Epoca paşoptistă (1830-1860) este marcată de conştiinţa naţională şi mişcarea democratică premergătoare revoluţiei de la 1848, având ca scop unirea principatelor române. Literatura acestei perioade combină stiluri romantice cu influenţe iluministe, promovând o literatură naţională prin originalitate şi patriotism, conştientizând importanţa unităţii lingvistice. Scriitorii paşoptişti, precum Kogălniceanu, s-au implicat activ în viaţa socio-politică, producând opere literare care reflectă idealurile de libertate, egalitate şi identitate culturală românească.

1. Savaniu Marc,Finta Ionut,Pop Vlad
si Pereni Octavian

2. Epoca pasoptista

3. Caracterizată prinr-o puternică manifestare a conştiinţei naţionale in toate
provinciile românesti, perioada fixată cu aproximaţie 1830-1860 delimitează o
epocă distinctă in evoluţia istorică a literaturii române, numită in mod curent
epoca paşoptistă. Termenul de paşoptism desemneaza mişcarea democratică si
revoluţionară care precede, in Ţarile Române, Revoluţia de la 1848 si pregateşte
Unirea Principatelor(1859). Literatura paşoptistă o continua pe cea iluministă
clasică din epoca de tranziţie sporindu-si, sub impulsul ideologiei burgheze
democrat-revoluţionare, spiritul militant ca literatuta romantic progresistă.
Trecerea de la formula clasică la cea romantică se face treptat, ambele metode
coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelaşi scriitor pana la
sfarşit. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers, incepând
prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic.
În evoluţia literaturii există întotdeauna legături de continuitate si „cu cat
scriitorul este mai mare, cu atat legăturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai
adanci” .Astfel, între literatura paşoptistă si cea anterioară si posterioară există o
unitate indisolubilă.Spre exemplu, primele manifestări ale iluminismului, prezent
in epoca paşoptistă,apar înca in fazele literare de până la 1840, în creatia unor
anumiti scriitori si oameni de cultura, fiind reprezentat, in primul rând, de Şcoala
Ardeleană. Paşoptiştii,însa, au amplificat aceste stări de manifestări iluministe
pronunţate, dar, totusi, incipiente, transformându-le intr-un sistem de conceptii
social-politice si cultural-estetice bine închegat.

4. Revolutia de la 1848-este cunoscută in literatură sub denumirea
de perioada paşoptistă.In aceasta perioadă s-au pus bazele unei
adevarate renasteri culturale românesti
In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii
prin reviste, desi aparitia lor este de obicei temporara. Constatând ca
,,Albina’’ este prea moldoveneasca, ,,Curierul’’ este prea muntenesc
iar ,,Foae pentru minte, inima si literatură’’ prea ardeleneasca,
Kogălniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o
foaie care sa publice producţiile românesti din orice parte a ţării, cu
singura conditie sa fie de valoare. M.Kogalniceanu, în articolul
program al acestei reviste, subliniază clar ideile care vor sta la baza
orientării literaturii: combaterea imitaţiei si a traducerilor mediocre,
necesitatea creării unei literaturi naţionale prin stimularea scrierilor
originale, aspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din
pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a
unei literaturi specific nationale. Apărand ideea de originalitate in
literatură, mentorul creaţiei paşoptiste dezvoltă in acelaşi timp şi
spiritul critic, exercitând, în acest fel, o influenţă hotărâtoare asupra
fizionomiei culturii româneşti de la mijlocul sec trecut. "critica
noastră-spunea M.Kogălniceanu-va fi nepărtinitoare; vom critica
cartea, iar nu persoana".

