Volumul vesnicia 2013 (1)

439 views

Published on

Published in: Education
  • Be the first to comment

Volumul vesnicia 2013 (1)

  1. 1. Veşnicia s-a născut la sat1Ministerul Educației NaţionaleInspectoratul Școlar Județean IalomițaCasa Corpului Didactic IalomițaLiceul Pedagogic ”Matei Basarab” SloboziaVeșnicia s-a născut la sat- eseuri -Ediția a IV-a2013Coordonatori:Director, prof. Adriana DumitruProf. Silvia-Ioana SofinetiProf. Theodora Vild
  2. 2. Veşnicia s-a născut la sat2Coperta: Mircea Gabriel NistorescuRedactor: Silvia-Ioana SofinetiLector: Mariana MocănescuISBN 978-606-8171-34-0
  3. 3. Veşnicia s-a născut la sat3Cuvânt... adevăr... veșnicie...”Veșnicia este inima oprită a TIMPULUI” (Sorin Cerin)Mă întrebam de ce atunci când vorbesc despre adevăr,autenticitate, valoare, esență, mă raportez tot timpul la sat? Dece vorbesc cu aceeași plăcere și nostalgie de fiecare dată cândsunt pusă în situația să evoc imaginea satului, suferințapământului, pitorescul ulițelor, înțelepciunea bătrânilor? Măancorez prea mult în propriile rădăcini sau doresc ca tradițiasă fie temelia viitorului? Poate pentru că înțeleg, chiar dacă nuîntotdeauna recunosc, că tradiția nu este mai ales conservare,ci transmitere, dezvoltare, îmbogățire.Citind eseurile din paginile volumului, i-am văzut cuochii minții pe tanti Tania, moș Vasile, moș Ion, pe bunicul,bunica, în esență pe exponenții satului românesc de ieri și deastăzi... și mi-aș fi dorit... să caut... să aflu... să găsesc... săîncerc... să mă conving.Așa că vă invit... vă aștept... vă provoc să descoperițiaici adevărul... autenticitatea... valoarea... esența, care vă vormenține... vă vor salva... vă vor îndruma... vă vor oferirăspunsuri și perspective.Director, prof. Dumitru Adriana
  4. 4. Veşnicia s-a născut la sat4CiotulPrin sat curge Vădana. E un pârâu ca oricare altul,doar numele îl are mai ciudat: Vădana. E de pe vremeaturcilor numele ăsta, spun bătrânii, a dat lămuriri celorinteresaţi părintele Dobrescu. Cică s-ar fi înecat cândva înapele lui umflate de căldura primăverii o vădană frumoasă,urmărită de un turc fascinat de nurii ei.„O vădană frumoasă?”, s-a mirat vărul meu, Ariel,venit la fel ca mine în vacanţă la bunici în satul de sub munte.„Hm! Acum doar în filme mai vezi vădane frumoase, pe laTCM poate, unde-şi urmăreşte emisiunile preferate maică-mea. Toate vădanele pe care le cunosc eu pe-aici sunt bătrâne,ştirbe şi necăjite.”Ariel, cu câţiva ani mai mare decât mine, e elev înultima clasă la Liceul Sanitar din Timişoara. E înalt, binefăcut, cu un corp de atlet. „Mi-am lucrat muşchii la judo, aexplicat el. M-am înscis de mic la judo, mi-a mai spus râzând,ca să îi pot înfrunta pe cei care mă batjocoreau din pricinanumelui. Îmi ziceau Dero, Persil, Calgon, numai Ariel nu.Lasă-i în pace, că sunt proşti, îmi spunea mereu mama. Ariel eun nume din Shakespeare, să ştii!...”
  5. 5. Veşnicia s-a născut la sat5Până anul trecut, mă întâlneam an de an cu Ariel încasa bunicilor noştri vara. Casa acestora se află chiar lamijlocul satului, iar prin faţa ei, peste drumul prăfos, curgeVădana. Cu ceva timp în urmă, aici se înălţa şi un nuc uriaş.Îşi întindea ramurile atât peste pârâu, cât şi peste drum. De pecrengile lui obişnuiau copiii să se arunce în apă. Barau pârâulcu pietre în aval de nuc, iar în dreptul acestuia se făcea un miclac de acumulare, de le venea apa până la brâu. Toatăpuştimea satului se aduna zi de zi aici.Am fost foarte dezamăgită când nucul a fost tăiat. S-aîntâmplat asta din pricina celor de la electrificare, când s-aintrodus curentul electric în sat. Că n-aveau cum să tragăfirele electrice ziceau aceia, aşa era trecut în proiect şi aşatrebuiau să facă. Ne-a povestit bunicul că degeaba s-au certatoamenii satului unii cu alţii, să taie nucul, să nu-l taie, până laurmă însuşi popa Dobrescu i-a lămurit că nucul trebuia tăiat.Dar a avut popa de plătit pentru asta, căci, după ce şi-au luattelevizoare, au început să vină la el oameni ca să le botezepruncii cu nume precum Bobby, Sue Ellen, Glencora, Isaura,de s-a luat bietul părinte cu mâinile de cap.Anul trecut s-a mai întâmplat una. Au venit cei de laComună la bunicul să scoată el ciotul nucului din pământ. Cămai rămăsese acolo un ciot imens, care, chipurile, stânjeneaînălţarea malului Vădanei în vederea preîntâmpinării ieşiriipârâului din matcă primăvara sau la ploi mari. Era ciotul înfaţa casei sale, deci el trebuia să-l scoată, au explicat scorţoşiibunicului, fişcalii, cum li se spunea acelora în derâdere prinsat.Bunicul a fost peste măsură de necăjit o vreme, căci,bolnav fiind, n-avea cum să se apuce de asemenea lucrare. Acăutat în stânga, a căutat în dreapta, a oferit chiar şi bani dinpuţina sa pensie acelora care ar fi vrut să-i dea o mână deajutor. Două, trei sute, cel mult, că altfel nu-i mai rămâneau
  6. 6. Veşnicia s-a născut la sat6bani să trăiască, le-a explicat celor care au venit la faţa loculuisă vadă cum stau lucrurile. Nu se plătie, au spus aceştia şi auplecat unul după celălat, aşa cum veniseră.Când a picat Ariel de la Timişoara la începutulvacanţei şi a auzit despre ce era vorba, a zis numaidecât: „Ţi-lscot eu!” Nu putea fi mai greu scosul unui ciot, fie şi demărimea aceluia, decât istovitoarele lui antrenamente din salade forţă, mi-a explicat el. Şi s-a apucat de treabă. Bunicul i-afăcut rost de unelte, Ariel s-a dezbrăcat până la brâu, a pusmâna pe budac, adică pe târnăcop, şi dă-i înainte, băiete.Curgeau apele pe bietul Ariel, dar băiatul nici gând să dea oclipă îndărăt, încât, în seara aceleiaşi zile, groapa săpată de elîn jurul ciotului ajunsese să-i treacă de genunchi. De aici, însă,lucrurile s-au complicat, căci apăruseră rădăcinile, groase câtgambele picioarelor sale, pe care trebuia să le taie mânuindtoporul. Un lucru însă nu prevăzuse frumosul luptător de judo,că, mânuind unelte cu care nu era obişnuit, va face băşiciurâte, cu sânge, în palme. Dar a doua zi a făcut rost demănuşi, şi-a legat cu nişte cârpe rănile şi a continuat sălucreze. Lumea a început să se oprească pentru a vedea lalucru pe tânărul musculos, pe care şi eu mă străduiam să-lajut, trăgând deoparte rădăcinile tăiate, care arătau caosemnitele dezgropate ale unor animale preistorice. Maiîndepărtam împreună cu bunicul şi din pământul aruncat afarădin groapa care se adâncea treptat.În cea de a doua zi, s-a ivit pe marginea gropii, întreceilalţi curioşi, Mirinda. Era o fată de vreo 16-17 ani, înaltă,suplă, ca o săritoare la înălţime. Locuia nu departe, Ariel ocunoştea, fiindcă, pe când fuseseră mai mici, jucaserăîmpreună fotbal cu alţi copii din sat. Băieţoasă din fire,Mirinda lu’ Ganci, cum i se zicea, era atrasă de sporturi decare celelalte fete se cam fereau. Făcuse şcoala la Făget,oamenii pronunţau Făjiet, dar, după ce absolvise primele douăclase de liceu, părinţii ei au hotărât că e cazul să se mărite, ca
  7. 7. Veşnicia s-a născut la sat7să nu rămână, vezi Doamne, fată bătrână. Se zvonea că fusesecăpărâtă de cei din familia Dudaşu, al căror fecior tocmaivenise din armată şi-şi căuta mireasă. Numele ei, Mirinda,ziceau gurile rele că ar fi provenit de la cel al unei băuturirăcoritoare, dar părinţii nu recunoşteau în ruptul capului asta.Când a văzut că lui Ariel îi răzbise sângele prinmănuşi afară, Mirinda s-a îngrozit şi a luat într-un sufletdrumul punctului sanitar din localitate, de unde s-a întors cufaşe sterile şi tinctură de iod, obligându-l pe băiat să se lasedezinfectat pe îndelete. De atunci, Mirinda nu l-a mai părăsit,ca să-l dezinfecteze periodic, ba chiar şi până la Făget l-arepezit cu motoreta ei ca să i se facă tânărului un antitetanos şisă fie examinat de medic. Voia să-l înduplece, spre binele lui,să abandoneze lucrul, dar Ariel nu s-a lăsat convins nici înruptul capului. Atunci, Mirinda a pus şi ea mâna pe târnăcopşi a început să lovească cu înverşunare pământul alături de el.Ciotul a fost, în cele din urmă, scos cu ajutorul unuiexcavator, care l-a smuls din ce-l mai ţinea în pământdedesubt. Au fost de faţă mulţi oameni, chiar şi popa, care l-alăudat pe Ariel în faţa tuturor şi l-a dat drept model, zicând căe un tânăr de prespectivă. Iar Ariel s-a înroşit la obraz deplăcere, mai ales că se afla şi Mirinda acolo.În seara zilei aceleia, după scoaterea ciotului, buniculne-a povestit în graiul său bănăţean că s-ar fi întâlnit cuvecinul Ganci, care i s-a plâns cam aşa:„Auzi, vecine, ce ne-o făcut Mirinda noastră! Ne-ozâs că nu se mai mărită şi să-i dăm lu’ Dudaşu căpara înapoi.Apoi, de ce, fato, că ne faci de râsul satului!?, i-am spus. Eanu şi nu, că s-o dicis să-şi continuie studiile la Cimişoara.”„Cum, aşa s-o dicis?”, cică ar fi întrebat bunicul.
