McLuhan in era New Media

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative
Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice

Modelul tetradic în analiza relaţiilor dintre media
şi noile tehnologii de comunicare.
McLuhan în era New Media

Iulian Băsescu

Bucureşti
2011

Cuprins

Lista tabelelor / 3
Lista figurilor / 3
Lista anexelor / 3
Introducere / 4
1. Consideraţii teoretice / 5
1.2. Despre Marshall McLuhan / 5
1.3. Modelul Tetradic / 6
1.4. Internetul, mediul tuturor media / 8
1.5. Efectele Paradigmei Tehnologice / 10
2. Implicaţii practice / 13
2.1. Matricea caracteristicilor “New Media” / 13
2.2. Prezentarea aplicaţiei – Testarea Matricei / 16
2.3. Analiza calitativă / 20
2.4. Interpretarea rezultatelor / 36
3. Concluzii / 38
4. Bibliografie / 40

Lista tabelelor
Tabelul 1. Matricea Tetradelor “New Media” (p. 15)
Tabelul 2. Harta răspunsurilor în formă tabelară (p. 36)

Lista figurilor
Figura 1. Diagrama goală a tetradelor (p. 7)
Figura 2. Accelerarea inovaţiei în era electrică (p. 10)

Lista anexelor
Anexa nr. 1. Transcript interviuri (p. 42)
Anexa nr. 2. Traducerea interviului în limba engleză (p. 59)

‐ 3 ‐

Introducere

“Există o limită în făgăduinţele noilor tehnologii
şi anume că nu pot substitui valorile umanităţii”
Neil Portman (1931-2003)

Din ce în ce mai multe organizaţii de media şi nu numai, încep sau au dezvoltat deja o
multitudine de entităţi online, generând atât o inflaţie a conţinutului, cât şi o suprasolicitare a
spaţiului public din punctul de vedere al instrumentelor de influenţare a agendei, atrofiind, prin
promovarea excesivă a progreselor tehnologice, elementul uman din această ecuaţie. În faţa
acestei realităţi, omul contemporan resimte o alienare socială pentru care nu are încă antidot.
Deşi majoritatea celor implicaţi în fenomen susţin că există o evoluţie şi perspectivele sunt
optimiste, metodele socio-umane de măsurare efectivă a impactului au rămas în urma progreselor
tehnologice care au fost favorizate în detrimentul primelor deoarece aparatul teoretic a fost
ignorat nepermis de mult (E. Katz).
Până în prezent, încercările de cuantificare a schimbărilor sociale s-au bazat mai mult pe
cercetările de tip cantitativ, augmentate fiind de mirajul atotputernicelor noi tehnici de calcul,
defavorizând metodele de cercetare calitativă. Se măsoară accesul, consumul specific şi
capacitatea de persuasiune al entităţilor în detrimentul analizei fenomenului de dispariţie a
barierei dintre consumul şi producţia media (D. Gauntlett, 1995).
În ultimul timp sunt propuse din ce în ce mai insistent metodele de cercetare calitativă
sub forma unei combinaţii între cercetarea tradiţionala calitativă din sociologie şi teoriile de
răspuns a cititorului aparţinând criticii literare. Studiile etnografice, interviurile şi observaţia
participantului se însumează într-o nouă metodologie întrezărita încă din anii '80 de către David
Morley şi Michel de Certeau. Altfel spus, aceasta se bazează pe Teoria Subiectivismului,
apartenentă curentului post structuralist (Ang, 1985) şi pe conceptul de Naştere a Cititorului
(Barthes, 1968).
Modelul tetradelor media poate constitui o metodă de validare a entităţilor online ca
făcând parte din new media prin cercetare calitativă. În următoarele pagini voi propune şi susţine
construcţia unui set de proprietăţi pe care orice entitate online trebuie să le respecte pentru a
putea fi încadrata în media de tip nou. În sprijinul acestui demers voi folosi tehnica interviului.

‐ 4 ‐

1.
Consideraţii teoretice

1.1.
Despre Marshall McLuhan
(n. 1911 – d. 1980)

Una dintre cele mai frumoase şi controversate minţi
ale secolului XX, teoretician al celor mai puternice
instrumente de influenţare socială: media, Marshall McLuhan
a lăsat în urma sa teorii şi concepte, care nici până astăzi, la
aniversarea centenarului, n-au fost pe deplin descifrate în
sensul lor profund. Un om înaintea timpului său, McLuhan a
anticipat efecte sociale ale unor mecanisme şi modele de
comunicare ce nu fuseseră descoperite încă şi a definit
simultaneitatea în procesul cognitiv.
Născut pe 11 iulie 1911, în Edmonton, capitala provinciei Alberta din Canada, a fost pe
rând educator, filozof şi om de ştiinţa, profesor de literatură engleză, critic literar şi teoretician
media, moştenirea lăsata la dispariţia sa în ultima zi a anului 1980 incluzând şi sintagmele
celebre, precum “media este mesajul” şi “satul global”, recunoaşterea fiindu-i adusă în ani de la
moartea sa, fiind denumit “sfântul patron” al celebrei reviste Wired.
Din lucrările sale merită amintite Mireasa mecanică: folclorul omului industrial (1951),
Galaxia Gutenberg: apariţia omului tipografic (1962), Înţelegând media: extensii ale fiinţei
umane (1964), Mediul este masajul: un inventar al efectelor (1967), Război şi pace în satul
global (1968) şi De la clişeu la arhetip (1970), în aceasta din urmă intersectându-se cultural şi cu
România prin Cântăreaţa cheală (1950) a lui E. Ionesco, definind clişeul spunând că “Ionesco
pune în gura personajelor sale clişee engleze, care rostite într-o franceză literară, evidenţiază
strălucit absurditatea anglofonă.” (1970).
Contestat pe parcursul vieţii, cât şi după dispariţie, Herbert Marshall McLuhan îşi ia o
ultimă revanşă în faţa adversarilor prin intermediul fiului său Eric McLuhan, care în 1988 publică
lucrarea Legile Media, o încununare a viziunilor din întreaga sa existenţă, dezvăluind
instrumentul incontestabil al Tetradelor Media.
Chiar dacă opozanţii săi au încercat să închidă institutul de cercetare ce-i purta numele,
‐ 5 ‐

după moartea sa, discipolii i-au împiedicat, demonstrând, nu numai măreţia savantului prin
continuarea muncii sale, cât şi valoarea Şcolii de la Toronto ca punct de referinţă în domeniu
pentru că “promovează o perspectivă distinctă asupra comunicării, ceea ce este cunoscut
îndeobşte sub numele de “determinism tehnologic”.” (Dobrescu, 2007).
Importanţa Şcolii de la Toronto, începută cu Harold Innis, mentor a lui McLuhan şi
iniţiatorul aplicării dimensiunilor temporale şi spaţiale în diverse media, certificată prin valoarea
ideilor emise de însuşi Marshall McLuhan, a continuat prin realizările diverşilor critici literari,
gânditori şi teoreticieni media, discipoli ai acestuia, cum ar fi: Neil Postman, Camille Paglia,
Timoty Leary, Terence Mckenna, William Irwin Thompson, Jaron Lanier, Douglas Ruskoff,
Derrick de Kerckhove şi Paul Levinson, ultimii doi aducându-şi contribuţii substanţiale la
interpretarea şi sincronizarea conceptelor marelui vizionar conform realităţilor actuale.

1.2.
Modelul tetradic

Teza lui McLuhan pare înşelător de simplă şi totuşi extrem de puternică: Toate creaţiile
mentale umane dezvăluie patru tipuri de efecte care împreună subsumează totalitatea
consecinţelor cu care intrăm în contact şi ne influenţează.
Aceste patru efecte sunt:
(1) Recuperarea – tot ceea ce e nou conţine elemente deja existente în inventarul
cultural.
(3) Îmbunătăţirea – noile raţionamente furnizează performanţe superioare celor vechi.
(2) Învechirea – noile raţionamente desfiinţează raţionamentele vechi.
(4) Inversarea – avem tendinţa de a suprasolicita noutatea până când îi epuizăm
beneficiile şi îi descoperim defectele.
În Legile Media (1988), publicată postum, McLuhan rezumă ideile sale despre media
printr-o concisă tetradă a efectelor media. Tetrada este un mijloc de examinare a efectelor
oricărei tehnologii (mediu) asupra societăţii prin împărţirea efectelor în patru categorii afişate
simultan.
El a conceput tetrada ca un instrument pedagogic, formulând legile sale ca întrebări ce
trebuie puse asupra oricărui mediu: Ce îmbunătăţeşte mediul? Ce învecheşte mediul? Ce
recuperează mediul din ceea ce a fost învechit înainte? În ce se transformă (inversează) mediul

‐ 6 ‐

când este suprasolicitat? Legile tetradei există simultan, nu succesiv sau cronologic şi permit
celui care le foloseşte să exploreze “gramatica şi sintaxa” pentru “limbajul” unui mediu. El se
îndepărtează de mentorul său H. Innis, sugerând că un mediu se “supraîncălzeşte” sau se
inversează (transformă) într-o formă opusă când este împins către extreme.
Vizual, o tetradă poate fi descrisă ca patru diamante grupate în formă de X cu numele
mediului în centrul intersecţiei. Diamantele de la stânga tetradei sunt proprietăţile de
îmbunătăţire şi recuperare ale mediului, amândouă proprietăţi ale figurii (formei). Cele două
diamante din dreapta tetradei fiind proprietăţile de învechire şi recuperare ale mediului, ambele
fiind proprietăţi ale terenului (contextului).

Fig. 1 Diagrama goală a tetradelor

Exemplificând prin mediul radioului:
• Îmbunătăţire (figură): Radioul amplifică ştirile şi muzica prin sunet.
• Învechire (teren): Radioul reduce importanţa presei scrise şi a vizualului.
• Recuperare (figură): Radioul readuce cuvântul vorbit în prim plan.
• Inversare / Transformare (teren): Radioul acustic se transformă în televiziune.
Marshall McLuhan a adaptat ideea figurii şi a contextului din psihologia Gestalt, care
susţine sensul sintagmei “mediul este mesajul”. El a folosit acest concept pentru a explica cum o
formă de tehnologie a comunicării, mediu sau figură, operează obligatoriu prin intermediul
propriului context sau teren.
McLuhan credea că pentru a înţelege pe deplin efectele unei noi tehnologii este
obligatorie examinarea combinată a figurii (mediului) şi a terenului (contextului), din moment ce
niciuna nu este inteligibilă fără cealaltă. El susţinea că trebuie să cercetăm media în contextul ei
‐ 7 ‐

istoric, particular în relaţie cu tehnologiile ce o preced. Ecosistemul actual, fiind el însuşi compus
din efectele tehnologiilor precedente, potenţează apariţia de noi tehnologii, care au efectul de a
influenţa pe viitor societatea şi indivizii ei.
Mai mult decât atât, noile tehnologii conţin ele însele supoziţii proprii în legătura cu
timpul şi spaţiul. Mesajul cu care mediul cade de acord nu poate fi înţeles decât dacă mediul şi
ecosistemul utilizării mediului, care, simultan, îl creează în mod efectiv, sunt analizate împreuna.
El credea că examinarea relaţiei figură-teren poate oferi o perspectivă critică asupra culturii şi
societăţii.

