Documentul analizează natura jurnalelor intime și a rolului lor în literatura română, subliniind autenticitatea și subiectivitatea acestei specii literare. Jurnalele sunt clasificate în funcție de diverse criterii, inclusiv motivația scrierii, iar Nicolae Steinhardt este evidențiat pentru impactul său literar, în special cu opera sa 'Jurnalul fericirii'. De asemenea, se discută despre evoluția jurnalelor în literatura română, trăsăturile acestora și personalitățile scriitorilor care le-au creat.

1. STUDIU DE CAZ
DINAMICA UNOR SPECII DUPĂ 1990:
JURNALUL
PROF.CARMEN OLTEAN, LICEUL BĂNĂȚEAN OȚELU ROȘU

2. JURNALUL – REPERE DE TEORIE ŞI ISTORIE LITERARĂ
„POETICA” JURNALULUI
• Jurnalul conţine o viaţă sau o felie de viaţă, o experienţă care a marcat biografia unui
om la un moment dat. Orice manual de limba şi literatura română, vorbind despre specia literară
a jurnalului, pomeneşte printre trăsăturile ei autenticitatea, subiectivitatea, spontaneitatea,
sinceritatea, calendaritatea , interioritatea.
• În accepţiunea obişnuită, înţelegem prin jurnal un caiet de însemnări intime, zilnice,
înregistrate în momentul producerii lor sau la distanţă foarte scurtă de timp. În majoritatea
cazurilor jurnalele nu sunt destinate publicării, dar uneori, atunci când autorul jurnalului este un
scriitor sau o personalitate publică, jurnalul „captează” atenţia contemporanilor interesaţi de
acel aspect ferit al existenţei respectivului autor.
.
[

3. • În privinţa motivaţiei jurnalului intim nu există o unică justificare. Cei mai mulţi diarişti
scriu ca să se cunoască pe sine, ca să scape de angoasă, să se purifice, să se vindece de ceva.
Scriitura intimă poate fi deci considerată ca o şedinţă de psihanaliză zilnică la care autorii
participă pentru a scăpa de singurătate şi teamă sau o mărturisire în faţa unui duhovnic, obligat,
cel puţin pentru moment,să păstreze secretul.
• Un caz aparte îl constituie experienţele carcerale. Astfel de experienţe nu sunt notate în
momentul în care ele se petrec, ci de obicei ele sunt scrise mai târziu, atunci când individul a
scăpat din detenţie sau când istoria şi-a vindecat rănile.
• În concluzie, dincolo de banalul „Jurnalul este…”, putem spune că această specie literară
conţine în cea mai mare măsură „omul”, conţinutul sufletesc al celui care scrie. Definiţii ale
jurnalului sunt foarte multe. Celebru sau un ilustru necunoscut, scriitor sau nu, autorul unui jurnal
se scrie pe sine în paginile zilnice, încercând a-şi demonstra sieşi calitatea de fiinţă unică şi
valoroasă, nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este şi sperând că strigătul său nu va fi unul în
pustiu…

4. 2) TIPURI DE JURNAL
• În privinţa tipologiei jurnalului intim, clasificările sunt diverse, în funcţie de
criteriile
luate în calcul: destinatar, literaritate, caracterul celui care scrie, gradul de
elaborare, frecvenţa scrierii, vârsta sau sexul autorului, statutul de scriitor sau de
nescriitor al celui care scrie. Cei interesaţi de poetica jurnalului intim au încercat să pună
ordine în acest teritoriu lipsit de constrângeri. Astfel, Mihai Zamfir propune clasificarea
jurnalelor intime româneşti în funcţie de perioada de timp cuprinsă între paginile
jurnalului.
• Jurnalele de criză sunt scrise pentru că autorii lor nu mai pot altfel şi îşi descarcă
o stare de exasperare sau de revoltă. Ele sunt scrise febril, în furia momentului, dar se
întrerup imediat după ce criza a trecut. Scriitorii români au scris jurnale, dar puţini dintre
ei şi-au consacrat zilnic timpul pentru elaborarea unui jurnal.
• Jurnalele de existenţă sunt un exerciţiu zilnic, cuprinzând notarea continuă şi
monotonă a şirului de fapte care compun viaţa.