  8. 8. Veşnicia s-a născut la sat8„Aşa bine s-o dicis, i-a răspuns a’ lu’ Ganci. Musai săfacă de-acu liceu’ acolo, ca nepotu’ dumitale. Vrea să ajungăşi ea cadru sanitar. Că tocma’ ş-o descoperit vocaţâia!”Boldici Raluca, clasa a VIII-a,Şcoala Gimnazială nr 7 „Sfânta Maria”, TimişoaraProf. coord. Blaşiu Zorana
  9. 9. Veşnicia s-a născut la sat9Poveştile buniciiÎn fiecare zi de cuptor mă trezeam dezmierdată demirosul proaspăt al ierbii crude şi de cântecul cocoşului cuglas răguşit, ce a pus stăpânire pe prispa căsuţei de la ţară. Of,căsuţa de la ţară... simplă, însă cu atât de multe amintiri, încâtnu mi-ar ajunge o săptămână să le povestesc. E casă dinchirpici, căptuşită cu lemne pe ici, pe colo, cu un acoperişarămiu care ţine piept oricărei furtuni, cu o cămăruţă în carebunica îşi creea magia (prăjiturile ei absolut delicioase) şidouă camere spaţioase decorate cu poze şi icoane. Curtea măînvăluia întotdeauna în curiozitate, chiar şi atunci când nu maiaveam nimic de privit, ochii îmi fugeau peste tot. Acolo, înîmbrăţişările bunicilor, era tot ce se putea mai bun pentru uncopil orbit de frumuseţea locului. Zâmbetul cald al bunicilor şivorbele dulci ale bunicului îmi luminau vacanţele.După ce ceas de ceas alergam şi ţopăiam bezmeticăprin curte ca un căţeluş scăpat din lesă, după ce culegeam florişi îmi răcoream energia în apa râului din vale, seara neadunam cu toţii, bunica mă lua pe genunchi şi, la luminalămpii cu gaz de pe prispă, îmi fascina imaginaţia cu cele maimagnifice poveşti auzite vreodată. Ţin minte că eram uluită decum îmi povestea până şi cel mai mic detaliu din viaţa
  10. 10. Veşnicia s-a născut la sat10oamenilor simpli de la sat. Îmi înşira vorbe înţelepte şi îmicapta atenţia începând de la mănăstiri, credinţă şi onoare şisfârşea povestindu-mi ce servesc oamenii la masa de Paşte.Mi le amintesc ca pe o carte, fiindcă nu mă săturam niciodatăsă le ascult. Parcă o aud pe bunica: „Iar să-ţi zic despre cumvin căluşarii? Nu te-ai plictisit?” De fiecare dată dădeamdezaprobator din cap, doar de dragul de a-i asculta istorisirileatât de interesante.În timp ce greierii îşi cântau veselia, întreruptă uneoride câte-un glas de bufniţă sau de o ţiglă hodorogită care cădeade pe casă, bunica ştia că trebuie să îmi spună din nou aceeaşipoveste: mersul cu capra. Ştiam povestea pe de rost, ba o maişi corectam din când în când, dar mă speria că nu maicontinuă, aşa că mă lăsam cuprinsă de glasul duios şi de celemai multe ori adormeam în poala bunicii.„Pe vremea când eram şi eu un copil năzdrăvan aşa catine...”, începea ea, „... pe atunci obiceiurile de Crăciun serespectau întocmai. Băieţii cu mic cu mare se adunau în searasfântă de Ajun, costumau pe unul, cel mai mic...” „Cum?”întrerupeam eu, fiindcă mereu sărea peste partea asta. „Airăbdare!”, îmi răspundea grijulie şi îşi relua povestea. „Îlîmbrăcau pe cel mai mic cu o pătură groasă de lână, ca să nu-ifie frig, că era mic. Îi puneau pătura pe spate şi îlîmpopoţonau cu mărgele şi hârtii colorate, ce aveau şi ei peatunci. Îi dădeau o gură de lemn ca să poată clămpăni, că doarăsta e farmecul caprei, şi porneau numaidecât prin sat. „Şi peunde mergeau?”, interveneam eu din nou. „Întotdeauna desus, de la deal, şi apoi sfârşeau în vale, că oamenii de sus seculcau mai repede ca găinile şi atunci să-i prindă pe toţi. Noieram mereu ultimii şi băieţii ne cunoşteau deja ca fiind ceimai darnici, că lui tăticu’ tare mult îi plăceau. Ca să îi primeştitrebuia să laşi poarta deschisă; asta e lege, nici nu se stă ladiscuţii, dacă n-ai poarta deschisă, înseamnă că nu primeşti
  11. 11. Veşnicia s-a născut la sat11colindători, da’ toţi creştinii din satul nostru se bucurau lavenirea lor.Şi veneau, în sfârşit, intrau şi, când ajungeau în faţacasei, începeau să colinde şi să tresară din zurgălăi, de îţiumpleau toată casa de sărbătoare. Ţi-am mai zis, tatei îiplăceau mult şi îi cinstea pe ăi mai mari cu câte un pahar devin, iar pe cei mai mici cu portocale şi nuci. Iar apoi, dacă maivroiai să le dai ceva, de obicei bani, aceştia se puneau în guracaprei care făcea o plecăciune în semn de mulţumire. Jocul şivoia bună se întindeau mult, până către douăsprezece noaptea,dar merita, căci era cel mai frumos obicei din an. Şi acum încămai vin, da’ foarte rar, şi băieţii ăştia de astăzi nu prea maiştiu tradiţia, că doar cine să-i înveţe?”, mai ofta bunica dincând în când. „Numai să-ţi povestesc cum a fost prima oarăcând i-am văzut eu...” Şi de aici pierdeam firul... pleoapele mise îngreunau şi de fiecare dată adormeam până să sfârşeascăde povestit. Nici în ziua de azi n-am aflat care a fost primaexperienţă cu capra din Ajunul Crăciunului. Niciodată nu m-alăsat inima să-i spun să sară peste prima parte.Încă îmi mai răsună în cap colinda cântată de băieţiidin sat, o rugam pe bunica să o cânte înainte să înceapă săspună. Încă o aud pe bunica povestindu-mi cu de-amănuntultradiţia cea mai veche şi mai bine păstrată de la sat şi promitcă o să o ţin minte şi când o să am eu nepoţi de legănat pegenunchi.Romcea Adnana Teodora, clasa a VIII-a, ŞcoalaGimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”, Timişoara, prof. coord.Blaşiu Zorana