1.3.
Internetul ca mediu al tuturor media

Având în vedere că majoritatea noilor tehnologii au într-o măsură mai mare sau mai
mică legătură cu transmiterea datelor în format electronic (1 şi 0), putem spune că internetul a
devenit mediul tuturor media şi că denumirea generică de internet că noul mediu permite
exprimarea în legătură cu efectele acestor media. Dacă acceptăm că mediul este mesajul “atunci
noua realitate configurează un alt rol pentru media” (Dobrescu, Revista română de comunicare şi
relaţii publice, nr. 9/2007)
O enumerare şi o succintă explicitare a tehnologiilor apartenente noului mediu poate
ajuta evidenţierea posibilelor efecte produse de acesta:
a. Melanj (Aplicaţii Web hibride)
Combinarea mai multor tehnologii şi tipuri de conţinut într-un singur spaţiu din mediul
virtual permite verificarea impactului comunicării în funcţie de mediu.
b. Arta specifică Internetului
Acea formă de artă generată cu ajutorul computerului (arta digitală) care datorită
mijloacelor cu care e produsă poate simula toate formele de artă precedente dând naştere unor noi
forme de exprimare emanate din sinteza acestora. Deseori se constituie într-un bazin de selecţie
pentru orice producţie multimedia.
c. Jocuri Video şi Lumi Virtuale (din perspectiva impactului lor asupra marketingului şi
a relaţiilor publice)
Forma de distracţie modernă care de multe ori simulează virtual jocurile sau sporturile
clasice, dar care propune şi forme fantastico-fictive. Lumile virtuale încearcă să recreeze spaţiul

‐ 8 ‐

cotidian cât mai fidel, uneori alunecând voit sau involuntar către realităţi augmentate. Având o
expunere puternică şi continuă la mesaje, ambele se pretează pentru campanii de fidelizare.
d. CD-uri Multimedia
Compilaţii de conţinut media produse special pentru stocări detaşabile, care au ca prim
scop accesul în zone capabile multimedia, dar cu o conectivitate redusă sau inexistentă.
e. Software (generic)
Totalitatea funcţiilor şi algoritmilor care “pun în mişcare” lumea digitală, pot constitui în
sine o formă de comunicare, artă sau mediu în sine. [ex. Softuri p2p care au generat o întreaga
cultură a pirateriei online]
f. Situri Web, inclusiv cele tip broşură
Forme devenite deja clasice ale diseminării informaţiei pe internet, sunt în continuare
utile, însă din punct de vedere al comunicării digitale, s-au uzat moral.
g. Bloguri şi Wiki (spaţii de editare colaborativă)
Paginile web cu specific egocentric poartă denumirea de bloguri. Comunicarea prin ele
poartă denumirea de “egocasting” şi sunt utile doar dacă producătorul conţinutului e activ şi
prolific. Spaţiile wiki sunt unele dintre cele mai permisive construcţii din internet, transformând
userul în prodconsumer. Sistemele de reputaţie fiind monedă forte pentru utilizatori.
h. Poştă Electronică şi ataşamentele ei
Forma defazată a mesageriei clasice, care opţional poate purta şi rolul de transportator a
conţinutului digital (ataşamente). Deşi digital, e considerat un mecanism perimat şi tinde să
ocupe cu timpul locul poştei clasice actuale.
i. Chioşcuri electronice
Puncte fizice de legătura a spaţiilor online şi offline, construite special pentru a facilita
accesul rapid la informaţia dintr-o reţea sau internet oricărei persoane din apropiere care doreşte
informaţii.
j. Televiziune Interactivă
Servicii digitale asociate semnalului TV şi operabile prin butoanele aparatelor TV.
k. Dispozitive Mobile
Orice dispozitiv temporar autonom care are capacitatea de a se conecta şi de a prelucra
seturi de date primare sau complexe.
l. Podcasting
Posibilitatea de a defaza şi disemina global conţinut audio/video cu eforturi şi costuri
minime.

‐ 9 ‐

1.4.
Efectele paradigmei tehnologice

Parcurgem o perioadă de plină transformare socială din cauza evoluţiilor tehnologice
(Beciu, 2003). Noile progrese tehnologice schimbă comportamentul uman, iar acesta dă naştere
la noi forme de comunicare.
Toate acestea se întâmplă accelerat, posibilitatea unui şoc social nefiind exclus. Dacă ne-
au trebuit 1900 de generaţii pentru a dezvolta limbajul, 300 scrisul şi 35 tiparul, au trecut doar 95
de ani de când avem telegraful, 83 pentru telefon, 68 pentru radio, 53 pentru televiziune, 38
pentru fax, 23 pentru PC şi doar 8 pentru Conectivitatea Continuă (de Kerckhove, 2008).

Fig. 2 Accelerarea inovaţiei în era electrică, (de Kerckhove, 2008).

Cumulul de schimbări ne-ar putea conduce către nevoia unui “nou mod de a gândi”
(Rheingold, 2002) pentru că deşi tehnologia a evoluat exponenţial în ultimul timp, “există o
limită în făgăduinţele noilor tehnologii şi anume că nu pot substitui valorile umanităţii”
(Postman, 1996)
‐ 10 ‐

Noii termeni ne pictează lumea cu totul altfel: “comunitate virtuală” şi “găşti
inteligente” (Rheingold, 2002), “media mobilă” (Levinson, 2004), “teleprezenţă” (Chambers,
2006), formulări ce dezavuează limita dintre realitate şi literatura ştiinţifico-fantastică.
Din moment ce “E. Katz – vădit înclinat să-l reabiliteze pe McLuhan în ipostaza de
iniţiator al unei noi ere în gândirea comunicării de masă – declară că nu este absurd în a postula
că, codul alfabetic şi liniar introdus de tipar poate produce efecte ca: dezvoltă partea stânga a
creierului care este orientată spre a raţiona în termeni de cauză şi efect; împiedica partea dreaptă
să caute satisfacţii imediate; atributele esenţiale ale unui media dominant pot influenţa
organizarea socială” (Drăgan, 1996, 249), putem considera că viitorul s-a întâmplat şi că epoca
electrică interpretată de McLuhan ne-a schimbat deja fundamental cultura şi societatea.
În timp ce fosta eră a mecanizării a popularizat ideea de împărţire a fiecărui proces într-o
fracţiune, aceasta a fost înlocuită de introducerea vitezei instantanee a electricităţii care a adus
simultaneitatea.
Acest fapt a produs schimbarea culturală de la abordarea centrată către “observarea
fragmentelor specializate” (adoptând perspectiva singulară), la aceea a “observării senzorial
instantanee a întregului”, atenţia pe “câmpul total”, un “simţ al întregii forme”. A devenit evident
şi prevalent simţul “formă şi funcţie ca unitate”, o “idee integrată a structurii şi configurării”.
Tot din perspectiva paradigmei tehnologice, putem spune că “societăţile noastre sunt din
ce în ce mai mult structurate în jurul opoziţiei bipolare dintre Reţea şi Persoană” (Castells,
1996).
• Reţeaua însemnând noua formă de organizare prin legături ce înlocuiesc
ierarhiile verticale integrate ca forma dominantă de aşezare societală.
• Persoana, pe de altă parte, raportându-se la practici multiple prin care oamenii
încearcă să-şi reafirme identitatea şi sensul în peisajul rapid variabil.
Perspectiva holistică asupra fenomenelor a permis vizualizarea unor noi posibile modele
de comunicare şi a câtorva întrebări ce le-ar putea fundamenta vis-a-vis de schimbările survenite.
S-ar putea dezvolta de aici şi un întreg scenariu “new media” (Orihuela, 2003), care să cuprindă
inclusiv un set de paradigme ale noului mediu:

1. De la audienţă la utilizare (utilizator).
Utilizatorii nu sunt pasivi ca în modelul consumului de media unidirecţional, ci caută, produc
şi controlează conţinutul.

‐ 11 ‐

2. De la media la conţinut.
Schimbarea atenţiei de la mijloacele de producţie către autoritate pe un anumit conţinut.

3. De la monomedia la multimedia.
Capacitatea de a îngloba în aceiaşi (digital) media toate tipurile (text, audio, video) de
conţinut generează o tendinţa de estompare a diferenţelor dintre ele.

4. De la periodicitate la timp real.
Livrarea conţinutului trebuie să fie instantanee pentru supravieţuirea canalului, câştigând în
dinamism şi colocvialitate, însă pierzând la capitolul reflecţie. Înlocuirea editării cu generarea
de nou conţinut stil erată.

5. De la raritate la abundenţă.
Spaţiul media este înlocuit de timpul utilizatorului ca resursă limitată şi evitarea haosului
devine prioritar în faţa autenticităţii conţinutului.

6. De la medierea prin editori la non-mediere.
Reconsiderarea stabilirii agendei şi a filtratorilor ca paradigme din perspectiva naturii
descentralizate a internetului şi apariţia noilor factori nonmedia care influenţează.

7. De la distribuţie la acces (unu la mulţi către mulţi la mulţi).
Paradigma comunicării de la unu la mulţi este înlocuita de accesul mulţi la unu şi
comunicarea mulţi la mulţi datorită arhitecturii client server a internetului care a transferat
decizionalul către utilizatori.
Paradigma accesului este complementară celei a centrării pe utilizator şi amândouă explică
natura profund interactivă a noului mediu.

8. De la uni-sens (consum pasiv) la interactivitate (prodconsumeri).
În noul mediu, utilizatorului i se da posibilitatea de a alege atât opţiunile date de conţinut cât
şi timpul de accesare al acestuia. Interactivitatea mai înseamnă şi modificarea acelui conţinut,
producerea altuia nou specific unui sistem şi libertatea diseminării prin comunicarea directă
cu alţi utilizatori. Ex: Blogosfera înseamnă comunitate şi conversare.

‐ 12 ‐

9. De la linearitate la hipertext.
De la media temporal liniară ne îndreptam către spaţiul conţinutului non liniar, hipertextul
devenind gramatica lumii digitale, crearea şi folosirea legăturilor din internet propunând o
nouă alfabetizare.

10. De la date la cunoaştere.
Noul ecosistem tinde către un spaţiu integral semantic, comunitatea globală virtuală
transformându-se într-o meritocraţie intelectuală.

Aceste enunţuri nu se referă doar la reglementarea conţinutului, cât şi la modul de
funcţionare al noului mediu. Utilizatorul devine axul central al procesului de comunicare,
conţinutul generează identitatea media, multimedia devine noul limbaj, prezentul ajunge unicul
spaţiu temporal, hipertextul este noua gramatică şi cunoaşterea ia locul informaţiei.

2.
Implicaţii practice

2.1.
Matricea caracteristicilor “New Media”

Aşa cum în legătură cu telefonul mobil, studierea efectelor lui ca mediu relevă o
îmbunătăţire a comunicării verbale, recuperarea ţipatului de copil, transformarea în lesă socială şi
desfiinţarea cabinei telefonice (Constantineau & E. McLuhan, 2006), tot aşa pentru noul mediu
numit internet pot fi identificate efectele sale de mediu.
Vom lua pe rând fiecare efect şi vom încerca să-l identificăm în funcţie de noile modele
de comunicare şi funcţionare propuse de Orihuela:

• Ce îmbunătăţeşte internetul faţă de mediile preexistente?
• Ce recuperează internetul din media veche?
• Ce perimează internetul din ceea ce l-a precedat?
• În ce se poate transforma (inversa) când este suprasolicitat?

‐ 13 ‐

(Pentru o mai bună orientare în firul logic, vom nota enunţurile lui Orihuela de la p1 la p10)

Prin trecerea de la audienţă la utilizare (p1), internetul catalizează implicarea socială.
El amplifică importanţa sensului prin schimbarea atenţiei de la mijloacele de producţie
către autoritate pe un anumit conţinut (p2).
Recuperează importanţa mediilor vechi, pentru că “orice mediu nou îl ia pe cel vechi
drept conţinut” (McLuhan, 1988), prin disiparea diferenţelor şi poziţionărilor dintre ele prezente
în era pre digitală (p3) prin egalizarea expunerii la efectele specifice, cum ar fi cel de hipnoză al
televiziunii (de Kerckhove, 2002).
Paralelizează opinionarea prin concatenare - “caracter de simultaneitate” (McLuhan) –
datorită trecerii de la periodicitate la timp real (p4).
Spaţiul media este înlocuit de timpul utilizatorului (p5) ca resursă limitată şi evitarea
haosului devine prioritar în faţa autenticităţii conţinutului, accentul cazând pe orientarea şi
asocierea semiotică în oceanul informaţional. Întăreşte încrederea dintre indivizi prin social
bookmarking / tagging.
Detronează controlul micro-sociogrupurilor din media clasică “modelul piramidal”, în
favoarea sociogrupurilor de dimensiuni mai mari determinate temporal, reconsiderând stabilirea
agendei şi a filtratorilor ca paradigme din perspectiva naturii descentralizate a internetului şi
apariţia noilor factori nonmedia care influenţează (p6).
Apariţia nodurilor informaţionale infinite şi dispariţia marginalizării comunicaţionale
(Levinson, 1999) prin trecerea de la distribuţie la acces (p7), dar şi pericolul mediului unic, ale
cărui legături cu utilizatorul pot fi întrerupte, cel din urmă putând experimenta o senzaţie de
“închisoare virtuală”, socializarea fiindu-i interzisă.
Transformarea comportamentului voyeur-ist într-unul activ (Levinson, 1999) prin
trecerea de la uni-sens la interactivitate (p8).
Uniformizarea limbajelor prin trecerea de la media temporal liniară către spaţiul
conţinutului non liniar, hipertextul devenind gramatica lumii digitale, crearea şi folosirea
legăturilor din internet propunând o nouă alfabetizare (p9).
Educaţia continuă catalizată de faptul că noul ecosistem tinde către un spaţiu integral
semantic, comunitatea globală virtuală transformându-se într-o meritocraţie intelectuală (p10).

