1. Propunător: Andreea-Olivia Matei
Drd. Universitatea Bucure ti Litere/ Membru ALGCRș
(Titlul tezei: Proza cu subiect istoric în perioada comunistă
Coordonator: Prof. Dr. Eugen Negrici)
Titlul comunicării:
Metamorfozele romanului istoric în perioada comunistă
Rezumat:
Cred că studiul miturilor politice ale perioadei comuniste i al felului în care acestea seș
reflectă în literatură ne ajută să în elegem evolu ia societă ii, să ne manifestăm nemul umireaț ț ț ț
fa ă de birocra ia omnipotentă i să evităm proiectele de „fericire obligatorie” sau utopiileț ț ș
societă ii purificate din punct de vedere etnic.ț
Dacă procedăm la o relectură mitologică a romanului istoric, putem remarca faptul că
timpul romanelor istorice este cel al istoriei evenimen iale, dar i cel al moravurilor străine deț ș
obiceiurile contemporane, precum i timpul transistoric al mitului. Mitul i fic iunea istoricăș ș ț
între in o rela ie de rudenie. Mitul transfigurează realitatea, conform propriei logici, i vrea săț ț ș
găsească un adevăr esen ial în orice act uman existen ial.ț ț
Mitul se fixează în aceste romane sub forma unor metafore; metafora puterii este una
dintre cele mai importante. De altfel, sub for a acestei metafore, romanul istoric seț
metamorfozează, devine alegorie sau parabolă cu conota ii filozofice. Istoria devine uneori unț
mijloc practic i eficace de a aborda interoga iile contemporane.ș ț
1

2. METAMORFOZELE ROMANULUI ISTORIC ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
Andreea-Olivia Matei
Doctorand Universitatea Bucure tiș
coala Doctorală Litere (Studii literare)Ș
Dacă procedăm la o relectură mitologică a romanului istoric, putem remarca faptul că
timpul romanelor istorice este cel al istoriei evenimen iale, dar i cel al moravurilor străine deț ș
obiceiurile contemporane, precum i timpul transistoric al mitului. Mitul i fic iunea istoricăș ș ț
între in o rela ie de rudenie. Mitul transfigurează realitatea, conform propriei logici, i vrea săț ț ș
găsească un adevăr esen ial în orice act uman existen ial.ț ț
Mitul se fixează în aceste romane sub forma unor metafore; metafora puterii este una
dintre cele mai importante. De altfel, sub for a acestei metafore, romanul istoric seț
metamorfozează, devine alegorie sau parabolă cu conota ii filozofice. Istoria devine uneori unț
mijloc practic i eficace de a aborda interoga iile contemporane.ș ț
În intervalul 1948-1989, se poate vorbi de existen a a trei etape în evolu ia ideologiei:ț ț
etapa fundamentalismului comunist (1948-1964), „dezghe ul” (1965-1971), na ionalismulț ț
comunist (1971-1989).
Într-o primă fază, regimul comunist, impus de sovietici, a dezvoltat cu rapiditate o serie
de mituri ce aveau scopul de a-i garanta durabilitatea i de a demonstra că este un pas înainte,ș
dacă nu pasul ultim pe calea progresului omenirii. Miturile erau de fapt importate din Uniunea
Sovietică. În perioada na ional-comunismului (ceau ismul târziu), miturile politice au fostț ș
a ezate într-un raport de continuitate cu ceea ce se considera a fi istoria reală a ării: originileș ț
daco-romane (cu accent pe dacism), mitul unită ii, mitul cetă ii asediate, victimizarea românilorț ț
etc.
