Israel Pamantul fagaduintei - Iisus Hristos - Apa cea vie
1.
2. • În ziua a IV-a a pelerinajului nostru, joi 29 noiembrie 2013, de la Ierusalim, unde
fuseserăm cazați, ne îndreptăm spre Sihem, Nablus-ul de astăzi, din fosta
provincie Samaria, din timpul Mântuitorului, pentru a participa la Sfânta Liturghie
oficiată de P.F. Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului, la Mănăstirea zidită
deasupra „fântânii lui Iacob”, unde se serba pomenirea Sf. Mucenic Filumen,
martirizat la 29 noiembrie 1979, aici la „fântâna lui Iacob” și canonizat la 29
noiembrie 2009; dar și pentru a ne aduce aminte de întâlnirea Mântuitorului cu
femea samarineancă
3. • Drumul spre Samaria trece printre culmi muntoase, printre coline și văi
plantate cu măslini și curmali, lămâi ori portocali. Munții Iudeii, înalți
până la 1000 m, se întind de-a lungul Țării Sfinte începând de la sud,
dincolo de Hebron și până la nord, în Galileea, formând o adevărată
coloană vertebrală a Palestinei biblice. Țara Sfântă seamănă cu un om
întins orizontal, al cărui cap ar fi în Iudeea și picioarele în Galileea
4. • Pe măsură ce înaintăm spre Galileea, altitudinea colinelor muntoase
coboară ușor, până la Marea Galileii. Iar în părțile laterale spre Iordan și
spre Marea Mediterană, colinele coboară până ce se unesc cu șesul și
respectiv cu marea. Această caracteristică configurație geografică a Țării
Sfinte a fost respectată simbolic și de Iisus Hristos. Binevestit și crescut
în Galileea neamurilor, a început vestirea Evangheliei la Marea Tiberiadei
și a sfârșit-o sus în Ierusalim, răstignit pe Golgota
5. • Ne apropiem de orașul Sihem, Nablus-ul de astăzi, vechea capitală a Samariei din
timpul Mântuitorului. Nablus sau Nabulus – în arabă: نابلس ,în ebraică:שכם =
Shhem (Șhem) - este un oraș palestinian situat în centrul Palestinei istorice, în
nordul teritoriului de azi al Cisiordaniei, la aproximativ 63 km nord de Ierusalim,
cu o populație în prezent de 126.132 locuitori. Situat în regiunea istorică a
Samariei, într-o poziție strategică între Muntele Ebal și Muntele Garizim, Nablus
este capitala regiunii palestiniene Nablus și un centru comercial și cultural
însemnat al Autorității Naționale Palestiniene
6. • Este al doilea oraș ca mărime din Cisiordania. Majoritatea locuitorilor sunt
musulmani, lângă care trăiesc și o minoritate creștină și o comunitate mică de
samariteni. Denumirea orașului în arabă vine de la numele grec Neapolis,
însemnând „Orașul nou”. Numele antic Sihem apare în inscripții egiptene din
secolul al XIX-lea î.e.n. Fondat de împăratul roman Vespasian în anul 72 sub
numele de Flavia Neapolis, Nablus a fost stăpânit de mai multe imperii de-a
lungul istoriei sale de aproape 2.000 de ani
7. • În secolele al V-lea și al VI-lea, conflictul dintre locuitorii creștini și
samariteni ai orașului a culminat cu o serie de revolte ale celor din urmă
împotriva stăpânirii bizantine. Reprimarea violentă a acestora în anul
529, a dus la diminuarea drastică a comunității samaritene din oraș. În
anul 636, Neapolis, împreună cu întreaga Palestină, a intrat sub
dominația Califatului arab, condus pe atunci de Omar ibn al-Khattab;
numele său a fost arabizat, devenind Nablus
8. • În anul 1099, cruciații au preluat controlul asupra orașului pentru aproape un
secol, lăsând relativ netulburată coexistența dintre musulmani, creștini și
comunitatea samariteană. După ce forțele sultanului ayubid Saladin au cucerit
Palestina interioară în anul 1187, dominația islamică a fost restabilită, și a
persistat sub mameluci și sub otomani. În urma încorporării sale în cadrul
Imperiului Otoman în 1517, în timpul sultanului Selim I Yavuz, Nablus a fost
desemnat capitală a districtului Djabal Nablus („Muntele Nablus”)
9. • În 1657, după o serie de răscoale, un număr de clanuri arabe din nordul
și din estul Levantului au fost așezate în oraș de către autoritățile
otomane pentru a stabiliza situația. După ce dominația otomană a fost
ferm restabilită în 1841, Nablus a prosperat ca centru comercial
10. • După cucerirea orașului de către armata britanică în timpul Primului război
mondial, Nablus a făcut parte, începând din anul 1922 din Palestina sub mandat
britanic. In 1947 orașul urma să facă parte din statul arab palestinian ce ar fi
trebuit să ia naștere conform planului ONU de împărțire a Palestinei între evrei și
arabi. În urma respingerii planului de către partea arabă a izbucnit războiul dintre
evrei și arabi care din mai 1948 a implicat intervenția militară a mai multor state
arabe în Palestina
11. • La finele ostilităților în 1949 orașul a fost anexat de Transiordania, devenită apoi
Iordania, regat arab vecin, care l-a ocupat până în iunie 1967. După Războiul de
Șase Zile, orașul a fost ocupat de Israel, care l-a evacuat în 1995 în urma
acordurilor de la Oslo dintre Israel și Organizația de Eliberare a Palestinei. În
continuare Nablus a intrat în componența teritoriului entității statale controlate
de Autoritatea Națională Palestiniană. Locuitorii orasului sunt cunoscuți, între
altele, pentru produsele lor tradiționale, cum sunt deserturile numite kanafe și
săpunuri
12. • Samaritenii sunt descendenții unui popor rezultat din amestecul evreilor
rămași în țară, după prăbușirea Regatului din Nord (722 i.Hr), cu
membrii unor popoare străine, aduse de cuceritorii asirieni. Înrudindu-se
între ei, evreii rămași în țară și asirienii, au dat naștere unui nou popor,
numit după numele cetății lor principale - Samaria, „samariteni”
13. • Din punct de vedere religios, acest nou popor era caracterizat de
sincretism, el păstrând elemente din ambele tradiții religioase – asiriană
și iudaică. Astăzi Samaritenii – evrei vorbitori de arabă, numară
aproximativ 600 de adepți. Ei se subâmpart în Cohanim, preoții, si
Shomrim – comunitatea laică formată din descendenții triburilor lui
Efraim și Manase. Samaritenii consideră că Sfântul Duh sălășluiește doar
pe muntele Garizim. Ei cred în Tora dar formează un grup religios aparte
14. • Intrăm într-un sat arab situat pe o frumoasă vale, aproape de vechiul
Sichem, oprim și coborâm în incinta unei splendite mănăstiri ortodoxe
grecești. Aici se păstrează străvechea fântână a patriarhului Iacob, unde
a vorbit Domnul cu femeia samarineancă. Fântâna a fost săpată de către
patriarh cu peste 3000 de ani în urmă. Existenţa și paternitatea ei sunt
confirmate atât de o tradiție precreștină, cât și de textul evanghelic lăsat
de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan
15. • Deasupra fântânii lui Iacob, pe ruinele unei basilici bizantine din secolul
al IV-lea, ridicată de Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare,
Patriarhia Ortodoxă a Greciei a construit o frumoasă biserică ce are în
centrul criptei sale această fântână. Pe cele două scări laterale, din fața
Sfântului Altar, se coboară pe treptele de piatră, pavate cu marmură, la
5-6 metri la „Fântâna lui Iacob”
16. • Autenticitatea ei nu a fost
niciodată pusă la îndoială.
