1. Ideea de Europă creştină la romanticii germani
Mihai Georgita
În ansamblul curentului Romantic se pot lesne descoperii trăsături
antagonice: priviri încrezătoare spre viitor sau retrageri dezolante în lumea
trecutului; abordarea energică a problemelor actualităţii sau evadarea în
orizonturile exotismului, îndemnuri spre acţiunea combativă sau indolenţa în
pasivitatea contemplativă, forme diverse de morbiditate şi egoism sau vigoare
moral-altruistă şi elan revoluţionar1. Se susţine că orice îngrădire repugnă
spiritului romantic, el are percepţia totalităţii şi nu a detaliului, e atras de sinteze.
Viziunea romantică e o viziune globală, dezvoltată fie pe temeiul unei filozofii a
identităţii, fie pe acela al unui dinamism istoric din antichitate şi evul mediu spre
trecutul naţional2. Dar nu toată perioada romantismului, care se întinde pe mai
bine de o jumătate de secol, este străbătută de un spirit vizionar şi universalist
Lucrări mai noi disting două tipuri de romantism sau mai precis două stadii
succesive. Primul, din perioada anterioară anului 1815, a fost denumit High
Romanticism şi s-a dezvoltat în perioada revoluţiei franceze şi a imperiului în
câteva ţării occidentale, cum ar fi Anglia Franţa şi Germania. Acesta se
caracterizează prin radicalism ideologic, coerenţă , vizionarism, simţ cosmic,
integrarea contrariilor, misticism şi intensitate pasională. Stadiul ulterior,
cuprins între 1815, data căderii lui Napoleon, şi revoluţia de la 1848, a fost
denumit convenţional Biedermaier Romanticism, specific mai multor ţări din
Europa, se caracterizează prin intimism, idilism, pasiuni temperate, valori
domestice, confort spiritual, socialitate, militantism, conservatorism, ironie şi
resemnare. Sentimentul de anxietate şi resemnare din epoca Biedermaier
respinge pretenţiile vizionare, atotcuprinzătoare şi titanice specifice în High
Romanticism3. Primul tip de romantism, cel titanic, dar în egală măsură utopic,
dezvoltă o nouă viziune asupra religiei şi asupra organizării statale, pe care nu
le mai regăsim în perioada Biedermaier.
Credem că totul porneşte de la o nouă Weltanschauung, pe care au
construit-o neobosit romanticii. Ei considerau că omul şi cosmosul nu sunt două
lumii diferite, ci alcătuiesc un întreg organic, armonios4. Omul trebuie să aibă o
viziune de ansamblu asupra lumii, care să transgreseze contrariile şi numai astfel
se va desăvârşi. Esenţa romantismului se defineşte prin unitate în pluritate5.
1 Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol. II, Editura Saeculum, Bucureşti 1999, p. 127-128. . Pentru
multiplele caracteristici ale romantismului vezi: Irina Petraş, Teoria literaturii: Dicţionar –antologie, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 82-89.
2 Vera Călin, Romantismul, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 44-45.
3 Întrega discuţie la: Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermaier,
Editura Minerva, Bucureşti, 1998, pp. 5-61 passim.
4 Edgar Papu, Existenţa romantică, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.79.
5 Mihai A Stroe, Romantismul german şi englez. Ştiinţa arhetipurilor, ipoteza interfinitudinii şi numărul de aur,
Institutul european, Iaşi, 2004, p. 151-178.
2. Tocmai de aceea se apelează atât de des la valorile mitului, care la rândul său
este asociat cu ideea de frumos, simbioză a celorlalte idei. Relaţia dintre religie
şi mit este atent studiată în aceasta epocă.6 Spre deosebire de iluminişti,
romanticii opun concepţie mecanicist-dialectice viziunea organică asupra
universului, astfel încât între materie şi spirit nu mai este vorba de opoziţie, ci de
sinteză, între subiect şi obiect se constituie o unitate organică. Dar omul
romantic nu este un idealist. Valorile nu sunt transcedentale ca la filozofii
idealişti, ele ar putea fi înfăptuite, numai că până atunci a lipsit eroismul.
Această viziune va tulbura ideea de religie aşa cum era ea concepută, conferind
sentimentului religios o nouă intensitate şi o mai mare profunzime, fapt pentru
care romantismul a fost considerat înrudit cu mistica7.