‐ 14 ‐

Din aceste îmbinări putem concluziona că noul mediu îmbunătăţeşte implicarea socială,
amplifică importanţa sensului, paralelizează opinionarea prin concatenare, mută accentul pe
orientarea şi asocierea semiotică, face trecerea de la voyeur-ism la rol activ, uniformizează
limbajele şi generează educaţia continuă.
În acelaşi timp, noul mediu, recuperează importanţa mediilor vechi prin egalizarea
expunerii la efectele specifice.
Ceea ce învecheşte din mediile precedente aduce schimbări fundamentale jurnalismului
prin detronarea modelului piramidal de construcţie a ştirilor şi a întregului spaţiu social prin
dispariţia marginalizării comunicaţionale.
Pericolul la care este predispus acest mediu când este împins către extreme, este
inversarea (transformarea) lui într-un mediu unic, ale cărui legături cu utilizatorul pot fi
întrerupte, cel din urmă putând experimenta o senzaţie de “închisoare virtuală”, socializarea
fiindu-i interzisă.

7 1 2 1
imbunatateste recupereaza invecheste inverseaza

p1
De la audienta 1
la utilizare
De la media la
p2 1
continut

De la monome-
p3 1
dia la multime-
dia

p4 De la periodici- 1
tate la timp real

p5 De la raritate la 1
abundenta

De la medierea
p6 1
prin editori la
non-mediere

p7 De la distributie 1 1
la acces

p8 De la unisens la 1
interactivitate

p9 De la linearitate 1
la hipertext

p10 De la date la 1
cunoastere

Tabel nr. 1, Matricea Tetradelor “New Media”

‐ 15 ‐

Aşa cum s-a putut observa din tabelul precedent, majoritatea modelelor de comunicare şi
de funcţionare, aduc îmbunătăţiri faţă de mediile preexistente şi propun schimbări sociale majore.
Aplicarea matricei tetradelor pe relaţia dintre vechile şi noile media poate fi făcuta şi intersectând
cele patru întrebări cu scenariul probabil al diferenţelor dintre mediile care i se pot subsuma şi
internet. Această metodă fiind totuşi mai laborioasă, necesitând combinaţii de zece luate câte
patru. Util ar mai fi şi un set de analize între tetradele new media şi subtehnologiile noului mediu.

2.2.
Prezentarea aplicaţiei – Testarea matricei

Enunţurile matricei tetradelor “new media” necesită măcar o oarecare metodă de control
a validităţii constructului logic şi această întreprindere ar putea fi realizată tocmai prin supunerea
acestuia ochiului critic academic şi a celui practicant, atât din zona vechii media cât şi a celei noi.
Mai aproape de tematica în discuţie, ar fi ca practicienii să aibă o expertiză combinată, atât în
zona media clasică, cât şi în cea nouă.
Revenind la zona academică, sita critică poate fi compilată, atât din experţii pe nişă, cât
şi din alţi cercetători interesaţi de subiectul în cauză, dar oarecum nu la fel de concentraţi pe
metoda propusă.
Tehnica propusă pentru verificare urmează a fi cea a unui interviu aplicat în profunzime,
cu întrebări semi-structurate. Mi-am propus ca pentru fiecare din cele zece enunţuri ale lui
Orihuela la care am aplicat mecanismul tetradelor, să asociez câte o întrebare, care să nu
influenţeze răspunsul intervievaţilor. Demersul logic ar fi ca, din moment ce răspunsurile la
întrebările asociate enunţurilor, vor urma o direcţie sau alta, construcţia finală să capete caracter
de validitate sau falsitate. Respondenţii urmează să răspundă la zece întrebări, cu da sau nu,
urmând să-şi justifice alegerea făcută.
Algoritmul algebric de calcul al procentelor care vin în sprijinul instrumentului propus,
sau împotriva lui, este unul minimal. Voi extrage caracterul de adevărat sau fals, precum şi cel de
neutralitate rezultat din răspunsuri. Având în vedere că se vrea o cercetare de ordin calitativ mai
degrabă decât una cantitativă, falsitatea sau veridicitatea strict matematica are mai degrabă rolul
de orientare în procesarea răspunsurilor. În cazul neutralităţii răspunsurilor, voi recurge la
compararea per fiecare enunţ a acestora. Comunicarea cu subiecţii interviului este una mediată
prin e-mail, mesagerie instant şi reţele sociale. După constituirea listei cu respondenţi, conform

‐ 16 ‐

criteriilor expuse mai sus, am trecut la procesul efectiv de intervievare, verificând disponibilitatea
şi cerând acordul participanţilor.
Având acordul participanţilor, am transmis prin tehnologiile de comunicare menţionate
mai sus, întrebările şi metoda de răspuns în forma: (Vă rog să răspundeţi cu da sau nu şi să
explicaţi, mai jos, alegerea făcută?)
Voi enumera în continuare, întrebările şi enunţurile cărora acestea au fost asociate:

Întrebare 1: În internet e mai importantă credibilitatea informaţiei decât aspectul sub
care e redată/produsă, sau originea ei?
Enunţ 2: El amplifică importanţa sensului prin schimbarea atenţiei de la mijloacele de
producţie către autoritate pe un anumit conţinut (p2).

Întrebare 2: Este utilizatorul preponderent de internet mai activ în societate decât cel de
televiziune?
Enunţ 1: Prin trecerea de la audienţă la utilizare (p1), internetul catalizează implicarea
socială.

Întrebare 3: Putem spune că internetul are într-o oarecare măsură efect hipnotic, precum
cel al televiziunii?
Enunţ 3: Recuperează importanţa mediilor vechi, pentru că “orice mediu nou îl ia pe cel
vechi drept conţinut” (McLuhan, 1988), prin disiparea diferenţelor şi poziţionărilor dintre ele
prezente în era pre digitală (p3) prin egalizarea expunerii la efectele specifice, cum ar fi cel de
hipnoză al televiziunii (de Kerckhove, 2002).

Întrebare 4: Putem spune că în internet imaginea este mai degrabă o sumă de opinii?
Enunţ 4: Paralelizează opinionarea prin concatenare - “caracter de simultaneitate”
(McLuhan) – datorită trecerii de la periodicitate la timp real (p4).

Întrebare 5: Creează internetul legături sociale mai puternice?
Enunţ 5: Spaţiul media este înlocuit de timpul utilizatorului (p5) ca resursă limitată şi
evitarea haosului devine prioritar în faţa autenticităţii conţinutului, accentul cazând pe orientarea
şi asocierea semiotică în oceanul informaţional. Întăreşte încrederea dintre indivizi prin social
bookmarking / tagging.

‐ 17 ‐

Întrebare 6: Un grup mare de persoane din internet se poate constitui drept
contrapondere unui organism de presă?
Enunţ 6: Detronează controlul micro-sociogrupurilor din media clasică “modelul
piramidal”, în favoarea sociogrupurilor de dimensiuni mai mari determinate temporal,
reconsiderând stabilirea agendei şi a filtratorilor ca paradigme din perspectiva naturii
descentralizate a internetului şi apariţia noilor factori nonmedia care influenţează (p6).

Întrebare 7: Lipsa accesului la internet poate da senzaţia de izolare socială?
Enunţ 7: Apariţia nodurilor informaţionale infinite şi dispariţia marginalizării
comunicaţionale (Levinson, 1999) prin trecerea de la distribuţie la acces (p7), dar şi pericolul
mediului unic, ale cărui legături cu utilizatorul pot fi întrerupte, cel din urmă putând experimenta
o senzaţie de “închisoare virtuală”, socializarea fiindu-i interzisă.

Întrebare 8: Este uşor pentru un utilizator de internet să se sustragă unei discuţii care
interesează întreaga societate?
Enunţ 8: Transformarea comportamentului voyeur-ist într-unul activ (Levinson, 1999)
prin trecerea de la uni-sens la interactivitate (p8).

Întrebare 9: Este internetul o şansă în viaţă prin realfabetizare?
Enunţ 9: Uniformizarea limbajelor prin trecerea de la media temporal liniară către
spaţiul conţinutului non liniar, hipertextul devenind gramatica lumii digitale, crearea şi folosirea

Întrebare 10: Creează internetul o nouă ordine socială prin forţarea la învăţare continuă?
Enunţ 10: Educaţia continuă catalizată de faptul că noul ecosistem tinde către un spaţiu
integral semantic, comunitatea globală virtuală transformându-se într-o meritocraţie intelectuală
(p10).
Deoarece respondenţii sunt de diferite naţionalităţi, a fost necesară şi traducerea
întrebărilor din limba română în limba engleză (prezentate în anexe) precum şi a răspunsurilor
din limba engleză în limba română (transcript prezent în anexe).
Pe întreg parcursul procedurii de intervievare, comunicarea cu respondenţii de altă
naţionalitate decât cea romană, s-a efectuat în limba engleză. Participanţii la interviu, împărţiţi în

‐ 18 ‐

cele două categorii, academici şi practicieni, sunt după cum urmează:

I. Academici
Derrick de Kerckhove, Directorul Centrului McLuhan pentru Cultură şi Tehnologie din cadrul
Facultăţii de Studii Informaţionale a Universităţii din Toronto, Canada.
Este autorul multor titluri de specialitate, printre care: The Skin of Culture (Somerville Press,
1995), Connected Intelligence (Somerville, 1997), The Architecture of Intelligence (Birkhäuser,
2001).

Paul Levinson, Conducătorul Departamentului de Comunicare şi Studii Media a Universităţii
Fordham din New York, Statele Unite ale Americii.
Autor al titlurilor: Digital McLuhan: A Guide to the Information Millennium (Routledge, 1999),
Cellphone: The Story of the World's Most Mobile Medium and How It Has Transformed
Everything! (Palgrave Macmillan, 2004), New New Media (Penguin/Pearson, 2009).

Michele Sorice, Directorul Centrului pentru Media şi Studii ale Comunicării “Massimo Baldini”
din cadrul Universităţii Luiss din Roma, Italia.
Autor, printre altele, al studiului: Mobile Audiences: Methodological Problems and New
Perspectives în Audience Studies (Transforming Audiences, E.C.R.E.A., 2007)

Nico Carpentier, Vice Preşedinte E.C.R.E.A. (Asociaţia Europeană a Cercetării şi Educaţiei în
Comunicare), Codirector al Centrului de Cercetare CEMESO din cadrul Universităţii Libere
Brussels, Belgia.
Autor şi co-autor a mai multor titluri, printre care: Reclaiming the media: communication rights
and democratic media roles (ed.) (2007)

II. Practicieni
Iulian Comănescu, probabil cel mai celebru analist media din România.
Cu o carieră îndelungată şi diversă în media: ProTV (1996-1998), Unica (1999-2003), TVmania
(2003), Realitatea TV (2004), Evenimentul zilei (2005-2006), etc.
Autor al titlului: Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
În online, oferă consultanţă specifică şi întreţine blog-ul de analiză media www.comanescu.ro.

‐ 19 ‐

Sanda Nicola, jurnalist şi trainer de televiziune.
O vastă experienţa în televiziuni din România cum ar fi Antena 1, Realitatea TV, Kanal D, etc.
Colaborări cu televiziuni internaţionale prestigioase, printre care: Al Jazeera, France 24 şi
Channel 4.
În online se manifestă prin întreţinerea blog-ului www.sandanicola.ro şi a deţinut neoficial titlul
de “Cel mai prietenos român de pe Facebook” (2010).

