Your SlideShare is downloading. ×
Erik von Kuehnelt Leddihn -- dilema occidentului - calvin sau rousseau inliniedreapta.net
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

Erik von Kuehnelt Leddihn -- dilema occidentului - calvin sau rousseau inliniedreapta.net

189
views

Published on

Published in: Education

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
189
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
0
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/dilema-occidentului-calvin-sau-rousseau/Dilema Occidentului: Calvin sau Rousseau?IAproape toţi cei care au văzut filmul Al treilea om îşi aduc aminte de o glumă răutăcioasă a unuiadintre personajele principale: “Și pînă la urmă, ce a dat Elveția lumii? Ceasul cu cuc!” Mulţi, chiardintre cei care apreciază și respectă Elveția, sînt convinşi căacesta este tristul adevăr. Elveția, spun ei, are poate trenuriexcelente, hoteluri curate şi bine întreţinute, un sistem poştaleficient și ciocolată fină, dar în privinţa marilor idei, a realizărilorintelectuale și culturale este prea neînsemnată şi prea materialistăpentru a avea vreo contribuţie semnificativă. Astfel de vederi sîntilustrative pentru ignoranța monumentală care îi caracterizează peatît de mulți dintre contemporanii noștri. În fapt, Elveția, situată înnodul central al drumurilor Europei, a fost întotdeauna un centruintelectual și spiritual – poate, nu atît de mult în privinţa artelorfrumoase, însă cu siguranță, în filozofie, tehnologie, științenaturale, medicină, psihologie și, mai presus de toate, în teologie.La mijlocul acestui secol, cei trei cei mai influenţi teologi ai Bisericii Reformate au fost elveţieni: KarlBarth, Emil Brunner și Oscar Cullmann[1]. În perioada Reformei doi dintre cei trei conducători aiReformei au lucrat și au predicat în Elveția. Într-adevăr, dacă ar fi posibil să ştergem de pe hartă șidin istorie măcar un singur oraș elvețian, civilizația noastră occidentală nu ar mai fi ceea ce este;dacă am elimina Geneva ar trebui să eliminăm două dintre cele mai puternice influenţe asupra minţiiOccidentale: Jean Calvin – chiar dacă s-a născut francez – și Jean Jacques Rousseau. Fără unul,etica puritană a muncii în capitalism – Protestantische Wirtschujtsethik a lui Max Weber – probabilnu ar fi prins niciodată rădăcini, și fără al doilea, cursul luat de Revoluţia Franceză ar fi fost deneconceput.Pentru a înțelege dilema lumii occidentale, indecizia între alegerea căii Calviniste şi a celeiRousselliene, este nevoie mai întîi de toate de o înțelegere aprofundată a adevaratei semnificaţii aReformei Protestante. Aceasta este mult prea des privită – ca, de exemplu, în filmul lui deRochemont despre Luther[2] – ca reprezentînd începutul liberalismului și al democrației cu diverselelor consecinţe cum ar fi Națiunile Unite și Medicare; însă natura răsturnării aduse de Reformă afost, dimpotrivă, conservatoare. Reforma nu a început la 1517, dată la care Luther a afişat celenouăzeci și cinci teze, ci cu şase ani mai devreme, în iarna lui 1510-1511, iarnă pe care Luther apetrecut-o la Roma. Acolo, în Cetatea Eternă călugărul augustinian german a avut primulcontact cu modernitatea. Înainte de aceasta el întîlnise Umanismul doar în forma sa literară; însă la
  • 2. Roma, s-a întîlnit față în faţă cu această sinteză a Creștinismului și Antichităţii, în care conceptulmedieval al lumii ca un cerc al cărui centru este ocupat de Dumnezeu a fost înlocuit de o elipsă cudouă puncte focale – Dumnezeu și omul. Luther nu putea suferi ceea ce Karl Barth a numit daskatholische Und, “Catolicul Şi”. Nu putea accepta nici doctrina catolic-umanistă conform căreia totce este adevărat, tot ce este frumos, indiferent de originea sa, trebuie să fie îmbrățișat și integratîn tezaurul Creştinismului. Pentru Luther, spiritul și climatul intelectual al Renașterii reprezentau otrădare față de Hristos. Noua eră, a cărei ipostază desăvîrşită era Italia, însemna o renaștere