupra încetării măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzute în
dispoziţiile art.278. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotiva încheierii prin care se dipune, în
timpul urmăririi penale, încetarea arestării preventive, procurorul poate face recurs la instanţa
superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare.
58) Masurile asiguratorii: noţiune, importanţă, feluri.
Masurile asiguratorii se iau in cursul procesului penal de organul de urmarire penala sau de
instanta de judecata si constau in indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor
mobile si imobile, in vederea repararii pagubei produse prin infractiune, precum si pentru
garantarea executarii pedepsei amenzii. Masurile asiguratorii in vederea repararii pagubei se pot
lua asupra bunurilor invinuitului sau inculpatului si ale persoanei responsabile civilmente, pana la
concurenta valorii probabile a pagubei. Masurile asiguratorii pentru garantarea executarii pedepsei
amenzii se iau numai asupra bunurilor invinuitului sau inculpatului. Organul care procedeaza la
aplicarea sechestrului este obligat sa identifice si sa evalueze bunurile sechestrate, putand recurge
in caz de necesitate si la experti. Sumele de bani datorate cu orice titlu invinuitului, inculpatului sau
partii responsabile civilmente de catre o a treia persoana, ori de catre cel pagubit, sunt poprite in
mainile acestora si in limitele prevazute de lege, de la data primirii actului prin care se infiinteaza
sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, dupa caz, la dispozitia organului care a
dispus poprirea sau a organului de executare, in termen de 5 zile de la scadenta, recipisele urmand
a fi predate aceluiasi organ in 24 de ore de la consemnare. Măsurile asigurătorii sunt măsuri
procesuale cu careacter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care
aparţin învinuitului sau inculpatului şi părţii responsabile civilmente, în vederea acoperiirii
despăgubirilor civile şi a executării amenzii. În faza de urmărire penală, măsura se ia de procuror,
iar în faza de judecată se dipune de instanţă. Aplicarea măsurii nu este condiţionată de punerea în
mişcare a acţiunii penale. Prin efectul lor, măsurile asiguratorii garantează executarea obligaţiilor de
oridin partimonial ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului
penal. Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind despăgubirile civile legea prevede următoarele
condiţii: să existe o pagubă; paguba să fie produsă prin infracţiune; cu privire la infracţiune să exsite
113

114. un proces penal; să existe parte civilă. Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind executarea
amenzii nu se cer întrunite aceleaşi condiţii ca pentru măsurile care asigură despăgubirile civile,
fiind suficientă numai îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie săvârşită o infracţiune pentru care
legea penală prevede pedeapsa amnezii; desfăşurarea unui proces penal în legătură cu
infracţiunea respectivă. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsurile asigurătorii sunt
indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde atributul dispoziţiei, ia când
bunurile sechestrate trebuie ridiciate în mod obligatoriu ( art.165 alin.2) chiar şi pe cel al folosinţei.
Aşa cum rezultă din însăşi denumirea lor, aceste măsuri procesuale au o funcţionalitate
asigurătorie, nu reparatorie. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii-Măsurile
asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua, potrivit art.163 alin.(2), asupra bunurilor
învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabilă civilmente, până la concurenţa valorii
probabile a pagubei. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau,
potrivit art.163 alin.(3), numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, deoarece răspunderea
penală este personală şi, în vederea executării acestei pedepse, nu pot fi indisponibilizate decât
bunurile celui ce urmează să fie tras la răspundere penală. În art.163 alin.(4) se arată că nu pot fi
sechestrate bunurile care aparţin unei unităţi din cele la care se referă art.145 C.pen. , precum şi
cele exceptate de lege. Acestea din urmă sunt cele indicate în dispoziţiile art.406-409 C.proc.civ.
Pocedura de luare a măsurilor aşigurătorii în general-În principiu, potrivit art.163 alin.(5), luarea
măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei este facultativă, acestea putând fi cerute de către
partea civilă sau luate din oficiu de către organele judiciare. Prin excepţie, art.163 alin.(6) arată că
luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care cel vătămăt este o persoană lispistă de
capacitate de execiţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Organele care aduc la îndeplinire
măsurile asigurătorii-Potrivit art.164 alin.(1), ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la
îndeplinire de organul de urmărire penală care a dispus măsura. Măsura asigurătorie luată de
instanţă se aduce la îndeplinire de executorul judecătoresc. Potrivit art.164 alin.(3), măsurile
asigurătorii dispuse de procuror sau de instanaţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin
organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care acesta este una din cele la care
se referă art.145 C.pen. În cauzele penale în care urmărirea penală se efectuează de procuror,
acesta poate dispune că măsura asigurătorie să fie adusă la îndeplinire de către secretarul
parchetului. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii privite în special Sechestrul penal propriu-
zis. În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care procedează la aplicarea sechestrului este
obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la
experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparţin, cu obligaţia ca
114

115. acesta să nu le greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol de înstrăinare, bunurile
mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. Există anumite
categorii de bunuri care, în cazul în care sunt sechestrate, vor fi ridicate în mod obligatoriu. Portivit
art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate în mod obligatoriu. Potrivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate
obligatoriu dacă sunt sechestrate, următoarele categorii de bunuri: bunurile perisabile, care se
predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profitului activităţii, care sunt
obligaţii să le primească şi să le valorifice de îndată; mijloacele de plată străine, metalele sau
pietrele preţioase, ori obiectele confecţionare cu acestea se predau, în cel mult 48 de ore de la
ridicare, la cea mai apropiată bancă; în cazul în care obiectele sunt necesare urmăririi penale,
depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore la rezolvarea cauzei de procuror după
terminarea urmăririi penale; titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau muzeu şi colecţii de
evaloare, care se predau spre păstrare instiuţiilor de speciliatate. Sumele de bani, ridicate ca atare,
precum şi cele provenite din valorificarea bunurilor perisabile se consemnează, după caz, pe
numele învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a
dispus insitiuirea sechestrului, căuia i se dă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel multe
trei zile de la ridicarea banilor ori valorificarea bunurilor. După ce organul care aduce la îndeplinire
măsura a identificat şi evaluat bunurile sechestrate, încheie un preces-verbal în care arată
activităţile efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorilor. În proces-
verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire găsite la persoana căreia i s-a aplicat
sechestrul. Se consemnează obiecţiile părţilor sau altor persoane interesate. Un exemplar al
procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul iar, celor cu care locuieşte sau
unui vecin. În cazul când o parte din bunurile sau totalitatea lor a fost predată unui custode, se lasă
acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus
luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheirea procesului-verbal. Proprierea.
Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie şi în acelaşi timp o procedură larg folosită pentru
urmărirea sumelor de bani. Potrivit art.167, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit
sunt proprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care
se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitor, dup caz, la dispoziţia
organului care a dispus proprirea sau a organului de executare în termen de cinci zile de la
scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în termen de 24 de ore de la consemnare.
Inscripţia ipotecară. Inscripţia ipotecară este o formă specială a sechestrului, aplicabilă în cazul
bunurilor imobile. Determinarea sferei bunurilor imobile care fac obiectul ei se face ţinându-se cont
115

116. de dipoziţiile art.448-571 C.proc.civ. şi de cele ale art.462-471 C.civ. Art.488-571 C.proc.civ.
vizează atât imobilele prin natura lor, cât şi imobilele prin destinaţie, conform art.462-471 C.civ.
Potrivit art.166 alin.final, în cazul inscripţiei ipotecare, organul care a dispus instituirea măsurii
cererea organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând
copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru
întocmit. Inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil cu privire la care a fost
dispusă măsura. Întrega procedură a inscripţiei ipotecare se subsumează Legii nr.7/1996 privind
publicitatea imobiliară. Contestarea măsurii asigurătorii. Potirvit art.168 alin.(1), în contra măsurii
asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea
responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interestată se pot plânge procurorului sau
instanţei de judecată, în orice fază a procesului. Plângerea poate, deci, privi: actul procesul prin
care a fost dispusă măsura ( ordonanţă sau încheiere ); actul procedural prin care a fost adusă la
îndeplinire măsura asigurătorie. Plângerea împotriva ordonanţei prin care au fost luate măsurile
asigurătorii în cursul urmării penale sau împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestor
măsuri în cursul umrăririi penale poate fi adresată: până la sesizarea instanţei de judecată, organul
de cercetare penală care a dispus măsurile sau procurorului care supraveghează cercetarea
penală; după sesizarea instanţei de judecată, instanţei învestite cu soluţionarea cauzei penale. În
cazul în care măsurile asigurătorii au fost luate de instanţă, hotărârea acesteia poate fi atacată
separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea hotărârii pronunţate. Împotriva modului de
aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii si poate face şi contestaţie potrivit legii civile, conform
art.168 alin.final, dacă: procesul penal a fost definitiv soluţionat; nu s-a făcut plângere împotriva
aducerii la îndeplinire a măsurii. Pentru introducerea contestaţiei trebuie îndeplinite cumulativ
ambele condiţii. În acestă situaţie, actul procesual prin care au fost dispuse măsurile nu mai poate fi
contestat. Restituirea lucurilor şi restabilirea situaţiei anterioare Considerate măsuri de reparaţie
imediată, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca
măsuri procesuale penale. Ele sunt, potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în
natură a prejudiciului material cauzat prin infracţiune.
59) Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice.
Ca urmare a prevederii in Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, a
raspunderii penale a persoanei juridice, a fost introdus in Codul de procedura penala un capitol
distinct cuprinzand dispozitii de procedura penala in acest domeniu. Astfel, se arata ca, dispozitiile
116

117. Codului de procedura penala se aplica si in cazul infractiunilor savarsite de persoanele juridice, cu
anumite completari si derogari. Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a
persoanelor juridice care au savarsit infractiuni. La indeplinirea actelor procesuale si procedurale,
persoana juridica este reprezentata de reprezentantul sau legal, iar in cazul in care pentru aceeasi
fapta sau fapte conexe s-a inceput urmarirea penala si impotriva reprezentantului legal, persoana
juridica isi va numi un mandatar pentru a o reprezenta. Competenta teritoriala este determinata, in
cazul infractiunilor savarsite de persoana juridica, de: locul unde a fost savarsita infractiunea; locul
unde se afla sediul persoanei juridice; locul unde locuieste persoana vatamata sau unde aceasta isi
are sediul. Trebuie subliniata si posibilitatea de luare a unor masuri preventive asupra persoanei
juridice. Asadar, judecatorul, in cursul urmaririi penale, la propunerea procurorului, sau instanta, in
cursul judecatii, poate dispune, daca exista motive temeinice care justifica presupunerea rezonabila
ca persoana juridica a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si numai pentru a se asigura
buna desfasurare a procesului penal, una sau mai multe dintre urmatoarele masuri preventive:
suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; suspendarea fuziunii, a
divizarii sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; interzicerea unor operatiuni
patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativa a activului patrimonial
sau insolventa persoanei juridice; interzicerea de a incheia anumite acte juridice, stabilite de
organul judiciar;interzicerea de a desfasura activitati de natura celor in exercitiul sau cu ocazia
carora a fost comisa infractiunea. In vederea asigurarii respectarii acestor masuri preventive,
instanta poate obliga persoana juridica la depunerea unei cautiuni constand intr-o suma de bani
sau alte valori fixate de organul judiciar. Masurile preventive pot fi dispuse pe o perioada de cel
mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, daca se mentin temeiurile care au determinat luarea
acestora, fiecare prelungire neputand depasi 60 de zile. Ca noutate, in cadrul procedurilor speciale
a fost reglementata procedura de dare in urmarire. Darea in urmarire se solicita si se dispune
pentru identificarea, cautarea, localizarea si prinderea unei persoane in scopul aducerii acesteia in
fata organelor judiciare ori punerii in executare a anumitor hotarari judecatoresti. Cazurile in care se
poate solicita si, respectiv, dispune, darea in urmarire sunt: nu s-a putut executa un mandat de
arestare preventiva, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, masura
educativa a internarii intr-un centru de reeducare, masura internarii medicale sau masura expulzarii,
intrucat persoana fata de care s-a luat una dintre aceste masuri nu a fost gasita; persoana a evadat
din starea legala de retinere sau detinere ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea in
care executa masura internarii medicale;este necesara depistarea unei persoane urmarite
international despre care exista date ca se afla in Romania. Activitatile ce pot fi desfasurate in
117

118. procedura speciala de dare in urmarire sunt amanuntit reglementate si sunt reprezentate de:
interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau comunicarilor efectuate prin telefon sau prin orice
mijloc electronic de comunicare, precum si a altor inregistrari; retinerea si predarea corespondentei
si a obiectelor; perchezitia; ridicarea de obiecte si inscrisuri; punerea sub supraveghere a conturilor
bancare si a conturilor asimilate acestora. Procedura poate fi revocata atunci cand a fost prinsa
persoana urmarita sau atunci cand au disparut temeiurile care au justificat darea in urmarire.
60) Masurile premergătoare şedinţei de judecată (procedura preliminară).
Presedintele completului de judecata are indatorirea sa ia din timp toate masurile necesare, pentru
ca la termenul de judecata fixat judecarea cauzei sa nu sufere amanare.De asemenea, se ingrijeste
ca lista cauzelor fixate pentru judecata sa fie intocmita si afisata la instanta, spre vedere, cu 24 de
ore inaintea termenului de judecata. La intocmirea listei se tine seama de data intrarii cauzelor la
instanta, dandu-se intaietate cauzelor in care sunt detinuti si celor cu privire la care legea prevede
ca judecata se face de urgenta. În vederea desfăşurării în condiţii bune a şedinţei de judecată, în
art. 472 se prevede luarea unor măsuri impuse de specificul infracţiunilor flagrante. Astfel, se
prevede că instanţa fixează termenul de judecată care nu depăşeşte 5 zile de la data primirii
dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate [art. 472 alin.
(1)]. În ceea ce priveşte fixarea termenului de judecată, considerăm că precizarea unui termen scurt
este în acord cu prevederile art. 293 privind judecat de urgenţă în cauzele cu deţinuţi, potrivit
cărora judecata cauzelor cu inculpaţii arestaţi preventiv se face de urgenţă şi cu precădere.
Obligaţia fixării unui termen scurt este menţionată şi în art. 295 alin. ultim, conform căruia, la
întocmirea listei cauzelor fixate pentru judecată, se dă întâietate celor în care sunt deţinuţi şi celor
cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă. O dată cu fixarea termenului de
judecată, în cazurile în care inculpatul este arestat, preşedintele instanţei, trebuie să ia măsuri
pentru asigurarea asistenţei juridice în conformitate cu dispoziţiile art. 294 şi 171 alin. (2) C. proc.
pen. Totodată, la fixarea termenului, preşedintele instanţei dispune aducerea cu mandat a
martorilor şi a părţii vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu se citează [art.
472 alin. (1) şi (2)]. În ceea ce priveşte martorii şi partea vătămată, legiuitorul a prevăzut aducerea
cu mandat, având în vederea urgenţa desfăşurării judecăţii. Această prevedere este o derogare de
la procedura obişnuită, prevăzută de art. 183, conform căreia aducerea cu mandat se dispune dacă
persoana anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară. Este
prevăzută şi aducerea inculpatului la judecată, în acord cu prevederile art. 314 alin. (2) conform
118

119. căruia aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie. În ceea ce priveşte participarea
celorlalte părţi la proces, se prevede că acestea nu se citează. Derogarea priveşte însă numai
citarea, nu şi participarea la judecată, aşa încât considerăm că, potrivit procedurii comune
prevăzută de art. 297 alin. (2), părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost
citate, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora. Participarea procurorului
la judecată este obligatorie [art.472 alin. (3)]. Prevederea este în acord cu dispoziţiile art. 315,
potrivit cărora participarea procurorului este obligatorie la şedinţele de judecată la judecătorie, în
cauzele în care sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu. La celelalte instanţe participarea este
obligatorie în toate cazurile , încălcarea dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată
atrăgând sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Tot în faza
măsurilor premergătoare , instanţa este obligată să verifice dacă în cauză sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 466, iar dacă constată neîndeplinirea lor, judecata se face potrivit procedurii
obişnuite [art. 472 alin. (4) şi (5)]. în urma verificărilor, instanţa poate constata că aceste condiţii
sunt îndeplinite, dar termenele prevăzute pentru efectuarea urmăririi penale, obligatorii pentru
desfăşurarea procedurii speciale, nu au fost respectate, aplicându-se de fapt procedura obişnuită.
În cazul în care condiţiile prevăzute la art. 466 nu sunt îndeplinite şi judecata urmează a fi
desfăşurată potrivit procedurii obişnuite, instanţa urmează a aprecia asupra menţinerii stării de
arest preventiv întrucât drept temei al acesteia nu mai subzistă prevederile art. 148 lit. b) C. proc.
pen.
61) Modalităţi speciale de ascultare a martorului.
Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa
serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor. Martorul
este intrebat mai intai despre nume, prenume, etate, adresa si ocupatie.In caz de indoiala asupra
identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de proba.Martorul va fi apoi intrebat
daca este sot sau ruda a vreuneia dintre parti si in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a
suferit vreo paguba de pe urma infractiunii.
62) Modul de deliberare şi redactare a hotărârii judecătoreşti.
Completul de judecata delibereaza mai intai asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor
de drept. Deliberarea poarta asupra existentei faptei si vinovatiei faptuitorului, asupra stabilirii
119

120. pedepsei, asupra masurii educative ori masurii de siguranta cand este cazul sa fie luata, precum si
asupra computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra
repararii pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor
materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa
solutionare a cauzei. Toti membrii completului de judecata au indatorirea sa-si spuna parerea
asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune parerea cel din urma. Denumirea de hotărâre
judecătorească o poartă atât actul procesual, cât şi cel procedural. Ca act procesual, hotărârea
judecătorească constituie rezultatul deliberării. Potrivit art.306, deliberarea şi pronunţarea hotărârii
se fac îndată după încheirea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi
amânate cel mult 15 zile; în acest caz, conform art.305 alin,.(1), instanţa este obligată să
întocmească o încheire de şedinţă separată, care trebuie semnată de preşedintele completului de
judecată şi de către grefier. Practica judiciară a statuat că lipsa acesti închieri, care face parte
integrantă din hotărârea pronunţată, duce la nulitatea absolută a acestei hotărâri. La deliberare iau
parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbatrea iar în cazul în care
unul dintre aceştia este împiedicat să participe la darea hotărârii, deliberarea se va amâna, dar nu
mai mult de 15 zile. După trecerea acestui termen, rezolvarea cauzei va fi reluată în acelaşi
complet de judecată, pentru a se respecta dispoziţiile art.192 alin.(3) ce prevăd obligativitate
menţinerii aceluiaşi complet. Potrivit art.308, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor
completului de judecată cu privire la soluţiile date în chestiunile supuse deliberării. Când unanimitea
nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două
păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture aceleia mai
apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În cazul în care completul de
judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia
în complet de divergenţă. Art.309 arată că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută iar în
ipoteza în care nu s-a ajuns la luarea unei hotărâri ( din cauza divergenţei de păreri, spre exemplu )
nu se întocmeşte o minută, ci un proces-verbal, în care se consemnează cauzele care au
împiedicat luarea hotărârii. Sancţiunea care intervine în cazul în care minuta nu există sau nu
cuprinde menţiuni de cele arătate expres în lege ( art.309 şi 357 ) este nulitate absolută. Potrivit
art.309, minuta se semnează doar de membrii completului de judecată ( nu şi de grefier ). Conform
art.310, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată
asistat de grefier; la pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Prin “ hotărâre ” a instanţei se
înţelege înscrisul în care s-a consemant concluzia finală asupra judecăţii În acest sens, hotărârea
penală se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare de către unul dintre judecătorii care au
120

121. participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi memebrii completului şi de grefier. Potrivit
art.312 alin.(2), în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de a semna, hotărârea
se semenază în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este
împiedicat să semneze, hotărârea se semenază de preşedintele instanţei iar când împiedicarea îl
priveşte pe grrefier hotărârea se semenază de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe
hotărâre despre cauza care a determinat împiedicare.
63) Momentele desfăşurării acţiunii penale: punerea în mişcare şi exercitarea acesteia.
Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit
infractiuni. Actiunea penala se pune in miscare prin actul de inculpare prevazut de lege. Actiunea
penala se poate exercita in tot cursul procesului penal. Procurorul se pronunta asupra punerii in
miscare a actiunii penale dupa examinarea dosarului. Daca procurorul este de acord cu
propunerea, pune in miscare actiunea penala prin ordonanta. Codul de procedură penală, în
articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin
această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi
procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea
nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.
Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o
acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de
unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi un
sfârşit (momentul final). Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:
punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii; exercitarea acţiunii penale; epuizarea sau
stingerea acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale-Momentul în care poate fi pusă în
mişcare acţiunea penală. Deşi acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea
infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul
urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea
penală se pune în mişcare în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi
(art. 336 şi 337 Cod procedură penală). Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se
confundă cu începerea urmăririi penale, care este momentul declanşării procesului penal. Organele
competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată ce au
luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute
121

122. de lege: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o
infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara acestor moduri de sesizare ordinare
există şi moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă,
cum ar fi cazul plângerii prealabile a persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului
prevăzut de lege, când acţiunea penală nu poate fi folosită decât după obţinerea lor (exprimarea
dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 şi 280 Cod penal). Dar, atât
modurile obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea organelor judiciare
cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale.
Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse în legătură
cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există dreptul la acţiune, el nu poate fi
folosit decât în prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare. Corelativ, pe plan procesual,
pentru infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de
existenţa acestor moduri speciale de sesizare, nici urmărirea penală nu poate să înceapă, decât
prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Ceea ce înseamnă că, în
toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente în urmărirea faptelor şi a
persoanelor care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală). În cazurile în care
urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare fără existenţa acestor
sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate ulterior în condiţiile
legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală). Sesizările speciale menţionate trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă
asemenea sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente ale căilor ferate,
comandantul unităţii militare, procurorul general etc.); să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia
plângerii prealabile, care poate fi făcută şi oral; să se refere la una din infracţiunile pentru care
legea condiţionează atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale de
existenţa sesizării speciale respective; să cuprindă date suficiente în legătură cu fapta şi
făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii
penale; să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea impune aşa ceva.
Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu excepţia plângerii prealabile. Momentul
iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial al procesului penal. Pot
exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului
penal, organele competente pun în mişcare acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează
de acelaşi organ - procurorul). Începerea urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele
competente au date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea
122

123. procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor
procesuale. Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare
a acţiunii penale se face in personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este
necesară cunoaşterea persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală.
De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară
existenţa unor probe temeinice. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care
persoana făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează
printr-o ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei
faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).
Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se
descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea
situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte persoane (fapte
sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală). Actul procesual prin care procurorul
pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, este
declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei.
În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul extinderii
procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la judecată (art.
336 Cod procedură penală). Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către instanţă prin
încheiere, când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea
unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care
inculpatul este trimis în judecată şi, procurorul nu participă la şedinţa de judecată. Acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de judecată de către
procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt:
ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către
procuror, şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă. Procedura de
punere în mişcare a acţiunii penale-Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie
îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie
sesizate cu privire la aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege; să fie
începută urmărirea penală; să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta
pentru care se efectuează urmărirea penală; să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10
Cod procedură penală, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea
acesteia. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza procesului
penal în care aceasta are loc. În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 Cod procedură penală,
123

124. când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. În acest sens, organul de cercetare
penală, întocmeşte, în dublu exemplar, un referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii
penale. Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi
exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală
constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire
penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate
porni numai după identificarea făptuitorului. Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în
continuă devenire şi care presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de
ideea de desfăşurare materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o
desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final). Realizarea acţiunii penale
presupune în consecinţă trei împrejurări: punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;
exercitarea acţiunii penale; epuizarea sau stingerea acţiunii penale. Potrivit art. 235 Cod procedură
penală, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, după ce examinează
dosarul cauzei. Dacă procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare
penală, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, după ce în prealabil a procedat la
audierea învinuitului în prezenţa obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale pe care procurorul o întocmeşte în dublu
exemplar. În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale,
procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mişcare acţiunea
penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) şi să dispună trimiterea în judecată, când din
materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta
răspunde penal. În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte
persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a procurorului care participă
la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală). Dacă procurorul nu participă la
judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte,
punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală). Din
analiza prevederilor art. 336 alin. 1 şi art. 337 alin. 1 Cod procedură penală rezultă că, în cazul
extinderii procesului penal la alte persoane, instanţa nu poate pune în mişcare acţiunea penală,
legea făcând precizarea că procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se
desprinde concluzia că este în vederea legiuitorului numai ipoteza în care procurorul participă la
judecată. Pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 lit. a Cod procedură penală, partea vătămată
poate sesiza organul de cercetare penală sau procurorul. În cazul acesta, plângerea prealabilă
124

125. constituie nu numai actul de sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se
pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului şi punerea în mişcare a acţiunii penale.
Introducerea plângerii de către partea vătămată nu declanşează acţiunea penală, dar reprezintă o
condiţie indispensabilă a punerii ei în mişcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie
un act de inculpare. Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia
calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în compartimentul drepturilor şi
obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal. Exercitarea acţiunii penale-Momentului
punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin exercitarea acţiunii
penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului sau
a persoanei juridice care a săvârşit infracţiuni. Exercitarea acţiunii penale se înfăptuieşte de acei
subiecţi, care, potrivit legii, pot reprezenta în această activitate statul ca subiect activ al acţiunii. Un
asemenea subiect oficial este procurorul. În faza de urmărire penală, exercitarea acţiunii penale
presupune strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată
decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă este cazul, da o soluţie de neurmărire care să
ducă la stingerea acţiunii. Această activitate se înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului
care realizează supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează
personal urmărirea penală. La sfârşitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite
rechizitoriul şi trimite pe inculpat sau persoana juridică care a săvârşit infracţiuni în judecată,
îndeplinind astfel un important act de promovare al acţiunii penale. Persoana juridică este asistată
la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentatul său legal. Dacă pentru aceeaşi
faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al
persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. În ipoteza în care
persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. În
faza de judecată, procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii pe care le
formulează în faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac. Procurorul poate
renunţa la învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedură penală – concluzii de achitare a
inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii
penale, care este indisponibilă, constituind numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind
obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de atitudinea procurorului. Acţiunea penală
poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni particulare şi cu o rază mai restrânsă de
posibilităţi, în cauzele la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă.
Activitatea părţii vătămate este amplificată sau complinită de cea a procurorului, care practic
125

126. niciodată nu poate fi exclus de la exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare. Unele acte
procesuale de exercitare a acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale procurorului totdeauna,
deşi există o plângere prealabilă fără de care acţiunea penală nu se poate pune în mişcare. Astfel,
în orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală, la sfârşitul căreia s-a conchis trimiterea în
judecată a inculpatului, întocmirea rechizitoriului numai de către procuror este necesară; nici un act
dinamizator al procesului penal nu poate fi substituit procurorului în vederea sesizării instanţei de
judecată. Partea vătămată, deşi dublată, de regulă, de procuror, poate îndeplini uneori şi singură
activităţile de exercitare a acţiunii penale. În anumite situaţii, partea vătămată, având dreptul să
dispună de acţiunea penală, poate, implicit, să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea
prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul. Epuizarea şi stingerea acţiunii penale-Între momentele
procesuale importante pe care le distingem în desfăşurarea acţiunii penale, se înscrie şi epuizarea
sau stingerea acesteia.
Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea procesului penal până la
obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă, acţiunea
penală şi-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acţiunii penale a fost atins
pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt tragerea sa la
răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi înlăturate consecinţele
greşitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenţei, aceasta este modalitatea obişnuită de a
considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final.
Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare aptitudinea
funcţională a acţiunii penale şi nu se mai permite exercitarea ei în continuare până la epuizare.
Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de câte ori se
constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală, înainte
ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii penale are loc
însă, în mod frecvent, după punerea ei în mişcare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi
pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea
judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate
procesuală normală, sunt: scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, încetarea
procesului penal şi clasarea cauzei penale. Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea
procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea, pot
interveni numai în măsura în care se constată existenţa unuia dintre cazurile expres prevăzute de
lege, cazuri care, de altfel, împiedică şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Cazurile care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute
126

127. în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate în două mari categorii şi anume: cazuri în care
acţiunea penală se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedură penală) şi cazuri în care
acţiunea penală este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiţii (art. 10 lit. f-j
Cod procedură penală). Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în
faza de urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii,
pronunţă achitarea. Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune, după
caz, încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau încetarea
procesului penal de către instanţa de judecată, în faza judecăţii.
Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent şi temporar, după cum efectele se produc
pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a
soluţiei şi efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz,
radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici definitive şi cu
consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii penale; pe când lipsa plângerii
prealabile are caracter temporar, întrucât partea vătămată poate modifica oricând, în termenul
legal, atitudinea sa, şi poate introduce o plângere ulterioară, care determină punerea în mişcare a
acţiunii penale. În afara cazurilor de incidenţă generală prevăzute în art. 10 din Codul de procedură
penală, care constituie impedimente posibile în orice cauză penală, legea cuprinde şi numeroase
cazuri speciale, ce constituie piedici în exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu
valabilitate numai pentru o anumită infracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de
cazuri speciale, sunt prevăzute în mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi speciale cu
conţinut penal, purtând numele de situaţii sau cazuri de nepedepsire. Unele din aceste situaţii se
referă la implicaţiile de parte generală, de exemplu împiedicarea consumării faptei de către un
participant înainte de descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal). Relativ, numeroase sunt cazurile
de nepedepsire în partea specială a Codului penal26: întreruperea cursului sarcinii efectuată de
medic (art. 190 alin. 5); reluarea de bunăvoie a îndatoririlor în cazul punerii în primejdie a unei
persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 198 alin. 2); prima sau cea de-a doua căsătorie este
declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia (art. 227 alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o
rudă apropiată (art. 267 alin. 2 Cod penal); denunţarea complotului (286 alin. 4); nedenunţarea (art.
292 alin. 2, 3 şi 4); denunţarea dării de mită (art. 309 alin. 5); denunţarea traficului de influenţă (art.
312 alin. 3); retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii (art. 335 alin. 3); nedenunţarea unor
infracţiuni (art. 338 alin. 3 şi 4); favorizarea infractorului săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată
(art. 340 alin. 3); omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 341 alin. 2); denunţarea
autorităţilor a grupului infracţional organizat (art. 354 alin. 4); denunţarea autorităţilor cu privire la
127

128. asocierea sau gruparea în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 355 alin. 3); tăinuirea săvârşită de
soţ sau de o rudă apropiată (art. 357 alin.2); încăierarea împotriva voinţei sale sau care a încercat
să despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere pe altul (art. 366 alin. 4); înlăturarea
rezultatului infracţiunii, făcând ca bunul să reintre în acel patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) şi
denunţarea autorităţilor competente despre participarea sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea
producerii şi punerii în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod penal). Cauzele
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală (art. 10 Cod
procedură penală) Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal însă pot avea situaţii
când promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste situaţii survin înainte de
declanşarea acţiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar când
apar în cursul exercitării acesteia duc la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale este împiedicată sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot
fi grupate după natura lor juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile diferenţiate pe care le
determină, în: cazuri care înlătură temeiul acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea penală este
lipsită de obiect sau se poate exercita numai în anumite condiţii. Cazurile în care acţiunea penală
este lipsită de temei sunt: Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal (art. 17 alin. 1),
infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută
de legea penală. Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema
existenţei infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât
infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod penal). În acest caz, nu
există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială, aşa că nu sunt îndeplinite niciuna din
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenţei unei
fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în mişcare sau
exercitată o acţiune penală. În prezenţa acestei situaţii nu există nici dreptul la acţiunea civilă. Nu
poate fi pornit nici procesul penal, întrucât urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal,
începe numai în legătură cu infracţiunea săvârşită. Dacă, totuşi, datorită unui denunţ mincinos, s-a
desfăşurat o urmărire penală, fără punerea sau cu punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul
va dispune clasarea, întrucât nu există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod
procedură penală), sau scoaterea de sub urmărire penală, când există învinuit sau inculpat în
cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). În prima ipoteză, organele de cercetare penală
vor întocmi un referat cu propunerea de neînceperea urmăririi penale, iar în cea de a doua ipoteză,
organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor întocmi în cauză un referat cu propunere de
scoatere de sub urmărire penală, urmând ca procurorul de supraveghere să dispună, conform celor
128

129. prezentate mai sus, dacă îşi însuşeşte propunerile făcute. Fapta nu este prevăzută de legea
penală. În materialitatea ei, fapta există, a fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală.
Prevederea în legea penală a faptei constituie una din trăsăturile esenţiale, care dă acesteia
caracterizarea juridică de faptă penală. Chiar dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu
vinovăţie, dar nu este incriminată de lege sub sancţiunea unei pedepse, nu constituie infracţiune
(art. 17 alin. 1 Cod penal). Fapta respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o abatere
disciplinară, deschizând calea unei acţiuni contravenţionale sau disciplinare, în nici un caz unei
acţiuni penale. Dacă prin fapta comisă, dar neprevăzută de legea penală, s-a produs o pagubă
materială, se deschide calea unei acţiuni civile care poate fi exercitată însă numai separat în faţa
instanţelor civile (art. 346 alin. 4 Cod procedură penală). Constatarea neexistenţei infracţiunii pe
parcursul urmăririi penale are ca efect clasarea, când nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a
Cod procedură penală), şi scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în
cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Când procurorul dispune scoaterea de sub
urmărire penală întocmeşte o ordonanţă în acest sens. b1.) Fapta nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie infracţiune
dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Articolul
19 din Codul penal stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă
prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind
lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În cazul în
care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea
penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu atrage
aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, şi anume
pericolul social. Având în vedere existenţa sau inexistenţa pericolului social al unei fapte, o
concluzie justă poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma unei analize dialectice a
tuturor împrejurărilor cauzei penale, în care făptuitorul nu poate fi disociat de fapta pe care a
săvârşit-o. În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau
instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 19 din
Codul penal. Aceste sancţiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte, nu sunt prevăzute
ca pedepse în art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste sancţiuni se aplică numai atunci
când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. Aplicarea amenzii administrative are ca efecte
diminuarea patrimoniului persoanei sancţionate şi mărirea patrimoniului parchetului sau organului
judecătoresc care a aplicat amenda şi care va putea folosi aceste sume ca venituri extrabugetare.
Se cunoaşte faptul că, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
129

130. libertăţilor şi intereselor sale legitime, cu precizarea că nici o lege nu poate îngrădi acest drept.
Soluţiile pe care le pot da organele judiciare, în cazul când constată că fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni, sunt scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care procesul
penal se află în faza de urmărire penală, şi achitarea, în faza de judecată. Organele de cercetare
ale poliţiei judiciare întocmesc un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală şi
aplicarea unei sancţiuni administrative din cele prevăzute de art. 19 alin. 3 Cod penal – mustrarea,
mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100 lei la 2.500 lei. Dacă procurorul găseşte
întemeiată propunerea făcută de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, emite o ordonanţă de
scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativPotrivit
articolului 19 din Codul penal, în cazul faptelor care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ,
sancţiuni care nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte nu sunt prevăzute ca pedepse
conform dispoziţiilor art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste sancţiuni se aplică numai
atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. În practică s-a hotărât că instanţa poate
achita pe inculpat în baza acestui caz, chiar dacă în sarcina aceluiaşi inculpat urmează a fi reţinute
şi alte fapte care constituie infracţiuni şi pentru care poate fi condamnat. c) Fapta nu a fost săvârşită
de învinuit sau inculpat În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei, iar după cum rezultă din
formularea legii „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat", înseamnă că acea faptă
constituie infracţiune şi deci există răspunderea penală. Din punctul de vedere al dreptului material
există dreptul la acţiune, numai că procesual acţiunea penală a fost îndreptată greşit în contra unei
persoane învinuite sau inculpate pe nedrept. Constatând existenţa acestui caz pe parcursul
urmăririi penale, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor propune scoaterea de sub
urmărire penală, întocmind în acest sens un referat, iar procurorul va dispune scoaterea de sub
urmărire penală a învinuitului sau inculpatului (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală), printr-o
ordonanţă. Nu este posibilă clasarea în acest caz. În faza de judecată, instanţa va dispune
achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală) şi nu va acorda nici despăgubiri
civile (art. 346 alin. 3 Cod procedură penală). d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive
ale infracţiunii Trăsăturile esenţiale ale oricărei fapte prevăzute de legea penală sunt reglementate
în partea generală a codului penal, iar conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni este desemnat în
partea specială care incriminează fapta respectivă. În consecinţă, fapta săvârşită pentru a fi
considerată o infracţiune determinată (furt, tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă trăsăturile
esenţiale, trebuie să aibă un conţinut concret, unele însuşiri concrete, obiective şi subiective,
specifice acelei fapte28. „Aşadar, cu ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală fixează,
130