  12. 12. Veşnicia s-a născut la sat12ComoaraSatul, o lume de poveste unde viaţa începe la primeleore ale dimineţii, atunci când oamenii harnici pleacă lacâmpurile şi holdele lor pentru a se îngriji de celetrebuincioase vieţii. În orele ce urmează, liniştea deplină espulberată doar de lătratul câinilor, de cotcodăcitul găinilorsau de mugetul vreunei vaci ce paşte pe dealurile înverzite.La prânz, chiotele bucuroase ale copiilor ieşiţi de laşcoală umplu văzduhul, molipsindu-i pe toţi cei care le aud.Seara, după cum e obiceiul în sat, toată lumea iese la bancadin faţa casei, depănând poveşti şi amintiri. Aceste poveştisunt cu lupi fioroşi din ierni de mult uitate, cu descoperitori aiunor comori îngropate de haiducii din vechime, de atacuri aleurşilor la stânele din munte, dar poveştile cele mai ascultate şisavurate sunt ale unui bătrân, ai cărui ochi obosiţi, dar ageri,au văzut multe. Daţi-mi voie, vă rog, să v-o spun.„Totul a început în tinereţea mea – zicea moşul –când, într-o zi toridă de vară, în loc să merg cu prietenii lascăldat, am fost pus de mama să fac curat în podul casei.Mutând nişte cutii, am văzut o hârtie învechită, pe care scrianumele bunicului meu. Curios, am despăturit-o şi am văzut căera o hartă. Harta era îngălbenită de timp, dar literele şisemnele de pe ea se puteau citi destul de uşor. Entuziasmat,
  13. 13. Veşnicia s-a născut la sat13mi-am chemat prietenii şi am decis să plecăm în căutareamisterioasei comori. Zis şi făcut, două zile mai târziu, ampornit echipaţi ca nişte veritabili vânători de comori. Harta neindica drumul care iese din sat, pe o potecă veche, ce treceaprintr-o pădure întunecoasă în care nu mai călcase picior deom de când cu un incident petrecut acum 50 de ani, când ungrup de tăietori de lemne a dispărut în mod misterios. Grăbindpasul, pe la ora prânzului, am ajuns în dumbrava în care sepresupunea că ar fi fost tăietorii de lemne la momentuldispariţiei. Acolo, harta ne zicea că trebuie să o cotim spre oprăpastie adâncă. Drumul a fost mai greu decât neaşteptaserăm noi, pentru că era blocat de mărăcini şitrunchiuri de copaci. Înaintam greu, dar harta zicea că neapropiem de comoară, aşa că inimile începeau să bată mairepede şi descopeream noi forţe, de care nici nu ştiam. Amajuns, prăpastia se întindea în faţa noastră. Harta indica foarteclar locul în care trebuie să săpăm ca să ajungem la comoară.Abia am început să săpăm, când lopeţile noastre au descoperito gaură în pământ. Am dat pământul la o parte şi am găsit ocutie de lemn, pe care am scos-o afară cu greu. În cutie eraunişte cioburi de vase din lut şi o monedă de aur. Dezamăgiţi,ne-am întors acasă, unde am aflat de la un bătrân că în vase deacest tip se ascundeau comori pe vremuri şi că, probabil,cineva găsise comoara înaintea noastră. Brusc, gândul ne-azburat la tăietorii de lemne...”Olariu Victor, clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazialănr 7 „Sfânta Maria”, Timişoara,prof. coord. Blaşiu Zorana
  14. 14. Veşnicia s-a născut la sat14Eu cred că veşnicia s-a născut în satulcopilăriei mele...O troiţă la marginea drumului principal. Un drumpietruit spre dreapta. Urmează-l. Păşeşti treptat în altă lume.Timpul stă pe loc. Totul e încremenit. Doar vântul foşneştetainic printre copaci. Câteva păsări se întreabă speriate cineeşti. Câte un gând răzleţ de-al tău se aşterne zgomotospeste liniştea satului. Un câine latră solemn în depărtare. Îşiface datoria. Păzeşte Veşnicia. Bine ai venit... lasă totul înurmă şi hai... deschide-ţi ochii, sufletul, simţurile şi vino cumine într-o lume de basm.Un râu alunecă molcom în dreapta. Uită-te cuatenţie... Vezi copilaşii aceia frumoşi umblând în picioarelegoale prin apă? Îi vezi cum se uită în jos, în apă, şi caută cuînfrigurare ceva? Pândesc să înhațe peşti. Vezi o fetiţăîncruntată, cu respiraţia aproape tăiată? Iată... un puştiobraznic se repede la piciorul ei şi îl înhaţăglumind: "Uite țoața ". Reuşeşte s-o sperie. Râd amândoi înhohote, dar redevin curând serioşi... au treabă.... se pierd înadâncuri, ca şi cum viaţa în sine ar depinde de peştele ceurmează să apară. Sunt chiar eu, copil... am ieşit cu ceilalţi
  15. 15. Veşnicia s-a născut la sat15copii la pescuit de țoațe... sau mai degrabă la vânat de țoațe....Nici până azi nu ştiu cum arată o țoață, nu ştiu ce fel de peştear putea fi, nu am reuşit să prind una niciodată... însă nu voiputea uita niciodată ziua aceea. Atâta concentrare, atâtaatenţie, atâta pândă... puţine momentele în care am mai fostatât de Aici şi Acum ca atunci....Priveşte curgerea râului. De zeci de ani alunecă la felde molcom şi impasibil. E atât de bine să vezi că unele lucrurinu se schimbă niciodată...Dar ce e cu gălăgia asta ce vine din susul râului? Sămergem. Puzderie de copii laolaltă, aproape goi, se scaldă: sarîn apă, înoată, se bălăcesc, se scufundă, se gâdilă, se fugăresc,clipocesc, se stropesc, se bat, râd, plâng, se joacă, ţipă cât îiţin glăscioarele. Sunt de toate vârstele, de toate culorile şi autoate tipurile de personalităţi posibile. Băieţi teribilişti,exhibiţionişti sau în banca lor, fetiţe ruşinoase sau maiîndrăzneţe... Idile, flirturi, certuri sau, pur şi simplu, joacă. Da,sunt şi eu acolo... E chiar una dintre cele mai frumoase zile alecopilăriei mele. Da, ziua aceea în care mă bălăceam fără grijilângă copiii de ţigani fără să îmi pese de nimic. Simţi o adierede iubire? de fericire simplă şi totală? E ca atunci când treceun înger şi te loveşte cu aripa. Simţi, nu? Ce frumos, nu-i aşa?Şi totuşi, unele lucruri se schimbă, nu se mai audchicoteli, acum e linişte, râul e singur. Atât de singur. Şi trist.Copiii au crescut, au plecat la oraş. Doar el a rămas la fel,alunecă molcom. Vine de nicăierin sau poate de oriunde...Către oriunde... sau către nicăieri...Un deal în stânga. Oi împrăştiate. Sunete răsfirate detalăngi. Câte un lătrat stingher în depărtare. Vântul adiepurtând mireasma de iarbă proaspăt cosită. Coasta e plină demargarete. Ici, colo, câte o viorea. Dacă te vei urca în vârfuldealului, ţi se va tăia respiraţia când vei vedea Ţara Bârsei lapicioarele tale şi întreg satul, cu căsuţe mici şi îngrijite. Iată şiturla bisericii. Şcoala... Apus de soare pe deal, atât de plin de-un farmec sfânt...