Un rol important în constituirea viziunii romantice despre religie l-a avut
indubitabil şi propensiunea lor istoricistă. Istorismul a fost caracterizat de critici
ca una dintre dimensiunile fundamentale ale gândirii romantice8. Istorismul a
fost generat atât de experienţele istorice din aceea epocă, cât şi de adeziunea
romanticilor la un tip de gândire evoluţionistă. Nici un curent literar anterior nu
a fost atât de masiv orientat de modul de înţelegere a trecutului, de filozofia
istoriei aşa cum a fost romantismul. În discursul romanticilor argumentul istoric
se împleteşte frecvent cu predica de amvon şi naşte mereu atitudinea mesianică,
firească unor luptători ideologici pentru o cauză, a cărei justeţe se identifică în
conştiinţa lor cu voinţa divină9. Iluminismul desconsidera total trecutul.
Romantismul, dimpotrivă, căuta mereu elemente de continuitate în istoria
omenirii, conştiinta estetică a romanticilor se raportează mereu la trecut.
Romanticii germanii vor să restabilească prestigiul trecutului prin simplul fapt
că iluminiştii l-au ignorat. De aceea dezvoltarea socială şi politică a popoarelor
este concepută în mod organic. În comparaţie cu spiritul revoluţionar iluminist,
ei apar ca tradiţionalişti. Dar ei nu sunt nişte reacţionari din punct de vedere
ideologic. Ei aveu suficient simţ istoric pentru a înţelege că o anumită epocă,
oricât ar fi de măreaţă, nu poate fi reactualizată. Romanticii germanii au preţuit
în primul rând spiritualitatea medievală, au revalorizat-o pentru prima oară10. În
eseul său die romantische Schule (1836), Heinrich Heine vede în doctrina
primului grup romantic o reînviere a spiritului medieval, considerând evul
mediu creştin drept sursa poeziei romantice germane. Dar prin catolicismul
militant şi misticismul promovat de romanticii germani el vede o prelungire a
unui spirit malefic, prielnic absolutismului micilor curţi feudale11.
Romanticii plănuiau o nouă religie adaptată la exigenţele unui nou
mesianism ,- o „nouă epocă de aur” afirmă Novalis-, care urma să se înalţe
haosul frământat al epocii. Friedrich Schlegel avea, între numeroasele sale
6 Francois Furet(coord.), Omul romantic, Polirom , Iaşi, 2000, p. 243-246; Edgar Papu, op. cit., p. 115-122.
7 Nicolae Râmbu, Romantismul filosofic german, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 18-19, 38, 46-47
8 Edgar Papu, op. cit., p. 138-148.
9 Vera Călin, op.cit. p. 46-48.
10 Nicolae Râmbu, op. cit., p. 49.
11 Vera Călin, op. cit., p. 227.
3. planuri, pe cel mai grandios: acela al întemeierii unei noi religii, care-l preocupa
foarte serios în ciuda neîncrederii prietenilor. Adevăratul colaborator îl socotea
numai pe Novalis, de care nimeni nu se îndoia că avea vreo religie. Schlegel
vedea în Novalis un Crist iar pe el ca pe un Pavel. Schlegel descoperise ca
printr-o revelaţie armonia universului şi frumuseţea sa. Sentimentul de plăcere
nou dobândit de a fi membru al unui mare întreg, etern şi raţional , era religia lui
Friedrich12. Religia concepută de romantici este una transconfesională, în afara
eclesiei, una filozofico-poetică bazată pe idea de Gottheit 13. Romanticii încep
să pună accent nu pe actul credinţei ci pe miraculosul credinţei, credinţa nu
trebuia trăită ca o datorie, ci ca iubire făcătoare de minuni. Credinţa lor se
apropia mai mult de misticism, decât de dogma credinţei. Accentuau meditaţia
în defavoarea actului credinţei, tocmai din cauza conştiinţei lor universale.
