Revista Cronos nr. 5 (40), mai 2018

ION MINULESCU 1
DE CE-AI PLECAT? 1
NICOLAE VASILE 3
LUNA MAI, LUNA DEVENIRII NOASTRE? 3
DINICĂ CRISTIAN OVIDIU 5
DEMIURGUL DIN ZIDIRE 5
NIȚU CONSTANTIN 6
CĂLĂTORII GEODEZICE, ISTORIA TRANSILVANIEI (IX.1) 6
AURELIAALBATROS 11
POEZIA VINDECĂTOAREA RĂNILOR CREATE DE RAŢIUNE 11
VICTOR RUSU 14
MIRAJUL NEȘTIUTULUI 14
MIE, LA 76 DE ANI 14
ÎNTREBĂRI ȘI ȚEPI 14
ARS POETICA 14
NICOLETA MIJA 15
ADUCERI AMINTE ÎMBIBATE DE MIREASMA COPILĂRIEI 15
ANIŞOARA IORDACHE 16
METAMORFOZE MUZICALE 16
CA SENTIMENT, UN HAIKU 16
GABRIELA MIMI BOROIANU 17
SUSUR DE VIOARĂ 17
CERȘETORI LA MARGINEA TIMPULUI 17
CU TINE... 17
MARINELA STĂNESCU 18
REGELE NEBUN 18
LACRIMILE SATULUI 18
FLORILE SĂRUTĂ CERUL 18
FLORI TRECĂTOARE 19
ŢIGANCA 19
FLORIN T. ROMAN 20
DUMITRU FĂRCAŞ 20
GRIGORE LEŞE 20
TUDOR GHEORGHE 20
PAUL ROTARU 21
ULTIMUL APOCALIPS 21
POEZIA ARE O POVESTE 21
CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 22
ÎNTORS PE DOS 22
SUB LILIAC 22
SUFLETUL MEU 22
LENUŞ LUNGU 23
DIALOG CU SCRIITORUL PUIU GHEORGHE RĂDUCANU 23
SILVIA GIURGIU 25
TENEBRE ȘI FLORI DE MIGDAL 25
POP DORINA 27
CERCELUȘII BUCĂLAŢI 27
AGAFIA DRAGAN 30
MARIA NEBUNA(PARTEA I) 30
MARIA GIURGIU 32
BASTARZII 32
OVIDIU ȚUȚUIANU 36
MISTERIOASELE DESENE DE LA NAZCA 36
SURVOLÂND DESENELE DE LA NAZCA/PERÚ 37
NICOLAE VASILE 38
RECENZIE LA VOLUMUL DE POEZIE „AM ALES LUMINA!” 38
RĂPUS DE LUMINĂ 39
EUGEN DULBABA 39
PARABOLA ÎNVINGERII ISTORIEI – „DEVENIREA PRIN
SUFERINŢĂ”, DE GRIG GOCIU 39
ANA BLUR (BLUROFFIVES) 44
SECRETUL PLANETELOR GEMENE 44
DANDU BRIEL 50
POVESTEA CU FETIŢA PIULIŢA ȘI PUIUL DE DRONĂ. 50
RODICA BOGDAN 59
AM LOVIT LUMINA 59
ŢI-AM DAT 60
MARIA TOMIȚA CORINI 61
TIMPUL 61
DE VORBĂ CU OGLINDA 62
AURORA LUCHIAN 63
VIAŢĂ VIRTUALĂ -PAMFLET 63
PUIU RĂDUCAN 64
PĂDUREA 64
... HAINE GRELE... 64
Ion Minulescu
De ce-ai plecat?
DDee ccee--aaii pplleeccaatt??......
TTuu nnuu şşttiiaaii
CCăă--nn lluunnaa mmaaii,,
PPrriinn mmuunnţţiiii ccuu ppăădduurrii ddee bbrraadd,,
OOrriicciinnee--aarr ffii -- ffeemmeeiiee ssaauu bbăărrbbaatt --
PPootteecciillee ttee dduucc sspprree IIaadd,,
ŞŞii nnuu,, ccaa--nn lluummeeaa bbaassmmeelloorr,, sspprree RRaaii??......
DDee ccee--aaii pplleeccaatt
CCuu vvâânnttuu--nn ppăărruull ttăăuu vvââllvvooii,,
CCâânndd nniiccii uunn ggllaass nnuu ttee--aa cchheemmaatt??......
CCăă--nn lluunnaa mmaaii
PPootteecciillee ssuunntt îînnccăă pplliinnee ddee nnoorrooii??......
DDee ccee--aaii pplleeccaatt??......
CCăă--nn lluunnaa mmaaii
EE lluunnaa pprriimmuulluuii ppăăccaatt --
PPăăccaattuull ccaarree ddiinnttrr--oo gglluummăă
TTee pprriinnddee--nn llaaţţ şşii ttee ssuuggrruummăă
ŞŞii--aappooii ttee--aarruunnccăă--aaffaarrăă--nn ppllooaaiiee,,
ÎÎnn llaaddaa ccuu gguunnooaaiiee??......
[[……]]

2
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

3
ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018
editorial 3-4
Nicolae Vasile
Luna Mai, luna devenirii noastre?
După simboluri străvechi, simboluri vechi și
simboluri la nimereală, luna Mai are o semnificație
foarte contradictorie, chiar de la începuturile organizării
anului calendaristic în luni.
Denumirea latină ne duce cu gândul spre ideea de
importanță (Maius vine de la majores, cum le zicea
împăratul Romulus senatorilor). Această direcție
definitorie nu prea a fost urmată de creații importante.
Artiștii lumii nu au vibrat la idee!... Probabil tot de aici
vine și gradul militar de maior!...
Numele popular, cel de Florar, ne conduce spre
semnificația de frumos.
Mihai Eminescu a fost inspirat de ideea întâiului
de mai, folosind și denumirea tradițională a primei zile
a lunii, cea de Armindeni:
„Azi e zi întâi de mai,
Azi e ziua de Armindeni:
Eu te cat, drăguța mea,
Eu te caut pretutindeni.”
(Azi e zi întăi de mai, Mihai Eminescu)
Poetul nopților, Alexandru Macedonski, care s-a
întâlnit, poetic, cu Mihai Eminescu ca ziua cu noaptea, a
scris, foarte sensibil, și despe noaptea lunii mai:
„Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit,
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.”
(Noapte de mai, Alexandru Macedonscki)
După imaginea romantică a lunii mai, cântată de
toți poeții în vremurile mai vechi, în urma unor
evenimente sociale de amploare care au avut loc la
sfârșitul secolului XIX, 1 Mai a
fost declarată ziua
internațională a muncii și,
ulterior, a devenit un simbol al
solidarității muncitorești, fiind
glorificată de regimurile
socialiste și comuniste din
întreaga lume.
George Topîrceanu, deși
nu era un poet de stânga, a fost
unul dintre cei care a făcut o
prezentare foarte sensibilă a
muncii, în luna mai, în timpul
nopții:
„Sărman cizmar!
Ce demon te-a ursit să stai
Pe trepiedul tău barbar,
În noaptea limpede de mai?...”
(Noapte de mai, George
Topîrceanu)
Și mai târziu, când
diapazonul preocupărilor
societății umane s-a diversificat

4
foarte mult, în special în direcția respectării drepturilor
omului, asocieri de tot felul au reușit să impună
sărbătorirea unor categorii sociale, activități,
evenimente etc., în prezent, aproape în fiecare zi a
anului existând cel puțin o idee sărbătorită printr-o zi
internațională.
Luna mai și-a luat partea leului, pe linia susținerii
devenirii omului, găzduind Ziua Mamei (prima
duminică din lună), Ziua Tatălui (a doua duminică din
lună) și Ziua Familiei (15 Mai).
Altadată, s-ar fi putut zice că dacă le considerăm pe
primele două, a treia nu și-ar mai avea rostul, fiind
implicită. Astăzi, dacă ai urma această logică te-ai
supune unui risc major de a primi critici aprige din
partea unor foarte multe persoane sau entitați
asociative, puternic formatoare de opinie pe linia
corectitudinii politice.
Ca să avem o idee atotcuprinzătoare, tot în luna
supusă discuției se mai sărbătorește și Ziua Universului,
care integrează tot, dar nici el nu este constant, liniștit,
previzibil:
Spaţiul infinit, distanţă
din care oricât vom parcurge,
ceea ce ne mai rămâne
cu nimic nu se restrânge!
Timpul infinit, oricât am gândi,
de unde vine sau se duce,
nimic din el nu a trecut,
și mai mult mai are-a
curge!
...
Noi ne-am cernut din
infinit,
ca al universului sublim
adaos,
totul, în timp, din haos a venit,
oare, ne vom întoarce-n haos?
(Universul ciclic, Nicolae
Vasile)
În diversitatea
simbolistică a acestei luni și
ciclicitatea a tot ce există,
inclusiv a întregului univers,
omul, o minusculă particulă la
scara absolutului, deși coexistă
alături de multe altele
asemenea lui, este, totuși,
singur.
Ceva se simte tot mai
pregnant, se impune o categorie
nouă: singurătatea în
înghesuială!...
Care este mesajul pentru
ca în ciclicitatea universului,
omul, ciclic la rândul său, să
trăiască, totuși, într-un
echilibru?...
Gândeşte,
mereu spre bine,
dar bazează-te pe tine,
nu pe speranţe deşarte
sau ajutoare divine!...
(Omul ciclic, Nicolae Vasile)

5
eveniment literar 5-6
Dinică Cristian Ovidiu
Demiurgul din zidire
Într-o primăvară întârziată cu omătul sub geana
dealului Capela, la biblioteca Județeană Antim Ivireanu
din Râmnicu Vâlcea, membrii Societății Culturale Anton
Pann și invitații lor s-au reunit sâmbătă 19.05.2018
pentru a-l întâlni pe Poetul Augustin Jianu din Craiova.
Acesta nu a venit singur, a fost însoțit de renumiți
oameni de cultură din Craiova, Slatina, București,
Pitești.
Printre cei prezenți au fost poeta Camelia
Radulian, ziaristul și poetul Dumitru Sârghie, poeta
Felicia Șerban, familia Constanța și Constantin Triță, Ec
Marian Ghiță, Arhitect Cătălin Uta
Volumul de poezii intitulat cu modestia firească
ce-l caracterizează pe autorul Augustin Jianu „Poezii”
editat la Scrisul Românesc în 2017 a fost recomandat de
Camelia Radulian pentru multitudinea tematicii,
varietatea motivelor artistice abordate și aptitudinea
poetului de a jongla cu stări sufletești complexe și
diverse.
Poetul un rebel modern, adversar declarat al
mediocrității și imposturii se comportă în opera sa ca
un prinț într-o cetate a patimilor sufletești scriind în
vers clasic dar uimind prin ineditul metaforelor
construite.
El este poetul despre care nu se scrie ne spune
chiar autorul în poemul „Critici de mucava”.
Despre viață și taine ochii săi vorbesc dezbrăcați
de haina minciunii, la locul îngenunchierii sale vremea
a șters orice urmă de copită a cailor sălbatici, fiind
vulturul carpatin al poeziei care ridică sanctuare iubirii
aflate pe moarte.
Iubirea este tema preferată a poetului fapt
consemnat și de Dumitru Sârghie în articolul „Fântânile
arteziene din poeziile lui Augustin Jianu” din ziarul
Linia Întâi datat 18-24/05/2018.
Densitatea dramatică a forței generată de iubire,
precum și nostalgia după valorile eterne indiferentă
macrotimpului din volumul Poezii a lui Augustin Jianu a
fost analizata de poetul Nicolae Cismaru impresionat de
sobrietatea versurilor.
Despre nevoia păstrării valorii și identității
spirituale, despre discursul liric profund a lui Augustin
Jianu a argumentat profesor doctor Mihaela Rădulescu
președinta Societății Culturale Anton Pann, subliniind
caracterul limbajului simplu,
natural ce-l așează pe poet în
registrul poeziei firești opusă
artificialului și experimentelor
eșuate.
Afirmația poetului Nicolae
Nistor conform căreia Augustin
Jianu este poet al Cetății și
includerea acestuia în lista
normalități sociale este justă
având putere de adevăr.
Argumentele poetului
Augustin Jianu prezentate și în
volumul său de poezii susțin
realitatea poeziei contemporane
care nu este o modă cu hachițe,
o șmecherie cu ghivent,
conform afirmațiilor sale poetul
este nebunul din cuvânt ce-și
etalează viața prin intermediul
versurilor proprii.
Întâlnirea admiratorilor
poeziei a fost presărată cu
momente lirice și musicale din
creația autorului lansat la
Râmnicu Vâlcea susținute de
Cristian Alecsandrescu și Viorel
Ștefănescu.