apăgînismului, reprezenta un triumf al raționalismului, esteticismului și secularismului, detestate șirespinse categoric de Luther.Aşadar, este o greșeală să ne gîndim la Luther ca “primul om modern” – o etichetă mai potrivităpentru Nicholas de Cusa – sau că acesta ar fi putut fi considerat în cel mai neînsemnat dintresensuri “modern”; el era mai degrabă un om gotic, care venea de la o foarte nouă universitategermană ridicată într-o regiune cu adevărat “colonială”, dat fiind că de pe zidurile din Wittenbergvizitatorii încă îşi puteau roti privirile peste acoperișurile de paie ale bordeielor slavilor indigeni. CîndLuther a aflat, spre oroarea sa, că Ulrich Zwingli, unul dintre puținii Umaniști dintre reformatori,credea în posibilitatea mîntuirii păgînilor și aștepta cu nerăbdare conversațiile viitoare din Ceruri cuPlaton, Aristotel și cu alți înțelepți greci, i-a negat cu furie dreptul lui Zwingli de a se numi creștin. AlţiUmaniști de frunte din epocă – Reuchlin, Erasmus, Adelsmann, Pirckheimer – toţi inițial favorabilireformei, au devenit anti-luterani înverşunaţi de îndată ce au înţeles adevărata poziţie acălugărului augustin. Astfel, este cît se poate de clar că Reforma a început ca o reacție împotrivaUmanismului și a spiritului Renaşterii[3]. În Germania, mișcarea era în mod vădit anti-liberală şi anti-intelectuală[4]. Sprijinea absolutismul monarhic împotriva concepției medievale tîrzii despremonarhia limitată prin lege, a principiului rex sub lege; dar, în același timp, Luteranismul areprezentat rodul organic al spiritului medieval[5]. În timp ce Catolicismul trecea de la Renaşterecătre Baroc, și apoi de la Baroc spre Rococo [6], lumea Reformei îşi continua aderenţa la stilul gotic,la vechea ordine și la dreptul comun. Pentru multă vreme Biserica Reformată a rămas forța cea maiconservatoare din Europa.IIEste imposibil, desigur, să ne gîndim la Calvin fărăLuther, dar cei doi sînt diferiţi în multe privinţe,deși diferențele dintre ei au fost uneori apreciategreşit. Noțiunea vădit eronată despre Luther cainaugurator al viziunii liberal-democrate a fosttransferată şi asupra lui Calvin. El a fostprezentat ca un părinte al libertăților politice și aldreptului de rezistență în faţa regimurilor tiranice.În realitate, poziţiile politice ale lui Calvin au fost
  • 3. aristocratice sau oligarhice. El consideraarbitrariul guvernării ca fiind o pedeapsă divină,une ire de Dieu[7], care trebuie să fie îndurată cusmerenie și răbdare. În această privinţă era deacord în totalitate cu Luther. A trecut mai mult deun veac de la moartea sa, după ce Ludovic alXIV-lea a revocat Edictul de la Nantes în 1685,pînă cînd Pierre Jurieu a dezvoltat o teoriecalvinistă a dreptului la rezistență, în mare parteinspirată din învăţaţi iezuiţi anteriori. În ceea ceprivește predestinarea, trebuie să ne amintim căLuther, de asemenea, a fost un adept alpredestinării, așa cum se poate vedea din eseulsău De servo arbitrio, cu toate că Melanchton, un alt Umanist și un ecumenist timpuriu, a avut grijăca poziția lui Luther în această chestiune să nu fie cuprinsă în Mărturisirea de la Augsburg. Vederilelui Calvin despre predestinare nu anulau cu totul tradiția creștină în privinţa voinței libere și, deși aconstituit un factor puternic în modelarea minţii “protestante”[8], predestinarea nu a devenitniciodată acea forță fatalistă, Kismet, din religia islamică. Omul occidental poate accepta ideea căface parte dintre acei puţini aleşi, dar natura sa dinamică nu îi permite să se vadă pe sine ca fiind osimplă marionetă manipulată de Dumnezeu. În mod semnificativ, Karl Barth, fondator al ortodoxieineo-calviniste, a respins teoria lui Calvin a predestinării[9].Atît Luther, cît și Calvin au fost luptători adevărați ai lui Hristos. Ambele doctrine au fost strictteocentrice – chiar mai mult, într-un anume sens, decît cele ale Bisericii Catolice. Vederileamîndurora au fost în esență monahale[10] și, în cazul lui Calvin cel