Tiberiu Lovin, 17 ani de presă scrisă, unul dintre cei mai importanţi ziarişti de investigaţii din
România. În cariera sa a trecut pe la Deşteptarea, Evenimentul zilei, Jurnalul Naţional, Cotidianul
şi România Liberă, etc.
În online a înfiinţat situl www.reportervirtual.ro, o sursă constantă de exclusivităţi.

2.3.
Analiza calitativă

În încercarea de a înţelege cum se construieşte matricea „new media” în opinia unora
dintre cei mai reprezentativi specialişti în comunicare online, mi-am propus să cartografiez cele
mai importante caracteristici menţionate în cadrul interviurilor realizate.

Prima întrebare, ce vizează caracterul credibilităţii în internet vis-a-vis de aspectul
producţiei sau originii, corespunde tehnic celui de-al doilea enunţ, care susţine amplificarea
importanţei sensului prin mutarea atenţiei de la mijloacele de producţia către autoritatea unui
mesaj.
Întrebarea nr. 1: În internet e mai importantă credibilitatea informaţiei decât aspectul sub
care e redată/produsă, sau originea ei?
Enunţul nr. 2: El amplifică importanţa sensului prin schimbarea atenţiei de la mijloacele
de producţie către autoritate pe un anumit conţinut (p2).

Întrebând, dacă în internet este mai importantă credibilitatea decât originea informaţiei,
respondenţii, au tratat oarecum proporţional caracterul de adevăr. În timp ce M. Sorice respinge
afirmaţia, susţinând că aceasta (credibilitatea) are un caracter relaţional, N. Carpentier lăsă loc de

‐ 20 ‐

interpretare, chestionând definirea importanţei; oarecum similar, I. Comănescu, consideră
comparaţia nefericită, admiţând totuşi faptul că „originea informaţiei contează pentru
credibilitatea sa.”. De cealaltă parte, la modul aprobativ, s-a situat, T. Lovin, care consideră
credibilitatea mai importantă decât aspectul, dând ca exemplu unele bloguri, care în ciuda
aspectului plăcut, prin lipsa conţinutului de calitate/credibil, eşuează la periferia atenţiei noastre.
Pe aceeaşi lungime de undă se află şi S. Nicola, care îşi manifestă chiar îngrijorarea în legătură
cu acest aspect al coexistenţei informaţiilor false cu cele adevărate, punctând explicit zona celor
despre sănătate şi nutriţie, care pot merge până la a afecta iremediabil sănătatea cuiva, posibil să
curme vieţi, dacă sunt urmate fără discernământ.
Din zona academică, susţinătorii credibilităţii înaintea provenienţei sau formei, sunt P.
Levinson, care merge până la a dezavua total o informaţie, dacă aceasta nu e credibilă şi că doar
identificarea sursei erorii ar putea face utilă cunoaşterea detaliilor de origine sau producţie şi D.
de Kerckhove, care ne introduce într-o problematică şi mai extinsă în legătura cu acest subiect.
Acesta din urmă promovează chiar şi un concept de „hypertinence” - hiper pertinenţă / pertinenţă
rapidă – „Pertinenţă maximă [...] este de dorit la cea mai mare viteză.”; informaţia fiind căutată
doar pentru a fi folosită, credibilitatea acesteia fiind esenţială pentru toate problemele urgente.
Chiar şi când „căderea în eroare este la fel de necontrolabilă ca în oricare al mediu”, „în internet
sunt suficient de multe voci diferite pentru a te face să te îndoieşti şi să testezi evidentul în
acelaşi timp.” Astfel putem înţelege de ce D. de Kerckhove susţine această formulare a întrebării,
spunând că: „Da, întotdeauna va fi prioritară.”.
Mai mult decât atât, M. Sorice ne prezintă şi rezultatele unui studiu efectuat în legătura
cu tinerii din Italia (iulie 2010), care „folosesc în primul rând internetul pentru informare
politică, deoarece “au încredere” în sursele de pe internet mai mult decât în cele ale televiziunilor
de ştiri.”. Să fie oare acestea unele dintre primele semnale cuantificate ştiinţific că, deşi
deocamdată doar pentru tânăra generaţie, informaţia din internet poartă cu ea un bagaj de
credibilitate mai ridicat decât cel din media clasică?
Avem de-a face, astfel cu aprobări care se întind de la pericole iminente pentru cazul
contrar, până la trecerea în cu totul alte registre de cercetare a semnificaţiei. Nu putem ignora,
însa, nici caracterul relaţional al credibilităţii, mai ales când vine vorba de subunităţi ale aceluiaşi
canal: internetul pe mobil e posibil să ne aducă mai repede informaţia, dar în acelaşi timp, având
în vedere că sunt încă prea puţine entităţi de acest tip pentru a le considera masă critică
informaţională, să nu transporte împreună cu informaţia şi maximul caracter de credibilitate al
acesteia. Putem concluziona oarecum că avem validitate a constructului atâta timp cât se

‐ 21 ‐

păstrează toate caracteristicile mediului.
Amplificarea importanţei sensului cu accentul pe credibilitate, poate fi indusă de
mutarea atenţiei dinspre mijloacele de producţie, către autoritatea veridicităţii mesajului.

A doua întrebare, privind nivelul de activitate în societate a navigatorului de internet în
comparaţie cu cel al telespectatorul, corespunde enunţului cu numărul doi, care conchide că
internetul catalizează implicarea socială prin trecerea de la audienţă la utilizare.

Întrebarea nr. 2: Este utilizatorul preponderent de internet mai activ în societate decât cel
de televiziune?
Enunţul nr. 1: Prin trecerea de la audienţă la utilizare (p1), internetul catalizează
implicarea socială.

Trecând de la un sec nu al lui N. Carpentier la nuanţările şi aprobările celorlalţi, această
întrebare pare mai degrabă subiect de controversă în funcţie de credinţele şi experienţele
fiecăruia la nivel personal. S. Nicola susţine că e mult mai facil să te implici „cu un singur click
pe butonul I like” şi cu implicaţii mult mai extinse, „face asta într-un spaţiu public.”, în internet
decât „a sta în fotoliu şi a comenta cu familia despre ceea ce vezi la tv.”. Pe lângă faptul că oferă
„unitate, comunitate mai mare [...]”, internetul lasă loc unui „dialog direct cu autorul”, în
comparaţie cu faptul că „la televiziune sau pe ziar comentariile sunt ignorate de autori.”,
conchide T. Lovin drept sursă a frustrării induse de media clasică în comparaţie cu forma nouă
din online.
Tot la baza unui da hotărât, stau şi afirmaţiile lui P. Levinson cum că internetul
„presupune inevitabil a scrie, a da click, sau orice alt tip de manevră.”, deci implicare, în
contrapartidă televiziunii care preponderent „presupune de abia a vizualiza”, inducând
pasivitatea. Nuanţările pe acest subiect vin din partea lui I. Comănescu care consideră naivă
comparaţia în lipsa menţiunii de „separare între cei care sunt doar telespectatori pe de o parte şi
cei care sunt în acelaşi timp, telespectatori şi utilizatori de internet.”, aprobând totuşi pe de altă
parte enunţul, susţinând că „internetul este „acţional”, televiziunea este pasivă.”.
O altă nuanţare, prin logică segregării sociale, face şi M. Sorice, care nu întrevede „o
relaţie de cauzalitate.” pentru acest efect, dar pe de altă parte îl vede logic pe baza simplului fapt
cum că cei care au acces la internet „dispun de resurse mai ridicate în termeni de bani, cultură şi

‐ 22 ‐

educaţie” şi pe cale de consecinţă „se presupune că ar avea o viaţă socială mai activă.”.
Printre puţinele nuanţări în legătura cu aceste enunţuri, găsim de această dată poziţia lui
D. de Kerckhove, care deşi admite că „internetul permite multe căi noi de implicare în activităţile
sociale”, în acelaşi timp, oarecum necesar „diminuează disponibilitatea utilizatorului pentru
comunicarea faţă în faţă”. El împinge, suplimentar, cauzalitatea nuanţării către diferenţierea la
nivel individual, susţinând că, „deşi “pe” internet, utilizatorul poate în acelaşi timp să
interacţioneze sau pur şi simplu să navigheze solitar.”.
Ne putem gândi că însăşi conceptul de implicare socială, de a fi activ în societate e
potenţat prin natura interactivă a internetului care ne permite, dacă subscriem în funcţie de
valorile personale, să „fim prezenţi” la o demonstraţie chiar dacă nici n-am ieşit din casă.
Paradoxal, implicarea socială creşte, în timp ce spaţiile publice/fizice destinate special
acestui lucru – agora – devin din ce în ce mai goale. Presiunea publică în aparenţă capătă
caractere obscure, care pentru un neiniţiat pot părea subversive sau minimale, când de fapt ele
sunt doar ca formă astfel, dar în esenţă fiind de fapt noul tip de participare publică la viaţa cetăţii.
Pe de altă parte, noi forme de protest fizic iau naştere, sub forme pe care societatea pre-
internet nu le-ar putea întreprinde sau măcar înţelege - flashmob – aglomerări urbane aparent
instantanee, cu durată fixă şi redusă, dizolvări organizate pe acelaşi principiu aparent al
instantaneităţii sincronizate. Totul a devenit posibil cu ajutorul comunicării şi organizării mulţi la
mulţi, facilitate de noile mijloace tehnologice şi schimbărilor mentale cauzate de acestea. Putem
vorbi şi de presiuni sociale latente care funcţionează pe baza conceptului bulgărelui de zăpada,
menite doar a coagula cât mai rapid masa critică necesară trecerii la acţiunea fizică.
În acelaşi timp nu trebuie să ignorăm faptul că totul se reduce la credinţele personale ale
indivizilor şi că doar în măsura în care ele se modifică aceste aglomerări pot lua naştere într-o
direcţie sau alta. Cum de la originea ei, omenirea s-a găsit mai mereu divizată tocmai pe baza
alegerilor personale, noutatea vine, poate, doar la nivelul creşterii frecvenţei de pierdere a acestui
echilibru.
Schimbarea de efect a noului mediu, dinspre audienţă către utilizare, se constituie drept
nou motor al interacţionării sociale – catalizând implicarea.

Unul dintre cele mai controversate enunţuri, respectiv întrebări ale acestui interviu, se
pare să fi fost cel potrivit căruia internetul păstrează efectul de hipnoză provocat de televiziune.
Surprinderea maximă vine exact din faptul că mulţi respondenţi n-au acceptat/recunoscut nici

‐ 23 ‐

măcar faptul că televiziunea are oarecum un efect hipnotic.

Întrebarea nr. 3: Putem spune că internetul are într-o oarecare măsură efect hipnotic,
precum cel al televiziunii?
Enunţul nr. 3: Recuperează importanţa mediilor vechi, pentru că “orice mediu nou îl ia
pe cel vechi drept conţinut” (McLuhan, 1988), prin disiparea diferenţelor şi poziţionărilor dintre
ele prezente în era pre digitală (p3) prin egalizarea expunerii la efectele specifice, cum ar fi cel de
hipnoză al televiziunii (de Kerckhove, 2002).