6
eseu 7-12
Nițu Constantin
Călătorii geodezice, Istoria
Transilvaniei (IX.1)
Istoria Transilvaniei până la migrația ungurilor
Motto: „Istoria este versiunea evenimentelor
trecute asupra cărora oamenii s-au pus de
acord” - definiţie celebră de Napoleon
Bonaparte
Ne-am întrebat noi în postarea anterioară „Al cui
este Ardealul?!” Și am răspuns simplu că e al tuturor
celor care locuiesc aici, ba și al prințului Charles și al
altor străini, care au mai multe bunuri imobile
cumpărate sau recuperate, parcele de teren și case,
păduri... Dar să vedem noi cam de unde și din cine se
trag ardelenii... Deoarece din cei ce-au trecut pe aici
mulți au rămas și au conviețuit! Teren „gol” nu putea
rămâne niciodată! Că unii „trag spuza pe turta lor”, e o
altă problemă... Transilvania sau Ardeal (în latină
Transsilvania sau Transsylvania („terra ultra silvam”), în
maghiară Erdély, în germană Siebenbürgen, în dialectul
săsesc Siweberjen, în turcă Erdelistan) este o provincie
istorică în centrul și nord-vestul României. Denumirea
germană Siebenbürgen, în traducere Șapte cetăți, a fost
de asemenea tradusă din latina de cancelarie, atestată
fiind ca Septem urbium (1241) respectiv Septemcastris
(1248), iar în 1296 pentru prima dată sub forma
Siebenbürgen. Istoriografia slavă a receptat numele
german, numind ținutul Siedmiogród (în poloneză),
Sedmihradsko (în cehă), Семиградье (în rusă).A fost
parte a Regatului dacic (secolele I și II), a Daciei
Romane (secolele II-III), a
Imperiului Hun(ic) (secolele
IV-V), a Regatului Gepizilor
(secolele V-VI), hanatului
(caganatului) Avarilor (secolele
VI-IX) și a primului imperiu
bulgar din secolul al IX-lea.
La sfârșitul secolului al
IX-lea, Transilvania de Vest a
fost atinsă de cuceritorii
maghiari și mai târziu a devenit
parte a Regatului Ungariei,
format în anul 1000. După
bătălia de la Mohács din 1526
aparținea Regatului Ungariei de
Est, altă invenție, din care a
apărut ca Principatul
Transilvaniei. În cea mai mare
parte a secolelor al XVI-lea și al
XVII-lea, principatul era stat
vasal Imperiului otoman, dar cu
suzeranitate dublă, otomană și
habsburgică. În 1690,
habsburgii au intrat în posesia
Transilvaniei, subordonând și
coroana maghiară. După 1711
controlul habsburgic al
Transilvaniei s-a consolidat, iar
prinții transilvăneni au fost
înlocuiți cu guvernatorii
imperiali habsburgici. După
compromisul austro-ungar din
1867, statutul separat al
Transilvaniei a încetat, fiind
încorporată în Regatul Ungariei
(Transleithania) ca parte a
Imperiului Austro-Ungar. După
primul război mondial,
Transilvania a devenit parte a
României. În 1940,
Transilvania de Nord s-a „dat”
Ungariei ca rezultat al
dictatului de la Viena (pe care
ungurii îl denumesc „al doilea
premiu…”), dar a revenit iar
României după cel de-al doilea
război mondial.
Marile migrații în Europa (150-500 d.Hr.)

7
Datorită istoriei, populația din Transilvania este
diversă din punct de vedere etnic, lingvistic, cultural și
religios. Din 1437 până în 1848 puterea politică din
Transilvania a fost împărțită între nobilime, în cea mai
mare parte maghiară, „burgării” germani și secui, etniile
„privilegiate”. Populația era formată din români (mereu
majoritari), maghiari, secui („însușiți” de maghiari,
inclusiv prin limbă) și germani. Majoritatea populației
prezente este clar românească, însă minoritățile mari (în
principal maghiari și romi) își păstrează tradițiile.
Istoria provinciei poate fi urmărită prin religiile
locuitorilor ei. Majoritatea românilor din Transilvania
aparțin bisericii ortodoxe, dar din secolele XVIII-XX și
bisericii greco-catolice românești (găselniță a Imperiului
Austriac), care a avut o influență substanțială. Maghiarii
aparțin bisericilor romano-catolice sau reformate, unii
fiind unitarieni. Dintre etnicii germani din Transilvania,
sașii, de care am scris, erau luterani de la reformă, iar
șvabii dunăreni catolici. Uniunea Baptistă din România
este al doilea cel mai mare astfel de organism din
Europa. Au apărut adventiștii de ziua a șaptea, iar alte
biserici evanghelice au fost o prezență tot mai mare
începând cu 1989. Nici o comunitate musulmană nu a
rămas din epoca invaziei otomane. Ca și în alte părți,
politica antisemită din secolul al XX-lea a vizat
populația evreiască din Transilvania, mult redusă de
Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον – holókauston; din
holos, „complet” și kaustos, „ars”; în ebraică Hașoa
‫,השואה‬ în idiș Hurben - ‫)חורבן‬ și de emigrare, de această
emigrare beneficiind și germanii…
Istoria antică
Parte a statului dac
Herodot scrie despre agatârși (agathyrsi), care au
trăit în Transilvania în secolul al V-lea î.Hr, popor luxos
care se bucura purtând ornamente de aur, cei care își
țineau soțiile „în comun”, astfel ca toți oamenii să fie
frați. O împărăție a Daciei era la începutul secolului al
II-lea î.Hr. sub regele Oroles. Sub Burebista, cel mai
mare rege al Daciei și contemporan al lui Iulius Cezar,
împărăția a ajuns la maximum. Zona care constituie
astăzi sudul și centrul Transilvaniei a fost centrul politic
al Daciei.
Dacii sunt menționați de Augustus, conform căruia
au fost obligați să recunoască supremația romană.
Totuși ei nu prea erau supuși și, mai târziu, au trecut
Dunărea înghețată în timpul iernii și au devastat orașele
romane din Moesia. Dacii au construit cateva orașe
fortificate importante, ca
Sarmizegetusa. Dacii erau
împărțiți în două clase,
aristocrația (tarabostes) și
„poporul” (comati).
La extensia Imperiului
Roman în sudul Dunării dacii
au intrat în conflict deschis cu
Roma. În timpul domniei lui
Decebal, dacii s-au angajat în
mai multe războaie cu romanii
în anii 85 – 89 d.Hr. Romanii
au câștigat un avantaj, dar au
fost obligați să facă pace
datorită înfrângerii lui
Domițian. Dacii au rămas
independenți, dar au trebuit să
plătească un tribut anual
Romei. dar Decebal a plătit
puțin timp tributul și a provocat
o revoltă printre triburi, jefuind
coloniile romane de-a lungul
Dunării.
În anul 101 d.Hr. Traian
începe un război îm potriva
dacilor, cucerind Sarmizegetusa
Regia și ocupând o parte a țării.
Decebal a fost lăsat ca rege sub
Regatul dacic în timpul domniei
lui Burebista (82 î.Hr.)

8
protectorat roman. Trei ani mai târziu, dacii s-au
răzvrătit și au distrus trupele romane din Dacia. A doua
campanie (105-106) s-a încheiat cu sinuciderea lui
Decebal și transformarea unor părți ale Daciei în
provincia romană Dacia Trajana. Istoria războaielor
dacice a fost scrisă de Dio Cassius, inclusiv cu un
comentariu pe Columna lui Traian din Roma.
Lupta pentru Sarmizegetusa Regia a avut loc la
începutul verii, în 106, cu participarea legiunilor II
Adiutrix și IV Flavia Felix și a unui detașament
(vexillati) din legiunea VI Ferrata. Dacii au respins
primul atac, dar apeductele din capitala dacică au fost
distruse. Orașul a fost incendiat, stâlpii sanctuarelor
sacre au fost tăiați și sistemul de fortificații a fost
distrus, dar războiul a continuat. Prin trădarea lui
Bacilis (confident al regelui dac), romanii au găsit în râul
Strei comoara dacilor (estimată de Jerome Carcopino ca
165.500 kg de aur și 331.000 kg de argint). Ultima
bătălie cu armata împăratului dac a avut loc la
Porolissum (Moigrad, în jud. Sălaj).
Cultura dacică îi încuraja pe soldați să nu se teamă
de moarte și se spunea că ei erau mai mult războinici
decât orice altceva. La retragerea sa în munți, Decebal a
fost urmărit de cavaleria romană condusă de Tiberius
Claudius Maximus. Religia dacică a lui considera
sinuciderea ca ultima soluție, decât o viață în sclavie, iar
dacii care au auzit ultimul discurs al lui Decebal s-au
despărțit și s-au sinucis. Regele a încercat să se retragă
din fața romanilor, sperând că ar putea găsi în munți și
păduri mijloacele de reluare a luptei, dar călăreții
romani l-au urmărit îndeaproape. După ce l-au prins,
Decebal s-a sinucis, scena sa de moarte fiind
reprezentată pe Columna lui Traian.
Dacia post-romană
Donariul de la Biertan, obiect votiv creștin
timpuriu al secolului al IV-lea; inscripția în latină „EGO
ZENOVIUS VOTUM POSVI”
(„Eu, Zenovius, am oferit acest
dar”; donariu [lat donarium] 1
parte a unui templu sau edificiu
antic unde se păstrau ofrandele
aduse zeilor. 2 piesă cu caracter
votiv< votiv – care exprimă o
făgăduință solemnă față de
divinitate; hărăzit, închinat
divinității.. – Din fr. votif, lat.
votivus; sursa: DEX '09 2009)
Romanii aveau mine de
aur în provincie și au construit
drumuri de acces și forturi
(cum ar fi Abrud) pentru a-i
proteja. Regiunea a dezvoltat o
infrastructură puternică și o
economie bazată pe agricultură,
creșterea vitelor și minerit. Au
fost adusi coloniști din Thracia,
Moesia, Macedonia, Galia, Siria
și din alte provincii romane
pentru a cultiva terenul,
dezvoltând orașe precum
Apulum (Alba Iulia) și Napoca
(Cluj Napoca), orașe și sate noi.
Dacii s-au răsculat
frecvent, mai ales după moartea
lui Traian. Sarmații și bursii au
fost lăsați să se stabilească în
Dacia Trajana după ciocniri
repetate între daci și
administrația romană. În
secolul al III-lea, presiunile din
ce în ce mai mari ale dacilor și
vizigoților liberi i-au forțat pe
romani să abandoneze Dacia
Trajana. În 271 d.Hr., împăratul
roman Aurelian a evacuat
populația romană din Dacia
Trajana și și-a mutat legiunile
pe Dunăre în noua Dacia
Aureliana din fosta Moesia
Superior. Abandonarea Daciei
Trajana este menționată de
istoricul Eutropius în Liber IX
din Breviarum. Unii cetățeni
romani plecați s-au așezat în
interiorul Moesiei, numind-o

9
Dacia care acum împărțea cele două Moesii din dreapta
Dunării. Câteva informații găsiți în zece cărți, denumite
Eutropie, Breviarium istoriae romana – Liber IX, XV.
O parte din populația creștină (protoromână) a
cunoscut o înflorire în comunități îndependente,
evidențiată prin descoperirile ce aparțin secolelor IV-
VII, ca monede romane, secțiuni ale inscripțiilor latine
(vezi donariul de la Biertan), artefacte crestine etc.
Înainte de retragere, romanii au negociat un acord
cu goții, popor germanic răsăritean, prin care Dacia a
rămas teritoriu roman, câteva avanposturi romane
rămânând la nord de Dunăre. Thervingii („goții cei
buni”), un trib vizigot, s-a stabilit în partea de sud a
Transilvaniei, iar ostrogoții, popor germanic venit
dinspre Marea Baltică, erau stabiliți în stepa pontico-
caspică. Cam în anul 340 d.Hr., Ulfilas a adus
arianismul acacian (monoteisn) la goții din Guthiuda
(între Olt și Dunăre), iar vizigoții (și alte triburi
germanice) au devenit arieni.
Evul Mediu
Evul mediu timpuriu – marile migrații
Goții au reușit să își apere teritoriul timp de
aproape un secol împotriva gepizilor, vandalilor și
sarmaților. Vizigoții nu au reușit să păstreze
infrastructura romană a regiunii. Minele de aur ale
Transilvaniei nu au fost folosite în Evul Mediu
timpuriu.
Prin 376 d.Hr., un nou val de asiatici a migrat,
hunii, de care am scris pe larg, a ajuns și în
Transilvania, declanșând un conflict cu regatul vizigot.
Fugind din fața hunilor, Fritigern (lider vizigot) a
apelat la împăratul roman Valens în anul 376 pentru a i
se permite să se stabilească împreună cu poporul său pe
malul sudic al Dunării. dar a izbucnit o foamete și Roma
nu a putut să le furnizeze alimente sau pământ. Drept
urmare, goții s- au răzvrătit împotriva romanilor timp de
mai mulți ani. Hunii au luptat cu alienii, cu vandalii și cu
alte triburi, forțându-i spre Imperiul Roman. Pannonia,
după cum am scris, a devenit centrul imperiului hunic în
timpul domniei lui Attila (435-453 d.Hr.). Dar după
moartea lui Attila, imperiul hunic s-a dezintegrat.
În 455 d.Hr., gepizii (sub regele Ardarich) au
cucerit Pannonia, permițându-i să se extindă spre est,
stabilindu-se timp de două secole în Transilvania.
Stăpânirea lor s-a încheiat în 567 datorită atacurilor
lombarzilor și avarilor. Foarte puține situri gepide au
fost descoperite (e.g. cimitirele din regiunea Banatului)
după 600 d.Hr., gepizii fiind
asimilați ca aparținând
imperiului avarilor. Așa că vă
dați seama ce amestecuri de
populații au fost pe aici ?
Prin 568, avarii, sub hanul
Bayan, au înființat un imperiu
în Bazinul Carpatic, care a
durat 250 de ani. În această
perioadă slavii au fost lăsați să
se stabilească în Transilvania.
Avarii au început să se
teamă de apariția imperiului
francilor condus de
Charlemagne. După un război
dintre han și Yugurrus, din 796
până în 803 d.Hr., avarii au fost
învinși.
La începutul secolului al
IX-lea avarii transilvăneni au
fost subjugați de bulgarii de sub
conducerea hanului Krum (han
protobulgar în perioada:
796/803 – 814), Transilvania și
Pannonia de Est fiind
încorporate în primul țarat
bulgar, care se întindea până la
Stepa pontico-caspică
Migrația vizigoților