5. După destinatar, putem vorbi despre urmatoarele tipuri de jurnale:
•Jurnalele autodestinate sunt ţinute cu intenţia autocunoaşterii şi eventual a îndreptării
autorului, care nu intenţionează să-şi publice însemnările. Jurnalele autodestinate sunt în totalitate
jurnale de criză, ivite din nevoia lăuntrică a autorului de a se confesa într-un moment critic al
vieţii, atunci când traversează evenimente capabile să îi schimbe destinul.
• Jurnalul cu dublă destinaţie reprezintă acele însemnări scrise de autor la început pentru
sine însuşi apoi, cu trecerea timpului, destinate generaţiilor următoare. Textul unui astfel de jurnal
este elaborat, cizelat, „lucrat”, dispare spontaneitatea involuntară iar autenticitatea este mimată
lingvistic.
• Jurnalele cu destinatar necunoscut sunt cele mai numeroase în literatura română. Ele au
apărut din dorinţa autorului de a transmite generaţiilor următoare ceva în legătură cu mediul
literar sau social istoric contemporan. Unii dintre autorii de astfel de jurnale au hotărât să le dea
publicităţii după o anumită perioadă de timp, iar alţii chiar după moartea lor.
În funcţie de poziţia eului în acţiunea şi scopurile naraţiunii diaristice se pot deosebi
jurnalul cronică, jurnalul documentar, jurnalul personal şi jurnalul care combină toate aceste
forme.
În funcţie de domeniul predilect de reflecţie se poate vorbi de jurnale spirituale, jurnale
religioase, jurnale de idei (jurnalul filozofic), jurnale moralistice, jurnale lirice, jurnale de
călătorie.
Jurnalul este teritoriul oamenilor singuratici, revoltaţi, inclasabili şi este mai uşor de stabilit
o tipologie a diariştilor decât a jurnalului intim. Se pare că boala tipică a spiritului diaristic este
taedium vitae, dezgustul de viaţă, urâtul, plictisul, lenea, o suferinţă inefabilă care atinge cu
precădere omul meditativ. Datorită ei, însă, citim jurnale…

6. JURNALUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
• În cazul diarismului românesc, putem vorbi de condiţiile speciale ale
culturii române scrise, o cultură a pudorii şi a bunei-cuviinţe, care a întârziat apariţia
jurnalului intim ca gen literar. Deşi el a stat multă vreme la adăpost de ochii indiscreţi,
a intrat în atenţia publicului atunci când momentul a fost favorabil iar gustul publicului format.
• În cele ce urmează vom încerca o scurtă prezentare a celor mai reprezentative
jurnale româneşti, urmărind delimitarea propusă de Mihai Zamfir, între
jurnale de criză şi jurnale de existenţă.
• După perioada de timp cuprinsă între paginile jurnalului, putem include
în categoria jurnalelor de criză, jurnalele scriitorilor Alecu Russo, C.A.Rosetti,
Iacob Negruzzi, jurnalul filologului ardelean Timotei Cipariu sau jurnalul
lui Nicolae Steinhardt.
• În categoria jurnalelor de existenţă pot fi incluse jurnalele următorilor
scriitori-Titu Maiorescu, Gala Galaction, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Alice Voinescu.