Cercetările arheologice
atestă zidăria fântânii,
adâncă de peste 32 de
metri, ca fiind o lucrare
canaanită din secolul
XVIII a. Hr., deci din
vremea Patriarhului Iacov.
Fiind așezată pe drumul
care făcea legătura dintre
Iudeea și Galileea, în mod
cert Domnul Hristos a
trecut pe acolo. Cei 60 de
închinători români, cu
ghidul nostru Abbuna
David, poposim și în fața
binecuvântatei fântâni
17. • Ne rugăm în taină și privim, cu evlavie, spre Sf. Altar, unde P.F. Teofil, patriarhul
Ierusalimului, înconjurat de ierarhi și preoți, săvârșește Sf. Liturghie în cinstea Sf.
Mucenic Filumen. Ne închinăm cu respect la fântâna multimilenară din Sihar,
făcută de patriarhul Iacob, din care a băut el și fiii lui, animalele lui și samarinenii
din cetate, călătorii galileeni și iudeii, dar și Însuși Hristos Mântuitorul nostru cu
ucenicii Săi. Câți călători și viețuitori ai Țării Sfinte nu s-au odihnit pe marginea
acestei fântâni!
18. • Câți pelerini creștini, timp de două milenii, n-au poposit în fața acestei
fântâni, dorind să întâlnesacă pe Iisus stând de vorbă cu femeia
Samarineancă! Aici s-a scris una dintre cele mai frumoase pagini din
Evanghelie. Aici am poposit și noi, călători români însetați de apă vie și
cuvânt, încredințați că ne va da și nouă, Hristos, să bem din „apa cea vie,
spre viață veșnică ...” Să ne reamintim cuvintel din Sfânta Evanghelie: „A
venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care
Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov.
19. • Iar Iisus, fiind ostenit
de călătorie, S-a aşezat
lângă fântână şi era ca
la al şaselea ceas.
Atunci a venit o femeie
din Samaria să scoată
apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi
să beau. Femeia
samarineancă I-a zis:
Cum Tu, care eşti iudeu,
ceri să bei de la mine,
care sunt femeie
samarineancă? Pentru
că iudeii nu au amestec
cu samarinenii. Iisus a
răspuns şi i-a zis: Dacă
ai fi ştiut darul lui
Dumnezeu şi Cine este
Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să
beau, tu ai fi cerut de la
El, şi ţi-ar fi dat apă vie
20. • Femeia I-a zis: Doamne,
nici găleată nu ai, şi
fântâna e adâncă; de
unde, dar, ai apa cea vie?
Nu cumva eşti Tu mai
mare decât părintele
nostru Iacov, care ne-a
dat această fântână şi el
însuşi a băut din ea şi fiii
lui şi turmele lui? Iisus a
răspuns şi i-a zis: Oricine
bea din apa aceasta va
înseta iarăşi; Dar cel ce
va bea din apa pe care
i-o voi da Eu nu va mai
înseta în veac, căci apa
pe care i-o voi da Eu se
va face în el izvor de apă
curgătoare spre viaţă
veşnică. Femeia a zis
către El: Doamne, dă-mi
această apă ca să nu mai
însetez, nici să mai vin
aici să scot. Iisus i-a zis:
Mergi şi cheamă pe
bărbatul tău şi vino aici.
21. • Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat.
Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta
adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri
s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie
să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe
muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia
nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine
ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.
22. • Duh este Dumnezeu şi cei
ce I se închină trebuie să i
se închine în duh şi în
adevăr. I-a zis femeia: Ştim
că va veni Mesia care se
cheamă Hristos; când va
veni, Acela ne va vesti nouă
toate. Iisus i-a zis: Eu sunt,
Cel ce vorbesc cu tine. Dar
atunci au sosit ucenicii Lui.
Şi se mirau că vorbea cu o
femeie. Însă nimeni n-a zis:
Ce o întrebi, sau: Ce
vorbeşti cu ea? Iar femeia
şi-a lăsat găleata şi s-a dus
în cetate şi a zis oamenilor:
Veniţi de vedeţi un om care
mi-a spus toate câte am
făcut. Nu cumva aceasta
este Hristosul?
23. • Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând:
Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu
o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus
le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc
lucrul Lui... după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas
acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, Iar femeii i-au
zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că
Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”
24. • Acesta este locul unde Iisus a întâlnit-o pe femeia samarineancă cea
săracă și păcătoasă care, deși avusese cinci bărbați, „nu avea bărbat”,
nici credința Legii Vechi, avea nădejdea venirii Mântuitorului și pentru
aceasta s-a învrednicit să fie primul om căruia Domnul i-a descoperit
dumnezeirea Sa. Iar ea, când L-a aflat, L-a mărturisit întregii cetăți,
făcându-se cel dintâi apostol al Samariei
25. • După Înălțarea Domnului la cer și Pogorârea Duhului Sfânt, această femeie, luând
numele de Fotini – Luminiță, L-a propovaduit pe Hristos până în cetatea Cartagina
din Africa, ajungând apoi chiar la Roma, unde l-a înfruntat pe împăratul Nero.