10
Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (azi în
Ucraina) până la Marea Adriatică.
În anul 862, Principele Rastislav din Moravia s-a
răzvrătit împotriva francilor și, după ce a angajat trupe
maghiare, și-a câștigat independența. A fost prima dată
când trupele expediționare maghiare au intrat în Bazinul
Carpatic. Forțați de bulgari și pecenegi, triburile
maghiare au traversat Carpații din actuala Ucraină jurul
anului 896 și se stabilesc în bazinul Tisei, despre care
am scris și noi. Potrivit lui Florin Curta, nu există dovezi
că maghiarii trec Munții Carpați Orientali în
Transilvania. Potrivit teoriei continuității daco-romane,
Transilvania era populată de vlahi (români) la
momentul cuceririi maghiare (Previté-Orton Charles
William – The Shorter Cambridge Medieval Hist...).
Oponenții acestei teorii afirmă că Transilvania era puțin
locuită de popoarele de origine slavă și de popoare din
Imperiul otoman, adică de vlahi (Madgearu, Alexandru,
2001. Românii în opera Notarului Anoni. Cluj-Napoca:
Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală
Română. ISBN 973-577-249-3). Momentul cuceririi
Transilvaniei nu este cunoscut. Înfrângerea maghiarilor
în bătălia de la Lechfeld din 955 a pus capăt raidurilor
maghiare împotriva Europei Occidentale, dar raidurile
în Peninsula Balcanică au continuat până în anul 970.
Dovezile lingvistice sugerează că, după cucerirea
Pannoniei, maghiarii au moștenit structurile sociale
locale ale slavilor panonieni cuceriți. În Transilvania
erau obișnuite căsătoriile între maghiari și elita slavă sau
valahă, exemplul cel mai bun fiind între Zoltan și fiica
lui Menumorut, după cum am arătat deja.
(va continua)
Regatul gepizilor în Pannonia și
Carpați (539-551)
Donariul de la Biertan, obiect votiv
creștin timpuriu al secolului al IV-
lea; inscripția în latină „EGO
ZENOVIUS VOTUM POSVI "
(„Eu, Zenovius, am oferit acest
dar”; donariu [lat donarium] 1 parte
a unui templu sau edificiu antic
unde se păstrau ofrandele aduse
zeilor. 2 piesă cu caracter votiv<
votiv - care exprimă o făgăduință
solemnă față de divinitate; hărăzit,
închinat divinității.. – Din fr. votif,
lat. votivus; sursa: DEX '09 2009)
Dacii pe Columna lui Traian)

11
eseu
AureliaAlbAtros
Poezia vindecătoarea rănilor
create de raţiune
Motto:
„Libertatea şi iubirea sunt acelaşi lucru.” –
Novalis – „Poezia vindecă rănile create de rațiune.”
Am început acest text cu aceste citate pentru a
încerca să aprofundez ideea că poezia este iubire, este
eternitatea care plânge cu soare iar umbrele se
transformă în lumină când cuvintele ei sunt scrise cu
pasiune, armonie, îmbrăcând distanța dintre suflet, Cer,
Pământ și frumusețile Universului. Iubirea este cea care
sărută cuvintele deschizând ferestrele frumuseții
universale, în fața cărora timpul pălește. Poate folosesc
cuvinte prea mari, dar poezia din noi trebuie sărbătorită
mereu. Poezia ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu
cunoaște limite, putem atinge cerul, putem săruta
stelele, putem asculta muzica sferelor înalte, putem
privi culorile absolutului, ne putem rătăci printre ele
dansând cu eternitatea. Iubesc omul poezie ce știe să se
înalțe și să coboare natural și lin, fără a se folosi de
simulare. Simularea te determină să îi simți sufletul
cum ocolește naturalețea și adevăratele simțiri,
șifonând dragostea pură și naivă, uneori, acea poezie
din noi ce se îmbină perfect cu tot ce ne înconjoară
natural, cursiv.
Când n-or fi cifre şi figuri...
Una din poeziile lui Novalis
Când n-or fi cifre şi figuri
cheile-oricăror creaturi,
când cei ce cântă şi-ar iubi
mai mult ca înţelepţii-or şti,
când lumea se va-ntoarce-n lume
şi-n viaţa liberă anume,
când prin lumini şi umbre toate
se vor reface-n claritate
şi când legende şi poeme
istoria lumii-or să se cheme,
atunci la tainica strigare
fiinţa-ntoarsă o să zboare.
„Am să vă spun un lucru
cu riscul de a mă repeta.
Eu nu cred că există poeți,
cred că există poezie.” –
Nichita Stănescu
Prin această afirmaţie de o
mare profunzime cred că
sublinia faptul că există o
poezie unică în fiecare trup şi
suflet. Trebuie doar să o
descoperim, să ne lăsăm purtați
de farmecul ei şi să înţelegem că
iubirea şi lumina din adâncurile
noastre pot scrie poeme de o
rară frumuseţe.
Dreptul la timp
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o
parte

12
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.
Autor Nichita Stănescu
Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între
mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale
cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante
Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o
treabă,
ori călătorind cu o plută, la
nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

13
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă
pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
„Dacă eşti suficient de
norocos ca să îţi găseşti acel
drum în viaţă pe care îl iubeşti,
trebuie să ai şi curajul de a-l
trăi. Felul în care te definești ca
scriitor constă în
disponibilitatea de a scrie ceva
de fiecare dată când ai câteva
clipe libere.” – John Irving
Pentru a ajunge la o astfel
de stare trebuie să citești mult,

14
să petreci puțin timp învățând cum este să trăiești în
pantofii sufletului altcuiva. Cei care nu citesc, mereu vor
avea carențe ce le pot îngreuna descoperirea
reporterului de investigații din ei, care îi poate ajuta să
se descopere în adevărul lor. Nedescoperindu-se vor
rămâne într-o simulare care-i va obosi, la un moment
dat și ar fi păcat. Dacă te-ai rătăcit uneori de propria-ţi
persoană, dacă ai străbătut uneori drumuri fără sens,
dacă nu-ţi mai înţelegi rostul şi nu te mai recunoşti, te
poţi întoarce oricând la tine săpând adânc în
profunzimile tale şi căutând acea poezie prin care capeţi
nemărginire, rost şi lumină, pentru că în mod esențial
viața este iubire și poezie.
Nu pot încheia fără să-l amintesc pe poetul meu de
suflet Ion Minulescu...
Zâmbeşte
Când ţi se pare atât de greu,
S-asculţi cum lumea te bârfeşte
Atunci, ascultă sfatul meu... Zâmbeşte!
Şi când cel ce-l iubeşti curat
Nepăsător te părăseşte,
Nu te uita că e-ngâmfat... Zâmbeşte!
Zâmbiți, trăiți frumos și nu uitați să fiți voi!
Victor Rusu
Mirajul neștiutului
Aț vrea să te deschid
Cape o carte
Scrisă într-un alfabet
Pe care nu-l cunosc...
Mie, la 76 de ani
Sunt tot mai mâhnit
Că nu am săpat
În fântânile sufletului meu
Adâncul cel mai adânc.
Întrebări și țepi
Sunt plin de întrebări fără
răspuns,
Precum o blană de arici, de țepi.
Din mila lui Dumnezeu,
O iubire târzie ți-e dată
Ca să ți se pară mult mai ușoară
Suferința cea mare, din urmă,
A trecerii tale
Īn frunze și flori.
Ars poetica
În turlă răsucită a nesfârșit în
azur,
A catedralei jertfelor neamului,
Neterminată în veci,
Sunt clopot bătut în dungă
De limba necruțătoare
A fiecărui eveniment
Ce-mi rănește carnea sonoră
A vaier.

15
Nicoleta Mija
Aduceri aminte îmbibate de
mireasma copilăriei
Mă odihnesc deseori hoinărind cu gândul departe.
O boare de lumină îmi atinge umărul printre râurile
verzi ale pădurii, aşa ca în anii copilăriei când mă
atingeau pe creştetul capului. Pot să stau multe clipe cu
trupul lipit de un brad, îmbrăţişându-l cu iubire. Îi
ascult respiraţia, îi simt căldura care-mi linişteşte
sufletul. Noaptea strălucesc frumos stelele, una cade
uşor printre ramurile verzi. Încă mai cred în a fost o
dată o creangă care aştepta frumos să înfrunzească,
când o boare de vânt mângâie fiecare scoarţă de brad. O
lampă se aprinde şi în umbrele serii pădurea respiră
plecarea primăverii. Sufletul aleargă printre codrii de
brad, crengile se apleacă peste amintirile copilăriei. Ploi
repezi cad pe pământ peste frunzele însetate. Şi iată,
după zeci de ani mă plimb printre aceeaşi brazi care
odinioară mă mângâiau. Aceleaşi lumini printre ramuri,
aceeaşi bucurie de viaţă. Gândul îşi desprinde cortul din
amintiri când am călcat pe muşchiul moale. Culeg o
floare, printre ramuri înflorite cade o ploaie caldă,
splendoarea de petale inundă pădurea într-o zi
frumoasă de vară.
Cu ochii închişi văd plaja mângâiată de valurile
mării. Zăresc pe ţărm un copil cu faţa însorită spre
soare. Miros de alge de mare ţinând captive scoici într-o
ultimă încercare. Sunt amintirile scrise de condeiul
apelor în sufletul de copil sau doar marea se leagănă
într-o scoică aruncată de val. Pe plaja tăcută copilul
aleargă, se scufundă în marea de smarald, tălpile îi ard
pe cioburi de scoici. Se aud sunete multe în
depărtare,valurile sunt de vânt sparte. Sub bolta cerului
totul străluceşte, marea frumos acum zâmbeşte, copilul
aleargă în mare să scape de căldura mare. Alerg pe plajă,
urmele paşilor sunt şterse de valuri. Iau în braţe copilul
şi-l rog să mai vină şi mâine să pornim spre stele.
Chitara lângă el aşteaptă, când soarele apune, povestea
merge mai departe acum pe strune.
Copilul a crescut, păşeşte fericit lângă tine, într-o zi
cu un cer de cristal. Ne aruncăm fericiţi în mare printre
valuri. Când soarele alunecă
spre asfinţit îmi aşezi pe umeri
un şal, zâmbesc când stelele se
pregătesc de carnaval. Un nor
mai supărat ne sperie puţin, dar
repede a plecat. Lăsăm timpul
să zboare, alergăm fericiţi în
mare. Construim castele de
nisip aşa ca în copilărie când m-
ai învăţat să înot.
Zilele trec ca valurile,
câteodată mai liniştite,
câteodată mai agitate.
Pământul se dezgheaţă, apare
alt semn de viaţă. Frunzele cad
toamna, altele noi le iau locul
primăvara, care vor avea
aceeaşi soartă.
O călătorie printre aduceri
aminte spre înverzirea unei
clipe printre scânteieri de stele
la malul mării.

16
poezie 13-18
Anişoara Iordache
metamorfoze muzicale
deasupra apelor
vraja
se destramă–
pasărea-și ascunde
dorul
în doină la fluier
douăzeci şi trei
de arcușuri
înfiripă printre ruine
emoția –
metamorfozele muzicale
ale unui sentiment
tot mai aproape
de zonele întunecate
ale existenței –
spartă-i coaja
de strigătul
femeii fără umbră
în plină iarnă
privind
celălalt mal –
prin faldurile
înserării
ultimele patru cântece
petrecere
printre
valuri pietre și pescăruși –
fantezie
pentru
vioară violoncel și pian
pentru a depăși
suferința
sonatină
pentru mâna stângă –
ancoră
spre lumină
spulberând mânia
fior
al cântecului
tămăduitor –
suită simfonică
Șătrarii
ca sentiment, un
haiku
nechezatul cailor sălbatici
prefigurând
întoarcerea.
mi-e dor
de al bunicilor alint –
pe verandă, doar frunze.
flori de câmp,
o cană de compot și-n zâmbet –
înmănunchind umbre.
larmă de păsări,
poemul luminând
întunericul.
rugăciuni –
panaceu
al cestor zile fierbinți de august

17
Gabriela Mimi Boroianu
Susur de vioară
De nu mi-ai fi, te-aș aduna din stele,
Din mugurul de verde-neîmblânzit,
Din umbra ce e dată ființei mele,
Din ceasul vieții, ce-mi e hărăzit.
De nu te-aș ști, te-aș căuta-n trecut,
În visele ce mor în zori de zi,
În șoaptele ce-n mine s-au născut
Să caute-mplinirea-n poezii.
Aș răscoli pădurile de gânduri,
Câmpiile simțirii le-aș ara,
De-ar curge-n sânge slove rânduri, rânduri
Și carnea mea cu lacrimi vor săra!
De-ar fi să nu te am, cu mâinile-amândouă,
Din doruri, din visări, te-aș plămădi
Iar sufletul mi-oi împărți pe-n două
Și-n pieptul tău, apoi, l-oi rasădi!
Tu ești al meu! Îți port muzica-n sânge!
O partitură-n pielea mea gravată,
Voi fi etern vioara care plânge
Întregul ce-l formam, cândva, odată!
Cerșetori la marginea timpului
Nu știu cum de ne legă destinul
Și de-a dura ne-azvârli în viață,
Că-nsetați băurăm tot seninul
Ochiului închis al soartei de paiață...
Rătăcim în lanul de porumb
Într-un dans ciudat, cu negre umbre
Croncănind cu glasul lor de plumb
Viitorul cu acorduri sumbre.
Amorțiți de ierni, de vânt, de ploi
Nu mai recunoaștem primăvara;
Gândul e ca frunza de trifoi
Unde Diavolul și-a stins râzând țigara...
Ne-am pierdut coloana vertebrală,
Cineva ne-a dat cu împrumut
Crucea Lui – secunda siderală,
Veșnic s-o luăm de la-nceput.
Impărații propriilor orgolii
Condamnați perpetuum la eșec,
Bâzâim pierduți ca niște molii
La lumina stins-a unui bec!
Îi bătem cuvântului în poartă
Cine-am fost? Ce-a mai rămas
din noi?
Mâna cui ne fu destin și soartă?
Și ne cerem viețile înapoi!
Timpul însă nu ne mai ascultă
Cerșetori pierduți în ancestral,
Crește-n noi o pace revolută –
Repetenții ultimului bal...
Cu tine...
Cu tine iarna-mi pare primăvară
De zic, când ninge, că se scutur flori!
Iar eu cutia goală de chitară
Pe care tu c-un deget o-nfiori...
Și pot să jur că iarba încolțește
Sub pasul tău ușor și legănat;
Când leneș vântu-n plete-ți
șușotește
Se pune timpul însuși pe cântat!
Și-auzi vibrând în zbor înalt cocorii,
Și turle de biserici numărând!
Sub sloi râzând bat zbaturile morii
Căci eu rămân în urma ta oftând...