131. determină, în partea specială a Codului penal şi în legile speciale, conţinutul fiecărei infracţiuni“. Cu
ajutorul elementelor constitutive ale acestui conţinut se realizează practic încadrarea faptelor
concrete şi se ajunge la exacta lor calificare. Determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii
are importanţă în calificarea şi încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste
elemente (obiective sau subiective) fapta respectivă nu constituie infracţiune şi, potrivit legii penale,
numai infracţiunea constituie temei al răspunderii penale, iar în caz contrar, nu există răspundere
penală şi nici dreptul la acţiune penală. Dacă procurorul, pe parcursul urmăririi penale, constată
existenţa acestui caz, dispune clasarea, când nu este învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a), şi
scoaterea de sub urmărire penală, când este învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b), iar
în faza de judecată instanţa dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a). Deşi fapta nu constituie
infracţiune, în cazul în care prin ea s-a produs o pagubă materială, se acordă despăgubiri civile (art.
346 alin. 2 Cod procedură penală). Atât procurorul, cât şi instanţa de judecată au facultatea să
aprecieze dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decât cele prevăzute de legea
penală; în caz afirmativ, sesizează organul competent (art. 12 Cod procedură penală). În sensul
arătat mai sus, instanţa de judecată, dacă constată lipsa unui element constitutiv al infracţiunii,
dispune achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a din Codul de procedură penală. Astfel,
inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută
în art. 257 C.pen., reţinându-se că, în februarie 1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M.,
promiţându-i în schimb că va uza de influenţa ce o avea asupra primarului pentru a-l determina să-i
aprobe un spaţiu comercial. Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală,
prin sentinţa nr. 157 din 22 septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2
lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C.proc.pen., considerând că fapta nu există. S-a motivat că din
probele administrate rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat
de S.V. s-a făcut în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există
legătură între acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de împrumut şi că din
nicio probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului. Curtea de
Apel Bacău, învestită cu judecarea apelului declarat de procuror, în urma strămutării cauzei, a
admis apelul prin decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe inculpat pentru
infracţiunea menţionată. Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost casată decizia instanţei de apel şi s-a
menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului. Ultima decizie a fost atacată cu recurs
în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia
de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt. Această critică nu este fondată.
131

132. Din examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că inculpatul a primit calculatorul
de la S.V., în schimbul exercitării de către acesta de influenţe asupra primarului, pentru a-l
determina să aprobe spaţiul comercial solicitat de acesta. Ca urmare, se impune a se constata că
inculpatul a primit calculatorul cu titlu de împrumut, aşa cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de
recurs, iar nu în schimbul promisiunii că va interveni pentru acordarea spaţiului comercial solicitat.
Dar acceptarea, dovedită, a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei
instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în
apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există. În adevăr, obţinerea calculatorului în
astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte
intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 din
vechiul Cod penal, impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii
subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d
Cod procedură penală. În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a C. proc.
pen. fiind greşită, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile pronunţate în cauză şi
s-a schimbat temeiul achitării în sensul considerentelor prezentate. Primirea unor foloase, dar nu
pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu,
ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art.10 alin.1 lit.d C. proc. pen., din lipsa
unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru inexistenţa faptei,
de vreme ce fapta, primirea de foloase, există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii. e) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei-
Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia, cerute de lege pentru
existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care concură la încadrarea acelei fapte, în dispoziţiile
legii şi care-i determină conţinutul. Numai având caracter penal o faptă este considerată infracţiune
şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală. Legea penală prevede un număr de cauze,
constând din stări, împrejurări, situaţii, în prezenţa cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută de legea
penală, nu are caracter penal, deci nu constituie infracţiune. Acestea sunt cauze justificative,
prevăzute în art. 21–25 şi cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 26–33
Cod penal; cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda
autorităţii legitime, consimţământul victimei; cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, beţia accidentală completă şi eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt
întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, fără de care nu poate exista infracţiunea, ceea
ce împiedică exercitarea acţiunii penale. La acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură
132

133. specială şi cu o aplicare restrânsă, cantonate, de regulă, la o anumită infracţiune sau la o situaţie
particulară cu conţinut limitat şi prevăzută în mod obişnuit în partea specială a codului penal sau în
legile speciale, cum ar fi: lipsa dublei incriminări, în cazul faptelor săvârşite în străinătate (art. 13 lit.
a Cod penal), dezincriminarea (art. 5 alin. 1 Cod penal), admiterea probei verităţii sau a bunei-
credinţe (art. 226 Cod penal), constrângerea, în cazul dării de mită (art. 309 alin. 4 Cod penal).
Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de
obiect sunt: f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale. În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume: Lipsa
plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia. Deşi fapta prevăzută de legea penală a fost
comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate fi promovată din moment ce
persoana vătămată nu foloseşte dreptul de a face plângere prealabilă. Existenţa plângerii prealabile
a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, când legea
penală prevede expres aceasta (infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală,
ameninţarea, violarea de domiciliu, hărţuirea sexuală, însuşirea bunului găsit etc.). Lipsa autorizării
sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare a
acţiunii penale de existenţa acesteia. Şi în această situaţie fapta prevăzută de legea penală există,
dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare autorizaţii sau sesizări din partea unor organe.
Sunt de semnalat, în acest sens, anumite imunităţi constituţionale. Astfel, potrivit art. 84 din
Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul în
şedinţă comună pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Din prevederile articolului 72 din Constituţia
României, rezultă că membrii Corpurilor legiuitoare pot fi acţionaţi penal sau contravenţional, pentru
fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului însă nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi numai după
ascultarea lor. Urmărirea penală şi trimiterea în judecată se pot face numai de către procurori din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată a
senatorilor, deputaţilor şi membrilor Guvernului îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Împotriva
membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, au dreptul să ceară
urmărirea penală numai Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României (art. 109 alin. 2
din Constituţie). Lipsa autorizaţiei procurorului general poate împiedica punerea în mişcare a
acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în art. 12 alin. 1 Cod penal. În cazul unor infracţiuni
133

134. contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 374 alin. 1, art. 375 alin. 1 şi art. 376 alin. 1 şi 2 Cod
penal), acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. În
cazul unor infracţiuni săvârşite de militari cum ar fi: absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea de
consemn, insubordonarea, lovirea superiorului şi lovirea inferiorului, prevăzute în art. 485-490 Cod
penal, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului. Sesizarea
comandantului, în baza căreia procurorul pune în mişcare acţiunea penală, constituie o condiţie
specială pentru a se ajunge la trimiterea în judecată a militarilor pentru săvârşirea anumitor
infracţiuni. Ca natură juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate cu plângerea prealabilă,
pentru că spre deosebire de acestea sesizarea odată făcută este irevocabilă. De exemplu,
comandantul militar nu este titular al acţiunii penale, singur procurorul putând exercita această
acţiune pe baza sesizării arătate de lege. Condiţia legală fiind îndeplinită şi pe această bază
acţiunea penală pusă în mişcare, comandantul nu mai poate retrage sesizarea şi împiedica
exercitarea în continuare a acţiunii penale. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca fiind
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie prevăzută de
lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale“ trebuie înţelese toate situaţiile în care o
anumită împrejurare poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale. Aşa este
cazul faptelor săvârşite în condiţiile art. 13 Cod penal, pentru urmărirea cărora se impune condiţia
dublei incriminări, cu excepţiile arătate în alineatul final al aceluiaşi articol. Legiuitorul, prin
formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f Cod procedură penală, a dorit să se refere
la orice situaţie care duce la netragerea la răspundere penală sau nepedepsirea făptuitorului, în
anumite condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în partea specială a Codului penal sau în
unele legi speciale. În toate cele trei situaţii, dacă se constată lipsa îndeplinirii condiţiei prealabile,
în faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau
inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar pentru aceleaşi motive, în faza de
judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). g)
A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice
atunci când are calitatea de făptuitor. Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală.
Amnistia şi prescripţia fac parte din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură existenţa infracţiunii, aşa cum se
întâmplă cu grupul cauzelor "care înlătură caracterul penal al faptei". Infracţiunea există şi deci
există şi răspundere penală. În prezenţa uneia dintre aceste cauze, consecinţele imediate sau
eventuale ale răspunderii penale sunt înlăturate. Fapta îşi păstrează caracterul său penal, dar
aceste cauze înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor. Amnistia este
134

135. prevăzută în Codul penal (art. 137) ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă intervine
după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă, potrivit art. 73
alin. 3 lit. i din Constituţie, de către Parlament. Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile şi
nu se întinde asupra cheltuielilor de judecată făcute de partea civilă. Partea civilă care nu se
prezintă în instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a fost amnistiată, este
presupusă a nu mai stărui în pretenţiile sale. În situaţia în care instanţa a încetat procesul penal
pornit împotriva inculpatului, întrucât infracţiunea pe care a comis-o a fost amnistiată, aceasta nu
poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru repararea pagubei suferite,
deoarece nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de art. 10 lit. f şi j Cod procedură penală.
Amnistia priveşte răspunderea penală pentru anumite fapte săvârşite şi prevăzute de legea penală,
având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru faptele concrete, cuprinse în legea sau decretul
de amnistie, săvârşite până la data apariţiei actului normativ respectiv sau uneori până la data
indicată în acesta. În cazul în care amnistia intervine înainte de folosirea acţiunii penale, aceasta nu
mai poate fi promovată, iar când a fost promovată, nu mai poate fi exercitată. În faza de urmărire
penală, procurorul, constatând existenţa amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1
lit. c Cod procedură penală), iar în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal
(art. 345 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Încetarea urmăririi penale
sau a procesului penal se referă la fapta amnistiată şi deci este avantajoasă tuturor participanţilor la
comiterea acesteia. Dacă amnistia acordată este condiţionată de cerinţe de ordin personal, atunci
ea produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc acele condiţii. În situaţia în care
amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în curs, învinuitul sau inculpatul poate cere
continuarea acestuia în scopul de a-şi demonstra nevinovăţia (art. 13 alin. 1 Cod procedură
penală). În raport de rezultatul la care se ajunge depinde şi soluţia ce se dă în cauză. Dacă în faza
de urmărire penală se constată existenţa vreuneia din cauzele prevăzute de art. 10 lit. a-e din
Codul de procedură penală, procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală (art. 13 alin. 2,
combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Dacă, din contră, constată vinovăţia
învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea amnistiei, dispune încetarea urmăririi
penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de judecată,
instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3 şi 4, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală,
raportate la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală), când constată nevinovăţia inculpatului şi
încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3 Cod procedură penală,
raportate la art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală) şi când reţine vinovăţia acestuia, dar aplică
amnistia. Prescripţia este cea de-a doua cauză distinctă prevăzută în art. 10 lit. g Cod procedură
135

136. penală. Ca şi amnistia, prescripţia face parte din grupul cauzelor care au ca efect înlăturarea
răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării. Ea are două modalităţi, prescripţia răspunderii
penale şi prescripţia executării pedepsei. În dispoziţiile articolului 10 lit. g din Codul de procedură
penală nu se precizează la care din cele două prescripţii reglementate în Codul penal se referă (art.
138-142 şi 147-150), dar este evident că textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei (art.
146 Cod penal), întrucât această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii penale.
Prescripţia răspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-l mai urmări penal pe infractor,
iar atunci când l-a urmărit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând
infractorul care a comis una din infracţiuni contra umanităţii ;infracţiuni care sunt imprescriptibile.
Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 25 ani, în funcţie de pedeapsă, iar pentru cei
care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenul se reduce la jumătate (art. 142 Cod penal).
La calcularea termenului de prescripţie trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al unor cauze de atenuare a
răspunderii penale. Potrivit art. 140 Cod penal, cursul termenului prescripţiei se poate întrerupe.
Situaţiile de întrerupere sunt mai restrânse, prevăzându-se că actele îndeplinite în cursul procesului
penal, pentru a întrerupe cursul termenului prescripţiei, trebuie să fie din acelea care se comunică
învinuitului sau inculpatului. Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei
cauze care duce la înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va soluţiona cauza. Soluţia diferă
după cum prescripţia este constatată în faza de urmărire penală sau de judecată. În faza de
urmărire penală, procurorul, constatând existenţa prescripţiei, dispune clasarea, dacă nu există
învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) sau încetarea urmăririi penale, când
există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În cursul judecăţii,
instanţa, constatând existenţa prescripţiei răspunderii penale, pronunţă încetarea procesului penal
(art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Şi în cazul prescripţiei
răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (art. 13 alin. 1
Cod procedură penală) pentru a-şi dovedi nevinovăţia ori pentru a invoca existenţa vreuneia din
cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală. Dacă în faza urmăririi penale se
constată existenţa vreuneia din aceste cauze, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală
(art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Atunci când constată
vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea dispoziţiilor cu privire la
prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod
procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu
art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. c Cod procedură penală), când
136

137. constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea procesului penal, când constată vinovăţia inculpatului
(art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură
penală), şi aplică dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale. Decesul făptuitorului este
cea de-a treia cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o
cauză de împiedicare a executării acţiunii penale, întrucât răspunderea penală este strict personală.
Răspunderea penală fiind personală, nu poate fi trasă la răspundere o altă persoană în locul
făptuitorului decedat. Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal, procurorul,
în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 242 rap. la art. 10 lit. f-h şi j
comb. cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar în faza de judecată, instanţa va dispune,
pentru acest motiv, încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod
procedură penală), chiar dacă anterior decesului fapta imputată inculpatului a fost amnistiată.
Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor – cea de-a patra cauză distinctă
prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Radierea persoanei juridice din registrul
comerţului se face înscriindu-se integral în registru actul care a constatat, declarat sau hotărât
dizolvarea. Conform articolului 24 din Legea nr. 108/16.06.1999 pentru înfiinţarea şi organizarea
Inspecţiei Muncii, republicată - „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a unor abateri grave
de la prevederile legislaţiei muncii sau de la normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia
Muncii poate cere radierea persoanei juridice din registrul comerţului”.De asemenea, Legea nr.
130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, cu modificările şi
completările ulterioare, în articolul 18, prevede că: „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a
contravenţiilor prevăzute la art. 16 ori de a nu pune la dispoziţie acestora documentele solicitate),
inspectoratele teritoriale de muncă vor solicita, potrivit legii, radierea persoanei juridice din registrul
comerţului. h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor
pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală Retragerea
plângerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru care legea penală a prevăzut expres
necesitatea plângerii prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În partea specială a
Codului penal nu se specifică în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile are drept efect
înlăturarea răspunderii penale, întrucât, conform prevederilor generale din art. 143 Cod penal,
retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile în care s-a introdus o asemenea
plângere. Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă împotriva unui
participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de consecinţă, retragerea plângerii
prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea penală stingându-se cu privire la toţi inculpaţii.
Retragerea plângerii prealabile faţă de unul sau de unii din participanţii la infracţiune este lipsită de
137

138. eficienţă, în sensul că răspunderea nu se înlătură nici pentru cei anume vizaţi şi nici pentru
ceilalţi32. Retragerea plângerii prealabile urmează a se face în raport de fapta penală săvârşită, în
aşa fel încât prin aceasta să se ajungă la stingerea acţiunii penale pentru toţi participanţii.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală. Din moment ce într-o cauză
penală partea vătămată deşi şi-a retras plângerea a cerut totuşi soluţionarea acţiunii civile,
înseamnă că această cerinţă nu era satisfăcută. În consecinţă, instanţa nu trebuia să dispună
încetarea procesului penal şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a inculpatului la
despăgubiri civile. Nicio dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii plângerii prealabile
de modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat, singura cerinţă fiind ca declaraţia să emane de
la partea care are dreptul să dispună asupra ei34. Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi
că îşi retrage plângerea prealabilă într-un alt dosar decât cel supus judecăţii, din moment ce
cauzele nu fuseseră conexate. Dispoziţiile articolului 13 din Codul de procedură penală, care permit
inculpatului să ceară continuarea procesului penal, sunt valabile şi în cazul retragerii plângerii
prealabile. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 144 alin. 1
Cod penal). De aceea, în asemenea cazuri, dacă acţiunea a fost declanşată de procuror, lipsa
plângerii prealabile nu poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale. Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres prevăzute în legea penală şi numai cu privire
la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Împăcarea părţilor produce efecte in
personam. Împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de instituţia introducerii, respectiv a
retragerii plângerii prealabile. Deşi adesea cele două instituţii sunt alăturate, există cazuri când
pornirea acţiunii se face la plângerea prealabilă, fără ca împăcarea părţilor să ducă la extinderea
acţiunii (exemplu: violul – art. 217 alin. 1, hărţuirea sexuală – art. 223 Cod penal), şi invers, când
pornirea acţiunii se face din oficiu, dar împăcarea părţilor constituie o cauză de împiedicare a
exercitării în continuare a acţiunii penale (exemplu: seducţia – art. 219 Cod penal). În articolul 144
din Codul penal se prevede că prin împăcarea părţilor se stinge şi acţiunea civilă. Această
dispoziţie se justifică prin aceea că acţiunea civilă în procesul penal este un accesoriu al acţiunii
penale şi, deci din moment ce părţile s-au împăcat, nu are rost să continue acţiunea civilă36. În
practică, adeseori, împăcarea părţilor este condiţionată de realizarea ulterioară a despăgubirilor pe
care inculpatul înţelege să le suporte de bunăvoie. Împăcarea trebuie să intervină înaintea
rămânerii definitive a hotărârii. Împăcările ulterioare nu produc efecte penale. Declaraţia de
retragere a plângerii prealabile sau de împăcare nu poate fi făcută decât de cel în cauză sau altă
persoană pe bază de mandat special. Împăcarea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau
138

139. cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine fie prin intermediul reprezentanţilor legali, fie cu
încuviinţarea dată de aceştia, potrivit legii. Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi
definitivă. Soluţiile ce pot fi dispuse în cazul împăcării părţilor sunt, încetarea urmăririi penale sau
încetarea procesului penal. Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, şi
persoana vătămată sau partea vătămată, pe de altă parte, soluţia clasării nu este posibilă,
deoarece nu se poate pune problema lipsei învinuitului sau inculpatului în cauza penală. i) S-a
dispus înlocuirea răspunderii penale Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi
înlocuită decât printr-o sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă. Prin Legea nr.
104/1992 au fost abrogate toate formele de influenţare obştească din Codul penal. Articolul 19 din
Codul penal prevede că sancţiunile cu caracter administrativ pe care le aplică instanţa de judecată
în caz de înlocuire a răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de
la 100 – 2.500 lei. Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale rămâne în
caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, aplicabil exclusiv de instanţă. Din prevederile legale
rezultă că tragerea la răspundere penală sau înlocuirea acesteia cu o măsură administrativă
constituie un act de justiţie, care trebuie să revină numai instanţei nu şi procurorului. Potrivit art.
278unu alin. 2 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-a dispus înlocuirea
răspunderii penale se poate face plângere, în termen de 20 zile de la înştiinţarea persoanelor
interesate. În toate cazurile, punerea în executare a ordonanţei de înlocuire a răspunderii penale se
face după expirarea termenului de 20 zile de la data înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost
respinsă, după respingerea acesteia. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, procurorul şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a
soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277 Cod procedură penală, termenul
de 20 de zile prevăzut în art. 278unu alin. 1 curge de la data expirării termenului de 20 de zile.
Soluţiile ce pot fi date înlocuirii răspunderii penale sunt: încetarea urmăririi penale sau încetarea
procesului penal. Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit
sau inculpat, el fiind deci cunoscut; soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de
lipsa învinuitului sau inculpatului în cauza penală. i1) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de
lege. Prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a
unor legi speciale a fost introdus acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii
penale, avându-se în vedere faptul că legea penală prevede unele cauze de nepedepsire cum ar fi:
avortul, prevăzut de art. 190 alin 5 lit. a-c din Codul penal; punerea în primejdie a unei persoane în
neputinţă de a se îngriji – art. 198 alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3 Cod penal; tăinuirea
139

140. – art. 267 alin. 2, raportat la art. 357 alin. 2 din Codul penal; complotul – art. 286 alin. 4 Cod penal;
nedenunţarea – art. 292 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal; darea de mită – art. 309 alin. 5 Cod penal;
traficul de influenţă – art. 312 alin. 3 Cod penal; mărturia mincinoasă – art. 335 alin. 3 Cod penal;
nedenunţarea unor infracţiuni – art. 338 alin. 3 şi 4 din Codul penal; favorizarea infractorului – art.
340 alin. 3 Cod penal; omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare – art. 341 alin. 2 Cod penal;
constituirea unui grup infracţional organizat – art. 354 alin. 4 Cod penal; asocierea pentru
săvârşirea de infracţiuni – art. 355 alin. 3 Cod penal; încăierarea – art. 366 alin. 4 Cod penal şi
producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat – art. 432 alin. 10 din Codul penal.
j) Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii
penale produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar putea da o altă încadrare juridică.
La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea şi exercitarea acţiunii penale, până la
soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de judecată. În mod normal, acţiunea penală
ia sfârşit prin soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată competentă, punându-se astfel
capăt conflictului de drept penal care a format obiectul acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea
definitivă a instanţei de judecată, care a soluţionat conflictul de drept penal, constituie lucru judecat.
Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea autoritate nu se pot exercita decât căile de atac
extraordinare. Autoritatea hotărârilor definitive se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul.
Lucrul judecat rezultă deci din dispozitivul hotărârii prin care s-a statuat, cu caracter definitiv şi
irevocabil, în fapt şi în drept, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui supus judecăţii. Lucrul judecat
face ca hotărârea definitivă să capete putere executorie, adică forţa executorie recunoscută de
către lege. Totodată, lucrul judecat, împiedicând orice nouă urmărire a faptei care a format obiectul
unei judecăţi, formează sau produce autoritatea de lucru judecat. Cauza intervine atunci când
procesul penal a fost declanşat sau acţiunea penală a fost pusă din nou în mişcare din eroare, şi
operează chiar dacă fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare juridică (de exemplu: furt
în loc de tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere etc.). Potrivit acestui caz, autoritatea de
lucru judecat, presupune că nici o persoană care a fost definitiv judecată pentru o faptă prevăzută
de legea penală nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru acea faptă. De fapt, acesta este efectul
cel mai important al autorităţii lucrului judecat faţă de acţiunea penală. Lucrul judecat pune capăt
conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată, iar autoritatea de lucru judecat
împiedică o nouă urmărire a acelui conflict care a fost deja soluţionat în mod definitiv. „Aşadar,
puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă şi împotriva
aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în faţa instanţei
de judecată“. Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se reţine că acţiunea
140

141. penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată,
trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o hotărâre definitivă prin care să
se fi soluţionat în fond conflictul de drept penal; urmărirea penală nouă să se îndrepte împotriva
aceleiaşi persoane care a fost anterior judecată; noua urmărire penală să privească aceeaşi faptă
concretă în legătură cu care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă. Constatând îndeplinirea
acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat, procurorul, în faza de urmărire
penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar instanţa
de judecată, în faza de judecată, dispune încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 combinat cu
art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală). Procurorul, la dispunerea încetării urmăririi
penale, întocmeşte o ordonanţă de încetarea urmăririi penale, în dublu exemplarSoluţia clasării nu
poate fi dată în cazul acestui impediment, deoarece autoritatea de lucru judecat priveşte o anumită
faptă şi o anumită persoană. În ipoteza în care hotărârea definitivă priveşte pe mai mulţi făptuitori,
cauza operează in rem.
64) Neagravarea situaţiei în propriul apel.
Instanta de apel, solutionand cauza, nu poate crea o situatie mai grea pentru cel care a declarat
apel. De asemenea, in apelul declarat de procuror in favoarea unei parti, instanta de apel nu poate
agrava situatia acesteia Efectul neagravant al apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de non reformatio in peiuj , impune instanţei de apel obligaţii de a nu crea în urma
soluţionării cauzei o soluţie mai grea pentru cel care a declarat apel (art.372 alin.1). Regula non
reformatio in peiuj reprezintă un beneficiu acordat de lege celui ce doreşte reformarea hotărârii
pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor personale prin eliminarea riscului ca acela ce
exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea. Este posibil ca reexamnirea cauzei în apel
să ducă la concluzia că hotărârea pronunţată în primă instanţă este nelegală şi netemeincă, însă
potrivit regulii non refomatio in pejus, agravarea situaţiei pentru partea care a declarat apelul nu
este permisă, chiar dacă ea ar corespunde adevărului. Astfel, neconcilierea între principiul analizat
şi princiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului este rezolvată în favoarea principiului non
reformatio in pejus. Pentru a avea deplină eficienţă legală, regula non refomatio in pejus nu
funcţionează decât în cazul folosirii propriei căi de atac. Astfel, dacă una dintre părţile cauzei
declară apel şi o dată cu acesta declară apel şi procurorul, însă în defavoarea ei, sau o altă parte
cu interese contrare, şi este admis doar apelul ultimei persoane, regula menţionată nu
funcţionează, situaţia părţii putându-se agrava. În literatura de specialitate şi practica judiciară,
141

142. expresia “ neagravarea situaţiei” a fost analizată în sensul ei larg, cuprinzând orice înrăutăţire a
situaţiei părţii care a exercitat calea de atac. Astfel, în apelul declarat de inculpat, instanţa de apel
nu poate reţine starea de recidivă care în mod greşit nu fusese reţinută de prima instanţă, nu poate
schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă ( chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi
mai mică ), nu poate reţine în sarcina acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură
infracţiune reţinută în fond, nu poate înlocui suspendarea executării pedepsei închisorii cu
executarea pedepsei la locul de muncă În doctrină s-a impus opinia conform căreia, prin obligarea
la tratament medical a inculpatului, ca urmare a soluţionării apelului său, nu a fost încălcată regula
non reformatio in pejus, ci, dimpotrivă, a fost satisfăcut un interes al său, interes cu privire la care,
în cazul de faţă, el şi-a manifestat expres dorinţa.Ca urmare a caracterului său absolut, regula non
reformatio in pejus funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare a promovării apelului
( în cazul desfinţării cu trimitere spre rejudecare sau în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în
vederea completării urmării penale). Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale
regulii non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titluar al apelului este procurorul. Astfel,
potrivit art.372 alin.(2), în apelul declarat de procuror în favoarea uneia dintre părţi, instanţa nu
poate agrava situaţia acestuia. Apelul declarat de procuror, nu poate fi circumscris ipotezei de mai
sus.
65) Noţiunea de infracţiune flagrantă. Cazurile de aplicare a procedurii speciale.
Este flagranta infractiunea descoperita in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire. Este, de
asemenea, considerata flagranta si infractiunea al carei faptuitor, imediat dupa savarsire, este
urmarit de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public, ori este surprins aproape
de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune
participant la infractiune.In cazurile de mai sus, orice persoana are dreptul sa prinda pe faptuitor si
sa-l conduca inaintea autoritatii. Infractiunile flagrante pedepsite prin lege cu inchisoare mai mare
de 3 luni si de cel mult 5 ani, precum si formele agravate ale acestor infractiuni, savarsite in
municipii sau orase, in mijloace de transport in comun, balciuri, targuri, porturi, aeroporturi sau gari,
chiar daca nu apartin unitatilor teritoriale aratate mai sus, precum si in orice loc aglomerat.
Existenţa unei proceduri speciale privind urmărirea şi judecata în cazul infracţiunilor flagrante a fost
generată de situaţia particulară a descoperirii infracţiunii, şi anume în momentul comiterii acesteia
sau imediat după săvârşire. Având în vedere aceste particularităţi, probaţiunea este mult mai
uşoară, datele cu privire la comiterea infracţiunii fiind furnizate de persoanele care au asistat sau au
luat cunoştinţă în mod direct de consecinţele acesteia. Distincţia pe care legiuitorul o face cu privire
142

143. la infracţiunile flagrante o întâlnim însă numai în Codul procesual penal, fără a exista o asemenea
distincţie şi în domeniul substanţia. Drept consecinţă, nu se constată deosebiri în ceea ce priveşte
regimul sancţionator între infracţiunile flagrante şi infracţiunile neflagrante. Simplificarea procedurii
în cazul urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante duce, în mod firesc, şi la desfăşurarea într-un
ritm rapid a procesului penal, mai accelerat decât în cazul procedurii obişnuite, motiv pentru care
este cunoscută şi sub denumirea de procedură urgenta. Această simplificare şi comprimare a
procedurii în cazul infracţiunilor flagrante este justificată de condiţiile comiterii şi reţinerii
infracţiunilor flagrante, împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori judiciare.
Se apreciază că această procedură este una sumară, considerându-se însă că, prin derogările
existente, nu se aduce atingere minimului de garanţii necesare pentru justa soluţionare a
infracţiunilor flagrante. În acest context, se apreciază că reglementarea specială privind urmărirea
şi judecarea unor infracţiuni flagrante dă satisfacţie sporită principiului operativităţii, grăbind
totodată, prin derogările existente, restabilirea ordinii de drept perturbată prin comiterea infracţiunii.
Conceptul, noţiunea de flagrant, din punct de vedere juridic, semnifică în sens larg, o infracţiune
descoperită în momentul comiterii, chiar provenienţa noţiunii sugerând acest sens: termenul de
flagrant derivă din participiul fragrant-tis al verbului latin flagro-flagrare (a arde) şi care, folosit în
context juridic, sugerează o contextualitate temporală referitoare la momentul comiterii infracţiunii şi
prinderea presupusului autor. Luând în considerare înţelesul noţiunii de flagranţă şi regelementarea
infracţiunii flagrante dată de Codul de procedură penală, se poate aprecia că noţiunea de flagranţă
în domeniul juridic semnifică prinderea autorului în „focul“ acţiunii sale sau imediat după aceea.
Potrivit dispoziţiilor art. 465, este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau
imediat după săvârşire. Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor,
imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul
public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte
obiecte de natură al presupune participant la infracţiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are
dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Plecând de la această
reglementare dată în cele două alineate de art. 465, s-a considerat că infracţiunea flagrantă poate fi
reţinută sub două forme, una tipică, flagrantă propriu-zis, şi o altă formă asimilată, cvasiflagrantă.
Infracţiunea flagrantă tipică, propriu-zisă, este sub forma prevăzută de art. 465 alin. (1): este
flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după săvârşire. Din
redactarea textului reiese că infracţiunea flagrantă tipică se prezintă în două ipoteze. În ceea ce
priveşte prima ipoteză care atrage starea de flagranţă, legiuitorul a fixat un cadru determinabil
143

144. (descoperirea în momentul săvârşirii), termenul de „săvârşirii“ având înţelesul dat de art. 144 C.
pen.. Pentru cea de-a doua ipoteză (infracţiunea descoperită imediat după săvârşire), legiuitorul nu
prevede un criteriu fix, determinabil în timp. Aşa cum sugerează şi redactarea textului, „imediat
după săvârşire“ înseamnă cât mai aproape de momentul săvârşirii, aprecierea în timp de acest
moment neputând fi însă stabilită în textul de lege ca o determinantă fixă, motiv pentru care este
acceptat punctul de vedere că organul judiciar, în funcţie de datele concrete, este cel care trebuie
să aprecieze starea de flagranţă.În cazul ambelor ipoteze se presupune însă că, pentru reţinerea
stării de flagranţă, nu este necesară numai descoperirea infracţiunii, dar şi prinderea autorului. Prin
urmare, descoperirea infracţiunii în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, presupune şi
prinderea autorului în acel moment sau imediat după aceea. Chiar noţiunea de flagranţă, pe plan
juridic, presupune o relaţie directă între descoperirea infracţiunii în condiţiile arătate şi prinderea
autorului, lipsa acestuia excluzând reţinerea ca flagrantă a infracţiunii. Infracţiunea cvasiflagrantă
(forma asimilată). Potrivit art. 465 alin. (2) C. proc. pen. „Este, de asemenea, considerată flagrantă
şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu
arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune“. Din
redactarea textului reiese că starea de cvasiflagranţă o întâlnim în două situaţii. Prima situaţie este
în cazul infracţiunii al cărei făptuitor imediat după săvârşire este urmărit de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public. Se presupune deci că, după săvârşire, autorul a părăsit
locul faptei, iar din acel moment el este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari sau strigătul
public În textul de lege se precizează că făptuitorul este urmărit de partea vătămată, martorii
oculari, întrucât acestea sunt categoriile de persoane care, în mod firesc, observă comiterea faptei
oferind, totodată, certitudinea a identităţii făptuitorului. Prin „strigătul public. Aşa cum s-a arătat şi în
literatura de specialitate, trebuie înţeles strigătul de alaramare, de ajutor al celor prezenţi la
comiterea infracţiunii sau aflaţi în apropierea locului faptei. A doua situaţie o întâlnim în cazul în
care făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice
alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. Şi această situaţie de flagranţă este
condiţionată de o apropiere în timp între momentul săvârşirii faptei şi cel al prinderii făptuitorului,
folosirea în text a termenului de surprindere, în contextul respectiv, fiind sugestivă din acest punct
de vedere. Textul de lege prevede pentru reţinerea stării de flagranţă îndeplinirea cumulativă şi a
altor condiţii: făptuitorul să fie surprins cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l
presupune participant la infracţiune. În conformitate cu dispoziţiile art. 465 alin. (3), în cazul
144

145. săvârşirii unei infracţiuni flagrante, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă
înaintea autorităţilor. Reglementarea este impusă de faptul că de puţine ori organele judiciare iau
cunoştinţă direct de comiterea unei infracţiuni flagrante, impunându-se cu necesitate prinderea şi
identificarea făptuitorului, în condiţiile arătate. După cum s-a arătat în literatura de specialitate,
prinderea făptuitorului de o persoană particulară care nu aparţine unui organ judiciar abilitat să
dispună luarea unor măsuri preventive nu are caracterul unui act procesual. Această condiţie este
privită ca un act de sprijin obştesdat organelor judiciare, izvorâtă dintr-un sentiment de solidaritate
umană şi obligaţii cetăţenşti faţă de comiterea unor acte cu caracter infracţional. Autoritatea
înaintea căreia este condus făptuitorul poate fi atât un organ judiciar, cât şi o altă autoritate de stat,
care va sesiza, la rândul său, organul judiciar. Aşa cum reiese şi din denumirea Titlului IV,
Capitolul I, al Codului de procedură penală, reglementarea specială priveşte urmărirea şi judecarea
numai a unor infracţiuni flagrante. De altfel, şi din cuprinsul art. 466 (astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 281/2003 ) reiese că numai anumitor infracţiuni flagrante, aşa cum sunt definite în art.
465, li se aplică procedura specială în faza urmăririi şi judecării, cazurile de aplicare fiind prezentate
în cuprinsul acestui articol. Pentru a fi aplicată procedura specială privind urmărirea şi judecarea
unor infracţiuni flagrante, trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii: infracţiunea să fie
flagrantă; pentru infracţiunea respectivă să fie prevăzută pedeapsa închisorii mai mare de un an şi
cel mult 12 ani, precum şi în cazul formelor agravate ale acestor infracţiuni; infracţiunea să fie
săvârşită într-un anumit loc: municipii sau oraşe, în mijloacele de transport în comun, bâlciuri,
târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus,
precum şi în orice loc aglomerat. Prima condiţie, constând în starea de flagranţă, se consideră a fi
îndeplinită în cazul în care organul judiciar constată incidenţa dispoziţiilor art. 465 (care au fost
analizate anterior). Cea de-a doua condiţie se referea la pedeapsa pe care legea o prevede pentru
infracţiunea respectivă. Astfel, prin dispoziţiile art. 466, legiuitorul a limitat aplicarea procedurii
speciale numai la o anumită categorie de infracţiuni, şi anume la cele sancţionate de lege cu
închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele lor agravate. Excluderea
infracţiunilor sancţionate cu o pedeapsă mai mică de un an are drept temei gradul scăzut de pericol
social, ceea ce nu ar justifica aplicarea procedurii speciale. În ceea ce priveşte infracţiunea pentru
care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 12 ani, care au un grad ridicat de
pericol social, cazuri în care, de regulă, şi probaţiunea este mai complexă, s-a considerat că
soluţionarea într-un timp scurt ar putea genera erori judiciare. Modul de redactare al art. 466 C.
proc. pen. a generat însă şi controverse, în ceea ce priveşte formularea „ precum şi formele
145