În primii ani ai comunismului (aflat într-o fază fundamentalistă), toate temele literare
trebuiau preluate din setul fix recomandat de conducerea sovietică, astfel că au fost căutate cu
asiduitate aspecte care să ilustreze lupta poporului român pentru independen ă sau prieteniaț
dintre români i „fra ii mai mari”, ru ii.ș ț ș
2

3. Lupta de clasă va fi reluată în alte forme, de pe alte pozi ii, după 1953, când este admisă,ț
în spiritul „genialei” doctrine marxist-leniniste, teoria conflictelor neantagonice (adoptată odată
cu schimbările politice interne i externe aduse de Hru ciov). Începe să se vorbeacă despreș ș
stiluri diferite, individualită i creatoare, dar în limitele bine definite ale realismului socialist. Unț
câ tig îl reprezintă preocuparea pentru tematica istorică i pentru trecut, însă numărul deș ș
subiecte acceptabile rămâne fix i este vorba în esen ă de proze ale luptei de clasă i de figuriș ț ș
ale luptătorilor pentru libertate.
Prin situarea ac iunii în trecutul inofensiv, scriitorii pot recupera complexitateaț
personajului i a mediului. 1958 este însă momentul de vârf al procesului de redogmatizareș
început după revolu ia maghiară din 1956. Bătălia cu cenzura va fi reluată din acela i punct ca înț ș
1953, numai că acum există un precedent.
După 1964, scriitorii luptă pentru impunerea individului i a excep iei; astfel apar prozaș ț
în care domină viziunea subiectivă i proza pitorescului, insolitului, perifericului.ș
Dezideologizarea prozei va fi sus inută i de proza cu intruziuni fantastice, de multiplicareaț ș
formulelor literare i de influen a modelelor narative occidentale. Încetul cu încetul, ideologiaș ț
pierde teren în favoarea literarită ii, scriitorii se desprind de realismul socialist i găsesc drumulț ș
spre proza cu valoare literară autentică.
După moartea lui Dej (1965), Ceau escu, hotărât să distrugă cultul personalită iiș ț
predecesorului ( i să îl înlocuiască prin al său) le oferă scriitorilor o oportunitate nesperată:ș
aceea de a vorbi despre gre elile i abuzurile „obsedantului deceniu”, atribuite, toate, conduceriiș ș
dejiste. Se na te o proză a dezvăluirilor asemănătoare până la un punct cu cea din anii ’50, când,ș
după moartea lui Stalin (1953), literatura căpătase dreptul de vorbi deschis, fără presiuni
ideologice mari, despre trecutul „burghezo-mo ieresc”. Literatura va exploata redescoperireaș
patriei i a sentimentului patriotic. În acest context, putem urmări, în proza istorică, apari ia uneiș ț
noi viziuni asupra actului de la 23 august 1944, redescoperirea trecutului voievodal, evocarea
marilor momente istorice (Revolu ia de la 1848 etc.), aluzii protocroniste.ț
Literatura de după 1964 va fi una a defulării, a replicii, chiar a revan ei. Aspira ia laș ț
adevăr va da na tere unei proze politice, iar aspira ia la literaritate va deschide drumul pentruș ț
proza interesată de efecte estetice. În cazul literaturii istorice se observă reactivarea cultului
eroilor neamului, mitul patriei primejduite i mitul eroului salvator. Apar romane istorice ceș
prezintă diferite aspecte ale celui de-al Doilea Război Mondial, conform noii viziuni (care
3

4. începuse să condamne i trecutul dejist, a a cum în U.R.S.S. Hru ciov „demasca” abuzurileș ș ș
staliniste).