Biserica face pomenirea ei pe 26 februarie. Capul Sfintei Fotini Samarineanca se
păstrează în Mănăstire Grigoriu din Sfântul Munte Athos
26. • Facem trei metanii, scoatem apă cu găleata, gustăm fiecare din
ea în numele Domnului și luăm apă sfințită din fântâna
samarinencii pentru cei dragi de acasă
27. • În biserică ne închinăm la Sfintele Moaște ale: Sfintei Fotini Sfântului Ioan
Botezatorul – părți din ele, la papucii Sfântului Spiridon și la Moaștele întregi ale
celui mai nou martir, din aceste locuri, Sfântul Filumen, cunoscut mai ales ca
„Noul Mucenic de la Fântâna lui Iacov”. Sfântul s-a născut în ziua de 15 octombrie
1913, în parohia Sfântul Sava din Nicosia (Lefkosia), capitala insulei Cipru.
Părinții săi, Gheorghe și Magdalena Hasapis, au primit de la Dumnezeu 13 copii,
dintre care au supraviețuit însă numai zece, șapte băieți și trei fete
28. • După numele de mirean, Sfântul Filumen s-a numit Sofocle, el fiind frate
geamăn cu Alexandru, cel care avea să devină Arhimandritul Elpidie, și
el un părinte foarte iubit în insula Cipru. Alături de părinții lor, bunica
Loxandra le-a servit copiilor drept prim model de viață duhovnicească.
Dintre toți copiii, gemenii se vor dovedi a fi cei mai râvnitori. Astfel, în
iulie 1928, la numai câțiva ani după terminarea școlii primare, fără a
spune nimic familiei, cei doi frați au plecat spre Mănăstirea Stavrovouni,
renumită pentru viețuirea monahală înaltă
29. • Când părinții lor au început să îi caute pe cei doi, ei au aflat că cineva îi văzuse
îndreptându-se spre mănăstirea amintită. Ajuns la mănăstire, tatăl lor i-a chemat
la sine, înaintea starețului, nu atât spre a-i convinge să se întoarcă acasă, cât spre
a le cerceta inimile. Neînțelegând intenția tatălui său, raspunsul lui Alexandru,
fratele sfântului, a fost prompt: „Ce rost are să ne iei acasă, dacă noi iarăși o să
fugim? Ai mulți copii, lasă-ne să mergem pe drumul nostru”. Cei doi au primit
binecuvântarea tatălui, spre a rămâne în mănăstirea aleasă
30. • În anul 1934, la mănăstirea respectivă a poposit Timotei Themelis
(1878-1955), Arhiepiscopul de atunci al Iordanului și viitorul Patriarh al
Ierusalimului. Cu această ocazie, episcopul, cu acordul starețului și al
tatălui lor, i-a luat pe cei doi frați la Ierusalim, spre a-și continua studiile.
Cei doi frați au urmat cursurile Școlii de la Sfântul Mormânt, pe care
le-au terminat cu bine, în anul 1939. Lecturile patristice au fost îmbinate
de către cei doi, într-un mod foarte practic, cu o viață ascetică monahală
autentică
31. • În anul 1937, amandoi frații
s-au călugărit, fratele
Alexandru a primit numele de
Elpidie, iar fratele Sofocle a
primit numele de Filumen. Mai
apoi, fiind hirotonit diacon și
preot, părintele Elpidie avea
să plece din Ierusalim, în
diverse misiuni bisericești, în
vreme ce Filumen avea să
rămână aici până la moartea
sa. În ziua de 5 septembrie
1939, părintele Filumen a fost
hirotonit diacon, iar în ziua de
1 noiembrie 1943, el a fost
hirotonit preot. În anul 1940,
sfântul a fost numit ghid la
Patriarhia din Ierusalim
32. • La cinci ani după hirotonia întru preot, în ziua de 20 martie 1948, el avea să fie
ridicat la cinstea de arhimandrit. Sfântul Filumen a trăit în smerenie și liniște,
respectând regulile monahale cele mai aspre. Astfel, în pofida tuturor funcțiilor
deținute, principala lui grijă a rămas aceea de a viețui precum un calugăr smerit
și a spori duhovnicește. Vreme de opt ani, sfântul nu a șezut niciodată pe scaun,
în vremea mesei, el mâncând numai în picioare. Adesea, el se prefăcea nebun,
spre a nu fi lăudat de oameni și a nu fi ispitit de mândrie
33. • Începând cu ziua de 8 mai
1979, Sfântul Filumen a
viețuit și a slujit la Biserica
Ortodoxă de la Fântana lui
Iacov, unde a și primit moarte
mucenicească. Biserica de la
Fântâna lui Iacov, văzută de
evrei drept un loc de
rugăciune iudaic, a fost
adesea vandalizată. Unul
dintre evreii fanatici venea
zilnic în biserică, pentru a se
ruga. Spre a nu-l tulbura pe
evreu însă, părintele Filumen
întrerupea slujba când acela
intra în biserică, continuând-o
abia când acela pleca
34. • În 16/29 noiembrie 1979, în timpul slujbei Vecerniei, părintele Filumen a fost
atacat cu toporul și omorât. Ucigașii au jefuit biserica și au distrus-o cu un
material explozibil. „Au năvălit în mănăstire și l-au măcelărit pe arhimandritul
Filumen cu un topor, închipuind o cruce: cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat
chipul, iar cu altă lovitură, de-a latul, i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta.
I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăți degetele măinii drepte, iar pe cel mare l-au
retezat. Erau degetele cu care părintele făcea semnul Sfintei Crucii”
35. • Părintele arhimandrit
Filumen a fost înmormântat
în ziua de 4 decembrie
1979, în cimitirul
comunității monahale de la
Sfântul Mormânt. La numai
patru ani de la
inmormantare, 17/30
noiembrie 1983, când
călugării i-au deschis
mormântul, spre a îngropa
alături pe un alt părinte
trecut la Domnul, trupul
său a fost aflat neputrezit,
răspândind un miros plăcut.