146. agravate ale acestei infracţiuni“, sancţionate cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani.
Unele instanţe au considerat că formularea se referă la infracţiunile pentru care se prevede o
pedeapsă între limitele prevăzute de text şi anume mai mare de un an şi cel mult 12 ani, dar care
se săvârşesc în împrejurările prevăzute de art. 75 C. pen. şi care constituie circumstanţe
agravante, legale sau judiciare. Alte instanţe au considerat că formularea se referă la cazurile în
care infracţiunile sancţionate în forma simplă cu închisoarea între limitele prevăzute de text sunt
săvârşite în condiţii ce duc la încadrarea lor într-o infracţiune calificată sau într-o formă agravată
conform prevederilor Codului penal, Partea specială sau a altor legi speciale şi care atrag pedepse
ce pot depăşi 12 ani închisoare. În această situaţie, pentru asigurarea unei practici judiciare unitare
Plenul fostului Tribunal Suprem, printr-o decizie de îndrumare, a considerat ca legală cea de-a
doua soluţie1. Astfel, s-a decis că procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni
flagrante se aplică infracţiunilor sancţionate de lege cu închisoare mai mare de 3 luni şi cel mult 5
ani (acestea erau limitele prevăzute în vechea reglementare), chiar şi în cazul în care aceste
infracţiuni sunt săvârşite în condiţii ce determină încadarea lor într-o infracţiune calificată sau într-o
formă agravată – conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altor legi speciale
– şi care atrag, astfel, sancţiuni ce depăşesc 5 ani închisoare. Se motivează că, deşi în lege nu se
arată că limitele indicate în dispoziţiile art. 466 C. proc. pen. se referă la formele simple ale
infracţiunilor, totuşi, din faptul că în acelaşi text se menţionează că procedura specială se aplică şi
formelor agravate ale aceloraşi infracţiuni rezultă în mod evident că aceste limite se referă la
formele simple. Infracţiunile sancţionate de lege în forma simplă cu închisoare în limitele arătate în
art. 466 C. proc. pen. pot fi săvârşite însă în anumite condiţii agravante, prevăzute în mod expres
în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, altele decât cele prevăzute în art. 75 C.
pen., căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate. La aceste condiţii
agravante, care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care agravează o
infracţiune prin menţionarea lor în acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc. pen. prin noţi.,
căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate. La aceste condiţii agravante,
care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care agravează o infracţiune prin
menţionarea lor în acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc. pen. prin noţiunea „formele
agravate ale aceleeaşi infracţiuni“. Noţiunea nu se referă la circumsatnţele agravante prevăzute de
art. 75 C. pen., deoarece acestea sunt luate în considerare la individualizarea pedepsei atât în
cazul în care s-a reţinut forma simplă sau agravată a unei infracţiuni, cât şi cazul în care s-a reţinut
o infracţiune calificată, ceea ce înseamnă că ele nu sunt de natură să agraveze infracţiunea, ci
146

147. numai pedeapsa ce urmează a fi aplicată. Astfel, conform practicii judiciare constituite în baza
vechei reglementări, s-a decis că infracţiunea de tâlhărie nu poate fi urmărită şi judecată potrivit
procedurii speciale prevăzută de art. 465 şi urm. C. proc. pen. deoarece nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 466: infracţiunea de tâlhărie este pedepsită prin lege cu închisoare mai
mare de 5 ani iar, pe de altă parte, aceasta nu este o formă agravată a unei alte infracţiuni, a cărei
formă simplă să fie sancţionată cu închisoarea până la 5 ani. De asemenea, faptul că printre
infracţiunile flagrante concurente săvârşite de inculpat este şi una pentru care, potrivit art. 209 alin.
(3) C. proc.pen., urmărirea penală se efectuează de procuror, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor
speciale cu privire la urmărirea infracţiunii flagrante prevăzute în art. 466 şi urm. C. proc. pen.
Aplicarea dispoziţiilor speciale privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante a fost mult
restrânsă în ultima perioadă, fapt datorat modificărilor repetate în materie penală, mai ales prin
Legea nr. 140/1996 de modificare a Codului penal prin acre maximul special al pedepselor a fost
mărit, depăşind la majoritatea infracţiunilor pragul de 5 ani pentru forma simplă prevăzută de art.
466 C. proc. pen. În aceste condiţii, modificările aduse prin Lgea nr. 281/2003 corespund cerinţelor
impuse atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară. Cea de a treia condiţie
prevăzută de lege în aplicarea dispoziţiilor speciale privind infracţiunile flagrante se referea la locul
săvârşirii, care trebuie să fie un mijloc de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi
sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat.
Din redactarea textului, cu privire la îndeplinirea acestei condiţii, rezultă condiţionarea aplicării
procedurii speciale de comiterea infracţiunii într-un loc aglomerat, fapt sugerat atât de natura sau
destinaţia locurilor enumerate, cât şi precizarea făcută în finalul textului „precum şi în orice loc
aglomerat“. Aplicarea procedurii flagrante cu această condiţionare poate fi explicată de faptul că
asemenea locuri aglomerate constituie un cadru favorizant care uşurează comiterea infracţiunii,
situaţie demonstrată şi statistic, ipoteză în care şi reacţia organului judiciar, precum şi aplicarea
unei sancţiuni trebuie să fie cât mai rapide. Din analiza textului reiese că procedura specială se
aplică infracţiunilor săvârşite numai în municipii şi oraşe, fiind excluse deci comunele şi satele, iar
în cazul mijloacelor de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări procedura
specială se aplica chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale indicate în art. 466 alin. (2), adică
municipiilor sau oraşelor. Aplicarea procedurii speciale, ţinând cont de condiţia privind locul
săvârşirii infracţiunii, urmează a fi apreciată, în funcţie de datele concrete, de organelle judiciare.
Astfel, furtul se consideră flagrant cazul în care persoana vătămată, căreia i s-a sustras din buzunar
o sumă de bani în timp ce se afla în tramvai, constatând lipsa banilor la coborârea din mijlocul de
147

148. transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiţi de săvârşirea faptei, care au recunoscut faţă de ea
săvârşirea sustragerii. În consecinţă, în mod legal judecata s-a desfăşurat după procedura specială
prevăzută în art. 465 şi urm. C. proc. pen.
66) Nulităţile ca sancţiuni procedurale penale.
Incalcarile dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag nulitatea
actului, numai atunci cand s-a adus o vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin anularea
acelui act. Dispozitiile relative la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, la
sesizarea instantei, la compunerea acesteia si la publicitatea sedintei de judecata sunt prevazute
sub sanctiunea nulitatii. De asemenea, sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii si dispozitiile relative
la participarea procurorului, prezenta inculpatului si asistarea acestuia de catre aparator, cand sunt
obligatorii potrivit legii, precum si la efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori. Ea
poate fi invocata in orice stare a procesului si se ia in considerare chiar din oficiu. Incalcarea
oricarei alte dispozitii legale decat cele prevazute in alin. 2 atrage nulitatea actului in conditiile alin.
1, numai daca a fost invocata in cursul efectuarii actului cand partea este prezenta sau la primul
termen de judecata cu procedura completa cand partea a lipsit la efectuarea actului. Instanta ia in
considerare din oficiu incalcarile, in orice stare a procesului, daca anularea actului este necesara
pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor.
Sancţiuni procedurale tipice, nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă
fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea formlelor prescise de lege.
Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele pocedurale
efectuate contrar dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen., pentru
anularea unui act procesual sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile: să se constate
o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal; încălcarea
dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca urmare producerea
unei vătămări procesuale; vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
îndeplinit prin încălcarea legii. Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica în funcţie de mai
multe criterii. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi: nulităţile exprese, care
intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, cum ar fi
dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea
instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în acest
148

149. caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi virutale, care pot interveni în cazul nerespectării altor
dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2 şi art.197 alin.(1) şi alin.(4). După modul
de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim între: nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt
prevăzute în art.197 alin.(2) C.proc.pen. şi intervine în cazul încălcării unor dispoziţii legale
circumstanţiale. Nulităţile absolute se caracaterizează prin următoarele: vătămarea procesuală
este prezumată iuris et de iure; cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei
vătămării; pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în nici un mod, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege; pot fi invocate de orice parte din porces şi se iau în
considerare chiar şi din oficiu. Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii
absolute dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea
instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De asemenea, sunt
prevăzute şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea
acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în
cazurile cu infractori minori. nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197 alin.(1),
încălcarea oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele decât cele a căror
încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea actului doar atunci când s-a adus o
vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi numai dacă a fost invocată în
cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura
completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu
încălcarea, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe cale de consecinţă, nulităţile relative se caracterizează
prin: vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această
sancţiune; nulităţile relative pot fi invocate numai până la un anumit moment procesual prevăzut de
lege ( în cursul efectuării actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu
procedură completă ); nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de un
anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile sale procesuale );
poate fi acoperit prin voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce nulitatea. În mod
excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în
care anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Efectele
nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte
de efecte juridice actul afectat, din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării
nulităţii ( ex nunc ). De asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de către organul juidiciar
care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de competenţă. Având în
149

150. vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în doctrină s-a discutat dacă
nulitate unui act atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care
nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală. Aceste efect extensiv al nulităţii este
reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul extensiv
de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor respectiv sunt sau
nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu actul viciat. În legislaţia franceză este consacrat
numai efectul extensiv al nulităţii actelor ulterioare actului viciat. Codul de procedură penală român
actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca
prorogarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care
trebuie să precizeze relaţia ce există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite, spre
deosebre de Codul de procedură penală anterior care consacra expres efectul de iradiere al nulităţii
în art.104 alin.(1).
67) Obiectul probaţiunii: noţiune, faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.
Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei
infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare
pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei
probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor,
formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-se dupa constiinta lor.
Obiectul probatiunii (thema probandum) într-o cauzã îl reprezintã ansamblul faptelor si
împrejurãrilor de fapt ce trebuie dovedite – legate atât de latura penalã si civilã, cât si de unele
chestiuni adiacente cauzei. Obiectul probatiunii constituie si el un element de diferentiere si
clasificare a probelor, determinând în limbajul de specialitate categorii cum ar fi cele de probe
admisibile, pertinente, concludente, utile si opusele lor. Din ratiuni legale sau conceptuale, nu
trebuie dovedite normele juridice – cu exceptia celor strãine, a prezumtiilor, precum si a faptelor
evidente ori notorii. În cazul notorietãtii, dispensa de probã nu este absolutã, ci depinde de gradul
de notorietate a faptei sau împrejurãrii respective. Nu se permite dovedirea unor fapte care, chiar
dacã ar fi adevãrate si s-ar putea proba, sunt potrivnice prezumtiilor legale absolute. De exemplu,
desi este de notorietate cã existã copii minune, deosebit de dotati intelectual si psihic, nu este
admisibilã dovada care ar demonstra cã un minor care nu a împlinit 14 ani are discernãmântul
necesar pentru a rãspunde penal. În schimb, existã fapte a cãror dovedire, în anumite conditii, nu
este posibilã. Aceasta este situatia în cazul faptelor negative total nedeterminate. De pildã, nu s-ar
150

151. putea dovedi cã o persoanã, în cursul unei vieti îndelungate, nu a consumat niciodatã bãuturi
alcoolice în mãsurã de a determina mãcar si o usoarã stare ce depãseste normalitatea. Se permite
însã dovedirea unui fapt negativ determinat printr-un fapt pozitiv concret de exemplu, se poate
sustine cã o persoanã nu a luat parte la sãvârsirea unui infractiuni, prin dovedirea faptului pozitiv
concret cã la momentul sãvârsirii acelei infractiuni persoana se afla în altã parte (alibiul).
68) Obiectul şi subiecţii acţiunii civile.
Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului, precum si a partii
responsabile civilmente. Actiunea civila poate fi alaturata actiunii penale in cadrul procesului penal,
prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila. Repararea pagubei se face potrivit dispozitiilor
legii civile: in natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare savarsirii
infractiunii, prin desfiintarea totala ori partiala a unui inscris si prin orice alt mijloc de reparare; prin
plata unei despagubiri banesti, in masura in care repararea in natura nu este cu putinta. De
asemenea, se acorda despagubiri banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea civila.
Persoana vatamata se poate constitui parte civila in contra invinuitului sau inculpatului si persoanei
responsabile civilmente. Constituirea ca parte civila se poate face in cursul urmaririi penale, precum
si in fata instantei de judecata pana la citirea actului de sesizare. Calitatea de parte civila a
persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a
participa in calitate de parte vatamata in aceeasi cauza. Obiectul acţiunii civile. Potrivit dispoziţiilor
articolului 14 alin. 1 Cod procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere
materială a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi
următoarele din Codul de procedură penală, instanţele de judecată nu au un punct de vedere
unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea
acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul
infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din
culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice. Unele instanţe au considerat că în astfel
de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile
formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi
pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei
încadrări juridice distincte cu caracter penal. S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune,
deoarece acţiunea civilă nu poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea
penală, cât timp ea este chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea
151

152. ce face obiectul trimiterii în judecată. De asemenea, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că
instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt
cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe
drumurile publice, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul
victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile
distruse ori deteriorate, ca urmare a aceleiaşi fapte. Aceste instanţe din urmă au procedat corect.
Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la
răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente“; ea „poate fi alăturată
acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă“, iar
„repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile“. Din această ultimă dispoziţie a textului
de lege menţionat rezultă că repararea pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării
acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă. Ori, prin
dispoziţiile articolului 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civile delictuale, se
prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara“. Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este
reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, „omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa
sa". În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo
dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea pagubei în cadrul acţiunii civile
alăturate celei penale, este evident că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel
posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a
pagubei. De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de efectele ce
sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii penale incriminator al faptei
deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care
constă în asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat. Imperativul bunei
administrări a justiţiei, care impune exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite
fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca
urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel
de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1
din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit
cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către
o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra
152

153. încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14
din Codul de procedură penală se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică
şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii,
aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări
păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin
accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt
lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia. Cum în asemenea
cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, a inculpatului, deşi aceasta
constituie infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau
vătămarea integrităţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de
despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale. În astfel de situaţii este
nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt
posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa
instanţei penale. Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită
pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa penală, unde acţiunea
sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai
lesnicioasă şi completă a probelor. Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca
şi de a-şi concentra apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a
celei penale în faţa aceleiaşi instanţe. Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi
instanţă a celor două acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă,
temeinică şi completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea
pronunţării de hotărâri contradictorii. Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca
prejudiciul unic suferit de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie
fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între două instanţe -
penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta. O atare concluzie se impune a fi
acceptată nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă,
săvârşite de conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de
comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum
ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca
urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării, prin săvârşirea căreia au
fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase. În aplicarea art. 14
din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, instanţa penală învestită cu judecarea
acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de
153

154. vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea
civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la
pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu
privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte. Prin
acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea responsabilă civilmente pot fi
acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care decurg din repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune – aşa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acţiunii civile este tragerea la
răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie relativă,
deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în
aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi,
întotdeauna, recuperate pe deplin, în materialitatea lor. Aşa cum s-a mai arătat, prin dispoziţiile
Codului de procedură penală (art. 14 alin. 3) se dispune expres că repararea pagubei se face,
potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură, prin: restituirea lucrului; restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii; desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de
reparare în natură. În cazul în care repararea în natură nu este cu putinţă, inculpatul şi partea
responsabilă civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti. Când este posibilă
repararea pagubei în natură şi organele judiciare nu procedează în acest fel, acordarea de
despăgubiri băneşti nu corespunde unei corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedură
penala. Prin dauna produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă,
cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită prin infracţiune. Folosul sau câştigul
nerealizat poate fi acordat atât în cazul în care reparaţia se face în natură, cât şi în cazul în care se
face prin plata unui echivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparaţia s-a făcut prin
restituirea lucrului, partea civilă poate cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită pentru
perioada cât lucrul i-a fost sustras. În cazul sustragerii unor sume de bani, autorul infracţiunii va fi
obligat să acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă, plătibilă pe toată
durata de timp de la data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate. Câştigul
nerealizat trebuie să fie urmarea directă a săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze
neimputabile inculpatului. În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice şi de distrugere în paguba avutului public,
constând în provocarea unui scandal în autobuz şi spargerea geamului, unitatea de transport, parte
civilă, nu poate cere daune decât pentru costul înlocuirii geamului, iar nu şi pentru câştigul
nerealizat, ca urmare a rănirii şoferului, cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi nefolosirea autobuzului în
timpul concediului medical acordat conducătorului auto Repararea în natură a pagubei cauzate prin
154

155. infracţiune În articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură penală se prevede că, repararea
prejudiciului în natură se face prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.
Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a pagubei în natură, se face în cazul în care
lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat, ori de la altă persoană
căreia învinuitul sau inculpatul le-a încredinţat. Potrivit art. 169 Cod procedură penală, dacă
procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la
orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate, ori au fost
luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei
vătămate. Oricare altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit
dispoziţiilor art. 168 Cod procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea
lucrurilor poate fi dispusă atât de către procuror, ca organ de urmărire penală, cât şi de către
instanţa de judecată, în orice fază a procesului penal. Când restituirea lucrurilor are caracterul unei
măsuri procesuale de reparare vremelnică a pagubei produse prin infracţiune, definitivarea restituirii
se face prin hotărârea instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată
separat cu recurs, care nu suspendă executarea. Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se
facă şi prin ordonanţa procurorului cu ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire
penală, în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit. b Cod procedură penală).
Uneori restituirea lucrurilor nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin infracţiune, situaţie în care,
inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin care să realizeze o reparaţie integrală
a pagubei suferite de partea civilă. Astfel, în cazul când piesele ce au făcut obiectul furtului s-au
deteriorat înainte de a fi restituite societăţii păgubite, nu se poate considera că prejudiciul a fost
recuperat prin restituirea acelor piese; instanţa având îndatorirea să stabilească întinderea exactă a
prejudiciului rămas neacoperitRepararea pagubei în natură, uneori, se poate face prin restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Astfel, în cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea
prevăzută în art. 271 alin. 2 din vechiul Cod penal (împiedicarea unei persoane de a folosi o
locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti), instanţa în
rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea părţii civile, trebuie să dispună restabilirea situaţiei
anterioare, prin evacuarea inculpatului din imobilul pe care l-a ocupat, împiedicând folosirea lui de
către partea civilă Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi în cazul
încetării procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra drepturilor
persoanei vătămate, iar restabilirea situaţiei anterioare constituie, conform dispoziţiilor articolului 14
din Codul de procedură penală, o modalitate de reparare a pagube În cazul anumitor infracţiuni,
155

156. repararea pagubei în natură poate fi făcută numai prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
Astfel, în cazul falsificării unui testament, moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a fost
decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială a testamentului falsificat.
Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură
penală, repararea pagubei se face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea
în natură nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească, deşi are un caracter subsidiar faţă de
repararea pagubei în natură este totuşi întâlnită în mod frecvent în practica organelor judiciare,
tocmai datorită imposibilităţii folosirii primei modalităţi de reparare a prejudiciului cauzat prin
infracţiune. Despăgubirea bănească cuprinde, ca şi despăgubirea în natură, atât suma de bani care
acoperă prejudiciul efectiv, cât şi folosul de care a fost lipsită partea civilă. În cazul prejudiciului
cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, calcularea prejudiciului se face ţinând seama atât de
dispoziţiile art. 14 Cod procedură penală, raportat la art. 998 şi art. 1084 C. civ., cât şi în baza unor
dispoziţii speciale, cum sunt, spre exemplu, cele cuprinse în Decretul nr. 208 din 1976, modificat
prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 şi 9, în cazul sustragerii de timbre cu destinaţie exclusiv
filatelică, de la unitatea care le editează, paguba se calculează în raport de valoarea de catalog a
timbrelor, iar nu în raport de valoarea lor nominală sau în alte acte normative cu caracter special, în
ceea ce priveşte calculul valorii unor bunuri sustrase prin infracţiune În spiritul unei corecte aplicări
a legii, în cazul în care inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor reprezentând valoarea
integrală a unor bunuri degradate, instanţa trebuie să oblige partea civilă să predea inculpatului
acele bunuri. Lăsându-se bunurile în patrimoniul părţii civile se creează o situaţie ce echivalează cu
o îmbogăţire fără justă cauză În cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despăgubirea
bănească poate reprezenta, după caz, valoarea bunurilor sustrase, sumele de bani cu care victima
unui omor contribuia la întreţinerea unor persoane (soţia sau soţul, concubina care avea copii cu
victima, soţia pentru copiii luaţi spre creştere şi educare fără forme de adopţie, precum şi
persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei. Problema
reparării daunelor morale-Constituind una dintre cele mai complexe şi controversate probleme din
literatura şi practica judiciară, repararea daunelor morale rămâne un domeniu în care gândirea
juridică va trebui să găsească cele mai adecvate soluţii pentru ocrotirea intereselor persoanei în
cazurile în care, prin săvârşirea unor infracţiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral. Ţinând seama
de împrejurarea că prejudiciul este determinat de o infracţiune, în procesul penal s-a pus cu şi mai
multă acuitate problema de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru repararea unui
prejudiciu moral. În practica judiciară română, în lipsa unui text expres de lege, s-a statuat încă cu
decenii în urmă că nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale. Motivaţia de ansamblu
156

157. care s-a dat a fost, că potrivit principiilor constituţionale ale vremii, izvorul principal de venit era
munca şi nu se putea concepe plata unei sume de bani ca echivalent al unei prejudicieri morale
provocate unei persoane. Deşi teza de principiu a avut un caracter de permanenţă, în doctrină şi în
practică s-au manifestat şi opinii care pentru anumite situaţii au ameliorat concepţia şi au apropiat-o
de interesele membrilor societăţii, pentru opţiuni sporite în domeniul cultural, artistic şi chiar de
divertisment. Între prejudiciul patrimonial şi cel moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi,
de pildă, prejudiciul de agrement constând în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală,
divertisment şi destindere care ar decurge, de exemplu, din provocarea unor vătămări corporale
ireversibile, sluţiri, desfigurări, paralizii, infirmităţi care ar împiedica victima de a participa direct la
viaţa socială şi beneficiile acesteia. Despăgubirea acordată în asemenea situaţii nu constituie un
praetium doloris, ci o modalitate de a face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei. În
alte cazuri s-a apreciat că, deşi nu există posibilitatea unei evaluări băneşti a prejudiciului subzistă
nevoia acordării unor despăgubiri. În acest sens s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritatea
sa corporală şi sănătate, care realizează aceleaşi venituri prin muncă depunând un efort
suplimentar de natură să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică, are dreptul la o
despăgubire corespunzătoare În mod similar, în cazul provocării unei infirmităţi permanente a unui
minor neîncadrat în muncă, instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului
suplimentar viitor de compensare a infirmităţii, care se va manifesta, când persoana va munci, şi să
oblige pe inculpat la dezdăunări corespunzătoare Autorul din culpă al unui accident de circulaţie
rutieră prin care s-a cauzat vătămarea corporală a unei persoane, având ca urmare internarea în
spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de viaţă, este dator să despăgubească
victima şi prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit în
urma infracţiunii. În acest sens exemplificăm: Prin sentinţa penală nr. 294 din 23 noiembrie 1999,
Judecătoria Sinaia a condamnat pe inculpatul D.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare
corporală din culpă, prevăzută în art.184 alin.1 şi 3 şi, respectiv, în art.184 alin.2 şi 4 din vechiul
Cod penal. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate, D.S., 25 lei,
contravaloarea unor cârje şi 35 lei părţii vătămate T.M., respingându-se cererile de obligare la plata
daunelor morale. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 14 septembrie 1998, inculpatul a efectuat o
depăşire neregulamentară cu autoturismul pe care-l conducea, intrând în coliziune cu un alt
autoturism condus regulamentar. În urma accidentului partea vătămată D.S. a suferit leziuni
necesitând pentru vindecare 90-100 zile îngrijiri medicale, iar partea vătămată T.M. leziuni care au
necesitat 15-17 zile de îngrijiri. Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 526 din 5 iunie 2000, a
admis apelurile declarate de părţile civile şi a obligat pe inculpat să plătească 10 milioane lei daune
157

158. morale părţii civile D.S. şi 300 lei, cu acelaşi titlu, părţii civile T.M. Curtea de Apel Ploieşti, prin
decizia penală nr. 1111 din 27 septembrie 2000, a admis recursul declarat de inculpat şi a înlăturat
obligarea acestuia la plata daunelor morale, cu motivarea că părţile civile au suferit vătămări
corporale vindecabile, care nu au cauzat un prejudiciu moral prin existenţa unor cheltuieli de
agrement sau alte cheltuieli necesare, ca urmare a diminuării capacităţii de muncă. Recursul în
anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală şi art.
998 din Codul civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a
cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. De asemenea, Recomandările Consiliului Europei din 1969
de la Londra subliniază, între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în
cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei (Î.C.C.J. –
Sentinţa penală, Decret nr. 1387/2002). Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă
daunele patrimoniale suferite de partea vătămată, au existat şi prejudicii morale decurgând din
internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele posttraumatice care afectează
negativ participarea părţilor vătămate la viaţa socială, profesională şi de familie, comparativ cu
situaţia lor anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului. Ca atare, instanţa de apel a
decis corect că părţile civile, urmare vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, au suferit şi vătămări
psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului la plata unor daune
morale. Totodată, este de reţinut că, în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului
daunelor morale, instanţa de apel a stabilit bine întinderea acestora, în raport cu gravitatea
vătămărilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate. În consecinţă recursul în anulare a fost
admis, menţinându-se hotărârea primei instanţe, astfel cum a fost modificată în apel. Întinderea
despăgubirilor civile, ce se vor acorda pentru daunele morale, va fi apreciată de către instanţa de
judecată. Subiecţii acţiunii civile-În situaţiile în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un
prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice ia naştere, în mod normal,
un raport de conflict civil. Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este parte în cauză.
Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana vătămată, care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal, se numeşte parte civilă. Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau
juridică, inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil,
decurgând din suportarea prejudiciului determinat prin săvârşirea infracţiunii. Subiecţii pasivi ai
acţiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora
acţiunea se exercită. Articolul 14 alin. 1 din Codul de procedură penală arată că aceste persoane
sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii care pot fi traşi la
răspundere civilă. Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită acţiunea
158

159. civilă poate decurge numai din paguba pricinuită prin săvârşirea infracţiunii În cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deşi reprezentanţii legali
exercită acţiunea civilă în interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le conferă nici calitatea de
subiecţi activi ai acţiunii civile şi nici poziţia procesuală de parte civilă. Moartea părţilor, în general,
nu produce efecte asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în
caz de deces al oricărei părţi, introducându-se în cauză moştenitorii defunctului (art. 21 alin. 1 Cod
procedură penală). Pentru ca moştenitorii să poată fi introduşi în cauză este nevoie ca aceştia să fi
acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile exercită în acest caz acţiunea civilă „jure hereditatis”.
Când moartea victimei s-a datorat infracţiunii, moştenitorii exercită acţiunea civilă „nomine et jure
proprio”. Într-o asemenea situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoană vătămată, indiferent
dacă este sau nu moştenitor Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a
acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se
introduc în cauză lichidatorii (art. 21 alin. 2 Cod procedură penală). Dacă făptuitorul a decedat
înainte de începerea urmăririi penale, constituirea de parte civilă nu mai este posibilă, iar când
inculpatul a decedat înainte de sesizarea instanţei, aceasta nefiind învestită cu judecarea faptelor
săvârşite de participantul respectiv, nu are dreptul să se pronunţe nici cu privire la cererea de
despăgubiri formulată de partea civilă împotriva moştenitorilor Decesul inculpatului intervenind în
cursul judecăţii şi existând o constituire de parte civilă, instanţa este obligată să introducă în cauză
pe moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile calea unei acţiuni separate în faţa instanţei
civile. Instanţa nu va putea proceda astfel nici pe considerentul că moştenitorii erau încă în
termenul de acceptare a moşteniriiÎntrucât în timpul completării urmăririi penale, pentru care cauza
a fost restituită procurorului, unul dintre inculpaţi a decedat, cu privire la acesta în mod corect s-a
dispus încetarea urmăririi penale. Moştenitorii săi au fost în mod greşit introduşi în cauză ca părţi
responsabile civilmente, şi obligaţi la plata despăgubirilor civile, într-o asemenea situaţie
valorificarea pretenţiilor părţii civile fiind legalmente posibilă numai pe calea unei acţiuni civile
separate
69) Obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara – măsuri preventive.
Masura obligarii de a nu parasi localitatea consta in indatorirea impusa invinuitului sau inculpatului,
de procuror ori de instanta de judecata, de a nu parasi localitatea in care locuieste, fara
incuviintarea organului care a dispus aceasta masura. Procurorul poate lua aceasta masura prin
ordonanta. In cursul urmaririi penale, durata masurii prevazute in alineatul precedent nu poate
159

160. depasi 30 de zile. In caz de incalcare a masurii aplicate se poate lua impotriva invinuitului sau
inculpatului una din celelalte masuri preventive, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege
pentru luarea acelor masuri. Spre deosebire de reţinere şi arestare care sunt măsuri privative de
libertate, acestă măsură este restrictivă de libertate , făptuitorul neavând posibiliatea să părăsească
localiatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului care a dispus măsura. Potrivit art.145
alin.(1) raportat la art.143 alin.(1) şi art.136 alin.(1) C.proc.pen., obligarea de a nu părăsi localitatea
poate fi dispusă dacă sunt îndeplinte cumulativ două condiţii: a) sunt probe sau indicii temeinice că
învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta
săvârşită pedeapsa închisorii. Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată.
Conform dispoziţiilor art.145 alin(2), în faza de urmărire penală poate fi dispusă pe o durată care nu
poate depăşi 30 de zile. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul
urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
Durata maximă a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare,
durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Cum legea nu precizează durata
obligării de a nu părăsi loclaitatea decât pentru faza de urmărire penală, urmează să concluzionăm
că, în faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea cauzei, fiind deci
nelimitată în timp. Potrivit art.145 alin.(3), nerespectarea măsurii aplicate împotriva învinuitului sau
inculpatului poate genera înlocuirea ei cu o măsură preventivă privativă de libertate, dacă sunt
întrunite condiţiile pentru luarea unei astfel de măsuri. Obligarea de a nu părăsi ţara Măsura
obligării de a nu prăsi ţara este tot o măsură restrictivă de libertate care constă în îndatorirea
impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de
judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus acestă
măsură. Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii
: a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii. În faza de urmărire
penală, măsura poate fi dispusă pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile . Măsura obligării de a
nu părăsi ţara poate fi prelungită în cursul urmării penale, în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea se dipune de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,
fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii de a nu părăsi ţara
în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu
160

161. părăsi ţara este de 2 ani. În faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea
cauzei, fiind deci nelimitată în timp. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii
instanţei, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie
în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi
organelor de frontieră.Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică
provizoriu paşaportul pe durata măsurii.
70) Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă.
Plangerea prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de Codul
penal in art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este cunoscut. Cand
faptuitorul este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa organului de cercetare penala
pentru identificarea lui. organului de cercetare penala sau procurorului organului competent sa
efectueze urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata contra unui judecator,
procuror, notar public, militar, judecator si controlor financiar de la camera de conturi judeteana sau
contra uneia din persoanele aratate in art. 29 pct. 1.
71) Partea civila: noţiune; constituirea părţii civile; modalităţi de constituire; drepturi şi
îndatoriri;
Partea civila poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii in masura in care acestea au
legatura cu pretentiile sale civile. Persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul
procesului penal se numeste parte civila. Este persoana care a suferit un prejudiciu material sau
moral prin infractiune si care se constituie ca parte in proces. Legea da dreptul la optiune persoanei
prejudi-ciate in privinta utilizarii caii penale sau civile de valorificare a pretentiilor impotri-va
persoanei responsabile. De aceea, calitatea de parte civila in procesul penal presupune, in mod
obligatoriu, constituirea in aceasta calitate, printr-o declaratie expresa din partea persoanei
prejudiciate, care poate fi facuta oricand in cursul ur-maririi penale, iar in cursul judecatii, cel mai
tarziu pana la citirea actului de sesizare a instantei. Tratamentul legal obliga partea civila ca in
cuprinsul declaratiei de constituire sa precizeze in ce consta prejudiciul suferit si care este
cuantumul acesteia, pentru ca orice modificare ulterioara a declaratiei de constituire de parte civila
nu este vala-bila, fiind tardiva. In mod exceptional, declaratia de constituire de parte civila, facuta cu
incalcarea termenului legal ori modificarea constituirii facuta ulterior, poate fi considerata ca valabila
161

162. daca inculpatul sau partea responsabila civilmente accepta. Termenul de constituire de parte civila
este obligatoriu si pentru situatia in care actiunea civila se exercita din oficiu, in cazul in care este
prejudiciata o unitate din cele la care se refera art. 145, c.pen. sau o persoana fizica fara capacitate
de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. Pentru ca o persoana sa obtina calitatea de
parte civila in procesul penal este obligatoriu ca prejudiciul sa se fi pro-dus prin infractiune. In
procesul penal, prejudiciul nu poate reprezenta decat o con-secinta directa si necesara a faptei
prevazute de legea penala. Nu pot fi reparate in procesul penal prejudiciile indirecte. In acest
context nu suntem de acord cu punctul de vedere potrivit caruia dobanditorul de buna-credinta ar
putea avea calitatea de parte civila in procesul penal. Potrivit art. 167, C.pr.pen., atunci cand
subdobanditorul unui bun sustras este de buna-credinta, acesta nu este obligat sa restituie bunul.
Potrivit legii, restituirea se face de la invinuit sau inculpat ori de la tainuitorul sau favorizatorul real.
In cazul dobanditorului de buna-credinta sunt aplicabile prevederile art. 1909 -; 1910, C.civ.
Societatea de asigurare nu se poate constitui ca parte civila in procesul penal pentru sumele
achitate asiguratilor cu titlu de despagubire rezultata din infractiune, pentru ca ele nu isi au izvorul
in infractiune, neintrand intr-un raport direct cu inculpatul, ci izvorul il constituie contractul de
asigurare. In acest fel, in baza art. 188 din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sanatatii populatiei,
unitatea sanitara se poate constitui ca parte civila in procesul penal pentru sumele achitate cu titlu
de despagubire civila doar in cazul asistentei medicale gratuite. In celelalte cazuri, per-soanele
vatamate, care achita cheltuielile medicale, se pot constitui ca parti civile in proces.
72) Partea responsabila civilmente: momentul până la care poate fi introdusă în procesul
penal; modalităţi în care intra în procesul penal; drepturi şi obligaţii.
Introducerea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau
din oficiu, fie in cursul urmaririi penale, fie in fata instantei de judecata pana la citirea actului de
sesizare. Persoana responsabila civilmente poate interveni in procesul penal pana la terminarea
cercetarii judecatoresti la prima instanta, luand procedura din stadiul in care se afla in momentul
interventiei. Partea responsabila civilmente are, in ce priveste actiunea civila, toate drepturile pe
care legea le prevede pentru invinuit sau inculpat. Este persoana care raspunde civil, potrivit legii,
pentru prejudiciul cauzat de in-culpat prin infractiune. Este vorba de situatiile de raspundere civila
indirecta, preva-zute in Codul civil, precum si in legi speciale, avand ca fundament juridic obligatia
de garantie. Cel mai cuprinzator caz de raspundere indirecta, prevazut in Decretul 221/1961,
162

163. abrogat prin OG 11/1996, aprobata prin Legea nr. 108/1996, se gaseste in Codul familei (art. 32),
fiind restrans la situatia in care sotul inocent raspunde cu bunurile comune pentru prejudiciile
cauzate de catre celalalt sot patrimoniului public. Cele-lalte cazuri privesc raspunderea parintilor
pentru faptele copiilor (art. 1000 (2), C.civ.), raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor (art.
1000 (3), C.civ.), precum si in Legea gestionarilor nr. 22/1969, in care sunt prevazute urmatoarele
categorii de persoane care raspund pentru fapta altuia: Persoane cu atributii de control vinovate de
angajarea sau de trecerea in functia de gestionar a unei persoane, fara ca aceasta sa
indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu sau de antecedente personale; Persoanele care au
primit de la gestionar, in afara indatoririlor de serviciu bu-nuri aflate in patrimoniul public, daca stiau
ca gestionarul avea in gestiune aceste bunuri; Persoanele care au constituit garantii pentru
gestionar; Procedura de constituire de parte responsabila civilmente priveste: Introducerea ei in
proces poate avea loc pe doua cai: a) La cererea partii civile -; Partea responsabila civilmente
poate fi introdusa in proces numai in favoarea creditorului, nu si a debitorului. De aceea, cererea
incul-patului apare ca inadmisibila. b) Introducerea din oficiu -; Poate avea loc in cazul in care
persoana prejudiciata este o unitate de interes public (potrivit art. 145, C.pen.) sau o persoana
fizica fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. Interventia in proces a
partii responsabila civilmente din proprie initiativa. Este justificata uneori de interesul propriu al
acesteia de a participa in proces si de a-si face apararea, pentru a evita, in lipsa ei, o hotarare
judecatoreasca cu caracter penal data de instanta judecatoreasca, care ar putea avea efect de
lucru judecat asupra eventualitatii unui proces civil.
73) Partea responsabilă civilmente: noţiune; cazuri de răspundere pentru fapta altuia.
Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate
prin fapta invinuitului sau inculpatului, se numeste parte responsabila civilmente. Este persoana
care raspunde civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de in-culpat prin infractiune. Este vorba
de situatiile de raspundere civila indirecta, preva-zute in Codul civil, precum si in legi speciale,
avand ca fundament juridic obligatia de garantie. Cel mai cuprinzator caz de raspundere indirecta,
prevazut in Decretul 221/1961, abrogat prin OG 11/1996, aprobata prin Legea nr. 108/1996, se
gaseste in Codul familei (art. 32), fiind restrans la situatia in care sotul inocent raspunde cu bunurile
comune pentru prejudiciile cauzate de catre celalalt sot patrimoniului public. Cele-lalte cazuri
privesc raspunderea parintilor pentru faptele copiilor (art. 1000 (2), C.civ.), raspunderea comitentilor
163