Surpriza maximă vine din partea lui P. Levinson care neagă ferm acest efect spunând că
„nici internetul şi nici televiziunea nu-s hipnotice”. El susţine că „putem oricând să nu le mai
folosim, dacă dorim asta.”. Această declaraţie e cu atât mai surprinzătoare cu cât el însuşi este un
mare susţinător al conceptului de Ecologie Media. Nici N. Carpentier nu sesizează un astfel de
efect „la nivel personal”, dar, măcar el precizează că ar putea fi vorba totuşi de o „diversitate în
utilizare.”. Din partea practicienilor cu opinie similară celor doi de mai sus, îl remarcăm pe I.
Comănescu, care declară că: „nu mă simt hipnotizat de internet şi nici nu ştiu pe cineva care să
fie.”.
În contrapartidă, se declară susţinător al acestui enunţ, T. Lovin, care motivează
prezenţa sa cu ajutorul imaginii şi sunetului în cazul televiziunii, suplimentar de „comunicarea
directă şi rapidă”, în cazul internetului, „ceea ce poate amplifica senzaţia”. S. Nicola plusează în
ceea ce priveşte acest efect pentru internet faţă de televiziune, considerând că „opţiunile sunt
nelimitate pe net”. M. Sorice acceptă conceptul de hipnoză din perspectiva faptului că
dependenţa precede era televiziunii, stipulând că „multiple forme ale dependenţei sunt prezente
în societăţile moderne încă de la începutul secolului XX”. Pe de altă parte, el restrângând
oarecum arealul acestui efect în cazul internetului doar la zone specifice de utilizatori.
După cum era şi de aşteptat, artileria grea în sprijinul acestui concept nu putea să vină
decât de la unul dintre cei mai mari promotori ai acestuia, D. de Kerckhove, care nu numai că
aprobă cu tărie, dar ne şi oferă o întreagă pleiadă de accesorii. El ne relevă că internetul, ca şi
televiziunea, comportă un oarecare efect de hipnoză, oferindu-ne totuşi şansa de a „ne deştepta
din acest somn al transei hipnotice”.
Diferenţa: „Internetul, spre deosebire de televiziune, nu e o formă de Nirvana (omagiu
adus lui Hans Magnus Enzensberger, care în mod corect a identificat caracterul profund
pacificator al televizorului).”. Motivează această diferenţa prin faptul că internetul „face apel la

‐ 24 ‐

mult mai multe funcţii cognitive decât televiziunea”. Mergând şi mai departe, spune: „Sunt în
stare să pun pariu că activează mintea – până şi capacităţile critice ale ei – cu mult mai mult
decât televiziunea”.
În ciuda faptul că recunoaşte acest efect, ne dă totuşi o rază de speranţa, prevăzând că:
„Mulţumită internetului, „leguma de canapea” s-a transformat în „rezistenţă din canapea”.”
Cu toate că avem în această speţă o diversitate de opinii şi unele chiar contradictorii,
putem merge pe validitate întrucât argumentele contra s-au arătat destul de personale sau în cel
mai bun caz ambigui.
Dacă alegem să dăm încredere preceptului de hipnoză a mediului vechi şi observăm că-l
regăsim şi în cel nou, putem accepta pe cale de consecinţa că internetul egalizează într-o oarecare
măsura expunerea la efectele specifice prin înglobarea mediilor vechi drept conţinuturi ale sale (a
se vedea multele ore petrecute de cineva urmărind clipuri video pe YouTube cu aceeaşi fascinaţie
precum cea a urmăririi serialelor gen telenovelă pe televizor), însemnând că recuperează
importanţa mediilor vechi. În acelaşi timp dă naştere unor noi forme de dependenţă, ca emanaţii
ale amestecului unor medii vechi, ca în cazul jocurilor video, mai ales cele conţinând activităţi
sportive sau violente.
Noile jocuri pe calculator, mai ales cele cu oponenţii umani, mediate cu ajutorul
internetului, recreează senzaţii oferite în trecut doar de prezenţă fizică în asemenea circumstanţe,
gen război, fotbal, curse de maşini, etc. Aceste comparaţii le-am făcut cu îngăduinţa de a
considera mediu orice artefact uman, incluzând aici telefonul, automobilul, etc. Vizual, putem
potenţa acest principiu, asemănându-l întru câtva celui al vaselor comunicante în care indiferent
de formă, lichidul se aşează la acelaşi nivel; similar, efectele în internet se egalizează pentru
orice alt mediu care poate fi înglobat de acesta.

Întrebarea cu numărul patru pare a fi una instrumentată oarecum confuz sau prea
generalist din moment ce majoritatea respondenţilor s-au arătat în dificultate de a răspunde la ea.

Întrebarea nr. 4: Putem spune că în internet imaginea este mai degrabă o sumă de opinii?
Enunţul nr. 4: Paralelizează opinionarea prin concatenare - “caracter de simultaneitate”
(McLuhan) – datorită trecerii de la periodicitate la timp real (p4).

Această supoziţie, a dificultăţii de a răspunde la această întrebare, a reieşit destul de clar

‐ 25 ‐

din răspunsuri gen: „Această întrebare e neclară. Întrebi de opinia generală a oamenilor despre
internet, sau despre consensul inerent al imaginilor prezentate pe ecran?” (D. de Kerckhove).
Pe de altă parte, unii răspund metaforic: „Nu – dacă pui o pastilă albastră într-o sticlă de
apă, nu ai o sticlă de apă şi o pastilă albastră, ci o sticlă cu apă albastră.”, cum e cazul lui P.
Levinson, completându-şi negarea prin faptul că: „opiniile pe internet sunt transformante nu
adiţionale”. Tot de partea negării s-a aflat şi N. Carpentier, fără a mai şi justifica răspunsul. De
partea aprobării ambiguii s-a aflat I. Comănescu, care a pus semnul egal la tot ceea ce poate fi
numit imagine. Tot oarecum ambiguu a răspuns şi T. Lovin, considerând că din moment ce
majoritatea conţinutului de pe internet e constituită din opinii, atunci şi imaginile pot fi
considerate opinii sau o sumă a lor. A ţinut, însă, să precizeze că „Există însă şi ştiri pur şi
simplu, ceea ce justifică sublinierea „într-o oarecare măsură”.”.
Cel mai complet răspuns în sprijinul acestui enunţ vine din partea jurnalistei S. Nicola,
care observă că „Argumentele celor care exprimă opinii pe net conţin adesea informaţii foarte
valoroase despre produs iar suma lor alcătuieşte o imagine destul de fidelă a produsului.”.
Inspirat, nu uite să pondereze poziţia prin, „Un produs poate fi promovat sau discreditat la fel de
uşor.”.
Echilibrat, M. Sorice, la nivel personal, declară că: „Eu nu sunt atât de optimist în
legătură cu acest lucru, deşi este adevărat că web-ul permite un tip diferit de cunoaştere
împărtăşită.”. În mod amuzant, neştiind cine sunt ceilalţi respondenţi, îl citează pe unul dintre ei
şi anume pe D. de Kerckhove, făcând apel la un concept promovat de acesta:
„Unii autori (precum de Kerckhove) enunţa sintagma de „conştiinţa împărtăşită”, sau
(precum Lévy), vorbesc despre „inteligenţa colectivă”.”. Meritoriu e faptul că dezvoltă oarecum
substratul acestora, explicând: „O colecţie de opinii, diferită de suma lor (teoria Gestalt). În
internet opiniile nu sunt numai însumate, ci sunt chiar interconectate.”.
Această întrebare şi enunţ, numărul patru, a scos la iveală nu numai faptul că e oarecum
un subiect lax, dar şi elementul uman al întâlnirii unor minţi în circumstanţe total nebănuite.
Exact în acelaşi context un respondent simte mai multe variante, în timp ce un altul se duce pe o
singură direcţie şi într-un mod total senzaţional îl citează pe primul. E poate unul dintre
multiplele delicii ale cercetării socio-umane.
Revenind la subiectul acestui enunţ, putem extrage măcar faptul că, cel puţin cei care au
marşat pe acelaşi sens cu autorul, au oferit perspectiva validităţii sale, mai ales în contextul
concatenării opiniilor simultan pe un anume subiect, drept efect al schimbării dinspre
periodicitate către timpul real, aplicat la o scară mult mai mare decât cea oferită de media clasică,

‐ 26 ‐

pe care îl introduce internetul.

În cazul întrebării/enunţului cu numărul cinci, ne aflăm în ipostaza de a remarca o
majoritate extinsă a susţinătorilor.

Întrebarea nr. 5: Creează internetul legături sociale mai puternice?
Enunţul nr. 5: Spaţiul media este înlocuit de timpul utilizatorului (p5) ca resursă limitată
şi evitarea haosului devine prioritar în faţa autenticităţii conţinutului, accentul cazând pe
orientarea şi asocierea semiotică în oceanul informaţional. Întăreşte încrederea dintre indivizi
prin social bookmarking / tagging.

Chiar dacă doi dintre respondenţi s-au manifestat echilibrat, restul au fost fermi în al
susţine. Dintre cei care au oscilat, îi avem pe M. Sorice şi pe N. Carpentier. Primul consideră că
ambele variante sunt posibile din moment ce „Nu există nici o dovadă în acest sens. Totuşi, nu
există nici evidenţa contrariului.”; consideră internetul „un mecanism suplimentar pentru omul
modern de a dezvolta relaţii sociale.” şi că „e posibil să potenţeze crearea legăturilor sociale.”.
Cel de-al doilea, chiar dacă declară că: „Comunicarea în sine are potenţialul de a crea
comunităţi”, îşi manifestă neîncrederea în validitatea ideii de legături sociale mai puternice.
Pleiada susţinătorilor fiind mai bogată în cazul acestui enunţ, voi parcurge răspunsurile
de la simplu la complex, astfel: T. Lovin: „Da, evident, pentru că există comunicare directă.” –
cu cât o relaţie e mai mult mediată, cu atât şansa de a se construi relaţia e mai mare; S. Nicola:
„Da. Oamenii au posibilitatea să-i identifice relativ uşor pe cei cu preocupări similare, pot intra
în contact rapid şi pot cultiva relaţii benefice.” – existenţa filtrelor de profile psihologice
facilitează legăturile sociale; I. Comănescu: „Internetul creează legături chiar şi acolo unde nimic
altceva nu există. E un fel de proteză pentru simţurile noastre. Aş spune că mai degrabă creează
„mai multe” legături, decât “mai puternice”.” – relaţionare fără precursor socializant şi caracter
multiplicator – fără a fi obligatoriu mai profunde; P. Levinson: „Da. Legăturile sociale înfloresc
prin comunicare. Din moment ce internetul face orice tip de comunicare mult mai uşoară,
întăreşte astfel legăturile sociale.” – similar lui Carpentier – comunicarea potenţează relaţionarea
– internetul facilitează comunicarea – îmbunătăţirea comunicării întăreşte relaţionarea.

În bună tradiţie cu care ne-a obişnuit pe durata acestui interviu, Derrick de Kerckhove,

‐ 27 ‐

augmentează argumentaţia cu elemente noi, de un real folos pentru înţelegerea în profunzime a
tematicii în discuţie. El face apel la Granovetter şi la conceptul legăturilor slabe introdus de
acesta în ştiinţa sociologiei, contribuind personal, declarând că: „internetul ne face pe toţi să fim
mai apropiaţi, mai legaţi unul de altul, cu mult mai multe şanse de a ne întâlni între noi, într-un
fel sau altul, chiar şi cu cei aflaţi la 5 sau 6 grade depărtare socială de noi.”. În aceeaşi ordine de
idei, el consideră că internetul, nu numai că întăreşte legăturile sociale, dar le şi „întăreşte pe cele
slabe”. Această proprietate a sa, aplicându-se, atât relaţiilor îndelungate cât şi celor efemere.
Dinamica relaţionării e în zona unor viteze mult mai mari decât cea din viaţa reală. Mai adaugă şi
faptul că setul de norme în acest caz se apropie mai mult de liberul arbitru. Luând-o mai mult ca
o recomandare personală, tot aş menţiona că a ţinut să precizeze că: „Există foarte multe studii
interesante pe această temă.”.
E foarte dificil să adaugi judecaţi de valoare după ce ţi s-au împărtăşit atâtea bijuterii de
gândire provenite din zone atât de respectabile. Totuşi, întrucât subiectul acestei aplicaţii şi
lucrări e de a fundamenta propriile enunţuri, mă văd nevoit a conchide că din nevoia de a ne
orienta în oceanul informaţional, ne vom folosi din ce în ce mai mult de asocierea semiotică şi
acest fapt va augmenta fiinţa noastră deja definită social.

Dacă la întrebarea precedentă, numărul cinci, surprindeam o majoritate, la
întrebarea/enunţul cu numărul şase, înregistram de această dată, chiar unanimitate.