  16. 16. Veşnicia s-a născut la sat16Departe, acolo, la marginea pădurii, vei vedea stâna.Iată ciobanul. Liniştit, tăcut, puternic, înalt. Cu toiagul lui. Cuprivirea lui pierdută în zare. Cu tainele din ochii lui. Cusecretele pe care le poartă... le ştie de la tata... de la tatăltatălui său, de la tatăl tatălui tatălui său... Le ştie de la soare,de la lună, de la stele, de la vânt, de la pământ, de la mioare...Şi le va da mai departe doar fiului său.De-ai şti câte ştie... De-ai putea ghici tainele din ochiilui... Dacă ai putea desluşi zâmbetul lui enigmatic... Dacă aiputea vedea dincolo de încremenirea de Sfinx a trăsăturilorlui... Dacă ai putea înţelege detaşarea lui calmă... Dacă aiputea vedea în inima lui ce râde de moarte... Dacă ai puteaîntrezări fiinţa lui ce se căsătoreşte în fiecare zi cu cerul...Ştii? Nu pare, dar acest cioban stăpâneşte timpul şi spaţiul şiviaţa şi moartea şi râsul şi plânsul şi mioara şi pădurea. Deşipare atât de simplu, e păstrător al secretelor de veacuri aleneamului. Îl vei vedea mereu aici, parcă e acelaşi de veacuri,neclintit în poziţia lui, rezemat în toiag sau întins în iarbă,înconjurat de câinii credincioşi. Ciobanul acesta e Etern‚ El eEsenţa de Suflet Românesc.Cum îl păzesc şi cum îl ascultă câinii ciobăneşti mari,albi... Sunt periculoşi, să ştii, ne-au atacat odată. Mama s-aaruncat ca o leoaică asupra mea, a deschis repede umbrela săîmi protejeze spatele, şi-au înfipt colţii în piciorul ei, ceilalţidoi s-au luptat cu umbrela până când a venit ciobanul să nesalveze. Îl chema Gheorghiţă. Nu am să uit niciodată cât deînalt şi cât de frumos era. Ne-a dus în coliba lor, ne-a dat unpahar de apă rece. Probabil din cauza şocului nu mă puteamgândi decât la cât de poftă mi-era de o bucată din brânzauimitor de albă ce se zărea într-un colţ al colibei lor....Dar să îi lăsăm pe ciobani şi pe câinii lor credincioşiîn tabloul lor etern. Hai înapoi în vârful dealului, de unde sevede până departe, până hăt departe, în Bucegi. Ţara Bârseifreamătă la picioarele tale. Flori ce dansează în bătaia vântuluide seară, miros îmbătător de iarbă. În depărtare se aud
  17. 17. Veşnicia s-a născut la sat17ciobanii cântând la fluier. Să ne aruncăm pe spate, să privimîn sus: suntem liberi, nu avem trecut, nu avem viitor, nici numai ştim cine suntem şi nici nu mai contează, nu avem decâtclipa de Acum... şi Linişte... şi Veşnicie.Din nou pe drumul prăfuit... Înaintezi pe lângăpădurea din stânga. Când eram copil, stăteam întinsă în carulcu fân, când ne întorceam de la câmp. Ca şi acum, îmi vădbunicii aşezaţi în faţă, nemişcaţi, tăcuţi, drepţi. Carul tras deboi înaintează încet. Deasupra ochilor mei se perindă încetcrengile copacilor, se îmbrăţişează drăgăstoase, se întindîndrăzneţe spre cer sau atârnă pur şi simplu leneşe şiindiferente. Frunze verzi strălucind în bătaia soarelui. Canişte licurici. Carul alunecă uşor. Domol. Fânul miroaseîmbătător. E atât de moale sub mine. O gânganie mă gâdilăuşor. Nici o adiere. Linişte. Toată lumea e a mea. Închid ochiişi retrăiesc abandonul de-atunci. Cu câtă poftă mă abandonamVeşniciei...Eşti pe același drum prăfuit. În stânga, o căsuţă.Văruită în albastru. Ce ferestre mici, perdeluţe albe, curate,frumos brodate. Un model cu păsări şi flori. O muşcată lafereastră. O bătrânică stă îngândurată pe prispă. Priveşte înzare. Se întreabă ce-i fac copiii. Sunt plecaţi. Departe. Atât dedeparte. Prea departe. Singuri printre străini. Sunt ani de cândnu i-a văzut. Vor trece poate ani până îi va vedea. O totcheamă acolo, la ei... Dar cum ar putea să îşi lase ea căsuţa?Şi pământul? Şi strămoşii? Şi biserica? Şi să plece în lumealargă? Să moară printre străini? Adoarme plângândamarnic în fiecare seară, cu gândul că poate a doua zi nu seva mai trezi. Hainele de înmormântare sunt pregătite cu grijă.La îndemână. Şi lumânările. Şi prosoapele. Şi toate cele detrebuinţă. Îşi mai şterge o lacrimă. Dorul o chinuie. Atâtavrea, să nu moară până nu apucă să îşi vadă nepoţii. Se roagăneîncetat, cu lacrimi fierbinţi, să o ţină Dumnezeu în viaţăpână va apuca ziua aceea fericită în care îi va vedeanăvălindu-i pe poartă. Să îi vadă alergând prin curte, zburdând
  18. 18. Veşnicia s-a născut la sat18prin grădină, chinuind pisica, rupând muşcatele şi mâncând cupoftă plăcinta cu mere pe care le-o va pregăti. Cu atâta iubire.Îşi face cruce. Una singură. La Dumnezeu nu insişti. Facă-sevoia Lui! îşi îndreaptă năframa şi începe să arunce grăunţepuilor ce aleargă bezmetici prin curte. O mâță tărcată i segudură pe lângă galoşi. Un măr bătrân ca ea se apleacădincolo de gard.Bine ai venit în satul bunicilor mei! Satul copilăriei.Casa sufletului meu. Eşti pe uliţa pe care sufletul meu sesimte cel mai Acasă din toată lumea. Când eram copil, mi sepărea că după acest sat nu mai poate fi nimic. Mi se părea căaici se termină lumea. Acum am crescut. Dar realizez că amavut întotdeauna dreptate. Lumea chiar începe şi chiar sesfârşeşte Aici –pe uliţa copilăriei mele. Şi eu odată cu ea."- Băiată, să iubeşti pământul... ""- Da, moşul meu drag, îl iubesc... ca pe sufletul meu... îţipromit! "Şi uite aşa înaintezi încet încet spre o altă realitate.Te mai apropii puţin de sufletul tău. De adâncurile lui. Simţilinişte. Cu fiecare pas pe care îl faci, laşi în urmă tot ce maiieri îţi părea atât de important. Aici parcă nu mai contează.Secundele trec greu. Totul pare încremenit. Vântul foşneşte.Tainic. Printre copaci. Câteva păsări. Se întreabă. Speriate.Cine eşti.Manea Anamaria, Clasa a VII-aŞcoala gimnazială Răduleşti
  19. 19. Veşnicia s-a născut la sat19Eu cred şi simt că “veşnicia s-a născut lasat”Zi caldă de iunie. Păşesc desculţ prin colbul moale depe uliţă, mă îndrept spre casa bunicilor mei. Ei nu mai sunt,însă ulicioara aceasta, vântul şi susurul izvorului din apropieremi-i aduc aici, cu mine.Privesc cerul de culoarea safirului stins, admirândnorii albi, ce se cern în fire subţiri. Când eram mică, dinpoveştile bunicului – în care îmi spunea cum a creatDumnezeu lumea – mi-L imaginam pe Acesta ca pe un bătrântrecut de zile, cu pletele şi barba lungi şi albe.Pe atunci, credeam că norii aceştia străvezii pe care îiprivesc şi acum sunt pletele şi barba Domnului, pe care şi leîntinde peste lume, pentru ca oamenii să se agaţe de ele şi săurce acolo, la El. Oare acolo sunt şi bunicii mei?Fireşte, anii au trecut şi acum am înţeles că nu e chiaratât de simplu pe cât credeam atunci, şi îmi doresc nespus caei să fie acolo sus, şi să mă învrednicesc a-i întâlni la vremeaprielnică.Mi-e cald. Mă apropii de izvor şi mă aşez pe muşchiulmoale. Îmi astâmpăr setea cu apă rece, care parcă spune o
  20. 20. Veşnicia s-a născut la sat20poveste... O poveste cu mine şi bunicul, stând tot aici,aşteptând ca „dobitoacele taichii” – căci aşa le spunea – să îşipotolească setea, atunci când se întorceau acasă în fiece seară,iar bunicul, asemeni samarineanului milostiv, se îngrijea deele.Apa susură în continuare, trezind în mine alte şi alteamintiri. Mă ridic şi deodată mă îmbată mirosul de mentă şilevănţică de pe marginea drumuşorului care urcă spre casă.Păşesc încet, să nu sperii vrăbiile ce se ceartă pe margineacealaltă, pentru o cireaşă, şi nici pe pisoii care se joacă veselilângă buturuga unui pom. Fusese pomul meu, însă bunicul l-atăiat pe el şi pe alţii la fel de frumoşi ca şi el, să le facă ocăsuţă unor vecini care o prăpădiseră pe a lor în faţa mânieiflăcărilor. Văzând o familie cu mulţi copii fără casă, buniculnu a stat mult pe gânduri şi le-a construit o altă căsuţă imediat.Nu am înţeles atunci de ce a trebuit să taie şi pomul meu şi amplâns mult, dar acum înţeleg că era mai importantă ajutorareaaproapelui, fără a cere nimic în schimb, decât să te bucuridoar tu din roadele unui pom, căci, "fericit cel ce caută la celsărman” şi iarăşi, "fericit cel milostiv”.Şi, oricum, rămăsese o livadă întreagă lângăgospodăria bunicilor, pe care, privind-o acum, nu-mi vin înminte decât cuvintele psalmistului care spune: "Cât deminunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciunele-ai zidit”. Şi să vă spun şi de ce. Pentru că ceea ce am acumîn faţa ochilor este exact aşa cum îmi imaginam, din poveştilebunicului, Grădina Raiului. Păsări pe care niciodată nu le-ammai văzut cântă acum prin copaci, colorând vântul, florinenumărate mă copleşesc cu îmbinarea lor de culori şimiresme îndemnându-mă să le ascult simfonia.Vreau să rămân aici, cu păsările cerului, care nici nuseamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe”, cum spuneMântuitorul, şi totuşi, "Tatăl Cel ceresc le hrăneşte”. Vreau sărămân aici printre flori şi miresmele lor, care nu se ostenesc,nici nu torc” şi, totuşi, mă gândesc din nou la ce spunea