164. pentru faptele prepusilor (art. 1000 (3), C.civ.), precum si in Legea gestionarilor nr. 22/1969, in care
sunt prevazute urmatoarele categorii de persoane care raspund pentru fapta altuia: Persoane cu
atributii de control vinovate de angajarea sau de trecerea in functia de gestionar a unei persoane,
fara ca aceasta sa indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu sau de antecedente personale;
Persoanele care au primit de la gestionar, in afara indatoririlor de serviciu bu-nuri aflate in
patrimoniul public, daca stiau ca gestionarul avea in gestiune aceste bunuri; Persoanele care au
constituit garantii pentru gestionar; Procedura de constituire de parte responsabila civilmente
priveste: Introducerea ei in proces poate avea loc pe doua cai: a) La cererea partii civile -; Partea
responsabila civilmente poate fi introdusa in proces numai in favoarea creditorului, nu si a
debitorului. De aceea, cererea incul-patului apare ca inadmisibila. b) Introducerea din oficiu -; Poate
avea loc in cazul in care persoana prejudiciata este o unitate de interes public (potrivit art. 145,
C.pen.) sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa.
Interventia in proces a partii responsabila civilmente din proprie initiativa. Este justificata uneori de
interesul propriu al acesteia de a participa in proces si de a-si face apararea, pentru a evita, in lipsa
ei, o hotarare judecatoreasca cu caracter penal data de instanta judecatoreasca, care ar putea
avea efect de lucru judecat asupra eventualitatii unui proces civil.
74) Partea vătămată în procesul penal: noţiune, constituire; drepturi şi obligaţii.
Partea vatamata poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii cu privire la latura penala a
cauzei. In caz de concurs de infractiuni sau de conexitate, dreptul partii vatamate se limiteaza la
fapta care i-a cauzat vatamarea. Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor, daca nu este
constituita parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata. Persoana care a suferit prin
fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul penal, se numeste
parte vatamata. Este persoana care a suferit o vatamare fizica sau morala prin infractiune si care
se constituie ca parte in procesul penal. Se face distinctie intre persoana vatamata sau victima
infractiunii, care este o persoana ce a suferit orice vatamare prin infracti-une si partea vatamata,
care este acea persoana ce s-a constituit in formele prescrise de lege ca parte in proces.
Constituirea unei persoane ca parte vatamata se materializeaza in cererea aceste-ia, care poate fi
facuta oricand in cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii doar, cel mai tarziu, pana la citirea
actului de sesizare al instantei, care poate consta in ci-tirea rechizitoriului sau a plangerii prealabile
a persoanei vatamate. Desi legea nu face distinctie, in practica se face doar un rezumat al actului
164

165. de sesizare al instantei. Citirea actului de sesizare marcheaza intrarea in fondul cauzei. Orice
constituire ulterioara de parte vatamata este tardiva, cu exceptia cazului in care inculpatul accepta.
In virtutea rolului activ, instantei penale ii revine sarcina de a explica persoanei care a suferit o
vatamare prin infractiune care ii sunt drepturile si obligatiile proce-suale, inclusiv posibilitatea de a
se constitui ca parte vatamata si termenul legal in care poate avea loc constituirea. Aceasta
reprezinta o chestiune preliminara in pro-ces, care va avea loc obligatoriu in termenul legal. De la
aceasta regula exista o singura derogare: in cazul persoanelor pentru care introducerea in proces
se face din oficiu. Este vorba de o unitate de interes public sau de o persoana fara capacitate de
exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. Persoana vatamata prin infractiune poate opta
intre doua calitati: parte vatamata sau martor in proces, acestea fiind calitati procesuale
incompatibile. In privinta drep-turilor si obligatiilor partii vatamate, acestea sunt aceleasi cu cele ale
inculpatului, avand dreptul, ca si inculpatul, sa participe la toate actele de procedura efectuate in
privinta sa, sa formuleze cereri, sa depuna memorii, sa faca declaratii, sa participe la efectuarea
unor procedee probatorii, sa puna concluzii si sa uzeze de caile de atac prevazute de lege.
75) Participarea procurorului, a părţilor şi a altor persoane la judecarea cauzelor penale în
prima instanţă.
Procurorul este obligat sa participe la sedintele de judecata ale judecatoriilor, in cauzele in care
instanta de judecata a fost sesizata prin rechizitoriu, in cauzele in care legea prevede pentru
infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii de 2 ani sau mai mare, in cauzele in care vreunul din
inculpati se afla in stare de detentie sau este minor, precum si in cazul in care se dispune inlocuirea
pedepsei amenzii cu cea a inchisorii. La sedintele de judecata privind alte infractiuni, procurorul
participa cand considera necesar. In sedintele de judecata ale celorlalte instante, participarea
procurorului este obligatorie in toate cazurile. - Judecata nu poate avea loc decat in prezenta
inculpatului, cand acesta se afla in stare de detinere. Potrivit art.315 alin.(2), participarea
procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă ce au loc la tribunale, curţi de apel, la
instanţe militare indifernt de gradul acestora, precum şi la Înalta Curte de Casaţie şi Jusitţie, este
obligatorie. Pirn excepţie, la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, participarea procuroului este
obligatorie doar în 5 situaţii ( art.315 alin.1 ): în cauzele în care instanţa de judecată a fost seizată
prin rechizitoriu; în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită ăedeapsa închisorii
de 3 ani sau mai mare. Determinarea cu exactitate a cauzelor în care, folosindu-se acest criteriu,
165

166. prezenţa procurorului este obligatorie, se face având în vedere textul incriminator din Partea
specială a Codului penal ( în formă simplă sau calificată ), fără a se ţine seama de circumstanţele
agravante sau atenuante din Partea sepcială. Dacă pentru infracţiunea ce face obiectul judecării
cauzei, legea prevede pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, prezenţa procurorului este
obligatorie chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate
sau dacă infracţiunea a rămas în faza de tentaivă iar, în lumina în art.21 alin.(2), pedeapsa
închisorii este mai mare de 3 ani; în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de
detenţie. Starea de detenţie se poate datora fie luării, în cauza în care se judecă sau într-o altă
cauză, a măsurii arestării preventive, fie executării unei hotărâri penale definitive pronunţate într-un
proces penal epuizat; în cauzele penale în care vreunul din inculpaţi se găseşte într-una din
situaţiile prevăzute de art.171 alin.(2) ( cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie în cauzele
penale în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoare. Participarea procurorului la
şedinţele de judecată ce au loc la judecătorie mai este obligatorie şi în alte situaţii decît cele
prevăzute în art.315 alin. (1), însă ele nu vizează judecarea unor cauze penale în primă instanţă
( în cazul reabilitării judecătoreşti, al recunoaşterii pe cale principală a unor hotărâri judecătoreşti
străine, al revizurii etc .). Potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor privind participarea
obligatorie a procuroului la şedinţele de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute. Participarea
procurorului este obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât şi la judecarea laturii civile disjunse
şi este consemnată în partea introductivă a sentinţei ( art.305 alin.1 lit.c ). În desfăşurarea cercetării
judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exrcită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a
respectării dipoziţiilor legale ( art.316 alin.1 ): el trebuie să îşi spună părea asupra tuturor
problemelor ridicate de părţi sau de apărare, putând formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii,
dar numai motivat. Concluziile procurorului nu susţin în orice situaţii învinuirea, ele putând fi de
achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal în situaţiile prevăzute de lege ( art.316
alin.3 ). Practic, procurorul participă la şedinţele de judecată într-o dublă calitate, şi anume de a
susţine în cursul judecăţii acţiunea penală, pe de o aparte, şi de a manifesta rol activ în vederea
aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată. Participarea părţilor la
judecarea cazelor penale în primă instanţă-Pentru a asigura prezenţa părţilor la judecată, acestea
trebuie citate. Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au
primit citaţie, însă numai după ce preşedintele completului a stabilit identitatea lor ( art.297 alin.2 ).
Neprezenatarea părţilor legal citate nu consituie un impediment pentru judecarea cauzei. Datorită
poziţiei procesuale specifice a iculpatului, legea ( art.3131 alin.2 ) prevede că citaţia trebuie să fie
înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat. Nerespectarea acestor dispoziţii face ca
166

167. procedura de citare a inculpatului pentru termenul respectiv să nu fie legal îndeplinită, producându-
se, totodată, o disfuncţionalitate în exercitarea dreptului său la apărare. În cazul în care inculpatul
se află în stare de deţinere, acestuia i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei.
Judecata nu poate avea loc în absenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere; starea
de deţinere nu se confundă cu starea de arest, sfera primei noţiuni fiind mai largă. Mai mult, legea
prevede aducerea obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei ( art.314 alin.2 ). Obligaţia
de aducere incubă organului de deţinere. Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate
privitaore la vechile dispoziţii ale art.174 alin.(1), inculpatul poate fi reprezentat orcând în cursul
judecăţii, indiferent de limitele pedespei şi de gradul de jurisdicţie. Participarea altor persoane la
judecarea cauzelor penale în primă instanţă Uneori, pentru soluţionarea pricinii, instanţa de
judecată poate aprecia că este necesară prezenţa la şedinţa de judecată a altor persoane ( martori,
experţi, interpreţi ), dispunând în acest sens citarea lor. Dacă persoana citată nu se prezintă la
şedinţa de judecată, instanţa, apreciind că prezenţa ei este necesară, poate dipune aducerea cu
mandat ( art.183 alin.1 ); de asemenea, poate dipune aplicare unei amenzi judiciare în condiţiile
art.198 alin.(1).
76) Percheziţia ca mijloc de probă. Procedura efectuării percheziţiei şi ridicarea de obiecte
sau înscrisuri.
Cand persoana careia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun inscris din cele aratate in art. 98
tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru descoperirea si
strangerea probelor este necesar, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate
dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala. Organul de
cercetare penala poate face perchezitii domiciliare cu autorizatia procurorului. Perchezitia
domiciliara se poate face fara autorizatia procurorului numai daca persoana la domiciliul careia
urmeaza a se face perchezitia consimte in scris la aceasta.In caz de infractiune flagranta,
perchezitia domiciliara se efectueaza fara autorizatia procurorului. Instanta poate proceda la
efectuarea perchezitiei cu ocazia unei cercetari locale.In celelalte cazuri, dispozitia instantei de
judecata de a se efectua o perchezitie se comunica procurorului, in vederea efectuarii acesteia.
Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face de organul de
cercetare penala intre orele 6-20, iar in celelalte ore numai in caz de infractiune flagranta, sau cand
perchezitia urmeaza a se efectua intr-un local public. Perchezitia inceputa intre orele 6-20 poate
continua si in timpul noptii. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot
167

168. face de procuror si in timpul noptii. Organul judiciar care urmeaza a efectua perchezitia este obligat
ca in prealabil sa se legitimeze si, in cazurile prevazute de lege, sa prezinte autorizatia data de
procuror. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se fac in prezenta
persoanei de la care se ridica obiecte ori inscrisuri, sau la care se efectueaza perchezitia, iar in
lipsa acesteia, in prezenta unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, avand
capacitate de exercitiu. Aceste operatiuni se efectueaza de organul de cercetare penala in prezenta
unor martori asistenti. Cand persoana la care se face perchezitia este retinuta ori arestata, va fi
adusa la perchezitie. In cazul in care nu poate fi adusa, ridicarea de obiecte si inscrisuri, precum si
perchezitia domiciliara se fac in prezenta unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar in lipsa
acestora, a unui vecin, avand capacitate de exercitiu.Organul judiciar care efectueaza perchezitia
are dreptul sa deschida incaperile sau alte mijloace de pastrare in care s-ar putea gasi obiectele
sau inscrisurile cautate, daca cel in masura sa le deschida refuza aceasta. Organul judiciar este
obligat sa se limiteze la ridicarea numai a obiectelor si inscrisurilor care au legatura cu fapta
savarsita; obiectele sau inscrisurile a caror circulatie sau detinere este interzisa se ridica totdeauna.
Organul judiciar trebuie sa ia masuri ca faptele si imprejurarile din viata personala a celui la care se
efectueaza perchezitia si care nu au legatura cu cauza sa nu devina publice. Perchezitia corporala
se face numai de o persoana de acelasi sex cu cea perchezitionata.
77) Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor.
In cursul procesului penal partile pot propune probe si cere administrarea lor. Cererea pentru
administrarea unei probe nu poate fi respinsa, daca proba este concludenta si utila. Admiterea sau
respingerea cererii se face motivat.
78) Plângerea prealabilă: noţiune, titularii plângerii prealabile şi conţinutul acesteia.
Punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate,
in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara astfel de plangere. Plangerea
prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal in
art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este cunoscut. Cand faptuitorul
este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa organului de cercetare penala pentru
identificarea lui. organului de cercetare penala sau procurorului organului competent sa efectueze
168

169. urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata contra unui judecator, procuror, notar
public, militar, judecator si controlor financiar de la camera de conturi judeteana sau contra uneia
din persoanele aratate in art. 29 pct. 1. Potivit art.221 alin.(2), când, potrivit legii, punerea în
mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autoirzarea
organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. Astfel, pentru unele
infracţiuni sunt necesare anumite sesizări din partea organelor prevăzute de lege, cum ar fi cazul
infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art.331-336, 348, 353 şi 354, când urmărirea penală
poate începe numai la sesizarea comandantului. De asemenea, potrivit art.278 C.pen., acţiunea
penală pentru faptele prevăzute în art.273 alin.(1), 274 alin.(1) şi art.275 alin.(1) şi (2) C.pen. se
pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. În cazul infracţiunilor
prevăzute de art.5 C.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general. Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea
loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent.
În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art.222 alin.(2).
Deşi, ca regulă generală, în cazul denunţului sau plângerii acestea sunt obligatorii, în dispoziţiile
art.227, pentru anumite categorii de persoane, legea procesuală insituie obligativitatea sesizării
organelor judiciare. Astfel, orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă
art.145 C.pen. sau cu atribuţii de control, care a luat la cunoştiinţă de săvârşirea unei infracţini în
acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să
ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpuri delicte şi orice alte mijloace de probă. Obligaţiile
prevăzute în alin.(1) revin şi oricărui funcţionar care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei
infracţiuni în legătură cu seviciul în cadrul căruia îşi îndeplinşte sarcinile.
79) Plângerea şi denunţul ca acte de sesizare a organelor de urmărire penală.
Plangerea este incunostintarea facuta de o persoana sau de o unitate din cele la care se refera art.
145 din Codul penal, careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune. Plangerea trebuie sa cuprinda:
numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului, descrierea faptei care formeaza obiectul
plangerii, indicarea faptuitorului daca este cunoscut si a mijloacelor de proba. Plangerea se poate
face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie sa fie special, iar procura ramane atasata
plangerii. Plangerea facuta oral se consemneaza intr-un proces-verbal de organul care o primeste.
Plangerea se poate face si de catre unul dintre soti pentru celalalt sot sau de catre copilul major
pentru parinti. Persoana vatamata poate sa declare ca nu-si insuseste plangerea. Pentru persoana
169

170. lipsita de capacitatea de exercitiu, plangerea se face de reprezentantul sau legal. Persoana cu
capacitate de exercitiu restransa poate face plangere cu incuviintarea persoanelor prevazute de
legea civila. Denuntul este incunostintarea facuta de catre o persoana sau de catre o unitate dintre
cele la care se refera art. 145 din Codul penal, despre savarsirea unei infractiuni. Denuntul trebuie
sa contina aceleasi date ca si plangerea.Denuntul scris trebuie sa fie semnat de denuntator, iar in
cazul denuntului oral, acesta se consemneaza intr-un proces-verbal de catre organul in fata caruia
a fost facut. Plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică,
referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune şi trebuie să cuprindă: numele, prenumele,
calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea
făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijlocelor de probă. Plângerea se poate face pesonal sau prin
mandatar, în acest caz mandatul trebuind să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.
Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte.
Dispoziţiile art.222 reglementează şi categoriile de substituiţi procesuali , abilitaţi de lege să facă
acest act, dispunând că plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau
de către copilul major pentru părinţi. Pentru pesoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se
face de către repezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face
plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Dorim să subliniem că plângerea
reglementată de dispoziţiile art.222 ca mod de sesizarea a organelor de urmărire penală, nu poate
fi confundată cu plângerea pealabilă, aceasta din urmă fiind, în acelaşi timp, şi o condiţie de
procedebilitate. Plângerea se deosebeşte de plângerea prealabilă şi prin faptul că, în timp ce
plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau printr-o sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu
poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de sesizare. De asemenea, conţinutul plângerii prealabile,
mai ales în condiţiile acţiunilor directe, este substanţial diferită de conţinutul plângerii reglementată
în dispoziţiile art.222, în cazul plângerii prealabile, presoanele prevăzute în dispoziţiile art.222 alin.
(5) neavând nici o abilitare legală în acest sens. Denunţul-Denunţul este încunoştiinţarea făcută de
către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infacţiuni.În
conformitate cu dispoziţiile art.223 alin.(2), denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi
plângerea. Denunţul scris trebuie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se
consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.
80) Prelungirea şi menţinerea arestării inculpatului.
170

171. Durata arestarii inculpatului poate fi prelungita in caz de necesitate si numai motivat.Prelungirea
duratei arestarii inculpatului poate fi dispusa de instanta careia i-ar reveni competenta sa judece
cauza in fond sau de instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala se afla locul de detinere.
Prelungirea duratei arestarii se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectueaza
urmarirea penala. Propunerea organului de cercetare penala este avizata de procurorul care
exercita supravegherea. Propunerea se inainteaza conducatorului parchetului din care face parte
cel care a facut sau a avizat propunerea sau, dupa caz, procurorului sef de sectie din Parchetul
General, cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei arestarii. Acesta, daca apreciaza ca nu este
cazul ca inculpatul sa fie pus in libertate, sesizeaza, cu cel putin 5 zile inainte de expirarea
termenului, instanta competenta. Daca arestarea a fost dispusa de procurorul de la parchetul
ierarhic inferior celui corespunzator instantei competente sa acorde prelungirea, propunerea se
inainteaza procurorului de la parchetul ierarhic superior, care, daca o socoteste intemeiata,
sesizeaza instanta. Propunerea se anexeaza la adresa de sesizare a instantei. In cuprinsul adresei
se pot arata si alte motive care justifica prelungirea arestarii decat cele cuprinse in propunere.
Completul de judecata va fi prezidat de presedintele instantei sau de un judecator desemnat de
acesta, iar participarea procurorului este obligatorie. Dosarul cauzei va fi depus de catre procuror
cu cel putin 2 zile inainte de termen si va putea fi consultat de catre aparator la cererea acestuia.
Inculpatul este adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. In cazul in care inculpatul arestat se
afla internat in spital, si din cauza starii sanatatii nu poate fi adus in fata instantei, sau in alte cazuri
in care deplasarea sa nu este posibila, propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive va fi
examinata in lipsa inculpatului, dar numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a
pune concluzii.In cazul in care instanta acorda prelungirea, aceasta nu va putea depasi 30 de zile.
Instanta se pronunta asupra prelungirii arestarii preventive inainte de expirarea duratei mandatului,
si restituie dosarul procurorului in termen de 24 de ore de la pronuntare.Incheierea prin care s-a
hotarat asupra prelungirii arestarii poate fi atacata cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul
de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei
lipsa. Recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus prelungirea arestarii preventive nu
este suspensiv de executare, iar recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus
respingerea prelungirii arestarii preventive este suspensiv de executare.Inculpatul este adus la
judecarea recursului numai cand instanta considera necesar.Masura dispusa de instanta se
comunica administratiei locului de detinere, care este obligata sa o aduca la cunostinta
inculpatului.Instanta poate acorda si alte prelungiri, fiecare neputand depasi 30 de zile. Dispozitiile
alineatelor precedente se aplica in mod corespunzator. Prelungirea arestării inculpatului în faza de
171

172. urmărire penală. Potrivit art.155 alin.(1) C.porc.pen., arestarea inculpatului dipsusă de instanţă
poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea
iniţială impun în continuare privarea de liberatate sau există temeiuri noi care să jusitifice privarea
de liberatate. Instanţa competentă să dispună prelungirea arestării este, potrivit art.155 alin.(2),
aceea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a
cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Conform art.156, prelungirea duratei arestării
preventive în faza de urmărire penală se dispune pe baza propunerii motivate a organului care
efectuează urmărirea penală. Propunera organului de cercetare penală este avizată de procurorul
care exercită supravegherea. Acesta, dacă apreciează că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în
libertate, sesizează, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării, instanţa competentă.
Propunerea de prelungire a arestării se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul
adresei se pot arăta şi alte motive care jusitifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în
propunere. Dacă în cauză sunt mai mulţi arestaţi, pentru care măsura arestării preventive expiră la
date diferite, sesizarea instanţei în vederea prelungirii arestării se va face concomitent pentru toţi.
Termenul de 5 zile prevăzut de art.156 va fi raportat la expirarea duratei arestării care se
epuizează la termenul cel mai apropriat. Potirvit art.159 alin.(1), dosarul cauzei va fi depus de
procuror, o dată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării
preventive şi va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării preventive se
soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător , indiferent de natura infracţiunii.
Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se
află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau alte cazuri
deosebite în care deplasarea sa nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în
care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în
prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este
obligatorie. În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea depăşi 30 de zile.
Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, în termen
de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi
termen. Închierea prin care s-a hotărât asupra prlungirii arestării poate fi atacată cu recurs de
procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la
comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării
preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării
preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului. Măsura
dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la
172

173. cunoştinţa inculpatului. Dacă încheirea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive nu este atactă cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în
termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Art.159 alin.final prevede posibilitatea
instanţei de a acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Menţinerea arestării
inculpatului în faza de judecată. Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a
inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dipusă
prelungirea arestării. Instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării prevenitive. În cazul în care
constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri
noi care să jusitifice privarea de liberatate, dipune, prin încheire, revocarea arestării preventive şi
punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au
determinat arestare impus în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care
jusitifică privarea de liberatate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. În
tot cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, potrivit procedurii mai sus arătate, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive. În cazul inculpatului minor între 14 şi 16 ani verificarea legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de
zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani
în cursul judecăţii se efectuează peiodic, dar nu mai târziu de 40 de zile, iar în cazul inculpatului
major, acestă perioadicitate nu poate fi mai mare de 60 de zile. Încheirea astfel pronunţată poate fi
atacată cu recurs.
81) Principiile fundamentale ale procesului penal român. Scurtă analiza a acestora.
Legalitatea si oficialitatea procesului penal-Procesul penal se desfasoara atat in cursul urmaririi
penale cat si in cursul judecatii, potrivit dispozitiilor prevazute de lege. Actele necesare desfasurarii
procesului penal se indeplinesc din oficiu, afara de cazul cand prin lege se dispune altfel. Aflarea
adevarului- In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la
faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului. Rolul activ - Organele
de urmarire penala si instantele de judecata sunt obligate sa aiba rol activ in desfasurarea
procesului penal.Garantarea libertatii persoanei-In tot cursul procesului penal este garantata
libertatea persoanei. Nici o persoana nu poate fi retinuta sau arestata si nici nu poate fi supusa
vreunei forme de restrangere a libertatii decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. Daca cel
173

174. impotriva caruia s-a luat masura arestarii preventive sau o masura de restrangere a libertatii
considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, in tot cursul procesului, sa se adreseze instantei
competente, potrivit legii. Orice persoana impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva are
dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege. In tot cursul procesului penal,
invinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea in libertate provizorie, sub control
judiciar sau pe cautiune. Respectarea demnitatii umane- Orice persoana care se afla in curs de
urmarire penala sau de judecata trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea
acesteia la tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita prin lege.
Garantarea dreptului de aparare - Dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si
celorlalte parti in tot cursul procesului penal.In cursul procesului penal, organele judiciare sunt
obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege
si sa administreze probele necesare in aparare. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze
pe invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si
sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii.Orice parte are dreptul sa fie asistata de
aparator in tot cursul procesului penal.Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit
sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator,
consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile prevazute de
lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului
sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.
82) Principiile specifice fazei de judecată a procesului penal.
Judecata cauzei se face in fata instantei constituita potrivit legii si se desfasoara in sedinta, oral,
nemijlocit si in contradictoriu. Sedinta de judecata este publica. Minorii sub 16 ani nu pot asista la
sedinta de judecata.Daca judecarea in sedinta publica ar putea aduce atingere unor interese de
stat, moralei, demnitatii sau vietii intime a unei persoane, instanta, la cererea procurorului, a partilor
ori din oficiu, poate declara sedinta secreta pentru tot cursul sau pentru o anumita parte a judecarii
cauzei. Declararea sedintei secrete se face in sedinta publica, dupa ascultarea partilor prezente si a
procurorului cand participa la judecata.In timpul cat sedinta este secreta, nu sunt admisi in sala de
sedinta decat partile, reprezentantii acestora, aparatorii si celelalte persoane chemate de instanta in
interesul cauzei. Judecata se caracterizeaza prin anumite principii specifice care o delimiteaza de
urmarirea penala: Principiul publicitatii-Determina asigurarea accesului, in principiu, nelimitat a
174

175. oricarei persoane la actele de justitie. In acest sens, publicitatea reprezinta o importanta garantie a
respectarii drepturilor apararii, dar si a justitiei, pentru ca se creeaza posibilitatea cenzurarii justitiei
de catre opinia publica, precum si a pronuntarii unro solutii legale si juste, care trebuie sa se
intemeieze in egala masura pe lege si pe adevar. Publicitatea ar trebui sa presupuna si accesul
nelimitat al presei la judecata. Publicitatea reprezinta o dimensiune a unui proces penal echitabil
pentru ca se creeaza posibilitatea verificarii de catre oricine a respectarii de catre instantele penale
a dispozitiilor procedurale care privesc insasi stricta legalitate a procesului penal. Publicitatea este
limitata doar la sedintele de judecata. Legea prevede si anumite exceptii: Exceptii care privesc
caracterul secret al procedurii: a) Minorii sub 16 ani nu pot asista la judecata b) Atunci cand se
constata ca fata de obiectul judecatii publicitatea ar putea aduce atingere unor interese de stat sau
demnitatii persoanei; Legea 682/19 decembrie 2002 prevede ca in cuprinsul notiunii de interes de
stat ar putea insta si necesitatea asigurarii protectiei martorilor in fata instantelor penale. Astfel,
trebuie conciliat dreptul la protectie al martorului amenintat care, indeosebi de teama unor
represalii, refuza sa depuna marturie, cu dreptul pe care il are un inculpat la un proces penal
echitabil pentru ca, daca dreptul la protectie presupune o sedinta de judecata nepublica care sa
asigure confidentialitatea proce-durii si securitatea martorului, dreptul inculpatului la un proces
echitabil presupune o publicitate a judecatii, care reprezinta o garantie a drepturilor apararii. In
realitate insa, in ambele situatii, nu suntem in prezenta unei sedinte de judecata secrete, ci
nepublice, pentru ca ele presupun obligatoriu prezenta membrilor completului de judecata, a
procurorului de sedinta, a partilor si aparatorilor lor. O singura actiune procesuala este secreta:
deliberarea si luarea hotararii, care se face numai de judecatorii care participa la dezbaterile
judecatoresti. Exceptii cu privire la sedinta de judecata fara publicitate: a) In cauzele cu inculpati
minori cand se asigura o publicitate limitata cu participarea parintilor minorului sau a ocrotitorului
legal ori a unui reprezentant al autoritatii tutelare. b) In cazul procedurilor judiciare care se
deruleaza in camera de consiliu. Principiul contradictorialitatii Contradictorialitatea este de esenta
judecatii. Ea consta in obligativitatea punerii in prealabil in discutie intre partile cu interese contrare
a oricarei cereri sau chestiuni incidente in cursul judecatii. Instanta penala nu se poate pronunta
asupra unei cereri fara a o pune in prealabil in discutia procurorului si a partilor cu interese contrare.
Se constata exis-tenta in cursul unei judecati a unor grupuri procesuale situate pe pozitii
antagonice: Grupul procesual format din procuror, partea vatamata si partea civila; Grupul
procesual format din inculpat si partea responsabila civilmente; Insasi administrarea probelor in
cursul judecatii nu poate avea loc in absenta contradictorialitatii. Ascultarea unei persoane nu va fi
175

176. valabila in cursul judecatii daca nu are loc in mod contradictoriu. Oricare din partile procesului si
aparatorii lor trebuie sa aiba posibilitatea de a interoga martorii acuzarii si apararii in aceleasi
conditii. Sistemul normelor juridice nu permite interogarea directa a martorilor de catre procurorsi
parti, ci numai prin intermediul presedintelui completului de jude-cata, ceea ce reprezinta o limitare
a contradictorialitatii. Principiul oralitatii-Presupune ca actele de judecata sa se realizeze prin viu
grai. Totusi, consem-narea lor se face in scris. Nu trebuie confundata procedura de judecata (orala)
cu cea de consemnare a actelor de judecata (care se face in scris). Oralitatea este o consecinta
atat a publicitatii, cat si a contradictorialitatii judecatii. In majoritatea sistemelor juridice toate actele
de judecata sunt supuse inregistrarii audio sau video. Aceasta reprezinta o manifestare deplina a
acestei reguli, fiind o conditie de echitate a procesului penal. Judecata presupune parcurgerea in
mod succesiv a unor grade de jurisdictie, a unor etape de judecata si a unor stadii procesuale.
Acestea au la baza ideea caracterului progresiv al procesului penal in ansamblul sau care se
finalizeaza cu o hotarare judecatoreasca definitiva. Prin grade de jurisdictie se inteleg treptele pe
care le parcurge o cauza penala pana in momentul solutionarii definitive. Sub acest aspect,
sistemul normelor juridice cunoaste regula triplului grad de jurisdictie si, in mod exceptional, aceea
a dublului grad de jurisdictie. De regula totusi, o cauza poate parcurge 3 grade de jurisdictie: Prima
instanta (instanta de prim grad in fond) -; Judecata in prima instanta este indispensabila procesului
penal.Apelul (instanta de ultim grad in fond) -; Acesta poate lipsi. El exista nu-mai atunci cand
procurorul sau partile isi exercita dreptul de a ataca cu apel hotararea primei instante, fiind
facultativ. Apelul inseamna o noua judecata in fond a cauzei. Asadar, in penal judecata in fond
parcurge doua etape: Judecata in prima instanta; Apelul; Recursul -; In sistemul normelor juridice
este o cale de atac ordinara indreptata impotriva unei hotarari penale nedefinitive. Ea nu este insa o
judecata de fond ci, in principal, o judecata formala, pentru motive de drept substantial dar si de
procedura, atunci cand se refera la urmatoarele doua chestiuni: Individualizarea pedepsei; Erorile
grave de fapt; In mod exceptional, sunt cauze penale care parcurg doar doua grade de juris-dictie:
acele cauze care privesc infractiuni care nu sunt susceptibile de apel (Ex: infractiunile prevazute de
art. 279 (2), lit. a), C.pr.pen., infractiunile contra ordinii si disciplinei militare, hotararile judecatorsti
pronuntate de Curtea de Apel sau Curtea Suprema de Justitie, sectia penala). In cazul acestor
infractiuni nu exista decat prima instanta si recurs. Aici, recursul are si trasaturi de apel.
83) Probele în procesul penal: noţiune, importanţă, clasificare.
176

177. Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei
infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare
pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei
probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor,
formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-se dupa constiinta lor.
Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaratiile
invinuitului sau ale inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile
civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio sau video, fotografiile, mijloacele
materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele. Potrivit
legii, constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei
unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare
pentru justa solutionare a cauzei. Ele constituie atat un mijloc prin intermediul caruia se afla
adevarul cat si un instrument de dovedire a sustinerilor partilor intr-o cauza. Probele nu au o
valoare dinainte stabilita, aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si
instanta de judecata in urma examinarii tuturor probelor. In orice cauza penala trebuie dovedite,
faptele principale, care permit rezolvarea directa a cauzei (existenta elementelor constitutive ale
infractiunii, vinovatiei sau nevinovatiei, circumstantele atenuante sau agravante, mobilul si urmarile
faptei, date care caracterizeaza pe inculpat si pe celelalte parti etc.) si care reprezinta probe
directe; faptele probatorii prin care se stabilesc indirect faptele principale si care reprezinta probe
indirecte, indicii; faptele negative care pot fi dovedite prin fapte pozitive (ex. dovedirea unui alibi).
Prezumtiile legale absolute, faptele notorii si faptele necontestate, de regula, nu trebuie
dovedite.Conditiile de admisibilitate a probelor. In principiu este admisibila orice proba, o proba este
inadmisibila daca legea o interzice expres; proba sa fie pertinenta (este pertinenta atunci cand are
legatura cu obiectul cauzei); proba sa fie concludenta (este concludenta atunci cand proba este
esentiala in cauza fiind edificatoare in solutionarea procesului); proba sa fie utila (este utila proba
concludenta care inca nu a fost administrata).
84) Procedura prezentării materialului de urmărire penală.
Dupa punerea in miscare a actiunii penale, daca au fost efectuate toate actele de urmarire
necesare, organul de cercetare penala cheama pe inculpat in fata sa si: ii pune in vedere ca are
dreptul de a lua cunostinta de materialul de urmarire penala, aratandu-i si incadrarea juridica a
177

178. faptei savarsite; ii asigura posibilitatea de a lua de indata cunostinta de material. Daca inculpatul nu
poate sa citeasca, organul de cercetare penala ii citeste materialul; il intreaba, dupa ce a luat
cunostinta de materialul de urmarire penala, daca are de formulat cereri noi sau daca voieste sa
faca declaratii suplimentare. Organul de cercetare penala intocmeste proces-verbal, in care
consemneaza si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului. Considerate ca una dintre
garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire
penală, acestă instituţie se plasează la sfârşitul urmăririi penale. Prezentarea materialului de
urmărire penală oferă inculpatului sau învinuitului posibilitatea să ia la cunoştiinţă de probele
exitente în dosar pentru a-şi organiza apărarea. În privinţa organului competent, prezentarea
materialului de urmărire penală se efectuează de către procuror , în cazurile în care acţiunea
penală nu a fost pusă în mişcare, sau, dacă a fost pusă în mişcare, când ne aflăm într-unul din
cazurile reglementate expres de art.209 alin.(3), sau de către organul de cercetare penală, când
infracţiunea este de competenţa acestuia, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare. Potrivit
art.250, pentru prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului trebuie îndeplinite cumulativ
condiţiile: să fie pusă în mişcare acţiunea penală; organul de cercetare penală să aprecieze că au
fost efectuate toate actele de urmărire penală necesare rezolvării cauzei; să fie posibil contractul
organului de urmărire penală cu inculpatul; actele şi lucrările aflate în dosarul de urmărire penală să
ducă la concluzia că sunt probe pentru trimiterea inculpatului în judecată Dacă aceste condiţii sunt
îndeplinite, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat şi, după ce îi pune în vedere că are
dreptul de a lua la cunoştiinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi ultima încadrare
juridică a faptei săvârşite, îi asigură posibilitatea de a lua de îndată la cunoştinţă de material. Dacă
inculpatul nu poate să citească, organul de urmărire penală îi citeşte materialul. După ce inculpatul
a luat la cunoştinţă de materialul de urmărire penală, organul de urmărire penală îl întreabă dacă
are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare Potrivit art.252 alin.(1),
dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală le examinează de îndată şi
dispune de îndată prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor Organul de cercetare dispune prin
aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci câmd din declaraţiile suplimentare sau din
răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării. Potrivit art.251, despre aducerea la
îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art.250 organul de cercetare penală întocmeşte un prces-
verbal , în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului. Când
prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de
la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în referatul care se întocmeşte potrivit art.259
se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării. Dacă până la înaintarea
178

179. dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea
materialului de urmărire penală. Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la
prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că trebuie
să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.
85) Procedura reabilitării judecătoreşti.
Competenta sa se pronunte asupra reabilitarii judecatoresti este fie instanta care a judecat in prima
instanta cauza in care s-a pronuntat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanta
corespunzatoare in a carei raza teritoriala domiciliaza condamnatul. Cererea de reabilitare
judecatoreasca se face de condamnat, iar dupa moartea acestuia, de sot sau de rudele apropiate.
Sotul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita anterior decesului. In
cerere trebuie sa se mentioneze: adresa condamnatului, iar cand cererea este facuta de alta
persoana, adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea si fapta pentru care a fost
pronuntata acea condamnare; localitatile unde condamnatul a locuit si locurile de munca pe tot
intervalul de timp de la executarea pedepsei si pana la introducerea cererii, iar in cazul cand
executarea pedepsei a fost prescrisa, de la data ramanerii definitive a hotararii si pana la
introducerea cererii; temeiurile cererii; indicatii utile pentru identificarea dosarului si orice alte date
pentru solutionarea cererii. La cerere se anexeaza actele din care reiese ca sunt indeplinite
conditiile reabilitarii. La termenul fixat instanta asculta persoanele citate, concluziile procurorului si
verifica daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru admiterea reabilitarii. Cand din
materialul aflat la dosar nu rezulta date suficiente cu privire la indeplinirea conditiilor de reabilitare,
instanta dispune completarea materialului de catre persoana interesata, iar daca considera
necesar, cere de la organele competente relatii cu privire la comportarea celui condamnat.
86) Prorogarea de competenta în cazul chestiunilor prealabile, al schimbării încadrării
juridice sau a calificării faptei ce face obiectul judecăţii.
În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea încadrării juridice a faptei şi
schimbarea calificării acesteia, prima fiind dispusă de organele judiciare iar cea de-a doua de
legiuitor. Potrivti art.41 alin.(1), instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă
să o judece, chiar dacă ar constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este
de competenţa instanţei inferioare. Din redactarea textului rezultă că problema prorogării de
179

180. competenţă se poate pune dacă în cursul cercetării judecătoreşti apar elemente noi, în urma
administrării probelor, iar după efectuarea acesteia se constată că încadrarea juridică impune
soluţionare cauzei de o altă instanţă. Potrivit reglementării existente, prorogarea de competenţă
operează numai dacă se constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, competenţa unei alte
instanţe inferioară în grad. Schimbarea încadrării juridice nu operează decât în privinţa competenţei
materiale, din cercetarea judecătorească desfăşurată în faţa instanţei superioare rezultând
modificări în structura elementelor. În acest caz, dispoziţiile art.41 alin.(1) nu operează dacă în
cercetarea judecătorească sunt puse în discuţie alte forme de competenţă decât cea materială. În
conformitate cu art.41 alin.(2), schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul
judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege
s-ar dispune altfel. Observăm că prorogarea se pune în discuţie numai pentru faza judecăţii. Dacă
schimbarea calificării intervine în cazul urmăririi penale, urmează ca trimiterea în judecată, dacă
este cazul, să se facă la instanţa competentă potrivit legii noi.
87) Protecţia datelor de identificare a martorului.
Daca exista probe sau indicii temeinice ca prin declararea identitatii reale a martorului sau a
localitatii acestuia de domiciliu ori de resedinta ar fi periclitata viata, integritatea corporala sau
libertatea lui ori a altei persoane , martorului i se poate incuviinta sa nu declare aceste date ,
atribuindu-se o alta identitate sub care urmeaza sa apara in fata organului judiciar. Organele
judiciare care pot sa dispuna aceasta masura sunt: in cursul urmaririi penale – procurorul prin
ordonanta; in cursul judecatii – presedintele completului prin incheiere. Aceasta masura se ia numai
la cererea motivata a procurorului – pentru instanta , a martorului sau a oricarei persoane
indreptatile(membrii de familie, persoane apropiate acestuia sau chiar persoane care nu au calitate
procesuala dar care au informatii si date cu caracter determinant sa contribuie la aflarea
adevarului ).Datele privind identitatea reala a martorului vor fi prezentate procurorului sau , dupa
caz, completului de judecata in conditii de stricta confidentialitate. Documentele privind identitatea
reala a martorului in toate cazurile vor fi introduse in dosarul penal numai dupa ce procurorul , prin
ordonanta, sau , dupa caz instanta , prin incheiere , a constatat ca a disparut pericolul care a
determinat luarea masurilor de protectie a martorului. In situatia prezentata se schimba numai
identitatea reala a martorului, insa el va da o declaratie , declaratie care va avea consemnata noua
identitate a martorului, care va fi redata in procesul-verbal al procurorului (semnata de procuror ,
procurorul prezent la ascultare si organul de urmarire penala in conditiile prevazute prin modalitatile
180

181. speciale de ascultare). Declaratia martorului consemnata in cursul judecatii si semnata de
procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului si de presedintele completului de judecata ,
precum sic ea luata la urmarirea penala in aceleasi conditii pot servi la aflarea adevarului numai in
masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente la
dosar(au valoare probatorie egala cu celelalte probe administrate in cauza). Datele despre
identitatea reala a martorului , se consemneaza intr-un proces-verbal care va fi pastrat, la sediul
parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmaririi penale sau , dupa caz, la sediul
instantei , intr-un loc special , in plic sigilat , in conditii de maxima siguranta. In functie de cel care a
solicitat prin cerere motivate (procurorul, martorul sau orice alta persoana interesata) protectia
datelor de identificare , procesul-verbal va fi semnat , precum si de cel care a dispus masura.
88) Rechizitoriul ca act de trimitere în judecată.
Rechizitoriul trebuie sa se limiteze la fapta si persoana pentru care s-a efectuat urmarirea penala si
trebuie sa cuprinda datele privitoare la persoana inculpatului, fapta retinuta in sarcina sa,
incadrarea juridica, probele pe care se intemeiaza invinuirea, masura preventiva luata si durata
acesteia, precum si dispozitia de trimitere in judecata. In rechizitoriu se arata de asemenea numele
si prenumele persoanelor care trebuie citate in instanta, cu indicarea calitatii lor in proces si locul
unde urmeaza a fi citate. In cazul cand urmarirea penala este efectuata de procuror, rechizitoriul
trebuie sa cuprinda si datele suplimentare. Procurorul intocmeste un singur rechizitoriu chiar daca
lucrarile urmaririi penale privesc mai multe fapte sau mai multi invinuiti sau inculpati si chiar daca se
dau acestora rezolvari diferite. Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instantei de judecata.
Rechizitoriul dat de procurorul de la un parchet ierarhic inferior celui corespunzator instantei
competente sa judece cauza in fond este supus confirmarii procurorului de la parchetul
corespunzator acestei instante. Sesizarea instantei de judecata se face de catre procurorul care a
dat sau, dupa caz, a confirmat rechizitoriul potrivit alineatului precedent. In termen de 24 de ore de
la darea sau, dupa caz, confirmarea rechizitoriului, procurorul inainteaza instantei competente
dosarul impreuna cu numarul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpatilor
aflati in stare de detinere Aşa cum am arătam în cele ce preced, dacă, după verificare lucrărilor de
urmărire penală, procurorul constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea în judecată,
dispune această soluţie prin rechizitoriu. Potrivit art.264 alin.(1), rechizitoriu este actul de sesizare a
instanţei prin care procurorul cerere acesteia să aplice legea inculpatului. Subliniem că, în cazul în
181

182. care urmărirea penală s-a desfăşurat faţă de un învinuit, tot rechizitoriu este şi actul de inculpare,
actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală. Având în vedere acestă funcţie principală de
act de sesizare a instanţei, rechizitoriu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de care depinde
însăşi sesizarea legală a instanţei. În primul rând, pentru a contura strict obiectul judecăţii,
rechizitoriu trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuta urmărirea penală şi
trebuie să cuprindă , pe lângă elementele prevăzute în art.203, datele privitoare la persoana
inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiează
învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.
În rechizitoriu trebuie să se arate, de asemenea, numele şi prenumele persoanelor care trebuie
citate la instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. În cazul când
urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare
prevăzute în art.260, date care, de obicei, sunt cuprinse în referatul de terminare a urmăririi penale.
Potrivit dispoziţiilor art.263 alin.(4), procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă actele de
urmărire penală privesc mai multe fapte sau mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau
acestora rezolvări diferite. În cazul în care procurorul, la întocmirea rechizitoriului, consideră că este
necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează instanţei, în
termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestarea a inculpatului. În acelaşi mod
procedează procurorul şi în cazul în care este necesară luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în
art.113 şi 114 C.pen. În cazul în care procurorul consiedră că se impune luarea măsurilor
preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, dispune aceasta prin rechizitoriuRechizitoriul dat de un
procuroru de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza
în fond este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. De
asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(5), când urmărirea penală este efectuată de
procuror, rechizitoriu trebuie confirmat de prim-procurorul parchetului, iar când urmărirea penală
este efectuată de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. După darea sau
confirmarea rechizitoriul, în termen de 24 de ore, procurorul înaintează instanţei competente
dosarul, împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicate
inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere. Inculpaţilor aflaţi în stare de libertate nu li se comunică copie
de pe rechizitoriu, aceştia având posibilitatea să consulte întreg dosarul, deci şi rechizitoriu, la
arhiva instanţei pe care procurorul a sesizat-o în vederea soluţionării cauzei.
89) Reluarea urmăririi penale.
182

183. Urmarirea penala este reluata in caz de: incetare a cauzei de suspendare; restituire a cauzei de
catre instanta de judecata in vederea refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a extinderii
actiunii penale sau a procesului penal; redeschidere a urmaririi penale. Reluarea urmaririi penale
nu poate avea loc daca se constata ca intre timp a intervenit vreunul din cazurile prevazute in art.
10. Reluarea urmaririi penale dupa suspendare are loc cand se constata ca a incetat cauza care a
determinat suspendarea. Organul de cercetare penala care constata ca a incetat cauza de
suspendare inainteaza dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluarii. Reluarea se dispune
prin ordonanta. Cand instanta de judecata a dispus restituirea cauzei in vederea refacerii sau
completarii urmaririi penale, ori in caz de extindere a actiunii penale sau a procesului penal,
urmarirea se reia pe baza hotararii prin care instanta a dispus restituirea. Redeschiderea urmaririi
penale in cazul in care s-a dispus incetarea urmaririi penale sau scoaterea de sub urmarire are loc
daca ulterior se constata ca nu a existat in fapt cazul care a determinat luarea acestor masuri sau
ca a disparut imprejurarea pe care se intemeia incetarea sau scoaterea de sub urmarire.
Redeschiderea urmaririi penale se dispune de procuror prin ordonanta. Având în vedere că soluţiile
pronunţate de procuror nu sunt definitive şi, ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat,
este posibil ca în anumite situaţii în care faza de urmărire penală nu a fost parcursă până la capăt
sau a fost parcursă incorect să se reia urmărirea penală. Este posibil, de asemenea, în anumite
situaţii, ca dosarul să revină în faza urmăririi penale, deşi iniţial a trecut în etapa superioară, cea a
judecăţii. În conformitate cu dispoziţiile art.270, urmărirea penală este reluată în caz de: încetarea
cauzei de suspendare; restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau
completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal;
redeschiderea urmăririi penale. Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că
între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzuet în art.10, care lipsesc acţiunea penală de
temei sau obiect. Reluarea urmăririi penale după suspendare-Cauza suspendării urmăririi penale o
constituie boala de care suferă învinuitul sau inculpatul, şi care îl împiedică să participe la
activitatea de urmărire penală. Dispariţia acestei cauze, dispariţie care trebuie obiectivată în opinia
noastră printr-un certificat medical, duce la reluarea urmăririi penale. Reluarea se dipune de
procuror prin ordonanţă.-Restituirea urmăririi penale în caz de restituire a cauzei de către instanţa
de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii
penale sau a procesului penal. Este posibil ca după terminarea urmăririi penale, în faza de
judecată, să se constate, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă
judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât ce competent. În acest ca, în
conformitate cu dispoziţiile art.332, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care
183

184. procedează la reluarea urmăririi penale. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.333, în tot
cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea
probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-
ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere. Instanţa este obligată să arate
motivele pentru care a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi
constatate şi prin ce anume mijloace de probă. Necesitatea completării urmăririi penale mai poate
apărea în timpul fazei de judecată şi atunci când se extinde obictul judecăţii, potrivit dispoziţiilor
art.335,336 şi 337. Dacă în cazurile anterioare cauza revenea în faza de urmărire penală, deoarece
această etapă fusese parcursă nelegal ( în cazul refacerii ) şi incompletă ( în cazul completării ), în
aceste din urmă cazuri completarea este necesară ca urmare a intervenţiei unor aspecte cu
caracter de noutate. Astfel, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu
privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în
judecată, instanţa, potrivit dispoziţiilor art.335, prin încheire, extinde acţiunea penală cu privire şi la
aceste acte şi procedează, dacă este cazul, la restituirea cauzei procurorului în vederea completării
umrării penale. De asemenea, potrivit art.336, când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina
inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură
cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul, poate cere extinderea procesului
penal şi în ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o admite şi dacă
procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cerere trimitera cauzei la procuror
pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate dipune trimiterea cauzei la procuror. Aceeaşi
procedură este incidentă în conformiate cu dispoziţiile art.337 când se descoperă date cu privire la
participarea şi a unei late persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina
inculpatului sau date cu privire la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă
persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. Actul prin care se reia urmărirea penală este
sentinţa prin care instanţa a dispus restituirea. În cazul restituirii cauzei de către instanţa de
judecată, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de
zile curge de la pronunţarea hotărârii. Instanaţa trimite dosarul procurorului în termen de 10 zile .
Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art.155 şi 159. Reluarea urmăririi penale în
caz de redeschidere a umrăririi penale-Aşa cum arătam cele ce preced, având în vedere că soluţiile
procurorului nu beneficiază de autoritate de lucuru judecat, propire numai hotărârilor judecătoreşti
definitive, este posibil ca, în anumite condiţii, urmărirea penală să fie redeschisă. Redeschiderea
urmăririi penale, în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub
urmărire penală, are loc dacă ulteriror se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat
184

185. luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea
de sub urmărie. Astfel, în cazul în care temeiul încetării urmăririi penale a fost cel prevăzut în art.10
alin.(1) lit.f) ( lipsa plângerii prealabile ), depunerea unei plângeri prealabile, în termen, de persoana
vătămată duce la redeschiderea urmăririi penale. Precizăm că anumite temeiuri de încetare a
urmăririi penale, cum ar fi decesul inculpatului sau învinuitului sau împlinirea termenului de
prescripţie a răspunderii penale, prin caracterul lor definitiv fac inoperabilă acestă instituţie
Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când instanţa de judecată, potrivit art.278
ind.1 a admis plângerea împotivia ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere
de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza
procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art.278 ind.1,
a admis plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, acesta poate reveni
asupra neînceperii urmăririi şi dispune începera urmăririi penale în condiţiile prevăzute de lege.În
caz de redeschidere a urmăririi penale, dacă se consideră, pe baza datelor din dosar, că se justifică
luarea unei măsuri preventive, procurorul procedează potrivit art.233 sau 236, care se aplică în
mod corespunzător. În ordonanaţa prin care s-a dispus reluarea urmăririi penale se face menţiune
cu privire la luarea acestor măsuri.
90) Restituirea cauzei la procuror.
In tot cursul judecatii instanta se poate desesiza si restitui dosarul procurorului, cand din
administrarea probelor sau din dezbateri rezulta ca urmarirea penala nu este completa si ca in fata
instantei nu s-ar putea face completarea acesteia decat cu mare intarziere. Instanta este obligata
sa arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicand totodata
faptele si imprejurarile ce urmeaza a fi constatate si prin ce anume mijloace de proba. Instanta
poate sa restitue cauza pentru refacerea urmaririi penale sau pentru completarea ei. Pentru
refacerea urmaririi penale instanta poate intr-un singur caz sa restituie cauza la procuror, cand
constata inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, cand cauza respectiva s-a efectuat
cercetarea penala de alt organ decat cel competent. Cerinta refacerii urmaririi penale este
determinata de faptul ca normele de competenta materiala si personala sunt prevazute sub
sanctiunea nulitatii absolute. Cauza nu se restitue la procuror in doua situatii: cand constatarea
competentei organului de cercetare penala s-a facut dupa inceperea dezbaterii si aceasta pentru ca
terminarea cercetarii judecatoresti a acoperit neregularitatea cercetarii penale; cand competenta
organului de cercetare penala este urmarea schimbarii incadrarii juridice a faptei pe baza probelor
185

186. administrate in cursul judecatii. Pentru completarea urmaririi penale instanta poate restitui cauza la
procuror daca constata in cursul judecatii ca urmarirea penala nu este completa si daca
completarea nu se poate face in cursul judecatii. Desi in art. 332 s-a prevazut, un singur caz de
restituire pentru refacerea urmaririi penale, in practica instantelor o astfel de restituire s-a dispus si
atunci cand au fost incalcate alte dispozitii legale aflate sub sanctiunea nulitatii absolute, in cazul in
care materialul de urmarire penala a fost prezentat unui inculpat minor sau detinut fara a se-i fi
asigurat asistenta juridica obligatorie, ori in cauzele cu inculpati minori nu se efectuase ancheta
sociala in cursul urmaririi penale. Prin legea nr. 326/2006 a fost completat art. 332, in sensul ca
instanta se desesizeaza si restitue cauza la procuror pentru refacerea urmaririi penale in cazul
nerespectarii dispozitiilor privitoare la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei,
sesizarea instantei, prezenta invinuitului sau a inculpatului si asistarea acestuia de aparator. Noua
reglementare face astfel precizari provenite din jurisprudenta, in sensul ca pentru lipsa de
competenta teritoriala a organului de urmarire penala nu este cazul sa se restitue cauza la
procuror; incalcarea dispozitiilor privind sesizarea instantei are in vedere regularitatea desfasurarii
urmaririi penale, prin trecerea cauzei prin stadiile procesuale obligatorii (punerea in miscare a
actiunii penale, prezentarea materialului de urmarire penala, intocmirea rechizitoriului in conditii
legale de catre procurorul competent). In cazurile in care dispune restituirea instanta se pronunta si
asupra masurilor preventive, asupra masurilor de siguranta si a masurilor asiguratorii. Prin Legea
356/2006 au fost abrogate dispozitiile art. 333, care prevedea restituirea cauzei la procuror pentru
completarea urmaririi penale, in concordanta cu principiile directoare ale Conventiei europene
pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care pune accentul pe activitatea
de probatiune efectuata de un tribunal independent si impartial, chemat sa verifice invinuirea prin
probele care se administreaza in fata sa, in conditii de oralitate, contradictorialitate si publicitate.
Restituirea cauzei pentru refacerea urmaririi penale poate fi dispusa la cererea procurorului a
partilor din proces sau din oficiu de catre instanta de judecata. Restituirea cauzei la procuror este o
dezinvestire a primei instante si se dispune prin sentinta de dezinvestire care va cuprinde motivele
restituirii si actele ce trebuie refacute de catre care organ de urmarire penala. Indicatiile pe care le
da instanta prin sentinta sunt obligatorii pentru procuror, iar daca procurorul nu este de acord cu
punctul de vedere al instantei in termen de 3 zile de la pronuntare poate face recurs, drept pe care
il are atat inculpatul si orice persoana ale carei interese au fost vatamate prin hotarare. Efectele
restituirii: urmarirea penala se reia; actul initial de sesizare a primei instante inceteaza sa mai
produca efecte, iar dupa refacerea urmaririi penale, procurorul va intocmi un nou rechizitoriu prin
care va sesiza instanta cu faptele si persoanele la care se refera chiar daca difera de rechizitoriul
186

187. initial. Procurorul dupa refacerea urmaririi penale poate dispune scoaterea de sub urmarire penala
sau incetarea urmaririi penale atunci cand constata existenta vreo unuia din cazurile prevazute de
art. 10.
91) Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata constata ca lucrurile ridicate de la
invinuit sau inculpat, sau de la orice persoana care le-a primit spre a le pastra, sunt proprietatea
persoanei vatamate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detinerea sa, dispune restituirea
acestor lucruri persoanei vatamate. Orice alta persoana care pretinde un drept asupra lucrurilor
ridicate poate cere, stabilirea acestui drept si restituirea. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai
daca prin aceasta nu se stinghereste aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei si cu obligatia
pentru cel caruia ii sunt restituite sa le pastreze pana la ramanerea definitiva a hotararii.Organul de
cercetare penala cu aprobarea procurorului sau instanta de judecata poate lua masuri de restabilire
a situatiei anterioare savarsirii infractiunii, cand schimbarea acelei situatii a rezultat in mod vadit din
comiterea infractiunii, iar restabilirea este posibila. Considerate măsuri de reparaţie imediată,
restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca măsuri
procesuale penale. Ele sunt, potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a
prejudiciului material cauzat prin infracţiune. Restituirea lucurilor-Restituirea lucurilor este privită ca
o modalitate de reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune, prioritară faţă de celelalte
modalităţi de reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucurilor înainte de
rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Potrivit art.169, lucurile pot fi
restituite numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit
sau inculpat sau de la orice personă care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei
vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa; restituirea lucrilor să nu
stingherească aflarea adevărului şi just soluţionare a cauzei. Restituirea lucrurilor se poate dispune
de procuror prin rezoluţie sau de instanţa de judecată prin încheire, arătând celui căruia i-au fost
restituite că are obligaţia să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
pronunţate în cauza penală respectivă. Orice personaă care pretinde un drept asupra bunurilor
ridicate pot cere, pe cale unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea lucurilor. Restabilirea
situaţiei anterioare-Potrivit art.170 C.proc.pen., procurorul sau instanţa de judecată poate lua
măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii când schimbarea acestei situaţii a
rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă. Luarea acestei măsuri
187

188. procesuale este posibilă numai în cazul anumitori infracţiuni, care prin natura lor permit sau impun
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor. Astfel, poate fi vorba de restabilirea situaţiei anterioare
în următoarele cazuri: infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, în modalitate
prevăzută de art.271 alin.(2) C.pen. Când se poate dispune reintegrarea în locuinţei a cărei posesie
fost pierdută ca urmare a nerespectării hotărârii judecătoreşti, instanţa trebuie să dispună
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin îndepărtarea din locuinţă a inculpatului
care a ocupat, abuziv: tulburarea de posesie; abandonul de familie. Restabilirea situaţiei anterioare
are caracter provizoriu, definitivarea făcându-se prin hotărârea care soluţionează cauza penală.
Persoanele lezate prin restabilire pot folosi calea plângerii.
92) Reţinerea ca măsură preventivă.
Masura retinerii poate fi luata de organul de cercetare penala fata de invinuit, daca sunt probe sau
indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Sunt indicii temeinice atunci cand
din datele existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de care se efectueaza
urmarirea penala a savarsit fapta. Masura retinerii poate dura cel mult 24 de ore. In ordonanta prin
care s-a dispus retinerea trebuie sa se mentioneze ziua si ora la care retinerea a inceput, iar in
ordonanta de punere in libertate, ziua si ora la care retinerea a incetat. Cand organul de cercetare
penala considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive, inainteaza procurorului, un
referat motivat. Retinerea este o masura procesual penala preventiva, prin care o persoana fata de
care exista indicii ca a savarsit o fapta prevazuta si pedespsita de lege, este privata de libertate. În
ce situaţii poate fi reţinută o persoana şi cine poate dispune acestă masură preventivă: Măsura
preventivă a reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau procuror faţă de o persoană,
dacă sunt probe sau indicii temeinice că a savârşit o faptă prevazută de legea penală. Sunt indicii
temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care
se efectuează urmărirea penală a savârşit fapta sau când există vreunul din cazurile prevăzute în
art.148 Cod procedură penală, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru
fapta savarşită. Durata reţinerii- Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore. În ordonanţa prin care
s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în
ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. În mod cu totul excepţional,
minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a
organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu
poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu
188

189. detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai
dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Unde se
poate plânge persoana reţinută-Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a
luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la
luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei
procurorului prin care s-a luat această masură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de
ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Drepturile
persoanei reţinute: Celui reţinut i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o întelege,
motivele reţinerii, dreptul de a-şi angaja un apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă fapta
care formează obiectul cauzei precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atragându-i-se
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Persoanelor reţinute minore li se asigură
în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea
unui apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact
direct cu minorul reţinut şi să comunice cu el. Atunci când se dispune reţinerea unui minor se
încunoştiinţează despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau sub
supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta. În timpul
reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora.
93) Revocarea liberării provizorii – cazuri, procedură.
Liberarea provizorie poate fi revocata daca: se descopera fapte sau imprejurari ce nu au fost
cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie si care justifica arestarea inculpatului;
inculpatul nu indeplineste, cu rea-credinta, obligatiile ce-i revin incearca sa zadarniceasca aflarea
adevarului ori savarseste din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmarit sau judecat.
Revocarea liberarii provizorii se dispune de catre procuror prin ordonanta, iar de instanta prin
incheiere, cu ascultarea inculpatului asistat de aparator. Revocarea se dispune si in lipsa
inculpatului, cand acesta, fara motive temeinice, nu se prezinta la chemarea facuta. In caz de
revocare a liberarii provizorii, procurorul sau instanta dispune arestarea preventiva a inculpatului si
emite un nou mandat de arestare. Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se
deosebeşte de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139 alin.(2). Revocarea liberării
provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului. Potrivit art.160 ind.10 alin.
(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost
189

190. cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau
inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că inculpatul este recidivist); învinuitul sau inculpatul nu
îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi art.160 ind. 4 alin.
(2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o
infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de
revocare, apreciem că aceştia pot fi procurorul sau instanţa , care se poate sesiza din oficiu şi
oricare parte din proces. Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă, prin încheiere , cu
ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa
învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută.
În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau
inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dipsu
revocarea liberării provizorii se poate face recurs.
94) Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.
In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi
sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b 1)
ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei, sau
pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la
repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul cand achitarea s-
a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de inculpat. Instanta penala
nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori
cand pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j.
Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346, în cazul în care în procesul penal a fost promovată o
acţiune civilă, instanţa este obligată ca, prin sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se
pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel, instanţa: nu acordă despăgubiri civile în cazul în care
pronunţă achitarea pe temiul art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu
a fost săvârşită de inculpat ). nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10
alin.(1) lit.b) ( fapta nu este prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea procesului
penal în baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea
sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j)
( există autoritate de lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în
funcţie de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a
190

191. acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a cauzei.
Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este obligată să
se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, iar în
celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ). cazul în care rezolvarea pretenţiilor
civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea prevede posibilitatea dijungerii acţiunii
civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.
95) Rezolvarea cauzei penale (a laturii penale şi a laturii civile).
Instanta hotaraste prin sentinta asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz,
condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal.Condamnarea se pronunta daca instanta
constata ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat. In caz de
condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi sentinta si
asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b 1) ori pentru
ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca
lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la repararea
pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul cand achitarea s-a
pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de inculpat. Instanta penala nu
solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand
pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j)
Rezolvarea laturii penale. Rezolvând fondul cauzei, instanţa hotărâşte prin sentinţă asupra învinuirii
inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii prin care acţiunea penală se stinge, şi anume:
condamnare; achitarea; încetarea procesului penal. Condamnarea se pronunţă dacă instanţa
constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat ( art.345 alin.2 ).
Condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ. Achitarea se pronunţă de către instanţa
de judecată în cazurile în care aceasta constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10
alin.(1) lit.a) - e), cazuri rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale. Când achitarea se pronunţă
ca urmare a reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.b) ind.1 ( fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni ), instanţa îi aplică celui condamnat o sancţiune cu caracter
administrativ ( mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei ).
Încetarea procesului penal se pronunţă atunci când instanţa constată existenaţ vreunuia din
cazurile prevăzute de art.10 alin.(1) lit. f) – j), cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale.
191

192. Atunci când încetarea procesului penal s-a pronunţat în urma reţinerii cazului prevăzut de art.10
alin.(1) lit.i) ( s-a dispus înlocuirea răspunderii penale ), instanţa aplică una din sancţiunile penale
cu caracter administrativ prevăzute în art.91 C.pen. Potivit art.350, instanţa este obligată ca prin
hotărâre să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului
( ţinând semana de dispoziţiile Părţii generale ale codului ), precum şi cu privire la încetarea de
drept a măsurilor de prevenţie care este obligatorie când instanţa pronunţă: o pedeapsă cu
închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii sau arestări preventive; o pedeapsă cu închisoarea,
cu suspendarea executării pedepsei ( condiţionată sau sub supraveghere ) sau cu executare la
locul de muncă; amenda; o măsură educativă. Observăm o necorelare între dipoziţiile art.350 alin.
(3) lit.c) şi cele ale art.136 alin.(6) care prevăd că măsura reţinerii preventive nu poate fi dispusă în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod alternativ pedeapsa amenzii. Hotărârile
pronunţate în ipotezele de mai sus, potrivit legii ( art.350 alin.4 ), sunt executorii. In caz de
condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi sentinta si
asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b 1) ori pentru
ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca
lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la repararea
pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul cand achitarea s-a
pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de inculpat. Instanta penala nu
solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand
pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j.
Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346, în cazul în care în procesul penal a fost promovată o
acţiune civilă, instanţa este obligată ca, prin sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se
pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel, instanţa: nu acordă despăgubiri civile în cazul în care
pronunţă achitarea pe temiul art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu
a fost săvârşită de inculpat ). nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua
art.10 alin.(1) lit.b) ( fapta nu este prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea
procesului penal în baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10
alin.(1) lit.j) ( există autoritate de lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea
civilă, în funcţie de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes
a acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a
cauzei.. Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este
obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din
192

193. oficiu, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a
unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ). În cazul în care
rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea prevede
posibilitatea dijungerii acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.
96) Sarcina probaţiunii. Aprecierea probelor.
Sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organului de urmarire penala si instantei de
judecata. La cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care
cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau
sa le infatiseze. Constituie probã orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau
inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a sãvârsit-o si la cunoasterea
împrejurãrilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte
stabilitã. Aprecierea fiecãrei probe se face de organul de urmãrire penalã sau de instanta de
judecatã PROBELE sI MIJLOACELE DE PROBÃ-în urma examinãrii tuturor probelor administrate,
în scopul aflãrii adevãrului. Alineatul (1) al art. 63 C. proc. pen. consacrã principiul libertãtii probelor,
potrivit cãruia în procesul penal pot fi prezentate orice probe si folosite orice mijloace de probã
legale, Codul neprevãzând nicio limitã în aceastã privintã. Potrivit instantei supreme, se
reglementeazã în mod concret în continutul art. 63 C. proc. pen. probele si modalitatea de
apreciere a lor, aceste dispozitii legale fiind menite sã asigure îndeplinirea scopului procesului
penal statuat în art. 1 alin. (1) C. proc. pen., respectiv constatarea la timp si în mod complet a
faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoanã care a sãvârsit o infractiune sã fie
pedepsitã potrivit vinovãtiei sale si nicio persoanã nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã.
Alineatul (2) al art. 63 C. proc. pen. consacrã principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit cãruia
toate probele au, dupã lege, aceeasi valoare probantã, organele judiciare având obligatia de a
aprecia fiecare probã în urma examinãrii tuturor probelor administrate în cauzã. Aprecierea probelor
se face în scopul aflãrii adevãrului, ceea ce înseamnã cã trebuie sã se evite formarea unei
convingeri pur subiective, contrare adevãrului, întemeiatã în mod arbitrar doar pe o parte din probe
sau pe o încredere nejustificatã acordatã unor probe în detrimentul altora. Din cuprinsul alin. (2) al
art. 63 C. proc. pen. au fost eliminate referirile la aprecierea probelor potrivit „convingerii” si
„constiintei” organului judiciar, pentru a se respecta, astfel, o decizie a Curtii Constitutionale
pronuntatã cu privire la acest aspect.
193

194. 97) Schimbarea încadrării juridice.
Daca in cursul judecatii se considera ca incadrarea juridica data faptei prin actul de sesizare
urmeaza a fi schimbata, instanta este obligata sa puna in discutie noua incadrare si sa atraga
atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau eventual amanarea
judecatii, pentru a-si pregati apararea. Incadrarea juridica a faptei inseamna stabilirea textului de
lege care o prevede si sanctioneaza precum si caracterizarea ei ca infractiune potrivit acestui text.
Daca se constata in urma aprecierii probelor, ca trebuie data faptei o alta incadrare juridica si ca
trebuie schimbata cu o alta, instanta este obligata sa puna in discutie noua incadrare si sa atraga
atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau eventual amanarea
judecatii, pentru a-si pregati apararea, chiar daca prin schimbarea incadrarii juridice i se creeaza o
situatie juridica mai usoara inculpatului. Schimbarea incadrarii juridice poate fi schimbata dintr-o
infractiune consumata in tentativa si invers din forma simpla in forma calificata si invers, dintr-o
infractiune intr-o alta infractiune cu aceeasi latura obiectiva, dar cu urmari sau imprejurari diferite.
Cand noua incadrare juridica e mai usoara, nepunerea in discutie a schimbarii incadrarii nu atrage
nulitatea hotararii deoarece se apreciaza ca inculpatul nu a suferit nici o vatamare. Schimbarea
incadrarii juridice trebuie sa se refere la aceeasi fapta deoarece atunci cand sunt fapte diferite nu
are loc o schimbare a incadrarii juridice, ci extinderea procesului penal. Schimbarea incadrarii
juridice are loc prin incheiere. Daca inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus
schimbarea incadrarii juridice instanta este obligata sa amane judecata si sa-l citeze pe inculpat cu
mentiunea noii incadrari juridice a faptei pentru ca acesta sa-si poata pregati apararea. Schimbarea
incadrarii juridice poate fi ceruta de procuror, de parti sau invocata din oficiu de catre instanta de
judecata. Functie de incadrarea juridica data faptei se va determina competenta instantei de
judecata si chiar compunerea completului de judecata.
98) Scoaterea de sub urmărirea penală. Clasarea cauzelor penale.
In cazul aratat in art. 10 lit. b), organul de urmarire penala inainteaza dosarul procurorului cu
propunerea de a dispune scoaterea de sub urmarire penala. Procurorul, dispune prin ordonanta
scoaterea de sub urmarire penala si instiinteaza despre aceasta, cand este cazul, persoana care a
facut sesizarea. Scoaterea de sub urmarirea penala are loc cand se constata existenta vreunuia
dintre cazurile prevazute in art. 10 lit. a)-e) si exista invinuit sau inculpat in cauza. Potrivit
dispoziţiilor art.249, soluţia scoaterii de sub urmărire penală se dispune când se constată existenţa
vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) şi există învinuit sau inculpat în cauză.
194

195. Dispoziţiile art.242-246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în porcedura scoaterii de sub
urmărire. Astfel, organul de cercetare penală care constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute în art.10 lit.a) – e) înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a da soluţia scoaterii
de sub urmărire penală. Scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală sau parţială. În acest
sens, dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac
obiectul aceleiaşi cauze, scoaterea de sub urmărire penală se face numai cu privire la învinuiţii sau
inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de scoatere de sub urmărire. Procurorul, atunci
când constată că nu este cazul să dipună scoaterea de sub urmărire penală sau când a dispus
scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu
dispoziţia de a continua cercetare. Procurorul se pronunţă asupra scoaterii de sub urmărire penală
prin ordonanţă , care va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.203, şi menţiunile
prevăzute în dispoziţiile art.244 şi 245 în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, iar în
cauzele în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub
urmărie penală prin rezoluţie. În cazul prevăzut în art.10 lit.b) ind.1, procurorul se pronunţă
totdeauna prin ordonanţă. Executarea sancţiunii cu caracter adminstrativ a amenzii se efectuează
potrivit art.442 şi 443, iar executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, prevăzute în art.91
C.pen. , aplicate de procuror, se face potrivit art.487, care se aplică în mod corespunzător.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.10 lit.b)
ind.1 se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art.246.
Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a
amenezii se face după expirarea termenului prevăzut în alin.(3), iar dacă s-a făcut plângere şi a fost
respinsă, după respingerea acesteia. Atunci când cazul de scoatere de sub urmărire penală
priveşte un învinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii se sub
urmărire penală în aceeaşi zi în care a primit propunerea de la organul de cercetare penală. Dacă
procuroul a dispus scoaterea de sub urmărire penală, trebuie să ceară de îndată instanţei
revocarea măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de la primirea de la procuror a
dosarului împreună cu un referat în care se menţionează cazul sau cazurile de scoatere de sub
urmărire penală constatate, instanţa dipune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată
în libertate a învinuitului sau inculpatului şi restituirea dosarului procurorului, în acelaşi termen,
împreună cu o copie a încheirii. De asemenea, în cazul când învinuitul sau inculpatul este arestat
preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu dipsoziţia de a-l
pune de îndată în libertate pe învinuit su inculpat, potrivit art.243 alin.(3). În conformitate cu
dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează persoanele interesate despre soluţia de scoatere de sub
195