După 1971 („Tezele din iulie”), literatura română intră într-un proces de redogmatizare,
al doilea după revolu ia maghiară. Genera ia „salvării” va lupta însă pentru păstrarea drepturilorț ț
câ tigate; în mod paradoxal, literatura se va ridica la cel mai înalt nivel de complexitate dinș
istoria ei. În această perioadă apar primele romane care le depă esc pe cele interbelice din punctș
de vedere tehnic, proza de imagina ie câ tigă teren, apare metaliteratura. Bătălia pentruț ș
autonomia esteticului fusese câ tigată; până i literatura aservită î i modernizează procedeele.ș ș ș
Ceau escu le va solicita scriitorilor să reînvie faptele glorioase ale luptei revolu ionareș ț
din anii cuceririi puterii. Proza „obsedantului deceniu” va fi privită cu antipatie, reeditările îi vor
fi refuzate după 1981, căci se pregătea o întreprindere mărea ă, la care trebuiau să participe to iț ț
creatorii, i anume contraofensiva prozei cu activi ti, respectiv glorificarea Conducătorului.ș ș
În literatura aservită din această perioadă apar figuri de voievozi i de conducătoriș
legendari, ce vor servi la consolidarea mitului Conducătorului, al Salvatorului, impus de regimul
ceau ist i vor ilustra i alunecările protocroniste.ș ș ș
Privind proza istorică din punctul de vedere al substratului ei ideologic, observăm că în
perioada comunistă există literatură istorică având o ideologie explicită, respectiv literatură
istorică având o ideologie implicită.
Prima categorie este aservită direct propagandei. În perioada stalinismului integral, în
proza istorică pot fi identificate teme i motive ce ilustrează tezele propagandistice: iubirea fa ăș ț
de sovietici, ilustrări ale teoriei luptei de clasă.
După 1964, literatura va exploata redescoperirea patriei i a sentimentului patriotic. Înș
acest context, putem urmări în proza istorică apari ia unei viziuni noi asupra actului de la 23ț
august 1944, redescoperirea trecutului voievodal, evocarea marilor momente istorice (Revolu iaț
de la 1848 .a.), alunecări protocroniste.ș
În această perioadă, literatura neaservită luptă pentru impunerea individului i aș
excep iei; astfel apar proza în care domină viziunea subiectivă i proza pitorescului, insolitului,ț ș
perifericului1
. Dezideologizarea prozei va fi sus inută i de proza cu intruziuni fantastice, deț ș
multiplicarea formulelor literare i de influen a modelelor narative occidentale. Încetul cuș ț
încetul, ideologia pierde teren în favoarea literarită ii, scriitorii se desprind de realismul socialistț
1
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008, p. 152
4

5. i găsesc drumul spre proza cu valoare literară autentică. Gruparea care servise ideologizăriiș
literaturii va fi concurată de o grupare/genera ie a normalizării, decisă să lupte pentru autonomiaț
literaturii2
.
Chiar i în cazul literaturii cu încărcătură ideologică explicită se diversifică formuleleș
narative i tipologiile i apare complexitatea psihologică a individului. Literatura dezvăluirilorș ș
va deveni după 1971 o formă de elogiere a „conducătorului iubit”. Două domenii în care proza
serve te direct comenzii partidului sunt tema luptei dintre vechi i nou în întreprinderileș ș
socialiste, respectiv temele istoriei na ionale.ț
În cazul literaturii istorice se observă reactivarea cultului eroilor neamului, mitul patriei
primejduite i mitul eroului salvator.ș
Chipuri de voievozi apar în romanele lui Dumitru Alma ,ș Vânătoarea lui Dragoș (1963),
Fata de la Cozia (1966), Mihai Vodă Viteazul (1966), Eroi au fost, eroi sunt încă (1968), Fra iiț
Buze tiș (apărut în două volume, în 1971, respectiv 1975).
Radu Theodoru scrie Strămo iiș (1967) iș Vitejii (1968), apoi reia munca de reconstituire
a epocii lui Mihai Viteazul, în romanul Vulturul (vol. I-IV, 1971-1974). În codul epocii, a vorbi
despre Mihai Viteazul sau despre alt voievod intrat în legendă echivala cu a scrie despre
Conducător.
Apar romane istorice ce prezintă diferite aspecte ale celui de-al Doilea Război Mondial,
conform noii viziuni (care începuse să condamne i trecutul dejist, a a cum în U.R.S.S.ș ș
Hru ciov „demasca” abuzurile staliniste). Lovitura de stat din 23 august 1944 este surprinsă înș
romanul A fost ora «H» (1971), scris de Haralamb Zincă.