Meditaţia şi trăirea mistică unesc în armonie contrariile. Astfel se aluneca uşor
spre religiile păgâne din antichitate care vorbeau despre înrudirea dintre om şi
natură. Astfel ştiinţa fizicii, prin care se înţelegea toate ştiinţele naturii, devine
baza mitologiei şi a religiei pentru mulţi romantici14. Pornind de la filozofia
naturii, Schelling postula o nouă religie naturală în spirit modern ştiinţific,
sugestii preluate şi de Friedrich Schlegel15. Teologii vedeau în romantici nişte
panteişti deghizaţi. Periplul căutării romantice între extreme a făcut ca „spiritul
lor de investigaţie-notează Ricarda Huch-depăşind toate limitele autorităţii şi al
tradiţiei, îndrăznind chiar a concepe ideea unei noi religii, a sfârşit prin a se
refugia în portul vechii religii catolice”. Apoi adaugă „ în viaţa fiecărui dintre
romantici se poate urmări itinerariul străbătut de suflet pentru a ajunge în acest
punct”16. Tieck s-a refugiat în trecutul de care catolicismul era atât de mult legat:
la fel prietenul său Wackenroder, dispreţuind arta contemporană se apropie încet
de vechi maeştri acceptând oarecum catolicismul ca recuzită a epocii în care au
trăit. Tot prin intermediul artei Friedrich Schlegel şi prietena lui Karoline au
ajuns să aibă afinităţi pentru catolicism. Romantismul era un ev mediu
renăscut.Lume catolică care-şi face loc tot mai mult în operele romanticilor.
Madona începe să fie tot mai familiară acestor protestanţi. Wilhelm Schlegel,
după moarte micuţei sale Augusta, o recomandă inimii plină de bunătate a Celei
de sus. Novalis surprinde imaginea cerească a fecioarei Maria în „imnuri
spirituale”. La fel Tieck înfăţişează o întreagă lume catolică în Genoveva, în
care autorul trădează nostalgia sa după o astfel de candidă credinţă. Mulţi au
crezut şi sperat că odată cu reintroducerea credinţei catolice va reveni pe pământ
o întreagă procesiune de nobili ostaşi ai Domnului, de sfinţi făcători de
miracole, de femei cu duhul carităţii17. Un caz interesant de convertire la
catolicism este cel al lui Friedrich Schlegel şi mai ales al soţiei sale Dorothea,
12 Ricarda Huch, Romantismul german, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 154-156.
13 Nicolae Râmbu, op. cit.,p.56-69.
14 Mihai A Stroe, op. cit, p. 198-199.
15 Ricarda Huch, op. cit., p. 157-158.
16 Eadem, p. 280.
17 Eadem, p. 281-285.
4. devenită fanatică. De asemenea, cel al familiei Tieck, care trăia în Italia. Acei
idealişti romantici care au vrut să realizeze pe pământ biserica nevăzută,
cuprinzătoare a tuturor spiritelor, după o scurtă luptă au căzut în moda fatală a
vechiului catolicism. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al lui Friedrich
Schlegel, care a luptat pentru reunirea celor două confesiuni protestantă şi
catolică18. Natura sensibilă a unor romantici ca Tieck şi Brentano i-au adus
înspre catolicism, unde au redescoperit taina spovedaniei care le uşura
conştiinţa. Viziunea armonioasă a lumii şi dragostea pentru natură a făcut dintr-un
protestant ca Daumer să adere la catolicism. Gorres în lucrarea Mistica
creştină vorbeşte despre o biserică atotcuprinzătoare, unitară, ceea ce
corespunde concepţiei romantice despre unitate. El vorbeşte cu respect şi despre
Reformă, care a avut un rol benefic când a condamnat decăderea vieţii spirituale
superioare. Echilibrul şi unificarea bisericilor, în viziunea acestuia, se va
restabilii pe calea universalităţii. Passavant, originar dintr-o familie hugenotă
franceză, deşi nu se va converti, considera ca a sosit timpul ca bisericile să se
reunifice, deoarece de pretutindeni se ridicau glasuri care afirmau că
protestantismul şi catolicismul au o certă unitate lăuntrică19. Într-adevăr
concepţiile unui filozof de talia lui Leibnitz20 putea să influenţeze gândirea
romanticilor germani cu privire la unificarea Europei prin reunificarea credinţei.
Animat de o viziune cosmopolită, s-a străduit să contribuie la restabilirea unităţii
originare a creştinismului prin realizarea unei înţelegeri între catolici şi
protestanţi. Unificare Europei se putea realiza după opinia acestuia numai pe
baza unităţii dintre puterea imperială şi cea spirituală a papei, aşa cum exista
înainte de Reforma religioasă. Această unitate ar garanta pacea între popoarele
Europei şi ar asigura paza în faţa eventualilor inamici21.