Patriarhul Diodor al
Ierusalimului, însoțit de
mai mulți episcopi,
arhimandriți, preoți și
monahi greci, au spălat
trupul cu vin și l-au
înfășurat într-o pânză,
săvârșindu-se slujba de
pomenire
36. • În luna decembrie 1984, mormântul a fost deschis din nou, spre a fi înmormântat
Arhiepiscopul Claudiu din Pella. Iarăși, trupul sfântului s-a aflat neschimbat, și
frumos mirositor. De această dată, Sfintele sale Moaște au fost luate și asezate
(periodic) în partea nordică a Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Astfel, în ziua de
16/29 noiembrie 2009, Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim, în urma unei Hotărâri
Sinodale, a săvârșit slujba de canonizare a Noului Sfințit Mucenic Filumen
Aghiotafitul
37. • După Sfânta Liturghie săvârșită în cinstea Sfântului Nou Mucenic
Filumen, ierarhii și credincioșii, în frunte cu părintele patriarh Teofil, cu
prapuri și icoane, au mers într-o procesiune emoționantă în jurul
frumoasei catedrale, cu cântări duhovnicești. Ne-am rugat și noi zicând:
„Primește Doamne, rugăciunile și lacrimile, mărturisirile și jertfa,
răbdarea și buna credință a mărturisitorilor Tăi! Primește Doamne și
bucuria, nădejdea și statornicia poporului nostru cuminte și așezat”
38. • Cu aceste gânduri pornim spre cel mai de suflet loc pntru Domnul nostru
Iisus Hristos – Betania, satul celor două surori Marta și Maria, în casa
cărora a poposit în dese rânduri și, a fratelui lor Lazăr pe care l-a înviat
în a patra zi de la moarte. Astăzi, aici, se află două mănăstiri de maici:
una ortodoxă, unde era casa Martei și a Mariei și, alta catolică, alături de
Mormântul Sfântului Lazăr
39. • În zilele care au premers Pătimirilor Sale, Hristos Domnul se afla dincolo de
Iordan, în Pereea, într-un ținut pustiu. Aici va primi vestea că Lazăr era grav
bolnav și că este așteptat să-l vindece. Evangheliile nu menționează ce boală
avea, însă, fără îndoială era o boală fără vindecare. Hristos nu pleacă spre Lazar,
decât după două zile de la aflarea acestei vești. Ajunge în Betania, împreună cu
ucenicii Săi, în cea de-a patra zi de la moartea lui Lazăr. Iată cum relatează cele
petrecute aici, Sf. Ioan (In. XI, 1-45)
40. • „Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Şi mulţi
dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele
lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar
Maria şedea în casă. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici,
fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la
Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta
i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi
41. • Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă
va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.
Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume. Şi zicând aceasta, s-a
dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici
şi te cheamă. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El. Şi
Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta ...
42. • Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a
suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui:
Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl
iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului
să facă aşa ca şi acesta să nu moară? Suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la
mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis: Ridicaţi piatra.
Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus
i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?
43. • Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi
mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar
pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai
trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a
ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui
era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să
meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a
făcut Iisus au crezut în El
44. • Betania, cunoscută în lumea arabă sub denumirea de „Al-Azariyya”, este
o localitate aflată în Țara Sfântă și așezată pe una din culmile pietroase
din sud-estul Muntelui Măslinilor. Populația Betaniei, având un total de
aproximativ 3.600 de oameni, este alcătuită din locuitori creștini și
musulmani. Acesta se crede a fi fost orasul biblic „Anania” din ținuturile
lui Veniamin, motiv pentru care în Noul Testament a rămas cu numele de
„Betania - Beth Ananiah = Betania”
45. • Mormântul lui Lazăr din Betania a fost cinstit, de-alungul timpului, atât
de către creștini, cât și de către musulmani. În apropiere s-a ridicat și o
biserică franciscană închinată celui înviat de Hristos a patra zi din morți.
Biserica franciscană a fost ridicată pe ruinele vechilor așezări din zonă.
În jurul anului 490, Fericitul Ieronim scrie că „Lazarium-ul”, menționat
de Pelerina Egeria în jurnalul ei, este totuna cu casa de oaspeți a Mariei
și a Martei, surorile lui Lazăr. Pelerinajul Egeriei din Săptămâna Mare a
Postului Paștelui este deosebit de important pentru Istoria Bisericească
46. • Despre Betania găsim următoarele cuvinte: „chiar la ora 1:00, în Sâmbăta Mare,
toți au ajuns la Lazarium, care este Betania... până la momentul în care ei au
ajuns acolo, atât de mulți oameni se adunaseră, încât nu umpluseră doar
Lazarium-ul în sine, ci și pajiștile din jur”
• Această structură cunoscută sub denumirea de Lazarium a fost dărâmată de un
cutremur din acea vreme, fiind înlocuită de către o mai mare Biserică a Sfântului
Lazăr abia în secolul al VI-lea. Această biserică este menționată de către Teodosie
înainte de anul 518 și de catre Arculf în jurul anului 680. Biserica a supraviețuit
până în perioada Cruciadelor
47. • În anul 1143, în timpul Cruciadelor, regele Fulk și regina Melisande au primit
orașul Betania, de la patriarhul de „Holy Sepulchre – Sfântului Mormânt”, oferind
în schimb o zonă din apropierea Hebronului. Regina Melisande a construit o
mănăstire benedictină închinată Martei și Mariei și a reparat și extins vechea
Biserică a lui Lazăr, pe care a închinat-o tot Sfintelor Maria și Marta. Mănăstirea
Sfintelor Maria și Marta a devenit, în scurt timp, una dintre cele mai bogate
mănăstiri din Ierusalim. Sora reginei, Joveta, a fost aleasă stareță la vârsta de
doar 24 de ani
48. • Melisande a mai construit și o Biserică a Sfântului Lazăr peste
mormântul acestuia. Tot ea a fortificat complexul monastic, ridicând și
un turn de supravegere și pază. Odată cu căderea Regatului Cruciat, în
anul 1187, maicile au plecat în exil. Noua biserică ce se ridicase
deasupra mormântului, a fost dărâmată, rămânând aici doar mormântul
și bolta de piatră de deasupra lui. Biserica și turnul din secolul al VI-lea
au fost și ele grav afectate, însă rămân în picioare și astăzi
49. • Odată cu această cădere se crede că și orașul a fost părăsit de către locuitori.
