Înţeleasă ca vârstă a maximelor aspiraţii şi a formării, adolescenţa s-a definit ca temă literară din cele mai vechi timpuri şi ca urmare a necontenitelor încercări ale fiinţei umane de a se lămuri cu sine şi cu lumea. Încă de la începutul mileniului al III-lea î.Hr., Epopeea lui Ghilgameş, cel mai vechi text sumero-babilonian, oferă modelul unor eroi care descoperă în trecerea de la adolescenţă la maturitate, eterne valori umane: prietenia, devotamentul, speranţa. Raportată la individ, adolescenţa generează o întreagă literatură în care stau alături poezia, romanul şi scrierea confesivă. Ionel Teodoreanu surprinde în La Medeleni vârsta-metaforă, legată de spaţiile sufleteşti ale dezvoltării.Articulându-se pe imaginea individului în formare, romanul Fraţii Jderi urmăreşte eroul în proiecţii epopeice, condiţionându-l social şi mitic. Acelaşi specific îl identificăm în Amintiri din copilărie, cu deosebirea că dimensiunea eroică este substituită aici de modelul idilic al unei lumi în petrecere, în care satul real se transfigurează în spaţiu ideal. Simţită prin trăire directă, adolescenţa devine imagine de jurnal, confesiune autentică, precum în Jurnalul de copilărie şi adolescenţă a lui Geo Bogza, sau confesiune dedublată în intenţia unei măşti exemplare, ca în jurnalul lui Titu Maiorescu. Dincolo de individ, adolescenţa se raportează la planurile sociale care au modelat-o de-a lungul timpului. Mereu actuală, tema adolescenţei rămâne un punct de interes pentru scriitorii contemporani, care o relaţionează cu dramele existenţiale ale eroilor contemporani, aşa cum se întâmplă cu personajele lui Mircea Cărtărescu din Travesti. Două opere literare în care este reflectată tema adolescenţei sunt Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade şi Juventus – Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine de Simona Popescu. Mircea Eliade este fără îndoială una dintre cele mai fascinante personalităţi ale literaturii secolului XX, acesta definindu-se prin complexitatea unei opere care îl înscrie în seria marilor spirite enciclopedice ce fac mândria patrimoniului nostru naţional. Simona Popescu se înscrie în generatia deceniului nouă, este o prezenţă activă în peisajul artistic actual, autoarea fiind identificată cu un reper incontestabil de valoare. Proiectat în câteva versiuni, sub titlul iniţial Romanul unui om sucit, Romanul adolescentului miop începe să fie scris în 1921. Tema care va deveni esenţa romanelor atât de populare de mai târziu, Elevul Dima dintr-a şaptea, de M. Drumeş, şi Cişmigiu et comp., de Gr. Bejenaru, beneficiază în romanul lui Eliade, câteva decenii mai devreme, de o tratare superioară prin autenticitate, dar şi prin imaginea unei adolescenţe marcate de preocupări enciclopedice şi în egală măsură de atmosfera cotidiană a şcolii, de oscilaţiile sufleteşti ale vârstei şi de ineditul experienţelor erotice. Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine face parte din volumul Juvetus, acumulând în mesajul liric, deghizat într-o confesiune de esenţă narativă, ideea fundamentală în definirea adolescenţei: pluritatea eurilor care tulbură drumul către sine, formulată astfel de Ioana Pârvulescu: “Egotismul versurilor se estompează fiindcă eu nu se poate înţelege pe sine decât când e înconjurat de nenumăraţi tu pe care să-i poată respinge”. Titlul prefigurează, de atfel, tema şi maniera tratării ei. Două verbe tranzitive – aş fi vrut şi să scriu – se constitue în poli ai comunicării cu sinele, exprimând opţiunea şi posibiliatea acesteia. Eu şi tu sunt calificative ale fiinţei, aflate în raporturi contradictorii şi, în acelaşi timp, consecutive în plan temporal, căci eul devine esenţă a propriei fiinţe, proiectată într-un alt timp, într-o altă vârstă. Dacă pronumele “eu” închide universal său sem

1. Adolescenţa
Înţeleasă ca vârstă a maximelor aspiraţii şi a formării,
adolescenţa s-a definit ca temă literară din cele mai vechi
timpuri şi ca urmare a necontenitelor încercări ale fiinţei umane
de a se lămuri cu sine şi cu lumea. Încă de la începutul mileniului
al III-lea î.Hr., Epopeea lui Ghilgameş, cel mai vechi text sumero-
babilonian, oferă modelul unor eroi care descoperă în trecerea de
la adolescenţă la maturitate, eterne valori umane: prietenia,
devotamentul, speranţa. Raportată la individ, adolescenţa
generează o întreagă literatură în care stau alături poezia,
romanul şi scrierea confesivă. Ionel Teodoreanu surprinde în La
Medeleni vârsta-metaforă, legată de spaţiile sufleteşti ale
dezvoltării.Articulându-se pe imaginea individului în formare,
romanul Fraţii Jderi urmăreşte eroul în proiecţii epopeice,
condiţionându-l social şi mitic. Acelaşi specific îl identificăm în
Amintiri din copilărie, cu deosebirea că dimensiunea eroică este
substituită aici de modelul idilic al unei lumi în petrecere, în care
satul real se transfigurează în spaţiu ideal. Simţită prin trăire
directă, adolescenţa devine imagine de jurnal, confesiune
autentică, precum în Jurnalul de copilărie şi adolescenţă a lui Geo
Bogza, sau confesiune dedublată în intenţia unei măşti
exemplare, ca în jurnalul lui Titu Maiorescu. Dincolo de individ,
adolescenţa se raportează la planurile sociale care au modelat-o