196. urmărire penală, acestea având posibilitatea ca, în cazul în care nu consideră soluţia legală şi
temeinică, să ceară infirmarea ei procurorului ierarhic superior, calea de atac fiind plângerea
reglementată de dispoziţiile art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana vătămată, precum şi orice alte
persoane ale căror interse legitime sunt vătămate sunt nemulţumite de soluţie, în conformitate cu
dispoziţiile art.278 ind.1 pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să
judece cauza în primă instanţă. Clasarea cauzelor penale-Potrivit art.11 pct.1 lit.a), când se
constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10, cu excepţia celui prvăzut de art.10 lit.i)
care este atributul exclusiv al instanţei, şi când nu există învinuit în cauză, în cursul urmăririi penale,
se dipune. Relativ la prima condiţie, aceea a existenţei unui caz care lipseşte acţiunea penală de
temei sau de obiect, dorim să relevăm că în anumite cazuri nu este posibilă soluţia clasării,
deoarece presupune existenţa în cauză a învinuitului sau inculpatului. Astfel, nu se poate dispune o
soluţie pe temeiul că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c ) sau că învinuitul
sau inculatul a decedat ( art.10 litg ), afirmând, în acelaşi timp, că nu există învinuit în cauză. Cu
privire la ce de-a doua condiţie cumulativă , în doctrină se apreciază că prin “ inexistenţa învinuitului
în cauză ” se poate înţelege, pe de o parte, că urmarea rezultată nu se datorează acţiunii unei
persoane ( spre exemplu, când un incediu care a distrus bunurile s-a declanşat din cauze naturale
cum ar fi un fulger), iar pe de altă parte, se poate reţine “ inexistenţa învinuitului în cauză ” când
identitatea făptuitorului nu este cunoscută.
99) Strămutarea cauzelor penale: noţiune, temei, procedură.
Art.55-Inalta Curte de Casatie si Justitie stramuta judecarea cauzei de la o instanta competenta la o
instanta egala in grad daca aprecind temeinicia motivelor considera ca prin aceasta se asigura
desfasurarea normala a procesului. Cererea poate fi facuata de parte, procuror sau ministerul
justitiei. Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie cere lamuriri presedintele instantei
superioare celei la care se afla cauza care ia masuri pentru instantarea partilor despre introducerea
cererii de stramutare. Examinarea cererii se face in sedinta secreta si dispune fara aratarea
motivelor admiterea sau respingerea ei. Stamutarea nu poate fi ceruta din nou numai in cazul in
care se intemeiaza pe imprejurari necunoscute. Temeiul strămutării îl constituie dispoziţiile art.55
C.proc.pen.. Potrivit prevederilor acestui articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută
judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care,
apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfăşurarea
normală a procesului. Din redactarea textului rezultă că prin intermediul strămutării o cauză penală
196

197. este luată din competenţa unei instanţe, pentru a fi soluţionată de o altă instanţă, egală în grad,
motivul fiind condiţiile necorespunzătoare desfăşurării unei judecăţi normale. Temeinicia motivelor
invocate la solicitare strămutării, se apreciează în funcţie de posibilitatea desfăşurării activităţilor
specifice judecării unei cauze penale în condiţii normale. Strămutarea are drept consecinţă
schimbarea competenţei teritoriale, cauza urmând să fie soluţionată de o altă instanţă, egală în
grad. Cu toate că în dispoziţiile art.55 nu se indică cu exactitate temeiul cererii de strămutare, totuşi
legea regelementează două cazuri de strămutare, cu caracter special. Astfel, potrivit art.52 alin.(5)
prevede că abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se soluţionează de instanţa
ierarhic superioară. Aceasta, în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea,
desemenează, pentru judecarea cauzei, o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a
produs abţinerea sau recuzarea. Al doilea caz de strămutare cu caracter special este reglementată
de art.385 ind.15 pct.2 lit c), potrivit căruia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul,
când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre
a fost casată sau, când interesele jusitiţiei o cer, de către o altă instanţă egală în grad. Cererea şi
efectele ei-Cererea de strămutare poate fi introdusă de partea interesată, procuror sau ministrul
justiţiei. Cererea se adresează instanţei supreme şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină
cererea de strămutare se alătură la acesta, când sunt deţinute de partea care cerere strămutarea.
Totodată, legea impune ca, în cazul în care sunt arestaţi în cauză, în cuprinsul cererii să se facă
acestă menţiune. În ceea ce priveşte efectele cererii, legea prevede că aceasta poate determina
suspendarea judecării cauzei a cărei strămutare se cere. Suspendarea judecării poate fi dispusă de
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dup ce aceasta a fost învestită. Din analiza textului
de lege rezultă că instanţa, în funcţie de motivele invocate, poate dispune suspendarea, fiind deci
lăsată la aprecierea acesteia oportunitatea luării acestei măsuri. În cazul în care cererea este însă
introdusă de ministrul justiţiei sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţei, suspendarea operează de drept ( art.56 alin.ultim ). Prin decizia nr.82/2001 a
Curţii Constituţionale, prevederile art.56 alin.(4) teza întâi referitoare la caracterul suspensiv al
cererii de strămutare formulată de ministrul jusitiţiei au fost declarate neconstituţionale. S-a motivat
că aceste prevederi încalcă principiul separaţiei puterilor în stat: ministrul justiţiei, ca membru al
Guvernului care exercită conducerea generală a adminsitraţiei în domeniul justiţiei, nu poate
interveni în actul de jusitiţie, aceasta având semnificaţia unei ingerinţe a executivului în activitatea
autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003, aceste dispoziţii au fost eliminate din
cuprinsul art.56 alin.(4). Procedura de strămutare-Reglementarea dată de Codul de procedură
197

198. penală obligă instanţa supremă, înainte de a trece la judecarea cererii, să obţină anumite informaţii,
necesare soluţionării acesteia. Se prevede obligaţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
de a solicita, pentru lămurirea instanţei, de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care
se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i, totodată, termenul fixat pentru judecarea
cauzei. Când instanţa supremă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministrului
Justiţiei. Dacă se introduce o nouă cerere de stămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de
informaţii este facultativă ( art.57 lain.ultim ). Potrivit art.58 alin.(1), preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea
cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea cererii, cu menţiunea că părţile pot
trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. Dacă în cază sunt
arestaţi, preşedintele completului are obligaţia să desemneze un apărător din oficiu. Şedinţa de
judecată în care se soluţionează cererea de stămutare este secretă ( art.59 alin.1). Când părţile se
înfăţişează, se asculă şi concluziile acestora. Instanţa supremă soluţionează cererea printr-o
încheiere, prin care dispune admiterea sau respingerea, fără arătarea motivelor. În cazul în care
găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând, totodată, în ce măsură
actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Dacă s-a dispus
admiterea, instanţa pe rolul căreia se află cauza va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii
de strămutare. Potrivit art.60 alin.(4), dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere
a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul
admiterii acesteia. În acest caz, cererea de stămutare nu a avut ca efect suspendarea judecării
cauzei, aceasta fiind soluţionată, hotărârea judecării fiind definitivă la momentul admiterii cererii.
Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe
împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivit
după aceea ( art.61 ).
100) Structura hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă.
Hotararea prin care instanta penala solutioneaza fondul cauzei trebuie sa contina o parte
introductiva, o expunere si dispozitivul. Cand s-a redactat o incheiere de sedinta, partea
introductiva se limiteaza numai la urmatoarele mentiuni: denumirea instantei care a judecat cauza,
data pronuntarii hotararii, locul unde a fost judecata cauza, precum si numele si prenumele
membrilor completului d6 judecata, ale procurorului si ale grefierului, facandu-se mentiune ca
celelalte date au fost trecute in incheierea de sedinta. In hotararile instantelor militare trebuie sa se
198

199. indice si gradul militar al membrilor completului de judecata si al procurorului. Cand inculpatul este
militar, se mentioneaza si gradul acestuia. Expunerea trebuie sa cuprinda: datele privind identitatea
partilor; descrierea faptei ce face obiectul invinuirii, cu aratarea timpului si locului unde a fost
savarsita, precum si incadrarea juridica data acesteia prin actul de sesizare; analiza probelor care
au servit ca temei pentru solutionarea laturii penale a cauzei, cat si a celor care au fost inlaturate,
motivarea solutiei cu privire la latura civila a cauzei, precum si analiza oricaror elemente de fapt pe
care se sprijina solutia data in cauza. In caz de condamnare, expunerea trebuie sa mai cuprinda
fapta sau fiecare fapta retinuta de instanta in sarcina inculpatului, forma si gradul de vinovatie,
circumstantele agravante sau atenuante, starea de recidiva, timpul ce se deduce din pedeapsa
pronuntata si actele din care rezulta durata acesteia. Daca instanta retine in sarcina inculpatului
numai o parte din faptele ce formeaza obiectul invinuirii, se va arata in hotarare pentru care anume
fapte s-a pronuntat condamnarea si pentru care incetarea procesului penal sau achitarea; aratarea
temeiurilor de drept care justifica solutiile date in cauza. Dispozitivul trebuie sa cuprinda datele
privitoare la persoana inculpatului, solutia data de instanta cu privire la infractiune, indicandu-se, in
caz de condamnare, denumirea acesteia si textul de lege in care se incadreaza, iar in caz de
achitare sau de incetare a procesului penal, cauza pe care se intemeiaza potrivit art. 11, precum si
solutia data cu privire la repararea pagubei. Dispozitivul trebuie sa mai cuprinda, dupa caz, cele
hotarate de instanta cu privire la: deducerea retinerii si arestarii preventive, indicandu-se partea din
pedeapsa executata in acest mod; masurile preventive; masurile asiguratorii; cheltuielile judiciare;
restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscarii; rezolvarea oricarei alte probleme privind justa
solutionare a cauzei. Cand instanta pronunta pedeapsa inchisorii sau pedeapsa inchisorii cu
executare la locul de munca, in hotarare se face mentiune ca persoana condamnata este lipsita de
drepturile aratate in art. 71 din Codul penal, pe durata prevazuta in acelasi articol.Dispozitivul
trebuie sa cuprinda totdeauna mentiunea ca hotararea este supusa apelului sau, dupa caz,
recursului, cu aratarea termenului in care poate fi exercitat si mentionarea datei cand hotararea a
fost pronuntata si ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica Conform dispoziţiilor art.354,
hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte
introductivă, o expunere şi dispozitivul. În literatura de specialitate se arată că strucutra obligatorie
pe care trebuie să o aibă hotărârea, ca act procedural scriptic, imprimă acesteia un conţinut
sistematizat, conţinut care înlesneşte verificarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii desfăşurate în
cauza penală. Partea introductivă, numai practicaua sau expozeu, cuprinde menţiunile prevăzute la
art.305 ce determină conţinutul încheireii de şedinţă. În cazul în care pronunţarea hotărârii nu a
avut loc la termenul la care s-a judecat cauza şi s-a amânat, partea introductivă se limitează doar
la menţinulile prevăzute de art.355 alin.(2). În această situaţie, lipsa încheierii de şedinţă prin care
199

200. s-a amânat pronunţarea atrage sancţiunea nuliăţii abosolute. În hotărârile instanţei militarea, parte
introductivă trebuie să indice şi gradul militar al membrilor completului de jduecată, al procurorului şi
al completului, dacă acesta este militar. Potrivit art.356, partea a doua a hotărârii, denumită
expunere, considerente3 sau partea demonstrativă, trebuie să cuprindă: datele privind identitatea
părţilor; descrierea faptei ce face obiectul învinurii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost
săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; analiza probelor care
au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate,
motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe
care se sprijină soluţia dată în cauză. În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă
fapta reţinerii de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţe
atenuante sau agarvante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi
actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte
din faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a
pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea; arătarea
temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. Partea a treia a hotărârii se numeşte
dispozitiv şi constă în reprezentare în final a minutei redactate în urma deliberării şi citită în şedinţă
publică cu ocazia pronunţării. Conţinutul dispozitivului este prefigurat în dispoziţiile art.357, unde se
arată, în mod detaliat, ce trebuie să cuprindă. Astfel, pe lângă datele privitaore al persoana
inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cauza pe care se întemeiază
soluţia, dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea
reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în aces mod; măsurile
preventive; măsurile asigurătorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse
confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Când instanţa
pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în hotărâre
se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71 C.pen., pe
durata prevăzută în acelaşi articol. Instanţa este obligată să arate în dispozitiv că hotărârea este
supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat, precum
şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică
( art.357 alin.4 ).
101) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi - cazuri.
Inculpatul este obligat sa plateasca partii vatamate in caz de condamnare, precum si partii civile
3
200

201. careia i s-a admis actiunea civila, cheltuielile judiciare facute de acestea. Cand actiunea civila este
admisa numai in parte, instanta poate obliga pe inculpat la plata totala sau partiala a cheltuielilor
judiciare. In caz de renuntare la actiunea civila, instanta se pronunta asupra cheltuielilor la cererea
partilor. In caz de achitare, partea vatamata este obligata sa plateasca inculpatului si partii
responsabile civilmente cheltuielile judiciare facute de acestia, in masura in care au fost provocate
de partea vatamata. In celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare facute de parti in
cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile. Cheltuielile
făcute, potrivit legii, pentru desfăşurare procesului penal se numesc cheltuieli judiciare. Astfel,
potrivit art.189 C.proc.pen., în cheltuielile judiciare intră cheltuielile necesare pentru efectuarea
actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariul
apărătorilor şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. Cheltuielile
judiciare avansate de stat sunt cuprinse distincte, dup caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al
Ministerului Justiţiei, Ministerul Public şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Potrivit art.190 alin.
(1), martorul, expertul şi interpretul chemat de organele de urmărire penală ori de instanţa de
judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli
necesare, prilejuite de chemare lor. Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi
la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de
urmărire penală sau la instanţa de judecată. Suma care reprezintă venitul se plăteşte de cel la care
lucrează martorul, expertul sau interpretul. Potrivit art.190 alin.(3), martorul care nu este salariat,
dar are venit din muncă, este îndreptăţit să apară şi o compensare. De asemenea, expertul şi
interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile
prevăzute prin dispoziţii legale. Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri, după cum au fost
avansate de stat sau de păţi. Cheltuielile avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii
procesuale se numesc cheltuieli de procedură iar cheltuielile avansate de părţi se numesc cheltuieli
de judecată. În cuantumul cheltuielilor judiciare intră sumele care au fost cheltuite atât în faza de
urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de
condamnare Potrivit dispoziţiilor art.191 alin.(1), în caz de condamnare, inculpatul este obligat la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de
organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de asistenţă juridică
gratuită, care rămân în sarcina statului. Potrivit art.191 alin.(2), când sunt mai mulţi inculpaţi
condamnaţi, instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare, în măsura în care
le-a provocat. În cazul condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat pot fi
suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura în care aceasta este obligată solidar
cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3. Plata cheltuielilor de stat în caz de achitare sau
201

202. de încetare a procesului penal. Plata cheltuielilor avansate în caz de achitare. Potrivit art.192 alin.
(1)pct.1, în caz de achitare, cheltuieilor judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de
către partea civilă sau de inculpat: partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în măsura
în care ele au fost determinate de acestă parte; partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat
dacă i s-a respins, în tot sau în parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost
deteminate de această parte; inculpat, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansta de stat
când a fost, totuşi, obligat la repararea pagubei. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de
încetare a procesului penal. Potrivit art.192 alin.(1) pct.2, în cazul pronunţării soluţiei de încetarea a
procesului penal, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către inculpat,
de către inculpat împreună cu partea vătămată sau numai de către partea vătămată, ori de către
stat. inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale în
temeiul art.10 lit.i), obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare fiind generată de culpa sa
infracţională. De asemenea, tot inculpatul suport cheltuielile judiciare când există o cauză de
nepedepsire. în cazul împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt supotate de
către inculpat şi partea vătămată. În acest caz, potrivit art.192 alin.(4), instanţa hotărâşte partea din
cheltuieli judiciare datorate de fiecare. partea vătămată suportă cheltuilile avansate de stat în cazul
retragerii plângerii prealabile, temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare fiind culpa
procesuală a părţii vătămate. Cazurile speciale privind cheltuielile judiciare avansate de stat. Potrivit
art.13 alin.(1), în caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile, precum şi în
cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal. Într-o asemenea ipoteză, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de
către partea civilă sau de către inculpat. Astfel, potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.a), partea vătămată
suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării procesului penal, instanţa pronunţă achitare
în baza unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a)-e). Inculpatul suportă cheltuielile judiciare
potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.b) dacă, în urma continuării procesului penal, instanţa constată
existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit. a)-c) şi, în consecinţă, pronunţă soluţia încetării
procesului penal. Potrivit art.192 alin.(2), în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii
oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Cheltuielile
pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea păţilor
rămân, în toate cazurile, în sarcina statului. Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare
avansate de stat se aplică în mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetarea a urmăririi penale ( art.192 alin.5 ). .Plata cheltuielilor judiciare făcute de
părţi Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi este suportat de către cel în sarcina căruia a fost
reţinută culpa infracţională sau culpa procesuală, obligaţia de plată a acestor cheltuieli făcându-se
202

203. în funcţie de soluţia dată în rezolvarea laturii civile a cauzei. Suportarea cheltuielilor de judcată
făcute de părţi în caz de condamnare. Potrivit art.193 alin.(1), în caz de condamnare inculpatul este
obligat să plătească părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă,
chetuielile judiciare făcute de acesta. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa
poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. În cazul în care în cauza
penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli judiciare datorată de
fiecare ( art.193 alin.3 raportat l art.191 alin.2 ). În cazul soluţiei condamnării, partea responsabilă
civilmente poate fi obligată să suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi în măsura în care este
obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.193 alin.4 raportat la art.191 alin.2).
Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare. Potrivit art.193 alin.(5), în cazul
achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat şi de partea responsabilă civilmente
revine părţii vătămate , în măsura în care cheltuielile au fost provocate de această parte.
Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în celelalte cazuri. În alin.final al art.193 se rată că,
în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal vor fi restituite în
condiţii stabilite de legea civilă. Amenda judiciară-Potrivit art.198, sunt sancţionate cu amendă, de
la 500.000 lei la 2.000.000 lei abateri ca: neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a
lucrărilor de citare sau comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a
oicăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a
celorlalte acte procesurale, precum neexecutarea mandatelor de aducere. Lipsa nejusitificată a
apărătorului, ales sau desemnat din oficiu când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este
obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciară de la 1.000.000 lei la 2.500.000 lei.
De asemenea, se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei: lipsa
nejusitificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către expert sau
interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de
prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori
înscirsurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul
unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; nerespectarea obligaţiei
de păstrare, prevăzută în art.109alin.(5); neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia
urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru
efectuarea la timp a experizei; neîndeplinirea, în mod nejusitificat, de către organul de cerecetare
penală, a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii, sau neprezentarea, în mod nejustificat,
procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală, în termenul prevăzut de lege;
necomunicarea, în mod nejusitificat, procurorului, în termenul prevăzut de lege, de către organele
203

204. de cercetare penală, a începerii urmăririi penale, precum şi neexecutarea, de către acesta, în
termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a dispoziţiilor scrise ale procurorului sau ale instanţei de
judecată; nerespectarea de oricare dintre părţi şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată a
măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art.298. Amenzile judiciare
aplicate de procuror sau de instanţa de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind
distinct în bugetul Ministrului Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură
răspunderea penală în cazul în care fapta constituie infracţiune. Persoana amendată poate cere
scutirea de amendă ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în
termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheirii de amendare ( art.199 alin.3.)
102) Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.
Procurorul, in exercitarea supravegherii respectarii legii in activitatea de urmarire penala, vegheaza
ca orice infractiune sa fie descoperita, orice infractor sa fie tras la raspundere penala si ea nici o
persoana sa nu fie urmarita penal fara sa existe indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de
legea penala. De asemenea, procurorul vegheaza ca nici o persoana sa nu fie retinuta sau
arestata, decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. In exercitarea activitatii de
supraveghere, procurorul ia masurile necesare sau da dispozitii organelor de cercetare penala ca
sa ia asemenea masuri. Procurorul ia masuri si da dispozitii in scris si motivat. Procurorul poate sa
dispuna, dupa necesitate, ca intr-o cauza in care cercetarea penala trebuie efectuata de un anumit
organ de cercetare, sa fie efectuata de un alt asemenea organ. Preluarea unei cauze de catre un
organ de cercetare penala ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercita
supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penala care preia
cauza si dupa incunostintarea procurorului care exercita supravegherea acesteia Procurorul
conduce si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei si a altor organe si supravegheaza
ca actele de urmarire penala sa fie efectuate cu respectarea dispozitiilor legale. Organele de
cercetare penala sunt obligate sa incunostinteze de indata pe procuror despre infractiunile de care
au luat cunostinta. Procurorul poate sa asiste la efectuarea oricarui act de cercetare penala sau sa-l
efectueze personal. Procurorul poate sa ceara spre verificare orice dosar de la organul de
cercetare penala, care este obligat sa-l trimita, cu toate actele, materialele si datele privitoare la
fapte care formeaza obiectul cercetarii. Garant al respetării principiilor fundamnetale ale legalităţii
procesului penal şi al aflării adevărului este, în faza de urmărire penală, magistratul procuror care
conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe
de cercetare specială şi supraveghează ca actele de urmărie penală să fie efectaute cu
204

205. respectarea dispoziţiilor legale.Procurorul este abilitat de legea procesuală să exercite
supravegherea respectării legalităţii şi aflării adevărului în orice cauză penală în care, în faza de
urmărire penală desfăşoară activităţi organul de cercetare din raza teriotrială a parchetului
repsectiv. Potrivit dispoziţiilor art.216, procurorul, în exercitarea surpavegherii respectării legii în
activitatea de urmările penală, vegherează ca orice infracţiune să fie descoperită, oirce infractor să
fie tras la răpsundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii
temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca
nici o personă să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efecutarea oricărui act de urmărire penal. Dispoziţiile
date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. În exercitarea activităţii de
supraveghere procurorul ia măsuri necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală să ia
măsuri, în scris şi motivat. Căile de exercitare a surpavegherii-Trecerea cauzei de la un organ la
altul Potrivit dispoziţiilor art.217, procurorul poate să dipună, după necesitate, ca într-o cauză în
care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efecutaă de un alt
organ de cercetare. Organul de cercetare penală la care se trece cauza trebuie să aibă competenţa
de a efectua cercetarea în cauză iar procurorul care dispune trecerea trebuie să fie competent să
supravegheze cauza. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior
se dispune de procuroul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia. În cauzele preluate
de către un organ de cercetarea penală central, supravegherea se exercită de către un procuror din
Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Participarea directă a procurorului
la efectuarea urmăririi penale-În dispoziţiile art.209 alin.(1) şi art.218 alin.(3) C.proc.pen. se arată că
procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.
De asemenea, procurorul poate să asite la efectuarea oricărui act de cercetare penală. Prin
participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală se asigură îndeplinirea
acestora în cele mai bune condiţii de eficienţă şi legalitate. Verificarea dosarului de cercetare de
către procuror-Potrivit art.218 alin.(3) partea finală, procurorul poate să ceară spre verificare orice
dosar de la organul de cercetare penală, care este obilgată să-l trimită, cu toate actele, materialele
şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cererii.-Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi
infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror Potrivit art.219, procurorul poate să
dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală iar dispoziţiile date de procuror
sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate
sesiza prim-procrurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, procurorul ierarhic
superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, prim-procuorul sau
procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe. De asemenea, procurorul autorizează,
205

206. confirmă, încuviinţează şi infirmă actele organului de cercetare penală sau ale procuroului ierarhic
inferior. Autorizarea efectuării unui act de urmărie penală este anterioară realizării actului.
Confirmarea Actului de urmarire penala este o ratificare a acestuia fara aceasta confirmare ceruta
expres de lege actul neputand produce efecte juridice. Încuviinţarea unor acte de urmărire penală
se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organului de cercetare, dar valabilitatea actului este
subordonată aprobării procurorului. Infirmarea intervine, potrivit art.220 când actul sau măsura
organului de urmărire penală nu respectă dispoziţiile legale.
103) Suspendarea urmăririi penale.
In cazul cand se constata printr-o expertiza medicala ca invinuitul sau inculpatul sufera de o boala
grava, care il impiedica sa ia parte la procesul penal, organul de cercetare penala inainteaza
procurorului propunerile sale impreuna cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmaririi penale.
Procurorul se pronunta asupra suspendarii prin ordonanta. Ordonanta trebuie sa cuprinda, pe langa
mentiunile aratate in art. 203, datele privitoare la persoana invinuitului sau inculpatului, fapta de
care este invinuit, cauzele care au determinat suspendarea si masurile luate in vederea
insanatosirii invinuitului sau inculpatului. Masura suspendarii se comunica partii civile. Dupa
comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penala. In timpul cat urmarirea este
suspendata, organul de cercetare penala continua sa efectueze toate actele a caror indeplinire nu
este impiedicata de situatia invinuitului sau inculpatului. Organul de cercetare penala este obligat sa
se intereseze periodic daca mai subzista cauza care a determinat suspendarea urmaririi penale.
Dacă pe parcursul cercetărilor penale nu a fost dispusă suspendarea urmăririi penale, la terminarea
urmăririi penale, procuroul, constatând că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, dispune
suspendarea urmăririi penale prin ordonanţă. De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul
cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale aretarea preventivă
sau măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra prelungirii sau
revocării acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, procurorul
dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de
prelungire . Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procurorului,
care face menţiune despre acesta în ordonanţă de suspendare.
104) Şedinţa de judecată în prima instanţă: început, deschidere, strigarea cauzei, verificarea
legalităţii sesizării instanţei; verificări privitoare la inculpat; măsuri privind martorii, experţii
206

207. şi interpreţii; lămuriri, excepţii, cereri.
Presedintele instantei, primind dosarul cauzei, fixeaza de indata termen de judecata si da dispozitie
pentru citarea persoanelor care trebuie sa fie chemate la judecata. Citatia trebuie sa fie inmanata
inculpatului cu cel putin 3 zile inaintea termenului fixat. O data cu citatia, inculpatului aflat in stare
de detinere i se comunica si copia actului de sesizare a instantei. La termenul de judecata, dupa
strigarea cauzei si apelul partilor, presedintele verifica identitatea inculpatului. In cazul cand
inculpatul se afla in stare de detinere, presedintele se incredinteaza daca a primit in termenul
prevazut in art. 313 alin. 2 copia actului de sesizare a instantei. Cand actul nu a fost comunicat,
daca inculpatul cere, judecata se amana, iar presedintele ii inmaneaza copie de pe actul de
sesizare a instantei, facandu-se mentiune despre aceasta in incheierea de sedinta. De asemenea,
judecata se amana la cererea inculpatului, cand comunicarea s-a facut cu mai putin de 3 zile
inaintea termenului de judecata. Dupa apelul martorilor, expertilor si interpretilor, presedintele cere
martorilor prezenti sa paraseasca sala de sedinta si le pune in vedere sa nu se indeparteze fara
incuviintarea sa. Expertii raman in sala de sedinta, afara de cazul in care instanta dispune altfel.
Martorii, expertii si interpretii prezenti pot fi ascultati, chiar daca nu au fost citati sau nu au primit
citatie, insa numai dupa ce s-a stabilit identitatea acestora. Presedintele explica persoanei
vatamate ca se poate constitui parte civila sau ca poate participa ca parte vatamata in
proces.Presedintele intreaba pe procuror si pe parti daca au de formulat exceptii, cereri sau propun
efectuarea de probe noi. In cazul cand se propun noi probe, trebuie sa se arate faptele si
imprejurarile ce urmeaza a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul
unde se afla aceste mijloace, iar in ce priveste martorii si expertii, identitatea si adresa acestora.
Procurorul si partile pot cere administrarea de probe noi si in cursul cercetarii judecatoresti. Reguli
generale aplicabile tuturor etapelor si gradelor. Aceste reguli privesc cele trei stadii procesuale:
Reguli generale privind pregatirea sedintei de judecata-Tinand cont de faptul ca sedinta de judecata
este modalitatea comuna de infaptuire a justitiei, se poate spune ca aceste reguli se refera la
urmatoarele: a) Stabilirea termenului de judecata -; Fixarea termenului este de competenta
presedintelui sau vicepresedintelui in cauzele penale pentru care s-a dat rechizitoriu. Pentru
celelalte cauze, fixarea termenului de judecata este de competenta judeca-torului de serviciu. La
fixarea termenului se va avea in vedere starea de arest preventiv a inculpatului. In mod obligatoriu,
ea trebuie sa aiba loc inainte de expirarea termenului arestarii. De asemenea, se va tine seama si
de modul intrarii cauzelor pe rolul instantei. b) Desemnarea completului de judecata -; Presedintele
sau vicepresedintele instantei va tine seama de regulile generale privind compunerea instantei si de
regulile privind compunerea speciala in cauzele cu inculpati minori si de cazurile de
207

208. incompatibilitate prevazute de lege. c) Citarea -; Partile sunt indicate in actul de sesizare
(rechizitoriul sau plan-gerea prealabila). Conducatorul instantei va lua masurile de citare a partilor la
adresele indicate pentru ca la termenul fixat sa fie indeplinite procedura. d) Asigurarea apararii -;
Atunci cand este caz de asistenta juridica obligatorie, presedintele sau vicepresedintele instantei
este obligat sa ia masuri de asigurare a asistentei juridice daca inculpatul, fiind arestat sau minor,
nu are aparator ales. Prin intermediul personalului auxiliar al justitiei se face adresa in vederea
desemnarii unui aparator la Serviciul de Asistenta Juridica. Presedintele sau vicepresedintele
instantei trebuie sa creeze conditiile necesare pentru ca aparatorul astfel desemnat sa aiba acces
la dosar si sa poata lua contact cu inculpatul arestat. e) Intocmirea listei cauzelor -; Se procedeaza
la intocmirea acesteia cu cel putin 24 de ore inainte de termenul fixat. Se va tine seama de cauzele
cu inculpati arestati care au prioritate si de ordinea inregistrarii dosarului la registratura instantei. f)
Verificarea respectarii dispozitiilor procedurale referitoare la pregatirea sedintei de judecata -; Daca
actele anterioare cad in competenta presedintelui sau vicepresedintelui instantei, verificarea este
de competenta exclusiva a completului de judecata legal desemnat in vederea judecarii cauzei.
Acesta trebuie sa verifice daca s-a dispus citarea partii, daca s-a efectuat adresa pentru
desemnarea aparatorului etc. Reguli generale privind sedinta de judecata-Trebuie sa se asigure
egalitatea intre reprezentantul Ministerului Public (pro-curorul de sedinta) si partile procesului penal
(inculpatul, partea civila, partea res-ponsabila civilmente sau apelant, recurent, intimant, revizuent,
contestator). Egali-tatea dintre acestia reprezinta o garantie a contradictorialitatii sedintei de
judecata, care este guvernata de urmatoarele reguli: a) Reguli referitoare la conducerea sedintei -;
Sedinta de judecata are loc in fata unui complet de judecata. Ea este condusa pe tot parcursul ei de
presedintele completului de judecata care este judecatorul unic, in cazul in care compunerea este
cu un singur judecator, sau judecatorul anume desemnat din randul membrilor completului de
judecata, in cazul unei compuneri a completului din doi sau trei judecatori. In practica penala, in
mod obligatoriu, inainte de a se striga prima cauza de pe lista sau daca sedinta de judecata se
intrerupe din orice motiv, presedintele completului de judecata declara deschisa sedinta de
judecata, dupa care urmeaza strigarea cauzei si apelul partilor. Strigarea cauzei se face, de regula,
in ordinea de pe lista. In mod exceptional, daca sunt cauze cu arestati, se striga mai intai aceste
cauze, iar daca exista cauze care sufera amanare fara discutii, acestea se striga cu prioritate. b)
Reguli care privesc asigurarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata -; Sedinta de judecata
trebuie sa fie solemna, sa reprezinte un factor important de educatie juridica astfel incat ori de cate
ori se constata ca este tulburata linistea si ordinea in cursul unei sedinte de judecata, presedintele
completului de judecata trebuie sa ia masuri, ajungandu-se chiar si la masuri de sanctionare, daca
208

209. este cazul. Atunci cand abaterile imbraca forma unor infractiuni ne gasim in situatia constatarii
infractiunilor de audienta, care sunt infractiunile savarsite sub ochii com-pletului de judecata. Ele se
constata de presedintele completului de judecata printr-un proces-verbal dupa care, daca sunt
indeplinite conditiile prevazute de art. 228 (1), C.pr.pen., prin incheiere instanta dispune inceperea
urmaririi penale si daca sunt indeplinite conditiile arestarii, prin incheiere instanta poate dispune
arestarea pre-ventiva a invinuitului pe o durata de cel mult 5 zile. Apoi, cel in cauza este trimis cu
procesul-verbal si cu o copie de pe incheierea instantei la procurorul competent in vederea
efectuarii sau supravegherii urmaririi penale. c) Reguli care privesc suspendarea judecatii -; Exista
regula potrivit careia, in orice etapa de judecata, persoana care are calitatea de parte in proces
trebuie sa aiba posibilitatea de a participa la toate actele de judecata. Exista o exceptie in acest
caz, si anume atunci cand partea se afla in imposibilitate obiectiva de a participa la actele de
judecata. In aceasta situatie judecatorul permite suspendarea judecatii, adica o intrerupere cu
caracter temporar a sedintei de judecata atunci cand sunt indeplinite in mod cumulativ conditiile:
Cel interesat sa sufere de o boala grava. Desi legea se refera doar la inculpat, credem ca aceasta
conditie trebuie extinsa si cu privire la celelalte parti ale procesului penal. Boala grava sa fie
constatata printr-o expertiza medico-legala. Boala grava sa-l puna pe cel in cauza in imposibilitate
de a participa la actele de judecata. Desi boala grava trebuie constatata printr-o expertiza medico-
legala in care trebuie sa existe mentiuni cu privire la durata aproximativa necesara pentru
vindecare, suspendarea judecatii nu poate fi dispusa decat pe durata nedeterminata. Ea se dispune
printr-o incheiere care este executorie din momentul pronuntarii. Recursul nu suspenda executarea.
Pe toata durata suspendarii, in mod sistematic, la anumite intervale de timp, care sunt lasate la
aprecierea instantei de judecata, este necesar sa se efectueze o reevaluare a starii sanatatii
inculpatului. Acest lucru se face in faza de judecata prin repunerea pe rol a instantei si citarea partii
procesului penal. In cazul in care instanta apreciaza pe baza unui certificat medico-legal ca nu mai
subzista temeiul suspendarii, va dispune redeschiderea cauzei si continuarea judecatii. In caz
contrar, instanta va da o incheiere de mentinere a suspendarii. Reluarea judecatii in urma
suspendarii nu poate avea loc decat prin efectuarea unei expertize medico-legale. d) Reguli care
privesc notele referitoare la desfasurarea judecatii -; La sedinta de judecata, alaturi de completul de
judecata, procuror si parti, participa in mod obligatoriu grefierul de sedinta. Absenta lui poate
conduce si la unele nulitati absolute. El are obligatia principala de a consemna intr-un caiet (caietul
grefierului) tot ceea ce se intampla in cursul unei sedinte de judecata. Aceste note ale grefierului
releva respectarea de catre completul de judecata si de catre ceilalti participanti a dispozitiilor
procedurale. In acest sens, daca notele sunt inexacte sau incomplete, legea permite procurorului,
209