  21. 21. Veşnicia s-a născut la sat21Mântuitorul, că nici Solomon, în toată măreţia lui, nu s-aîmbrăcat aşa cum s-au înveşmântat ele. Aş vrea să uit şi eu degrijile şi poverile lumeşti şi să rămân aici, în locul unde Raiulcoboară pe pământ, unde mă pot întâlni mai uşor cu bunicii.Îmi plec genunchii întinzând mâinile pe iarbă...O, sat cu amintiri frumoase!Sat cu poveşti nepieritoare!Sat plin de Duh şi-n florile sfioase!Cu cerul din copilăria ce nu moareŞi susurul izvorului cântând,Ducând departe orice gând.Deschid ochii. Ce-am spus? Ce s-a întâmplat... nuştiu, dar mi-e bine. Liniştea şi calmul mă cuprind şi mă simtca în braţele bunicului. Ce bine e! E greu să descriumulţumirea şi împlinirea din inima mea, însă, un lucru estecert, eu nu mai sunt pe pământul acela murdar şi stropit depăcate, aici e un tărâm feciorelnic, un pământ sfânt. Nu îmivin în minte decât cuvintele psalmistului iar şi iar: "Lăudaţi peDomnul şi chemaţi numele Lui; vestiţi între neamuri lucrurileLui”. Şi aşa şi trebuie să fac.Mă ridic, repetându-mi: "În tot locul stăpânirii Luibinecuvintează suflete al meu pe Domnul”... de ce? Pentru căsimt că trebuie să Îi mulţumesc pentru că mi-a lăsat şi mie obucăţică din rai aici, pentru că trebuie să le spun tuturor cât debun este Domnul, Cel care ne-a binecuvântat cu atâteafrumuseţi.Casa e tot la locul ei, singuratică, cu prispa plecatăprecum genunchii într-o smerită rugăciune, nici ea nu mai e oparte din lume, ci este locuinţă din rai, uitată de Domnul pepământ, atunci când l-a mutat acolo sus. Pe stâlpi, iederabunicii, înfăşurată precum beteala, a înfrumuseţat casa, ca desărbătoare.Urc mai departe pe ulicioară, poposind la poartabisericii. Mică, pierdută printre ierburi şi flori, bisericuţa estepentru mine o învăţătură de smerenie. Îmi aminteşte de
  22. 22. Veşnicia s-a născut la sat22cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul care spunea că,"simplitatea şi smerenia sunt cele două aripi care ne daurepeziciune în zbor”, în zborul către Înălţimea Înălţimilor, încălătoria cea mai folositoare nouă oamenilor, spre Domnul. Înspatele ei e cimitirul. Merg la mormintele bunicilor, aprindcâte o lumânare şi le mulţumesc pentru că au fost cu mine înaceastă zi.O Doamne, Doamne, iartă!Păcatul, nedreptateaŞi varsă peste lumea toatăDragostea, mila, bunătatea!Nu-mi pot stăpâni lacrimile când mă gândesc laoamenii din ziua de azi, la cum aleargă de colo până colo, fărărost, fără noimă, fără ştiinţă, uită de Domnul, uită de ceea ceeste cel mai important, uită că, odată, şi ei vor ajunge aşa, cabunicii mei, tăcuţi şi solitari, în liniştea aceasta pe care numaipăsările din când în când o alintă cu ciripitul lor.Uită... uită oamenii să fie oameni, uită că sufletelesunt veşnice. În alergătura şi jocul urban, uită care este de faptmenirea lor pe pământ, uită că veşnicia trebuie să fie scopullor în viaţă. Poate că şi eu am fost una dintre aceştia de multeori, însă acum, în faţa crucii de lemn a bunicii care stăaplecată şi pioasă, bătută de ploi şi vânt, înţeleg că acesta estesingurul lucru material care ne face legătura între viaţapământească şi cea de dincolo. Nimic nu iau cu mine. Rămânaici, şi materialele, şi spiritualele, dar mă întreb, care le vorfolosi celor ce rămân în urmă? Sfaturile, gândurile bune,învăţăturile, sau casa, maşina...? Casa bunicilor a rămassingură acum, livada la fel, dar sunt împodobite edenic.Îngerii, de-acolo de unde sunt şi bunicii mei, au adus flori,miresme şi necuvântătoare, binecuvântate toate, ca săbinecuvânteze şi pământul acesta.Oare pot eu schimba cu ceva lumea din ziua de astăzi?Nu ştiu. Dar îmi voi ţine cuvântul şi-L voi binecuvânta peDomnul în tot locul stăpânirii Lui. Plec îngândurată. Plec în
  23. 23. Veşnicia s-a născut la sat23oraşul acela negru, închis, în care vezi ici-colo câte-un om şiîn rest toţi sunt maşini, roboţi, slugi ale banilor şi avuţiilor,împătimiţi de concret şi material.Îmi iau rămas bun de la livadă, de la casă, dar mă voiîntoarce şi nu voi mai pleca şi a doua oară. Mă voi întoarceaici în colţul acesta de Rai, mă voi întoarce poate, asemenifiului risipitor... nu ştiu, dar ştiu că numai aici, în sătuculacesta, voi găsi liniştea şi pacea, calmul, Duhul, Adevărul,sensul vieţii, pentru că, da, eu cred că veşnicia s-a născut şiîncă vieţuieşte la sat.Ştefan Alexandra, clasa a VI-aŞcoala gimnazială Răduleşti
  24. 24. Veşnicia s-a născut la sat24Poveşti din satul meuO poveste cutremurătoare, auzită de la doamnaprofesoară de limba română, prezentată cu mare emoţie, m-aimpresionat profund şi simt nevoia de a o reda spre aducere-aminte şi pentru a marca o filă de glorie din istoria satuluimeu.Doresc să menţionez că această poveste a fost spusăde fiul unuia dintre cei doi eroi ai povestirii mele – chiar detatăl doamnei profesoare, veteran de război.Războiul româno-ruso-turc din 1912, războiul dereîntregire a ţării din 1916-1919, inclusiv campania dinUngaria şi cel de-al doilea război mondial au prilejuit jertfasupremă a multor fii ai satului meu.Doi dintre înaintaşii noştri şi-au trimis pe front, „ladatorie”, fiii – feciori în floarea vârstei, lăsând acasă mame,soţii, copii…Moş Vasile Banu, aşa cum era cunoscut în sat, şi MoşCană Toma, străbunicul doamnei, şi-au trimis la datorie tot ce
  25. 25. Veşnicia s-a născut la sat25aveau mai scump: primul, trei băieţi şi cel de-al doilea, cinci –toţi înalţi, tineri, bine făcuţi…Au luptat cu toţii în războiul din 1912-1913, fiindluaţi prizonieri în Bulgaria. Au fost pe câmpul de bătălie laMărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Au făcut linguri de lemn pentru obucată de pâine în Bulgaria, au băut apă din urmele făcute decopita calului, dar şi-au făcut datoria pentru ţară. Oricât degreu le-a fost, nu au renunţat şi au mers până la capătvitejeşte, pentru victorie.Războiul se apropia de sfârşit, veştile curgeau unacâte una, dând speranţe celor de acasă.Când s-a dat ştirea încheierii primului război, mame şitaţi îndureraţi îşi aşteptau acasă feciorii. Deşi veştile nu erauprea îmbucurătoare, un licăr de speranţă încolţea în sufletulfiecăruia. Cu toţii sperau ca cei trimişi pe front să revinăacoperiţi de glorie acasă. Pentru unii totul s-a prăbuşit…Moş Vasile a sperat ca, din cei trei, măcar unul să seîntoarcă acasă teafăr. Dar soarta a făcut ca niciunul dintrefeciori să nu mai fie în viaţă. Căzuseră toţi pentru ţară.Ceilalţi cinci fii ai lui Moş Cană au sosit cu toţii însânul familiei şi al locuitorilor din sat. Sugrumat de durere,Moş Vasile a exclamat: „Doamne, mi-ai luat totul! Am avuttrei fii şi nu s-a întors acasă niciunul. Tu, Cană, ai avut cinci şiDumnezeu ţi i-a adus pe toţi…”Cele auzite mi-au zguduit sufletul, motiv pentru carem-am oprit cu respect şi duioşie în a le relata şi a le facecunoscute.O altă întâmplare s-a petrecut la Mărăşeşti. Întreagacompanie, din care făceau parte şi eroii povestirii mele, era în
  26. 26. Veşnicia s-a născut la sat26serviciul administrativ când s-a dat semnalul de atac: veneaunemţii!În izmene şi cămăşi albe, cu raniţa în spate, toţi aupornit la război, de-a buşilea – spre uimirea nemţilor carecredeau că românii aruncaseră în bătălie o nouă armatăîmbrăcată în alb, care înainta pe rotile.Toate acestea sunt fapte de glorie, reale, auzite dinsatul meu şi mă simt datoare să le împărtăşesc altora, să letransmit mai departe pentru a le cinsti memoria şi a le înscriecu litere de aur în istoria satului meu.Ştefan Coral, clasa a VII-aŞcoala Gimnazială Răduleşti
  27. 27. Veşnicia s-a născut la sat27Poveşti din satExistă undeva, departe de vacarmul oraşului, uncolţişor de rai, un loc în care revin de fiecare dată cu plăcere şiunde mă simt ca acasă.Vorbesc despre căsuţa părintească de la ţară, în caremi-am petrecut cei mai fumoşi ani – cei ai copilăriei.Fiecare ungher, fiecare cotlon ascunde câte o poveste,pe care o retrăiesc cu plăcere de fiecare dată când revăd acestelocuri. Lalelele pe care bunica le îngrijea şi le alinta,,frumoasele mamii”, parfumul discret al cireşului nins defloare care mă dezmiardă în fiecare primăvară, mirosul decozonac proaspăt scos din cuptor, toate mă fac să retrăiescclipe dragi.