Literatura dezvăluirilor este ilustrată de operele lui Marin Preda, Morome ii IIț (1967) –
arătând efectele colectivizării, Ion Lăncrănjan, Cordovanii (1963, revizuit în 1967 i 1972) – cuș
aceea i temă.ș
Secolul fanario ilor reprezintă un pretext pentru a face trimiteri la totalitarismul autohton,ț
sub forma parabolei i a alegoriei: este op iunea lui Eugen Barbu, înș ț Princepele (1969) i înș
Săptămâna nebunilor (1981).
Un roman foarte interesant, cu subiect istoric, în care apare mitul puterii, este Princepele
lui Eugen Barbu. Opiniile critice în raport cu această lucrare sunt împăr ite, romanul fiindț
2
Ibidem, p. 155
5

6. încadrat în galeria romanelor istorice sau a parabolelor sau a romanelor politice, totalizatoare sau
baroce.
Putem de altfel să îl considerăm un intertext modern, o fraudă literară, un plagiat sau
chiar un colaj, dacă ne gândim la Caietele Princepelui3
.
Eugen Simion identifică, în studiul consacrat lui Eugen Barbu în al doilea volum al
lucrării Scriitori români de azi, modelul stilistic al romanului Princepele (care ar fi Craii de
Curtea Veche, de Mateiu Caragiale), sursele de inspira ie în ceea ce prive te lumea i atmosferaț ș ș
fanariotă (operele lui Nicolae Filimon i Ion Ghica), i afirmă că toate specula iile care s-arș ș ț
putea face asupra identită ii principelui sau asupra cronologiei sunt fără obiect, de vreme ceț
inten ia scriitorului nu este să descrie o epocă istorică strict delimitată, ci să surprindă esen aț ț
unui fenomen, esen a fanariotismuluiț 4
.
Simion precizează că este vorba de trei elemente/personaje importante în parabola
imaginată de Eugen Barbu: Principele, messer Ottaviano i Ioan Valahul.ș
Principele este un fanariot cultivat, dar i un om crud, care în acela i timp suferă de oș ș
melancolie fără leac (melanholia). Ottaviano este un chiromant, un cabalist i un alchimist,ș
obi nuit al mai multor cur i europene. Filozofia puterii de care el se folose te este cea dinș ț ș
Principele lui Machiavelli, bazată pe abilitate, pe tiin a de a fi în acela i timp vulpe i lup. Ioanș ț ș ș
Valahul este al treilea element al parabolei i totodată cel mai pu in reu it din punctul de vedereș ț ș
al construc iei. i el este un astrolog, dar ilustrează viziunea populară asupra misterelor vie ii iț Ș ț ș
ale lumii, ca i un alt punct de vedere asupra istoriei, cel al rezisten ei, al conservării (valorilor)ș ț 5
.
Din nefericire, afirmă criticul citat, romanul nu rezistă prin aspectul parabolic, ci mai
degrabă prin atmosferă, prin pictura unei lumi colorate, fanatice, crepusculare.
Alexandru George vede în Princepele un hibrid al unei epoci pseudoistorice, o carte care
serve te scopurilor revendicative ale autorului, cu un personaj i o atmosferă ratate. El considerăș ș
că autorul romanului nu cunoa te decât o metodă, cea a cumulului, a unui cumul de vulgaritate,ș
de imoralitate, care amestecă viciul cu elegan a, crima cu subtilitatea i depravarea cu cinismulț ș 6
.
3
Milea, Doini a,ț Romanul istoric românesc (teză de doctorat), cordonator tiin ific Acad. Eugen Simion, Bucure ti,ș ț ș
Universitatea Bucure ti, 1998, p. 179ș
4
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Bucure ti-Chi inău, Litera Interna ional, II, 2002, p. 292ș ș ț
5
Ibidem, p. 293
6
George, Alexandru, Alte note la cazul Eugen Barbu, în România literară, 27, nr. 11, 1994, p. 11
6

7. Toate aceste trăsături sunt însă pentru Doini a Milea argumente care sus in ideea că opera înț ț
discu ie, foarte mobilă i foarte „decorată”, ar fi o operă barocăț ș 7
.