7. • În concluzie, la începutul secolului XIX, în literatura română, apare o mai puternică
conştiinţă de sine a individului. Timid, în memoriale de călătorie mai întâi, apoi în jurnale propriu
zise, acesta începe să-şi expună experienţele care i-au marcat la un moment dat existenţa.
• Abia începând cu Titu Maiorescu putem vorbi de un jurnal care să acopere o lungă
perioadă a vieţii deşi nu exisa încă justificarea literară în această privinţă. Mult mai târziu, prin
generaţia interbelică, românul descoperă că jurnalul poate avea valoare literară, idee care va rodi,
deşi timp de cincizeci de ani regimul totalitar a reprimat tot ce ieşea din tiparele sistemului.
• Pentru scriitorii români, jurnalele sunt de obicei vicii secrete în care le este permisă câte o
mică bârfă sau săgeată otrăvită la adresa lumii literare. De aceea mulţi diarişti au optat pentru
publicarea postumă sau chiar trunchiată a jurnalelor. Este remarcabilă însă intrarea pe ”piaţa
europeană” a unor jurnale precum cel al lui Nicolae Steinhardt, care prin reflexivitate,
interioritate şi întoarcerea la adevăratele valori, a reuşit să facă din această scriere, o cronică a
unui destin model.

8. • Apar uneori în istorie personalităţi ieşite din comun care impresionează nu
doar prin opera pe care au lăsat-o în urmă ci şi prin existenţa cu valoare de
model. Deşi se supun ca oricare dintre muritori legilor firii, existenţa lor nu
rămâne neobservată, la discreţia uitării omeneşti, ci „tresărind în cercuri large”
cutremură conştiinţe şi schimbă nu doar mentalităţi ci şi destine.
• O astfel de personalitate privilegiată este cea a lui Nicolae Steinhardt. Siluetă
fragilă de Don Quijote în sutană, în luptă cu morile de vânt ale istoriei nebune,
monahul de la Rohia a reuşit să rupă „vraja” minciunii comuniste şi să
rostească Adevărul, luându-şi pavăză Crucea şi model pe Hristos.
• Jurnalul Fericirii, capodopera sa apărută postum, scrisă şi rescrisă cu
tenacitatea şi îndrăzneala pe care doar un harismatic o putea avea, a fost pe
bună dreptate numită o carte eveniment, capabilă să schimbe destine. La scurt
timp după publicare şi-a făcut loc în manualele şcolare iar lucrarea de faţă
încearcă să pună în lumină valoarea instructiv-educativă şi modalităţile de
abordare didactică ale acestui text care poate fi discutat nu doar din
perspectiva literaturii, ci şi a religiei, istoriei, a filozofiei.

9. N. STEINHARDT, REPERE BIOGRAFICE
• Conform Actului de naştere a lui Nicu Aureliu Steinhardt, acesta s-a născut în 29 iulie
1912, orele „9 postmeridiane” la domiciliul părinţilor din Calea Moşilor, nr.208. Există
inadvertenţe între acest act oficial şi mărturiile autobiografice în care acesta spune că s-a născut
în comuna Pantelimon. Probabil însă că el şi-a petrecut copilăria în acest spaţiu paradisiac spre
care se întorc mereu gândurile convertitului Steinhardt, pentru care Pantelimonul însemna nu
doar un loc „extras” din nebunia istoriei ci şi un început al chemării creştine prin glasul
clopotelor.
• Nicu Steinhardt urmează clasele primare la şcoala Clemenţa, apoi liceul Spiru Haret,
avându-i colegi pe Arşavir Acterian, Alexandru Ciorănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica,
Alexandru Paleologu, Dinu Pillat. Este singurul elev evreu care frecventează orele de religie,
fiind simpatizat de preotul Gheorghe Georgescu.
• În 1929 îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Drept şi Litere din Bucureşti. În
acelaşi an începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu.
• În 1932 Nicolae Steinhardt îşi ia licenţa în Drept, iar după doi ani, în 1934, publică sub
pseudonimul Antisthius, volumul parodic În genul ... tinerilor. În acelaşi an începe colaborarea la
„Revista burgheză” şi se înscrie în baroul de Ilfov.
• Între 1945-1947 colaborează la „Revista Fundaţiilor Regale” şi publică la „Tribuna
Poporului”, „Universul literar ” şi „Victoria”. În 1947 este înlăturat de la „Revista Fundaţiilor
Regale” împreună cu Vladimir Streinu şi Serban Cioculescu se pare în urma unei cereri
ultimative a lui George Călinescu publicate în ziarul „Naţiunea”.