puțin, de-a dreptul ascetice[11].Amîndoi erau severi, convinşi că fără o disciplină strictă omul este destinat să cadă, deoarece esteprin natura sa un păcătos nenorocit care nu poate rezista ispitei. Au condamnat din tradiția șitemperamentul catolic elementele antropomorfe, senzuale, artistice, personaliste, intelectuale șiraționale. Contra-Reforma Catolică, în schimb, a fost în mod frecvent înclinată să ia poziții directopuse celor susținute de Reformatori.IIIIn secolul al XVIII-lea întîlnim în lumea occidentală curentele gemene ale Raționalismului șiIluminismului, ambele derivate din cultura și civilizația catolică. Raționalismul, aşa cum sublinia J.Bochenski, este nepotul scolasticii[12], iar Iluminismul este un produs tîrziu al spiritului renascentist.Ambele scot în evidenţă puterea și strălucirea omului. Ambele – pentru a împrumuta expresia luiRomano Guardini – sînt expresii ale menschliche Selbstbehauptung, ale auto-afirmării omului.Consecința catastrofală a acestor două curente a fost Revoluția Franceză. Geniul acelei revoluții,
  • 4. după cum bine a observat Hegel[13], a triumfat în cele din urmă în lumea reformată, mai degrabădecît în cea catolică. Cauza acestei dezvoltări paradoxale a fost faptul că, datorită caracteruluidobîndit în Renaștere[14], lumea catolică a fost “vaccinată”, ca să spunem așa, împotriva infecțieinoii ideologii. Influența exercitată de Raționalism și Iluminism a avut un efect redus sau nul petermen lung în lumea catolică, dar cu bisericile reformate a fost o cu totul altă poveste[15]. Acoloinfluența a fost profundă și a adus dezbinare; ulterior, aceste biserici s-au dezvoltat în una sau altadintre cele două direcții distincte – fie de-a lungul unei linii determinate de mărturisirea de credință apărinţilor fondatori, fie, printr-o întoarcere radicală de la acea linie, pe calea liberalismului secularcătre relativism. De atunci încoace, aproape fiecare biserică “protestantă” a avut două ramuri: unaortodox creştină – deși nu neapărat fundamentalistă – și o aripă secularizată și relativistă[16].Mulțumită acestei intruziuni a spiritului secular – și într-o măsură Renascentist-Catolic – în lumeapost-Reformei, ajungem să întîlnim în secolul XIX, deși lipsea pînă atunci, o credință în creștere cănatiunile “protestante” sînt cumva mai luminate, progresiste, avansate, intelectuale și individualiste,în timp ce națiunile catolice erau văzute ca fiind ignorante, înapoiate, neinventive, sterile,medievale și așa mai departe. Aceste puncte de vedere sînt datorate unei confuzii profundeasupra faptelor în ordine semantică. Ideea că naţiunile catolice trăiesc sub o autocrațiebisericească care le privează de plăcerile vieții este deținută numai de acei “protestanți” care nu maiîmpărtășesc valorile spirituale și culturale ale reformatorilor, ci se aşează în ​umbra relativismuluiliberal. În ochii unui adevărat creștin reformat etosul catolic este dominat de “Rom, Romanism șiRebeliune” sau, ca să folosim termeni oarecum mai agreabili, un spirit dominat de un joie de vivrede sorginte păgînă, de spiritul Renaşterii și cu înclinații anarhice. Dacă vă îndoiţi de aceste lucruri,comparaţi punctele de vedere exprimate cu privire la credința catolică de un preot al GereformeerdeNederlandse Kerk în Groningen cu cele exprimate de către un preot al Marble Collegiate Church depe Fifth Avenue, New York. Veți observa că sînt diametral opuse.Principalul responsabil pentru această schimbare de perspectivă a fost celălalt Jean al Genevei,Jean-Jacques Rousseau, care, pentru o scurtă perioadă din tinerețea sa, a acceptat religiacatolică. Vederile sale asupra naturii umane erau diametral opuse celor ale lui Calvin. În timp ceCalvin, fiul adoptiv al Genevei[17], susţinea că omul este o creatură atît de josnică încît păcatelesale pot fi spălate numai de către Sîngele Mielului, Rousseau, nativul genevez care şi-a trăit ceamai mare parte a vieții sale în străinătate, credea că omul este