5. Ceea ce-i uneste pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit
in creaţiile literare, care se constituie in adevarate manifeste pentru
împlinirea unităţii şi independenţei naţionale.
Cei mai mulţi dintre scriitorii paşoptişti au aderat la idealurile
Revoluţiei de la 1848, fiind animaţi si de ţelurile Marei Uniri.
Participanţi direct la viaţa social-politică, paşoptiştii au creat opere
literare cu un pronunţat caracter patriotic si militant, inspirându-se
din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială si unitate
naţională. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realităţii
sociale constituie o alta caracteristică a literaturii
paşoptiste.Reprezentanţi: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi,
Anton Pann, Vasile Cârlana, Andrei Mureşanu, Dimitrie Bolintineanu,
Cazar Bolliac.
Poezia paşoptistă răspunde, in general, direcţiilor si principiilor
formulate de Mihail Kogălniceanu in articolul "Introducţie" din primul
numar al revistei "Dacia literară" in sensul că este o poezie socială,
adaptată la momentul istoric si chiar politic, conformă cu idealurile
de libertate, egalitate si unire ce animau sufletele românesti de
pretutindeni.
Pe de altă parte, ca peste tot în lume, se afirmă cu putere spiritul
naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria,
natura şi folclorul romănesc, care devin acum, alături de
evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale
poeţilor.

6. După imboldul marilor personalităţi ale epocii (Kogălniceanu, Alecsandri,
Heliade- Rădulescu), incepe a se scrie din ce în ce mai mult, iar prin
popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creaţiile noi, astfel
încat se lărgeşte considerabil cercul cititorilor, o condiţie esenţială a poeziei
devenind accesibilitatea.
Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu
exprimarea directă a ideilor si sentimentelor, într-un stil avântat, cu un
limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi
precum iubirea, destinul, fericirea, moartea,se completează cu meditaţia
asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei,al
creatorului, al ruinelor, al mormintelor, al revoluţiei.
Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural si literar:
deschiderea spre cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile
morale si artistice ale spiritualitaţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că
literatura si cultura română pot intra in universalitate doar prin valorificarea
specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le
oferă folclorul si istoria naţională.
Apar specii noi ca balada si cantecul, fabula se imbogaţeşte cu elemente
noi ce ţin de limbajul contemporan şi de societatea vremii, iar oda devine un
mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural naţionale.Ideea naţională poate
fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma
atasamentului la valorile poporului, ale pământului şi ale tradiţiilor
româneşti( Gh. Asachi- "La patrie", G. Bolliac-" O dimineata pe Caraiman", I.
Heliade- Radulescu- "Zburătorul"),

7. Paşoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare,
direcţii estetice si stiluri, coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de
neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic si national, toate in
formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar
modern, in descendenţa celui francez.
Învatamantul, presa, teatrul, literatura, stiinţele cunosc o dezvoltare fără
precedent.Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte numărul
revistelor,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formează un public cititor, se
organizează biblioteci de literatură beletristică,se înfiinţează o viaţă artistică
specific românească, bazată pe tradiţia populară, ia amploare mişcarea de
culturalizare a maselor.
Intelectualii paşoptişti, procupaţi de cultivarea valorilor universale,o
folosesc curent,în scris şi în oral,publicând articole, studii şi lucrări ce
aduceau la cunoştinţă popoarelor europene problemele românilor.În perioada
paşoptistă scrisul devine principalul instrument al actvităţii culturale. În
această perioadă de plin avant al culturii , literatura română cunoaşte o
dezvoltare apreciabilă.
Doctrina literară, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a
împiedicat să aspire,conform personalităţii fiecaruia,la un frumos etern, la
totalitate si determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care
se cere descoperit prin cuvânt.

8.  Pe ansamblu,literatura paşoptistă s-a
dovedit a fi democratică, naţională,
educativă, ea avănd şi dificila sarcină de
a forma un public,de a-l modela conform
idealurilor social-politice ale momentului.
În nimele aceleiaşi specificităţi naţionale,
s-a dus batalia pentru o limbă unitară, cu
conştiinţa clară că existenţa acesteia e o
condiţie pentru păstrarea identităţii
naţionale.Scriitorii de seamă au apărat
principiul fonetic în ortografie şi,
pronunţându-se in problema
neologismelor, au adoptat principiul
împrumutului moderat,în limitele
necesităţilor impuse de dinamica socială
şi culturală.
 Trecerea de la o epoca la alta se
săvârşeşte adesea pritr-o miscare de
pendul, ca si cum conţinutul de exprimat
nu ar mai încăpea în formele artistice
existente si ar impune descoperirea unor
modalităţi de a scrie diametral opus. În
această încercare de renovare radicală
unii au vazut o manifestare de ordin
psihologic,dorinţa intimă a artisului de a
birui inertia si a se diferenţia prin
originalitate. Explicatia este si de natura
socială, fiind vorba de repercursiunile în
conştiinţa a proceselor majore ceea ce
agită viaţa materială a oamenilor.