10. • Între 1948-1959 urmează o perioadă grea, deoarece Steinhardt refuză să adere la noua
realitate comunistă. Prin urmare este eliminat din barou, dat afară din casă, obligat să facă munci
necalificate. În 1960 este arestat, fiind implicat în procesul Noica-Pillat pentru că a refuzat să fie
martor al acuzării.
• Nicolae Steinhardt este condamnat la 12 ani de muncă silnică, şapte ani degradare civilă şi
confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire împotriva orânduirii socialiste.
• În închisoare Nicolae Steinhardt este botezat de arhimandritul Mina Dobzeu, moment
relatat în Jurnalul fericirii.
• În 1964 este eliberat, odată cu graţierea generală a deţinuţilor politici. Îşi desăvârşeşte
Botezul prin Mirungere şi Împărtăşanie la Schitul Darvari din Bucureşti
• Între 1964-1968, refuzând orice colaborare cu regimul comunist, lucrează ca muncitor
necalificat la fabrica Stăruinţa din Calea Vitan. După un accident grav este nevoit să revină la
viaţa literară cu traduceri, medalioane ale unor scriitori străini. Între 1971-1975 îi apar foarte
multe volume de traduceri.
• În 1972 termină de redactat textul Jurnalul fericirii, text care este confiscat de Securitate
apoi reconstituit din memorie. În 1975 la insistenţele Uniunii Scriitorilor, Securitatea îi înapoiază
prima variantă cu condiţia de a nu o mai difuza. În 1984 Securitatea îi confiscă iarăşi prima
versiune a Jurnalului, însă acum inutil. Jurnalul fericirii, într-o variantă sintetică, va fi citit la
postul de radio Europa Liberă. Cartea va vedea lumina tiparului abia în 1991
• În 1973 descoperă Mănăstirea Rohia, cu ajutorul prietenilor Constantin Noica şi Iordan
Chimet, o oază de linişte vizitată frecvent până în 1980, an în care se călugăreşte. În 30 martie
1989, monahul Nicolae moare în spitalul din Baia Mare, fiind înmormântat la Rohia.

11. JURNALUL FERICIRII, ÎNTRE ESEU FILOSOFIC ŞI MĂRTURISIRE
• Jurnalul fericirii este un jurnal de criză, în care autorul reface pas cu pas traseul său
spiritual, renunţând însă la clauza calendarităţii. Steinhardt scrie din dorinţa comună a autorilor
de jurnale de a se vindeca de trecut şi de a-şi lua astfel revanşa în faţa celor ce i-au răpit pentru o
anumită perioadă libertatea fizică pentru că pe cea morală nu a pierdut-o niciodată.
• În privinţa speciei literare căreia îi aparţine această operă, există o anumită dificultate a
situării, explicabilă însă prin faptul că jurnalul este un gen polimorf, care respinge practic orice
regulă. Dificultatea apare datorită structurii mozaicate a Jurnalului fericirii, care nu respectă
clauzele jurnalului intim, şi care face să regăsim în această operă un amestec de genuri (epic,
liric, dramatic) şi de specii (jurnal, memorii şi chiar roman subiectiv) .
• Împrejurările limită pe care le-a traversat autorul nu au permis consemnarea evenimentelor
în momentul producerii lor, însă aceste evenimente au început să fie puse pe hârtie la o distanţă
destul de mică de timp după eliberarea din închisoare, în funcţie de capriciile memoriei.Miezul
întâmplărilor povestite este străbătut de firul roşu al convertirii.
• Autorul nu este interesat de momentul precis al unui eveniment, ci de meditaţia asupra
condiţiei umane din perspectiva convingerii sale că unicul scop al vieţii este mântuirea iar toate
celelalte nu contează. Considerăm însă că Jurnalul fericirii poate fi încadrat în categoria
jurnalului fără un destinatar precis, pentru că autorul a intenţionat de la bun început să-l publice,
dar situaţia politică nu i-a permis acest lucru.
• Unele fragmente sunt datate, altele nu, iar din loc în loc apar acele celebre „Boogie Mambo
Rag”. Titlul acestor fragmente conţine trei nume de dansuri moderne condamnate de estetica
regimului ca semn al revoltei faţă de realitatea totalitară dar şi ca semn al delirului acestei
societăţi.