prin natura sa în întregime bun.Dacă omul prezintă semne de răutate, doar circumstanțele externe sînt de vină: “Omul este născutliber, dar el este peste tot în lanțuri”. Totul, prin urmare, depinde de un regim drept. Rousseau estecoordonatorul filosofic al unui raționalism nu-foarte-rațional și al unui Iluminism care, după cumputem înţelege acum, vestea venirea unei epoci a întunericului. Mesajul său contradictoriu constădintr-un apel la bunătatea înnăscută a omului, în special în starea sa naturală de nobil sălbatic, unconcept de libertate care are un caracter pur colectiv, precum și un extrem de neclar definit regimpolitic în întregime restrictiv. Nu e deloc de mirare că la Geneva cărțile sale au fost arse sau că în
  • 5. timpul Revoluției Franceze rămășițele sale au fost transferate la Pantheon. Rousseau este cel carea anticipat mesajul Marelui Inchizitor către Hristos, în Frații Karamazov:Va veni vremea cînd omenirea, prin gura filosofilor și a oamenilor de știință, va proclama faptul cănu există crimă, poate nici păcat, ci doar oameni flămînzi. Pe drapelul pe care îl vor ridica împotrivaTa va fi scris: “Hrănește-i mai întîi și abia apoi cere-le virtute!” Și cu aceasta Îţi vor distrugecatedralele.Nenumăratele contradicții din gîndirea lui Rousseau reflectă doar contradicțiile personalităţii sale[18]și a ideilor pe care le-a zămislit și care produc efecte importante şi astăzi. Noțiuni vagi de libertate șide sclavie colectivă, inerente în conceptul său de volonté générale, alternează cu idei exageratedespre eficacitatea “educației”. Nu trebuie să uităm că, cu toate ideile sale totalitare, Rousseau nueste, probabil, atît de mult un copil al Iluminismului, cît o figură centrală a curentului romantic, prinvenerația sa ambivalentă pentru rafinament si simplitate, adulaţia pentru philosophes, păstoriţe șițărani, prin setea sa de absoluturi combinată cu un anarhism latent, prin sentimentalismul săucuplat cu o înclinatie spre maximă brutalitate[19]. De fapt, dacă avem în vedere antagonismul întreclasicism și romantism, așa cum strălucit a fost formulat de Irving Babbitt [20], putem spune că, dacăCalvin a fost un clasicist – ceea ce, spre deosebire de Luther, a fost cu siguranță – atunciRousseau reprezintă romantismul par excellence.IVDilema omului occidental, sfîșiat între Calvin și Rousseau, este mai puțin perceptibilă în Europadecît în Statele Unite. În Lumea Veche ne sînt oferite atît de multe alternative mai slabe – AdamSmith versus Karl Marx, Burke și de Maistre versus de Sade și Robespierre, Prima Romă versus ceade a Doua sau a Treia -, şi singura alegere reală în cauză, mormîntul ocupat al lui Lenin versusmormîntul gol al lui Hristos, este ţinută ascunsă. În schimb, în Lumea Nouă, unde tablele istoriei nusînt rescrise continuu pînă devin aproape ilizibile, tranziția de la Calvin la Rousseau iese puternic înevidenţă. Dacă îi numim pe oamenii de stat americani ai sfîrşitului secolului al XVIII-lea, PărințiFondatori ai Statelor Unite, atunci Pelerinii și Puritanii au fost bunicii lor, iar Calvin străbunicul. Cîndspun asta, nu îi exclud pe virginieni, deoarece anglicanismul are în esență un fundament calvinistîncă recognoscibil în cele Treizeci și nouă de articole, iar Părinții Pelerini, la fel ca puritanii îngeneral, au reprezentat un fel de anglicanism re-reformat. Deși Deismul la modă în secolul al XVIII-lea s-ar putea să fi pătruns în unele cercuri intelectuale, spiritul predominant al americanilor înainteși după Războiul de Independență a fost, în esență, Calvinist, atît în aspectele sale luminoase, cîtsi în cele mai urîte. Erau un popor harnic, econom, simplu la vorbă şi intens naționalist [21], conștienţiși mîndri de standardul lor moral care sunt includea “etica protestantă a muncii”[22]. Ca o națiune cuastfel de virtuţi, au stîrnit admirația lumii[23] și în sinea lor erau convinși că națiunea lor avea omisiune mesianică de a salva lumea printr-o novus ordo seclorum.