Întrebarea nr. 6: Un grup mare de persoane din internet se poate constitui drept
contrapondere unui organism de presă?
Enunţul nr. 6: Detronează controlul micro-sociogrupurilor din media clasică “modelul
piramidal”, în favoarea sociogrupurilor de dimensiuni mai mari determinate temporal,
reconsiderând stabilirea agendei şi a filtratorilor ca paradigme din perspectiva naturii
descentralizate a internetului şi apariţia noilor factori nonmedia care influenţează (p6).

Fie doar şi pentru simplu fapt că au existat deja o multitudine de exemple concrete la
nivel global care certifică acest construct, în lucrarea de faţă, răspunsurile contribuie totuşi cu
elemente suplimentare. Inversez ordinea respondenţilor, pentru simplu fapt că Derrick de
Kerckhove relevă cel mai direct această realitate: „Da, a se vedea Revoluţia Twitter din Iran, sau
Revoluţia SMS din Filipine.”. Mai mult, el denumeşte platforma Twitter: „drept barometru al

‐ 28 ‐

tensiunii sociale în timp real, este un sistem de reacţie instantanee la afecţiuni sociale şi un ideal
– şi democratic – instrument de protest.”. Făcând o paralelă cu Marshall McLuhan şi P.
Levinson, ţin să precizez că acesta din urmă îl denumeşte pe primul „microblogger” (Twitter:
platformă de microblogging), punând şi titlul unui subcapitol aparţinând capitolului 8 cu numele
„Twitter” din ultima sa apariţie editorială (New New Media, 2009, Pearson / Penguin
Academics). Revenind la răspunsul lui Derrick de Kerckhove pentru enunţul în discuţie, acesta
prevede că din ce în ce mai multe platforme similare se vor naşte în perioada următoare.
Făcând iar o întoarcere printre numele respondenţilor, îl găsim pe P. Levinson,
certificând enunţul numărul şase, spunând că: „Da. Într-adevăr, cu cât oamenii produc mai mult
conţinut pe internet, cu atât mai puţin lipsite de importanţă devin organizaţiile media.” – mai
multe surse, mai mult conţinut, mai multă relevanţă. Şi M. Sorice certifică enunţul exemplificând
prin forme concrete: „prin jurnalismul cetăţenesc, prin organizaţiile independente, prin multiplele
forme de creativitate colectivă.”. Nu se arată optimist în legătură cu acest fapt deocamdată, dar
declară că: „Presiunea de la bază către vârf, exercitată de diverse sociogrupuri, deşi poate
constitui o alternativă reală, are ca ţintă o arie mult prea mică (deocamdată).”.
N. Carpentier acceptă, dar doar ca perspectivă. I. Comănescu aduce şi el în discuţie
precedenta, dar atrage atenţia şi că sensul poate fi denaturat, odată produsă distorsionarea, prin
puterea dimensiunii aderenţilor poate fi foarte nociv şi „oamenii au tendinţa de a se coagula viral
în jurul unor astfel de lucruri.”. S. Nicola găseşte cele două lumi într-o contrapartidă echilibrată,
atât timp cât grupul autonom din internet beneficiază de „vizibilitate semnificativă şi
credibilitate”.
În ceea ce-l priveşte pe T. Lovin, acesta identifică chiar un moment fix şi de dată
recentă, cu prilejul alegerilor prezidenţiale din 2009, când, susţine el că: „blogurile cele mai
cunoscute au fost contra curentului în privinţa candidatului susţinut de trusturile de presă.”,
rezultatul fiind influenţat de acestea şi demonstrând puterea de influenţare crescânda a
internetului.

Problema izolării sociale, tot un subiect controversat, furnizează pe de o parte bias-ul
experienţei personale a respondentului şi pe de altă parte concepte extinse despre fenomen.

Întrebarea nr. 7: Lipsa accesului la internet poate da senzaţia de izolare socială?
Enunţul nr. 7: Apariţia nodurilor informaţionale infinite şi dispariţia marginalizării

‐ 29 ‐

comunicaţionale (Levinson, 1999) prin trecerea de la distribuţie la acces (p7), dar şi pericolul
mediului unic, ale cărui legături cu utilizatorul pot fi întrerupte, cel din urmă putând experimenta
o senzaţie de “închisoare virtuală”, socializarea fiindu-i interzisă.

N. Carpentier oscilează, dar în acelaşi timp oferă cea mai frumoasă alternativă acestui
concept, dacă îi putem spune aşa. El acceptă că e posibil să fie resimţit un anumit grad de izolare
socială cauzat de lipsa conectivităţii la internet, dar apreciază întregul aspect a fi mult mai
complicat decât pare la prima vedere. Ceea ce aduce surprinzător şi oarecum estetic în acest
peisaj sumbru, e faptul că ceea ce am denumit izolare socială poate fi considerat în anumite
situaţii chiar libertate.
Oscilant e şi I. Comănescu, dar într-un cu totul alt registru şi anume acela al neîncrederii
în validitatea enunţului, cu rezerva că, în viziunea sa, ar fi aplicabil... dependenţilor, ceea ce e
destul de greu de apreciat deocamdată ca fiind o deviaţie sau drept comportament identificabil
prin criterii cuantificabile.
T. Lovin, lasă şi el o urmă de îndoiala asupra caracterului general valabil pe care l-ar
putea emite acest enunţ, dar separă cazuistica pe criterii de frecvenţă a utilizării şi expunerea la
instrumentele de comunicare pe care probabil cineva le-ar folosi exclusiv pe internet. Am
formulat intenţionat, exclusiv, pentru că aşa cum trimiţi un email, poţi să trimiţi şi o scrisoare
clasică, numai că în acest caz, timpul de răspuns e considerabil mai mare, comunicarea nefiind
sub niciun caz întreruptă, cauzând o oarecare urmă de izolare socială.
S. Nicola acceptă ideea de izolare, totuşi cu o urmă de rezervă „depinde de fiecare
individ în parte, de gradul dependenţei faţă de net, de cât de activ social eşti în afara
internetului.”, menţionând că „nu e o regulă”. În sprijinul ideii, explică sub forma unui mic
scenariu, cum vede ea situaţia: „Odată ce te-ai deprins să accesezi instant informaţii care iţi
determină programul zilei, decizii de business sau de viaţă personală, absenţa internetului poate
genera un sentiment de izolare socială.”. Observăm că original în motivarea ei, elementul de
stabilire a agendei zilnice... un fel de agenda setting indusă de internet fiecărui utilizator.
P. Levinson aprobă cu o motivare destul de apropiată de a respondentului citat anterior,
cu diferenţa că el pune condiţia de exclusivitate a interacţionării online: „când toţi prietenii şi
colegii unei anumite persoane sunt online”. Oarecum similar celor doi de mai înainte, M. Sorice,
identifică caracterul de exclusivitate a utilizării cu precizările practice: „dificultăţi de gestionare a
vieţii de zi cu zi, de la contul bancar până la problematica administrativă”. Diferenţa notabilă în

‐ 30 ‐

abordarea sa e faptul că nu vede nimic nou prin aceasta, menţionând faptul că: „s-a întâmplat la
fel în primii ani ai ascensiunii televiziunii”. Să se fi referit oare la faptul că internetul acum,
precum televiziunea în perioada de boom, stabilea noile standarde de incluziune şi excluziune
socială?
Folosind teoria mulţimilor, Derrick de Kerckhove, aprobă şi justifică astfel enunţul:
„orice membru exclus dintr-o reţea sau alta, se poate simţi indignat şi izolat”. În acelaşi timp ne
introduce conceptul atât de drag analizelor sociale ale ultimilor ani de la nivel global şi anume
acel al Divizării Digitale, perceput de mulţi, mai mult ca o nouă modă, dar care în esenţa e un
impediment major în progresul omenirii: „Divizarea Digitală este exact acelaşi lucru, oameni
care sunt înăuntru sau în afara reţelei, fie ea socială sau tehnologică (N.P. infrastructurii).”.
Oarecum vecin cu N. Carpentier din punct de vedere al abordării sumbre versus
optimiste, trece această problemă departe de registrul pesimist. El consideră aspectul drept fiind
unul autonom pentru că „nu depinde gradual de bunăvoinţa morală din partea administraţiei sau a
societăţii în general.” şi dă un vot de încredere corporaţiilor care „au înţeles că viitorul lor
depinde de multiplicarea accesului şi nu de privilegierea lui în aşa fel încât putem vedea Africa
de Sud aproape la fel de conectată ca America de Sud sau Europa.”. Ceea ce pare şi mai optimist
şi oarecum şocant pentru mulţi literaţi e că el consideră că „până şi populaţiile slab educate sunt
acum capabile să contribuie prin şi la cultura digitală mult mai mult decât ar fi fost în cultura
tiparului.”.
Din moment ce integrarea digitală pare un carusel de neoprit şi în pofida faptului că încă
mai sunt nuanţe de luat în calcul, internetul şi lipsa accesului la el poate genera stare de izolare
socială la care făceam referire în enunţ.
Fiind o acţiune voluntară şi din ce în ce mai facilă, accesul a luat locul distribuţiei şi
marginalizarea comunicaţională devine aproape eradicată. Singura problemă, dacă vom avea de a
face cu un mediu unic, rămânând accesul, apartenenţa la el sau dimpotrivă.

Implicarea socială, fie şi doar la nivelul de angajare într-o simplă discuţie / dezbatere, e
un element fundamental în definirea rolului jucat de media pe frontul luptei pentru drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti. Sub acest aspect, întrebarea, cât şi enunţul cu numărul opt, căpăta o greutate
semnificativă.

Întrebarea nr. 8: Este uşor pentru un utilizator de internet să se sustragă unei discuţii

‐ 31 ‐

care interesează întreaga societate?
Enunţul nr. 8: Transformarea comportamentului voyeur-ist într-unul activ (Levinson,
1999) prin trecerea de la uni-sens la interactivitate (p8).

Ţin să precizez că întrebarea asociată enunţului numărul opt a fost formulată într-o
formă oarecum răsturnată, ceea ce putea induce anumite confuzii în rândul respondenţilor.

Din acest motiv, majoritatea răspunsurilor au fost neclare, cu excepţia celui dat de
Derrick de Kerckhove, care a fost ferm intuind parcă enunţul din spatele întrebării. Acesta
surprinde cu acurateţe determinarea temporală, menţionând că: „Da, dar doar pentru un timp
scurt.”. Însemnând că eschiva cuiva din faţa unui subiect de interes general e de scurtă durată
deoarece presiunea exercitată asupra lui pe internet are o amplitudine atât de mare încât, mai
devreme sau mai târziu, tot îl copleşeşte, transformându-l, uneori fără voia lui în participant
activ: „Când o anumită problemă devine presantă, e mult mai greu de ignorat pe internet decât în
media convenţională, mai exact televiziuni, pentru că implică utilizatorul la nivel personal, chiar
dacă doar navighează şi prin asta este supus unor opţiuni specifice.”.
Aşa cum orice pădure îşi are propriile ei uscăciuni, aşa şi societatea în ansamblul ei
conţine indivizi total imuni la această presiune: „Bineînţeles că mereu se vor găsi şi din aceia
care vor ţine capul în pământ, precum struţii...”. Pe marginea acestui subiect, P. Levinson,
remarcă, acceptând parţial conceptul, cum că ar fi posibil să se ignore, dacă: „utilizatorul
respectiv nu este deja interesat de subiect.”. Parcă vorbiţi unul cu celălalt, M. Sorice, precum si
de Kerckhove, împart cele două tabere pe considerentul diversităţii psihologice: „atât cei
interesaţi de viaţa comunităţii cât şi egocentricii sunt parte a fiecărei organizări societale.”,
atrăgând totuşi atenţia că, în ciuda acestui fapt: „internetul are o expunere mai mare, prin urmare,
e mult mai greu ca cineva să scape de răspunderea socială” şi că pe de altă parte „nu întotdeauna
se aplică”. N. Carpentier are iar o abordare foarte interesantă: „Tehnic da, cultural foarte greu.” –
însemnând că în ciuda facilitaţii tehnice de a ignora conştient un anumit subiect din sfera atenţiei
personale, determinarea socio-culturală poate exercita o presiune atât de mare încât, sustragerea
nu mai e posibilă. Franc, I. Comănescu îşi declină opţiunea de a răspunde la această întrebare
printr-un simplu: „nu ştiu”. S. Nicola nuanţează prin da şi nu, motivând că în pofida uşurinţei cu
care poţi alege doar anumite subiecte: „domeniile tale de interes sunt la un click distanţă”,
bombardamentul informaţional face să fie „aproape imposibil să nu dai peste info de actualitate”.
T. Lovin pune pe seama parti-pris-urilor această ignorare: „în funcţie de orientarea sa politică şi

‐ 32 ‐

de pasiuni”, descriind această tendinţa până la nihilişti cu „alte pasiuni decât cele care privesc
societatea în general”.
Prin trecerea de la unisensul construit de media clasică, la interactivitatea generată de
internet, comportamentul de tip voyeur-ist al cetăţeanului se transformă în unul activ.