2. de-a lungul timpului. Mereu actuală, tema adolescenţei rămâne
un punct de interes pentru scriitorii contemporani, care o
relaţionează cu dramele existenţiale ale eroilor contemporani,
aşa cum se întâmplă cu personajele lui Mircea Cărtărescu din
Travesti.
Două opere literare în care este reflectată tema
adolescenţei sunt Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade
şi Juventus – Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine de
Simona Popescu.
Mircea Eliade este fără îndoială una dintre cele mai
fascinante personalităţi ale literaturii secolului XX, acesta
definindu-se prin complexitatea unei opere care îl înscrie în seria
marilor spirite enciclopedice ce fac mândria patrimoniului nostru
naţional.
Simona Popescu se înscrie în generatia deceniului nouă,
este o prezenţă activă în peisajul artistic actual, autoarea fiind
identificată cu un reper incontestabil de valoare.
Proiectat în câteva versiuni, sub titlul iniţial Romanul unui
om sucit, Romanul adolescentului miop începe să fie scris în
1921. Tema care va deveni esenţa romanelor atât de populare de
mai târziu, Elevul Dima dintr-a şaptea, de M. Drumeş, şi Cişmigiu
et comp., de Gr. Bejenaru, beneficiază în romanul lui Eliade,
câteva decenii mai devreme, de o tratare superioară prin
autenticitate, dar şi prin imaginea unei adolescenţe marcate de
preocupări enciclopedice şi în egală măsură de atmosfera

3. cotidiană a şcolii, de oscilaţiile sufleteşti ale vârstei şi de
ineditul experienţelor erotice.
Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine face parte din
volumul Juvetus, acumulând în mesajul liric, deghizat într-o
confesiune de esenţă narativă, ideea fundamentală în definirea
adolescenţei: pluritatea eurilor care tulbură drumul către sine,
formulată astfel de Ioana Pârvulescu: “Egotismul versurilor se
estompează fiindcă eu nu se poate înţelege pe sine decât când e
înconjurat de nenumăraţi tu pe care să-i poată respinge”. Titlul
prefigurează, de atfel, tema şi maniera tratării ei. Două verbe
tranzitive – aş fi vrut şi să scriu – se constitue în poli ai
comunicării cu sinele, exprimând opţiunea şi posibiliatea
acesteia. Eu şi tu sunt calificative ale fiinţei, aflate în raporturi
contradictorii şi, în acelaşi timp, consecutive în plan temporal,
căci eul devine esenţă a propriei fiinţe, proiectată într-un alt
timp, într-o altă vârstă. Dacă pronumele “eu” închide universal
său semantic vârsta clipei, prezentul “tu” exprimă vârsta
timpului, sinteză de trecut şi viitor. Succesiunea vârstelor,
asociată imaginii unor păpuşi ruseşti, ascunse una în alta, oferă
modelul metaforic al adolescenţei ca primă etapă
problematizantă.
Primele aprecieri despre Romanul adolescentului miop vin
chiar din perspectiva autorului: “Îmi spuneam că, pentru întâia
oară, un adolescent scria despre adolescenţă, şi scria întemeiat
pe documente. Când, câţiva ani mai târziu, au început să apară în

4. Viaţa românească fragmente din cel de-al doilea volum din La
Medeleni, am simţit că nu mă înşelasem. Adolescenţii lui Ionel
Teodoreanu nu erau cei pe care îi cunoscusem eu. Aparţineau
altei lumi, care mă fermeca şi mă înduioşa totodată, dar pe care
o simţeam definitiv depăşită. Adolescenţii mei erau într-adevăr
de-atunci şi de-acolo, din Bucureştii primilor ani de după război
…”. Premisa autenticităţii vine din caracterul autobiografic şi din
abordarea de jurnal, dar poartă pecetea stilistică a ficţiunii, căci
autorul se transfigurează într-o instanţă naratorială, Mircea,
totodată personaj, configurat prin mijloacele literaturii.
Convenţia este anunţată în debutul romanului, scrierea unei cărţi
despre propria viaţă fiind necesitatea ce defineşte eroul
adolescent. Formula stilistică a mărturisirii se articulează pe
verbe la viitor, căci romanul lui Mircea este o promisiune şi un
ideal. El nu va ieşi din această matcă până la final, cum nici
adolescenţa nu poate ieşi din graniţa convenţională fără riscul de
a se converti în banala maturitate. Romanul promis rămâne
dincolo de text, închizând în el realitatea alunecoasă a unui
adolescent care se caută cu înfrigurare. Convenţia funcţionează
constant şi continuu, permiţând o lectură deschisă, întrucât
promisiunea generează un text real despre un text ficţional,
personalitatea lui Mircea Eliade se proiectează în ficţiunea
personalităţii unui personaj, iar proiecţia generalizează o vârstă
în care cititorul adolescent poate afla propria imagine.
În opera Simonei Popescu idealul spiritului matur este

