1. A fost odată ca-n poveşti, ... Se aprindea mai tare Şi lumea ta o lasă;
A fost ca niciodată. Şi s-arunca fulgerător, Eu sunt luceafărul de sus, Cum el din cer o auzi,
Din rude mari împărăteşti, Şi pas cu pas pe urma ei Se cufunda în mare; Iar tu să-mi fii mireasă. Se stinse cu durere,
O prea frumoasă fată. Alunecă-n odaie, Iar ceru-ncepe a roti
esând cu recile-i scântei Şi apa unde-au fost căzut Colo-n palate de mărgean În locul unde piere;
Şi era una la părin i O mreajă de văpaie. În cercuri se roteşte, Te-oi duce veacuri multe,
Şi mândră-n toate cele, Şi din adânc necunoscut Şi toată lumea-n ocean În aer rumene văpăi
Cum e Fecioara între sfin i Şi când în pat se-ntinde Un mândru tânăr creşte. De tine o s-asculte. Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi luna între stele. drept Şi din a chaosului văi
Copila să se culce, Uşor el trece ca pe prag - O, eşti frumos, cum numa-n Un mândru chip se-ncheagă;
Din umbra falnicelor bol i I-atinge mâinile pe piept, Pe marginea ferestei vis
Ea pasul şi-l îndreaptă I-nchide geana dulce; Şi ine-n mână un toiag Un înger se arată, Pe negre vi ele-i de păr
Lângă fereastră, unde-n col Încununat cu trestii. Dară pe calea ce-ai deschis Coroana-i arde pare,
Luceafărul aşteaptă. Şi din oglindă luminiş N-oi merge niciodată; Venea plutind în adevăr
Pe trupu-i se revarsă, Părea un tânăr voievod Scăldat în foc de soare.
Privea în zare cum pe mări Pe ochii mari, bătând închişi Cu păr de aur moale, Străin la vorbă şi la port,
Răsare şi străluce, Pe fa a ei întoarsă. Un vânăt giulgi se-ncheie Luceşti fără de via ă, Din negru giulgi se desfăşor
Pe mişcătoarele cărări nod Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Marmoreele bra e,
Corăbii negre duce. Ea îl privea cu un surâs, Pe umerele goale. Şi ochiul tău mă-nghea ă. El vine trist şi gânditor
El tremura-n oglindă, Şi palid e la fa ă;
Îl vede azi, îl vede mâini, Căci o urma adânc în vis Iar umbra fe ei străvezii ...
Astfel dorin a-i gata; De suflet să se prindă. E albă ca de ceară - Dar ochii mari şi minuna i
El iar, privind de săptămâni, Un mort frumos cu ochii vii Trecu o zi, trecură trei Lucesc adânc himeric,
Îi cade draga fată. Iar ea vorbind cu el în somn, Ce scânteie-n afară. Şi iarăşi, noaptea, vine Ca două patimi fără sa
Oftând din greu suspină: Luceafărul deasupra ei Şi pline de-ntuneric.
Cum ea pe coate-şi răzima - O, dulce-al nop ii mele - Din sfera mea venii cu greu Cu razele-i senine.
Visând ale ei tâmple, domn, Ca să- i urmez chemarea, - Din sfera mea venii cu
De dorul lui şi inima De ce nu vii tu? Vină! Iar cerul este tatăl meu Ea trebui de el în somn greu
Şi sufletu-i se împle. Şi mumă-mea e marea. Aminte să-şi aducă Ca să te-ascult ş-acuma,
Cobori în jos, luceafăr Şi dor de-al valurilor domn Şi soarele e tatăl meu,
Şi cât de viu s-aprinde el blând, Ca în cămara ta să vin, De inim-o apucă: Iar noaptea-mi este muma;
În orişicare sară, Alunecând pe-o rază, Să te privesc de-aproape,
Spre umbra negrului castel Pătrunde-n casă şi în gând Am coborât cu-al meu senin - Cobori în jos, luceafăr blând, O, vin', odorul meu nespus,
Când ea o să-i apară. Şi via a-mi luminează! Şi m-am născut din ape. Alunecând pe-o rază, Şi lumea ta o lasă;
Pătrunde-n casă şi în gând Eu sunt luceafărul de sus,
El asculta tremurător, O, vin'! odorul meu nespus, Şi via a-mi luminează! Iar tu să-mi fii mireasă.