10. 1 Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie, a
debutat cu un eveniment de o deosebită importanţă pentru evoluţia ulterioară
a limbii şi literaturii romane: la „30 ghenarie”, Mihail Kogalniceanu semna la
Iaşi cunoscuta „Introducţie” la revista „Dacia literară”.
Editorul deschide articolul-program, prin a elogia meritele predecesorilor:”La
anul 1817,dl.Racocea,c.c. translator românesc în Lemberg, publica prospectul
unei foi periodice ce era să iasă pentru întâişi dată în limba româneasca. Planul
său nu se aduce in implinire. La anul 1821,dl. Z.Carcalechi, in Buda cerca
pentru a doua oara o asemenea intreprindere, dar şi aceasta fu în zadar. În
sfârşit, la 1827, dl. I.Eliad vru şi ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să
isprăvească aceea ce Racocea ş Carcalechi nu putură ace. Ocâmuirea de atunci
a Ţării Româneşti nu-i dădu voia trebuincioasă. Aşa, puţinii bărbaţi care pe
atuncea binevoia a se mai îndeletnici încă cu literatura naţională pierdură
nădejdea de a vedea vreodată gazete romăneşti. Numai doi oameni nu
pierdură curajul, ci aşteptară toate de la vreme şi de la împrejurări.

11. Aceştii fură dl aga Asachi şi dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în
Valahia păstrau în inima lor focul luminator al ştiinţelor. Aşteptarea lor
nu fu înşelată. Împrejurări cunoscute de toţi le veniră întru ajutor.
Aşa, la 1 iunie 1829 în Iaşi, Albina Românească văzu lumina zilei
pentru întâiaşi dată. Puţin după ea se arăta şi Curierul Românesc în
Bucureşti[…].După Albina şi după Curier, multe alte gazete româneşti
s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Aşa, în
puţină vreme, am văzut în Valahia: Muzeul naţional, Gazeta teatrului,
Curiozul, România, Pamânteanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe,
Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis; în Moldova: Alăuta românească,
Foaia sătească, Oziris; în Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de
Transilvania şi Foaia inimii. Unele dintr-însele, adică acele care au avut
un început mai statornic, trăiesc şi astăzi; celelalte au pierit sau din
nepăsarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astăzi
sunt: Curierul românesc, sub redacţia dlui I. Eliad, Foaia inimii a dlui
Barit şi Albina româneasca, care, în anul acesta mai ales, au dobândit
îmbunătăţiri simţitoare.”

12. Kogălniceanu sugera, însa, şi cele două laturi negative ale publicaţiilor
amintite:faptul că acorda prea puţină atenţie problemelor de literatură, prin
urmare, că nu antrenează spiritele în sfera culturii şi a dezbaterii de idei, pe de
alta parte că suferă de o „colora locală prea pronunţată, cu alte vorbe, că sunt
mai mult provinciale decât româneşti.”
Dacia îşi propunea să meargă mai departe pe drumul deschis, dar
asumându-şi, în mod ferm, dubla sarcină de a se îndeletnici „numai” cu
literatura naţională şi de a publica „producţiile româneşti”, fie din orice parte a
Daciei cu condiţia să fie „bune”.
Cele patru puncte ale articolului-program sunt:
1.întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiu estetic:”
Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
2.afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii romane:
”talul nostru este realizarea dorinţei ca românii să aibă o limba şi o literatură
comună pentru toţi.”
3.Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre:„Dorul imitaţiei s-a făcut
la noi o manie primejdioasă, pentru că omoara în noi duhul naţional. Aceasta
mânie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc
cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi şi
încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură.”[1]
Cu toată
aparenţa exclusivistă, punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare
a politicii de asimilare a culturii europene. Dupa cum va explica tot în coloanele
„Daciei”,într-un număr ulterior, Kogălniceanu era împotriva abuzurilor, nu a
principiului însuşi, combatea superficialitatea şi maimuţărirea Apusului, nu
preluarea cărţilor şi a ideilor folositoare.