Abia din anul 1347 mai avem o menționare a unor locuitori aici. Astfel, un pelerin
ajuns în zonă confirmă prezența unor călugări greci în capela mormântului, adică
în bolta rămasă încă de la început deasupra mormântului lui Lazăr. Până în anul
1384, pe acest loc s-a ridicat și o moschee. În secolul al XVI-lea, Moscheea Ezra a
fost construită în Bolta Cruciaților, ceea ce, pentru o vreme, a făcut mai dificilă
intrarea creștinilor în incinta Mormântului lui Lazăr
50. • În urma mai multor
tratative, franciscanilor li
s-a permis în cele din urmă
să sape o nouă intrare în
mormânt, pe laterala
nordică a acestuia. Odată
terminată noua intrare,
intrarea originala a
mormântului a fost
astupată dinspre moschee
• Între anii 1952-1955 o
biserică modernă
franciscană închinată
Sfântului Lazăr a fost
ridicată deasupra bisericii
bizantine a Sfântului Lazăr
și deasupra bisericii
cruciate a Sfintelor Maria și
Marta. În anul 1965 o
biserică grecească a fost
construită în imediata
apropiere vestică de
Mormântul Sfantului Lazăr
51. • Curtea bisericii franciscane a Sfântului Lazăr cuprinde ruinele vechilor
biserici, de la care se mai păstrează încă unele petice de pardoseală
acoperite cu mozaic. Zidul vestic al curții păstrează fațada basilicii din
secolul al VI-lea, împreună cu trei uși
• Planul cruciform al bisericii acruale se întinde în capătul estic al curții,
acoperind ruine ale vechilor biserici. Uși aflate în podea descoperă
rămășițe ale vechilor biserici. Astfel, se poate observa o parte din
Lazarium - absidă a unei biserici din secolul al IV-lea
52. • Biserica modernă a Sfântului Lazăr întâmpină pelerinii cu un imens
mozaic înfățișând pe Lazăr, Maria și Marta. Acesta se află în partea de
sus a fațadei. Interiorul este decorat cu piatră lustruită și cu alte piese
de mozaic
• În deal, în partea stângă se află Moscheea Ezra, ridicată în secolul al
XVI-lea. Curtea moscheei este totuna cu atriumul vechii biserici
bizantine, moscheea fiind ridicată în absida ce alcătuia capătul vestic al
bisericii din secolul al XII-lea
53. • Urcând încă 25 de metri spre culmea dealului, pe partea stângă, apare
intrarea în mormântul lui Lazăr. În aceasta se intra parcurgând 24 de
trepte de dimensiuni neuniforme. Acest mormânt a fost săpat direct în
stâncă, însă nu se știe exact care era forma inițială a acestuia. Este
probabil ca bolta acestuia să se fi surpat sub greutatea bisericii cruciate
ridicate deasupra lui. Intrarea originală a mormântului lui Lazăr se
poate observa în peretele vestic al anticamerei mormântului
54. • Mai sus, pe deal, se află moderna Biserică Greceascaă care încorporează
în sine unul dintre pereții bisericii cruciate ridicate deasupra
mormântului. În apropierea acesteia se află importante ruine ale zonei.
Ruinele de aici se află sub îngrijirea Patriarhatului Ortodox Grec, fiind
identificate cu Casa lui Simon Leprosul sau Casa lui Lazăr. Tot aici se mai
află și ruinele unui turn aparținând Mănăstirii Cruciate - circa. 1144
55. • Casa lui Simon Leprosul – Referindu-ne la cuprinsul episodului din Betania, în
textul sfânt ni se spune că Iisus se afla într-o casă din cetatea Betaniei, la un om
pe nume Simon Leprosul (Mt. 26,6). Ne putem întreba care este rostul prezenței
Mântuitorului în casa unui așa-zis lepros, după cum am citit din textul sacru.
Prescripțiile Vechiului Testament pentru leproși erau destul de clare: „Leprosul,
cel ce are această boala, să fie cu hainele sfâșiate, cu capul descoperit, învelit
până la buze, și să strige mereu: necurat! necurat!
56. • Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; și să trăiască
singuratic și afară din tabără să fie locuința lui.” (Levitic 13, 45-46). Un om care
era bolnav de lepră, era obligat să locuiască în afara cetății, separat prin mai
multe criterii de restul oamenilor. Faptul că Iisus se afla în cetate cu Simon
Leprosul și mai mult decat atât, în casa lui, alături și de alți oameni, în ciuda
prescripțiilor din Lege, ne determină să afirmăm cu certitudine săvârșirea unei
minuni de către Iisus prin vindecarea lui Simon de lepră
57. • Acesta probabil oferea
masa din casa sa spre
mulțumire în cinstea
vindecării sale. Altfel nu
s-ar explica prezența
Mântuitorului în acel loc.
În continuarea iese în
evidență gestul unei
femei, care se apropie de
Hristos, ungându-L pe
cap cu „mir de nard
curat” (Mc. 14,4). Gestul
femeii trebuie corelat și
cu modul ucenicilor de
raportare la acesta, prin
faptul că ei se arată
contrariați în fața
Mântuitorului pentru
risipa de bani care s-a
făcut prin vărsarea
mirului (Mc. 14, 4-5)
58. • Iisus le explică
ucenicilor
semnificația acelui
gest de ungere și le
poruncește că
oriunde se va
propovădui
Evanghelia să se
amintească și de
acest eveniment
(Mc. 14, 6-9).
Interesant este că
atât Sf. Matei cât și
Sf. Marcu, introduc
acest episod între
vestirea Pătimirilor
lui Iisus, hotărârea
mai-marilor
Sinagogii de a-L
prinde pe Acesta și
între gestul de
trădare al lui Iuda
59. • Hristos spune: „Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte Mi-a uns
trupul cu mir, spre îngropare” (Mc. 14,8). Iisus, prin ungerea care i-a fost
făcuta de femeie, se arată pe Sine ca Mesia, ca Cel ce trebuie să moară
pentru noi, și ne dă dovada existenței cultului divin ca mod de adorație a
lui Hristos. Așa se explica și faptul că Iisus ia apărarea femeii în fața
Apostolilor tulburați de gestul ei, spunând: „Lăsați-o, de ce-i faceți
supărare? Bun lucru a făcut ea pentru Mine. Căci pe săraci totdeauna îi
aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți întotdeauna” (Mc. 14, 6-7)
60. • După terminarea acestui episod, Iuda Iscarioteanul, se duce la arhierei
pentru a-L da pe Iisus în mâinile lor (Mt. 14, 14). Sfântul Teofilact,
consideră că această atitudine de trădare a lui Iuda, este dată de
impactul pe care l-a avut asupra sa risipa de bani din gestul femeii.