  28. 28. Veşnicia s-a născut la sat28Îmi amintesc cu drag când toţi ai casei ne primeneamcu haine noi şi, cu Dumnezeu în suflet, ne îndreptam spreBiserică să luăm parte la slujba de Înviere.Luam Lumină şi o duceam celor plecaţi dintre noi,apoi aşteptam smeriţi să primim Paştele (anafură şi peşte).Apoi, cu grijă, protejând flacăra Învierii ca pe o preţioasăviaţă, ne întorceam acasă, mai buni şi mai curaţi. Simţeamatunci Duhul Sfânt coborând printre noi, muritorii. Este unsentiment care nu mi-a dispărut până astăzi şi îl retrăiesc înfiecare an, în acelaşi moment divin.Unde e bucuria cu care ne trezeam în dimineaţaPaştelui şi ne punea mama să stăm cu picioarele pe lamacuţitului, cu faţa spre Răsărit, dându-ne Paştele, dar şi o guriţăde ,,bui” ( vin sfinţit) ca să ne treacă de frică?Urma apoi ritualul cu spălatul pe faţă cu apă în care afost pus un ou roşu şi un bănuţ de argint. Toate îşi aveau rolulşi rostul lor, iar noi, copiii, eram convinşi că chiar aşa va fi:vom fi sănătoşi şi roşii în obraji tot anul şi curaţi precumargintul.Năvăleam apoi în bucătărie ca să ne alegem oul celmai tare cu care să ciocnim. Însă nu o făceam până nu neaşezam la masa din casa mare cea frumos împodobită desărbătoare cu ştergare cusute cu migală de bunica şistrăbunica în culorile primăverii. Ajutam şi noi, copiii,aducând din bucătărie bucate alese: friptura de miel, salataverde cu ceapă şi ridichi, deliciosul drob, coşul cu ouă roşii,brânza de oaie şi de văcuţă, pasca şi pâinea aurie de casă.Masa de Paşti era prilej de regăsire cu toţi ai familiei:unchi, veri, mătuşi, nepoţi, toţi veniţi din alte colţuri ale ţării
  29. 29. Veşnicia s-a născut la sat29pentru a fi împreună şi a ne bucura de momentul magic şisfânt al Învierii.Bunicul era cel care, cu smerenie, fiindcă era un omcredincios şi cu frica lui Dumnezeu şi aşa ne-a învăţat şi penoi, spunea rugăciunea:Tatăl nostruCare eşti în ceruriSfinţească-se numele TăuVie împărăţia TaFacă-se voia TaPrecum în cer aşa şi pre PământPâinea noastră cea de toate zileleDă-ne-o nouă astăziŞi ne iartă nouă greşalele noastrePrecum şi noi iertăm greşiţilor noştriŞi nu ne duce pre noi în ispităCi ne izbăveşte de cel răuCă a Ta este împărăţiaPuterea şi SlavaÎn numele TatăluiAl FiuluiAl Sfântului DuhAmin.,,Amin” spuneam cu toţii şi păstram un moment dereculegere cu gândul la toţi cei plecaseră pe drumul fărăîntoarcere.,,Hristos a Înviat!” spunea apoi bunicul, dând cioc cufiecare dintre noi. Îi răspundeam pe rând ,,Adevărat a Înviat!”Fericitele momente trăite atunci caut să le aduc acumîn sânul familiei mele. Îmi învăţ copilul să iubească şi să
  30. 30. Veşnicia s-a născut la sat30respecte tradiţiile şi obiceiurile cu care eu am crescut. Îl simtdeschis la tot ce facem împreună. Parcă timpul a stat în loc.Respectăm acum, chiar dacă oraşul a luat locul satului,aceleaşi obiceiuri pe care le respectam odată: mergemîmpreună la Biserică, pregătim masa de Paşti şi ne alegem cugrijă oul cel mai rezistent pentru a ieşi învingători înconfruntarea ouălor.Am crescut. Plecăm din sat şi tot mai rar păşimpragul acelei case pline de amintiri şi cu părinţii ce ne aşteaptăsă venim. Rar găsim acele clipe cînd putem să ne rupem dintrepereţii cabinetelor şi caselor ce ne ţin prizonieri în oraşe…Merg cu plăcere înspre satul copilăriei mele, drumul elung, se aştern multe sate în cale. Îmi place să le admir şicuget la tot ce văd… Dar tot mai des simt că se schimbă ceva.În ultima vreme parcă se pustieşte totul, oamenii ce-icunoşteam odinioară şi cu care puteam schimba o vorbă acumnu-i mai văd, ce să-i faci, aşa-i viaţa, toţi vom trece prin asta.Iar casele sunt vândute sau lăsate la voia sorţii şi doar lacătulde la uşă este singurul care îţi atrage atenţia. Tinerii pleacă şiei. Unii la învăţat, alţii la lucru în negrul străinătăţii, vorbapoetului.Îmi amintesc satul de odinioară cu veseliile şisărbătorile sale, cu oamenii care ştiau a se aduna la o masăîntinsă la o bucurie sau la o tristeţe, satul care păstra cusfinţenie toate sărbătorile de se ştia că e mare păcatul sălucrezi într-o aşa zi, acest sat dispare… Este situaţia satelornoastre, căci fiecare din noi are un sat în suflet, un loc alliniştii şi păcii sufleteşti.Grija noastră ar trebui să se îndrepte către păstrareatradiţiilor şi obiceiurilor poporului nostru, atât de preţuite şirespectate în trecut. Bisericile sunt tot mai pustii, colindătorii
  31. 31. Veşnicia s-a născut la sat31umblă tot mai rar... riscăm să pierdem tot ceea ce ne face unicişi ne dă identitate: satul cu valoroasele lui tradiţii.Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.Aici orice gând e mai încet,şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,ci adânc în pământ undeva.Aici se vindecă setea de mântuireşi dacă ţi-ai sângerat picioarelete aşezi pe un podmol de lut.spunea cu smerenie Lucian Blaga. Tindem oare astăzi să îigăsim mormântul tot acolo?Noi, toţi, indiferent unde stăm la oraş sau la sat, vompierde această comoară, ireversibil, nu vom mai avea acelebasme, acele legende, acel trai care era unic, cu un specificaparte, e un tărîm mitic unde timpul se scurge altfel decît înaltă parte, iar în foarte scurt timp nici nu ne vor fi interesanteacele locuri numite natale, atunci cînd le vom revedea veninddin străinătate sau chiar din oraşe care sunt o altă lume (avândîn vedere diferenţele enorme de comodităţi ce au apărut).De ce să ne pese de tradiţie, de sate? Deoarece acesteapăstrează memoria istorică a neamului nostru, ceea ce estemai important decât acea istorie scrisă în cărţi şi modificatăconform cursului şi cerinţelor vremurilor, ne uităm istoria, iarun popor fără memorie istorică nu are viitor.Când am scris aceste rânduri, gândul îmi era la satulcopilăriei mele, la acele locuri unice şi la schimbările ce vinodată cu modernismul, da, e o realitate că tradiţia dispare cândvine modernismul. Dar, peste ani, vom căuta acele locuri,acele sate ale noastre şi s-ar putea să fie târziu, sau să le
  32. 32. Veşnicia s-a născut la sat32restabilim din amintiri, nu va mai fi ceea ce era, şi vom plătiscump. Atunci de ce să nu păstrăm ceea ce avem încă astăzi?Îndemnul meu este să nu ne uităm rădăcinile, căci fărăaceasta ne vor înghiţi vremurile de parcă nici n-am fi fost.Prof. înv. primar Iuliana Simona StaminirŞcoala Gimnazială ,,Cpt. Av. Constantin M. Cantacuzino”Jilavele, Ialomiţa
  33. 33. Veşnicia s-a născut la sat33Cântec îndepărtat de îngeri“De unde atâta pustiire? De la o clipă fără deDumnezeu a minţii…” (Arsenie Boca)Într-o zi mohorâtă de toamnă cu vânt şi brumă groasăa sosit în satul meu din Bărăgan un convoi de camioanemilitare mişcându-se greoi pe drumul de ţară cu gropi adânci.Erau vreo şase mastodonţi cu motoare gălăgioase, gâfâind şistârnind praful. Nu s-au oprit în sat, ci au ieşit din uliţa mareîntr-o mirişte plină de resturi vegetale. Acolo s-au oprit încerc. Au coborât vreo cincizeci de persoane, tineri şi bătrâni,femei, copii, bărbaţi nebărbieriţi, toţi cu feţele ostenite. Audescărcat acolo în mijlocul câmpului tot soiul de bagaje: lăzi,saci plini cu ceva, scânduri, pari de diferite mărimi, boccele,oale, borcane, sticle, păsări, câini şi pisici. Apoi camioanele s-au aliniat pe drumul de întoarcere şi s-au tot dus.Cei abandonaţi pe miriştea înceţoşată de încruntareatoamnei, în prag de iarnă, aveam să aflăm peste ceva vreme,erau deportaţi. Aduşi de undeva din ţară, unde cu nişte ani înurmă se refugiaseră din ţinuturile Basarabiei. Fuseseră anumeaduşi aici, în câmpul Bărăganului, unde Crivăţul răbufneştesatanic peste întinderea stepei, unde te mistuie arşiţa verilorsecetoase.Noi, copiii, priveam din marginea satului cu ocuriozitate lipsită de scop şi vedeam zi de zi cum se încropeau