13. Desi, în aceste rânduri, nu e utilizat cuvântul „folclor”, Kogălniceanu
avea în vedere, printre sursele de inspiraţie, şi creaţia populară. Trebuie
notat că, îndreptând atenţia spre mediul local, spre aspectele particulare şi
specifice ale realităţii româneşti, „Dacia literară” deschidea perspectiva unei
literaturi întemeiate pe observaţie, cultivând „adevărul” şi „naturalul”-
îndrumare binevenită într-un climat de sentimentalism romantic excesiv.
În încheierea articolului-program, autorul anunţă structura revistei(cele
patru părţi):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrărilor foaiei;
partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti.
Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cărţilor nou ieşite în deosebitele
provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a, numită „Telegraful Daciei”, ne va da
înştiinţări de cărtile ce au să iasă în puţin, de cele ce au ieşit de sub tipar,
relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre literatorii noştrii şi, în
sfârşit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.”
Prin precizarea surselor de inspiraţie, a temelor literare în ultimul punct
al articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului
(aspiraţie spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor
naţionale şi a folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari,
arhaici sau regionali), revista devine un manifest literar al romantismului
românesc.

14. Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui în revoluţiile de la1848 din
Ţările Române, M Kogălniceanu se bucura de suficientă popularitate pentru
ca ideile amintite să creeze în jurul lui o adevarată mişcare literară, dovada,
faptul că în 1840 în chiar primul număr al Daciei Literare, Costache Negruzzi
publică prima nuvelă istorică din literatura noastră, Alexandru
Lăpuşneanu, nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalată.
De asemenea,aici publică Vasile Alecsandri o altă nuvelă romantică, de data
aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate, dar desfăşurată într-un
alt spaţiu geografic – Buchetiera de la Florenta. Printre cei care vor
continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare, se numără şi Nicolae
Balcescu, în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’, Alecu Russo în
‘Cântarea României’. Alţii merg pe linia memorialisticii, a faptului trăit
( Costache Negruzzi- Negru pe Alb), ori pe cea a însemnărilor de călătorie,
precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munţi ‘, ‘Călătorie în Africa’, sau
Grigore Alexandrescu în Memorial de călătorie’. Există însă şi altă zonă a
prozei, critică, ironică, acidă, plină de luciditate întâlnită de V. Alecsandri,
scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficienţele
unei societăţi în plină transformare în ‘Balta Alba’, ‘Borsec’, dar mai ales în
‘Istoria unui galban’, gen de proză în care situaţiile şi personajele, la limita
caricaturii, stârnesc râsul.

15. Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile
imediate şi de durată ale culturii romănesti, reluat
la Propăşirea şi apoi la România literară,
străbate ca un fir roşu prin întreaga ideologie
literară a vremii. Ecoul său extraordinar dovedeşte
că, departe de a concretiza o iniţiativă izolată, el
nu facea altceva decât să dea glas unei stări de
spirit destul de generale. Într-adevăr, făcând din
specificul naţional resortul viu al noii culturi,
Kogălniceanu şi prietenii săi au marele merit de a
fi pus în program o idee care plutea în aer, dar nu-
şi găsise încă o expresie clară, metodică şi
pregnantă.
Îmbogăţit în sensurile lui nobile, spiritul Daciei
Literare a ajuns până la noi, apărat şi mereu
împrospătat de gândirea şi fapta artistică a celor
mai străluciţi reprezentanţi ai intelectualităţii
româneşti. În preaja lui creşte şi înfloreşte cultura
acestei epoci, spre cinstea şi lauda poporului
român, pentru al cărui nume în lume ‘floarea
generaţiei de la 1848’ a luptat.
Dintre colaboratorii revistei menşionăm pe
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo,
Gr. Alexandrescu, Al Donici, C. Stamati.