5. unitatea de sine, tradusă în fuga de uitare. Memoria conservă
evoluţia fiinţei, aşa cum păpuşile de lemn conservă în interiorul
lor copii din ce în ce mai mici, pe care jocul le dezvăluie treptat.
Mesajul autoarei este implicit: “Cine de adolescenţă scapă de el
scapă. Cine pacea o vrea trebuie să-şi uite adolescenţa. Sau s-o
transforme în sirop, cum fac scriitorii, în adevăruri general
valabile, în universal valabile amintiri din copilărie … (…) Şi cine
uită se va fărâmiţa, deşi va părea că-i întreg ca o sticlă”.
Discursul liric evoluează pe o succesiune de cuvinte-cheie sau
sintagme cu valoare de simbol care formează imaginea
adolescenţei: elanul şi bălmăjeala, amestecul de iubire şi ură,
sănătatea şi ipohondria, umilinţa şi grosolănia, întreaga asociere
de contrarii prin care se descrie eul liric în dialog cu sinele.
Trecerea prin vârste ţine de firescul evoluţiei şi autoarea
înţelege cronologia ca pe un dat: “Tu – cerând iertare în toate
părţile şi-o ureche care să te asculte. Sub privirea atâtor fiinţe
străvechi care te compun, sub privirea celor din jur, sub privirea
duhurilor strămoşilor tăi, sub privirea celui ce-ţi va cântări
sufletul la sfârşit. (…) Ce se va întâmpla oare cu cel care-ţi va
vinde sufletul pe nimic, an de an, unuia mai mare brusc cu un an
decât el şi căruia nu încetează şă-i spună EU: cel de 14 celui de
15, cel de 15 celui de 16 şi tot aşa şi tot aşa în speranţa că unul
îţi va aduce liniştea, că va veni timpul să te lepezi”. Drumul
invers, din afară către sine – reprezentând sfidarea specifică
vârstei, pe care poeta o propune ca o opţiune dificilă, dar posibilă

6. – , rămâne singura salvare de sub teroarea maturizării.
Primul volum al Romanul adolescentului miop urmăreşte o
acţiune contemporană adolescenţei scriitorului, de aceia
imaginea adolescentului cu spaţiile lui existenţiale, cu febrila
căutare de sine ocupă un loc semnifivativ în compoziţia cărţii, în
vreme ce al doilea volum, scris într-un timp mult mai concentrat,
este mai aproape de adevărata literatură de ficţiune, cu o artă
literară superioară celui dintâi, semn al maturizării creatorului, şi
cu o unitate stilistică evidentă. Sondarea lumii exterioare,
analiza universului interior, atât de tensionat, lectura şi
impresiile pe care ea le produce tânărului cititor se reflectă în
pagini de jurnal, adeseori nostalgic, cu o încărcătură metaforică
sensibilă: “Am sfârşit Uliţa copilăriei înainte de a sfârşi La lutte
universelle a lui Dante? Şi nu mi-e ruşine de mine însumi? Nu mi-e
ruşine de numele meu şi de durerea mea şi de vrerile mele? …
Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia …”.
Lumea adolescenţei se constitue dintr-o galerie de portrete,
prefigurate de mărturisirea iniţială a autorului de jurnal:
“Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor vor fi
liniare”. Adolescenţii se însufleţesc treptat prin descriere şi
analiză, prin dialog şi naraţiune, oscilând între imaginea reală şi
proiecţia ei subectivizată în paginile jurnalului. Fiecare erou
aduce cu sine un model care să genereze personaliatea întreagă
a adolescentului miop.
“Romanul adolescentului miop e un jurnal deghizat, autorul

7. mimând că aceste notaţii sunt doar materie primă ce urmează,
ulterior, să fie prelucrată. Intenţionat, însă, transformarea n-a
mai avut loc. Mircea Eliade ne prezintă astfel prima formulare a
conceptului de autenticitate, teore-tizat ulterior în eseurile sale
şi perfecţionat în Maitreyi şi Şantier” (Mircea Handoca)
“La Simona Popescu este cât se poate de evident
antiromantismul. Nu e nimic bolboro-sitor sau confuz în poezia ei.
Desenul versurilor este clar. Imaginaţia nu aruncă umbră. Pe
scurt: o lirică în regim de transparenţă” (Nicolae Manolescu)