  34. 34. Veşnicia s-a născut la sat34gospodăriile noilor veniţi: mai întâi nişte bordeie acoperite cuvegetaţie uscată adunată de pe câmp, apoi nişte garduri denuiele, apoi nişte adăposturi pentru cele câteva animale, apoibordeiele s-au mai extins, s-au mai îmbogăţit cu uşi şi ferestre.Părinţii ne sfătuiau să nu ne apropiem de cartierul de bordeieşi să nu intrăm în vorbă cu deportaţii. Dar, copiii suntiscoditori şi ne-am apropiat treptat de locuinţele lor. Într-unuldintre bordeie locuiau doi bătrâni, soţ şi soţie, de o blândeţedivină ce semăna a misticism duios şi umil, şi o femeie tânără,la vreo treizeci şi cinci de ani. Bătrânei i se spunea “doamna”,bătrânului i se spunea pur şi simplu “moş Ion”, iar pe femeiacea tânără o chema Tania. Noi, copiii, i-am spus “tanti Tania”şi aşa a ştiut-o de atunci tot satul. Am văzut-o într-o ziîmbrăcată cu o bluză fără mâneci şi ni s-a înfăţişat imagineaunui braţ schilodit, o piele plină de cicatrici ciudate, sub carenu exista parcă nici un muşchi, doar forma oaselor. Am privit-o înspăimântaţi şi ea ne-a explicat scurt: “Când am fost aşa cavoi, n-am fost cuminte şi am ars, fiindcă m-am jucat cufocul”. Fiorul curiozităţii s-a mişcat dramatic şi iute îngrupurile de copii. Zvonul este întotdeauna necruţător, elrăneşte chipul omului, demnitatea îngenunchează uneori şi seresemnează sub loviturile zvonului. Noi, copiii, am spustuturor că tanti Tania are trupul mutilat de foc, căci n-a fostcuminte… Părea greu de crezut, căci chipul ei era de ofrumuseţe aparte. Toţi din sat o priveau cu atenţie când oîntâlneau şi îi puneau deseori întrebări indiscrete şirăutăcioase, fără să înţeleagă cât de grea este mărturisireadespre defectele propriului trup, uneori mai grea decâtmărturisirea propriilor vicii.O dată sau de două ori pe săptămână poposea încartierul deportaţilor miliţianul satului. Noi ştiam de la părinţiinoştri că miliţianul Cârlig – aşa îl chema – îi supravegheazăpentru că au făcut ceva rău. Dar îl vedeam pe miliţian plecânddintre bordeie cu sacoşe pline, cu păsări, cu saci cu grăunţe,
  35. 35. Veşnicia s-a născut la sat35cu fel şi fel de sarsanale pe care le încărca într-o şaretă unservitor zelos al omului cu uniformă. Nu ştiu de ce într-odupă-amiază miliţianul Cârlig a avut o discuţie tensionată cutanti Tania şi cu cei doi părinţi ai ei. S-a iscat un scandal şi amvăzut răbufnind în gesturile miliţianului acordurile cele maiprofunde ale cruzimii: autoritatea dezlănţuită în violenţă şidispreţ. Bărbatul a început a urla isteric: ”Nenorocito,scroafo!... Lasă că te-nvăţ eu minte!...” Apoi, cu faţa roşie caracul, a rupt hainele de pe femeie, lăsând-o goală, în mijloculcurţii, sub privirile noastre şi ale altor gură-cască. Demoniicolcăie în minţile brutale şi neevoluate şi nu-i poate înfruntadecât demnitatea. Şi totalitatea primitivismului se dezlănţuiemai feroce pe măsură ce aceşti demoni descoperă că îiînfruntă spiritul demn. Tanti Tania stătea nemişcată, cu părulvâlvoi, cu privirea în jos, cu braţele lăsate pe lângă trup. Untrup schilodit de accidentul din copilărie, cu cicatrici subforma unor desene ciudate, fără sâni, un trup schilodit cândvade foc, acum de umilinţă. Stăteau faţă în faţă batjocuragrobianului şarlatan şi luciditatea tristă a unei femei umilite…Ce juxtapunere!... Pe miliţian îl calmase uimirea: acelecicatrici păreau grimase ce se încordau în faţa bestiei cuuniformă şi epoleţi. Gândul ruşinii de a vedea o femeiedezbrăcată ne-a făcut să ne ascundem după nişte tufişuri şi săascultăm cum vandalismul striveşte.Am simţit în atitudinea Taniei nobleţea categorică şifirească, deloc eroică a omului superior. De la aceste scenegroteşti care îngroapă bunul simţ şi raţiunea umană, amrespectat-o şi mai mult pe tanti Tania.Anii au trecut, bordeiele deportaţilor înjghebate pefugă deveniseră nişte căsuţe cochete. Mulţi bătrâni semutaseră în lumea celor drepţi. Doamna cea blândă şi moş Ionse mutaseră şi ei în veşnicie şi tanti Tania rămăsese singură.Noi, copiii, crescuserăm şi nu mai ascultam demultinterdicţiile părinţilor de a nu vorbi cu deportaţii. Tanti Tania
  36. 36. Veşnicia s-a născut la sat36devenise prietena noastră. Ne primea în curte, ne dădea fructeşi gemuri delicioase făcute de ea, ne dădea sfaturi pe care lerespect şi astăzi (“Nu vă certaţi cu oamenii răi, căci ei pot săvă spună ce nu puteţi auzi şi spune voi!” – şi ne exemplifica).Ne spunea că ţara are un rege care o să se întoarcă sădomnească şi noi, oamenii, vom fi atunci fericiţi. Nu preaînţelegeam, dar acceptam cuvintele ei pentru că semănau apoveşti cu regi şi regine din castele de cristal, acele poveşti pecare le mai auzeam în răstimpuri, în plutirea suavă acopilăriei...Poveştile ei erau fascinante. Ne povestea cum a fugitde acasă într-o noapte de iunie 1940 doar cu un pled sub braţ,cum a ajuns la Prut pe jos prin păduri, vii şi lanuri de porumb,pentru a nu cădea în mâinile armatei sovietice, cum s-a hrănitcu frunze şi rădăcini, cum se simţea ca un animal hăituit, cuma trecut Prutul înotând pe întuneric sub tirul mitralierelorarmatei sovietice, cum s-a întors peste un an şi a găsit în loculcasei un teren viran, căci soldaţii sovietici aruncaseră casa înaer, cum s-a refugiat încă o dată din calea sovieticilor,părăsindu-şi definitiv şi dramatic locurile natale, cum bunicasa, prea bătrână să poată fugi din calea urgiei, n-a rezistatevenimentelor şi şi-a sfârşit zilele într-o pivniţă unde seascunsese, cum cei şapte membri ai familiei s-au regăsit doarla zece ani după război, cum au fost arestaţi şi au făcut anigrei de puşcărie fără a şti de ce… Ne plăceau poveştile eicrude, din care gustam doar aventura, dar ne fascina că erauspuse chiar de un personaj al acestor poveşti. Nu pricepeamde ce soldaţii sovietici… şi multe altele nu pricepeam… darerau cele mai tulburătoare poveşti pe care le auzisem pânăatunci.Tanti Tania îmbătrânea, iar noi, copiii, chiar dacăplecaserăm pe la oraş pe la şcoli, să ne găsim un rost, opăstram în memoria noastră curentă ca pe o certitudineneostoită, poate ca pe un mister, căci n-am înţeles multă