Așadar, dacă în începutul capitolului, autoritățile sinagogale își
propuneau să-L prindă pe Iisus, derularea episodului din Betania,
generează gestul de vânzare a Mântuitorului de către Iuda
61. • Legăturile de prietenie cu familia lui Lazăr și Simon Leprosul și mai cu
seamă faima de mare Profet de care se bucură, fac ca Iisus să fie foarte
cunoscut și popular prin partea locului. Ultima minune – Învierea lui
Lazăr – contribuie ca persoana lui Iisus să fie obiectul atenției generale
• Prezența lui Iisus în Betania provoacă în rândurile populației un interes
cu totul deosebit
62. • Evanghelistul Ioan ne spune că „mulţime mare de iudei au aflat că este
acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l
înviase din morţi”. Astfel Betania devine, pentru câteva zile, loc de
pelerinaj
• A doua zi după ospățul de la Simon Leprosul, Iisus își continuă drumul
spre Cetatea Sfântă a Ierusalimului
63. • Î-L însoțeau ucenicii și o mulțime de alte persoane, erau dintre cei ce
participaseră la cina din ajun, precum și oameni din partea locului care
se duceau la Ierusalim. Pe drum, alți pelrini vin să îngroașe rândurile
cortegiului. Cu cât se apropia de capitală cu atât sporesc rândurile
caravanei
• Sub impresia minunii săvârșite de Iisus cu învierea lui Lazăr, mulțimea
are convingerea că se găsește în fața unui trimis providențial
64. • Ucenicii, până atunci abătuți, sunt cuprinși din nou de entuziasmul
speranțelor mesianice
• Ca să mergi din Betania la Ierusalim, străbați un șanț, destul de lung, ce
șerpuiește între dealuri împădurite, apoi dai de coastele din răsărit ale
Muntelui Măslinilor. Ajuns acolo, Ierusalimul, azi atât de posomorât,
atunci atât de strălucitor, se arată întins pe munte. Priveliștea
Ierusalimului în această dimineață de primăvară însorită umple sufletul
pelerinilor de înflăcărare religioasă
65. • Iisus își face intrarea așa cum a prevăzut profetul Zaharia „călare pe
mânzul unei asine”. Iisus nu este un cuceritor războinic, un împărat cu
slavă pământească, El e întemeietorul unei religii care se adresează celor
mulți și umili
• Mai mult ca oricând, ucenicii și mulțimea „au luat ramuri de finic” și se
cred îndreptățiți să strige: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului, Împăratul lui Israel!”
66. • Din mulțimea exuberantă o singură persoană nu împărtășește
entuziasmul general: Este Iisus! El are intuiția clară că această Intrare
Triumfală în Ierusalim constituie preludiu Săptămânii Pătimirilor Sale.
Aclamațiile cu care e întâmpinat nu fac decât să grăbească sfârșitul,
precipitând desfășurarea evenimentelor
67. • Mulțimea care astăzi î-L aclamă, mâine î-L va trimite la moarte. Nu vor rămâne în
jurul Său nici măcar ucenicii. Când văzduhul răsună de vuietul uralelor, parcă
aude cum vine de departe, din ce în ce mai lămurit, freamătul gloatei care cere
osândirea Lui ... Privirea Mântuitorului era atrasă de priveliștea muntelui
GOLGOTA care se profila în zare ... CRUCEA era un lucru obișnuit pe vârful
GOLGOTA ...
68. • „Și a intrat Iisus în Ierusalim și în Templu și, privind toate în jur și
vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece ucenici.
Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un
smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; și,
ajungând la smochin, n-a găsit nimic decat frunze. Căci nu era timpul
smochinelor” (Marcu 11, 11-12)
69. • CINA CEA DE TAINĂ, Ultima Cină sau Cina Domnului a fost, conform tradiției a
trei din Evangheliile sinoptice, Cina de despărțire a lui Iisus de ucenicii Săi. La
această Cină Iisus a frânt pâinile și a instituit Sf. Euharistie sau Împărtășanie.
Ea a devenit și motivul multor picturi și altor opere de artă. După Evanghelia lui
Marcu 14,12-16 și cea a lui Luca 22,7-13, era vorba de o încăpere la un etaj, pe
care ucenicii au găsit-o după indicația Învățătorului lor, urmând pașii unui
cărăuș de apă pe ulițele Ierusalimului
70. • După tradiția creștină, aici ar fi și locul unde ucenicii s-au adunat după
răstignirea lui Iisus și unde au fost salutați de acesta în apariția Sa după
Înviere.( Luca 24,36 urm. Ioan, 20,19-29). De asemenea camera este
identificată cu acea odaie la etaj în care ucenicii au așteptat în
reculegere și rugăciune vreme de 10 zile după Înălțarea la cer a lui Iisus,
până ce Duhul Sfânt s-a pogorât în chip de „limbi de foc” în ziua Rusaliior
(Fapte, I, 12-14; II, 1-4)
71. • Aici s-ar fi întâmplat și alte evenimente semnificative în viața bisericii
creștine:
• Alegerea lui Matia pentru a-l înlocui pe Iuda Iscarioteanul în grupul celor
doisprezece apostoli (Fapte, 1,26)
• Sinodul Apostolic
• După tradiția ortodoxă - Adormirea Maicii Domnului, al cărui trup a fost
transferat la Gethsemani
72. • Camera de Sus, aflată la
etajul clădirii, este o
camera simplă, neieșind în
evidență cu nimic între
clădirile din jur. La aceasta
se ajunge din drumul
principal ce străbate
Muntele Sion, trecând pe
sub un portal ce
împodobeste intrarea
• Muntele Sionului este situat
în partea veche a
Ierusalimului şi este un loc
cu rezonanţă istorică. Sion
– ebraică: ,ציון Tzion sau
Țion – este amintit mai
întâi ca cetate a iebusiților,
iar mai apoi ca așezare
fortificată ebraică în
vremea regelui David, fiind
situat în zona colinei sau
muntelui cu același nume,
în partea de sud-est a
Ierusalimului de azi
73. • Muntele Sion nu este propriu-zis un munte, ci un platou mai înalt, situat în partea
de sud-vest a Ierusalimului Vechi, înclinat spre sud-est spre Valea Siloam, Valea
Rinon și Valea Gheenei. Cântat de David în nemuritorii săi psalmi, muntele
speranțelor poporului ales, Muntele Sionului a devenit parte integrantă din orașul
Ierusalim încă din secolul VIII î.Hr. Este cea mai veche parte a Ierusalimului –
locuit încă din secolul XX î.Hr
74. • Se întinde în sudul Domului de pe Stâncă. Aici se presupune că David s-a stabilit
cu 1000 de ani înaintea venirii lui Hristos. Săpăturile de la situl Cetății lui David
au scos la lumină locuințe și fortificații israelite din vremea Regelui David,
precum și ziduri și turnuri mai recente
• Odată ajuns în curtea interioară a casei, imediat pe partea stângă se află o serie
de trepte ce urcă la primul etaj. Curtea interioară, o fostă casă de pelerinaj ajunsă
mai târziu casa otomană, este în prezent folosită de evrei
75. • Camera Cinei celei de Taină este rectangulară, complet goală, în aceasta ieșind în
vedere doar coloanele ce îi susțin tavanul boltit și frumos lucrat. Capitelurile
aflate în capătul coloanelor aparțin în mare parte secolului al XII-lea, fiind lucrate
în stilul gotic - urmare a ocupației cruciate
• Imediat în dreapte ușii de intrare, pe perete, se află urme de pictură din secolul al
XIV-lea, însă acestea au devenit greu de observat. Capătul estic al camerei
găzduia un altar și un cor, acestea au fost însă distruse în momentul în care,
peste Mormântul lui David, aflat la parter, s-a construit un dom
76. • Camera păstrează încă urme ale moscheei de aici. Cele mai însemnate
sunt fereastra otomană, cu inscriptii in limba araba, și „mihrab-ul”
frumos sculptat - un fel de altar ridicat pe un perete al camerei ce indica
direcția spre Mecca. Tot aici se mai găsesc și două inscripții arabe pe
două plăcuțe din zid și un dom levantin
77. • Scările aflate în colțul sud-vestic al camerei (blocate) duceau odată în
partea de jos a clădirii, lângă Mormantul lui David. Domul frumos lucrat
de deasupra scărilor este susținut de patru coloane de marmură.