În această atmosferă de redescoperire a spiritualităţii medievale şi
implicit a valorilor creştine de factură catolică, dar şi a constituirii principiilor
politice ale Restauratiei22, Novalis redactează un eseu amplu intitulat: Die
Christenheit oder Europa . Departe de a se crede despre el, aşa cum a devenit un
poncif pentru caracterizarea romanticilor, ca fiind sensibili, visători, el era un
ins pragmatic. „Profesiunea de literat este , scria el unui prieten, ceva secundar ,
mă puteţi judeca mai bine după ceea ce e esenţial, după viaţa practică”. Era o
persoană echilibrată, realistă chiar pragmatică cu toate că o parte din opera sa
nu-l recomandă astfel. Tuturor romanticilor crede Ricarda Huch, care i-a făcut o
subtilă caracterizare morală, Novalis le era superior prin capacitatea de a se
autostăpâni23. Cei înzestraţi cu simţ artistic au de obicei aversiune faţă de
18 Eadem, p. 288-293.
19 Diferite cazuri de convertire la catolicism a romanticilor germani şi cauzele care au determinat aceaste
convertiri, precum şi concepţii despre unificarea bisericilor vezi pe larg la: Eadem, p. 485-496.
20 Ioan Horga, Construcţie europeană. Tradiţie, realitate şi perspectivă, Editura Universităţii din Oradea,
Oradea, 1988, p. 27.
21 Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 88-89.
22 Rene Remond, Religie şi societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea şi XX. 1780-2000, Polirom,
Iaşi, 2003, p. 103.
23 Ricarda Huch, op. cit., pp. 68-72.
5. ştiinţele exacte. Dimpotrivă Novalis era un spirit universal, de factură
renascentistă. De pildă căuta în fiecare ştiinţă particulară planul unei ştiinţe
totale, iar în fiecare proces regulat simbolul armoniei universale24. Novalis era
şi un creştin pios, iar din femeile sale iubite face un cult mistic.
Eseul a fost prezentat prietenilor săi, printre care fraţii Schlegel, Tieck,
Dorothea Veit în 1799, care s-au opus publicării lui, considerându-l deficitar din
mai multe puncte de vedere. În primul rând viziunea profund antiprotestantă a
unui protestant25. Cu excepţia câtorva extrase publicate în Athaneum el apare
publicat integrala abia în 1826. Studiile întreprinse de Novalis asupra evului
mediu, moartea Papei Pius al VI-lea în 1799 după detenţia lui şi limitarea
autorităţii papei în 1798 la micul său stat papal26, precum şi citirea Cuvântărilor
despre religie a lui Schleiermacher si probabil unele principii ale Restauraţiei
care deja circulau, au generat redactarea imediată a acestui eseu.
Eseul începe cu invocaţia acelor timpuri frumoase când în Europa era
doar o singură creştinătate27. Apoi Novalis enumeră o serie de motive pentru
care în Europa era mai bine când exista doar catolicismul, adică în evul mediu.
Un interes comun lega până şi cele mai îndepărtate provincii ale acestui imperiu
spiritual, condus de un singur suveran în persoana Papei, a cărui porunci erau
îndeplinite cu sârguinţă de numeroasa tagmă a clerului, care era foarte respectată
de popor şi la care pentru diferitele nevoinţe şi nevoi găseau alinare şi ajutor.
Novalis face şi un lung elogiu clerului catolic, pe care-l idealizează. Tagma
preoţească, înzestrată cu puteri miraculoase, călăuzea poporul cu haruri şi
lumină, astfel încât şi cele mai sălbatice porniri au trebuit să cedeze în faţa
fiinţei lor care răspândea pacea. De asemenea, Fecioara Maria şi cultul marianic
cu toate binecuvântările sale este scos în relief de Novalis. Cuvinte frumoase
sunt scrise de Novalis cu privire la serviciul religios al bisericii catolice, la cultul
relicvelor şi la pelerinajele, care umpleau sufletul oamenilor de pace şi bucurie.