  • 6. La sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea religia a jucat un rol mult maiimportant în America decît în ​Europa, probabil nu atît printre liderii intelectuali și sociali[24], cîtprintre oamenii simpli în general. “Pluralismul” nu era pe atunci cuvîntul înălțător care a devenitastăzi, dar exista mult mai mult în realitate, iar diviziunile sectare au servit mai degrabă consolidăriidecît slăbirii zelului religios. Este demn de amintit faptul că războaiele coloniale împotrivafrancezilor au avut ceva din caracterul unor cruciade împotriva idolatriei Papale, iar entuziasmulpopular pentru Războiul de Independență datorează mult credinței – așa absurde cum a fost – căGeorge III a devenit în secret catolic și că prin Quebec Act din 1774 prin care garanta toleranțareligioasă francezilor canadieni, era amenințată în mod direct libertatea coloniştilor[25].Catolicii americani au fost pentru o lungă perioadă de timp, așa cum se vede şi din comportamentullor puritan, o mică minoritate influențată puternic de cultura protestantă în mijlocul căreia trăiau, însobrietatea lor religioasă, în clericalism[26], legalism și în acceptarea totală a teologiei tomiste[27]. Eierau, în același timp, cultural calvini și intelectual medievali[28] și aceasta a fost sursa multorneînțelegeri între ei și coreligionarii lor din Europa continentală. Pentru mulți catolici americani șiirlandezi-americani, imigranții italieni păreau mai degrabă păgîni decît creștini. Într-adevăr, aşa cumsublinia Everett Dean Martin, spiritul american a fost – și într-o mai mică măsură încă mai este –mai mult medieval decît modern. D.H. Lawrence a ajuns cam la aceeași concluzie[29]. Martin credeacă americanul nu este un om modern, pentru că a pierdut influențele eliberatoare ale Renașterii;Lawrence susținea că influențele Renașterii reprezentau tocmai lucrurile de care au fugit PărințiiPelerini. Înainte de Primul Război Mondial, cele mai multe colegii și universități, unele bănci și o bunăparte dintre palatele milionarilor au fost construite în stil gotic, iar unii zgîrie-nori au avut turnurigotice. Chiar și așa-numitele litere gotice au fost considerate a avea un caracter sacru și au fostfavorizate pentru inscripții religioase și pentru publicitate de obiecte liturgice. Dar contrastul dintreAmericanul Gotic și Europeanul Renascentist poate fi cel mai bine înțeles comparînd fețele șitrupurile din faimoasele portrete ale lui Grant Wood cu “zeiţa botezată” din Nașterea lui Venus a luiBotticelli.În timp ce popoarele europene din spaţiul catolic au căutat, în general, să guste din dulceața vieții,Statele Unite ale Americii, datorită psihologiei și virtuților calviniste, au devenit o putere mondială.Războiul hispano-american și urmările acestuia au marcat un punct de cotitură radicală. Substindardul lui John Calvin saga americană a început să se manifeste. Uitate erau zilele în careajutorul a două monarhii catolice, Ludovic al XVI-lea al Franței și Charles III al Spaniei, a fost salutatcu entuziasm de către Republica în curs de formare. Cînd, în 1917, Statele Unite au venit înajutorul aliaților anglo-francezi împotriva Puterilor Centrale catolic-luterane, scriitori francezicalvinişti şi-au exprimat satisfacția și încîntarea[30]. George D. Herron, mîna stîngă a lui WoodrowWilson în politica externă și, probabil, ideologul său șef, l-a convins să propună Geneva ca sediu alLigii Națiunilor, pentru că era sursa și originea atît a teologiei puritane, cît și a dinamismuluirevoluționar francez [31]. A fost un indiciu semnificativ că Statele Unite, deși încă erau calviniste în