12. • Jurnalul debutează cu cele trei soluţii de salvare dintr-un univers concentraţionar, cărora
Steinhardt le adaugă soluţia mistică a credinţei. Cu ajutorul lor, autorul a reuşit să-şi păstreze
sănătatea spirituală nu doar pe parcursul detenţiei, în închisoarea mai strâmtă a anilor 1959-1964,
ci şi în închisoarea mai largă de după eliberare, până la sfârşitul unei existenţe exemplare din
punct de vedere moral.
• Mărturisirea acestei experienţe de viaţă este presărată cu meditaţii pe diverse teme,
adevărate eseuri religioase, morale sau filozofice.
• Prima soluţie enunţată de Steinhardt spune că insul odată păşind peste pragul Securităţii
sau a altui organ de anchetă ar trebui să se considere un om mort pentru că doar aşa nu mai poate
fi ameninţat, şantajat, speriat de nimic.
• A doua soluţie este cea a sfidării sistemului printr-o atitudine de bufon, de zurbagiu trăitor
la marginea societăţii, asupra căruia nu se pot face presiuni pentru că nu are nimeni nici ce să-i ia
şi nici ce să-i ofere.
• A treia soluţie este cea a bucuriei de a înfrunta orice atac, de a rezista şi de a te împotrivi
tiraniei, asupririi, mizeriei şi primejdiilor, scoţând din ele pofta de a trăi.
• Confiscat în 1972, după multe intervenţii, cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, Jurnalul fericirii
a fost restituit autorului în septembrie 1975, dar a fost confiscat din nou în mai 1984 datorită
descoperirii la Mănăstirea Rohia a unui fond special de cărţi, bibliotecă a emigraţiei române
reacţionare.Prima versiune stă la baza ediţiei publicate la editura Dacia în 1991 iar a doua
versiune s-a pierdut după Revoluţie. La Mânăstirea Rohia există o a treia variantă a Jurnalului, de
529 de pagini dactilografiate, din păcate incompletă.Remarcabil este însă faptul că fragmente din
această extraordinară carte au fost strecurate de Steinhardt în cărţile care au văzut lumina
tiparului, păcălind cenzura.(Între viaţă şi cărţi, Prin alţii spre sine, ş.a.)

13. .
• Punctul culminant la Jurnalului fericirii este momentul Botezului, cu atât mai paradoxal
fericit cu cât se petrece într-un spaţiu de coşmar cu un „aspect violent de puşcărie, de pârnaie, nu
de temniţă gravă.
• Apelând mereu la repere culturale, comparând situaţiile din literatura universală cu situaţiile
tragice trăite pe viu, autorul îşi pune mereu întrebări cu privire la condiţia umană, cu privire la
libertatea individuală, la libertatea cuvântului, la sensul suferinţei şi al credinţei sau condiţia
soteriologică a artei.
• Vorbind despre suferinţă şi credinţă într-o lume totalitară, Nicolae Steinhardt realizează în
Jurnalul fericirii o adevărată galerie de portrete. Cei mai mulţi sunt tovarăşii de suferinţă făcând
parte din elita intelectuală românească. Pe de altă parte sunt prezentaţi torţionarii, unii având
parte de un portret grotesc, condamnaţi în special pentru excesul de zel de care fac dovadă în
torturarea victimelor - unele personalităţi de primă mărime ale culturii române.
• Cea mai teribilă formă de tortură, dincolo de cea fizică, a izbirii cu capul de pereţi de pildă, i
se pare autorului tortura prin balamuc, a convieţuirii cu o sută de oameni într-o încăpere de 20
m.p.
• Steinhardt spune că în închisoare minunile sunt la ele acasă, pentru că priveşte lungul şir al
evenimentelor dramatice pe care le-a parcurs de la arestare, ca pe nişte coincidenţe fericite
determinate de voinţa divină, elemente ale unui plan pe care Dumnezeu l-a avut în legătură cu el.
„Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt
recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.”
• Sub acest semn al minunilor stau şi coincidenţele care au lucrat cu precizie în viaţa lui atât în
momentele grele cât şi în cele fericite. Poate că nu întâmplător naşterea Mănăstirii Rohia a stat
sub semnul unei minuni. Dumnezeu probabil că a avut un plan în care un evreu trebuia să o facă
cunoscută…