Rolul formator al unui mediu, poate n-a mai fost atât de important din vremea apariţiei
tiparului, care a permis schimbările economice şi sociale care au urmat în întreaga Europă. În
timp ce televiziunea prin loisirul propus îndepărta indivizii de lectură şi radioul crea universuri
paralele contrastante cu acumularea de informaţii şi deprinderi utile în marea masă a populaţiei,
tiparul, aducând cartea şi ziarul, au potenţat progresul individual şi al societăţii. Am încercat,
prin intermediul întrebării cu numărul nouă să văd, dacă internetul se apropie ca efect mai mult
de tipar, sau de media electronică clasică.

Întrebarea nr. 9: Este internetul o şansă în viaţă prin realfabetizare?
Enunţul nr. 9: Uniformizarea limbajelor prin trecerea de la media temporal liniară către
spaţiul conţinutului non liniar, hipertextul devenind gramatica lumii digitale, crearea şi folosirea

Dacă T. Lovin dezaprobă enunţul făcând apel la intangibilitatea scrierii corecte şi
conflictul acesteia cu reflexia ei în internet: „limba naţională este ciopârţită”, I. Comănescu pune
capacitatea primară de comunicare prin scris înaintea oricărei metode formative: „Trebuie să ştii
să citeşti pentru a te descurca pe internet.”. S. Nicola susţine acest concept, declarând că: „Pe
principiul “informaţia înseamnă putere” e logic ca atunci când ai mai multe oportunităţi de
instruire şi informare creşte şi puterea individului asupra propriului parcurs în viaţă.” – principiul
la care face apel, fiind creşterea oportunităţilor şi a volumului informaţional. N. Carpentier
aprobă cu un sec: „da”. M. Sorice subscrie, dar păstrează rezerva posibilităţii: „Da, poate fi.”. P.
Levinson de această dată e mai generos în explicaţii şi-şi justifică ralierea la concept astfel: „din
moment ce internetul există primordial prin cuvinte, înseamnă că favorizează imens
alfabetizarea.” – nevoia de orientare a individului în acest spaţiu îl forţează să se educe.
Ceea ce punctual a fost surprins de ceilalţi, Derrick de Kerckhove duce la nivel de
explicaţie iluminantă. El ne explică cum că, chiar şi prin simpla interacţionare cu internetul, o
anumită persoană poate evolua: „acumulând deprinderi de navigare, producţie şi distribuţie, chiar

‐ 33 ‐

şi la un nivel minimal, să zicem doar a răspunde la un e-mail, constituie un plus categoric pentru
viaţa oricui”. Poate nu chiar scrierea unui email, dar cu siguranţa, simpla mişcare a unui mouse
pe ecran şi efortul de conştientizare poate genera gustul şi nevoia învăţării. Doar cine n-a pus un
mouse în mâna unei persoane în vârstă pentru prima oară în viaţa sa, nu-şi poate imagina bucuria
de a pătrunde într-o lume cu totul nouă şi complet fascinantă.
Revenind la efectul formativ în ansamblul impactului său, el ne spune că internetul
„creşte multiplicat practica cititului şi scrisului în rândul largii mase a populaţiei.”. Modificările
imperceptibile din exterior asupra individului se regăsesc în registrul unei forme „extinsă şi
multiplicată a memoriei, imaginaţiei şi inteligenţei, web-ul augmentează oportunităţile de a
discerne şi judeca pentru fiecare dintre noi.”. Global, consideră că „nivelul inteligenţei medii
planetare, în acest moment, este în creştere.”. Estimativ, ne asigură că în ceea ce priveşte
inteligenţa planetară încă „nu şi-a atins [...] pragul de sus şi e dificil de prevăzut unde se
îndreaptă, sau când îşi va atinge maturitatea, dar un fapt e sigur şi anume că, în afara unei
catastrofe politice sau de mediu, evoluţia se desfăşoară şi va include în agenda sa, protejarea
mediului, sustenabilitatea autentică şi practica responsabilităţii sociale.”
În lumina celor relevate de răspunsurile intervievaţilor şi în mod special a celui lui
Derrick de Kerckhove, pot considera că rolul formator pe care îl poate juca internetul este
incomensurabil ca direcţie pozitivă. Clar internetul e o şansa prin realfabetizare, mai ales că acest
fapt se produce sub o formă cu totul nouă, precum un joc, prin uniformizarea limbajelor, o
gramatică dinamică şi trecerea de la liniaritatea restrictivă la nonliniaritatea laxă şi motivantă
prin aparenta simplitate.
Mai mult, spre deosebire de alfabet, internetul nu restrânge dezvoltarea emisferică strict
la doar un drum bătătorit, ales cu parcimonie încă de la începutul vieţii, în multe cazuri de alte
persoane decât cea în cauză. E posibil astfel, ca internetul să constituie o şansă pentru
descoperirea şi utilizarea zonelor cerebrale închise deocamdată cogniţiei.

Oarecum drept urmare firească a precedentei, întrebarea cu numărul zece, împinge
efectele noului mediu către încă un nivel evolutiv şi anume acela al construcţiei unor noi clase
sociale şi altor ierarhii.

Întrebarea nr. 10: Creează internetul o nouă ordine socială prin forţarea la învăţare
continuă?

‐ 34 ‐

Enunţul nr. 10: Educaţia continuă catalizată de faptul că noul ecosistem tinde către un
spaţiu integral semantic, comunitatea globală virtuală transformându-se într-o meritocraţie
intelectuală (p10).

Comănescu nu este de acord cu enunţul pe partea de educaţie continuă: „Majoritatea
activităţilor online ale oamenilor nu constituie „învăţare”.”; admite că există anumite ierarhii în
internet, dar precizează că ele nu corespund cu cele din offline: „Vorbind despre ierarhii pe
internet, ele există, dar nu corespund 100% cu ceea ce se întâmplă în viaţa reală.”. N. Carpentier
acceptă enunţul, dar doar ca potenţial. T. Lovin e de acord cu ideea de noi ierarhii, dar nu şi cu
faptul că ar exista educarea continuă: „Nu sunt sigur că învaţă încontinuu. Pentru că unii intră
pentru anumite obsesii sau pasiuni.”. S. Nicola aprobă enunţul, justificând prin faptul că” userul
de net află mai repede, ştie mai multe, creşte fără să-şi dea seama.”. Ea mai introduce şi ideea
demitizării în online a liderilor offline, precum şi efectul invers: „în virtual am văzut lideri care s-
au demitizat / decredibilizat şi anonimi care au devenit lideri.”. Îşi întăreşte afirmaţiile printr-o
ultimă declaraţie: „Categoric, ierarhia se schimbă.”.
Temporizând aplicabilitatea enunţului, M. Sorice, spune că nu e momentul: „Nu, nu
deocamdată.”. Admite totuşi că e posibil să se întâmple: „S-ar putea constitui drept ocazie de
instaurare a unei organizări sociale bazată pe primordialitatea cunoaşterii” – chiar conform cu
enunţul, drept meritocraţie intelectuală. Revenind în prezent, remarcă cu tristeţe că „din păcate,
se pare că societăţile sunt încă dominate ferm de puterea economică şi cea coercitivă.”. Conchide
prin a se arăta totuşi optimist în legătură cu viitorul: „Oricum, internetul poate reprezenta spaţiul
public al dezbaterilor umane, depăşind graniţele statale şi diferenţele sociale” – cel puţin la
nivelul spargerii graniţelor sociale, statale şi a discursului public.
Lacunar, dar ferm şi la obiect, P. Levinson declară: „Da, internetul creează noi ierarhii
sociale recompensând erudiţia”. Nuanţând în nota caracteristică, Derrick de Kerckhove, ţine să
excludă coerciţia ca opţiune pentru acest ţel şi aminteşte că internetul ale un fel al său propriu de
a-şi selecta utilizatorii „prin faptul că-i atrage cu ajutorul unuia, altuia sau mai multor servicii
oferite.”. Trece în revistă cazuistică câştigării reputaţiei pe internet, amintind metode ca:
„menţinând un blog, fiind o referinţă pe Twitter, sau prin simplul fapt că eşti popular pe
Facebook” şi ţine să atragă atenţia că toate acestea nu valorează absolut nimic fără o
corespondenţă valorizantă în viaţa reală: „Asemenea incursiuni pe tărâmul faimei sau puterii sunt
reale, dar doar complementează ceea ce deja avem sau suntem.”.
Majoritatea admit că vom avea ierarhii noi şi o parte din ei, că vor fi bazate pe merite

‐ 35 ‐

intelectuale. Noul spaţiu integral semantic facilitând meritocraţia intelectuală prin forţarea la
învăţarea continuă.

2.4.
Interpretarea rezultatelor

Chiar dacă din punct de vedere strict algebric, în medie, majoritatea respondenţilor au
aprobat cele zece enunţuri (DA - 41), aşa cum relevă şi tabelul de mai jos, un mare semn de
întrebare se ridică prin faptul că răspunsurile indecise (NE - 20) constituie totuşi un procent
destul de ridicat din total (TOTAL - 70).

Nr. întrebare Ker. Lev. Sor. Car. Com. Nic. Lov. DA NU NE
1 da da nu da da 4 1 2
2 da nu da da 3 1 3
3 da nu da nu nu da da 4 3 0
4 nu nu da da 2 2 3
5 da da da da da 5 0 2
6 da da da da da da da 7 0 0
7 da da da da 4 0 3
8 da da 2 0 5
9 da da da da da nu 5 1 1
10 da da da nu da da 5 1 1
41 9 20

Tabel nr. 2, Harta răspunsurilor în formă tabelară

Acest fapt poate avea două cauze şi anume, ori anumite întrebări au fost formulate neclar, ori
anumite enunţuri pot fi considerate deocamdată încă greu acceptabile.

Revenind la componenta de cercetare calitativă a lucrării, observăm că, spre exemplu la
întrebarea numărul 8 (Este uşor pentru un utilizator de internet să se sustragă unei discuţii care
interesează întreaga societate?), numai doi respondenţi au fost decişi, restul ezitând. Aceasta se
‐ 36 ‐

referă la enunţul potrivit căruia: (internetul provoacă) Transformarea comportamentului voyeur-
ist într-unul activ (Levinson, 1999) prin trecerea de la uni-sens la interactivitate (p8).
Putem deduce, oare, din acest aspect, că impactul internetului asupra psihicului uman, în legătură
cu abstinenţa comunicaţională, nu e încă suficient conştientizat?

Simplul fapt că la întrebarea numărul 6 (Un grup mare de persoane din internet se poate constitui
drept contrapondere unui organism de presă?) absolut toţi intervievaţii au răspuns cu DA,
marchează problematica contraponderii drept o bătălie câştigată de internet.

Funcţiile educaţionale (9), socializatoare (5) şi de restructurare ierarhică (10), par a fi oarecum
tendinţe favorizante pentru internet, fie şi doar pentru simplu fapt că s-au înregistrat 5 din 7
voturi cu DA.

Chiar dacă la paritate, aprobările şi dezavuările, pentru întrebarea numărul 4 (Putem spune că în
internet imaginea este mai degrabă o sumă de opinii?), tind să cred că din ambiguitatea formulării
întrebării s-au pierdut puncte în favoarea înclinării balanţei către DA.
Deşi destul de controversate în rândul respondenţilor, întrebările 1 şi 3, au reuşit să încline
balanţa de partea enunţurilor propuse, cu atât mai mult cu cât, nici răspunsurile afirmative n-au
părut prea hotărâte, ele fiind oricum destul de axate pe bias-ul fiecărui respondent în parte.