16. Disparitia revistei ,,Dacia literară”
 După numai trei numere, în luna august a aceluiaşi an în
care a apărut, prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar,
Dacia Literară este suprimată. Pretexul a fost găsit
foarte repede. Cauzele sunt foarte adânci şi ele ţin de
atitudinea ferm democratică, puternic antifeudală, pe
care editorul revistei a luat-o în adordare şi rezolvarea
tuturor problemelor fundamentale ale politicii şi culturii
româneşti, atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a
considerat-o ‘nepotrivită cu împrejurările din afara şi
dinlăuntru’, dezaprobând-o în toate manifestările ei. În
articolul M. A. Demidoff in Banat, Valachia şi Moldova era
citat proverbul ’’Peştele de la cap se împute ’’, aluzie la
domnitorul Mihail Sturdza, iar în ‘Descriere istorică a
tabloului ce înfăţişează pe Alexandru Cel Bun,domnul
Moldovei, când au primit coroana şi hlamida de la
ambasadorii împăratului Ioan Paleologul, Mihail
Kogălniceanu adusese prea multe laude domnitorului
moldovean, ceea ce, după mărturiile lui Vasile
Alecsandri, l-ar fi supărat pe Mihail Sturdza.
 Dipărând fără să mai apară, deşi Kogălniceanu a sperat
mereu într-o revenire asupra hotărârii domneşti, Dacia
Literară a continuat să trăiască în conştiinţa urmaşilor.
Posteritatea i-a încredinţat privilegiul unui destin activ,
pe măsura importanţei evenimentului pe care l-a
marcat, prin apariţia ei, în publicistica românească.

18. Mihail Kogălniceanu
Darul de căpetenie al lui Kogălniceanu este de a fi spirit critic
atunci când lumea nu-l avea şi de a-l fi avut în forma constructivă,
fără sarcasm. Peste tot, în programul revistelor, redactorul ştie ce
vrea. Dacia literară se cheamă aşa fiindcă făcând abstracţie de loc,
vrea să se îndeletnicească cu « producţiile romaneşti fie din ce parte
fie din orice parte a Daciei » în care scop are să reproducă scrieri
originale din toate publicaţiile. Ţelul îi este înfăptuirea dorinţelor « ca
românii să aibă o literatură şi o limbă comună pentru toţi ».
Kogălniceanu : este stimat şi ca orator. I se găsesc în
discursuri fel de fel de daruri de compoziţie şi de claritate. Toate
aceste lucruri sunt azi moarte şi în afară de bun simţ nu se poate
percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creaţia. În Cuvântul de
la Academia Mihăileanu aparţin liricii doar expresia patetică a iubirii
din istoria română. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un public
parlamentar bătrân şi prozaic sunt încărcate de amănunte tehnice.
Kogălniceanu : este stimat şi ca orator. I se găsesc în discursuri fel de fel de
daruri de compoziţie şi de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi moarte şi în
afară de bun simţ nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu
creaţia.

19. Dimitrie Bolintineanu
În Cuvântul de la Academia Mihăileanu aparţin liricii doar expresia
patetică a iubirii din istoria română. Discursurile publicate mai tarziu,
pentru un public parlamentar bătrân şi prozaic sunt încărcate de
amănunte tehnice. Kogălniceanu nu-şi poate îngădui avânturi poetice
însă efectul lor dramatic se poate intui. Oratoria lui Kogălniceanu se
caracterizează printr-o mare franchetă în expresie prin ton discret,
autoritar şi plin de umor, cu definirea plastică a situaţiilor ajutată
cateodată prin gest « …cine mai umblă după minister,aibă parte de
el….n-am fost niciodată pe la gări în întâmpinarea regelui… ».
Kogălniceanu creează metafore oratorice ca aceea despre transfugii
numiţi “fluturi politici” sau despre revoluţiile timide « in ediţiuni
multiple în formă de duodecimi ».
Macedonia dădu literaturii române încă de la început o contribuţie
eminentă.
Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor şi prin
strania lor muzică. Bolintineanu rămâne şi azi un poet fragmentar remarcabil şi
o bună operă de izolare,o colecţie surprinzătoare de instantanee poetică. El
este întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută
cuvântul dincolo de marginile lui naţionale şi face din vers o singură arie.
Bolintineanu e auditiv şi mecanic şi asta duce mai aproape de poezia modernă.
El are un fonetism studiat care traduce ideea poetică direct, fără asociaţiuni.