14. CONDIŢIA INTELECTUALULUI ÎN SOCIETATEA COMUNISTĂ
• Securitatea a prezentat lotul Noica-Pillat ca pe un grup de legionari, acuzaţie desigur
absurdă dar nu neobişnuită în vremea respectivă, când modificarea Codului Penal şi a Codului de
Procedură Penală în 1958, a inclus între infracţiuni „discuţiile duşmănoase”. Faptul absolut
normal de a exprima o opinie neconformă cu dogma regimului, aducea în mod automat asupra
celui în cauză pericolul pierderii libertăţii
• Intelectualii erau ţinta predilectă a acestor procese din simplul motiv că îşi permiteau să
gândească şi se puteau transforma rapid în lideri de opinie într-o societate în care liderii politici
locuiau la Moscova. Orice pericol potenţial trebuia înlăturat şi în acest scop comuniştii, spune
Steinhardt „au adus, e drept, în lume ceva nou: până acum dacă voiai să pierzi un om te adresai
duşmanilor săi, soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a târât
la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg
la certaţii ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care îi iubeşte şi-n care şi-a
pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune”.
• Lumea la care se referă Nicolae Steinhardt este o lume a suspiciunii generalizate, cu
mecanismele morale pervertite, în care delaţiunea a devenit o a doua natură iar teama că poţi fi
oricând aruncat în închisoare a ajuns sentimentul cel mai familiar. Unii au ales să se supună în
speranţa că vor scăpa neobservaţi de ochiul atotputernicei Securităţi. Alţii, cei care au ajuns în
închisoare, au fost obligaţi mai întâi să treacă printr-un simulacru de proces, o mascaradă în care
sentinţa era cunoscută de la început iar avocaţii apărării erau mai înspăimântaţi decât inculpaţii
din boxa.

15. • Cel care scrie într-un context istoric nefericit, totalitar, e conştient că la tot pasul pândeşte
pericolul de a-şi pierde libertatea. Opiniile personale se pot transforma oricând în „ discuţii
duşmănoase” sau mai grav în probe la dosarul penal. Un jurnal scris la adăpost de ochi indiscreţi
poate să constituie o astfel de probă dar poate deveni o revelaţie postumă care redimensionează
statutul autorului.
• Jurnalul fericirii nu a ajuns o probă la un al doilea dosar penal, însă a reprezentat o
revelaţie postumă, redimensionând statutul autorului său. În concluzie, chiar dacă vorbim de
perioada anilor '70 când a fost scris Jurnalul fericirii, de primii ani ai regimului comunist sau de
ultima perioadă înainte de 1989, boala istoriei rămâne aceeaşi iar existenţa intelectualului ca om
care gândeşte, rămâne nedorită de regimul comunist, bună de azvârlit la lada de gunoi.
• Interesant este însă că această suferinţă, care pe unii i-a dus la prăbuşire morală, a oferit şi
soluţia izbăvirii. Unii au dat note informative provocând cu bună ştiinţă răul. Motivele pentru
care au acţionat aşa nu contează. Alţii au semnat note informative, care însă nu au servit la nimic
Securităţii în acţiunea ei malefică. Şi unii şi alţii au fost bineînţeles constrânşi să facă acest lucru.
Ceva însă rămâne sigur: răul săvârşit cu intenţie are o certă componentă demonică.