Capitelurile acestora înfățișează pelicani care își sfâșie trupul pentru a-și
hrăni puii - acesta este un simbol al dragostei și al jertfei de sine des
întâlnit în arta creștină
78. • Înainte de a ieși din Foișorul Cinei de Taină, ne vin în minte cuvintele troparului
din Joia Mare: „Când slăviții ucenici la spălarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel
rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat și judecătorilor
celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-au dat. Vezi, iubitorule de
avuții, cel ce pentru acestea spânzurare și-a agonisit. Fugi de sufletul nesățios,
care a îndrăznit unele ca acestea asupra Învățătorului. Cel ce spre toți ești bun,
Doamne, Slavă Ție”
79. Biserica Adormirea Maicii
Domnului - Muntele Sion
• Ieșim cu inimile încărcate
de emoții și taine din
„Foișorul Cinei” și ne
îndreptăm spre mănăstirea
benedictină „Adormirea
Maicii Domnului”. Potrivit
tradiției locale, pe acest loc,
foarte aproape de „Camera
din Ierusalim”, unde a avut
loc Cina cea de Taină, a
trecut la cele veșnice Maica
Domnului. Acest eveniment
ar fi dat mănăstirii numele
actual, anume „Biserica
Adormirii Maicii Domnului”.
Îngroparea Sântului ei trup
s-a făcut de către Apostoli,
și grupul primilor creștini în
Grădina Ghetsimani
80. • Pe acest loc s-a înălțat în sec. IV o biserică bizantină. Cruciații au zidit
aici o biserică, în esc. XI, iar benedictinii, în 1898 o catedrală. Arhitectul
și constructorul Diocezei de Cologne, inginerul Heinrich Renard (1868–
1928), a investigat locul în anul 1899, cu această ocazie scoțând la
lumină ruinele vechii biserici bizantine închinate Maicii Domnului.
Bisericuța se numea „Η αγήα Σιόν - Hagia Sion”
81. • Biserica actuală, de o mărime impresionantă, este de formă cilindrică,
de-a lungul pereților, în interior, având o serie însemnată de capele și
altare cu icoana Adormirii Maicii Domnului, lucrate în mozaic. Ne
închinăm în această măreață biserică, iar în jurul Domului cu chipul
Adormirii Maicii Domnului, a cărei privire este îndreptată spre pictura
românească din altarul unguresc al Maicii Domnului, cântăm troparul
Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și, cerem pentru noi
sfârșit bun, creștinesc iar pentru cei de acasă binecuvântare și iertare
82. Mormântul Regelui David
• Sub Sala Cinei se află o sinagogă multiseculară, dispusă de la nord spre
sud, iar în partea de nord a sinagogii este mormântul regelui David.
Mormântul a căzut în ruină în 133 d.Hr., dar a fost descoperit
întâmplător în 1158 și este cinstit și astăzi de creștini, evrei și
musulmani. Pe mormânt se află coroanele de argint din manuscrisele
Torei, aduse în Israel din sinagogile din diasporă care au fost distruse în
timpul holocaustului odată cu comunitățile de evrei
83. • Evreii vin să se roage la Mormântul lui David tot timpul anului, dar mai
cu seamă de Șavuot (Sarbatoarea săptămânilor), data morții lui David.
Tradiția înmormântării lui David în acest loc a fost amintită pentru prima
oară de călătorul Beniamin de Tudella, în anul 1172, în plină dominiație
cruciată. Intrăm și noi în clădirea veche, multiseculară, unde se află
mormântul împăratului și proorocului David, din neamul căruia se trăgea
Hristos Domnul după trup
84. • Lume multă intră și iese, este un permanent pelerinaj. Cripta se înalță deasupra
ca un cavou boltit, semicilindric, și este învelită în catifea neagră, cu semnul
cultului mozaic pe ea. Un rabin stă în fața mormântului și mângâie poporul care
vine să se roage. Aici odihnește marele împărat al lui Israil, strămoșul lui Hristos,
părintele evreilor, întemeietorul Ierusalimului, apărătorul poporului ales. Aici
odihnește proorocul David, lauda Vechiului și Noului Israil, care a lăsat omenirii
întregi Psaltirea
85. • Cartea cea mai scumpă de laudă și de rugăciune către Dumnezeu,
Psaltirea, este plină de profeții pentru Hristos. Este cartea mângâierii
tuturor creștinilor, bucuria sfinților, nădejdea pustnicilor, arma
cuvioșilor, podoaba călugărilor. Este cartea pocăinței „care scoate lacrimi
și din inimă de piatră”. Ce minunat ne învață în primul psalm: „Fericit
bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor
nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia
lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”
86. • Aici odihnește profetul pocăinței, care ne-a învățat să plângem pentru
păcatele noastre prin nemuritorul psalm 50: „Miluiește-mă Dumnezeule,
după mare mila Ta! ...” Spunem în taină Psalmul 50 și psalmii laudelor și
părăsim în tăcere și rugăciune platoul Muntelui Sion, legat atât de mult
de istoria credința și speranța poporului ales. Coborâm ușor panta
muntelui spre răsărit, spre Valea lui Ioasafat, cale de 1,5 km. În stânga
noastră se vede zidul Sfintei Cetăți
87. • Dincolo de zid se înalță muntele Moria, unde a fost zidit Templul lui Solomon,
astăzi Moscheea lui Omar
• Renumitul Templu al Ierusalimului a fost construit pe colina Moria, situată în
partea de răsărit a Ierusalimului. Istoria colinei Moria ca centru de cult iudaic
începe cu sec. X a.Hr. când regele David a cumpărat-o de la Oman Iebuseul,
pentru ca pe acest loc să construiască un altar-jertfelnic lui Iahve (I Paral. 21:
18-25)