18
Marinela Stănescu
Regele nebun
E nebunul care crede în virtute și onoare
Iară timpul i se-ncheagă în speranță și uitare.
Nu se teme el de morții înșirați peste coline,
Ci de viii ce-și apleacă frunțile în rugăciune.
E fidel doar sie însuși căci jurase el credință
doar soldaților din piatră
Ce s-au ridicat în ani, scuturi pavăză să-i facă.
E nebunul ce vorbește prin tăceri, căutând un semn de
viață prin deșert.
Soarbe plin din cupa seacă, vede în noroi frumosul
Stă de vorba doar cu zorii, iar de a pierdut o luptă nu și-a
părăsit regatul.
Și cu lupii a fost prieten a dansat în cercul lor,
Iar prin fum de lumânare el privea în depărtare
Tot în nebunia lui se-mbată cu iluzia de-a mai crede în
aceleași vechi hotare.
Lacrimile satului
Ne plâng satele pădurii
Când bat clopote de-aramă,
Se cutremură și murii
Când la slujba lor ne cheamă.
Cine oare să le-audă
Când tot satu-i părăsit?!
Tinerii-s plecați la trudă
Într-un dor de negăsit!...
Dintr-un sat plin de lumină,
Cu hârjoană de copii
Și cu zumzet de albină,
A rămas doar slujba popii;
A părintelui Costică...
Și cum merg cu multă grijă,
Un bătrân și-o bătrânică,
Într-un lemn tocit, de cârjă!...
Parcă-s umbră pe uliță,
Nu se văd de mărăcini,
Lângă casa lui Culiță
Ce erau și buni vecini...
Au ajuns la Sfânta Cruce
Și se-apleacă-n rugăciune
C-ar dori să mai apuce
De la Domnul împăcăciune
Și-apoi vor pleca departe,
Ruga lor spre'naltul Cer
Cum ne spune Sfânta Carte,
Că nici morții nu mai pier!...
Florile sărută cerul
Florile sărută cerul revărsându-
și tot albastru
Pe pământul încă reavăn din
lumina unui astru,
Iar prin bulele de rouă,
năvălește-un dor restanță,
Când mă cheamă primăvara
dătătoare de speranță;
Freamătă duios pădurea printre
crudul înfrunzit,

19
Dansul valsului de fluturi pe pământul înverzit.
Plesnesc muguri de iubire printre ramuri împletite,
Pleoapele mi le-am deschis în arome tăinuite;
Vise calde regăsite și pierdute-n sărutări,
Tremurăm pe-o frunză verde strânși-n dulci îmbrățișări.
Stelele din bolta nopții, le culegem din senin,
De sub plapuma albastră privim timpul rectilin.
Ochi căprui sclipesc în soare, frumusețea lor se-nchină,
Dar cât viu poate să-ncapă într-o clipă de lumină?!
Din visarea verdelui e-o speranță a nemuririi
Ce-și trăiește bucuria și miracolul iubirii.
Flori trecătoare
Rând pe rând suntem pe pământ
Flori trecătoare, cuprinse-n buchete de gând
Adunate-n glastră și puse-n fereastră,
Sperând la un mâine de altă culoare.
Ne trece timpul printre florile de măr
Se pierd rădăcini și apar alte flori,
Într-o lume grăbită cu timpi efemeri
O mână încearcă să-l țină zadarnic.
Filă-ntoarsă peste timp, fumegând sclipiri de-o clipă
Am cântat în primăvară dorul veșnic călător.
Lemn de nai, fior plăpând peste-a-timpului aripă,
Lacrima din roua scursă și din ruga ochilor.
Ţiganca
Era cunoscută-n șatră și cu domnii când se-nfruntă,
Dar prea demnă în privire și în sărăcia-i cruntă;
Sânii-i tresăltau de viață, rotunjime și candoare...
Doi ochi negri, două perle, adumbreau și mândru' soare.
A crescut într-o căruță ce avea și coviltir,
Apărată de căldură și de frig mai abitir;
Cântecu-i dădea speranță, bucurie și culoare
Peste trupu-i de felină roșu-
strâns-n cingătoare
Și-o casâncă albă-dalbă, dar și ea
e căpătată
Când a mers să ia pomană la o
babă îngropată;
A ghicit pe la domnițe și în cărți,
și cu ghiocul,
Iar din zațul de cafea, ea le
deslușea norocul...
Cântă iarba și descântă, lecuind
prin depărtare,
Din tinctura sa de ierburi, puse
vara la uscare;
Toat-averea ei, o salbă, este tot
ce-a dobândit...
Pe părinți nu-i cunoscuse, dar
nici ea nu s-a gândit;
Nimeni viața nu-i cunoaște,
doar mândrie-avea în față,
Sfidătoare, ea, pășește, dar
visănd la altă viață.

20
Florin T. Roman
Dumitru Fărcaş
Din Groşii Băii Mari plecat în lume
făcuşi cu Dumnezeu un legământ,
că taragotul tău e-o rugăciune
şi în plămânii tăi e Duhul Sfânt.
Ciobanii toţi s-au întâlnit în tine
cu tot cu fluiere, cu oi, cu stâni,
iar Transilvania pe piept de ţine
şi Maramureşul te are-n pâini.
Rapsozii, codrii, Mărţişorul, munţii,
Maria, Mărioara şi Grigore,
cu ochii-nchişi sub ridurile frunţii
cântă cu tine jocuri, doine, hore.
Din degete pe ritmuri ancestrale
a veşnicie ţara să răsune
sub ramuri de stejar primordiale.
Cu dor şi drag, maestre, plecăciune!
Grigore Leşe
Culegător de miere de pe limbi,
de pe cavale, tulnice, viori,
ai răsărit din Maramureş săte plimbi
printre istorii, armonii şi flori.
Nicinumaiştiu,dacăprivescînurmă,
deeşti,venindîncet,veselorinecăjit,
CârţancelcoborâtdepeColumnă
sauLeşedinColoanafărădesfârşit.
Dar paşii te trădează a solfegii
din sate adunate-n clopul tău,
ce lecuiesc ţăranii, domnii, regii
la porţi spre cer, de ură şi de rău.
Terecunoaştem dintre mii de stiluri
ca pe-un izvor de dor şi ciocârlii,
ţăran ce ari pământul în dulcitriluri!
Şi ştim că moartea nu te va găsi.
Tudor Gheorghe
Aicoborât pe-un firdecântec dulce,
din ceruri, ca un falnic heruvim,
cândmerg copiii, seara, săse culce.
NeaTudore, din suflet, mulţumim!
Din patru zări ai adunat poeţii
şi i-ai aliniat pe patru strune,
făcuşi apoi din ei un cor al vieţii,
din inimi înspre inimi să răsune.
Şi eu, umil poet, azi mă înclin
în faţa ta, olteanule de foc,
privighetoare de gen masculin
cu cobză şi chitară-n loc de cioc.
Pentru că ni l-ai dat în dar, cu drag,
leac pentru răni de ţară şi de dor,
noi, spectatorii de pe-acest meleag,
– Tată ceresc, îţi mulţumim în cor!

21
Paul Rotaru
Ultimul apocalips
Din hăul viselor ce mi le-am prins în stele,
Mă-ntorc la tine pe pământul cavernos,
Acolo unde cântecele lirei mele
De El damnate-au fost să zboare doar în jos.
În penitența unui suflet fără nume
Se zbat în lanțuri vechi regrete de poet,
Alături de un șarpe care din genune
Grăise pentru oameni poate prea încet.
Când frigul ciopârțește carnea fără milă,
Tu mă îmbraci în robe și scufii comode,
Mă faci să par satana lașă și umilă
Ce-i cântă zeului ceresc alese ode.
Și, blestemat să port pe umeri poezia
Ca pe-o stigmată veche, fără lecuire,
Din mii de viermi tu m-ai ales să-ți cânt trufia,
Tiran ce înrobești întreaga omenire.
Cavernele răsună-n sumbră armonie
Chemându-și puii visători la-nlănțuire,
Acolo unde toți concep filosofie
Și își condamnă semenii la asuprire.
Pământul se cutremură de fericire
Văzându-și iar odraslele în sărbătoare,
Pe dealul plângerilor fără de sfârșire
Și unde cel mai adorat pe cruce moare.
Poezia are o poveste
Poezia are o poveste!
Îmi spunea Esenin într-un vis
Când, sătul de realități funeste,
Poarta de iluzii i-am deschis.
A venit și-un negustor de clipe,
Demagog cum îl știam că este,
Care a ținut, și el, să țipe:
Se făcea că, în amurgul serii,
Un imperiu de lumini lucea;
Prin fereastra mată a durerii,
Încercam să aflu raza mea.
Și-n atâtea rătăciri nocturne
Fără țintă, fără de cărări,
Un ecou al clipelor diurne
Mă vâna mereu din depărtări.
Brusc, apoi, mă prăbușesc și-n față
Văd un petic de hârtie peste
Care eu scriam din altă viață:

22
Constantin Mîndruţă
Întors pe dos
Focul se aprinde şi dintr-o scânteie,
Focul se aprinde şi dintr-o iubire,
Că nu este aur în orice sclipire,
Pe lângă o fată, arde şi-o femeie.
Să mai ştiu de tine, nu am vreo idee
Şi de la o vreme nici nu mă mai doare,
Nu fac diferenţa venire-plecare,
Nu ştiu, de la uşă, dacă mai am cheie.
Mă uit şi văd norii cum se nasc pe cer,
Sunt ca nişte gânduri triste care pier
Aducând iubirii atâta minciună,
Cu soare sau lună, ceru-i luminos,
Doar îngerul vine la mine să-mi spună
Că trebui pământul să-l întorc pe dos.
Sub liliac
La Moreni, sub liliac,
De spui vorbe de ocară,
Că sunt mulţi duşi pe afară,
Când vorbeşti, plesneşte-un drac.
Să le pun în cap un sac
Mă gândeam, aşa-ntro seară,
La Moreni, sub liliac,
Că spun vorbe de ocară.
Nu mai am la tren şi gară,
Simt că nu mai am vreun plac,
Din bogat, ajuns sărac,
Fără chef şi fără ţară,
La Moreni, sub liliac.
Sufletul meu
Vreau să am sufletul sus,
Cât mai sus nu-l poţi ajunge,
De sudalme nu mai plânge,
Că de gândul tău s-a dus.
Eu degeaba ţi-am tot spus
Că durere el nu strânge,
Vreau să am sufletul sus,
Cât mai sus nu-l poţi ajunge.
Se duc anii, parcă nu-s,
Nici o vârstă nu ajunge,
Doar iubirile nătânge
De la minus, pân` la plus,
Vreau să am sufletul sus.