16. •Este evident că Jurnalul fericirii abordează tocmai această dimensiune axiologică a
existenţei. Cartea aceasta conţine imaginea unui cod existenţial care o propulsează la rangul de
model de scriere diaristică în epoca contemporană.
•În primul rând cartea sintetizează căutări, întrebări şi nelinişti profund omeneşti, aducând în
acelaşi timp răspunsuri la acestea. Am putea spune că asemenea unui adevărat îndreptar moral,
Jurnalul fericirii răspunde la întrebarea: Cum poţi scăpa întreg din punct de vedere spiritual
atunci când timpul nu mai are răbdare?
•Trăim într-o lume în care valorile morale sunt pervertite, suntem permanent în goană după
fericire şi de cele mai multe ori identificăm greşit sursa acestei fericiri. Jurnalul fericirii ne
propune un mod de a fi fericiţi, explicând şi cum se poate ajunge la această stare. De aceea o
carte cu acest titlu stârneşte automat atenţia posibililor ei cititori.
•Generaţiile actuale află prin intermediul ei felul în care, ca sub o vrajă a fricii, un întreg
popor s-a prefăcut în turmă şi foarte puţini au fost aceia care au îndrăznit să rupă această vrajă. Ei
au plătit îndrăzneala de a fi „altfel” cu libertatea sau chiar cu viaţa. Redus la condiţia de popor
ocupat, poporul român a fost supus câteva decenii prin acte care au provocat frică iar apoi această
frică a fost dublată de posibilitatea autorităţilor de a-şi controla supuşii.

17. •Regimul de detenţie nu a stăpânit doar închisorile sau sediul Securităţii, ci a intrat în casele
şi vieţile oamenilor, pervertindu-le conştiinţele. Dimensiunile terorii comuniste, situaţia exactă a
fenomenului detenţiei în penitenciare şi a internărilor în lagărele de muncă precum şi a deceselor
survenite nu este posibilă din păcate nici astăzi. Istoricii care se ocupă de această perioadă
consideră că în penitenciare, lagăre de muncă şi aresturi ale Securităţii şi Miliţiei, au murit în
perioada 1945-1964 aproximativ 15-20 000 de deţinuţi din care majoritatea politici, iar numărul
celor arestaţi, condamnaţi şi necondamnaţi, internaţi în lagăre de muncă şi reţinuţi pentru
perioade mai scurte se apropie de 250 000.
•Din păcate aceste lucruri sunt cunoscute foarte puţin şi aproape deloc de publicul larg,
pentru că de cele mai multe ori omului îi place să aplice „politica struţului”. Lucrurile acestea
trebuie cunoscute ca să nu mai poată fi repetate vreodată. De aceea apariţia unei cărţi precum
Jurnalul fericirii nu poate fi socotită decât providenţială. Chiar dacă subiectivitatea depăşeşte
valoarea documentului, cititorul acestei cărţi ajunge la final să-şi pună întrebări şi acesta este
până la urmă cel mai important lucru…

18. BIBLIOGRAFIE
Ardeleanu, George N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.
Ardeleanu George, Nicolae Steinhardt. Monografie, antologie comentată, receptare critică,
Braşov, Editura Aula, 2000.
Ardeleanu, George, Un dosar al memoriei arestate, în vol. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii.
Argument de P. S. Justin Hodea Sigheteanul. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere
biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al
memoriei arestate” de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, 2008.
Badiu, Izabella, Métamorphoses de l'écriture diariste à l'âge contemporain. Julien Green,
Albert Cohen, Claude Roy, N. Steinhardt, I.D.Sârbu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
2005.
Bălănescu,Olga, Jurnalul intim în literatura română, Bucureşti, Editura Paco, 1990.
Cesereanu, Ruxandra, Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid
naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006.