Didactic

1. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 83
VOLTAIRE (1694-1778),
pe numele său real François-
Marie Arouet, a fost socotit
drept cel mai strălucitor spirit
al veacului său. A scris nume-
roase și variate opere, precum
Dicţionar filosofic, Eseu asupra
moravurilor, dar și literatură:
tragedii (Zaďr, Alzire, Mérope),
povestiri (Zadig, Micromegas),
o epopee (Henriada), versuri,
precum și un roman filosofic,
intitulat Candid (Candide ou
l’optimisme). Voltaire este și
unul dintre susţinătorii Enciclo-
pediei franceze.
Despre Enciclopedie
de Voltaire
(text integral)
Un servitor al lui Ludovic al XV-lea îmi povestea într-o
zi că, în timp ce regele cina la Trianon într-o companie
restrânsă, conversaţia s-a oprit mai întâi asupra vânătorii,
iar apoi asupra prafului de puşcă. Cineva spuse că praful
cel mai bun se face din salpetru, sulf şi cărbune, în părţi
egale. Ducele de La Vallière, mai priceput, susţinu că
pentru a face un bun praf de puşcă este nevoie de o singură
parte de sulf şi una de cărbune la cinci părţi de salpetru
bine filtrat, bine evaporat şi bine cristalizat.
– E ciudat, spuse ducele de Nivernois, că ne amuzăm
zilnic omorând potârnichi în parcul de la Versailles, şi
câteodată ucigând oameni sau lăsându-ne ucişi la graniţă,
fără a şti exact ce folosim pentru a ucide.
– Din păcate, acelaşi lucru se întâmplă cu toate celelalte
lucruri, răspunse doamna de Pompadour; eu nu ştiu din ce
este alcătuit roşul pe care îl pun pe obraji, şi aş fi în mare
încurcătură dacă m-ar întreba cineva în ce fel sunt făcuţi
ciorapii de mătase pe care-i am în picioare.
– E păcat, spuse atunci ducele de La Vallière, că
Majestatea-Sa ne-a confiscat dicţionarele enciclopedice,
care ne-au costat pe fiecare câte o sută de pistoli: în ele am
găsi răspuns la toate întrebările noastre.
Regele îşi justifică hotărârea: fusese avertizat că cele
douăzeci şi unu de volume in-folio, ce puteau fi găsite pe
toaleta tuturor doamnelor, erau lucrul cel mai periculos
pentru regatul Franţei; şi dorise să afle el însuşi dacă era
adevărat, înainte de a permite ca această carte să fie citită.
La sfârşitul mesei, trimise trei camerişti să-i aducă un
exemplar, iar ei se întoarseră, aducând fiecare câte şapte
volume, cu destulă dificultate.
La articolul Praf, putură să-şi dea seama că ducele La
Vallière avea dreptate; şi curând doamna de Pompadour
află diferenţa între vechiul roşu de Spania, cu care
doamnele din Madrid îşi colorau obrajii, şi cel al
doamnelor din Paris. Află, de asemenea, că femeile ro-
mane şi elene se vopseau cu purpură extrasă din murex şi
că, deci, roşul nostru aprins este purpura anticilor: că în
roşul de Spania intră mai mult şofran, iar în cel de Franţa
mai mult cârmâz.
Ea văzu cum se ţes ciorapii la război: şi această maşină
o umplu de uimire.
DICŢIONAR EXPLICATIV
salpetru – azotat de sodiu
sau, popular, silitră.
in-folio – despre formatul
de carte, dat de împăturirea
foii tipografice în două, rezul-
tând patru pagini.
șofran – plantă (Crocus
sativus) cu florile violet-
purpurii, din care se extrage o
substanţă aromatică de culoa-
re galbenă, folosită în
medicină, în bucătărie și în
industrie, ca substanţă colo-
rantă.
cârmâz – plantă (Phytolacea
decandra) din ale cărei fructe
(ca niște bobiţe roșii) se ex-
trage un colorant.

2. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 84
Enciclopedia franceză,
apărută între 1751 și 1772, a
constituit unul dintre eveni-
mentele capitale din secolul al
XVIII-lea. A fost primul dicţi-
onar enciclopedic și a produs
un entuziasm general compa-
rabil cu cel care a întâmpinat
apariţia televiziunii două seco-
le mai târziu. Era vorba despre
o lucrare amplă, cu informaţii
diverse, utile, de care oamenii
erau interesaţi.Articolele Enci-
clopediei erau inegale calitativ,
iar cartea descria toate aspec-
tele sociale, criticând abuzu-
rile, expunând feţele oculte
ale mecanismului social ori
juridic. Lucrarea, în 17 volume
scrise și 11 cu planșe, a apărut
sub conducerea lui Diderot și
D’Alembert, dar a avut susţi-
nerea unor oameni importanţi
în epocă, precum Voltaire,
Rousseau, Montesquieu ș.a.
– Ah, ce carte frumoasă! exclamă. Sire, aţi confiscat,
deci, acest magazin al tuturor lucrurilor utile pentru a-l
poseda în exclusivitate şi pentru a fi singurul savant din
regat?
Fiecare se aruncă asupra volumelor asemenea fiicelor
lui Lycomede asupra bijuteriilor lui Ulise. Fiecare găsea de
îndată orice ar fi căutat. Cei care aveau procese erau
surprinşi să găsească soluţia afacerilor lor. Regele citi toate
drepturile coroanei sale.
–Într-adevăr,nuştiupentrucemis-avorbitatâtderău
despre această carte.
– Ei, nu vă daţi seama, Sire, spuse ducele de Nivernois,
că aceasta se întâmplă numai pentru că este foarte bună?
Nimeni nu se dezlănţuie împotriva mediocrităţii şi a
platitudinii.Dacăfemeileîncearcăs-oacoperecuridicolpe
o nou-venită, e un lucru sigur: că aceasta e mai frumoasă
decât ele.
În acest timp, ceilalţi răsfoiau cartea, iar contele de C...
spuse cu voce tare :
– Sire, sunteţi prea fericit că sub domnia voastră s-au
aflat oameni capabili să cunoască toate artele şi să le
transmită posterităţii. Totul e aici, de la modul de a face un
ac, până la cel de a turna şi a folosi un tun: de la lucruri
infinit de mici, până la cele infinit de mari. Mulţumiţi lui
Dumnezeu că a făcut să se nască în regatul vostru cei ce au
slujit astfel întregul univers. Trebuie ca popoarele celelalte
să cumpere Enciclopedia sau s-o reproducă. Luaţi-mi
toată averea dacă doriţi; dar înapoiaţi-mi Enciclopedia.
– Totuşi, se spune, răspunse regele, că sunt multe
greşeli în această lucrare atât de necesară şi de admirabilă.
– Sire, adăugă contele de C..., la cina asta au fost şi două
tocane neizbutite, n-am gustat din ele şi, totuşi, am mâncat
foarte bine. Aţi fi vrut să aruncăm toată mâncarea pe
fereastră din cauza acestor tocane?
Regele simţi forţa raţiunii; fiecare îşi luă înapoi cartea:
a fost o zi frumoasă.
Invidia şi ignoranţa nu s-au dat bătute; aceste două
surori nemuritoare şi-au continuat strigătele, intrigile,
persecuţiile: în treaba asta, ignoranţa e tare iscusită.
Ce s-a întâmplat? Străinii au scos patru ediţii din
lucrarea franţuzească proscrisă în Franţa şi au câştigat un
milion opt sute de mii de scuzi.
Francezi, încercaţi pe viitor să vă înţelegeţi mai bine
interesele.
(trad. de Doina Florea-Ciornei)

3. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 85
Povestirea lui Voltaire reconstituie ostilitatea şi entuziasmul care au însoţit apariţia
primului dicţionar enciclopedic de circulaţie internaţională. Citiţi informaţiile din
lecţie, despre Enciclopedie şi iluminism, şi explicaţi rolul acestei cărţi în veacul
luminilor.
Faceţi rezumatul naraţiunii voltairiene şi subliniaţi mesajul. Din ce cauză
interzisese Ludovic al XV-lea circulaţia Enciclopediei?
Cum îl determină aristocraţii de la curte să revină asupra deciziei? Urmăriţi dialogul
şi subliniaţi-i capacitatea manipulatoare.
Ce tip de informaţie cuprinde Enciclopedia? Interesul general este îndreptat asupra
vieţii cotidiene. Până la apariţia acestui dicţionar, cărturarii puneau în centrul
atenţiei metafizica, ştiinţele şi aproape că tratau cu indiferenţă superioară
meşteşugurile. Care este viziunea lui Hazard asupra rolului Enciclopediei (vezi
Exegeze...) în ceea ce priveşte informaţia legată de „arte” şi meserii?
Secolul al XVII-lea impusese gândirea de tip cartezian, metodică, raţională. Se poate
spune că, în continuarea acestei tendinţe, iluminismul accentuează rolul raţiunii,
dar o îndreaptă spre tehnică, după cum spune Hazard. Urmăriţi articolele de care sunt
interesate personajele lui Voltaire şi spuneţi de unde vine acest interes al lor.
Voltaire pune ostilitatea care a însoţit apariţia Enciclopediei pe seama invidiei şi a
ignoranţei. Cum defineşte el aceste două atitudini omeneşti? Explicaţi comparaţia
contelui de C... Analizaţi atitudinea acestui personaj faţă de rege şi schiţaţi-i un portret.
6
5
4
3
2
1
Dupã lecturã
EXERCIŢII DE COMUNICARE
Citiţi următoarea afirmaţie a lui Voltaire şi organizaţi o conversaţie despre sensul
libertăţii individuale în iluminism:
„– Cum?! Credeţi că un om îşi poate vinde libertatea care n-are preţ?
– Orice se poate vinde: cu atât mai rău pentru el dacă-mi vinde ieftin un lucru atât de
preţios. Spuneţi despre el că este un imbecil, dar nu spuneţi despre mine că sunt un
escroc.” (Voltaire – Dialoguri şi anecdote filosofice, Ed. Univers, 1985, p. 332)
Conspectaţi Informaţiile generale, precum şi citatul extras din studiul lui Pascal
Brukner şi selectaţi două-trei idei care vi se par ecă justifică denumirea secolului al
XVIII-lea drept secol al luminilor. Argumentaţi alegerea.
2
1

4. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 86
Oamenii secolului al XVIII-lea par propulsaţi de o dorinţă generală de informare. Ei vor
să afle repede, au nevoie de cunoştinţe superficiale şi diverse, după cum afirmă o revistă pe
la 1715: ne place să ştim, dar vrem să învăţăm fără osteneală şi în scurt timp. Iar această
curiozitate unanimă constituie un aspect al dorinţei de libertate, începută ca act de
emancipare individuală, prin îmbunătăţirea statutului uman, şi continuată prin instrucţia
generală şi enciclopedică, iar apoi prin revoluţia socială. Veacul luminilor începe prin
aspiraţia spre progres domestic şi sfârşeşte prin Revoluţia franceză (1789).
Interesat de îmbunătăţirea vieţii, ingenios şi dornic de libertate, omul luminilor îşi
manifestă imaginaţia tehnică şi contribuie la eliberarea minţii de sub apăsarea dogmelor
teologice. În acest veac, oamenii creează păpuşi mecanice, baloane zburătoare, maşinării
uimitoare, de cele mai multe ori făcute să uşureze viaţa casnică. De aceea, apariţia în
Franţa a Enciclopediei (1751) răspunde unei nevoi generale. Este vorba despre un dicţionar
universal de arte, ştiinţe şi meserii, pentru a cărui elaborare a fost nevoie de o imensă
energie, de numeroşi colaboratori (şi valoroşi, şi mediocri) şi mai cu seamă de un consens
creat în jurul dorinţei generale de luminare. Condusă de Diderot şi d’Alembert,
Enciclopedia a fost susţinută de mulţi cărturari ai vremii, care au şi scris unele articole din
ea. Printre aceştia se numără Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Jaucourt. Conţinutul
Enciclopediei, inegal calitativ, răspunde nevoii de vulgarizare a informaţiei, prin articole
simple, explicite, cu numeroase informaţii redactate în maniera magazinului, cu lejeritate
şi grijă faţă de preocupările modeste ale omului mediu. Multe articole proferau o critică
severă la adresa societăţii, mai cu seamă la adresa imoralităţii clerului, motiv pentru care
a şi fost interzisă de Biserică. Acest dicţionar monumental şi ilustrat a fost tradus în mai
multe limbi şi a avut circulaţie europeană, încât se poate spune că spiritul revoluţionar şi
cultura veacului al XIX-lea se întemeiază, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe omul simplu, pe
această Enciclopedie.
În aceste circumstanţe are loc o emancipare spirituală şi socială care va cuprinde
straturile medii ale societăţii. Şi, aflată în consens cu ea, dorinţa de aventură conduce la
apariţia unei literaturi stimulative pentru individ şi pentru desprinderea lui de sub
apăsarea legilor sociale. Călătoriile în lumi exotice, imaginate, ca în opera lui Swift
(Călătoriile lui Gulliver), izolarea pe insule pustii (ca în Robinson Crusoe de Daniel Defoe),
confruntarea omului cu atrocităţile sociale, ca în Candid a lui Voltaire, ori dorinţa
exacerbată de evadare dintre limitele societăţii ori ale propriului destin (ca în Faust de
Goethe) constituie principalele teme literare ale iluminismului. La acestea se adaugă ironia
şi satira faţă de prejudecăţi, faţă de canoane opresive pentru spirit şi mai ales faţă de
instituţii.
Atitudinea religioasă se schimbă şi ea fundamental în acest veac. Gânditorii iluminişti,
între care Voltaire, Lessing şi Diderot, au un merit însemnat, s-au declarat adepţi ai
deismului, concept care permitea renunţarea la dogme şi discuţii sterile, pornind de la teza
că sentimentul religios este mai important decât ritualurile instituite prin Biserică ori decât
tezele metafizice. Voltaire îl definea astfel pe deist în Dicţionarul său filosofic:
Religia sa este cea mai veche şi cea mai răspândită: căci adoraţia simplă a unui
Dumnezeu a precedat toate sistemele din lume. El vorbeşte o limbă pe care toate
popoarele o înţeleg, deşi nu se înţeleg între ele.
Informaþii generale — Omul luminilor

5. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 87
Prin urmare, natura însăşi, neviolată de legile oamenilor, este un loc propice
religiozităţii, iar evadarea în mijlocul ei aduce şi o atitudinea morală mai tolerantă,
generată în egală măsură şi de teza lui Rousseau, numită contract social; pentru el, omul
se naşte bun şi pur, dar societatea îl distruge. Pe această idee este creat romanul Candid,
al lui Voltaire, în care personajul titular, inocent iniţial, trece printr-o serie de aventuri de-
a lungul cărora nedreptatea, ignoranţa autorităţilor, răutatea, violenţele de tot felul şi mai
ales lipsa de onestitate a oamenilor îl determină să se retragă social şi să-şi îngrijească
propria grădină – metaforă a perfecţionării individuale prin ignorarea sistemului social.
În concluzie, omul luminilor are ca idealuri supreme fericirea personală, raţiunea,
generozitatea şi dorinţa de informare rapidă şi diversă. Aceste principii, dar mai ales
manifestarea generală a interesului pentru circulaţia informaţiei au contribuit la apariţia
unui curent ideologic care a susţinut întreg veacul al XVIII-lea şi care s-a numit
iluminism.
TEMĂ PENTRU ACASĂ
Alcătuiţi un proiect pentru un dicţionar enciclopedic: stabiliţi o literă și lista
cuvintelor (obiecte, fenomene, structuri sociale, sentimente, obiceiuri) care vi
se par de interes comun. Justificaţi alegerea. Scrieţi apoi câte un scurt articol
explicativ, de jumătate de pagină, dedicat unui cuvânt din listă.Alcătuiţi astfel o
fasciculă de dicţionar enciclopedic pentru biblioteca școlii.
DICŢIONAR DE SCRIITORI
DENIS DIDEROT (1713-
1784) – scriitor și gânditor
iluminist, care a scris romanele
Nepotul lui Rameau, Jacques fata-
listul și stăpânul său, Călugăriţa, cu
referire la efectele distructive ale
societăţii.
JEAN-JACQUES ROUSSEAU
(1712-1778) – gânditor și scriitor
francez, adept al Enciclopediei,
rămas în conștiinţa generală mai
ales pentru teza contractului social.
A scris romane,între care Emil are
un declarat mesaj iluminist, dar
opera sa cea mai valoroasă este
Confesiuni.
GOTTHOLD EPHRAIM
LESSING (1729-1781) – scriitor
iluminist german, fără legături cu
enciclopediștii francezi, adept al
deismului și al toleranţei religi-
oase. A scris și studii de estetică
(Laokoon) și teatru: Minna von
Barnhelm, Emilia Galotti, Miss Sara
Sampson, Natan înţeleptul.
Coperta ultimei ediþii a romanului
Cãlugãriþa, de Jean-Jacques Rousseau

6. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 88
EXEGEZE ªI IDEI
„Enciclopedia se insera aşadar într-o mişcare generală, pe care o exalta şi o înnobila.
Ea va face cunoscute tuturor cititorilor săi aceste arte mecanice pe care gânditorii de profesie
le ignorau sau le dispreţuiau de pe vremea când numai metafizica le părea demnă de
meditaţia lor. Colaboratorii săi vor intra în dughenele în care se vindeau obiectele uzuale;
mai mult încă, vor merge în ateliere, vor vedea cum un legător aranjează volumele sale, cum
îşi face un dulgher cutiile, cum îşi suflă un sticlar sticlele, cum scoate un miner cărbunele.
Fiul fabricantului de cuţite din Langres îşi va lua sarcina de a privi, de a interoga; va aduce
cu el desenatori care vor copia piesele cele mai simple pentru a realiza maşinile cele mai
complicate.
Această modificare a gândirii, întorcându-se spre tehnică, nu putea să nu fie însoţită de
o schimbare socială; relevând preţul artelor mecanice, urma, logic, să se exagereze condiţia
celor care le exercitau. Enciclopedia ne face să asistăm la o nouă ierarhizare a valorilor”
(Paul Hazard – Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p.
204).
„Progresul, în viziune voltairiană, este o chestiune de bun-simţ, de măsură, o justă
balanţă între vechi şi modern; admiraţia pentru noile invenţii nu implică o condamnare
nediferenţiată a trecutului” (Maria Carpov – Dialogurile lui Voltaire: o tematică circulară,
în Voltaire – Dialoguri..., Ed. Univers, 1985, p. 7).
„În sfârşit, abia eliberată de constrângerile moralizatoare, plăcerea îşi descoperă
fragilitatea şi întâlneşte un alt obstacol major, plictisul. Nu este suficient să spulberi tabuuri
şi temeri ca să te bucuri cu seninătate. Fericirea răspunde unei economii, unor calcule, unor
măsurători, are nevoie de varietate şi de contraste. Satisfacerea îi este la fel de fatală ca şi
obstacolul. Şi în această privinţă Voltaire, critic şi pionier în acelaşi timp, pare să fi spus
totul. Omul, scrie el în Candid, este împărţit între convulsiile neliniştii şi letargia plictisului.
Julie din Noua Heloisă va merge şi mai departe: Nu văd peste tot decât motive de
mulţumire şi eu nu sunt mulţumită (...) sunt prea fericită şi mă plictisesc (Partea a VI-a,
Scrisoarea VIII). Propoziţii scandaloase care pun în discuţie euforia oficială fără să o recuze
totuşi: fericirea este delicată nu pentru că este doborâtă de greutatea interdicţiilor, ci fiindcă
se epuizează de la sine de îndată ce este lăsată liberă. Începând cu secolul XVIII, fericirea şi
vacuitatea vor merge mână în mână (tandem pe care îl constituise deja Antichitatea).
Pe scurt, abia ajunsă la cristelniţă, fericirea se loveşte de două obstacole: se diluează în
viaţa obişnuită şi întâlneşte peste tot durerea îndărătnică. În anumite privinţe, epoca
Luminilor şi-a fixat un scop exagerat: a nu pierde aprobarea creştinismului în ceea ce are el
mai bun. A fura prerogativele religiilor pentru a acţiona mai bine, acesta a fost şi rămâne
planul modernităţii. Iar marile ideologii ale ultimelor două secole (marxismul, socialismul,
fascismul, liberalismul) nu au fost poate decât nişte substitute terestre ale marilor
confesiuni, pentru a păstra nefericirii umane un minimum de sens, fără de care ar deveni pur
şi simplu insuportabilă. Modernitatea rămâne aşadar bântuită chiar de ceea ce pretinde că a
depăşit. Ceea ce trebuia abandonat, lăsat în urmă revine să obsedeze generaţiile prezente ca
o remuşcare, ca o nostalgie. De aceea, cum genial spunea Chesterton, lumea contemporană
este plină de idei creştine care au înnebunit. Fericirea este una dintre ele. Cel puţin secolul
al XVIII-lea nu a fost secolul bunăstării arogante, ci al bunăstării” (Pascal Brukner – Euforia
perpetuă, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, p. 38).

7. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 89
JOHANN WOLFGANG
GOETHE (1749-1832) – scrii-
tor german, fixat la graniţa
dintre iluminism și preroman-
tism. A scris poezii (Cântece,
Elegiile romane), teatru (Götz
von Berlichingen, Ifigenia în
Taurida, Prometeu), romane
(Suferinţele tânărului Werther,
Anii de ucenicie ai lui Wilhelm
Meister), precum și numeroase
studii știinţifice, în diverse
domenii, de la estetică la
filosofie naturală.
Prima parte din Faust a
apărut în 1808, iar ediţia defi-
nitivă, cu ambele părţi, abia în
anul 1832.
Deși Goethe își subintitu-
lează această scriere tragedie,
din punct de vedere compo-
ziţional Faust este un amplu
poem care anticipează roman-
tismul.
Faust
de Goethe
(fragment)
Prima parte - Odaia de studiu
Faust, Mefisto (versurile 1748-1784)
FAUST
S-a rupt gândirea, fir de aţă,
De-orice ştiinţă îmi e greaţă.
De-acum în voluptuoase-adâncuri
Noi patimi înfocate-om potoli!
Sub ale magiei nepătrunse văluri,
Orice minune la-ndemână ne va fi!
În freamătul vremii de ne-am prăbuşi
În rostogolirea-ntâmplării din zi!
Combine-se chin şi plăceri,
Succes şi căderi,
Aşa cum se poate şi-o fi;
Doar fără răgaz este omul aci.
MEFISTO
Măsură, ţel nu ţi s-au pus
Şi, de pofteşti să guşti din toate,
Să-nhaţi ceva din zbor, se poate
Şi poftă bună e de spus.
Întinde mâna doar, nu fă pe prostul!
FAUST
Ascultă, bucurii azi nu-şi au rostul.
Mă dau delirului, plăcerii dureroase,
Jalei vioaie, urii amoroase.
De setea de-a cunoaşte lecuit,
Ah, suferinţei pieptu-mi să se-ofere,
Iar tot ce-i omenirii hărăzit,
Să gust profund în suflet cu plăcere.
Ce-i nalt şi-adânc în spirit să pot ţine
Şi-n piept al omenirii rău şi bine,
Cât sinele-i să fie al meu sine,
S-ajung, ca ea, în naufragiu-n fine.
MEFISTO
O, crede-mă, cum pâinea asta goală
O mestec de milenii, ştiu
Că nici un om nu-i vechea plămădeală
S-o mistuie, din leagăn în sicriu!
Întregu-acesta, dă-mi crezare,
A fost plăcut doar pentr-un Dumnezeu!
Pe noi, cum el stă-n veşnică splendoare,
Ne-a-mpins în întuneric greu,
Voi numai nopţi şi zile-aveţi mereu.
(trad. de Mihail Nemeş)

8. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 90
SUBIECTUL
Faust este un savant bătrân și nemulţumit de viaţa pe care a
dus-o. El își vinde sufletul lui Mefisto în schimbul trăirii autentice.
Prima parte a tragediei are în centru povestea Margaretei, o
tânără pe care Faust vrea s-o cucerească, dar căreia îi aduce, în
scurtă vreme, dezonoarea și moartea. Cea de-a doua parte a
poemului cuprinde fabuloasa călătorie a lui Faust și Mefisto în
trecut, până în Grecia antică, pentru ca Faust să cunoască iubirea
absolută, alături de Elena din Troia. Dar și această existenţă
eșuează. Faust este nefericit și crede că doar fapta memorabilă
rămâne în urma omului trecător. Toate încercările lui Mefisto de
a-l mulţumi pe Faust dau greș. În final, cuprins de remușcare în
legătură cu moartea a doi bătrâni, Faust înţelege că adevăratul
sens al vieţii este dat de simţirea spontană: mila faţă de celălalt,
solidarizarea cu oamenii. Sub impresia acestei revelaţii, Faust se
înalţă la Cer, căci iubirea, doar pe cei ce iubesc îi duce în sus.
În noaptea de Înviere, singur şi disperat, Faust se hotărăşte să se sinucidă.
Dumnezeu şi Mefisto fac un pariu (expus în Prolog în cer) în legătură cu
posibilitatea ca Faust să-şi piardă credinţa. Dumnezeu îi spune, în acest sens, lui
Mefisto: Dacă-mi slujeşte astăzi în chip încă neclar,/Curând spre limpezime-l voi
conduce./Când pomul înverzeşte, bătrânul grădinar/Ştie că flori şi fructe la anul va
produce”. (versurile 308-311)
Explicaţi părerea lui Dumnezeu despre Faust, expusă în această metaforă.
Ce sens are fixarea poveştii în noaptea de Paşte?
Faust, al cărui nume înseamnă „fericitul“, este profund dezamăgit de viaţa lui. Găsiţi
şi comentaţi secvenţele în care apare acest sentiment.
Personajul renunţă la cunoaşterea spirituală, la munca sa de savant atunci când
înţelege că omul s-afirmă doar prin neastâmpăr, iar el identifică această chemare
spre nonconformism cu o sfidare a timpului ordonat. Vrea să descopere sensul fiinţei
trăind în valvârtejul întâmplării, prin înălţare şi cădere. Analizaţi stilistic primele opt
versuri din fragmentul de mai sus şi expuneţi oral sensul dorinţei faustice. Găsiţi şi alte
secvenţe în care este subliniată aceeaşi dorinţă. Vi se pare îndreptăţită aspiraţia lui
Faust?
Organizaţi o scurtă discuţie despre ideal, pornind de la întrebările:
Voi ce doriţi să realizaţi în viaţă?
Ce valoare morală vi se pare prioritară?
Există valori în numele cărora un om să facă pactul cu diavolul?
Faust îşi vinde sufletul diavolului, iar fragmentul redat cuprinde acest episod.
Analizaţi atitudinea lui Mefisto: este viclean? Îl ispiteşte pe Faust? Este mai curând
un interlocutor binevoitor? Argumentaţi.
Care este opinia lui Mefisto despre condiţia omului? Explicaţi această viziune.
5
4
3
2
1
Dupã lecturã
?????

9. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 91
Deşi Mefisto îi oferă lui Faust
posibilităţi multiple ca să-şi
împlinească visele, acesta rămâne în
continuare nefericit. În cele din urmă,
crezând că fericirea constă în binele
general, Faust hotărăşte să transforme
pământul într-o grădină. Asanează o
mlaştină, dar au loc revărsări care
determină evacuarea unui sat. Doi bătrâni,
pe nume Philemon şi Baucis, nu vor să-şi
părăsească locuinţa în care au fost fericiţi.
Ei mor acoperiţi de ape, iar Faust este
cuprins de remuşcare, de regret, de un
simţământ care îl solidarizează cu nefe-
ricitul sfârşit al celor doi bătrâni. În aceste
circumstanţe, Faust capătă dreptul la
mântuire, se înalţă la cer în timp ce corul
divin spune:
CORUS MYSTICUS:
„Pururi-vremelnicul
Pildă e numai;
Aici neprielnicul
Faptă acuma-i;
Aici îţi dă plinul
Tot ce-i de nespus;
Etern-femininul
Ne trage în sus.“
Explicaţi versurile de mai sus având în
vedere circumstanţele în care Faust este
absolvit de pactul cu Mefistofel. Folosiţi şi
informaţiile despre Etern-feminin.
Philemon şi Baucis sunt două
personaje din Metamorfozele lui Ovi-
diu (VIII, 10), care capătă dreptul de a nu se
despărţi nici după moarte, deoarece sunt
ospitalieri şi foarte ataşaţi de casa lor,
respectiv fericiţi la modul domestic. Din ce
cauză a preluat Goethe aceste personaje?
Povestea lor constituie un răspuns la
nemulţumirea faustică? Devotamentul lor
faţă de locul vieţuirii este o metaforă pentru
fiinţa care a vrut să se sinucidă? Argu-
mentaţi.
7
6
MITUL FAUSTIC
Între miturile europene se află și cel al
pactului cu diavolul. Cea mai cunoscută
legendă europeană este cea despre Faust,
prelucrată și de Goethe. Eroul legendei și-a
vândut sufletul în schimbul fericirii lumești.
În folclorul nostru există o legendă,
cunoscută sub numele de Zapisul lui Adam,în
care se spune că primul om și-a vândut
sufletul diavolului pentru ca acesta să-i per-
mită să muncească pământul. Iisus Hristos
distruge zapisul și îl eliberează pe om.
În literatura cultă, mitul faustic apare în
nuvela eminesciană Sărmanul Dionis: un
călugăr medieval (Dan) primește o carte
magică de la Ruben, un cărturar fascinant,
care de fapt este Lucifer, demonul alungat
din rai. Printr-un ritual ocult, Dan călă-
torește printre stele, împreună cu iubita sa,
Maria, apoi își clădește pe Lună un paradis
straniu; chinuit de întrebări în legătură cu
dumnezeirea, așa cum prevăzuse Ruben-
Lucifer, lui Dan îi vine ideea că el este singu-
ra autoritate a universului, adică își pierde
credinţa, măsura și paradisul pe care îl
dobândise, repetând experienţa luciferică. În
nuvela lui Mihai Eminescu, mitul faustic este
sugerat prin atitudinea călugărului care se
lasă ispitit de magia cifrelor (cabbala) și de
cartea păgână și își abandonează misiunea
creștină.
Etern-femininul exprimă aici sensul
iubirii, ca energie universală. Corul înge-
rilor afirmase, cu puţin înainte de ridicarea
lui Faust la cer, că Iubirea doar pe cei/ Ce
iubesc îi duce în sus. Mișcat de moartea
celor doi bătrâni, Faust trăiește un senti-
ment omenesc, de compasiune, adică se
exprimă omenește și într-o ipostază a
iubirii generale, în sens creștin. Acest
sentiment îl salvează. Forţa subtilă a lumii
este acest etern-feminin, asociat iubirii,
căci feminitatea simbolizează intuiţia, senti-
mentul, revelaţia. Or, Faust se înduioșează
de soarta celor doi bătrâni pe neașteptate,
nu în urma unui raţionament, ci ca urmare
a unei comunicări spirituale.El este orbit de
Grijă. În sens mistic, etern-femininul expri-
mă esenţa universală, iubirea care mișcă
astrele – în viziunea lui Dante, energia spi-
rituală a universului care face posibilă
comunicarea fiinţei efemere cu eternitatea
divină – în termenii lui Ficino și ai neopla-
tonicienilor renascentiști.

10. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 92
EXERCIÞII DE COMPOZIÞIE
Citiţi portretul Margaretei din Faust de Ghoete şi
rescreţi-l prozistic:
Frumoasă e, de necrezut!
Aşa ceva n-am mai văzut!
Cuminte, cumsecade, abia
Cu-n pic de aroganţă-n ea.
Al buzei roşu, al feţei crin
În minte-o viaţă-am să le ţin!
Când ochiul s-a plecat smerit,
În piept mi s-a întipărit.
(Faust – 2609-2616)
Citiţi compoziţiile şi spuneţi ce elemente noi apar în portretul realizat de voi.
Exprimaţi-vă opinia în legătură cu diferenţele de limbaj.
Pornind de la portretul de mai sus, comentaţi în stil eseistic criteriile după care
Faust îşi alege iubita (o frază-două).
Citiţi compunerile şi stabiliţi elementele care creează spiritul lor critic.
4
3
2
1
EXERCIÞIU DE RECEPTARE
Citiţi cele două opinii transcrise la Exegeze şi conspectaţi 3-5 idei.
Justificaţi alegerea şi comentaţi ideile care vi se par interesante.
SINTEZĂ
Povestea lui Faust exprimă sensurile libertăţii individuale. Simbolic, personajul încearcă
să iasă din rutina existenţei sale, pentru că este nefericit și dornic să se afirme, ca orice om.
Goethe a realizat prin poemul Faust o sinteză a temelor secolului său; alături de pactul
cu diavolul, opera transpune călătoria fabuloasă în timp, crearea vieţii în laboratorul
alchimistului, risipirea proteică, aspiraţiile absolute (ca cea a lui Euphorion), semnificaţia
iubirii creștine etc.
Poemul lui Goethe anticipează romantismul, dar figura lui Mefisto nu are nimic din
măreţia demonului romantic, ci mai curând, după cum s-a spus în multe rânduri, sugerează
spiritul ironic și negativist al lui Voltaire și al secolului său.
E. Delacroix - Faust încercând s-o
seducã pe Margareta, 1828, litografie

11. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 93
TEMĂ PENTRU ACASĂ
Scrieţi un eseu despre pactul lui Faust cu diavolul, structurat pe următoarele idei:
● Tradiţia temei pactului diabolic.
● Înţelegerea lui Mefistofel cu Dumnezeu în Faust de Goethe (Prolog în cer).
● Simbolismul nopţii de Înviere.
● Nemulţumirea lui Faust și idealurile lui.
● Relaţia dintre Faust și Mefisto.
● Semnificaţia finalului operei.
EXEGEZE ªI IDEI
„În Faust, graţie personificării lor în cei doi protagonişti, demonicul şi tragicul se
află într-un echilibru perfect; Goethe însuşi numeşte această cumpănă stabilă «fericire
tragică». Faust îşi anunţă, într-un fel, demonismul, precum şi vocaţia tragică încă
înainte de apariţia lui Mefisto; dar nu ajunge să aibă o reală arie de manifestare a hybris-
ului personal decât după intrarea în scenă a «partenerului negru»: acesta e cel care-i
oferă de fiecare dată prilejul de a se adeveri ca atare. Dar Mefisto nu e un simplu
auxiliar: el constituie partea care-l întregeşte pe Faust ca om total; încât ceea ce ni se
pare că Mefisto oferă este de fapt ceea ce Faust însuşi descoperă: în fiecare clipă Faust îl
descoperă pe Mefisto ca pe o posibilitate a sa, ca pe o latenţă care devine activă. Expus
luminii morale, pe care de veacuri şi-a afirmat-o ca pe un soare al existenţei sale, omul
european (oferit sieşi ca un cadou al transcendenţei, ar zice Jaspers) şi-a dezvăluit
mereu – cu uimire, cu revoltă, cu spaimă, cu încântare, cu durere, cu cinism – umbra
inevitabilă care-l însoţeşte în orice manifestare a sa: pariul pe care omul îl încheie cu
diavolul este, în esenţă, un pariu cu sine însuşi, semnul libertăţii sale interioare ce
trebuie neîncetat recucerită. Aceasta rămâne pentru spiritul european o aventură reală,
chiar dacă imposibilă, care, tocmai pentru că nu-l oboseşte niciodată, îl califică” (Ştefan
Augustin Doinaş – Faust ca homo europaeus, în Goethe, Faust, Ed. Univers, Bucureşti,
1982, p. 22).
„În concepţia lui Goethe, Mefistofel este spiritul care neagă, care protestează, mai
cu seamă, care opreşte fluxul vieţii şi împiedică lucrurile să se realizeze. Activitatea lui
Mefistofel nu se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva Vieţii. Mefistofel este
tatăl tuturor piedicilor (der Vater aller Hindernisse – Faust, 6209). Ceea ce îi cere
Mefistofel lui Faust este să se oprească: Verweile doch! – formulă de inspiraţie
mefistofelică, prin excelenţă. Mefistofel ştie că, în momentul în care Faust se va opri, îşi
va pierde sufletul. Dar oprirea nu este o negare a creatorului, ci a Vieţii. Mefistofel nu se
opune direct lui Dumnezeu, ci principalei sale creaţii, Viaţa. În locul mişcării şi al Vieţii,
el se străduieşte să impună repausul, nemişcarea, moartea. Căci ceea ce încetează să se
schimbe şi să se transforme se descompune şi piere. Această moarte în Viaţă se traduce
prin sterilitate spirituală; aceasta e, la urma urmei, damnaţia. Cel care a lăsat să piară,
în adâncul fiinţei sale, rădăcinile Vieţii cade în puterea Spiritului negator. Crima
împotriva Vieţii, lasă să se înţeleagă Goethe, este o crimă împotriva mântuirii” (Mircea
Eliade – Mefistofel şi androginul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 71-72).

12. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 94
STUDIU DE CAZ
Cãlãtoriile ºi pasiunea cunoaºterii
1. Sarcini de lucru (orientativ)
A. Călătoria constituie un mod de cunoaştere şi de eliberare de sub
teroarea legilor sociale.
1. Expuneţi ideea lui Rousseau despre contractul social.
2. Enumeraţi opere iluministe care tratează tema călătoriei.
3. Comentaţi fragmentul de la punctul 5 din Faust (sau altul din aceeaşi operă) în
care este prezentat un aspect al călătoriei lui Faust în timp. El se întoarce în Grecia
antică, iar această fabuloasă călătorie nu este posibilă decât cu ajutorul unui homuncul
creat într-un laborator alchimist. Prezentaţi şi comentaţi simbolismul acestei călătorii.
B. Călătoriile în ţinuturi utopice
1. Ce se înţelege prin utopie? Paul Ricoeur (vezi punctul 6) spune că viziunile utopice
macină societatea în care apar. Exprimaţi-vă opinia în legătură cu această idee.
2. Prezentaţi fragmentele extrase din opera lui J. Swift şi explicaţi mesajul acestei
viziuni, orientându-vă şi după întrebările următoare:
Oamenii de pe insula houynhnmilor sunt fiinţe involuate. Ce semnificaţie are
aceasta? Este vorba despre o satiră la adresa omului? Despre un avertisment?
Argumentaţi.
Cum explică autorul atitudinea cailor faţă de moarte?
Care este părerea cailor despre oameni?
3. Citiţi şi comentaţi cele două opinii despre viziunea lui Swift (vezi punctul 6).
C. Simbolismul insulei
1. Insula pustie constituie un loc predilect de evadare. Enumeraţi operele în care
apare acest motiv.
2. Comentaţi simbolismul insulei după Dicţionarul de simboluri (vezi punctul 6).
3. În romanul Robinson Crusoe de Daniel Defoe, personajul naufragiază pe o insulă
pustie din arhipelagul Juan Fernandez, unde îşi petrece cinci ani. Citiţi opinia lui Andrei
Pleşu despre singurătatea lui Robinson şi comentaţi-o.
D. Fabulos şi miraculos
1. Călătoriile iluministe sunt legate de idealul fericirii (vezi şi citatul din Paul Hazard
pe această temă) şi completează atitudinea meioristă a omului iluminist. Prezentaţi
fragmentul din romanul Manuscrisul găsit la Saragosa de Jan Potoki şi subliniaţi
indicaţiile miraculosului care se va produce.
2. Analizaţi detaliile peisajului din Faust (punctul 6) şi comparaţi viziunea cu cea din
Călătoriile… lui Swift.
E. Faceţi prezentarea unei cărţi iluministe (la alegere) pe tema călătoriilor. Prezentaţi
autorul, tema, curentul în care se înscrie, subiectul şi mesajul operei.

13. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 95
2. Bibliografie teoreticã
Paul Hazard – Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers, Bucureşti,
1981.
Im Hof Ulrich – Europa luminilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
Romul Munteanu – Iluminismul şi romantismul european, Ed. Odeon, Bucureşti,
1998.
Mircea Eliade – Mefistofel şi androginul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
Andrei Pleşu – Minima moralia, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
3. Opere literare care ilustreazã tema
Daniel Defoe – Robinson Crusoe; Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver;
Montesquieu – Scrisorile persane; Voltaire – Candid; Denis Diderot – Jacques
fatalistul şi stăpânul său; Jean-Jacques Rousseau – Contractul social; Johann
Wolfgang Goethe – Faust; Jan Potoki – Manuscrisul găsit la Saragosa.
4. O operã reprezentativã pentru temã
Cãlãtoria în þara houynhnm-ilor
de Jonathan Swift
(fragmente)
Când am intrat în odaie, iapa s-a ridicat de pe
rogojina ei, s-a apropiat de mine, şi după ce mi-a
cercetat cu băgare de seamă mâinile, mi-a aruncat o
privire plină de dispreţ; apoi, întorcându-se către sur,
i-am auzit pe amândoi rostind de mai multe ori
cuvântul yahoo. Nu ştiam atunci ce înseamnă
cuvântul acesta, cu toate că a fost primul pe care am
învăţat să-l rostesc, dar n-a trecut mult şi, spre
veşnica mea obidă, am aflat. Calul mi-a făcut semn cu
capul şi, tot repetând cuvântul huhuun, aşa cum
făcuse pe drum când am priceput că trebuie să-l
urmez, m-a dus într-un fel de curte, unde se găsea o
altă clădire la o oarecare depărtare de casă. Intrând
aici am văzut trei dintre acele făpturi dezgustătoare
pe care le întâlnisem pentru prima oară după
debarcarea mea, înfulecând de zor rădăcini şi carnea
unor animale despre care am aflat mai târziu că sunt
măgari şi câini, ba uneori şi câte o vacă moartă,
datorită fie vreunui accident, fie din pricina vreunei
JONATHAN SWIFT (1667-
1745) – scriitor englez, născut
în Irlanda (din părinţi englezi).
Este autorul Călătoriilor lui
Gulliver, precum și al mai mul-
tor satire în care cultivă un
umor adeseori sumbru.

14. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 96
boli. Dobitoacele erau legate de gât cu funii trainice
prinse de o grindă şi-şi ţineau hrana în ghearele
picioarelor din faţă, sfâşiind-o cu dinţii.
Calul stăpân porunci unui căluţ murg, unul dintre
servitorii săi, să dezlege pe cea mai mare dintre cele
trei lighioane şi s-o ducă în curte. Animalul fu aşezat
lângă mine, iar stăpânul şi servitorul, comparând cu
grijă chipurile noastre, repetară de mai multe ori
cuvântul yahoo. Nu pot zugrăvi scârba şi uimirea ce
m-au cuprins când am băgat de seamă că acest animal
hidos avea o înfăţişare întru totul asemănătoare
oamenilor. [...]
Dacă nu se întâmplă să moară din pricina vreunui
accident, houynhnm-ii trăiesc până la adânci
bătrâneţe, iar când pleacă dintre cei vii, sunt
înmormântaţi în cele mai neştiute locuri ce pot fi
găsite. Prietenii şi rubedeniile nu sunt nici trişti, nici
veseli. Pe de altă parte, nici cel care moare nu vădeşte
vreo părere de rău că părăseşte această lume, de parcă
s-ar întoarce acasă după o vizită făcută unuia dintre
vecini. Mi-amintesc că odată, când stăpânul meu se
înţelesese cu un prieten şi cu familia acestuia să-i facă
o vizită în legătură cu o chestiune importantă, în ziua
stabilită, stăpâna şi cei doi copii ai ei sosiră foarte
târziu. Ea îşi ceru scuze de două ori, o dată pentru
faptul că soţul ei se întâmplase să shnuwnh chiar în
dimineaţa aceea. Cuvântul acesta e foarte expresiv şi
nu poate fi tălmăcit în limba engleză; înseamnă a te
întoarce la prima ta mamă. În tot acest timp, am băgat
de seamă că era la fel de veselă ca şi ceilalţi. [...]
Nu ştiu dacă merită să amintesc faptul că
houynhnm-ii nu au în limba lor un cuvânt care să
exprime ceea ce e rău, afară doar de vorbele pe care le
folosesc cu privire la urâţenia şi răutatea yahoo-ilor.
Astfel, pentru a exprima prostia unui servitor,
greşeala unui copil, tăietura pe care le-o face la picior
vreo piatră, vremea urâtă, care nu mai conteneşte, şi
altele de felul acesta, ei adaugă la toate cuvintele
epitetul de yahoo, de pildă: hhnm yahoo, whnaholm
yahoo ynlhmndwihlma yahoo, iar o casă prost
construită este ynholmhnmrohlnmw yahoo.
(trad. de Leon Leviţchi şi Andrei Brezianu)
Subiectul povestirii Călă-
toria în ţara houynhnm-ilor
(partea a patra a Călătoriilor)
tratează o temă înrudită cu
cea din romanul Robinson Crusoe
de Daniel Defoe.
Naratorul-personaj, debar-
cat de echipajul corabiei pe o
insulă pierdută în imensitatea
oceanului, descoperă că în
noua lume caii (numiţi
houynhnmi) sunt fiinţele superi-
oare, iar oamenii (yahoo) –
doar animale neevoluate.
Eroul este luat sub oblăduirea
unui cal de a cărui demnitate
rămâne uimit. Societatea cai-
lor este una a desăvârșirii,
prilej pentru Swift de a face o
descriere utopică a unei soci-
etăţi democratice, întemeiată
pe raţiune. După trei ani,
personajul se întoarce în An-
glia, dar, scârbit de defectele
oamenilor,devine mizantrop și
caută tovărășia cailor.
????

15. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 97
5. Secvenþe din scrieri care trateazã tema
„Or, ce fel de drept poate fi acela care dispare când forţa încetează? Dacă trebuie să
asculţi de teama forţei, nu e nevoie să asculţi din datorie; iar dacă nu mai eşti silit să
asculţi, nu mai eşti nici obligat s-o faci. Se vede deci limpede că aici cuvântul drept nu
adaugă nimic formei; el nu are, în fraza aceasta, niciun sens.
Daţi ascultare puterii. Dacă asta înseamnă «cedaţi în faţa forţei», atunci regula este
bună, dar inutilă: mă fac chezaş că nu va fi niciodată încălcată. «Orice putere vine de la
Dumnezeu», recunosc. Dar tot de la el vine şi orice boală; înseamnă oare că nu avem voie
să chemăm doctorul? Dacă un tâlhar mă prinde într-un colţ de pădure, voi fi silit să-mi
dau punga; dar dacă am posibilitatea să n-o fac, cum aş putea fi obligat, în conştiinţa mea,
să i-o dau? În fond, şi pistolul din mâna lui e o forţă.
Aşadar, forţa nu creează dreptul, iar omul nu este obligat să dea ascultare decât
puterilor legitime“ (J.J. Rousseau – Despre contractul social, cartea I, cap. III).
„Am înţeles că nu trebuie să-mi pierd curajul şi nici să mă las în voia deznădejdii, în
momentele cele mai grele poţi şi trebuie să găseşti mângâiere.
M-am liniştit şi am mai prins curaj. Până atunci nu mă gândeam doar cum să părăsesc
această insulă; ore întregi priveam în depărtare, tot aşteptând să apară pe mare vreo
corabie. Acum însă, încheiasem cu speranţele deşarte şi începusem să chibzuiesc cum să-
mi organizez mai bine viaţa pe insulă” (Daniel Defoe – Robinson Crusoe, Ed. Gramar,
Bucureşti, 2002).
„Pe la amiază am ajuns la o clădire pe jumătate ruinată, pe care călăuza mea o numea
han, dar care nu prea semăna cu aşa ceva, mai ales văzând primirea pe care ne-a făcut-o
gazda. În fapt, bietul om, în loc să ne aducă ceva de-ale gurii, mă implora să-i las niscavai
fărămituri din ale noastre. Din fericire, aveam cu mine carne rece, am împărţit-o cu el, cu
călăuza mea şi cu slujitorul, căci catârgiii rămăseseră la Monte Brugio.
Două ceasuri mai târziu am părăsit adăpostul acela mizerabil şi nu peste multă vreme,
zărirăm un castel impunător, aşezat pe un vârf de munte. Am întrebat călăuza cum se
numeşte şi dacă este locuit. Mi-a răspuns că în ţară i se spune lo monte sau lo castello, că
este complet ruinat şi nelocuit, dar că înăuntru s-au meşterit o capelă şi câteva chilii, în
care franciscanii din Salerno ţin vreo cinci-şase călugări; a mai adăugat cât se poate de
simplu:
– Se spun tot felul de poveşti ciudate despre castelul ăsta, dar eu nu ştiu niciuna pe
dinafară...” (Jan Potoki – Manuscrisul găsit la Saragosa, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989,
vol. I, pp. 178-179).
„Trei sute de croitori s-au îndeletnicit în acelaşi timp cu cusutul hainelor; au folosit
însă un alt procedeu ca să-mi ia măsură. Eu am îngenuncheat, iar ei au adus o scară pe
care au sprijinit-o de gâtul meu. Unul din ei s-a urcat pe această scară lăsând un fir cu
plumb să cadă de la guler până la podea, ceea ce corespundea întocmai lungimii
veşmântului meu; talia şi braţele le-am măsurat singur. Când au fost gata hainele le-au
isprăvit de cusut în casa mea, pentru că n-ar fi încăput nici în cea mai mare locuinţă a lor.
Semănau cu un costum de arlechin, atât că peticele din care era făcut aveau o singură
culoare” (Jonathan Swift – Călătoria în Lilliput, în Călătoriile lui Gulliver, Ed. Univers.
1985, p. 73).

16. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 98
6. Secvenþe din opere teoretice despre temã
„Aceste ficţiuni cu uriaşi, pigmei, insule zburătoare – sunt toate mijloace de a
despuia natura umană de lucrurile cu care o acopăr obişnuinţa şi imaginaţia, pentru a o
arăta în adevărul şi urâţenia ei. Swift vrea să ridice şi ultimul văl, cel mai înşelător, cel
mai intim. Vrea să dea deoparte acea aparenţă de raţiune cu care ne împopoţonăm. Să
desfiinţeze ştiinţa, arta, aceste creaţii ale societăţii, aceste invenţii industriale a căror
strălucire orbeşte. Vrea să descopere un yahoo în loc de om” (Hippolyte Taine – Studii
literare, Ed. Minerva, 1882, p. 200).
„...Copiii lui Gulliver, fii legitimi, care îi poartă numele, sau fii bastarzi, vor
prolifera până când vor forma încă un trib critic, acela al dezgustaţilor, al inadaptaţilor
sau doar al visătorilor. Ei vor dezvălui secolului, în deşerturile transformate în grădini,
în insulele unde se ascunde Eldorado-ul, pe coasta Groenkoaf, în arhipelagul Mngahur,
pe care nicio hartă nu-l indică, o umanitate care a ştiut să găsească construcţii mai bune,
religii mai pure, libertatea, egalitatea şi fericirea” (Paul Hazard – Gândirea europeană
în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 15).
„Utopia este un exerciţiu al imaginaţiei pentru a concepe un alt fel decât ceea ce
este al socialului. Istoria utopiilor ne arată că niciun domeniu al vieţii în societate nu
este scutit de utopie; ea este visul unui alt mod de existenţă familială, al unui alt mod de
a-ţi apropia lucrurile şi de a consuma bunurile, de a organiza viaţa politică, de a trăi
viaţa religioasă. În consecinţă, nu trebuie să ne surprindă că utopiile au produs
necontenit proiecte opuse; căci ele au în comun faptul de a mina din interior ordinea
socială sub toate aspectele ei” (Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas,
1995, p. 282).
„Faust:
Sunt treaz! Permiteţi să domine
Grozavele făpturi divine,
Cum ochii-mi colo le trimit.
Minune-adânc pătrunzătoare!
Sunt vise! Amintiri sunt oare?
Am fost odată fericit.
Noian de ape reci se ţese
Prin tufe-ncet mişcate, dese;
Nu vâjîie, ci se preling
Din toate părţile pâraie
Şi, sute, se-mpreună-n baie
Şi clare adâncimi ating.
Privirea vor să ne-o încânte,
De umede oglinzi răsfrânte,
Plăcute trupuri de femei!
Se tem, curaj prind laolaltă
Şi vesele, ţipînd, se scaldă,
Se bat, stopindu-şi albe piei.
Mi-ar fi aceasta mulţumirea
Şi, ah, mi-ar bucura privirea,
Dar tot mai mult simţirea-mi vrea.
Privesc bogatele frunzare,
Belşugul verde, după care
Ascunsă e Regina mea.
Vin şi lebede? minune!
De prin golfuri să se-adune,
Înotînd maiestuos.
Calm alunecă, gingáşe,
Dar făloase şi trufaşe.”
(Goethe – Faust, Ed. Paralela 45, 2005, p. 326)

17. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 99
„Fericirea, aşa cum au conceput-o raţionaliştii din secolul al XVIII-lea, a avut
trăsături care i-au aparţinut în exclusivitate. Fericire imediată: astăzi, imediat erau
cuvinte care aveau importanţă; ziua de mâine părea tardivă pentru această nelinişte;
ziua de mâine putea la rigoare să aducă un complement, ziua de mâine ar continua
treaba începută; însă ziua de mâine n-ar da semnalul unei transmutaţii. Fericire care era
mai puţin un dar decât o cucerire; fericire voluntară. Fericire în componenţele căreia nu
trebuia să intre niciun element tragic; Beruhigung der Menschen: omenirea să se
liniştească! Să înceteze neliniştile, incertitudinile şi angoasele! Liniştiţi-vă. Sunteţi într-
o plăcută pajişte înconjurată de boschete, traversată de pârâiaşe de argint şi care
seamănă cu grădinile din Eden: voi refuzaţi s-o vedeţi“ (ibidem, p. 24).
„Numai în timpul iluminismului cunoaşterea deschisă a devenit un ideal misionar
militant.
Credinţa în caracterul deschis al cunoaşterii sistematice era o parte a profilului
intelectual propriu multor gânditori din secolul al XVII-lea; iluminismul i-a adăugat, ca
să spunem aşa, cerinţa acţiunii sociale, de propovăduire deliberată a cunoaşterii ca unic
mijloc de ameliorare a condiţiei umane. În contrast cu predecesorii medievali,
raţionaliştii secolelor XVII şi XVIII atribuiau fiecărui individ în parte, indiferent de
educaţia lui (sau a ei) formală, un simţ comun, ...bon sens, gemeiner
Menschenverstand, suficient să îi facă pe toţi apţi de a fi educaţi, adică de a fi ridicaţi la
nivelul filosofilor. Însăşi modificarea conotaţiei termenului de simţ comun este
semnificativă pentru o bună parte a acestei istorii. În terminologia tehnică a şcolilor, el
reprezenta acea capacitate fundamentală complementară de a coordona datele furnizate
minţii de cele cinci organe de simţ; în lipsa lui, nu am putea identifica sursa comună a
unor percepţii date. Dar odată cu secolul al XVII-lea – poate sub influenţa uzanţei stoice –,
termenul a ajuns să însemne capacitatea înnăscută a fiecărei persoane de a judeca şi a
raţiona corect“ (Amos Funkenstein – Teologie şi imaginaţie ştiinţifică, Ed. Humanitas,
1998, p. 313).
„Psihanaliza modernă a subliniat în special una din trăsăturile esenţiale ale insulei:
faptul că evocă un refugiu. Căutarea
insulei pustii, sau a insulei
necunoscute, sau a insulei bogate în
surprize este una din temele
fundamentale ale literaturii, ale
visurilor, ale dorinţelor. Cucerirea
planetelor n-ar fi oare unul din
aspectele acestei căutări de insule?
Insula ar fi un refugiu unde
conştiinţa şi voinţa se unesc pentru a
scăpa de asalturile inconştientului”
(Jean Chevalier şi Alain Gherbrant –
Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis,
Bucureşti, 1995, vol II, p. 157).
Insulele Maldive

18. OMUL LUMINILOR
LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 100
„Robinson schimbă, în fond, o insulă cu alta: insula civilizată a Marii Britanii cu
Insula Deznădejdii, şi alteritatea orizontală a eticii convenţionale cu alteritatea verticală
a ursitei. «Dorul de ducă» al tânărului e dorul de o altă alteritate decât cea care îl
înconjoară: una care să i se impună dinăuntru şi nu din afară sau care, venind din afară,
să poată fi acceptată de conştiinţă, după un criteriu al libertăţii şi nu al supunerii.
Tot ce urmează, până spre jumătatea romanului, e experienţă etică deplină, pură,
fără stimulul raportării la alţii. Descoperind insula, Robinson descoperă, încet-încet,
sfera unei moralităţi fără legătură cu aceea a păturii mijlocii pe care o abandonase. Două
sunt beneficiile morale cele mai timpurii ale singurătăţii: căinţa pentru toată greşeala
trecută şi recunoştinţa faţă de şansa salvării prezente. Un solitar care se căieşte nu va fi,
pentru nimeni, lucru de mirare. Dar un solitar (şi încă un naufragiat) care se simte
recunoscător e — din unghiul simţului comun – mai puţin plauzibil. Căci recunoştinţa e
un gest votiv: ea postulează o alteritate generoasă, de natură să dizolve efectul
singurătăţii. Cine se simte recunoscător ca unic supravieţuitor pe o insulă pustie a
încetat să mai fie singur. Mai mult: singurătatea însăşi – ca rezultat al unei miraculoase
salvări – devine argumentul unei la fel de miraculoase prezenţe protectoare. Robinson
se întreabă cum e cu putinţă ca zece camarazi să dispară, în vreme ce el, al
unsprezecelea, scapă. Am fost ales dintre toţi spre a fi mântuit – va fi concluzia sa.
Dezastrul şi salvarea sunt simultane” (Andrei Pleşu – Minima moralia, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1988, p. 69).
Temă pentru vacanţă:
Sintetizaţi informaţia din materia studiată în acest an și alcătuiţi un
portofoliu al unei teme literare, ilustrând-o cu citate din opere, cu citate
critice, imagini simbolice, reproduceri după picturi etc.
DICŢIONAR DE SCRIITORI
DANIEL DEFOE (1660-1731) – scriitor iluminist englez, autor al mai multor
romane, între care Robinson Crusoe (1720) și Moll Flanders.
JAN POTOKI (1761-1815) – scriitor iluminist polonez, nobil, erudit, pasionat
de călătorii și de experimente. Romanul Manuscrisul găsit la Saragosa, considerat
capodoperă a iluminismului, a apărut (parţial) în anul 1804, în limba franceză, în
doar 100 de exemplare.