20.  Vestitele versuri ,,un orologiu sună noaptea jumătate/ În castel în
poartă oare cine bate”. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna
mai rotacizant, te, intrebarea obosită ce indică neaşteptarea nici unui
element turburător dau rândurilor o cadenţă de maşinărie care vine
din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioară a stihurilor.
 În afară de simţul acustic, Bolintineanu posedă plastica
dinamica, insuşirea de a strange într-o linie răsucită toată virtutea
unei mişcări.
 Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc să zugrăveasca moravurile,
cam cu prea multă dispoziţiune etică. Însă pentru viaţa mondenă
Bolintineanu are o atitudine indiscutabilă. Convorbirile, într-o
nepasare impertinentă şi măsurată ale oamenilor de lume sunt
adesea spirituale. Manoil este istoria unui tânăr care se crede iubit
cu pasiune de soţia unui moşier, Mărioara, impostoare, având
legaturi cu civicul Alecsandri, si mai tarziu prostituata sub numele
de « nebiruita ». Blazat, Manoil jucând cărţi pierde averea şi pe Zoe
în favoarea unui general trişor, e acuzat de o crima pe care nu a
săvârşit-o, în fine, absolvit. Se căsătoreşte cu Zoe. Interesează
critica ascunsă a vieţii monahale din scena calugaririi a două fete,
una suspinând, alta indiferentă incălţate cu coltuni albi. Îmbrăcate cu
cămăşi de lână, semănând cu vestelele osândite de druizi. Un peisaj
alpestru cu varf de munţi ca niste piramide negre, stânca pierdută în
aburi, un brad rătăcit, un torent aruncându-se cu zgomot într-un
lighean de granit, merită să fie amintit. Elena prevesteşte vag
romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferinţele discrete ale
femeii fine silite să se căsătorească cu un om inferior. Elena,mama a
unei fetiţe, iubeşte pe Alecsandru şi e stânjenită de scrupule.
Zoe,impetuoasă , carnală care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot
felul de malignităţi. Introduce în societatea Elenei, spre a o
compromite un fost lacheu, fiu al unei ţigănci.

21. urma era o problemă dificilă. Avem de-a face cu un roman de analiză, consacrat
în totul pasiunii şi oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un
început de studiu al societăţii feminine. Interiorul casei lui Alecsandru e
somptuos : pereţi de stuc, bronz, patru statui pe piedestale de granit roşu.
Tavanul sălii de mâncare se sprijină pe 12 coloane de granit si pe 12 statui
mitologice.
Singurul lucru cert cu privire la familia lui este că era răzeşească. Familia ar fi fost
din Ireavca , trecuta apoi la Patoşti în podgoriile Odobeştilor şi numele care era mai
mult o poreclă arăta ca stramoşul a fost « negru » la faţă « smolit »cum era şi
Costache. Pentru nevoile tânărului teatru naşional, Negruzzi a tradus şi prelucrat
piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joacă trei roluri de indragostit-
italian, neamţ, grec- pe lângă cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în
ochii lui Moş Trohin , în folosul nepotului acestuia Drăgănescu, pentru care
slabiciunea unchiului e o piedică la proiectele sale de căsătorie. Concurenţa
îndragostişilor de naţiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuinţat si de
Goldoni.
Costache Negruzzi

22. Vasile Alecsandri
S-a născut la 21 iulie 1821. Naşterea acestuia a fost romantică. Fugind
de răzmeriţa înspre munţii Bacăului, mama îl născu în căruţă fiind
păzită de departe de patru slugi înarmate. În timp ce se afla în Paris,
Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica şi alţi munteni veniţi şi ei tot la
studii. Caţiva ani, Alecsandri se dedică literaturii cu pasiune. În Dacia
literară (1840) publică Buchetiera de la Florenţa. Scria şi poezii dar
acum activitatea cea mare este în teatru. « Farmazonul din Hârlău »
« Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele
piese.
Opera lui Alecsandri nu rămâne mai puşin originală. Chiriţa e o cochetă
bătrână şi tot o dată o bună mamă şi o inteligenţă deschisă pentru
ideea de progres. Amestecul de moldovenească grecizantă şi jargou
franco-român, de tabieturi patriarhale şi de inovaţii de lux occidental
dau un tablou inedit. Veselia nebună a cupletelor, ritmica acestor
comedii dau naştere unei plăcute emoţii arheologice.
Sinteza întru Occident si Orient, ca formă însă şi structură intimă a fiinţei
sale, o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române.
« Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ, pe
principiul demagogului. Planul exterior este patruns mereu de planuri
launtrice.