  • 7. spirit, se aflau deja pe drumul abrupt și alunecos prevăzut de Rousseau în Discourses și înContractul social. Prăbuşirea într-un Avernus moral și politic începuse.VDesigur, tendința americană de a se îndepărta de Calvin şi de a se apropia de Rousseau nu aapărut abia acum. Unele aspecte ale gîndirii lui Jefferson sînt în mod clar rousselliene și putem găsidovezi chiar mai puternice la Thomas Paine, un campion al Revoluției Franceze. Cultul deist esteîntr-o vehementă opoziţie faţă de ideile calviniste despre Dumnezeu. Francmasoneria, un factorimportant în Revoluția Americană, este incontestabil deistă în temperament, iar concepția saasupra naturii umane este mai degrabă “catolică” decît “protestantă”, adică mult mai aproape deconcepţia renascentistă decît de cea medievală asupra condiției omeneşti. Cu toate acestea,îndepartarea americanilor de Calvin nu a fost niciodată una completă, nici chiar în ziua de astăzi.Influența sa continuă să-şi facă simţită prezenţa ca un curs subteran de apă în subconștientulamerican. Prezența lui Maistre Jehan al teocrației geneveze poate fi simțită în toată literaturaamericană mare și, într-o măsură mai mică, în toate celelalte forme de exprimare artistică. Cu totoptimismul lor superficial, americanii nu pot scăpa în întregime de ideea că omul este o creaturămizerabilă, complet nenorocită de păcatul originar și că doar harul lui Dumnezeu îl poate salva.Dincolo de toată activitatea frenetică, de căutarea neobosită a plăcerii, o anumită melancoliestrăbate întreaga viață americană și își găsește expresia în muzica populară, care este profundcalvinistă, exprimînd în felul său propriu ceea ce Jacques Chardonne, un catolic, a numit lesterribles verites chrétiennes[32]. Fără îndoială, Calvinismul le oferă un impuls enorm celor care secred a fi mîntuiți, a fi printre aleșii predestinaţi – o credință deţinută în mod colectiv de cătrepoporul american. Dar doctrina calvinistă a alegerii și respingerii poate şi zdrobi sufletele mai slabe,ale celor tulburaţi de complexe de inferioritate; de aici şi caracterul amar și muşcător al sărăciei întoate țările în care prevalează credința şi etica Reformată, unde săracii și cerșetori sînt nişteproscriși.Cu toate acestea, o reacție istorică întîrziată a determinat un segment important al gîndiriiamericane să adopte o direcție opusă calvinismului. Temperamentul predominant a devenit unul deoptimism frenetic care s-a făcut simțit chiar și în folclorul național. Acesta era în perfectă armoniecu tendința politică spre democrație egalitară, pe care Părinții Fondatori au simţit-o încă din 1787 şiau respins-o categoric, fapt care este de prea multe ori în mod voit ignorat. Distincția popularăîntre democraţia jeffersoniană și cea jacksoniană[33] nu ar trebui să ascundă faptul că Washington,Hamilton, Adams, Gouverneur Morris și Fisher Ames au fost la fel de ostili faţă de democrație – șide Revoluția Franceză -, la fel cum aveau să fie mai tîrziu extremiștii Sfintei Alianțe, deși pentrumotive oarecum diferite. Însă de-a lungul celei mai mari părţi a secolului al XIX-lea şi pe tot parcursulsecolului XX putem observa o democratizare treptată a Constituției americane şi, concomitent, odemocratizare psihologică a societății americane, în care nașterea[34], bogăția și educaţiadeţinuseră odată[35] un rol important. Conceptul roussellian că omul, prin natura sa, este inteligent
  • 8. și bun, că este bine informat și responsabil pe plan politic, a început, pas cu pas, să pătrundă înspiritul american. Americanii au început să se considere stăpîni ai unei Insule a Binecuvîntării în careaceste “adevăruri evidente” erau recunoscute și înțelese. Imaginea Europei ca un continent alecărui maluri musteau de “refuz mizerabil”, înrobiți și oprimați de monarhi, aristocrați și preoți adevenit un plus care s-a adăugat folclorului american, deși nu a fost niciodată acceptată de spiriteputernice ca Herman Melville, Babbitt Irving sau H.L. Menken[36].Pe la mijlocul secolului XX îndumnezeirea omului comun, vestită prin profetul său, Henry Wallace,era încheiată. Vechea disciplină morală era înlocuită cu noua evanghelie a permisivității. Soli DeiGloria a lui Calvin a fost înlocuită de adorarea aglomerărilor umane, a unor întregi rase, popoaresau clase – sau, prin contrast, de cultul individului alienat, a anti-eroului. Dacă este ceva în neregulăcu oricare dintre acestea, în mod colectiv