23
cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri) dialoguri privilegiate
Lenuş Lungu
Dialog cu scriitorul Puiu
Gheorghe Răducanu
L.L. – Ce ne puteți spune despre
dumneavoastră?
P.R. – Despre mine… ca și despre ceilalți…
numai și numai de bine! M-am născut în a 28- a zi a
cuptorului iulian din anul 1951. De atunci, de când
viața m-a „mușcat” de călcâie și m-a adus pe lume, aș
putea să spun că sunt un om ambițios, om de
categoria „ori – ori”, nu „și – și”. Cred în oameni, cred
în prietenii, chiar dacă am fost deseori „mușcat”, sunt
statornic în prietenii. Am foarte mulți prieteni, ei sunt
marea mea avere. Nu-mi plac jumătățile de măsură.
Dacă mă înham la o muncă, trebuie să fie de o înaltă
ținută, performantă, să obțină cel puțin calificativul
bine. Altfel nici nu mă apuc. Tot timpul găsesc să fac
câte ceva, mai ales acum în această perioadă a
„inutilului” (sunt pensionar). Am practicat o meserie,
numai una, aceea de producător de energie electrică
în hidrocentrale timp de peste 44 de ani, dar am lăsat
urme și pe tărâmul cultural. Am doi copii medici și
pentru această „obrăznicie”, când au terminat
facultatea de medicină m-au părăsit (toți trei – cu
mama lor cu tot). Rămas singur, pot spune că scrisul
„m-a readus la viață”.
L.L. – De ce scrieți?
P. R. – Scriu pentru că, mai ales acum, am
devenit dependent. Cum spuneam, după cea mai
neagră perioadă a vieții când familia m-a părăsit,
scrisul a fost factorul menținerii mele pe linia de
plutire. În starea în care eram scriind, uitam de toate.
Scriind am cunoscut o nouă lume – lumea scriitorilor,
chiar am cunoscut scriitori pe toate meridianele lumii
realizând adevărate prietenii sufletești cu cei mai
mulți dintre ei. Intrând în
această lume a scrierii, mă
așteptam să fie imaculată, însă
am dat și aici peste mari
dezamăgiri, multă răutate,
multă ură și de ce nu… prostie.
L.L. – Cum ați ajuns să
scrieți proză ştiind că
drumurile literaturii sunt
întortocheate?
P.R. – Aș spune că
poezia m-a fascinate de la
prima pe care am auzit-o sau
am învățat-o. Foarte mic fiind,
mă miram cum cel care a
scris-o a meșteșugit atât de
bine cuvintele de sună așa de
frumos. Poate nu poezia în
sine m-a zdruncinat, ci, cel
care a scris-o. N-aș putea
spune când am început cu
poezia. Cred că de foarte mult

24
timp, de copil mic. Dacă aș fi avut un „descoperitor”
pe atunci, aș fi evoluat deși m-aș defini un
încăpățânat, un om care nu face ce i se spune ci, ce
consideră. Ascult pe toată lumea și fac cum vreau…
pentru că... eu plătesc... Deci începuturile au fost cu
poezia, apoi, am scris romanul „Femeia Diavolului”.
Atunci am simțit gustul prozei... Și la proză am adunat
câteva cărți. Cât sunt de întortocheate aceste drumuri,
proză-poezie? Este evident că tot cititorul este cel cu…
„unitatea de măsură…”
L.L. – Ați avut vreun război literar cu diverşi
scriitori?
P.R. – Nu pot spune că am avut un război cu
scriitorii, cu adevărații scriitori. De fel nu sunt un tip
conflictual, ranchiunos. Tot timpul am tăcut și ușor,
ușor m-am retras de lângă oamenii dubioși. Ar fi putut
să se spună despre mine că sunt… mut. Tace, tace
omul, dar… mai și explodează… Mi s-a întâmplat de
câteva ori să iau atitudine față de câțiva inși cărora nu
le-ași spune scriitori, ci mai degrabă criticoi. Pe cât de
mulți scriitori au apărut, pe atât de mulți „profesori”
de poezie, de proză… Regret, pe undeva ieșirile-mi
necaracteristice, dar am constatat că au avut efect.
L.L. – Cum vedeți poezia şi proza în evoluția
literaturii române în ziua de azi?
P.R. – Despre evoluția scriiturii moderne pot să
spun că nu se apropie de clasici. Într-un
postdecembrism modern,
occidental când nu mai ezistă
fenomenul control foarte
multe scrieri dăunează
literaturii.
L.L. – Cum ați trecut de
la poezie la proză? Când ați
avut primul fior?
P.R. – Simțind nevoia să
scriu, pot spune că acord o
mare atenție acestui fenomen.
Noaptea dacă-mi trece ceva
prin cap, mă trezesc și trec pe
hârtia care-mi supraveghează
somnul. Și la volan consemnez
metafore, idei… Dacă reușești
să creezi imagini, să-l iei pe
cititor după tine, dacă reușești
să-i transmiți ceva, înseamnă
că nu pierzi din timpul
cârciumilor sau al altor „fapte
moderne”…
Avem înaintași „solizi”
care au scris și proză și poezie.
Trecerea de la una la alta nu
poate fi decât în beneficiul
cititorului, el este criticul
suprem. Primul fior? Păi… la
câți au fost… Poate că atunci,
la începutul scrisului când la o
emisiune tv. locală mi s-a spus
scriitorul Puiu Răducan. I-am
spus în pauză moderatorului
să nu mă mai facă scriitor.
Nici pe „burta televizorului”
nu am permis niciodată să se
afișeze… scriitor. Ca să fii
scriitor trebuie să atingi niște
praguri, niște standarde, să fii
recunoscut de valori ale

25
domeniului, să fii solicitat de acei oameni în adunările
lor… Foarte puțini dintre cei care scriu pot fi catalogați
scriitori.
L.L. – Cu toată ampretarea evidentă a operei,
vă rog să vă aplecați asupra creației dumneavoastră
P.R. – Pot spune că am scrieri mai puțin bune,
altele… bunicele, multe… altcumva... Câțiva oameni de
mare calibru, academicieni chiar, s-au aplecat asupra
lor și mi-au făcut niște prefețe la cărți, ceva... recenzii.
L.L. – Cât de importantă este cercetarea pentru
dumneavoastră atunci când scrieți o carte?
P.R. – Cred că aici, la acest capitol, cercetare, vă
referiți la aspectul cititului… Pot să spun și eu ce zic
mulți specialiști că se scrie mult și se citește puțin. La
unele lansări de carte am auzit de câteva ori: „Citiți
mult și scrieți puțin, dar bine!”. Numai dăcă ai citit
mult, numai dacă te-ai documentat bine poți să
satisfaci pretențiile cititorului cu scrierea ta.
L.L. – Ce ne puteți spune despre stilul
dumneavoastră de a scrie?
P.R. – Cred că la mine scrisul este determinat
de starea în care mă aflu în acel moment. În general
cam „geme” singurătatea, întristarea… prin scrierile
mele. Mulți m-au întrebat de ce atâta tristețe…
L.L. – În încheiere vă rog să ne spuneți câteva
cuvinte pentru cititorii revistelor Cronos şi Taifas
literar.
P.R. – Apreciez calitatea celor două reviste pe
care le conduceți. Le-am prezentat la rându-mi în
câteva emisiuni locale din Râmnicu Vâlcea. Constat cu
bucurie o creștere valorică de la număr la număr, de
asemeni și oamenii pe care i-ați selectat să se expună
în reviste sunt deosebiți.
L.L. – Vă mulțumesc!
P.R. – Felicitări și succes în ceea ce faceți!
proză
Silvia Giurgiu
Tenebre și flori de
migdal
Din spatele dealului,
gârbovit de apăsarea timpului și
a pădurilor seculare se iți
șăgalnic soarele unei dimineți,
stropite cu roua zorilor sfioase
și cu lacrimile femeii, care își
înăbușea suspinele în palmele
umezite. Mângîierea primelor
raze duioase îi sporiră durerea
și hohote adânci izvorau din
străfundul ființei sale tulburate.
Ascunsă de brocartul greu al
perdelei, urmărea zămislirea
zilei născută din umbrele nopții
și promisiunea luminii, care
creștea imperceptibil de mână
cu clipele, ce târau după ele
speranțele ei nimicite.
Valea tăcută se învăluise
discret în ceața zorilor, voind
parcă să tăinuiască lumii

26
secretele unei familii care îi întina puritatea și armonia.
Forța distructivă a unui bărbat care se abătea noapte de
noapte, asupra unei făpturi delicate, dulci și fără
apărare, tulburase duhul văii și echilibrul naturii, care își
pleca îndurerată fruntea ramurilor, din care viața
îmbobocea din nou, curajoasă și tenace, după violențele
unei ierni fără precedent.
Castelul medieval care domnea impunător peste
toată acea magnifică regiune, solitar, izolat de lume și
civilizație își etala turnurile mărețe în infinitul de azur al
orizontului. Atâta frumusețe și măreție povestea
trecătorului ocazional basme fascinante și ireale despre
„fericiții” săi locatari și smulgea suspine romantice
visătorilor îndrăgostiți de dragoste. Nimeni nu avea
acces pe domeniile vizibil delimitate de interdicții
semănate la tot pasul, scrise pe panouri uriașe. Parcurile
ce înconjurau proprietatea Contelui erau foarte bine
îngrijite și odată cu ivirea zorilor, domeniul forfotea de
activitate, dar niciun murmur nu se ridica înspre
ferestrele acoperite cu perdele grele și întunecate, care
păreau că supraveghează cu ochi de spiriduși făpturile
fantomatice care lucrau în tăcere deplină grădinile de
basm.
Odată cu soarele, urletele îngrozitoare și plânsul
sfâșietor care cutremurau zidurile mute în inima nopții
încetau iar viața continua impasibilă. Nimeni nu sufla o
vorbă despre ce se întâmpla la castel pe timpul nopții iar
personalul de serviciu își astupase urechile, gura și...
conștiința, pentru a nu-și risca slujba plătită regește de
castelan. Toată lumea îl temea și se dusese vestea despre
cruzimea lui, care se manifesta însă, doar în intimitatea
căminului conjugal, dar nimeni nu își imagina măcar,
proporțiile ei.
Bărbatul ieșea în societate cu limuzina sa de un lux
exorbitant, condusă invariabil de același șofer
inabordabil, mut și surd, care nu se mișca decât la
ordinele Contelui și probabil că
tot atunci își îngăduia să și
respire. Era capabil să aștepte
imobil ore în șir, în picioare
lângă mașină, insensibil la frig,
la cald, la atacul insectelor și
probabil chiar și la foame și
sete. Era omul potrivit la locul
potrivit. Rareori, contele apărea
însoțit de frumoasa lui soție,
dar în afară de frumusețe, nimic
nu se putea spune despre ea.
Asemeni șoferului și dealtfel
tuturor persoanelor care trăiau
în umbra contelui era o păpușă
însuflețită, palidă și cu ochi de o
tristețe infinită, cu mișcări
mecanice, tăcută și înfricoșată
ca o căprioară hăituită, cu rol
pur decorativ în viața socială a
soțului ei.
Nimeni nu știa de unde
venea. Apăruse într-o bună zi la
fereastra castelului alături de
Conte, care își adunase supușii
în parcul principal și le
prezentase în termeni limitați
mireasa adusă cu sine din
peregrinările lui misterioase,
care avea să lumineze cu
prezența ei viața lui și a lor și
care avea aceleași drepturi și
prestigiu pe care îl merita o
soție de Conte.
Vreme de un an, chiar
luminase castelul și aleile
parcului cu surâsul ei dulce și
discret iar ferestrele mereu
ascunse primiră asaltul
soarelui, care fusese negat
acelor odăi misterioase. Adesea,
pe fereastra camerei sale se
revărsa cântul îngeresc al unei
voci din altă lume și pe chipul
contelui se putea întrezări
uneori umbra unui surâs. Se
zvonea că moștenitorul atât de
râvnit se lăsa cam mult așteptat
și pe fruntea lui reîncepeau să

27
se adune norii, pe măsură ce timpul trecea.
Tânăra contesă începu să se ofilească sub povara
unei vini pe care nu o avea și amenințările soțului, la
început nefondate, începură să se concretizeze. Exact
după un an de la uniunea lor, scandalurile izbucniră în
Castelul cu Șapte Cămine, așa cum era supranumit de
localnici. Ferestrele fură din nou acoperite de
brocarturile grele ca blestemul, tăcerea se risipi pe aleile
parcului văduvit de prospețimea tinerească a contesei,
cântul celest amuți pe vecie în casa durerii, care acum
răsuna de răcnete bestiale și suspine prelungi.
Primăvara veni iarăși peste valea înlăcrimată de
iarna grea și de teroarea unui suflet damnat. Tristețea
evada prin orice crăpătură, captivă și ea între acele
ziduri neînduplecate, agățându-se disperată de
crenguțele înflorite ale migdalilor, grăbiți să se
dăruiască unei lumini iluzorii, ale unui soare care se
străduia în zadar să încălzească tenebrele înroșite de
flori sângerii.
Peste valea înlăcrimată și tristă, un nou răsărit
împodobi migdalii cu diademele iluzorii ale unui regat
blestemat, unde durerea se identifica parcă de la
începutul timpului cu zidurile înegrite de vreme și taine.
Pe ramurile înflorite de sub ferestrele castelului, un
corb asculta tăcerea adâncă, umflându-și pieptul cu
promisiunile ei. Vântul se rostogoli chiuindu-și triumful
printre brocarturile negre, izbind cu sălbăticie obloanele
uitate neferecate peste noapte. Pentru o clipă, lumina
difuză a dimineții străpunse bezna odăii încremenite
sub pecetea morții, dar fugi înspăimântată, țipându-și
teroarea prin glasul păsărilor înghesuite pe sub streșini.
Pe marmora rece, moartea scria încă povestea unei
prințese osândite prea în grabă de o vină necomisă. În
sânul ei străpuns de lama asasină a unui cuțit palpita
încă o scânteie de viață, a unei făpturi care întârziase
prea mult prin labirintul destinului, căutându-și
menirea sau poate că se împotrivise să rodească în urma
unei abominabile violențe. Pruncul revendicat cu atâta
cruzime nu mai avusese timp să își salveze mama și nici
să își anunțe la timp existența.
Corbul își întinse aripile și se înălță cu un croncănit
prelung până la fereastra, care își acoperea rușinea și
spaima sub vălul greu al perdelei. Gardian al morții, se
întrupase din umbre și deznădejde ca să vestească lumii
o crimă menită să rămână pe veci nepedepsită. Viața
eliberată din pieptul prințesei ucise se înălță către cer de
mână cu fluturii, lăsând veșniciei migdalii stropiți cu
rubine.
Pop Dorina
Cercelușii bucălaţi
Obosit să privească spre
copiii pofticioși, stăpânul s-a
cățărat în cireș pentru a oferi
acestora zemoasele fructe.
Sacoșa e aproape plină. Câteva,
mai zvăpăiate, au reușit să
evadeze în iarba pufoasă.
– Pssst. Fugiți!
Insistentul mesaj ajunge
rapid în iarbă, unde bobițele de
un roșu aprins se întind,
încercând să-și revină din
proaspăta căzătură. Adierea
firicelelor de iarbă le ajută să se
ridice. Își scutură hăinuțele de
praf, își aranjează părul și
privesc în stânga și-n dreapta
pentru a descoperi de unde s-a
auzit vocea care le-a semnalat
pericolul. Se uită una la alta
dezamăgite în timp ce o altă