23. Ion Heliade-Rădulescu

24. Heliade Rădulescu – ,,Zburătorul”
Scriitorul cel mai caracteristic pentru evoluţia culturii române în
prima jumătate a secolului al XIX-lea este Ion Heliade-
Rădulescu. Cel dintâi ziar care avea să dureze apare în 1829 la
Bucureşti este intitulat Curierul românesc şi apare sub
conducerea lui I. H. Rădulescu şi a lui Constantin Moroiu. În tot
cursul existenţei, ziarul se bucură de conducerea efectivă a lui
Heliade.
În poezia epică, Heliade a încercat balada fantastică Zburătorul,
epopeea eroică Mihaida si epopeea cosmogonică Anatolida sau
Omul şi forţele. Balada Zburătorului, publicată în volumul al IV-
lea al Curierului de ambe sexe şi în Curierul românesc din 1844
este dedicată doamnei Anicuţa Manu. Socotită în general cea mai
reuşită poezie a lui Heliade, ea se caracterizează deopotrivă prin
înţelegerea psihologiei personajului, prin năzuinţa de a reda
atmosfera de lunatism în care se consumă faptele şi prin
stăpânirea tehnică a întregului material. Momentul iniţial aduce
mărturia încărcată de frământare sufletească a tinerei fete, a
cărei sete de iubire se consumă orb, fără obiective externe.

25. S-a remarcat că Zburatorul se resimte influenţa poeziei safice şi
pentru cine are în vedere violenăa pasiunii tinerei fete apare cu totul
justificată. Cu excepţia primei strofe, toată partea a doua a baladei
desfăşoară descrierea unui cadru din natură. Peste versurile lui
Heliade pluteşte neliniştea pătrunsă de fiorii tragismului ce îmbracă
poezia în întregul ei. Se resimte în finalul părţii a doua o senzaţie de
împăcare, dar aceasta, care prin atmosfera ei de incantatie şi
lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei, vibrează
oarecum tristeţea resemnată a celui din urma împăcării, a marii
împăcări. Finalul pluteşte în fantastic şi, prin notele pe care se
desfăşoară se leagă puternic de mitologia populară.
Un modest precursor a lui Eminescu, se arată Heliade în momentul
când înfăţişează pe Zburător desprinzându-se din polul Nord şi
rătăcind ca un fulger printre stele. Drumul pe care îl face el aduce
aceeasi viziune pe care avea să o aducă Eminescu în Luceafarul; el
aduce aceeaşi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. În
conciziunea lor, versurile în care arată pe Zburator călătorind prin
spaţiu califică minunat vederea scriitorului, limitată la straturile de
suprafaţă, acelea pe care le exploata legenda şi în formele ei
populare.

26. Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrări
interioare, nu-i confera nicio semnificaţie care să îl înalţe la
generalitate sau simbol; arta lui se consumă în redarea justa,
ca ton şi cuprins ideologic, a legendei; balada lui pare astfel un
fel de fotografie ideografică în câmpul căreia cad, alături de
elementele poetice, şi aspecte lipsite de orice elevaţie
artistică.
Valoarea baladei apare atât de relativizată prin comparaţie,
aduce totuşi şi alte însuşiri reale. Cea dintâi este conciziunea
de ansamblu şi economia internă a materialului. De la domeniul
interior al analizei sferelor sufleteşti la evadarea în natură şi
în cele din urmă la pătrunderea în legendă, poetul ne face să
parcurgem într-o gradaţie firească natură umană, natura şi
supranaturalul.