210. oricarei parti sau apara-torilor acestora sa solicite presedintelui completului de judecata sa dispuna
citirea acestor note chiar in sedinta de judecata, iar in caz contrar, sa dispuna completarea sau
corectarea lor de catre grefier. e) Reguli privitoare la intocmirea incheierilor de sedinta -; In orice
etapa a ju-decatii, orice sedinta de judecata se finalizeaza cu incheierea de sedinta. Aceasta este o
procedura ce face dovada respectarii dispozitiilor porcedurale in tot cursul unei sedinte de judecata.
Daca la un termen nu s-a intocmit o incheiere de sedinta, sanctiunea este nulitatea absoluta a
intregii judecati. Incheierea de sedinta are o natura juridica mixta. Pe de o parte este proces-verbal
cu privire la toate constatarile pe care le face instanta penala la oricare din termene, iar pe de alta
parte este hotarare judecatoreasca, atunci cand la oricare din termene instanta penala da o
dispozitie de efectuare a unui act. f) Reguli privind verificarile prealabile obligatorii pe care trebuie
sa le faca instanta penala. Exista doua categorii de astfel de reguli: Verificarile privind regularitatea
actelor de sesizare a instantei (art. 300 (1, 2), C.pr.pen.). In acest caz, prin acte de sesizare se
intelege nu numai rechizitoriul si plangerea, ci si orice act de sesizare ce poate fi intocmit in baza
legii. Verificarile privind regularitatea actelor de arestare (art. 300 (3), C.pr.pen.). Verificarea se face
din oficiu, fiind obligatorie. Daca instanta apreciaza ca arestarea este dispusa cu respectarea
dispozitiilor procedurale va da o incheiere de mentinere a arestarii. Daca in urma verificarii instanta
apreciaza ca arestarea nu poate fi mentinuta, se va preciza in incheiere ca nu se mentine masura
arestarii. g) Reguli privind chestiunile incidente -; Pe tot parcursul unei sedinte de jude-cata se pot
ivi imprejurari care ar putea determina o intrerupere in cursul normal al judecatii (acestea pot privi
competenta, compunerea, schimbarea incadrarii juridice ori o solutie complimentara). Acestea
poarta denumirea de chestiuni incidente pe care instanta trebuie sa le solutioneze prin incheiere de
sedinta dupa punerea lor in discutia procurorului si a partilor cu interese contrare. Deliberarea si
luarea hotararii-Spre deosebire de sedinta de judecata, etapa deliberarii si a luarii hotararii are loc
in secret, ea neapartinand sedintei de judecata. Are loc in camera de consiliu dupa inchiderea
sedintei de judecata, in aceeasi zi cu sedinta de judecata. In mod exceptional, aceasta etapa are
loc la o data ulterioara, insa nu mai tarziu de 15 zile de la data cand a avut loc sedinta de judecata
atunci cand s-a dispus amanarea pronuntarii. La deliberarea si la luarea hotararii nu participa decat
membrii completului de judecata. Cu aceasta ocazie judecatorul unic chibzuieste, iar membrii
completului de judecata (in caz de colegialitate) se sfatuiesc asupra solutiei pe care urmeaza a o da
cauzei penale. De regula, solutia se da cu unanimitate de voturi in cazul colegi-alitatii. In mod
exceptional poate fi data si cu majoritate de voturi atunci cand se constituie complet de divergenta
sau daca completul este alcatuit din trei judecatori. Notiunea de hotarare este sinonima cu aceea
de solutie procesuala pe care o da judecatorul. Notiunea de hotarare judecatoreasca este mult mai
210

211. larga. Ea desemneaza nu numai dispozitia procesuala (solutia tehnica pe care o poate adopta
instanta penala) ci chiar actul procedural jurisdictional care poate fi dat in urma unei judecati. Acest
act poate fi de mai multe feluri, dupa distinctiile facute la art. 311, C.pr.pen.: Sentinta -; Se da
asupra fondului cauzei, fiind un act jurisdictional specific judecatii pe care o face prima instanta. In
mod exceptional, se da sentinta in toate cazurile in care are loc o desesizare sau o dezinvestire a
instantei, precum si in unele cai de atac extraordinare (ex: revizuirea) si in cazul contestatiei in
anulare (art. 386, lit. d), C.pr.pen. -; atunci cand exista autoritate de lucru judecat), daca ulterior
hotararea judecatoreasca a ramas definitiva la prima instanta. Decizia -; Este acea hotarare
judecatoreasca proprie unei instantei de control judiciar astfel incat se da decizie in apel, recurs,
contestatie in anulare, recurs in anu-lare, sau in cazul unui regulator de competenta. Incheierea -;
Se deosebeste de simpla incheiere de sedinta care, de regula, este proces-verbal. Ea este numai
hotarare judecatoreasca. Se da intotdeauna in pro-ceduri judiciare care sunt separate de fondul
cauzei, precum si in proceduri auxiliare (ex: plangerea contra ordonantei de arestare) Pronuntarea-
Reprezinta aducerea la cunostinta procurorului si a partilor a continutului hotararii judecatoresti.
Pronuntarea se face in sedinta publica, intotdeauna personal de catre presedintele completului de
judecata asistat de grefier. In acest caz consta in simpla citire a minutei. Minuta reprezinta
dispozitivul hotararii judecatoresti care cuprinde solutia procesuala si care, sub sanctiunea nulitatii
absolute, se redacteaza cu mana proprie de catre judecatorul care a dat solutia sau de catre unul
din membrii completului de judecata, fiind semnat de toti judecatorii care au luat parte la dezbaterile
judiciare. In concluzie, putem spune ca pronuntarea inseamna citirea minutei.
105) Termenele în procesul penal: noţiune, clasificare, calcul.
La calcularea termenelor procedurale se porneste de la ora, ziua, luna sau anul mentionat in actul
care a provocat curgerea termenului, afara de cazul cand legea dispune altfel. La calcularea
termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteste ora sau ziua de la care incepe sa curga termenul,
nici ora sau ziua in care acesta se implineste.Termenele socotite pe luni sau pe ani expira, dupa
caz, la sfarsitul zilei corespunzatoare a ultimei luni ori la sfarsitul zilei si lunii corespunzatoare din
ultimul an. Daca aceasta zi cade intr-o luna ce nu are zi corespunzatoare, termenul expira in ultima
zi a acelei luni. Cand ultima zi a unui termen cade intr-o zi nelucratoare, termenul expira la sfarsitul
primei zile lucratoare care urmeaza. Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu
fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume obligativitatea. Termenele sunt intervalele de
timp înlăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri prcesuale sau
211

212. procedurale. Clasificarea termenelor-Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel: În
raport cu natura drepturilor şi interselor pe care le ocrotesc deosebim: termenele substanţiale sunt
intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale,
ele stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce
priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului
penal. Sunt teremene substanţiale, de exemplu, cele care privesc durata măsurilor de prevenţie.
termene procedurale privesc intervalele de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi interese ale
persoanei, conferite în cadrul procesului penal. Sunt termene procedurale termenul de apel sau de
recurs etc. În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc pot fi: termenele peremtorii
sunt intervale de timp în interiorul cărora trebuie îndeplinite anumite acte. Este termen peremtoriu,
spre exemplu, termenul de 10 zile în care poate fi exercitat recursul împotirva unei hotărâri
judecătoreşti; termenele dilatorii sunt intervale de timp după expirarea cărora pot fi îndeplinite
anumite acte. Termenele pot fi în raport de durată: termene pe ore, termene pe zile, termene pe
luni, termene pe ani. În funcţie de factorul care stabileşte durata termenelor, acestea pot fi: termene
legale, termene judiciare. În raport cu conţinutul timp, deosebim termene fixe, maxime şi minime.
După modul de calcul, termenele sunt: termene de succesiune, termene de regresiune. Modul de
calcul al termenelor-Calculul termenelor substanţiale. Potrivit art.188 C.proc.pen., calculul
termenlor substanţiale pe ore şi zile se face pe unităţi pline de timp, în sensul că ora şi ziua de la
cea care începe şi cea la care se împlineşte termenul intră în durata acestuia. Acest sistem de
calcul se foloseşte, spre exemplu, în cazul termenelor privind măsurile preventive. Potrivit art.154
C.pen., la calculul termenelor substanţiale pe luni şi ani, luna şi anul se socotesc îmlpinite cu o zi
înanite de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. b) Calculul termenelor
procedurale. Potrivit art.186 alin.(1), la calculul termenelor prcedurale se porneşte de la ora, ziua,
luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea
dispune astfel. În cazul termenelor procedurale, legea ( art.186 alin.2, 3 şi 4 ) a insituit două
sisteme de calcul diferite, şi anume: un sistem pentru termenele pe ore sau pe zile şi un alt sitem
pentru termenele socotite pe luni sau ani. Potrivit art.186 alin.(2), termenele pe ore şi pe zile se
calculează pe unităţi libere de timp, în sesnul că ora sau ziua de la care începe să curgă termenul
şi ora sau ziua în care termenul se împlineştenu intră în durata termenului. Potrivit art.186 alin.(3),
termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a
ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. În cazul termenelor pe luni sau
pe ani, intră în durata termenului ziua de la care termenul începe să curgă, dar nu intră în durata
termenului ziua în care se împlineşte. În cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi
cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. În art.186
212

213. alin.final se arată că, în cazul în care ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul
expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Acte considerate ca făcute în termen-
Conform dispoziţiilor art.187 C.porc.pen., actul depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege la
administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare
recomandată este considerat în termen. În aceste situaţii, dovada depunerii actului este efectuată
prin înregistrarea sau atestatrea înscirsă de către administraţia locului de deţinere pe actul depus
sau recipisa oficiului poştal. Actele procurorului, cu excepţia căilor de atac, sunt considerate ca
făcute în termen dacă data la care au fost trecute în registru de ieşire al unităţii de procuratură este
înlăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea respectivelor acte.
106) Termenul de apel: concept; moment de la care curge termenul; repunerea în termen.
Termenul de apel este de 10 zile, daca legea nu dispune altfel. Pentru procuror, termenul curge de
la pronuntare. In cauzele in care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la
inregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. Dupa redactarea hotararii, instanta este
obligata sa trimita de indata dosarul procurorului, iar acesta este obligat sa-l restituie dupa
expirarea termenului de apel. Pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la pronuntare,
termenul curge de la pronuntare. Pentru partile care au lipsit atat la dezbateri, cat si la pronuntare,
precum si pentru inculpatul detinut ori pentru inculpatul militar in termen, militar cu termen redus,
rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, ori pentru inculpatul internat intr-un
centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronuntare, termenul
curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Apelul declarat dupa expirarea termenului
prevazut de lege este considerat ca fiind facut in termen, daca instanta de apel constata ca
intarzierea a fost determinata de o cauza temeinica de impiedicare, iar cererea de apel a fost facuta
in cel mult 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile. Pana la
solutionarea repunerii in termen, instanta de apel poate suspenda executarea hotararii atacate.
Legea ( art.363 alin.1 ) stabileşte că termenul general de apel este de 10 zile. În anumite situaţii,
realizarea cu obiectivitate a scopului procesului penal impune exercitarea apelului într-un termen
mai scurt de 10 zile. Astfel, termenul de apel împotriva instanţei în cazul judecării unor infracţiuni
flagrante este de 3 zile1 ( art.477 alin.1 ). Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după
caz, peremptoriu sau dilatoriu. Termenul de apel este peremptoriu întrucât exercitarea acestei căi
de atac trebuie realizat în interiorul intervalului de timp prevăzute de lege. Expirarea termenului
duce la decăderea titularului din dreptul de a mai exercita apel, iar un apel introdus cu
nerespectarea acestor limite va fi respins ca tardiv. Termenul de apel este dilatoriu întrucât punerea
în executare a hotărârii penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, când hotărârea
213

214. judecătorească rămâne definitivă prin neapelare. Momentul de la care curge termenul de apel.
Pentru procuror. Potrivit art.363 alin.(2), atunci când procurorul a participat la dezbateri, pentru
acesta termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii. În cauzele în care procurorul nu a
participat la dezbateri, termenul de apel curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de
trimitere a dosarului. În acest sens, instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să trimită de
îndată dosarul procurorului iar acesta este obligat să îl restituie după expirarea termenului de apel.
Pentru părţi. Potrivit art.363 alin.(3) pentru partea care a fost prezentă, personal sau prin apărător,
la dezbateri ori la pronunţare, momentul de la care începe să curgă ( dies a quo termenul de apel
este cel al pronunţării hotărârii. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare,
precum şi pentru inculpatul deţinut ori militar în termen, militar cu termen redus, rezervist
concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau
într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv, care se face în condiţiile art.360. Cât timp copia de pe dispozitivul sentinţei
de condamnare nu a fost comunicată inculpatului care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare,
termenul de apel nu a început să curgă pentru acesta, indiferent de timpul scurs de la redactarea
hotărârii. Regula potrivit căreia termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii se aplică chiar şi
în cazul în care, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri, instanţa indică greşit în dispozitivul
hotărârii momentul de la care curge termenul de apel. Momentul de la care începe să curgă
termenul de apel în cadrul procedurii speciale de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante
este întotdeauna cel al pronunţării, indiferent dacă partea interesată a fost sau nu prezentă la
dezbateri sau la pronunţare ( art.477 alin.1 ). Pentru alte persoane. Potrivit art.363 alin.(4), pentru
martori, experţi, interpreţi sau apărători, termenul curge de la îndată după pronunţarea încheierii
prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţare
sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. În acest caz, judecarea apelului se face numai după
soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost suspendat. Deşi în lege nu se
menţionează expres, interpretând logic dispoziţiile art.363 alin.(4) ( ubi eadem est ratio, ibi eadem
solutio esse debet ) , rezultă că şi în cazul în care titular al apelului este persoana ale cărei interese
legitime au fost vătămate printr-un act sau măsură a instanţei, termenul curge de la pronunţarea
încheierii şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.
Momentul în care se împlineşte ( dies ad quem ) termenul de apel se stabileşte potrivit art.186 care
reglementează modul de calcul al termenelor procesuale. Astfel, termenul de apel se calculează pe
unităţi libere de timp, în sensul că ziua de la care începe să curgă termenul şi ziua în care termenul
se împlineşte nu intră în durat termenului. Dacă ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare,
termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
214

215. 107) Terminarea urmăririi penale.
In cauzele in care nu a fost pusa in miscare actiunea penala, organul de cercetare, dupa efectuarea
actelor de cercetare penala, daca exista invinuit in cauza si constata ca impotriva acestuia sunt
suficiente probe, procedeaza la o noua ascultare a invinuitului, aducandu-i la cunostinta invinuirea
si intrebandu-l daca are noi mijloace de aparare. Daca invinuitul nu a propus noi probe sau
propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori daca cercetarea a fost completata potrivit propunerilor
facute, cercetarea se considera terminata. In cauzele in care actiunea penala a fost pusa in
miscare, dupa completarea cercetarii si dupa indeplinirea, daca este cazul, a dispozitiilor privitoare
la prezentarea materialului de urmarire penala, cercetarea penala se considera terminata. Organul
de cercetare penala inainteaza de indata procurorului dosarul cauzei insotit de un referat. Referatul
intocmit de organul de cercetare penala trebuie sa se limiteze la fapta care a format obiectul punerii
in miscare a actiunii penale, la persoana inculpatului si la ultima incadrare juridica data faptei.
Referatul trebuie sa cuprinda fapta retinuta in sarcina inculpatului, probele administrate si
incadrarea juridica. Cand urmarirea penala priveste mai multe fapte sau mai multi inculpati,
referatul trebuie sa cuprinda mentiunile aratate in alineatul precedent cu privire la toate faptele si la
toti inculpatii si, daca este cazul, trebuie sa se arate pentru care fapte ori faptuitori s-a incetat
urmarirea, s-a dispus scoaterea de sub urmarire ori s-a suspendat urmarirea penala. Înaintea
dosarului de urmărire penală privind pe inculpatÎn dispoziţiile art.258 se arată că, în cauzele în care
acţiunea penală a fost pusă în mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea şi
dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se
consideră terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei
însoţit de referatDacă urmărirea penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare, organul
de cercetarea penală poate trimite dosarul procurorului numai dacă cercetarea penală este
completă şi dacă a fost prezentat materialul de urmărire penală inculpatului Prezentarea
materialului de urmărire penală constituie o condiţie pentru terminarea activităţii organelor de
cercetare penală, în cazul urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare numai în situaţiile în
care aceasta este posibilDacă urmărirea penală s-a defăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare
şi prezentarea materialului de urmărire nu s-a putut face deoarece inculpatul este dispărut sau s-a
sustras de la chemarea îniaintea organului de cercetare penală, cercetarea penală se consideră
terminată în momentul în care au fost efectuate toate actele de cercetare impuse de rezolvarea
cauzei Actul prin care organul de cercetare penală concluzionează asupra cauzei, arătând
procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru dispunerea soluţiei de trimitere în judecată este
215

216. referatul de termniare a urmăririi penale. Potrivit art.259, referatul întocmit de organul de cercetare
penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la
persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. Referatul trebuie să se limiteze la
ceea ce s-a reţinut în sarcina inculpatului cu ocazia punerii în mişcare a acţiuni penale. În referat
trebuie să se menţionze probele care au fost administrate în cauză. De asemenea, referatul de
terminare a urmăririi penale trebuie să cuprinsă datele privind persoana inculpatului. Când
urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul va cuprinde menţiunile
indicate anterior cu privire la toate faptele şi la toţi învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate
pentru care fapte ori făptuitori s-a încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală ori s-a suspendat urmăriea penală ( art.259 alin. 3 C.proc.pen.)
108) Urmărirea penală în cazul infractorilor minori.
Cand invinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a implinit 16 ani, la orice ascultare sau
confruntare a minorului, daca organul de urmarire penala considera necesar, citeaza pe delegatul
autoritatii tutelare, precum si pe parinti, iar cand este cazul, pe tutore, curator sau persoana in
ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul. Citarea persoanelor prevazute in alineatul
precedent este obligatorie la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala. In cauzele cu
infractori minori, organul de urmarire penala sau instanta de judecata are obligatia sa dispuna
efectuarea anchetei sociale. Persoanele chemate la organul de urmărire penală-Articolul 481 C.
proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi nu a împlinit 16 ani, la
orice ascultare sau confruntare a minorului , dacă organul de urmărire penală consideră necesar,
citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore , custode
sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. Citarea persoanelor prevăzute
la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu
împiedică efectuarea acelor acte. Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire
penală „consideră necesar“ citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau confruntare, persoanele
indicate (reprezentantul autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode
sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane
este facultativă, cel care hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care
pot fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie
creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective poate
contribui la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc de probă în
216

217. sensul art. 64 C. proc. pen. şi pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Atenţia care
trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le are ca mijloc de probă,
precum şi ca mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii legate de starea de moment a
minorului care pot compromite operaţiunea în sine, rolul persoanelor chemate fiind şi de a evita
semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o concretizare din partea învinuitului sau
inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să
declare tot ce ştie în cauză, după care i se pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul
cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un moment important îl constituie propunerea de probe,
moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să
relateze tot ceea ce ştie, acesta având dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi
penale, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la
sfârşitul urmăririi penale (art. 255), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării
preventive (art. 236 C. proc. pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale
(art. 237 C. proc.pen.) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută
de lege, pentru ca persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de
organul de cercetare penală la ascultare sau confruntare, este ca învinuitul sau inculpatul minor să
nu fi împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de
urmărire penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se
„consideră necesar“. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie
păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale. De cele mai multe ori,
perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind
cauzele sau condiţiile care au determinat saufavorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de aflat
din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau confruntarea
se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost necesară citarea nu
poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin citarea în faza judecăţii.
Considerăm criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit căruia şi în cazul prezentării
materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor citate nu împiedică efectuarea acestui
act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea sau suravegherea
căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi numai în situaţia în care, dintr-un motiv
întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă, prezentarea materialului de urmărire penală să se
efectueze în absenţa lor. Prevederea de la art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că
neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică prezentarea materialului de urmărire penală,
poate duce la diminuarea importanţei acestui moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile
217

218. date de instanţe care, în cazul în care au constatat că organul de urmărire penală a efectuat
prezentarea urmăririi penale cu ignorarea prevederilor art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat
că această omisiune a fost acoperită de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat cauza cu
citarea persoanelor prevăzute la rat. 483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C.
proc. pen., la prezentarea mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau
face cereri suplimentare, moment la care prezenţa perosanelor c căror citare este obligatorie poate
fi foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de aceste
persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia că
omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea materialului
de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanţa de judecată, nu poate avea ca obiect
şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având în vedere logica
instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen., şi
anume de a asigura, a crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi confruntării, ne întrebăm de
ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi confruntării citarea obligatorie. Prezentarea
materialului de urmărire penală-Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit
procedurii comune reglementată de art. 250-254 C. pro. Pen., fără a exista reguli derogatorii.
Singura precizare, după cum s-a arătat şi anterior, este prevăzută de art. 481 alin. (2) C. proc pen.,
conform căruia citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar
când este cazul tutorele, custodele sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul) este obligatorie. Prin urmare, dacă la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele
concrete şi pentru bunul mers al cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia necesară citarea
persoanelor respective, în cazul prezentării materialului de urmărire penală, citarea este
obligatorie. Ca şi în celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică
efectuarea actelor de urmărire, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală [art. 481 alin.
(3) C. proc pen.]. După cum s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor prezentarea materialului de
urmărire penală es efectuează conform procedurii comune, reglementată de art. 250-254 C. proc.
pen. Fiind plasat către sfârşitul urmăririi penale, acset moment reprezintă o importantă garanţie a
dreptului la apărare, constituind totodată o obligaţie a organului de cercetare penală de a întâlni
direct pe inculpatul minor. Potrivit art. 250 C. proc. pen., după punerea în mişcare a acţiunii penale,
dacă au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în
faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că are dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de
materialul de urmărire penală, să cunoască încadrarea juridică a faptei. După luarea la cunoştiinţă
a materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de
formulat sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment s-au efectuat
218

219. acte noi de urmărire sau se consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul de
cercetare penală este obligat să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art. 253 C. proc.
pen.). Văzând importanţa acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, se înţelege de ce
legiuitorul a instituit obligaţia, şi nu facultatea pentru organul de urmărire penală de a cita
persoanele prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure toate garanţiile
pentru ca urmărirea penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie asigurată o atmosferă cât
mai apropiată de cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina pe acesta să facă mărturisiri
complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa persoanelor respective ar putea
duce la lămurirea unor aspecte neevidenţiate până atunci, sau că acestea l-ar ajuta pe inculptul
minor în formularea de cereri sau declaraţii noi în apărare. Aşa cum este formulat textul, citarea
persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art. 481 alin. (1) precizează că organul de cercetare
penală, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi]1. Referitor la aplicarea art. 481
alin. (2) C. pen., au existat discuţii în interpretarea acestui text, ceea ce a generat, la un moment
dat, şi o practică neunitară. Una dintre sitauţii a apărut atunci când prezentarea materialului de
urmărire penală s-a efectuat fără citarea persoanelor indicate la art. 481 alin. (2) C.proc. pen.,
punându-se, evident, în discuţie, sancţiunea aplicabilă, faţă de precizarea ca „obligatorie“ a citării,
cuprinsă de text. Unele opinii au fost în sensul atragerii nulităţii actului de prezentare a materialului
de urmărire penală şi apoi restituirea cauzei procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, cu
motivaţia că legea prevede expres obligativitatea efectuării citării. Cealaltă opinie a considerat că
omisiunea citării nu atrage sancţiunea nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă
prin citarea în faza cercetării judecătoreşti, în primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua
soluţie este legală, aceasta sprijinindu-se pe interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente
în materie. Motivarea care a fost dată acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o atentă analiză şi
interpretare a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu atrage
sancţiunea nulităţii actului, art. 197 alin. (2) C.proc. pen.necuprinzând această situaţie . Pe de altă
parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza de urmărire
penală, dacă persoanele interesate care consideră că au fost vătămate în interesele lor legitime,
constatând această situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi urm., la procurorul care
efectuează supravegherea cercetării penale, sau, după caz, la procurorul ierarhic cuperior. Pe
această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu
este înlăturată în faza de urmărire penală şi este sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu
poate atrage nulitate absolută a actului de prezentare a materialului, întrucât aceasta poate fi
acoperită de prima instanţă; aceasta poate cita persoanele respective, pe care le va audia,
obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art. 484 C. proc.pen. În instanţă, persoanele respective
219

220. au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa
măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva infractorului minor. Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art.
481 alin. (2) C. proc. pen. poate atrage nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art.
197 alin. (4) C. proc. pen., şi anume dacă se constată că anularea actului apare necesară pentru
aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. O altă discuţie, în aplicarea art. 481 C proc.
pen., a apărut în sitauţia în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de
urmărire penală. S-a decis că în această situaţie, nu mai este necesară citarea persoanelor
prevăzute la art. 481 alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al prezentării materialului
de urmărire penală3. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi logica instituiri citării persoanelor
prevăzute de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau
inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă o garanţie înn
plus a desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or, motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind
vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O altă
sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost aceea a
neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor, în faza de urmărire penală. Potrivit
art. 250 C. proc. pen. , după punerea în mişcarea a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate
actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat, prezentându-i
materialul de urmărire penală. Cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală în general,
şi în cazul inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea materialului de
urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi
penale, în sensul efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat că omisiunea organului
de urmărire penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute 1. În motivarea acestei soluţii s-a
arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală rezultă importanţa şi utilitatea
acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului, însă dispoziţiile art. 250-254 C.
proc. pen., care este sediu materiei, nu prevăd faptul că neîndeplinirea acestui act duce la
refacerea urmăririi penale. Totodată, nerespectarea acestor dispoziţii procedurale nu constituie
unul din cazurile de nulitate prvăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte, dispoziţiile
procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea omisiunii organului de urmărire penală. În
instanţă, inculpatul poate studia dosarul, poate formula cereri, face declaraţii în apărarea sa,
permiţând realizarea drepturilor inculpatului în aceeaşi măsură ca şi în cazul prezntării materialului
de urmărire penală Totuşi, chiar dacă neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi
sancţionată cu nulitatea absolută, considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care trebuie să-l
manifeste, poate să aprecieze repercursiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act.
Chiar dacă dispoziţiile procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea acestei omisiuni, nu se poate
220

221. susţine că efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia prezentării materialului de
urmărire penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor în faţa instanţei de judecată.
Este posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor suplimentare date de inculpat,
drept pe care i-l conferă art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei,
să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanţei de judecată. Dacă procurorul este cel
care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., el poate restitui cauza,
potrivit art. 265 C.proc.pen., în vederea completării. Articolul 257 C. proc. pen., în vechea
reglementare, prevedea şi o situaţie în care şi procurorul putea prezenta materialul de urmărire
penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără punerea în mişcare a acţiunii penale:
după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar, procurorul cheamă pe învinuit să îi
prezinte materialul, după procedura prevăzută la rat. 250 şi urm. C. proc. pen. Aceste prevederi
procedurale au fost criticate fiind considerte neconstituţionale întrucât contravin dispoziţiilor art. 24
din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au
dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“. În conformitate cu varianta anterioară
art. 257 C. proc.pen., procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul
de urmărire penală numai dacă socotea necesar, ceea ce presupunea că trimiterea în judecată se
putea efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerânu-se că aducerea la cunoştinţă a
învinuirii de către organele de cercetare penală în temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi suficientă.
Dacă procurorul avea numai latitudinea iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta
materialul de urmărire penală, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale, şi
anume trimiterea în judecată se putea realiza fără ca învinutul să fien înştiinţat de către procuror
asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu avea posibilitatea să fie asistat de
către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând
cunoştinţă de soluţia dată de procuror în uram examinării materialului primit mde la organul de
cercetare penală. Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 C. proc.pen.
care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia „dacă
socoteşte necesar“ din art. 257 C. proc. pen., a fost declarată neconstituţională întrucât este de
natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravenind prevederilor art. 24 din
Constituţie . În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, aceste dispoziţii au
fost eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul, primind dosarul înainte de a dispune
trimiterea în judecată, are obligaţia iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta
materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250-254 C.
proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a arătat, în primă
instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc neprezentarea
221

222. materialului, în acest fel omisiunea putând fi acoperită. Situaţia este însă alta în cazul inculpaţilor a
căror asistenţă juridică este obligatorie, aici incluzându-se şi inculpatul minor. În aceste cazuri,
asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală, neîndeplinirea
acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform art. 197 alin.(2) şi (3). Această
sancţiune este cu atât mai mult aplicabilă atunci când procedura de prezentare a materialului de
urmărire penală nu a fost îndeplinită. Interpretarea dată este motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi
inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea, sau să consulte apărătorul, minorul, datorită
situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen normale de care ar trebui să uzeze. Dispoziţii
speciale pentru minori în materia măsurilor de prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice
ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale ce eficentiază înbinarea laturii represive cu latura
educativă a procesului penal, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în Codul de
procedură penală, ce conţine dispoziţii speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie
privative de libertate. Astfel, potrivit art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac
potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu anume derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare.
În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la
dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul
procurorului, pentru o durată ce nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o
infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.
Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o
durată de cel mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu
poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu
este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi, de cle
mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul
judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi
penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât în mod
excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu poate să
depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani
poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata
măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile.
Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în total
90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi
penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive
222

223. a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu
de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de
cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de
lege pentru deţinuţii preventiv ce au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie
preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate
faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la
urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică,
psihică sau morală a minorului. Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi
ori arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare
fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales
unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci
când se dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre
aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele,
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar
reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. Potrivit
art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii
reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de
preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi
prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv. Ancheta socială-
Articolul 482 C.proc. pen. prevede obligativitatea anchetei sociale: în cauzele cu infractori minori,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei
sociale. Ancheta socială constă ân strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are
în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a
crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află
minorul îşi îndeplineşte îndatoririle sale faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente
care pot servi la luarea unei măsuri sau aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) ,
ancheta socială se efectuează de persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului
local în a cărei rază domiciliază minorul [art. 482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de
regelementare a anchetei sociale rezultă că datele pe care acesta le oferă sunt de o importanţă
deosebită în luarea unor măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura
acestui act, cu toate că este efectuat, aşa cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a
considerat că îşi păstrează totuşi natura de act procedural. Acesată natură se explică prin faptul că
223

224. organelle care sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul
este definit tot aici, iar finaliatea sa contribuie la realizarea scopului procesual penal. Aşadar,
efectuarea, conţinutul şi finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu
pentru cei care o efectuează. Totodată, analiza conţinutului este făcută de organele judiciare,
servind soluţiei finale, aceasta fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de ancheta socială.
De asemenea, sancţiunile aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării necuprinzătoare sunt
prevăzutele de normele procedurale. Având în vedere importanţa pe care o are ancheta socială în
soluţionarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever încălcarea dispoziţiilor art.
482 alin. (1) C. proc. pen., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută, prevăzută express
de art. 197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În aplicarea art. 482 C. proc.pen., divergenţe au apărut în
interpretarea alin. (1) potrivit căruia ancheta socială se efectuează de „organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată“. O primă interpretare constă în faptul că neefectuarea anchetei sociale
de organul de urmărire penală nu ar fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3)
C. proc. pen., întrucât această omisiune poate fi acoperită de instanţă, legea prevăzând şi pentru
aceasta obligativitatea efectuării anchetei sociale. Această interpretare nu a fost împărtăşită însă
de practica judiciară şi nici de literature de specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că
obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa,
în etapa procesuală în care îi revine sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea
laternativă din text a fost determinată de crearea unei formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile
pentru care plângerea prealabilă se introduce direct la instanţa de judecată. În această situaţie,
organul de urmărire penală nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea
anchetei sociale. Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a
obligaţiei efectuării anchetei sociale este sancţionată cu nulitate absolută, ceea ce are drept
consecinţă anularea actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului, instanţa urmând a
dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare,
sancţiunea prevăzuă de rat. 197 alin. (2) şi (3) vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de
organul de urmărire penală, fără a-şi restrânge efectele numai la activitatea instanţei defudecată,
aceasta neputând ănlătura omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este reglementată,
constituie un act procesual indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, întrucât
aceasta oferă date despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală. Dispunearea efectuării
anchetei sociale, atestaă în formă scrisă, revine în exclusivitate organului investit cu instrumentarea
cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, atunci când a fost sesizată în
mod direct prin plângerea prealabilă. Această rezolvarea fost criticată recent în literature juridică
numai în eea ce priveşte aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea efectuării anchetei
224

225. sociale şi, deci, a reluării procesului din faza urmăririi penale. S-a arătat în această privinţă că, în
general, o dată constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu
incumbă, în afara câtorva excepţii limitative determinate, organului de urmărire penală care l-a
efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul
acestui punct de vedere se invocă faptul că deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi
când legea o prevede cursul procesului se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din
nou, regula este ca procesul să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca
soluţionarea să se facă cu operativitate. De asemenea, mai trebuie să se ţină sema şi de principiul
competenţei generale a instanţelor şi de dreptul de cenzură a acestora, ceea ce conduce la
concluzia că, o dată ce instanţa este competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul
de urmărire penală, normal este ca tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la
refacerea acelui act. Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul
că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa se poate dezînvesti şi
trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer cazurile expres
prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei În sfârşit, este invocat şi un argument de text
dedus din prevederile at. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (introdus prin modificarea Codului de
procedură penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este supusă casării când
„judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori minori“. Se arată că din
interpretarea art. 3859 alin.(1) C.proc.pen. se deduce că în cazul în care procesul penal pornit
împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat ancheta socială, obligaţie
ce a fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă, hotărârea pronunţată
trebuie casată cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la instanţa a cărei hotărâre a fost
desfiinţată şi nul aprocuror1. Se concluzionează că prin efectuarea anchetei sociale în oricare din
caste două faze ale procesului penal urmărire penală şi judecată, nobligaţia prevăzută de art. 482
alin. (1) C.proc.pen. este satisfăcută. Fără să minimalizăm argumentele aduse în sprijiunul acestui
punct de cedere, cărora, într-adevăr, trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se
poate exprima şi o altă opinie în legătură cu problema supusă analizei. Este evident că ancheta
socială, în cazul infracţiunilor comise de minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea
legală şi temeinică a cauzelor cu minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică,
psihică şi intelectuală. Acest act, deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică
a unui act procedural, întrucât, după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l
efectueze, sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi
contribuie la realizarea scopului procesului penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea
nchetei sociale sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei
225

226. desemnaţi să o efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organelle judiciare, soluţia
finală fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi sancţiunea pentru
neefectuarea anchetei sociale şi anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi (39
C.proc.pen. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat că
nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen. duce la
anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a ctului de sesizare a instanţei; or, nulitatea
absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că restiuirea cauzei la procuror în
vederea completării actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea fiind oonsecinţă
a constatării nulităţii actului respectiv. Prin urmare, se impune completarea actelor de urmărire
enală şi întocmirea din nou a actului de sesizarea, cu respectara disooziţiilor art. 262-264 C. Proc.
pen., acte procedurale pe carele poate întocmi numai organul de urmărire penală. Nedispunerea
restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci, reţinerea sa de către instanţă, ar oferi
numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la
refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în
sarcina procurorului. Prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C proc.pen., în decizia de
îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune
efectuarea anchetei sociale revine organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa
procesuală în care se află cauza şi când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului
infractor. Rezolvarea cauzei de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia adoptată
de acesta să nu fie luată în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că
procurorul, înainte de rezlovarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale
care garantează afalarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probe
necesare şi legal administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală
(ca etapă procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea
ce echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale,
motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc.
pen. Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în
această fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu
constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu. În ceea ce priveşte
interpretarea dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că trebuie avute în vedere
şi prevederile speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele cu infractori minori.
Astfel, în art. 493 C. proc. pen. se precizează că art. 483-489 se aplică în mod corespunzător şi la
judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite de minori.
Aşadar, şi după noua reglementare a căilor de atac în pocesul penal (ca urmare a adoptării Legii nr.
226

227. 45/1993) s-a intenţionat a fi păstrate vechile reglementări referitoare la adoptarea procedurilor
speciale în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori, aşa încât
operează în continuare prevederile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. care prevăd sancţiunea
nulităţii absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea efectuării anchetei
sociale în condiţiile art. 482 C. proc. pen. Prin urmare, ancheta socială nu are caracter numai al
unei garanţii procesuale, în sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului ce constituie un
element importsnt, chiar necesar pentru stabilirea vinovăţiei şi sancţiunillor ce trebuie aplicate
Pentru a corespunde funcţiunilor sale, ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de
amănunt, folosirea unor termeni cu caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare
„bună“, este „bun“ la învăţătură etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii
incorecte cu privire la persoana minoră. Trebuie calificate mai ales datele referitoare la viaţa de
familie. De multe ori, în cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o
„familie dezorganizată“. Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind
că această situaţie nu constituie mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei
situaţii, lipsa legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare stablilirea unor
relaţii conflictuale în mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă
incapacitatea educativă, manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate
determina comportamentul antisocial al minorului. Datele prezentate trebuie să ajute organul de
cercetare penală şi instanţa să adopte măsura ce ami potricvită pentru reeducarea minorului. De
aceea, cu toate că art. 482 alin. (3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o
efectuează persoane desemnate de autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea
profesională a cestor persoane, care le permite, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a
activităţii pe care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete,
folosid un limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea. În unele cazuri se constată de
instanţă că ancheta socială efectuată în timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le
conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să dispună completarea cu informaţiile pe care le
consideră neceare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin.
(2) şi (3), întrucât textul de lege sancţionează numai neefectuarea anchetei sociale.Judecarea
cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioae, face ca instanţa să hotărească în
necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingânu-şi scopul. Nu poate fi considerată ca valabilă
o anchetă socială efectuată anterior săvârşirii faptelor pentru care sete cercetata inculpatul minor,
anchetă ce a fost efectuată şi folosită pentru internarea minorului într-o unitate de ocrotire De
asemenea, nu poate ţine loc de anchetă socială fişa individuală ţinută de organele de poliţie,
întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii despre minor necesare activităţii
227

228. specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi anchetă socială, ori de câte ori s-a
pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta socială folosită într-o cauză anterioară nu poate fi
folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această situaţie ar însemna că o singură anchetă
poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În speţă, s-a depus „rezumat - anchetă socială“
care nu area ltceva decât o copie a unei anchete sociale efectuate cu un an în urmă. Evident
această anchetă socială nu conţinea date privind schimbările survenite în comportarea minorului
din ultima perioadă. Obligaţia de efectua anchetă socială subzistă şi în cazul în care, până la
sesizarea instanţei, inculpatul a devenit major, raţiunea menţineri o bligaţiei fiind justificată de
faptele la care se referă art. 482 C. proc. pen. sunt necesare pentru a corecta individualizare a
sancţiunii ce se va aplica. Şi în această situaţie, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de
instanţă, se impune restituirea cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea urmăririi
penale. Asistenţa juridică-Dreptul de apărare în cadrul procesului penal, din conţinutul său, apare
ca un drept fundamental caracterizat printr-o poziţie firească, normală a învinuitului sau a
inculpatului, de a se disculpa faţă de învinuirile care i se aduc, de a se opune sau de aşi menţine
punctul de vedere, faţă de pretenţiile ce se ridică împotriva sa, de a arăta adevărul şi a cere
respectarea sau restabilirea drepturilor şi intereselor sale legale şi de a invoca protecţia legii.
Realizarea acestui drept trebuie garantată întrucât numai simpla lui prevedere nu aduce automat la
respectarea lui.În aceas tă materie s-a ajuns la concluzia că dreptul la apărare este cu atât mai bine
asigurat cu cât părinţilor li se recunosc drepturile procesuale necesare pentru a acţiona cu eficienţă
în faţa organelor judiciare. Garantarea dreptului de apărare se face deci prin mijloace care să
asigure realizarea acestui drept, mijloace denumite garanţii procesual penale. Garanţiile procesual
penale sunt definite ca mijloace procesuale prevăzute de lege care asigură ca drepturile acordate
părinţilor să fie pe deplin exercitate în vederea apărării intereselor legale ale acestora. Constituie
mijloace de garantare a drepturilor acordate părţilor în proces impunerea obligaţiei pentru organele
judiciare de a face cunoscut părţilor drepturile procesuale pe care le au şi de a le ajuta în
exercitarea lor, respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale,
pentru a fi evitată încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor. Totodată, trebuie create premisele
exercitării unui control integral şi eficient pentru descoperirea încălcării drepturilor procesuale ale
părţilor pe parcursul întregului proces penal. Astfel, în activitatea de supraveghere a efectuării
urmăririi penale procurorul poate infirma actele sau măsurile procesuale nelegate – art. 220 C.
proc. pen. – poate da dispoziţii în scris, motivat, pentru îndreptarea ilegalităţilor constatate. De
asemenea, ca urmare a exercitării dreptului de plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire
penală, procurorul, sau, după caz, procurorul ierarhic superior celui care a luat măsura sau a dat
dispoziţia, rezolvă plângerea, cu luarea măsurilor pe care legea le prevade, înlăturând vătămarea
228

229. adusa intereselor petentului. Cu ocazia exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac se
examinează şi măsurile luate de instanţa de fond privind respectarea dispoziţiilor legale care
asigură realizarea drepturilor procesual penale ale părţilor. Eficienţa acestui control este posibilă
datorită existenţei unor prevederi legale care instituie sancţiuni în caz de încălcare a drepturilor
procesuale acordate părţilor. Pe lângă faptul că se pot aplica sancţiuni disciplinare sau chiar
penale persoanelor vinovate, pentru încălcări grave constatate sun t prevăzute sancţiuni care
constau în nulitatea actelor efectuate cu încălcarea drepturilor procesuale. Astfel, art. 197 alin. (1)
C. proc.pen. prevede că încălcarea dispoziţiilor legale care regelmentează desfăşurarea procesului
penal, deci inclusiv cele care asigură realizarea drepturilor procesaule ale părţilor, atrage nulitatea
actului atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin onorarea acelui act.
Această prvedere este o garanţie deosebit de importantă, întrucât părţile, ca urmare a încălcării
drepturilor pe care legea le recunoaşte, pot obţine anularea actului respectiv care le-a vătămat
interesul legitim. Grantarea dreptului de apărare, ca principiu fundamental al procesuluipenal, este
reglementată în art. 6 C.proc.pen., care, în urma modificării aduse prin Legea nr. 32/1990 şi Legea
nr. 281/2003, are următorul cuprins: „(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi
celorlalte păţi în tot cursul procesului penal.În cursul procesului penal, organele judiciare sunt
obligate să asigure părţilor deplina exercitaerea a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de
lege şi să administreaze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să
încunoştinţeze, de îndată şi mai îninte de a-l audia, pe învinuitul sau pe inculpatul despre fapta
pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii
apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele
judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe înviunit sau inculpat, înainte de a i se lua prim
adeclaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul –
verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege organele judiciare sunt obligate să
ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a înviunuitului sau inculpatului – dacă acesta nu are
apărător ales. De remarcat nsă că dreptuil de apărare a dobândit o legitimitate deosebită prin
prevederea sa în Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003. În cuprinsul art. 24 se prevede
că: „Dreptul la apărare este grantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistae de un
avocat, ales sau numit din oficiu.“ Fiecare activitae care se desfăşoară în cadrul procesului penal
este reglementată de norme procedurale care conţin şi prevederi concrete, privind garantarea
dreptului de apărare. Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării dreptului de apărare,
sub mai multe forme, şi anume posibilitatea părţilor de a se apăra singure în cursul procesului
penal, obligaţia organelor judiciare ca din oficiu să aibă în vedere aspecte favorabile părţilor
implicate în cauza respectivă, precum şi posibilitaea, iar uneori obligaţia, acordării asistenţei
229

230. juridice. Din cauza dificultăţilor pe care le presupunde exercitarea dreptului de apărare, care este în
multe cazuri o activitate complexă ce impune cunoaşterea şi folosirea garanţiilor prevăzute de lege,
părţile apelează la asisitenţa juridică calificată. În acest context, asistenţa juridică constituie calea
prin care se asigură realizarea deplină şi de bună calitate a drepturilor procesuale ale părţilor,
drepturile fiind exerciate în locul părţilor de specialişti în domeniul juridic.De aceea, privită sub acest
aspect, ca instituţie care dă contur real dreptului de apărare, asistenţa juridică este cionsiderată o
garanţie fundamentală, de prim rang, a dreptului de apărare. Regula constă în faptul că asitenţa
juridică este facultativă, adică partea beneficiază de serviciile apărătorului numai dacă doreşte şi
numai acolo unde legea prevede în mod expres, că asistenţa este obligatorie Asistenţa juridică în
cadrul procesului penal este asigurată de persoane calificate, care îşi desfăşoară activitatea în
baza Legii nr. 51/1995 potrivit cu care, în exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se
supune numai legii, promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului (art. 2). Legea prevede şi
modalitatea de realizare a avocaturii: prin consultaţii şi cereri cu caracter juridic, reprezentarea
juridică în faţa organelor de justiţie, de urmărire penală şi de notariat, redactarea de acte juridice
etc. (art. 3). Capitolul V din lege, intitulat „asistenţa juridică“, indică modul concret de acordare:
baroul acordă asidtenţă juridică în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii,
precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor
administraţie publice locale în cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în
imposibilitatea vădită de a plăti onorariul. În cazurile de excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite
de mijloace materiale ar fi prejudiciate, decanul baroului poate aproba acordarea de asitenţă
juridică gratuită (art. 63). Dacă principiul garantării dreptului de apărare este legiferat în Codul de
procedură penală în art. 6, asistenţa juridică îşi are reglementarea în Titlul V, Capitolul I, intitulat
„Asistenţa juridică şi reprezentarea “. Având în vedere că o garantare reală a dreptului de apărare
nu poate fi realizată decât prin instiutuirea unor obligaţii clare pentru organelor judiciare, prin care
să se impună respectarea cestui drept, modificările intervenite (Legea nr. 32/1990) au acţionat mai
ales în acest sens Astfel, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor, deplina exercitare a
drepturilor procesuale, având obligaţia să-i aducă la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, îniante
de a i se lua prima declaraţie, dreptul de a fi asistat de un apărător, fapt care se consemnează în
procesul –verbal de ascultare. Pe lângă Legea nr. 51/1995 care defineşte prcatic locul şi rolul
avocatului în procesu penal, reglementări cuprinde şi Codul de procedură penală (art. 171-174,
513-519), Constituţia (art. 24), Legea nr. 92/1992 (art. 7,8). Dacă art. 171 alin. (1) prevede că
învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător, în tot cursul urmăririi penale şi al
judecăţii, alin. (2) cuprinde referiri exprese privind asistenţa obligatorie, precizând că aceasta
intervine când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus,
230

231. rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de
reeducare sau într-un institut medical – educativ, când este arestat, chiar în altă cauză, ori când
organul de urmărire penală sau instanţa apreciează că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face
singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Pentru faza judecăţii, la aceste cazuri,
se mai adaugă încă unul, şi anume în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă saupedeapsa închisoriimai mare de 5 ani. Este precizată şi poziţia
apărătorului, în cadrul urmăririi penale: el are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire
penală şi poate formula cereri şi depune memorii [art. 172 alin. (1) C. proc.pen.]. Aplicarea cestor
prevederi în cazul minorului pentru care asistenţa juridică este obligatorie a generat întrebarea dacă
organele de urmărire penală trebuie să efectueze orice act de urmărire numai în prezenţa
apărătorului. În caz afirmativ, efectuarea unui act, indiferent care ar fi acesta, de organele de
urmărire penală, fără prezenţa apărătorului, ar atrage nuliatea absolută. Plecând de aici,
desfăşurarea urmăririi penale ar fi foaret mult stânjenită. Spre deosebire de faza de judecată, în
care prezenţa apărătorului practic este posibilă la efectuarea tuturor actelor (fixarea de termene
cunoscute cu mult timp înainte, ce permite asigurarea prezenţei efective) urmărirea penală nu
poate avea o desfăşurare întru totul prestabilă, chiar din cauze obiective. Considerăm că această
inerpretare este motivată şi de precizarea din final alin. (1) al art. 172 C. proc. pen. coroborată cu
alin. (2) al aceluiaşi articol: În art. 172 alin. (1) C. proc.pen. se arată că lipsa apărătorului nu
împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost
încunoştiinţat de data şi ora efctuării actului, iar alin. (2) prevede că, atunci când asistenţa juridică
este obligatorie – ca în cazul învinuitului şi inculpatului minor – organul de urmrire penală va
asigura prezenţa apărătorului la interogarea inculpatului. Pe lângă cazul prvăzut de art. 172 alin. (2)
C. proc.pen., organul de urmărire penală trebuie săă asigure prezenţa apărătorului la prezentarea
materialului de urmărire penală când contactul cu inculpatul este obligatoriu. În literatura de
specialitate, asistenţa juridică obligatorie este tratată ca un drept procesaul al inculpatului, ce
funcţionează ca o garanţie procesuală. În cazul minorului, motivaţia a constituit-o lipsa de
experienţă, ocroctirea acestuia fiind pe primul plan, asistenţa juridică obligatorie fiind o garanţie, a
preîntâmpinării unor erori judiciare. O problemă apărută după adoptarea Codului de procedură
penală actual a fost generată de aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc.pen., respectiv care
este sancţiunea juridică a neîndeplinirii obligaţiei asistenţei juridice în faza de urmărire penală.
Întrucât, iniţial, practica a fost neunitară, considerându-se de unele instanţe că asistenţa juridică
obligatorie este prevăzută numai pentru faza de judecată, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972 a
fostului Tribunal Suprem s-a statuat că nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la
asistenţa inculpatului minor, la prezentarea materialului de urmărire penală, este sancţionată
231

232. întotdeauna cu nulitatea bsolută şi atrage restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actelor
procesuale efectuate cu încalcarea legii. Motivarea este dată însă într-o altă decizie a instantei
supreme, nr.29/1970, în care se precizeaza ca dispozitiile art.197 alin. (2) nu fac nici o discriminare
sub aspectul sancţionarii cu nulitatea absoluta între faza urmaririi penale şi cea a judecaţii, iar pe de
altă parte, nerespectarea dispoziţiilor procesuale privind asigurarea asistentei juridice obligatorii în
cursul urmariri penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite ulterior în fata instantei. Potrivit art.
172 ali. (1) C. proc.pen., „lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,
dacă există dovada că apărtorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului“. În conţiunutl
textului nu se fac precizări cu privire la conţinutul termenului de „dovadă“ sau modalităţii de
„încunoştinţare“, lâsând astfel loc la interpretări diferite mai ales în cazul existenţei unor divergenţe
pe tema realizării acestor acte. Termenul de „încunoştinţare“, ca modalitate a asigurării prezenţei
părţilor sau altor persoane la activitatea procesuală, mai este folosit în Codul de procedură penală
[art. 58 alin. (1), (2), art. 129 alin. (2), art. 402 alin. (2)]. Însă faţă de citare în ceea ce priveşte
sancţionarea neprezentării, dacă în cazul citării, lipsa nejustificată poate fi sancţionată,
neprezentarea, în cazul încunoştinţării, nu este sancţionată de lege. În ceea ce priveşte „dovada“
încunoştinţării, nu se indică o anumită modalitate, motiv pentru care considerăm că se poate face
sub orice formă, de preferat scrisă, în care să arte clar, fără echivoc, cum s-a realizat
încunoştinţarea. Considerăm că se impun unle proceduri mai clare în ceea ce priveşte atât
încunoştinţarea, cât şi dovadae efctuării ei, tocmai în ideea eliminării unor interpretări diferite.
Aceste precizări se impun în ideea realizării unei egalităţi în abordarea pe care legiuitorul a dat-o
asigurării asistenţei juridice obligatorii în faza urmăririi penale şi a judecăţii. Remarca este
îndreptăţită de faptul că, în faza judecăţii, dacă apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se
amână. Or, în faza urmăririi penale efectuarea actelor de urmărire penală, este drept, cu excepţii,
ca în cazul arestării inculpatului, poate fi realizată şi în cazul absenţei avocatului dacă există
dovada încunoştinţării sale.
109) Urmărirea penală şi judecata în cadrul procedurii urgente.
Organul de urmarire penala sesizat intocmeste un proces-verbal, in care consemneaza cele
constatate cu privire la fapta savarsita. In procesul-verbal se consemneaza, de asemenea,
declaratiile invinuitului si ale celorlalte persoane ascultate. Daca este cazul, organul de urmarire
penala strange si alte probe. Procesul-verbal se citeste invinuitului, precum si persoanelor care au
fost ascultate, carora li se atrage atentia ca pot completa declaratiile sau ca pot face obiectii cu
privire la acestea. Procesul-verbal se semneaza de organul de urmarire penala, de invinuit si de
232

233. persoanele ascultate. In cazul cand procurorul a emis mandat de arestare a invinuitului si a restituit
cauza, organul de cercetare este obligat sa continue cercetarea si sa inainteze dosarul procurorului
o data cu invinuitul, cel mai tarziu in 3 zile de la arestarea acestuia.In cazul cand nu s-a putut
efectua complet cercetarea in termenul aratat in alineatul precedent, continuarea cercetarii penale
se face potrivit dispozitiilor procedurii obisnuite. Procurorul, primind dosarul, procedeaza la
verificarea lucrarilor urmaririi penale si se pronunta in cel mult 2 zile de la primire, putand dispune
trimiterea in judecata, scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale. Cand procurorul
dispune trimiterea in judecata, intocmeste rechizitoriu, emite impotriva inculpatului mandat de
arestare si inainteaza de indata instantei de judecata dosarul cauzei. Daca procurorul restituie
cauza pentru completarea sau refacerea urmaririi penale, urmarirea se efectueaza potrivit
procedurii obisnuite. Constatarea infracţiunii Conform art. 466, infracţiunile flagrante se urmăresc şi
se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute în capitolul consacrat procedurilor speciale, care se
completează cu dispoziţiile Codului de procedură penală. În ceea ce priveşte urmărirea penală,
sunt prevăzute dispoziţii speciale marcate distinct, în cuprinsul art. 467-470, referitoare la
constatarea infracţiunii, luarea măsurilor preventive a reţinerii şi arestării, continuarea cercetării
după restituire, verificarea actelor de cercetare penală şi trimiterea în judecată În conformitate cu
art. 467, organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un process-verbal, în care se
consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează, de
asemenea, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte personae ascultate. Dacă este cazul, organul de
urmărire penală strange şi alte probe. Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor
care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face
obiecţii cu privire la acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de
învinuit şi de persoanele ascultate. Din redactarea textului nu rezultă că organul de urmărire penală
trebuie să fie sesizat într-un anumit mod, sesizarea realizându-se atât din oficiu, cât şi din afară
(externă). Fiind sesizat, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea infracţiunii
şi să întocmească proces-verbal în condiţiile art. 467 alin. (1) C. proc. pen., adică în cuprinsul
acestuia să consemneze datele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi declaraţiile
învinuitului şi ale celorlalte personae ascultate. Dacă este necesar, organul de urmărire penală
strange şi alte probe privind săvârşirea infracţiunii cu care a fost sesizat. Legat de constatrea şi
cercetarea infracţiunii flagrante, se prevede, totodată, obligaţia pentru organul de urmărire penală,
să citească procesul-verbal întocmit învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate,
cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea.
Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele
ascultate. Procesul-verbal întocmit în condiţiile art. 467 C. proc. pen., are o dublă funcţiune, fiind în
233

234. primul rand actul de începere a urmăririi penale în cazul respective dar şi un mijloc de probă,
conţinând date cu privire la fapta comisă, precum şi declaraţiile învinuitului şi ale persoanelor
ascultate. Practica judiciară s-a confruntat cu probleme referitoare la competenţa organului de
urmărire penală în cazul aplicării procedurii speciale pentru infracţiunile prevăzute la art. 209 alin.
(3) C. proc. pen. Întrucât, potrivit art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de procuror pentru infracţiunile prevăzute în acest text, s-a pus problema dacă, în
caz de aplicare a procedurilor speciale la aceste infracţiuni, dar effectuate de organul de cercetare
penală, urmărirea penală este legal îndeplinită. Având în vedere faptul că infracţiunea considerată
flagrantă se constată, potrivit dispoziţiilor art. 477 C. proc. pen., de către organul de urmărire penală
sesizat, fără a se fi stabilit o anumită competenţă a organelor de urmărire penală în raport de
infracţiunea cercetată, s-a decis că şi organul de cercetare penală poate efectua urmărirea penală
înm cazul infracţiunilor prevăzute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen. 1 Punctul de vedere se
fundamntează pe idea că, dacă într-o cauză în care se aplică procedura specială potrivit căreia
constatarea infracţiunilor cu character flagrant nu este dată în competenţa exclusivă a procurorului,
aceste acte pot fi effectuate în condiţii de valabilitate şi de organul de cercetare penală. Efectuarea
urmăririi penale, potrivit procedurii speciale, cade în competenţa exclusivă a organelor de urmărire
penală. Competenţa constatării infracţiunii flagrante o au însă şi organele prevăzute al art. 214 şi
215 C. proc. pen., cu precizarea că acestea au obligaţia să înainteze de înadtă pe făptuitor,
împreună cu lucrările effectuate şi mijloacele materiale de probă, procurorului sau organului de
cercetare penală, fapt impus de respectarea termenelor proprii acestor proceduri. Luarea măsurilor
preventive-Potrivit art. 468 alin. (1), „Învinuitul este reţinut .Reţinerea durează 24 de ore. La
sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea
învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de
reţinere“. Conţinutul actual al art. 468 este dat de modificările aduse în materia măsurilor de
prevenţie de Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 şi de O.U.G. nr. 109/2003. Prin urmare,
faţă de procedura de drept comun2 , organul de urmărire penală care efectuază constatarea
infracţiuni în condiţiile art. 457 C. proc. pen. este obligat să dispună măsura reţinerii pe 24 de ore.
După luare măsurii reţinerii, urmărirea penală se poate finaliza în două moduri, după cum
cercetarea penală a fost sau nu terminată pe perioada reţinerii. În prima variantă, dacă cercetarea
penală a fost finalizată pe perioada reţinerii, primind dosarul, procurorul soluţionează cauza potrivit
dispoziţiilor art. 468 alin. (2) şi 470 C. proc. pen. După finalizarea cercetării penale necesită o
perioadă de timp mai mare de 24 de ore (adică decât perioada reţinerii, dispusă în mod obligatoriu),
la sesizarea organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului
arestarea învinuitului, care nu poate depşi 10 zile, acestea calculându-se de la datea expirării
234

235. ordonanţei de reţinere [art. 468 alin. (1)]. Aşadar, arestarea învinuitului nu este dispusă în mod
obligatoriu, ci numai dacă judecătorul consideră necesar. Însă, dacă măsura arestării învinuitului nu
este luată de judecător şi învinuitul este pus în libertate, în continuare urmărirea penală se
desfăşoară potrivit procedurii de drept comun. În cazul în care judecătorul a dispus arestarea
preventivă a învinuitului şi procurorul a restituit cauza organului de cercetare penală, acesta este
obligat să continue cercetarea şi să înainteze dosarul procurorului odată cu învinuitul, cel mai
târziu în 3 zile de la arestarea acestuia [art. 469 alin. (1)]. Prin urmare, organul de cercetare penală
este obligat să finalizeze cercetările în cel mult trei zile de la luarea de către judecător a măsurii
preventive, nerespectarea acestui termen având drept consecinţă continuarea cercetării potrivit
procedurii obişnuite [art. 469 alin. (2)]. O problemă cu care practica judiciară s-a confruntat a
constatat în aplicarea sau nu a dispoziţiilor procedurale privind asistenţa juridică obligatorie pentru
perioada reţinereii învinuitului. Unele insatnţe au rezolvat problema afirmativ. Considerând că
asistenţa juridică este obligatorie atât în cazul învinuitului arestat chiar în altă cauză, cât şi atunci
când învinuitul este reţinut de organul de urmărire penală în cadrul procedurii pentru urmărirea şi
judecarea unor infracţiuni flagrante. Alte instanţe, reprezentând opinia majoritară, au hotărât că,
dacă cercetarea penală a infracţiunii flagrante se face în timp ce făptuitorul este reţinut fără a fi
pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, dispoziţiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen. privind
asistenţa juridică obligatorie nu sunt aplicabile. Rezolvarea cauzelor de procuror-Procurorul,
primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă în cel mult 2
zile de la primire, putând dispune trimitere aîn judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea
urmăririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei potrivita art. 265. Când procurorul dispune
trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul
cauzei, cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Dacă procurorul restituie cauza pentru
completarea sau refacerea urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite.
Dipoziţiile art. 267 şi 268 se aplică în mod corespunzător“ (art. 470 C. proc. pen). Din redactarea
textului rezultă că procurorul soluţionează dsarul în cel mult 2 zile de la primire, în urma probelor
administrate putând dispune una din soluţiile prevăzute la art. 470 alin. (1), şi anume: trimiterea în
judecată; în acest caz, procurorul, considerând că sunt suficiente dovezi dă rechizitoriu prin care
pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată, cu propunerea de arestare
preventivă a inculpatului [art. 468 alin. (2) şi art. 470 alin. (1) şi (2)]. Sesizarea instanţei se face „de
îndată“, ceea ce însemnă, având în vedere specificul procedurii flagrante, dacă este posibil într-un
termen mai mic decât cel prevăzut de art. 264 pentru procedura obişnuită, de 24 de ore; scoaterea
de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 262 ori restituirea cauzei potrivit
art. 265. În conformitate cu art. 262 pct. 2 lit. a) şi art. 470 alin. (1), dacă constată unul din cazurile
235

236. prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a) - e) dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea
urmăririi penale dacă există unul din cazurile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f), h) şi j). Când
procurorul constată în urma verificărilor că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost
respectate dispoziţiile legale care garntează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a
efectuat urmărirea penală sau, potrivit art. 217, trimite cauza la un alt organ de urmărire, în
vederea completării sau refacerii urmăririi penale (art. 265). În sitauţia restituirii, cauza va fi
soluţionată în continuare potrivit procedurii obişnuite [art. 470 alin. (3)]. De asemenea, procurorul
este obligat, în cazul restituirii cauzei, să dispună asupra menţinerii sau revocării măsurilor
preventive ce cad în competenţa sa, a măsurilor de siguranţă ori asigurătorii luate în cursul urmăririi
penale, sau dacă este cazul să ia asemenea măsuri.În măsura în care, cu ocazia verificării cauzei
se constată de procuror că cercetarea a fost efectuată de un organ necompetent, acesta va trimite
cauza la organul competent potrivit art. 268 [art. 470 alin. (3)].
110) Urmărirea penală: obiect; limite; trăsături caracteristice.
Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala.
Organele de cercetare penala sunt: organele de cercetare ale politiei; organele de cercetare
speciale. Ca organe de cercetare ale politiei functioneaza lucratorii operativi anume desemnati din
Ministerul de Interne. Organul de urmarire penala este obligat sa stranga probele necesare pentru
aflarea adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, in vederea justei solutionari a
acesteia. Organul de urmarire aduna probele atat in favoarea, cat si in defavoarea invinuitului sau
inculpatului. Indatoririle se indeplinesc chiar daca invinuitul sau inculpatul recunoaste fapta. Organul
de urmarire penala este obligat sa explice invinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti
drepturile lor procesuale. Organul de urmarire penala este de asemenea obligat sa stranga date cu
privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savarsirea infractiunii, precum si
orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea cauzei. Procesul penal modern în
configuraţia sa normală, tipică presupune existenţa unei etape, a unei funcţii procesuale, a cărei
finaliatate este stângerea de probe pe baza cărora instanţa de judecată să poată tranşa, cu
autoritate de lucru judecat, conflictul de drept penal. În timp, urmăriea penală îşi are limitele fixate
între momentul începerii urmăririi penale şi momentul dispunerii unei soluţii de către procuror.
Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluţie ( în cazul sesizării externe ) sau prin
proces-verbal ( în cazul sesizării din oficiu ). Subliniem că începerea urmăririi penale poate fi
dispusă când nu există nici un impediment din cele prevăzute în dispoziţiile art.10, cu ipoteza în
care acestea există, fiind descoperite din chiar cuprinsul actelor de sesizare sau al actelor
236

237. premergătoare efectuate în cauză, procurorul prin rezoluţie motivată, dispune neînceperea urmăririi
penale. Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dispusă de procuror, care poate fi
trimitera în judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori clasare.
Astfel, în cazul în care se constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, urmărirea penală se va
finaliza prin emiterea actului de sesizare a instanţei, rechizioriu, procesul penal trecând în faza
următoare, şi anume judecata. În cazul în care nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului sau
inculpatului, se dispune, prin ordonanţă sau rezoluţie, scoaterea de sub urmărire penală ( art.262
raportat la art.249 ), acte procesuale care semnifică încheirea urmăririi penale. În cazurile
prevăzute expres de lege ( art.10 lit.f – j fără lit.i ), dacă există învinuit sau inculpat în cauză, se
dispune, prin rezoluţie motivată sau ordonanţă, încetarea urmăririi penale. Urmărirea penală se
finalizează şi prin clasare ( art.11 pct.1 ), dispusă printr-o ordonanţă. Obiectul urmăririi penale
Potrivit art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire
la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a
se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Prin “ strângerea probelor
necesare ” se înţelege atât operaţiunea de adunarea probelor, cât şi evaluarea lor, pentru a se
constată dacă sunt suficiente în vederea dispunerii soluţiei de trimitere în judcată. În obiectul
urmăririi penale se înscrie atât rezolvarea laturii penale, cât şi activităţile legate de rezolvarea laturii
civile a cauzei penale; avem în vedere situaţii în care acţiunea civilă se exrecită din oficiu în
procesul penal sau când încadrarea juridică a faptei se poate face, în mod corect, ţinând seama şi
de întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Stabilirea existenţei infracţiunii trebuie înţelească
ca o obligaţie a organelor judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de stadiul de
tentativă sau fapt consumat. “ Identificarea fărpuitorilor ” consacră intenţia legiuitorului ca, în cadrul
umrăririi penale, probele aduntate să ajute la depistarea tuturor acelora care au săvârşit fapta
penală ( autori, complici, instigatori). Prin expresia “ stabilirea răspunderii făptuitorilor ” legiuitorul a
dorit ca prin probele adunate în crusul urmăririi penale să se elucideze şi aspectele legate de
vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau nu subiect al răspunderii penale. Potrivit
art.202, organul de urmărire panlă are obligaţia să strângă probele necesare pentru aflarea
adevărului şi pentru urmărirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.
Organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau
inculpatului. Organul de urmărire penală este, de asemenea, obligat să strângă date cu privire la
împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice date
de natură să servească la soluţionarea cauzei. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale
Fiecare fază a procesului penal se caracterizează prin existenţa unor trăsături care îl configurează
caracteristicele esenţiale, deosebind-o în acelaşi timp de celelalte faze ale procesului penal. În
237

238. literatura de specialitate sunt menţionate ca trăsături carcateristice ale urmăririi penale: lipsa de
colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de
urmărire penală, caracterul nepublic al activităţilor judiciare, caracterul necontradictoriu expres al
procesului penal în acestă fază, forma preponderent scirsă a urmăririi penale. Din punctul nostru de
vedere, doar ultimele patru, în fapt, configurează generic caracterele acestei faze a procesului
penal. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală-Având în vedere că în
acestă fază a procesului penal sunt abilitate de lege să defăşoare activităţi două categorii de
organe judiciare , şi ne referim aici la organele de cercetare penală şi la procuror, pentru optima
funcţionare a acestora legiuitorul a impus o anumită ierarhie. În primul rând, dispoziţiile legale
prevăd o subordonare funcţională a organelor de cercetare penală faţă de magistratul procuror.
Astfel, procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a organelor poliţiei
judiciare şi a altor organe de cercetare speciale. Organele de poliţie judiciară, conform art.III din
Legea nr.281/2003, îşi desfăşoară activitate în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi
controlul procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia. Potrivit
art.219 alin.(2), dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.
Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procurorul parchetului sau, când
dispoziţiile sunt date de acesta, de procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În
cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organele de cercetare penală a
dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care
are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la sesizare, să comunice procurorului măsurile dispuse. De
asemenea, în art.31 din Legea nr.92/1992 se arată, între altele, că procurorii conduc şi controlează
activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. Pe lângă acestă subodonare funcţională
coexistă şi subordonarea administrativă , proprie fiecărei categorii de organe judiciare .Dorim să
subliniem doar că în cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organul ierarhic superior al
acestora nu poate să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea peanlă, procurorul fiind
singurul competent în acest sens, conform dispoziţiilor art.219 alin.(1). Cât priveşte subordonarea
adminsitrativă a procurorilor, în conformitate cu dispoziţiile art.28 ali.(4) din Legea nr.92/1992,
dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine dacă sunt
date în scris şi sunt în conformiate cu legea. Nu vor putea fi date însă dispoziţii pentru
neefectuarea actelor care se pot îndeplini, potivit legii, într-o cauză penală. Lipsa de publicitate a
urmăririi penale-Finalitatea specifică a urmăririi penale presupune ca acestea să se desfăşoare în
anumite condiţii care să garanteze îndeplinirea obiectului propriu acestei faze a procesului penal,
astfel cum este arătat el în dispoziţiile art.200. Astfel, stângerea elementelor probaţiunii cauzei
implică o procedură nepublică, chiar secretă , în contrast cu modul de desfăşurare a judecării
238

239. cauzei, la care publlicitatea este ridictaă la rang de principiu. Deşi pe parcursul urmăririi penale
există momentele în care părţile sau alte persoane pot lua la cunoştiinţă de unele probe
adminsitrate în cauză, chiar şi în asemenea situaţii materialul de urmărire penală nu este cunoscut
în totalitate. De asemenea, pentu inculpat este legiferată instituţia prezentării materilalului de
urmărire penală care îi dă acestuia posibilitatea să cunoască toate actelea de urmărie penală
efectuate în cauză. Acest moment este însă plasat după ce au fost efectuate toate actele de
urmărire penală ( art.250 alin.1 ). Pe aceste conisderente, în doctrina de specialitate anterioară
adoptării Legii nr.32/1990, caracterul secret al urmăririi penale era condiserată o trăsătură specifică.
Modificările legislative care au intervenit după decembire 1989, cu privire specială asupra
configuraţiei drepturilor apărătorului, au dus însă la transformarea acestei opinii. Astfel, prin
modificarea art.172 şi, de asemenea, a art.173-în care se arată că, în cursul urmăririi penale,
apărătorul învinuitului sau inculpatului, al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile
civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărie penală- a apărut nou subiect
cu aptitudinea de a cunoaşte actele probatorii. Pe cale de consecinţă, la acest moment doctrina
actuală a impus lipsa de pubilictate a urmăririi penale ca o trăsătură definitorie a acesteia.
Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale-Condiţia esenţială a fazei judecăţii,
contradictorialitatea presupune în esenţă, ca toate iniţiativele procesuale să fie puse în discuţia
părţilor, fiecare dintre acestea exprimându-şi punctul de vedere, motivat, asupra chestiunii în cauză.
Având în vedere însă lipsa de publicitate a urmăririi penal, şi pe cale de consecinţă, accesul limitat
al părţilor la materialul de urmărire penală, în această fază a procesului penal regula genreală care
se despinde şi în baza dispoziţiilor art.71 alin.(2) şi art.77 din care rezultă că organul de urmărire
penală administrează probele fără a le supune discuţiei părţilor existente în cauză, este
necontradictorialitate. Absenţa contradictorialităţii conferă umrăririi penale operativitate şi mobilitate,
trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de urmărire penală, în tactica pe care o adoptă în
rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de urmărie penală în momentul cel mai potrivit, la data
şi la locul corespunzătoare cerinţelor concrete ale ale dosarului penal. Nu contestăm existenaţa
unor momente în care se pot identifica elemente de contradictorilaitat, cum ar fi prezentarea
materialului de umrărie penală, dar caracterul de excepţie al acestora nu face decât să confirme
regula mai sus arătată. Carcterul preponderent al formei scrise -Soluţionarea definitivă a cauzei
penale este atributul exclusiv al instanţei de judecată, soluţiile date de procuror nefiind definitive şi,
de asemenea, nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Pentru realizare acestui atribut, precum
şi din necesitatea ca instanţa de judecată să poată controla în virtutea principiului legalităţii înscris
în dipoziţiile art.2, modul în care au lucrat organele de urmărire penală, a fost consacrată forma
preponderent scrisă a actelor de urmărire penală. Această trăsătură este conferită urmăririi penal,
239

240. pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în dosar sub
formă scrisă, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în scris,
formulând cereri în formă scrisă.
111) Valoarea probatorie a raportului de expertiză.
Dupa efectuarea expertizei, expertul intocmeste un raport scris. Cand sunt mai multi experti se
intocmeste un singur raport de expertiza. Daca sunt deosebiri de pareri, opiniile separate sunt
consemnate in cuprinsul raportului sau intr-o anexa. Raportul de expertiza se depune la organul de
urmarire penala sau la instanta de judecata care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de
expertiza cuprinde: a) partea introductiva, in care se arata organul de urmarire penala sau instanta
de judecata care a dispus efectuarea expertizei, data cand s-a dispus efectuarea acesteia, numele
si prenumele expertului, data si locul unde a fost efectuata, data intocmirii raportului de expertiza,
obiectul acesteia si intrebarile la care expertul urma sa raspunda, materialul pe baza caruia
expertiza a fost efectuata si daca partile care au participat la aceasta au dat explicatii in cursul
expertizei; b) descrierea in amanunt a operatiilor de efectuare a expertizei, obiectiile sau explicatiile
partilor, precum si analiza acestor obiectii ori explicatii in lumina celor constatate de expert; c)
concluziile, care cuprind raspunsurile la intrebarile puse si parerea expertului asupra obiectului
expertizei.
240