28
surată, lovindu-se cu fundulețul de pământ, li se
alătură. Ca la o comandă, toate ridică privirea și zăresc
fosta lor locuință. Enigma disperatului mesaj se spulberă
când observă plăsuța plină de cireșe în captivitate. Deci
e real. Sunt în pericol. Trebuie să facă ceva.
– Nu plecăm fără voi, decide Ica, cea mai înaltă
dintre cireșele din iarbă.
– Noi nu mai avem nici o șansă! Vom sfârși în
gurița unui prichindel sau mai rău, în borcanul cu
dulceață. Însă voi veți putea analiza parcurile, locurile de
joacă și ați putea merge chiar la școală.
– La școală? Cine a mai auzit una ca asta? N-ați
căzut încă-n alcool, dar parcă sunteți bete! spune o
cireașă în timp ce rupe un fir de iarbă.
– Nici vorbă, protestează alta, în timp ce-i aruncată
în plasă peste celelalte.
– Are dreptate, piticania! Ce putem face aici în
iarbă? Putem sfârși sub talpa stăpânului sau dacă nu ne
bagă nimeni în seamă, soarele ne va usca obrăjorii. N-ar
fi păcat? concluzionează tot Ica.
Hotărâte să înfrunte situația, cireșele din iarbă se
adună în careu pentru a stabili un plan. Își aleg și un
conducător, apoi pornesc la drum. Ies din curtea în care
au fost găzduite și pășesc pe trotuar până când un muc
de țigară le apare în cale:
– Țanțoșelor, unde mergeți așa gătite?
Să-l bage în seamă pe vagabond? Sau... mai bine
să-și continue drumul ca și când acesta nu există.
– Hei, cucoanelor sunteți surde?
– Nicidecum, silabisește o cireșică mai cruduță,
însă nu vorbim cu străinii.
– Am putea face
cunoștință. Eu sunt Zeno și
sunt stăpân peste praful de pe
acest trotuar.
– Auzi la el! Stăpânul
prafului? Ha,ha, ha.
– De ce râzi de mine,
domnișorică. Crezi tu că e ușor
să fii stăpânul prafului? În
fiecare dimineață sunt nevoit
să-mi ascund subalternii de
vijelia măturii. După ce
cumătra pleacă, revenim.
Rămasă în urmă, se
grăbește să treacă strada pentru
a-și ajunge camaradele din
urmă.
– Stai, strigă la ea Zeno.
Cum să asculte ea de un
muc de țigară? Aleargă, fără să
observe că se schimbase
culoarea verde a semaforului.
– Auuuu...
Și viața micuței sfârșește
sub o roată grăbită.
Toropite de căldură,
cireșele aleargă spre parcul din
apropiere în speranța că vor
găsi o cișmea cu apă. Codașele
se încurcă printre trecători și
mai-mai să se tamponeze cu o
mogâldeață gri din trupul
căruia s-a dezlipit o bucățică ce
s-a agățat de talpa pantofului
unui bătrân.
– Nu ți-e rușine, mi-ai
rupt spinarea, boșorog chior!
– Alo, domnu’, de ce
jigniți trecătorii?
– Cine ești tu, să-mi faci
mie observație? Eu sunt
Gumelică și coordonez această

29
alee. Nimeni nu mișcă fără știrea mea!
– Sunt o cireașă excursionistă, dar civilizată.
– Ei, tu. Aici e teritoriul meu. Nu-ți convine, fugi în
iarbă, spune guma de mestecat îmbrăcată în mâzgă.
– De ce mă alungați?
– Politețurile nu-și au locul pe aleea asta. Caută în
altă parte!
Și cireașa, pierzându-se de suratele ei, se ascunde
în iarbă. O lacrimă udă pământul uscat, în timp ce
gândurile-i schițează întrebări. „De ce este răutate în
parc? Și groaznicul miros de unde vine?” Răspunsurile
însă se lasă așteptate. Nu și surioara micuței care o caută
cu disperare.
– Hei, Ara, trezește-te. Dacă mai zăbovim mult în
iarbă ne pierdem de trupă...
– Ce trupă, roșcovano?
– Care-i treaba dumitale? Chî! Chî! Chî!
– Ai schimbat țigările? zice răhățelul Ehu.
– Eu? N-am fumat niciodată. Dar lăsați-mă în
pace. Sora mea se prăpădește și dumneavoastră, cu
mirosul ăsta înțepător, mă încurcați. Puf! Uax...
– Ce vină am eu? Cățelul care m-a eliminat nu-i
atent la ce consumă.
– Oh, păstrați, vă rog, distanța. Altfel mor!
– Ce-mi pasă mie? Nu mă pot mișca. Tu ai venit pe
teritoriul meu, nu eu te-am căutat!
– Blah, blah...
– Îmi murdărești haina. Dis-pari!
Și cireașa, intoxicată de miros și speriată de
propria vomă, o ia la goană uitând că sora ei zace fără
suflare în iarba de lângă răhățelul Ehu. Ajunge lângă o
cișmea își clătește gurița, apoi se spală pe față.
Revigorată, dar totuși ostenită, adoarme în spatele
pompei de apă.
La marginea parcului, nebunaticele cireșe se așează
pe o bancă să-și tragă sufletul. Epuizate, cu căpșorul în
balans, majoritatea au trecut în lumea viselor. Câteva,
lunecând, zac fără suflare în iarba cărnoasă. Ica constată
lipsa multora. Când se decide să le numere, constată că
excursia lor e pe cale să eșueze, cireșele înjumătățindu-
se. Să le urnească de pe bancă? Nici vorbă.
Îi vine în minte un cuvânt
magic: „siguranță”. De fapt asta
căutau când au evadat din
curtea stăpânului cireșului. Au
crezut că pot trece neobservate
prin parc, însă s-a adeverit că s-
au înșelat. Ce voiau să afirme
surorile lor acaparate în sacoșă
prin posibila lor direcționare
spre școală? Nu vor afla doar
dacă vor trăi și experimentul
„școală”. Ușor de zis, însă cum
vor descoperi școala. Și cine le
va permite să pătrundă în
interior? Cum se vor acomoda
cu elevii, cu profesorii? Enigme
și variante nedigerabile. Totuși,
în spiritul aventurii, merită
încercat.
– Plecăm la școală, afirmă
Ica.
– Cum? De ce? întreabă
câteva cireșe ofensate de faptul
că nu mai pot lenevi la umbră.
– Copiii ne iubesc și vom
fi în siguranță.

30
– Iubire? De abia așteaptă picii să-și înfigă
dințișorii în miezul nostru zemos. Eu nu plec!
– Nici eu!
Doar trei cireșe s-au ridicat în tăcere de pe băncuță
și așteptau semnalul de plecare. Fie ce-o fi, vor merge la
școală!
– Plecăm?
Cele trei surate dau afirmativ din cap, temându-se
să nu fie apostrofate de viermănoasele de pe bancă.
Conducătoarea grupului face câțiva pași, gesticulând cu
mâna dreaptă să o urmeze. Pe trotuar e liniște și
curățenie. Merg încet, în tăcere, până când în depărtare
zăresc un copil cu ghiozdănelul în spate. Aleargă ușor,
urmărindu-l pe micuț. Alți și alți copii vin din toate
direcțiile. Cireșele, ascunse în tufe, privesc nedumerite
veselia lor. O fetiță mai ageră, cu tableta în mână,
filmează împrejurimile. Un cadru și încă un cadru, apoi
se oprește.
– Uf, ne-a descoperit! spune o cireașă în timp ce,
de frică, se îmbrățișează două câte două.
– Uau, ce cerceluși frumoși! Și parcă-s vii...
Și cireșele, după scurta lor experiență de viață,
reușesc să descopere iubirea, nu la școală cum au fost
îndrumate, ci atârnate de urechiușele fetiței.
Acolo le veți găsi și voi, an de an, dragi copii, pe
cele mai curajoase cireșe. Iar dacă nu vă veți întâlni cu
fetița noastră, căutați cercelușii bucălați la începutul
verii fie în sacoșa bunicii când sosește de la piață, fie în
castronelul cu fructe așezat de mama pe biroul vostru
lângă laptop, cărți și caiete. De voi depinde să le
transformați monotonia staționării în bucuria de a
deveni podoabele inocenței.
Agafia Dragan
Maria
Nebuna(partea I)
– Dă, mă, un leu! Care dă,
mă, un leu?
Pată pe retina oraşului,
trecea printre oameni cu
hainele ei ponosite, ca nişte
aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă
fie vară, Maria părea că nu iese
din ele. Faţă de alţi cerşetori
care îşi găseau un loc anume
unde se plantau să cerşească, ea
nu, ea bântuia străzile repetând
mereu, într-un fel absent: “Dă,
mă, un leu! Care dă, mă ,un
leu? Te-ai făcut al dracului.”
Avea felul ei, să zicem, de
a mulţumi când se mai oprea
câte unul şi îi întindea un leu-
doi: „Te făcuşi al dracului de
zgârcit” şi trecea mai departe
fără să privească trecătorii, fără
să întindă mâna doar repetând:
„Dă, mă, un leu”. Localnicii
erau obişnuiţi cu ea, făcea parte
din peisajul oraşului.
Începuseră să semene, cumva,
de când minele se închiseseră
una câte una. Geamuri ştirbe
rânjeau ca şi râsul fără dinţi al
Mariei, străzile îşi adânceau
degradarea, pe zi ce trecea,
clădirile deveneau din ce în ce
mai triste si cenuşii, văduvite de
suflet.
Timpul se scurgea fără
culoare, doar castanii mai
ţineau rostul anotimpurilor, şi
munţii care păreau să-şi întindă
braţele ca pentru o îmbrăţişare
peste inima bolnavă a oraşului.
Într-o zi, îmi beam
cafeaua pe o terasă, Maria

31
păşea printre mese, fără să privească spre ele sau spre
consumatori, repeta ca pentru ea: „Care dă mă un leu?
Dă, mă un leu!
Cineva a chemat-o de la o masă. „Marie, ia vino! Îţi
dau doi lei şi o bere dar îl vezi pe ăla de la masa de
acolo? Du-te şi pupă-l pe gură!“. Femeia nu a răspuns s-
a îndreptat spre masă repetând aceleaşi cuvinte: „Dă, mă
un leu!”. Când a ajuns în dreptul omului s-a aplecat şi l-a
pupat cu zgomot. Luat prin surprindere, bărbatul s-a
ridicat şi a împins-o cu putere. „Uoo,Nebuno!”
Dezechilibrată, a căzut. Câteva secunde s-a lăsat liniştea,
apoi hohote de râs au izbugnit şuvoi. Râdeau de căzătură
Mariei sau de păţania bărbatului? Poate de ambele.
Maria s-a ridicat încet, a privit în jur la gurile care
clocoteau de râs, şi-a scuturat hainele de parcă se
puteau murdări mai mult decât erau şi s-a îndreptat
uşor spre ieşire. Pentru prima dată am observant în
ochii ei, atât de goi altădată, o sclipire adâncă şi o
umbră de lacrimă, doar buzele păstrau aceeaşi expresie
de zâmbet neutru. Situaţia m-a impresionat, râsul
mesenilor desenase în mintea mea imaginea unor hiene
muşcând din trupul încă viu al victimei.
După aceasta întamplare, a trecut ceva vreme fără
s-o întâlnesc, fără să mă întreb unde este Maria. La fel
cum dispare o imagine neînsemnată, care nu a făcut
altceva decât să ne izbească pentru o clipă privirea,
nelăsând nici o urmă să perturbe banda rulantă pe care
ne alearga rutina, dispăruse şi Maria.
Până într-o zi, când trecând prin parc, pe acolo
mergeam şi mă întorceam de la şcoală, am fost
surprinsă să văd, aşezată pe o bancă, o femeie îmbracată
şi machiată ca o… batrână. Nu i-am dat atenţie, femeia
şoptea ceva ca pentru ea. Când m-am întors spre casă
seara, ea era tot acolo înconjurată de şoaptele ei. M-am
oprit o clipă, curioasă, „Cu cine vorbeşti, Marie?” Nici un
răspuns, şi-a continuat netulburată monologul.
Amintirile soseau în mintea ei de ici, de colo şi se
concretizau în cuvinte, fără noimă pentru mine. Îmi era
greu să-i înțeleg bolboroseala. O singură propoziţie
venea clar din când în când, „Să nu-mi iei băiatul,
Ioane!” şi Maria o lua de la capăt. După un timp se pare
că mi-a observat prezenţa, s-a ridicat şi a plecat
repetând cu voce ceva mai tare cuvintele devenite
obsesie: „Să nu-mi iei băiatul, Ioane! Să nu-mi iei
băiatul, Ioane!”
***
Maria nebuna a murit, a fost găsită zăcând între
ruinele unei case arse, se zice că a fost a ei şi ea i-a pus
foc, să fi fost sau nu aşa, nimeni
nu mai ştia. A plecat discret
cum îi fusese şi existenţa.
Oamenii o uitaseră încă de când
era vie, în memoria lor, pe
atunci, era doar Maria nebuna
cu laitmotivul ei: „Dă, mă, un
leu! Care dă, mă, un leu?”
Nu am căutat să aflu cine
a fost Maria, o acceptasem
împreună cu oraşul. Auzisem că
a fost cineva în tinereţe. Când
se surpase echilibrul ei nimeni
nu-şi aducea aminte sau, poate,
nu observase nimeni. Ce a fost
se ştersese din memoria celor
care o cunoscuseră, de când
apăruse Maria nebuna. De ce?
Din nepăsare? Adesea, ne
consolăm cu o abureală de milă
pentru a nu ne simţi vinovaţi, şi
întindem un ban de parcă ne-
am cumpăra liniştea datoriei
împlinite.
Cine ai fost, Maria!? „Am
fost un om cu umbrele și
luminile lui. Un om”.