Eugen Negrici consideră că „Publicând romanul înainte ca domnia lui Nicolae Ceau escuș
să capete caracteristici fanariote i să poarte toate semnele tiraniei, Eugen Barbu proba nu atâtș
posedarea unor aptitudini premonitorii, cât putin a scriitoricească de a dezvolta cu imagina ia,ț ț
din aproape în aproape, premisele unui model anume de autoritarism politic”8
. În roman s-ar
regăsi toate datele care, alcătuind sinteza unei cârmuiri din secolul al XVIII-lea, vorbesc de fapt
despre secolul nostru totalitar. Mergând mai departe, criticul sus ine că în afară de o parabolăț
politică i o medita ie asupra exercitării puterii într-o lume balcanică inertă putem vedea înș ț
Princepele o carte despre specificul nostru na ional, despre esen a românismului. Chiar iț ț ș
structura circulară a căr ii ne obligă să ne gândim la faptul că pe aceste pământ vor fi jucate înț
veci acelea i roluri de alte i alte ipochimeneș ș 9
.
„Cartea lui Eugen Barbu ne lasă să în elegem că pe aceste locuri vor triumfa mereuț
spiritul supersti ios-păgân, miasmele, psihologia de gloată, colcăiala morală i râsul careț ș
desfiin ează, căci apar inem unui popor corupt până în adâncurile fiin ei lui i care nu va puteaț ț ț ș
fi convins că se va schimba vreodată ceva în destinul lui ori că nu tot ce se întâmplă se hotără teș
în afară i de către al ii”ș ț 10
.
A adar,ș Princepele ar putea fi un roman istoric, plasat în epoca fanariotă, spre sfâr itulș
secolului al XVIII-lea, o epocă bulversată de epidemii de ciumă, de comploturi, de acte de
cruzime i de orgii ale boierilor. Opera se încheie într-un mod exemplar, prin decapitareaș
Principelui i sosirea unui nou domnitor... istoria se repliază asupra ei înse i, cercul este închis,ș ș
apoi se deschide din nou.
La un alt nivel de lectură, putem vedea în Princepele un poem al unei lumi crepusculare,
un spa iu tragic, la fel ca Vene ia dintr-un alt roman al lui Eugen Barbu,ț ț Săptămâna nebunilor.
Atmosfera barocă este încărcată de nelini te, de anxietate i de panică; cititorul asistă la oș ș
invazie de fluturi, vede ape mlă tinoase, orologii obsesive, iar lumea este văzută ca un teatru, caș
un carnaval, ca un labirint.
7
Milea, Doini a,ț op. cit., p. 179
8
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Bucure ti, Editura Funda iei Pro, 2002, p. 173ș ț
9
Ibidem, pp. 173-174
10
Ibidem, p. 178
7

8. Binîn eles, ne gândim i la aspectele ini iatice i ermetice ale operei (putem aminti înț ș ț ș
acest sens preocupările lui Ottaviano i chiar pe cele ale lui Ioan Valahul, erosul ca factorș
cosmic, obsesia apei i a focului, simbolurile masonice etc.).ș
În sfâr it, în latura lui de adâncime,ș Princepele este o parabolă a puterii într-un roman
politic. Ottaviano este sclavul ideii de putere, îi mărturise te Principelui că nu există decât pentruș
a îl sluji i pentru a servi ideea de putere însă i, dar celălalt, monarhul, este prea obosit iș ș ș
dezgustat pentru a îi răspunde, astfel că Ottaviano recurge la toate vicle ugurile pe care leș
cunoa te pentru a- i antrena stăpânul în căutarea puterii. Romanul politic devine un pamflet, oș ș
fabulă despre moravurile contemporane autorului
Ottaviano aspiră să facă din Principe nu un tiran oarecare, ci unul irepetabil, dotat cu
sim ul măre iei Răului. Este vorba, deci, despre un exerci iu demonic de mare anvergură,ț ț ț
întemeiat pe devierea oricărei logici a demersului politic, pe ac iunea împotriva firescului i aț ș
bunului sim . Frica se va dovedi unica lege i unicul instrument al unei stăpâniri care îi va umiliț ș
zi de zi pe supu ii ei, pedepsele fiind atât de severe încât atrag cu ele deznădejdea i neputin a.ș ș ț
Totul devine în elăciune, intrigă, calomnie, depravare, distrugereș 11
.