88. • În anul 960 a.Hr., regele Solomon a construit în locul altarului, renumitul Templu
Iudaic, care a fost unicul centru de cult al iudaismului. Acest prim Templu a fost
distrus de babilonieni în 586 a.Hr., și, după revenirea din robie, în 520 a.Hr., a
fost refăcut din temelii de Zorobabel (Ezd. III, 8-9)
• Regele Irod (37 a.Hr. – 4 d.Hr.) a reconstruit Templul, înălțând unul nou, mult
mai impresionant. Zidurile exterioare ale complexului Templului reprezintă azi tot
ce a mai rămas din Templul Iudaic
89. • Zidul rămas din vechiul Templu, numit și „Zidul Plângerii”, este cel mai
sfânt loc al evreilor. Termenul de „Zidul Plangerii” apare abia prin secolul
al XIX-lea, în literatura engleză. Acest ultim nume l-a căpătat locul din
tradiția evreilor de a veni aici și a deplânge starea Ierusalimului și
dărâmarea Templului Sfânt. Situat în partea de vest a cetății, la
marginea Muntelui Templului, Zidul Plângerii se află la intersecția a doua
mari culturi și credințe: cea evreiască și cea musulmană
90. • Clădirea Templului în timpul Mântuitorului era alcătuită din Templul propriu-zis,
Sfânta Sfintelor, un mare altar pentru ofrande, galerii și curți spațioase și multe
alte spații auxiliare. În colțul dinspre răsărit al împrejmuirii, Irod a construit o
clădire mare care a fost folosită ca piață pentru negoț și loc de întâlnire pentru
pelerini. De aici a alungat Iisus pe zarafi și neguțători (Ioan II, 13). În anul 70
d.Hr., Templul a fost distrus și incendiat de legionarii împăratului roman Titus
91. • La 60 de ani de la cucerirea Ierusalimului de către arabi, aprox. 643
d.Hr., califul Maruan a construit pe ruinele împrejmuirii Templului Iudaic
vestita moschee, care a primit numele de Moscheea lui Omar. În centrul
clădirii se află o stâncă uriașă ce a făcut parte din aria lui Oman
Iebuseul, de la care a cumpărat locul David, și, de pe care, potrivit
tradiției musulmane, Mahomed s-a înălțat la ceruri
92. • Tradiția creștină și cea iudaică identifică această stâncă atât cu locul
jertfei aduse de Avraam, cât și cu cel al marelui Altar-jertfelnic al
Templului Iudaic
• În anul 710 d.Hr., califul Abd-al-Malik, a construit în partea nordică a
împrejmuirii Templului Iudaic, marea moschee El-Aqsa – în arabă, المسجد
,االقصى Al-Masdjid Al-Aqsa, „moscheea îndepărtată”
93. • Cruciații au transformat Moscheea lui Omar într-o biserică închinată Domnului –
Templum Domini, iar moscheea Al-Aqsa în palat al regilor Ierusalimului –
Templum Solomonis sau Palatium
• În anul 1118, în acest palat al cruciaților a fost instituit Ordinul Templierilor. Dar
Saladin, în cursul aceluiași an 1118 le-a redat acestor două edificii destinația lor
inițială – de moschei musulmane, care, după Mecca și Medina, reprezintă cele mai
sfinte locuri musulmane de pelerinaj
94. • De la Zidul Plângerii ne îndreptăm, cu pași molcomi, spre Poarta Hinon, sau a
Gheenei, numită așa pentru că dincolo de ea este Valea Hinon sau a Gheenei,
adică „a focului”, unde se ardeau gunoaiele orașului
• Calea aceasta pe care mergem este cale tainică. Pe aici a coborât Domnul și
Mântuitorul în noaptea Cinei, era întuneric și era frig și nu departe îl pândeau
trădătorii. Dar El se ruga și își mângâia ucenicii îngândurați ...
95. • Întăreșt-ne și pe noi, Doamne, în noaptea ispitelor și în întunericul patimilor.
Coboară și urcă cu noi în calea vieții, nu ne lăsa singuri, nici în noapte, nici în zi.
Întărește-ne să mărturisim Adevărul înaintea oamenilor, să suferim pentru Tine,
să iertăm și să iubim Biserica. Am ajuns în marginea Văii lui Ioasafat. Aici se
termină Muntele Sion. În stânga strălucește în soare cupola Moscheii lui Omar iar
în față se deschide Valea Hinon și locul numit Achealdama – Locul sângelui, unde
s-a spânzurat Iuda cuprins de deznădejde
96. • Valea lui Ioasafat este destul de adâncă și largă, în același timp și se
întinde de la nord spre sud, despărțind Ierusalimul Vechi de Muntele
Eleon – Măslinilor. Partea de nord a acestei văi este mai îngustă și
încărcată cu măslini, numită „Grădina Ghetsimani” - „teasc de ulei” sau
„presă de ulei”. Prin mijlocul ei trece pârâul Cedrilor – Chedron care este
toată vara uscat. Potrivit textului Sf. Prooroc Ioil (IV, 2), unii din Sfinții
Părinți afirmă că judecata de apoi va avea loc aici
97. • Poate tocmai de aceea, ambele versante ale văii sunt pline de morminte.
Întrega vale este un vast cimitir. La baza zidurilor cetății este cimitirul
musulman, pe versantul spre Muntele Măslinilor, cel evreiesc, iar în
partea de jos a Văii mormintele creștinilor. Coborâm spre pârâul Cedrilor
apropiindu-ne marele cimitir evreiesc, unde ghidul nostru, părintele
David, ne arată mormintele profeților, al patriarhului Iacob, al profetului
Zaharia și ne oprim în fața mormântului lui Abesalom
98. • Admirăm Poarta de Aur ce a fost zidită de turci, prin care a intrat Domnul
venind din Betania, înainte de Sf. Pătimiri și prin care va veni să judece
lumea. Timpul judecății este echivalentul timpului cât se citesc cei 6
psalmi ai Utreniei. Admirăm mormântul lui Abesalom fiul lui David ce a
fost deseori profant, spune părintele David, văzându-se și acum urmele
profanării. Dar de curând arheologii au descoperit, pe dunga de sus scirs:
„Mormânt al Preotului Martir de la Templu Zaharia”