2. “ De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăieşte. Pe prispă doi ţărani îngânduraţi oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund pînă aici sunete de viori şi chiuituri.[…] Hora e în toi… Locul geme de oameni […]De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scîntei, poalele fetelor bolbocesc, iar colbul de pe jos se învîltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, laminate de oboseală şi de mulţumire.[..] îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite. Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi… Numai arar vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gîtul răguşit.[…] Învîrtitura ţine de vreun ceas, fără întrerupere.”
3. “ Cînd se îngâna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară. Herdelea, în vacanţă, pierdea vremea mai curăţind câte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind câte o buruiană, iar după masă se odihnea un ceas, două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. Treburile se isprăveau pînă pe înserat.Urma odihna in pridvor unde femeile brodînd sau croşetînd, vorbeau şi rîdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte.[…] Apoi cînd venea întunericul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cînte romanţe vechi româneşti cu nişte voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învăţătorului…” “ Pînă acum se mai folosea cu cîte ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-şi ducă fetele, ba cite altele…”
5. “ Nunta ţinu trei zile, după obicei…Sâmbată porni tot alaiul, în căruţe, la notar, în Jidoviţa. În frunte călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarii îşi frângeau degetele cântând[…] Apoi venea căruţa cu mirii şi cu druştele.[…] De-abia acum înţelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana şi că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de câteva luni. I se părea o străină şi nu-i venea să creadă că în pântecele ei se plămădeşte o fiinţă din sângele lui […] ,cum era azi, îi părea şi mai urâtă. Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roşii, umede şi pline[…] Îi era ruşine că acuma se însoară cu alta şi de ruşine îl bufnea un râs prostesc şi nu-şi putea lua ochii de la Florica. […] Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru biserica cea nouă, facu o slujbă frumoasă ca la domni.[…] Ospăţul era la socrul cel mic. Câteva vedre de rachiu îndulcit răscoliră curând veselia oaspeţilor. Urările şi chiuiturile se încrucişau şi se ciocneau în aerul îngroşat de mirosuri grele.[…] Pe la miezul nopţii urma să se joace mireasa pe bani. Fiindcă Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, îi ţinu locul druşca întâi, adică Florica. Mirele o învârti de câteva ori voiniceşte şi apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită.[…] A treia zi ospaţul se mută la socri mari, unde mireasa se duse cu lada de zestre.”
6. “ Cununia fiind într-o duminecă, biserica cu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumuseţea şi gingăşia Laurei, dar şi înfăţişarea simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Şase preoţi, între ei şi Belciug, în frunte cu protopopul bătrân le binecuvântară legătura, iar corul studenţilor cânta parcă mai mişcător ca întotdeauna.[…] Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi. Mireasa zăbovi puţin pînă se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie ca îndată după cununie să plece spre parohia lui George.[…] La masă de-abia se atinseră mîncarile şi băuturile.[…] Lăutarii intonară un marş nupţial care-i petrecu pîna jos în stradă unde-i astepta cea mai bună trăsură din Armadia, să-i ducă la Bistriţa, iar de acolo să-şi continue călătoria cu trenul.”
8. “ În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mâncare şi s-o ducă la prînz bărbaţilor care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grîu. În vreme ce turnă rîntaşul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simţi deodată nişte junghiuri prin pîntece atît de dureroase, încît fruntea şi tîmplele i se încununară cu sudori fierbinţi. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriaţi, apucîndu-se cu amândouă mînile de burtă şi gemînd. << Mi-o fi venit vremea>>, se gîndi cînd junghiul se mai mulcomi. Gustă mîncarea, puse puţină sare[…] se închină, luă coşul şi porni încetişor.[…] Cînd se plecă să rezeme coşul, o sfredeli un junghi atît de dureros parcă o secure i-ar fi despicat burta. Se prăvăli fără putere pe pământul dogorît şi crăpat, strîngînd dinţii de-i pîrâiau ca nişte oase sfărîmate, căutând să-şi ascundă suferinţa. Dar, cu toate încordările ei, un ţipăt sfîşietor, prelung şi jalnic i se smulse din plămîni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii. - Afuristă muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe cîmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă![…] văzduhul parcă se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmate îndată de nişte ţipete subţiri ca orăcăiala de broaşte speriate sau ca scîncetul unui căţel strîns în uşă. - Foarfece… Daţi-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului! Ion păşi lîngă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare negricoasa parcă se strîmba la el; pământul însetat sorbise lacom sîngele. Ana se tîrîse anevoie spre trunchiul mărului şi se răzima cu spatele.[…] Pe urmă mîncară grăbiţi şi se apucară iar de lucru, lăsînd pe Ana cu copilaşul să se odihnească pînă diseară ca să poată merge acasă.”
9. “ Laura era însărcinată şi se lăuda că are sarcină grea. Strâmba mereu din nas, se văita că-i venea rău şi cerea poveţe doamnei Herdelea cum să se pregătească pentru naştere… -N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaste pe George atâta vreme!” “ […] Laura născuse o fetiţă.[…] Ghighi povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o duce Laura cu Pintea. În patru luni şi jumătate nu i-a auzit niciodată certându-se, nici baremi neînvoindu-se. George e delicat, iar Laura nu-i iese din vorbă şi a ajuns să-i ghicească şi gândurile. Fetiţa le-a botezat-o protopopul din Baia Mare; i-au zis Maria, dupa numele doamnei Herdelea.
![“ De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăieşte. Pe prispă doi ţărani îngânduraţi oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund pînă aici sunete de viori şi chiuituri.[…] Hora e în toi… Locul geme de oameni […]De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scîntei, poalele fetelor bolbocesc, iar colbul de pe jos se învîltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, laminate de oboseală şi de mulţumire.[..] îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite. Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi… Numai arar vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gîtul răguşit.[…] Învîrtitura ţine de vreun ceas, fără întrerupere.”]()