Ce putem descoperi îndărătul tuturor acestor niveluri de lectură i mai ales în spateleș
figurilor Principelui, a lui messer Ottaviano, a lui Ioan Valahul? Ascuns în spatele Principelui,
mul i critici au întrezărit chipul lui Eugen Barbu, care ar fi deci capabil de un vis mai mare, maiț
profund decât ar fi lăsat să se vadă: obosit, dezgustat de moravurile contemporane, de atmosfera
epocii, sufletul lui s-ar fi aflat în căutarea unui lucru invizibil, al inefabilului, al Absolutului.
Consider însă că mitul puterii, care constituie osatura romanului, poate fi pus în rela ieț
mai ales cu figura Marelui Conducător, a lui Nicolae Ceau escu, i cu figura Dictatorului dinș ș
toate spa iile i din toate timpurile. Iată firul care une te, de exemplu, opera lui Heinrich Mannț ș ș
(Tinere ea, îț mplinirea i sfâr itul lui Henri IV)ș ș cu opera lui Eugen Barbu: infamul chip al
Dictatorului, fie rezultat al unui regim nazist, fie produs al regimului comunist, lucru care
demonstrează de altfel identitatea naturii acestor regimuri născute din împrejurări diferite iș
plecând de la ideologii aparent antagoniste. Dacă ideologiile lor se diferen iază în mai multeț
aspecte, ele au în comun faptul că urăsc democra ia, precum i un dispre total fa ă deț ș ț ț
demnitatea omului. Aceste două regimuri nu sunt decât două fa ete ale aceluia i fenomen:ț ș
totalitarismul.
11
Ibidem, pp. 175-176
8

9. Bibliografie
1. Căr iț
Barbu, Eugen, Princepele, Bucure ti, Editura Tineretului, 1969ș
Barbu, Eugen, Săptămâna nebunilor, Bucure ti, Editura Albatros, 1981ș
Mann, Heinrich, Tinere ea, îț mplinirea i sfâr itul lui Henri IVș ș , Bucure ti, Editura pentru literatură universală, I-II,ș
1963
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Bucure ti, Editura Funda iei Pro, 2002ș ț
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Bucure ti-Chi inău, Litera Interna ional, II, 2002ș ș ț
2. Articole
George, Alexandru, Alte note la cazul Eugen Barbu, în România literară, 27, nr. 11, 1994, p. 11
3. Alte resurse
Milea, Doini a,ț Romanul istoric românesc (teză de doctorat), cordonator tiin ific Acad. Eugen Simion, Bucure ti,ș ț ș
Universitatea Bucure ti, 1998ș
9

10. Bibliografie
1. Căr iț
Barbu, Eugen, Princepele, Bucure ti, Editura Tineretului, 1969ș
Barbu, Eugen, Săptămâna nebunilor, Bucure ti, Editura Albatros, 1981ș
Mann, Heinrich, Tinere ea, îț mplinirea i sfâr itul lui Henri IVș ș , Bucure ti, Editura pentru literatură universală, I-II,ș
1963
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Bucure ti, Editura Funda iei Pro, 2002ș ț
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Bucure ti-Chi inău, Litera Interna ional, II, 2002ș ș ț
2. Articole
George, Alexandru, Alte note la cazul Eugen Barbu, în România literară, 27, nr. 11, 1994, p. 11
3. Alte resurse
Milea, Doini a,ț Romanul istoric românesc (teză de doctorat), cordonator tiin ific Acad. Eugen Simion, Bucure ti,ș ț ș
Universitatea Bucure ti, 1998ș
9