32
Maria Giurgiu
Bastarzii
Breaza e renumită pentru aerul său curat, benefic
în mod deosebit, în curarea bolilor de plămâni. Vilele
cochete cu aspect rustic și acoperișurile lor țuguiate cu
ape repezi, tipice așezărilor montane surâd zorilor
roșietici și trezirii astrului învăpăiat al zilei, cu ferestrele
spalancate, semn că cei din interior profită de aerul
ozonat, chiar și în pat. E început de septembrie și
sezonul turistic e pe sfârșite. Peste câteva zile începe
școala. Totuși, vânzoleala turiștilor prin piață, în
căutarea produselor autohtone, oferite de micii
producători, localnici ai stațiunii prahovene, încă exaltă
fantezia negustorilor, care născocesc tot felul de formule
fanteziste, pentru a atrage atenția mușteriilor ocazionali,
asupra mărfurilor proprii. Brezenii, sunt oameni harnici
și orgolioși și țin la bunul lor renume în fața turiștilor ce
vin în fiecare an, atrași de aerul curat, de liniștea și de
pacea locurilor, care le lipsește în marile metropole, de
unde provin. Produsele gastronomice de o calitate foarte
bună, autohtone, sunt un atu în plus, fiind foarte
apreciate de cunoscători.
Pe tarabe se lăfăiesc în grămezi ce atrag privirile,
mere, pere, struguri, nuci în culori variate și vii, cu
arome ademenitoare, pline de tainice promisiuni
tomnatice și o mare diversitate de legume proaspete.
Într-un colț al pieței, producătorii își etalează cu
fală, cașcavelele afumate sau dulci, făcute în casă și
telemeaua, obținute de la vacile lor hrănite doar cu
grăunțe și fân de pe coastele și văile din împrejurimi.
Fiecare dintre ei îmbie clienții cu vorbe ademenitoare să
guste bunătățile, înainte de a le cumpăra, iar
degustătorii nu se dau în lături să dea curs invitațiilor și
să se extazieze, gustând. Ciobanii aduc pe piață,
delicioasa brânză de burduf, în
coajă de brad, urda de oi și
cașul dulce. Sunt așezate la
vedere și sticle cu lapte bătut și
borcanele pântecoase cu
smântână din aceleași surse
ecologice, care își au clienții lor
pofticioși, printre vilegiaturiști
și mai cu seamă printre
bucureștenii înstăriți ce își
petrec weekendurile la propriile
vile, departe de tumultul
capitalei. Mulți sunt clienți
stabili de ani, ai gospodinelor
brezene, crescătoare de vaci cu
lapte. Aceștia din urmă, se
salută cordial și confidențial,
sunt invitați în casele
localnicilor, fiind cunoștințe
vechi. Nu refuză invitațiile
binevoitoare, ispitiți de alte
oferte irezistibile, de ei știute,
deja. Unii dintre ei au înțelegeri
vechi cu oameni din părțile
locului, să le pregătească în
fiecare toamnă, licori din fructe
de pădure, culese de pe
zănoagele însorite, ca de pildă
binecuvântata vișinată, cornată,
socată, afinată sau vinul de
cătină, de măceșe și alte
minunății, pe care doar aici le
pot obține și de care nu se pot
lipsi, convinși fiind de virtuțile
lor miraculoase.
În această categorie intră
acei cunoscători erudiți și
gurmanzi cu palatul rafinat și
distincție la gusturi, care
apreciază valoarea lucrurilor
simple, ce până nu de mult,
erau la îndemâna tuturor și azi
au devenit tot mai greu de
obținut, din cauza dispariției
celor care le realizau și prin
înlocuirea lor, cu produsele
industriale de serie, aflate pe
toate rafturile
supermarcheturilor. Licorile
sunt pregătite de către mâinile
iscusite ale anumitor gospodine

33
locale, care dețin rețetele lor secrete, moștenite de la
strămoși, în familii. Magazine, butiquri, baruri,
restaurante și prestatorii de servicii de toate felurile, nu
se lasă mai prejos și deschid zilnic în această perioadă de
vilegiatură, profitând de ocazie, pentru rotunjirea
câștigurilor. Barul din Alee nu face excepție și deschide
devreme, duminica.
Lica, vânzătoarea la bar a sosit deja la serviciu, a
parcat bicicleta în față și a deschis barul înainte de
răsărit. A pus în funcțiune mașina de cafea și capucino, a
aranjat mesele și a stropit trotuarul din față și cele
câteva ghivece cu mușcate de pe terasa acoperită. Deși
era septembrie și căldura verii s-a mai domolit după
ploile din ultimele zile, previziunile meteo glăsuiau, că
încă nu au intrat în sac, zilele calde. Dimineața aceea era
plăcută. Atmosfera se limpezise și aerul era ozonat și
răcoros. La acea oră matinală, mesele erau încă goale,
cu excepția uneia. Lica în acest scurt răgaz oferit de
lipsa clienților ea asculta la televizorul din bar
previziunile zilei, despre Taur, zodia sa prezentate de
Netti pe pro.tv. De la masa din colțul umbrit al terasei,
Nae OZN, îi făcu semn. Lica întrebă, fără să-și
dezlipească privirile de la tv:
– Ce vă aduc?
– Pentru mine, o cafea dreasă cu puțin coniac,
răspunde Nae OZN, tot numai zâmbet.
– Pentru mine fă bis, plus un pachet e Winchester
roșu, adăugă Stamate Praștie, poreclit Lisimah cu voce
de venerabil părinte protector. Porecla și-o alesese chiar
el, cu mult timp în urmă. De fapt, susținea orgolios, că e
anagrama numelui său real și cu corespondent, în
istoria antică. Cum în bar nu-l contrazicea nimeni
niciodată, din cauză că experții în anagrame nu prea
treceau pragul barului, prietenii îl cheamă, Lisimah.
Asemenea tovarășului său și el era echipat de pescuit, cu
pantaloni ponosiți, în ton cu moda zilei cămașă
decolorată în culori de mascare și cizme scurte de gumă
peste bordul strâmt al pantalonilor. Jos la picioarele
mesei unde se așezaseră cei doi, zăceau aruncate
neglijent, două rucsacuri în culori de mascare, dotate cu
fermoare, curele și buzunare, burdușite cu termosuri,
felurite ustensile și alte marafeturi invizibile ochilor
curioși, foarte probabil, utile pentru o zi la pescuit, cu
amicii iar la gâtul lui Nae atârna neglijent, un binoclu.
Lica e o brunetă frumoasă, are vreo douăzecișiopt
de ani, înălțime medie, iar părul i se revarsă peste umerii
cu piele netedă ușor bronzată, în bucle bogate, arămii
strânse într-o coadă de cal și ochii limpezi și vioi, din
umbra genelor negre, lasă să străpungă inimile
visătorilor, cu grația lor
firească, priviri de gazelă, ce
ascund taine și promisiuni
nebănuite.
Privirile lui OZN se pierd
în contemplare și lunecă
nostalgice, ca atrase de un
magnet, spre formele tinerei,
bine conturate de blugii
strâmți, ce-i desenează cu
fidelitate fiecare curbă a
trupului plinuț, urcând ca sub
hipnoză spre sânii, care mai,
mai că stau să explodeze din
tricoul roz, cu decolteu adânc.
Doamna viselor sale le aduce la
masă cafelele și el pare
hipnotizat de cercelul lung în
formă de lacrimă azurie, care îi
alintă bronzul ușor al pielii
satinate a gâtului, punându-i în
valoare ovalul delicat al bărbiei
și ispitindu-i privirile, către
buzele senzuale, date cu roșu
carmin. Lica îl observă cu coada
ochiului și oftează resemnată,
făcând pe indiferenta, în timp
ce așează pe masă ceștile.
Privirile bulbucate ale lui
Lisimah se plimbă nebăgate în

34
seamă, de la Lica la OZN și înapoi și clipesc,
întunecându-se de grijă, lovite parcă de greutatea
presiunii aerului din preajmă, asemenea acelor unui
barometru, sensibil la perturbațiile instabile, percepute
dinspre OZN. Percepea și cunoștea pasiunea ce clocotea
în inima bietului nenorocit. Focoasa sirenă aruncă săgeți
sfidătoare către cei doi păcătoși, susținând cu demnitate
suverană, privirile ce-i iscodesc cu jind, decolteul. Îi
cunoaște pe amândoi de o viață și e conștientă de efectul
prezenței sale, asupra oamenilor, așa că într-un exces de
generozitate își strânge îndurătoare arcul și săgețile
privirilor, în sine, zâmbind zorilor și lăsând pe cei doi
banali muritori, să se bucure nestingheriți, de priveliștea
strălucirii sale. Între timp, se întoarce la locul său din
spatele barului, făcându-și de lucru în așteptare de
mușterii.
Bărbații se privesc cu subînțeles, încrețindu-și ușor
frunțile și o urmăresc nestingheriți de la distanță,
fermecați de senzualitatea ei înnăscută. Prelungesc
intenționat plăcerea savurării cafelelor, în timp ce
discută între ei cu voci scăzute. Ea îi ignoră, pierzându-
se în propriile reverii. Încă de dimineață, când
deșteptătorul îi ghilotinase somnul cu țârâitul său
vibrant, asemănător cu glasul dogit al unui crainic
medieval, purtător de vești neplăcute, a căzut în
depresie.
Ca să mai uite de privațiunile la care s-a
autocondamnat, de când a acceptat postul de lucru la
bar și sâcâită de cum o urmăresc cu privirile cei doi, își
centrează tirul săgeților din priviri, către ei:
– Nae, nu mi-e prea clar, încotro te îndrepți, azi.
Având în vedere arsenalul vostru, aș înclina să cred, că la
pește, pe râu, dar nu pricep la ce-ți trebuie ție binoclul.
Lisimah văd că nu are. Vrei să te benoclezi după OZN-
uri, sau să descoperi ascunzișul peștilor pe sub pietre?
– Ha? Ai ceva cu binoclul
meu, sau cu mine, păpușă? De
ce nu vii cu mine, ca să vezi cu
ochii tăi, la ce-mi trebuie?
– Ehe, aș vrea eu, să am
norocul tău. Nu vezi, că sunt
priponită la muncă și în zi de
duminică?
– E suficient să-ți dorești
cu adevărat ceva, ca să ți se
împlinească dorințele, regină!
După ploile astea cred că au
ieșit bureți pe coaste, cu
grămada. Nu ești ispitită vii cu
mine pe Zănoaga să culegem în
una din aceste zile mânătărci,
gălbiori și coarne cum făceam
noi, mai demult? Mai ții minte?
– Mai țin. Așa e, că ți-ar
plăcea? îi dădu ea replica.
– Sigur, că mi-ar plăcea,
sper că nu te îndoiești, de asta.
– Păi te cred, dar ce te faci
cu Berta, iubita ta?
– Berta e doar o prietenă,
nu e iubita mea. Inima mea e
prizoniera ta, știi prea bine.
– Ha, ha! Baliverne! Ai
devenit un as în vorbe goale. Și
eu nu te mai cred, îl
zeflemisește ea, cu un râs forțat.
– Dar eu ce trebuie, să
cred de prietenia ta, cu ticălosul
ăla, de Fane Scaiete? Te afișezi
cu el peste tot, în public, îi
reproșează el, cu năduf.
– Nu e treaba ta, ce fac eu,
cu viața mea și nici nu mă
interesează propunerile tale.
Vezi-ți de treabă, îi tăie ea
vorba, întunecându-se brusc!
Pentru un moment moșmondi
ceva în spatele barului, asunsă
de privirile bărbaților. În sinea
ei își dorea să mai apară și alți
clienți, ca să-i distragă
gândurile de la neliniștile și
regretele ce îi măcinau sufletul.
Își șterse o lacrimă ce i se