sau individual, vina nu se află în ei, ci în circumstanțeleexterne – în opresiunea economică, în educația defectuoasă, se datorează traumelor provocatede statutul de minoritate, excluderii din diverse cluburi sau frății, unor “descărcări” sexualeinadecvate, tabu-urilor sociale impuse, taților autoritari, cartierului sărac, lipsei facilităţilor potrivitedin toalete sau a oportunităților de agrement, discriminării etnice și așa mai departe, ad infinitum.Cu tot predestinarianismul său, calvinismul a încurajat un mod de viaţă ascetic. Deși Dumnezeupoate a decis încă de la începuturile timpului cine sînt cei care vor fi şi cei care nu vor fi mîntuiți,omenirea nu fusese niciodată absolvită de obligația cel puțin de a lupta pentru fericirea veșnică prinrugăciune, muncă grea şi disciplinarea poftelor, prin severitate pentru sine și caritate pentru alții,prin ascultare, disciplină, citirea și urmarea Sfintei Scripturi, prin primirea celor două sacramente șiprintr-o viaţă personală dusă în sfințenie. În ochii lui Calvin, omul, deși o fiinţă definitiv marcată denaşterea în păcat, era totuși o creatură responsabilă. În ochii lui Rousseau, omul este în acelașitimp bun și iresponsabil – o creatură a circumstanțelor. Deși natura poate permite unele inegalitățifizice și intelectuale, orice om este în esență la fel de bun ca oricare altul, o noțiune acum profundimprimată în folclorul american. O ciudată teologie creștină a introdus acest concept prin afirmaţiacă “toţi sîntem egali în fața lui Dumnezeu”. Dar Scripturile nu vorbesc nicăieri despre egalitate; nutoţi primim aceeaşi cantitate de har. Hristos nu i-a iubit pe toți ucenicii Săi în mod egal, iar dacă Iudaar fi fost admis ca egal al Sf. Ioan, creștinismul ar fi trebuit să-şi închidă demult magazinul. Nuexistă egalitate nici în Ceruri, nici măcar în Purgatoriu, dar s-ar putea foarte bine să fie egalitate înIad, acolo unde îi şi este locul[37].Este trist să observăm că transformarea progresivă a gîndirii creștine de la conceptul Calvinist lacel Roussellian despre natura umană a fost susținut de diverse denominaţiuni, în special deramurile lor liberale, și că a fost însoțită de o introducere pe furiş a secularismului în teologiile lor. Înloc să-şi conducă turmele, clerul a început să le urmeze tendințele seculare, nepăsători față deavertismentul lui Chesterton că Biserica este singurul lucru care ne salvează din sclavia degradantăde a deveni copii ai timpurilor noastre. În acest sens, nici Biserica Catolică, din America și din altepărți, nu s-a ridicat la înălţimea misiunii sale. În zelul său contra-reformator, s-a îndepărtat cu toată
  • 9. viteza de calvinism, doar pentru ca apologeții săi să sfîrşească mult prea des în brațele lui JeanJacques.Pălăvrăgeala continuă şi lăcrămoasă despre “demnitatea omului” este deprimantă. Bineînțeles căaceasta există, dar poate fi şi ușor pierdută. Demnitatea este ceva care trebuie să fie recîștigat înfiecare zi; ea nu trebuie să fie considerată indiscutabilă[38] şi nici nu trebuie atribuită în modautomat oricărui mic gargaragiu, sau fiecărui om de nimic, fie el mare sau mic.În unele cercuri teologice catolice, în ultima vreme a avut loc o reevaluare respectuoasă apersonalității și învățăturilor lui Martin Luther. O reevaluare similară a lui John Calvin ar fi o problemămai dificilă, atît doctrinar, cît și psihologic, pentru că pe cînd Luther era coleric, dar inimos, Calvinera aspru, rece și calculat. Totuşi, Calvin este acela, mai degrabă decît Luther, care a avut oinfluenţă de durată și a schimbat lumea; și apoi, între Calvin – la urma urmei, un teolog creștin degeniu – și Rousseau, philosophe păgîn, nu ar trebui să existe nicio îndoială cu privire la care dintreei merită aprecierea catolicilor.VISferele sociale și politice reprezintă locul în care deplasarea loialităților de la reformatorul religioscătre romanticul filosof au produs cel mai mare rău. În derularea afacerilor interne sau externe,răutatea reală sau potențială a naturii umane este în mod