1
Luceafărul, de Mihai Eminescu

2. Dar voi să ştii asemenea Şi-n treacăt o cuprinse lin În sus rămâi cu fa a, În veci îl voi iubi şi-n veci
O, vin', în părul tău bălai Cât te iubesc de tare; Într-un ungher degrabă. Să ne privim nesă ios Va rămânea departe...
S-anin cununi de stele, - Da' ce vrei, mări Cătălin? Şi dulce toată via a;
Pe-a mele ceruri să răsai Da, mă voi naşte din păcat, Ia du-t' de- i vezi de treabă. De-aceea zilele îmi sunt
Mai mândră decât ele. Primind o altă lege; Şi ca să- i fie pe deplin Pustii ca nişte stepe,
Cu vecinicia sunt legat, - Ce voi? Aş vrea să nu mai Iubirea cunoscută, Dar nop ile-s de-un farmec
- O, eşti frumos cum numa-n Ci voi să mă dezlege. stai Când sărutându-te mă-nclin, sfânt
vis Pe gânduri totdeauna, Tu iarăşi mă sărută. Ce nu-l mai pot pricepe.
Un demon se arată, Şi se tot duce... S-a tot dus. Să râzi mai bine şi să-mi dai
Dară pe calea ce-ai deschis De dragu-unei copile, O gură, numai una. Ea-l asculta pe copilaş - Tu eşti copilă, asta e...
N-oi merge niciodată! S-a rupt din locul lui de sus, Uimită şi distrasă, Hai ş-om fugi în lume,
Pierind mai multe zile. - Dar nici nu ştiu măcar ce- Şi ruşinos şi drăgălaş, Doar ni s-or pierde urmele
Mă dor de crudul tău amor mi ceri, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi nu ne-or şti de nume,
A pieptului meu coarde, ... Dă-mi pace, fugi departe -
Şi ochii mari şi grei mă dor, O, de luceafărul din cer Şi-i zice-ncet: - Încă de mic Căci amândoi vom fi
Privirea ta mă arde. M-a prins un dor de moarte. Te cunoşteam pe tine, cumin i,
În vremea asta Cătălin, Şi guraliv şi de nimic, Vom fi voioşi şi teferi,
- Dar cum ai vrea să mă Viclean copil de casă, - Dacă nu ştii, i-aş arăta Te-ai potrivi cu mine... Vei pierde dorul de părin i
cobor? Ce umple cupele cu vin Din bob în bob amorul, Şi visul de luceferi.
Au nu-n elegi tu oare, Mesenilor la masă, Ci numai nu te mânia, Dar un luceafăr, răsărit
Cum că eu sunt nemuritor, Ci stai cu binişorul. Din liniştea uitării, ...
Şi tu eşti muritoare? Un paj ce poartă pas cu pas Dă orizon nemărginit
A-mpărătesii rochii, Cum vânătoru-ntinde-n Singurătă ii mării;
- Nu caut vorbe pe ales, Băiat din flori şi de pripas, crâng Porni luceafărul. Creşteau
Nici ştiu cum aş începe - Dar îndrăzne cu ochii, La păsărele la ul, Şi tainic genele le plec, În cer a lui aripe,
Deşi vorbeşti pe în eles, Când i-oi întinde bra ul Căci mi le umple plânsul Şi căi de mii de ani treceau
Eu nu te pot pricepe; Cu obrăjei ca doi bujori stâng Când ale apei valuri trec În tot atâtea clipe.
De rumeni, bată-i vina, Să mă cuprinzi cu bra ul; Călătorind spre dânsul;
Dar dacă vrei cu crezământ Se furişează pânditor Un cer de stele dedesubt,
Să te-ndrăgesc pe tine, Privind la Cătălina. Şi ochii tăi nemişcători Luceşte c-un amor nespus, Deasupra-i cer de stele -
Tu te coboară pe pământ, Sub ochii mei rămâie... Durerea să-mi alunge, Părea un fulger ne'ntrerupt
Fii muritor ca mine. Dar ce frumoasă se făcu De te înal de subsuori Dar se înal ă tot mai sus, Rătăcitor prin ele.
Şi mândră, arz-o focul; Te-nal ă din călcâie; Ca să nu-l pot ajunge.