  37. 37. Veşnicia s-a născut la sat37vreme de ce ne atrăgea atât de mult. Destul de târziu, când amdevenit oameni maturi, ne-am dat seama că această femeie nucunoştea ura, că gândirea ei, privirea, cuvântul ei calmauconvulsiile din jur. Ea nu avea nevoie de voluptăţi filosoficesă ne poată convinge, îi erau de ajuns chipul, cuvântul, haineleei ponosite, privirea ei care refuza apăsarea vârstei.Toamna cu răsfrângerile ei de lumini reci, cuzdrenţuiala vântului, cu savoarea ei amară şi umbrele eifantomatice pustieşte gânduri şi suflete, înfloreşte nostalgii. Şipune un decor sumbru pentru ultime întrevederi. Pe tantiTania am întâlnit-o pentru ultima oară într-o toamnă, la eaacasă. Era bătrână şi neputincioasă, se mişca greu. Bătrână eraşi gospodăria ei cu pruni şi liliac, grădina cu trandafiri şi tufede zmeură. Am aflat că nişte derbedei i-au furat din casă şi aubătut-o cu bestialitate ca să le dea banii pe care nu-i avea. Le-a dat pensia ei de câteva bancnote. S-a bucurat mult că m-avăzut şi că am vorbit. La plecare mi-a oferit câteva borcane cugem de prune şi de zmeură. Era fericită că poate să-mi ofereceva. Şi mi-a mai dat un plic închis, în disperarea ultimelorzile de viaţă, crezând că peste limitele posibilului l-aş putea daaceluia căruia îi era destinat. Nu am dat nimănui acel plic, darl-am deschis târziu, peste ani, căutând totuşi în interior unindiciu despre destinatar, care să mă îndrume spre el.“…Nu ştiu unde ai fost şi unde eşti. Te-am iubitmereu. Am simţit iubirea ta constant şi intens în inima mea,cu toate zvârcolirile ei. Sunt fericită că toată viaţa am avutdragostea ta deplină: am avut iubire, suferinţă, fericire,aşteptare, mângâiere, tandreţe, furie, dezamăgire, totul. N-ampierdut nimic, deşi te-am pierdut pe tine. Am câştigatfericirea, căci aşa este fericirea în dragoste: tragi linie la unmoment dat şi vezi că nu lipseşte nimic din mistuirea ei.Acolo, undeva, nu ştiu unde, a fost şi poate mai este un bărbatcare m-a iubit, a suferit, a aşteptat, a fost poate fericit că măiubeşte, m-a mângâiat, m-a strâns lângă inima lui şi m-a
  38. 38. Veşnicia s-a născut la sat38pierdut în lumea asta mare. Eu i-am răspuns identic. De ce aşfi nefericită, băiatul meu vesel? Din ziua aceea mohorâtă cândînotam prin glod, tu cu soldaţii tăi spre front, eu cu necazurilemele spre nicăieri, am păstrat numai zâmbetul tău. De-aş fiştiut că este ultimul tău mesaj…” … şi aşa mai departe.Dragostea, care nu mai vorbise niciodată atâta amarde vreme, se înălţa mutilată ca şi trupul Taniei, parcă fragilă,parcă vinovată, într-o splendidă nobleţe, într-o blândăresemnare.În anul următor n-am mai găsit-o pe bătrâna meaprietenă. Se sfârşise în căsuţa ei dărăpănată. Mi s-a spus căînainte de a se abandona lumii de dincolo ar fi vrut să bea ocană de vin roşu, dar n-a primit-o de la nimeni. În ultima ei zide viaţă a stat pe băncuţa de lângă portiţa de la stradă, a privittrecătorii şi a cântat cântece din copilărie despre primăvară şigrădini înflorite… Mulţi vor fi privit-o cu nedumerire şigânduri batjocoritoare… A vrut parcă să ia cu ea acel dram defericire pe care viaţa i-l oferise demult, demult, în aniicopilăriei…Totuşi, într-una din zile cred că am văzut-o pe tantiTania păşind gârbovită prin grădina casei ei. Am tresărit şi m-au trecut fiori reci. Să fi fost o melodie vagă şi îndepărtată aîngerilor?... Sau poate o umbră înceţoşată a amintirii?...Nu, n-a fost tanti Tania, doar mi s-a părut…prof. Cociorva IonŞcoala gimnazială Grindu, Ialomiţa
  39. 39. Veşnicia s-a născut la sat39În loc de încheiereÎngeri, iarbă verde, cer albastru, cioturi, hora satului,liniștea sau larma uliței, povești vechi și noi, greieri șicomori, trecut și prezent – toate într-un mănunchi al tradițiilorși vieții unei lumi aflate într-o tragică secularizare. Dacă amputea salva măcar o parte din această zestre minunată aidentității noastre spirituale și naționale, viitorul nostru ar fimai luminos, mai plin de înțelesuri și trăinicie.În discursul său de recepţie la Academia Română din5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul şifilosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora sa poetică„veşnicia s-a născut la sat” şi argumenta că satul românesceste „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa deterestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”. Această„viață” pare atât de fragilă în zilele noastre, atât deîmbătrânită (la propriu și la figurat), atât de străină cerului, darși pământului, încât se simte strigătul de ajutor al neamuluinostru: nu lăsați tradiția să moară, nu lăsați satul, vatra luistrămoșească să fie desacralizate, iubiți „piciorul de plai” carei-a hrănit pe strămoși, refaceți Raiul satului și hrăniți-vă copiiidin el. Pământul și săteanul au trăit într-o simbioză perfectă,într-o comuniune ființială, o „zarişte cosmică”, dar astăzi,satul românesc este răstignit între idealizare nostalgică şiabandonare practică, între identitate tradiţională şi
  40. 40. Veşnicia s-a născut la sat40supravieţuire precară. Pământul trebuie să îl recunoască dinnou pe om, să îl integreze în ființa lui, să renască prin muncalui și să îi redea caracterul veșnic al existenței în mijloculsatului, al tradițiilor, ca parte a unui univers mistic, trainic,dătător de viață.Dimensiunea veşnică a existenţei, izvorâtă din sevapământului reiese din cuvinele lui Blaga în „Sufletul satului”:„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e maiîncet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate înpiept/ ci adânc în pământ undeva”. În această dimensiunevrem să ne situăm.Prof. Vild Theodora
  41. 41. Veşnicia s-a născut la sat41„Hora în Bărăgan”, Iacob Cristina, clasa a VII-a, Şcoala GimnazialăGrindu, Ialomiţa„Carul cu boi”, Copcealău Cristina, clasa a VIII-a, Şcoala GimnazialăGrindu, Ialomiţa
  42. 42. Veşnicia s-a născut la sat42„Portul popular în satul meu”, Ştefan Alexandra, clasa a VI-a, ŞcoalaGimnazială RăduleştiSilion Sebastian-Andrei, grupa mare „B”, Grădiniţa Brăhăşeşti, Galaţi
  43. 43. Veşnicia s-a născut la sat43Pîrvu Laura, clasa a V-a, Şcoala Gimnazială Răduleşti„Drumul pâinii”, Busuioc Alina Andreea, clasa a VI-a, ŞcoalaGimnazială Grindu, Ialomiţa
  44. 44. Veşnicia s-a născut la sat44„Satul în sărbătoare”, Ionescu Iuliana, clasa a VII-a, Şcoala GimnaziaăGrindu, IalomiţaŞtefan Coral, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială Răduleşti
  45. 45. Veşnicia s-a născut la sat45„Satul meu în zi de sărbătoare”, Stoica Alexandra, clasa a VI-a, ŞcoalaGimnazială Răduleşti„La biserică”, Androne Valentina, clasa a IV-a, Şcoala GimnazialăJilavele, Ialomiţa
  46. 46. Veşnicia s-a născut la sat46Mihăilă Ecaterina, grupa mare „B”, Grădiniţa Brăhăşeşti, Galaţi„Ciobăniţa”, Mihăilă Alexandra, grupa mare „B”, GrădiniţaBrăhăşeşti, Galaţi
  47. 47. Veşnicia s-a născut la sat47Mihăilă Alexandra, grupa mare „B”, Grădiniţa Brăhăşeşti, Galaţi„Nuntă în sat”, Bănică Cosmina, clasa a IV-a, Şcoala GimnazialăJilavele, Ialomiţa
  48. 48. Veşnicia s-a născut la sat48Cuprins:Cuvânt... adevăr... veșnicie..., Dumitru AdrianaCiotul, Boldici RalucaPoveştile bunicii, Romcea Adnana TeodoraComoara, Olariu VictorEu cred că veşnicia s-a născut în satul copilăriei mele...,Manea AnamariaEu cred şi simt că „veşnicia s-a născut la sat”, ŞtefanAlexandraPoveşti din satul meu, Ştefan CoralPoveşti din sat, Staminir Iuliana SimonaCântec îndepărtat de îngeri, Cociorva IonÎn loc de încheiere, Vild Theodora

×