Panait Cerna, născut pe 25 septembrie 1881 în satul Cerna, județul Tulcea, a fost un poet-filosof cunoscut pentru meditațiile sale asupra existenței umane și aspirațiilor omenești. A studiat la București și a obținut titlul de doctor magna cum laude în 1913, înainte de a fi răpus de boală. Poezia sa se remarcă prin sinceritate și capacitatea de a evoca stări de beatitudine în versuri simple, dar profund lirice.

1. PANAIT
CERNA
25 SEPTEMBRIE 1881 –
8 APRILIE 1913

3. …"Aş vrea să mă înalţ la tine,
Dar lumea ta e sus, prea sus,
Ş i-n noaptea undelor haine
Ră mîn cu dorul meu, nespus.
Ş i totuş i, simt cum mă stră bate
O rază din puterea-ţ i lină -
Greu luptă valurile toate
Să -mi stingă visul de lumină ,
Dar cad, se farmă , istovite
De furtunatecul lor joc,
Ş i-n fundul mă rii liniş tite
Eu reapar senin în loc.
Eu sunt un vis, dar teama nu mi-i
De vînt, de unda ră zvră tită ,
Cît timp te vă d deasupra lumii
Lucind eterna, linistită ...
“Ideal”

4. Panait Cerna, pe numele
său de naștere Stanciof,
de origine bulgară, s-a
născut la 25 septembrie
1881 în satul Cerna,
judeţul Tulcea.

5. “(…)Aşezat în depresiunea
Cernei, înconjurat de câteva culmi
tocite din lanţul foştilor munţilor
Hercinici, cu o câmpie mănoasă,
cu livezi, vii şi păşuni. (…)În
mijlocul satului, pe o costişte,
alături de dereaua presărată cu
plopi semeţi, pe drumul ce duce la
biserica satului, se află Casa
Memorială Panait Cerna,
organizată prin grija Uniunii
Scriitorilor din România, a
Muzeului Literaturii Române şi
cu sprijinul organelor locale.“
Aurel Munteanu – Panait Cerna- viaţa şi opera

7. Panait Cerna a urmat cursurile
şcolii primare în comuna Cerna, pe
cele liceale la Liceul “Nicolae
Bălcescu” din Brăila şi cursurile
Facultăţii de Filosofie la Bucureşti.
În timpul studiilor liceale a reuşit
să acumuleze o cultură intensă, şi
să îşi însuşească limbile germană,
franceză şi italiană.

9. Ca student a fost nevoit să întrerupă
de mai multe ori cursurile ca să se
preocupe de asigurarea unui minimum de
mijloace de existenţă. Deşi boala se
agrava, fiind o fire entuziastă, Cerna a
luptat şi a reuşit să îşi ia licenţa cu
“Magna cum laude ”.
Titu Maiorescu i-a acordat în 1907 o
modestă bursă cu care să îşi continue
studiile în Germania în vederea obţinerii
doctoratului.

11. A fost în continuu mă cinat de
situaţ ia materială precară . Ş i-a susţ inut
teza de doctorat cu titlul “Lirica de idei”
ş i a fost proclamat în unanimitate
“Doctor magna cum laude”, în februarie
1913, iar în luna urmă toare, martie, este
ră pus de boală . Paul Zarifopol l-a îngrijit
până în ultimul moment. A fost
înmormântat la Leipzig. Multe
personalităţ i din ţ ară au deplâns soarta
lui Panait Cerna, printre care ş i Tudor
Arghezi.

12. Autorul în colecţiile
Bibliotecii Judeţene
“Panait Cerna” Tulcea

14. Cerna, poetul-filosof, s-a oprit
în poezia sa asupra marilor
probleme ale existenţ ei omului, ale
atitudinii lui în viaţă , ale societăţ ii
timpului să u. În versurile lui,
meditaţ ia ş i reflecţ ia ocupă un loc
important. În cele mai multe poezii
vibrează aspiraţ iile ş i nă zuinţ ele
oamenilor. Cerna a iubit omul cu
pasiune ş i dă ruire.

15. “Cu toata asprimea cuvintelor,
explicabilă printr-o inadaptare
completă la limba română, poezia lui
este pură, adică independentă de
tehnica şi imaginile ei. Foarte
asemănător lui Leopardi (poate cu
bună ştiinţă). Cerna e în stare să
înşire declaraţii şi aspiraţii într-o
desăvârşită golociune, aproape
prozaică, obţinând efectul celui mai
elevat lirism. Uneori, e drept, Cerna
cade în declamaţie şi verbalism, dar nu
acolo este puterea lui. Virtutea lui
Cerna este de a sugera stări de
beatitudine şi de învingere a
contingenţelor în versuri simple,
solemne, de cele mai multe ori abstracte
a căror undă lirică este evidentă şi
totuşi greu de explicat.”
G. Călinescu – Adevărul literar

16. “Tresaltă , suflete al meu, ş i cântă !
De-acuma nu te-i mai gândi la moarte,
Că ci azi, de Ea, nimic nu te desparte…
C-un zâmbet, cu o vorbă spus-alene,
Ea dete somn durerii pă mânteş ti;
A dat vieţ ii glasuri de sirene –
Umplu întreg pă mântul de poveş ti…
O! suflete al meu! Tresaltă , cântă !”
(Noapte)

18. În glas au aiurări de liră,
Pe frunţi – un răsărit de zori;
La şipot, unde poposiră,
S-au adunat privighetori …
Iar zeul dragostei, April,
Din două guri făcea o floare,
Şi fiecare sărutare
O saluta din crengi, c-un tril.
Visând, cei doi îndrăgostiţi
Tot repetau în suflet cântul;
Atunci, din fundul văii, vântul,
Văzând cât sunt de fericiţi,
S-a strecurat în crengi tiptil,
Mişca un ram, zâmbea în
soare,
Şi-i îngropa sub colb de floare,
C-un râs zburdalnic de copil.
(Sămănătorul, V, nr 10, 1906)

21. Material
realizat de
Sala de
Lectură Adulţi