- Tu-mi cei chiar nemurirea Ei, Cătălin, acu-i acu Şi din a chaosului văi,
mea Ca să- i încerci norocul. Când fa a mea se pleacă-n Pătrunde trist cu raze reci Jur împrejur de sine,
În schimb pe-o sărutare, jos, Din lumea ce-l desparte... Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
2
Luceafărul, de Mihai Eminescu

3. Cum izvorau lumine; apărut Şi mor spre a se naşte. Căci este sara-n asfin it Ea, îmbătată de amor,
Şi m-aş întoarce-n chaos... Şi noaptea o să-nceapă; Ridică ochii. Vede
Cum izvorând îl înconjor Şi din repaos m-am născut, Iar tu, Hyperion, rămâi Răsare luna liniştit Luceafărul. Şi-ncetişor
Ca nişte mări, de-a-notul... Mi-e sete de repaos. Oriunde ai apune... Şi tremurând din apă Dorin ele-i încrede:
El zboară, gând purtat de Cere-mi cuvântul meu
dor, - Hyperion, ce din genuni dentâi - Şi umple cu-ale ei scântei - Cobori în jos, luceafăr
Pân' piere totul, totul; Răsai c-o-ntreagă lume, Să- i dau în elepciune? Cărările din crânguri. blând,
Nu cere semne şi minuni Sub şirul lung de mândri tei Alunecând pe-o rază,
Căci unde-ajunge nu-i hotar, Care n-au chip şi nume; Vrei să dau glas acelei guri, Şedeau doi tineri singuri: Pătrunde-n codru şi în gând,
Nici ochi spre a cunoaşte, Ca dup-a ei cântare Norocu-mi luminează!
Şi vremea-ncearcă în zadar Tu vrei un om să te soco i Să se ia mun ii cu păduri - O, lasă-mi capul meu pe
Din goluri a se naşte. Cu ei să te asameni? Şi insulele-n mare? sân, El tremură ca alte dă i
Dar piară oamenii cu to i, Iubito, să se culce În codri şi pe dealuri,
Nu e nimic şi totuşi e S-ar naşte iarăşi oameni. Vrei poate-n faptă să ară i Sub raza ochiului senin Călăuzind singurătă i
O sete care-l soarbe, Dreptate şi tărie? Şi negrăit de dulce; De mişcătoare valuri;
E un adânc asemene Ei numai doar durează-n i-aş da pământul în bucă i
Uitării celei oarbe. vânt Să-l faci împără ie. Cu farmecul luminii reci Dar nu mai cade ca-n trecut
Deşerte idealuri - Gândirile străbate-mi, În mări din tot înaltul:
- De greul negrei vecinicii, Când valuri află un Î i dau catarg lângă catarg, Revarsă linişte de veci - Ce- i pasă ie, chip de lut,
Părinte, mă dezleagă mormânt, Oştiri spre a străbate Pe noaptea mea de patimi. Dac-oi fi eu sau altul?
Şi lăudat pe veci să fii Răsar în urmă valuri; Pământu-n lung şi marea-n
Pe-a lumii scară-ntreagă; larg, Şi de asupra mea rămâi Trăind în cercul vostru
Ei doar au stele cu noroc Dar moartea nu se poate... Durerea mea de-o curmă, strâmt
O, cere-mi, Doamne, orice Şi prigoniri de soarte, Căci eşti iubirea mea dentâi Norocul vă petrece,
pre Noi nu avem nici timp, nici Şi pentru cine vrei să mori? Şi visul meu din urmă. Ci eu în lumea mea mă simt
Dar dă-mi o altă soarte, loc Întoarce-te, te-ndreaptă Nemuritor şi rece.
Căci tu izvor eşti de vie i Şi nu cunoaştem moarte. Spre-acel pământ rătăcitor Hyperion vedea de sus
Şi dătător de moarte; Şi vezi ce te aşteaptă. Uimirea-n a lor fa ă: 1883, aprilie
Din sânul vecinicului ieri Abia un bra pe gât i-a pus
Reia-mi al nemuririi nimb Trăieşte azi ce moare, ... Şi ea l-a prins în bra e...
Şi focul din privire, Un soare de s-ar stinge-n cer
Şi pentru toate dă-mi în S-aprinde iarăşi soare; În locul lui menit din cer Miroase florile-argintii
schimb Hyperion se-ntoarse Şi cad, o dulce ploaie,
O oră de iubire... Părând pe veci a răsări, Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Pe creştetele-a doi copii
Din urmă moartea-l paşte, Lumina şi-o revarsă. Cu plete lungi, bălaie.
Din chaos, Doamne,-am Căci to i se nasc spre a muri
3
Luceafărul, de Mihai Eminescu