Adversitatea faţă de trufia progresiştilor în dauna simţului pentru sacru o
exprimă fără rezerve şi este întru totul de acord cu opoziţia papalităţii la
descoperirile ştiinţifice, devenite periculoase la momentul nepotrivit. Papalitatea
reprezenta un divan suprem la care regii şi principii veneau să-şi găsească
dreptatea. Pentru aceştia adevărata slavă era să-şi găsească sfârşitul în cinul
călugăresc şi în mănăstire, în contemplaţii divine. Cât de binefăcătoare era
această orânduire pentru natura profundă umană o arată dezvoltarea armonioasă
a tuturor aptitudinilor spirituale umane, culmea neobişnuită atinsă în toate
ramurile vieţii artistice şi spirituale. Această scurtă apologie o încheie cu
următoarea propoziţie: „acestea erau alesele trăsături principale ale acelor
timpuri cu adevărat catolice sau creştine „ (das war die schonen wesentlichen
24 Eadem, p. 76.
25 Eadem, p. 285-287.
26 Pimder Boer, Peter Bugge, Ole Waever, The history of the idea of Europe, London & New York, p. 69.
27 Novalis, Geistliche Lieder. Die Christenheit oder Europa. (Cîntece religioase. Creştinătatea sau europa),
Institutul european, Iaşi, 1999, p. 172:” Es waren schone glanzende Zeiten, wo Europa ein Christliches Land
war, wo eine Christenheit diesen menschlich gestalteten Weltteil bewohnte”.
6. Zuge der echt katholischen oder christlichen Zeiten)28. În continuare face o
subtilă analiză a modului în care această stare de armonie a Europei catolice a
fost distrusă treptat. Lumea europeană-crede Novalis- nu era suficient de matură
spiritual pentru a putea păstra această împărăţie minunată(dieses herrliche
Reich), astfel că ea sub povara grijilor egoiste şi a vieţii economice a început să
şubrezească, iar apoi a fost socotită drept o înşelătorie şi pentru totdeauna
sfâşiată de o mare parte a europenilor( auf immer von einem grossen Teil der
Europaer zerrissen wurde). Subminarea temeliilor acestei Europe unite de
credinţa catolică se datorează în principal firii labile a fiinţei umane. Lăcomia şi
nesfărşitul efort pentru satisfacerea bunăstării nu-i mai lasă omului răgazul să
contemple cu luare-aminte lumea sufletului său( keine Zeit zum stillen Sammeln
des Gemuts, zur aufmerksamen Betrachtung der innern Welt ubrig bleibt).
Decăderea a fost provocată şi de clerul său care îşi pierduse destoinicia în
misiunea sa nobilă şi o dată cu aceasta respectul şi încrederea29.
Dar aportul cel mai mare la dezintegrarea vechi lumii catolice europene l-a
avut protestantismul. Novalis face astfel o critică severă protestantismului.
Deşi îi recunoaşte unele merite, îi reproşează acestuia că a pierdut din vedere
consecinţa inevitabilă a procesului pe care l-a provocat, separând inseparabilul a
divizat biserica indivizibilă şi a rupt păcătuind din comunitatea creştină
universală, singura prin care şi în care era posibilă adevărata renaştere ce
dăinuie30. Prin amestecul principilor a devenit o religie închisă în graniţele
statale şi asta în defavoarea intereselor religioase universale. După lovitura dată
instituţiei, a urmat contestarea Însă cea mai mare pierderea din punct de vedere
spiritual a fost promovarea interpretării ad literam a Bibliei, rămasă singura
autoritate în materie de credinţă(sola Scriptura), apoi popularizarea ei în rândul
maselor, astfel încât a sărăcit-o de conţinut, a împiedecat pătrunderea şi
revelarea Duhului Sfânt( der heilige Geist), şi a indus o secătuire a simţului către
sacru31. O rază de speranţă pentru vechiul creştinism a apărut o dată cu ordinul
iezuiţilor. Novalis îşi exprimă întreaga admiraţie faţă de acest ordin, duşman de
moarte a protestanţilor şi remarcabil factor de progres al umanităţii32. În această
ordine de idei, Novalis dezvoltă o filipică aspră împotriva ştiinţei şi noii filozofii
a luminilor, care se opune atât religiei cât şi sensibilităţii ori simţului pentru
frumos. Revoluţia franceză a avut ca scop crearea unei lumii eminamente laice,
dar tocmai momentele dificile sunt favorabile spiritului creator al religiei. În
perioade de grele încercări religia şi-a arătat adevărata valoare. De aceea,
Novalis prevede o nouă renaştere spirituală o dată cu încheierea Revoluţie. De
asemenea, el nu poate să nu remarce faptul că în timpul său, cel al romanticilor,
în Germania mai mult ca în altă ţară, există o mare efervescenţă în ştiinţe şi în
28 Ibidem, p. 175-179.
29 Ibidem, p. 179-183.
30 Ibidem, p. 183: „aber sie vergassen das notweindige Resultat ihres Prozesses; trennten das Untrennbare, teilte
die unteilbare Kirche und rissen sich frevelnd aus dem allgemeinenen christlichen Verein, durch welchen und in
welchem allein die echte dauernde Wiedergeburt moglich war”.