Diversitatea răspunsurilor şi a explicaţiilor înregistrate în dreptul întrebării cu numărul 2, poate
cel puţin să surprindă şi să ofere o punte de explorare a unui mediu cu totul nou, căruia internetul
îi precede şi conform tetradelor media, urmează a fi el însuşi înglobat.

Înregistrându-se diferenţe notabile între răspunsuri, dihotomia teorie/practică relevă un drum încă
de parcurs pentru progres.

‐ 37 ‐

3.
Concluzii

În noul mediu, tehnologia devine din ce în ce mai puţin importantă, lăsând loc noilor
caracteristici natural umane, dar augmentate cognitiv. Având în vedere că răspunsurile de la
interviul de testare a enunţurilor au fost în proporţie de peste 50% în sprijinul acestora, putem
spune că gradul de utilitate al matricei „new media” este demn de luat în seamă. Cu ajutorul
acestui instrument putem gestiona mult mai bine efectele dorite şi evită posibilele capcane. Din
punct de vedere al neconformităţii la mediu pentru un instrument de comunicare, capcana
înseamnă să mizezi pe un efect inexistent (investind inutil), sau să nu foloseşti un anumit efect
pentru simplul fapt că nu ştii de existenţa lui (pierzând astfel oportunităţi imense).
Acest instrument ar putea fi considerat mai degrabă drept un „ghid turistic” al unui
tărâm incomplet explorat, cartografiat sau îmblânzit...

Ce e nou în această lume?
Mai multă implicarea socială
Sensul e din ce în ce mai important
Suntem din ce în ce mai mulţi care gândim la fel
Va trebui să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine
Ignoranţa nu mai e o opţiune
Vom şti/vorbi aceeaşi limbă
Vom rămâne toată viaţa elevi
Ce e autentic în această lume?
Tot ce-i nou, a fost deja
Ce lasă în urmă această lume?
Pe cei ce au vorbit în locul tău
Liniştea majorităţii
Ce poate fi rău în această lume?
Libertatea
Izolarea
Deconectarea

‐ 38 ‐

Simpla cuantificare a unor rezultate controlabile algoritmic ne poate induce în eroare şi
face să acordăm prea multă atenţie metodelor de rezolvare a acestor ecuaţii în detrimentul
creativităţii care are potenţialul de a crea cu mult mai multă plus valoare decât o sarcină
repetitivă. Se poate spune şi că folosirea reţetelor în internet, similar cutumelor din media clasică,
deşi cu rezultate notabile pe termen scurt, pot ruina definitiv fundamentele unei construcţii cu
potenţial de dezvoltare. Fiind principala resursă a oricărei entităţi digitale, factorul uman nu
trebuie minimalizat drept simplu manipulant al unor instrumente sau reţete scumpe, ci încurajat
să devină el însuşi o armă comunicaţională cât mai versatilă, pregătită să facă faţă diversităţii
provocărilor cu care interacţionează.
Dacă vorbim de marketing sau strategii cu interese vădite în capturarea unei felii cât mai
mari din atenţia noastră în mediul digital, atunci poate e demn de menţionat că empatia cu ceea
ce userul din internet simte, dar nu conştientizează încă, e mult mai de temut decât tomuri întregi
de strategii transportate din media clasică către noul ecosistem.
Întorcându-ne la subiectul lucrării, simplul exerciţiu de navigare prin opiniile
respondenţilor după ce se „aruncă” întrebările potrivite, relevă raportări diverse ce pot constitui,
dacă ne-am afla într-un mediu concurenţial, un instrument hermeneutic pentru planificări. După
felul în care se raportează o persoană sau o organizaţie la un mediu, putem intui gradul de
cooperare sau de egocentricitate, ceea ce, în mod clar desenează viitorul tip de relaţie. A nu fi
deschis către internet în ziua de astăzi, e ca şi cum cineva nu s-ar fi lăsat fotografiat cu mai bine
de un secol în urmă de frică să nu i se fure sufletul. E din ce în ce mai greu să avem secrete şi pe
cale de consecinţa, din ce în ce mai scump să investim în această direcţie; tocmai de acea, atenţia
ar trebui mutată către autodepăşire şi învăţarea continuă.
În actualul context al crizei globale, cine nu conştientizează rapid nevoia de schimbare,
îşi asumă fără voie marginalizarea viitoare. Lipsa unei cercetări calitative aplicate de acest gen
poate duce chiar la pierderi financiare şi de imagine. În viitor această metodă ar trebui potenţată
şi cu mecanisme tehnice pentru a facilita înţelegerea ei.

‐ 39 ‐

4.
Bibliografie

(Beciu Camelia, 2002, Spaţiul public în societatea informaţională. Impactul noilor tehnologii de
comunicare, Academia Română, Bucureşti)

(Castells Manuel, 2002, The Castells Reader on Cities and Social Theory, Blackwell Publishers
Ltd, Oxford)

(Chelcea Septimiu, 2003, Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti)

(de Kerckhove Derrick, 1998, Connected intelligence: the arrival of the web society, Kogan
Page, Londra)

(Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, 2007, Importanţa şcolii de la Toronto, Revista română de
comunicare şi relaţii publice, numărul 9 din anul 2007, Editura Comunicare.ro, Bucureşti)

(Drăgan Ioan, 2007, Comunicarea - paradigme şi teorii, Editura Rao, Bucureşti)

(Drăgan Ioan, 1996, Paradigme ale comunicării de masă" - Casa de Editură şi Presă Şansa,
Bucureşti)

(Eco Umberto, 1977, Come şi fă una tesi di laurea, Editura Bompiani, Milano)

(Gauntlett David, 2005, Moving Experiences: Understanding Television's Influences and Effects,
John Libbey Publishing, Eastleigh)

(Gillmor Dan, 2004, We the Media: Grassroots Journalism by the People, for the People,
O'Reilly Media, Sebastopol)

(Guţu Dorina, 2007, New Media, Editura Antet)

‐ 40 ‐

(Innis Harold, 1950, Empire and Communications, Oxford: Clarendon Press, Oxford)

(Innis Harold, 1951, The Bias of Communication. Toronto: University of Toronto Press,
Toronto)

(Levinson Paul, 2001, McLuhan în era digitală. Ghid al mileniului informaţiilor, Editura Antet,
Bucureşti)

(McLuhan Marshall Herbert, 1964, Understanding Media: The Extensions of Man, Ed. McGraw
Hill, New York)

(McLuhan Marshall Herbert, 1997, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, Bucureşti)

(McLuhan Marshall Herbert and McLuhan Eric, 1988, Laws of media The new science,
University of Toronto Press, Toronto)

(McLuhan Marshall Herbert, 1997, 2006, Texte esenţiale, Editura Nemira, Ed. A2-a, rev,
Bucureşti)

(Moscovici Serge, Buschini Fabrice, 2007, Metodologia ştiinţelor socioumane, Polirom, Iaşi)

(Orihuela José Luis, 2003, eCommunication: The 10 Paradigms of Media în the Digital Age,
University of Navarra, Pamplona)

(Postman Neil, 1993, Technopoly - The surrender of Culture to technology, Editura Vintage,
New York)

(Rheingold Howard, 2005, Găşti inteligente – următoarea revoluţie socială, Editura Andreco
Educaţional, Bucureşti)

(Rheingold Howard, The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier, 1993,
http://www.rheingold.com/vc/book/intro.html ISBN 0201608707)

‐ 41 ‐

Anexa nr. 1

Transcript interviuri:

Derrick de Kerckhove

1. În internet e mai importantă credibilitatea informaţiei decât aspectul sub care e redată/produsă,
sau originea ei?

Da, întotdeauna va fi prioritară. Informaţia e căutată doar pentru a fi folosită. Pertinenţă maximă
(eu o numesc „hypertinence” –> hiper pertinenţă –> pertinenţă rapidă) este de dorit la cea mai
mare vitează. Credibilitatea este esenţială pentru toate problemele urgente. Acestea fiind spuse,
căderea în eroare este la fel de necontrolabilă ca în oricare al mediu. Diferenţa constă din faptul
că în internet sunt suficient de multe voci diferite pentru a te face să te îndoieşti şi să testezi
evidentul în acelaşi timp.

2. Este utilizatorul preponderent de internet mai activ în societate decât cel de televiziune?

Da şi nu. Internetul permite multe căi noi de implicare în activităţile sociale, dar concomitent în
mod necesar, diminuează disponibilitatea utilizatorului pentru comunicarea faţă în faţă. E mai
uşor - deşi nu neapărat - să privim televizorul “în familie” sau într-un bar, decât să intrăm pe
internet. Diferenţa constă din faptul că deşi “pe” internet, utilizatorul poate în acelaşi timp să
interacţioneze sau pur şi simplu să navigheze solitar.

3. Putem spune că internetul are într-o oarecare măsură efect hipnotic, precum cel al televiziunii?

Da, dar ne sunt oferite mai multe şanse de a ne deştepta din acest somn al transei hipnotice.
Internetul, spre deosebire de televiziune, nu e o formă de Nirvana (omagiu adus lui Hans Magnus
Enzensberger, care în mod corect a identificat caracterul profund pacificator al televizorului).
Internetul e foarte implicant şi face apel la mult mai multe funcţii cognitive decât televiziunea.
Sunt în stare să pun pariu că activează mintea – până şi capacităţile critice ale ei – cu mult mai
mult decât televiziunea. Mulţumită internetului, „legumă de canapea” s-a transformat în
„rezistenţă din canapea”.

‐ 42 ‐

4. Putem spune că în internet imaginea este mai degrabă o sumă de opinii?

Această întrebare e neclară. Întrebi de opinia generală a oamenilor despre internet, sau despre
consensul inerent al imaginilor prezentate pe ecran?

5. Creează internetul legături sociale mai puternice?

Da şi în acelaşi timp le întăreşte pe cele slabe (a se vedea Granovetter). Toată problematica poate
fi redusă la faptul că internetul ne face pe toţi să fim mai apropiaţi, mai legaţi unul de altul, cu
mult mai multe şanse de a ne întâlni între noi, într-un fel sau altul, chiar şi cu cei aflaţi la 5 sau 6
grade depărtare socială de noi. Acest fapt e aplicabil relaţiilor durabile, cât şi celor efemere,
sortite doar unui schimb superficial de informaţii. Posibilităţile de a face şi desface relaţii pe
internet sunt mult mai variate decât cele faţă în faţă. Fiecare se supune propriilor reguli de
„alipire”, durată, complexitate şi flexibilitate. Există foarte multe studii interesante pe această
temă.

6. Un grup mare de persoane din internet se poate constitui drept contrapondere unui organism de
presă?

Da, a se vedea Revoluţia Twitter din Iran, sau Revoluţia SMS din Filipine. În mod special,
Twitter, drept barometru al tensiunii sociale în timp real, este un sistem de reacţie instantanee la
afecţiuni sociale şi un ideal – şi democratic – instrument de protest. Simt că mai degrabă vor fi
din ce în ce mai multe softuri sociale de acest fel, decât mai puţine, ce-şi croiesc calea către noi.

7. Lipsa accesului la internet poate da senzaţia de izolare socială?

Da, normal, orice membru exclus dintr-o reţea sau alta, se poate simţi indignat şi izolat.
Divizarea Digitală este exact acelaşi lucru, oameni care sunt înăuntru sau în afara reţelei, fie ea
socială sau tehnologică (N.P. infrastructurii). Totuşi, n-am de ce să întrevăd un viitor sumbru în
acest caz. Nu depinde gradual de bunăvoinţa morală din partea administraţiei sau a societăţii în
general. Este suficient că marile corporaţii au înţeles că viitorul lor depinde de multiplicarea
accesului şi nu de privilegierea lui la o aşa scară că vedem acum Africa de Sud aproape la fel de

‐ 43 ‐

McLuhan in era New Media

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (6)

Similar to McLuhan in era New Media

Similar to McLuhan in era New Media (20)

Recently uploaded

Recently uploaded (18)

McLuhan in era New Media