35
furișase în colțul genelor și cu un efort de voință, își
alungă tristețea din priviri și apăru de după tejghea cu
un zâmbet cuceritor, luminându-i fața. Reuși să facă
abstracție de discuția cu Nae ignorându-l și își îndreptă
tirul către Lisimah:
– Ia zi-i Lisimah, o fi adevărat, că Nuța vrea să se
întoarcă definitiv din Italia, să pună frâul iar, pe
grumazul tău de armăsar slobod? Dacă așa o fi, se duce
boalii, libertatea și zburdălniciile tale, craiule! Halal,
avansuri făcute gagicilor, halal seri de biliard cu prietenii
până în zori și cred că se restrâng și weekendurile la
pescuit, cu OZN și ceilalți fluieră vânt, din gașca voastră
de „bastarzi”, ca să o parafrazez, tot pe Nuța.
– Ce ai tu cu neica Lisimah, frumoaso, de te legi de
viața lui amărâtă? Văd că ceva te tulbură azi, de ne calci
pe bătături, așa din senin. Îmi omor și eu solitudinea,
până se adună Nuța din peregrinări, dar asta nu va să
zică, că îmi fac de cap, cum insinuezi tu, prințeso. Eu o
iubesc, pe Nuța. Măcar de s-ar întoarce, dar sunt cam
sceptic. Nu se îndură ea de bani, mai cu seamă, că știe,
cum merg treburile pe acasă. Măcar acolo câștigă mai
bine, are contract și cât trăiește unchiașul ăla, nu lasă
munca, să vină acasă. Doar o cunoști.
– Păi, o cunosc, tocmai de aia zic, că vine. La
Crăciun, când am vorbit cu ea, mi-a spus, că s-a săturat
de Italia, de babe și moși și de traiul pe uși străine.
Zicea, că nu mai suportă și nu va mai sta mult, pe acolo.
Se gândea să-și organizeze ceva, ca sursă de câștig, aici
acasă, cu bănuții adunați cu amar pe la italieni. Nuțica
nu vorbește în van, dospește ea, ceva în minte. Așa că
pune-te în gardă, musiu Lisimah, că se dă milităria jos
din pod, pentru domnia ta, îi râse ea în față, cu vădită
ironie! Lisimah îi răspunde întărâtat:
– Fir-a-i a boalii, Lico! Uite-te, ce limbă bifurcată,
ai! O fi cumva, din cauză că Fane Scaiete ți-a tras plasă?
Vorbește lumea că i-ar face de urât, de tine, Vera
Frusinii, de peste Zănoaga. De aia ești plină de draci și te
apucași, să-mi amărăști ziua? De alături, sare și Nae cu
gura:
– Ce ai cu Lisimah, Licuțo, că el om bun? Se vede
pe fața ta, că ești frustată, însă nu e vina lui, că faci tu
alegeri greșite, în viață.
– Ce vorbești OZN, călca-te-ar vaca, de ofticat? Pe
ce te bazezi , când faci astfel de afirmații pe seama mea?
Te îndeamnă omuleții tăi verzi cu cornițe, să faci pe
avocatul din oficiu pentru Lisimah? Sau ți-e frică, că
rămâi fără tovarăș, la tăiat câinilor frunză? Iar tu
Lisimah de unde o scorniși pe asta, cu Fane și Vera? Nu
mă interesează deloc, Fane ăsta, dacă chiar vrei să știi,
însă mă doare trădarea celor ce-i credeam prieteni. Să vă
calce vaca, de bârfitori! Sunteți
doi bastarzi! Uite, cine era
Vocea Brezii și eu habar n-
aveam, îi ocărî , neagră de
supărare! Ar fi vrut să-l tragă de
limbă pe Lisimah, să afle mai
multe, despre locul unde se
ascunde Fane, ca să îl
urmărească ea și să nu mai fie
luată mereu prin surprindere,
însă proștii aceștia doi cred că e
amorezată de el. Lisimach îl
privi resemnat pe OZN și-i zise
amărât:
– I-auzi Nae, suntem doi
bastarzi! Hai să ne cărăm mai
repede, că începurăm bine ziua,
n-am ce zice!
– Așa e! Pun prinsoare că
nici peștele nu se agață în
cârligul nostru, într-o zi ca asta.
– Lasă că îi găsiți cu
binoclul, nesuferiților! Le
aruncă Lica cu obidă, în timp ce
ieșeau pe ușă cu mutre
pleoștite.
(va urma)

36
colecţii
Ovidiu Țuțuianu
Misterioasele desene de la Nazca
Desenele/liniile Nazca sunt geoglife și figuri
geometrice gigantice, realizate pe platoul Nazca din
Perú. Printre imaginile de aici există reprezentări
geometrice (linii drepte, triunghiuri, trapeze, spirale),
componente ale florei (flori, copaci), ale faunei
(păianjen, maimuță, câine, păsări, pește, balenă) și chiar
un astronaut!
Despre originea lor se vehiculează mai multe teorii.
Una dintre acestea afirmă că liniile erau un mod al
locuitorilor antici ai platoului de a comunica cu zeitățile,
întrucât complexitatea alcătuirii desenelor nu este
observabilă de pe pământ. Liniile respective se prezintă
sub forma unor șanțuri cu lățimea de până la 135 cm. și
adâncimea de 40-50 cm., care formează pe suprafața
pietroasă a pustietății niște dungi albe. Faptul că
suprafața închisă la culoare se încălzește mai tare decât
cea albă, creează o diferență de temperatură care
permite liniilor să nu fie afectate de furtunile de nisip.
Pentru păstrarea vestigiilor enigmaticei civilizații Nazca,
autoritățile peruviene au instituit un control eficient al
regiunii, cu scopul de a interzice turiștilor să treacă cu
mașinile direct peste linii.
Altă ipoteză atribuie acestor linii un sens
astronomic. Cercetătorii presupun că geoglifele au fost
create până în secolul al XII-lea, înainte de poposirea
incașilor în această zonă. Ultimele investigații atribuie
crearea lor civilizației Nazca,
populație care a trăit pe acest
platou până în secolul al II-lea
î.Hr. Originea liniilor rămâne
totuși un mister. Exista o
mulțime de ipoteze
extravagante. De exemplu, Paul
Kosok consideră că figurile și
liniile reprezintă o carte
astronomică a lumii. Cea mai
populară ipoteză îi aparține lui
Erich von Däniken, care afirmă
ca imaginile reprezintă un
marcaj destinat extratereștrilor.
Conform unei alte idei
indrăznețe, locuitorii antici din
Nazca au inventat balonul și au
început să exploreze spațiul
aerian. Această idee s-ar
justifica prin faptul că figurinele
se văd cel mai bine de la
înălțime. Alt cercetător a
presupus că liniile desenelor
sunt niște piste de alergare
rituale, iar după arheologul
Lancho ar reprezenta hărți, care
arată calea spre unele izvoare
subterane. Arheologul și
matematicianul peruan Maria
Reiche declară că autorii
desenelor făceau mai întâi niște
schițe mici, apoi le reproduceau
la dimensiunile dorite. Ea își
susține afirmația prin schițele
pe care le-a descoperit în
regiune. Cercetătoarea, care a
dedicat studierii liniilor Nazca
mai mult de jumătate de secol,
a presupus că enigmaticile
figuri pot reprezenta cel mai
mare calendar astronomic din
lume. Unele imagini erau
folosite pentru determinarea

37
perioadelor propice aratului și semănatului. În unele
imagini spre exemplu, ciocurile păsarilor indică punctul
răsăritului soarelui și ziua solstițiului.
Interesant este că pe marginile desenelor au fost
găsiți stâlpi de lemn, înfipți în pământ, ce serveau ca
puncte de reper pentru configurarea desenului. S-a
stabilit că stâlpii respectivi aparțin secolelor VI-I î.Hr.
Tot acestei perioade îi aparțin și rămășițele așezării din
cultura Nazca, descoperite în apropierea misterioaselor
linii Nazca.
Cu ocazia unei excursii efectuate în câteva țări din
America de sud, în ziua de 28 februarie 2016 am zburat,
împreună cu soția și alți trei turiști, într-o avionetă de 7
locuri (inclusiv pilotul și copilotul) deasupra unora
dintre aceste misterioase linii. După trecerea emoției
zborului la joasă înălțime cu viraje extra-scurte, am
încercat să redau sub formă versificată, traseul urmărit
pe harta de mai jos.
Survolând desenele de la
Nazca/Perú
La Nazca când vre-odată vei veni,
Desigur, e normal ca să dorești,
Zburând cu-avioneta-n plină zi,
Desene magice să deslușești.
„Balena”-i prima ce-o vedem de sus,
Masivă, pregătită de mușcat.
Apoi se-ntind spre stânga (către-apus),
„Trapeze” încrustate-n sol uscat.
„Astronautul”se ivește-acum,
Cu ochii mari și mâna drept salut.
Ulterior, la margine de drum,
Un „maimuțoi” pe coadă e căzut.
O voltă dreapta: vine în vizor,
Cu două cozi, un „câine” caraghios!
O voltă stânga și ne-apare-n zbor,
Un „colibrí” agil și maiestos.
Din nou spre dreapta curge-al
nostru zbor,
Sub soarele ce urcă în neant.
Iar după peruanul zeu „condór”,
Urmează un „păianjen”, dar gigant!
Urcăm ca să putem vedea îndat'
Un„stârc”mărețcucorpulsuperlung.
Și-n coborâre tocmai am aflat,
Un „papagal”cu ciocul său prelung.
Virăm spre stângă tot în coborâș,
Sub noi, un „arbore” bogat în ram.
Și iată „două mâini” ce merg târâș
Zărim acum lipiți de-al navei geam.
Dar vine și momentul de „gătat”.
Minuni văzurăm azi și nu-i puțin.
Iar când, cu bine am aterizat,
Cu greu picioarele ne mai susțin!

38
cronică de carte 36-41 recenzii
Nicolae Vasile
Recenzie la volumul de poezie „Am
ales lumina!”
autor Maria STURDZA-CLOPOTARU,
publicat la Editura Semne din București, în anul
2017.
Și eu am ales tot lumina!... Să vedem dacă amândoi
am ales aceeași lumină!
Dumnezeu trimite lumină asupra tuturor la fel, dar
fiecare o primește și o trimite mai departe, după cum
poate.
În primul capitol, CĂLĂTORIND ÎN LUMINĂ,
iluminarea drumului autoarei vine de la Spiritul Creator
(Poezia Lumina Spiritului Creator, pag. 14), căreia i se
supune: „/atunci când/Dumnezeul interior/îți
vorbește/pe înțelesul tău/ascultă-L”.
Lumina Sa este blajină (Poezia Lumina blajină,
pag. 17) și seamănă cu iubirea din privirile mamei.
Lumina divină se împarte tuturor (Poezia Luminez ca un
far, pag. 20, Poezia Și tu ești lumină, pag. 21) și, astfel,
se formează diferite forme luminoase (Poezia Sfera de
lumină, pag. 26, Poezia Spirala de lumină, pag. 38).
Oricât de luminat este drumul, tot este nevoie de
ghizi (Poezia Ghizii spirituali, pag. 24), „ce îmi veghează
Calea/la școală pe Pământ/ca-n trecerea lumească/să nu
uit cine sunt/”, astfel se introduce și sensul de educație
al luminii.
Nebuloasa anteriorității,
„aruncând o privire peste
umărul stâng//văd cum clipă de
clipă ademenit în ceața
iluziilor/călătoream fără de țel
către un banal nicăieri/scăpătat
în prădalnice umbre/ispititoare
gânduri mă trăgeau/spre griul
norilor ce-mi acopereau
sufletul/” (Poezia Prin ceața
trecutului, pag. 34), ne macină,
indiferent cât de luminos este
prezentul, și prin Dansul
cosmic al dragonilor (pag. 32)
ajungem la Roata suferințelor.
(pag. 30)
În al doilea capitol,
VALSÂND PRINTRE
FLUTURI, luminii i se adaugă
un al simbol pozitiv al trăirii, al
visării: zborul. (Poezia Măreția
zborului, pag. 66)
Zborul prin lumină, „când
pletele-mi scânteiau de lumină”
(Poezia Visând la fluturi, pag.
55) este privită ca o problemă
de voință „îndrăznește
copile//trăiește-ți conștient/
bucuria de a fi/aici și în tot
Universul/” (Poezia Bucuria de
a fi, pag. 58) care trebuie să ne
facă liberi ca fluturii „aștept să
nemurim împreună/ca fluturii
liberi/ce-și leagănă zborul.”
(Poezia Fluturii liberi, pag. 62)
Nici în zbor nu ești scutit
de pericole, din partea
vânzătorilor de iluzii:
„vânzătorii de iluzii/îți vorbesc
de libertate/dar te-nlănțuie-n
sclavie/îți dau spiritul
deoparte.” (Poezia Vânzătorii
de iluzii, pag. 60)

39
Nici lumina și nici zborul nu țin la infinit, din
ciclicitatea universului suntem doar o frântură, gândul
ne duce inevitabil la ceea ce avea să vină: „dar într-o
clipă albastră tăcută/când primăvaratice valuri se
ondulau grațios/în detașare mi-am spus/că nu sunt
aceste gânduri ce stau cu susul în jos/nici trecutul deși
mai revine și doare/iar viitorul pe unde fugare pulsează
cețos”. (Poezia În exil, pag. 82)
Concluzia autoarei, că după atâta lumină și zbor
urmează și exilul acestora, concordă cu părerea mea
despre evoluția revărsării luminii asupra noastră.
Iată răspunsul meu:
Răpus de lumină
Bietul om,...
mai bine rămânea în pom!...
Au tăbărât toți cu lumina pe el,
nu mai poate trăi de niciun fel.
S-a pus Dumnezeu
cu cele sfinte pe noi,
vor să ne ia viața-napoi?...
De-atâta-ncălzire globală
parcă am fi luat o boală,
de stăm mult la Soare,
ne ardem, chiar ne topim,
de-atâta lumină, din cer,
orbim sau înnebunim.
Așa că, gândesc și eu,
acum, ca un prost,
nu poate fi
și pentru lumină un post?...
Eugen Dulbaba
Parabola învingerii
istoriei –
„Devenirea prin
suferinţă”,
de Grig Gociu
Concepută într-o manieră
modernă a romanului-jurnal,
această trilogie este un autentic
bildungsroman, construindu-se
pe mitul ontologic bine-
cunoscut al perioadei
postmoderne, cel al „devenirii
prin suferință”.
„Și blatist, și supist”,
„Despre fericire”, „...Vedem noi
ce facem!” sunt treptele
formării tânărului Grigore
Gociu în cei patru ani de
studenție la Facultatea de
Științele Naturale – Cluj, în anii
istorici atât de neprietenoși:
1956-1960. Visul devenirii sale
profesionale este completat de

Revista Cronos nr. 5 (40), mai 2018

Revista Cronos nr. 5 (40), mai 2018

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to Revista Cronos nr. 5 (40), mai 2018

Similar to Revista Cronos nr. 5 (40), mai 2018 (20)

More from Ioan M.

More from Ioan M. (20)

Revista Cronos nr. 5 (40), mai 2018