31 Ibidem, p. 184-188.
32 Ibidem, p. 189-191.
7. arte, semn al zorilor unei lumii noi. Această nouă dezlănţuire de forţe creatoare
apare ca o reacţie la încremenirea impusă de Iluminism. Acum Novalis simte
nevoia să facă o apologie a romantismului, ce a adus un nou simţ al sacrului33.
O pace şi o unificarea a Europei nu se va putea face decât sub auspiciile
vechiului creştinism medieval. Aceasta este concluzia la care ajunge Novalis în
finalul acestui eseu. Cu spiritul său însetat de universalitate vede în Europa
astfel alcătuită o călăuză a celorlalte continente spre împărăţia cerurilor34.
Novalis scrutează trecutul nu dintr-un paseism devenit cronic pentru
romantici, ci cu speranţa aflării unei reînnoiri spirituale a prezentului. Uniunea
de state ale Europei nu trebuia să fie în concepţia lui Novalis una
administrativă , ci una organică, legată prin credinţă şi iubire. Pe temeiul iubirii
creştine se va constitui între state o confederaţie în care raporturile de forţă vor fi
înlocuite cu cele ce se instituie în statul organic între cetăţeni şi familia regală.
Astfel naţiunea apare ca un individ mai vast cu propriul ei suflet şi necesităţi
spirituale. Aşa cum indivizii unei naţiuni devin o unică fiinţă când luptă în
numele aceloraşi valori şi trăiesc aceleaşi sentimente tot aşa şi naţiunile Europei
trebuie să formeze o vastă fiinţă universală, al cărei centru de gravitaţie este
iubirea creştină35. Eseul lui Novalis nu s-a bucurat de o receptare largă în epocă
din cel puţin două motive: oferă o critică aspră a protestantismului într-un mediu
protestant şi propune ieşirea din impasul politic al ţărilor europene doar prin
renaşterea religiei vechi, şi implicit prin dispariţia protestantismului. Oricum
Novalis este primul care a expus cu claritate necesitatea unei uniuni europene pe
bazele creştinismului. El a fost determinat să scrie acest eseu de adânca
înţelegere a urmărilor negative ale Revoluţiei franceze şi în virtutea principiilor
Restauraţiei care s-au conturat în acea perioadă36. Exista la cumpăna veacului
XIX un climat de reconsiderare şi de reapreciere a valorilor creştine tradiţionale.
Pe o direcţie asemănătoare cu cea urmată de Novalis se înscriu, de pildă, şi
concepţiile lui Joseph de Maistre, ambasador la Sardiniei la Sankt Petersburg. El
era un susţinător al unităţii europene sub egidă papală, cu reuniunea ecumenică a
catolicilor, a protestanţilor şi a ortodocşilor şi prin restrângerea suveranităţii
statale, fără distrugerea ei totală37. Chiar şi în Franţa, unde a existat cel mai
virulent curent anticlerical în preajma Revoluţiei, a început o schimbare radicală
în favoarea unui creştinism de factură catolic-medievală. Cartea lui
Chateaubriand Genie du christianisme (1802) a avut un efect considerabil în
acest sens. Acest gânditor francez scoate în relief enorma contribuţie a
creştinismului medieval în toate domeniile vieţii, punând în contrast chiar şi
creaţiile antichităţii clasice. Reevaluarea creştinismului medieval a dat
conceptului de Europă o bază istorică. Ideea de Europă unită va fi privită dintr-
33 Ibidem, p. 193-209.
34 Ibidem, p. 211-217.
35 Nicolae Râmbu, op. cit., p. 113-114.
36 Ioan Constantinescu, Actualitatea lui Novalis, Postface a Novalis, op. cit., p. 292-294.
37 Ladislau Gyemant, Preistoria construcţiei europene. Prehistory of the European Construction, Editura
fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 1999, p. 26-30.
8. o perspectivă istorică, care a lipsit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care
va primi o dinamică în secolul XIX prin conectarea la idealurile politice, sociale
şi religioase contemporane38.
38 Pimder Boer. Peter Bugge, Ole Waever, op. cit., p. 68-70.