intenționat trecută cu vederea. Deoarecenimeni nu este considerat cu adevărat vinovat pentru nimic, condițiile sociale trebuie să fie în modconstant criticate și corectate; astfel, tot un experiment nobil va urma după eșecul altuia, un bunexemplu în acest sens fiind experimentele socialiste din Rusia Sovietică. Că ființele umane ar puteafi leneșe, înșelătoare, avare, invidioase, dușmănoase sau pur și simplu proaste, este un lucru care,aparent, nu primeşte niciodată permisiunea să pătrundă într-o minte neo-rousselliană. Păcatuloriginar și manifestările sale se află, desigur, în centrul teologiei calviniste. Doctrina dominantă înlumea catolică pe acest subiect este mai puțin severă: “Omul este lipsit de darurile saleextraordinare și este afectat în firea lui.” Am rămas cu o voință slăbită, cu o înțelegere umbrită și cuo înclinație puternică către rău. Însă cu ajutorul harului solicitat și obținut, putem rezista în faţatentaţiei, permițînd astfel posibilitatea mîntuirii prin liberă alegere, precum și prin alegere divină. Dartendința contemporană este către o respingere totală a acestei doctrine. În locul unei omeniricorupte de la natură, ni se propune imaginea unui om bun de la natură, poate uneori slab, dar careaspiră mereu la bunătate, adevăr și frumusețe. Dat fiind că atît de des faptele contrazic flagrantaceastă plăcută teorie, era necesar ca aceasta să fie democratizată. Majoritățile sînt întotdeaunabune, au întotdeauna dreptate, doar că există unele minorități potrivnice – aristocrați, capitaliști,evrei, preoți, generali, bancheri, producători, anumiţi politicieni sau anumiţi intelectuali, după caz.Majoritatea, reprezentînd media, constă, după cum ar dori un idiom popular, din cei buni, iarminoritatea, reprezentînd cîteva excepții, sînt cei răi[39]. Doctrina despre volonté générale nupermite existenţa unor minorități și toate mișcările ideologice care decurg din Revoluția Franceză –democrația iacobină, socialismul, comunismul, fascismul, naţional-socialismul – sînt în mod
  • 10. programatic intolerante față de acestea. Noțiunea de majoritate infailibilă care guvernează printr-unfel de drept divin a devenit parte din folclorul american politic și social; drept urmare, suspiciunea deconspirații asupra celor puțini. Procesele de la Nuremberg, de exemplu, s-au bazat pe acuza deconspirație a naziștilor, deși toată lumea știe, sau ar trebui să știe, că naziștii au fost cel mai marepartid din Germania, votat de oamenii buni în alegeri libere și venit la putere printr-un procesdemocratic. În mod similar, comuniștii italieni de astăzi speră să cîștige puterea printr-un procesdemocratic, fără nici o conspirație, fără nici o revoluție.Atitudinea majorităţii americanilor și a unei bune părţi a europenilor față de situaţia din AmericaLatină oferă un alt exemplu de perspectivă politică distorsionată. Pentru mintea liberală pareevident că structura socială din America Latină trebuie să fie greșită, deoarece masele virtuoase deacolo sînt împiedicate în efortul lor de a găsi slujbe care să le ofere un standard de viață mai bun și,drept urmare, se îndreaptă către comunism, în acelaşi fel în care au făcut-o şi masele largi deitalieni exploataţi. Adevărul este că practic toți liderii mișcărilor radicale de stînga din America Latinăsînt copii de oligarhi sau de burghezi, iar masele pînă în prezent au rămas neimpresionate deaceştia. Dar masele de acolo nu au arătat un prea mare entuziasm nici pentru modul de viațăburghez sau pentru virtuțile burgheze – muncă grea și cumpătare. Contemporanii noștri au tendințasă se agațe de o idee non-istorică, conform căreia istoria este strict rațională, că acțiunea șireacțiunea se urmează una pe alta într-un mod logic și matematic[40]. Superstiția care stă la bazaacestei convingeri este din nou de sorginte rousselliană, deși, de asemenea, în parte provine dintr-o anumită naïveté a catolicilor de a pune un prea mare accent pe conceptul aristotelian şi scolastical omului ca animal rațional. Noțiunea de “comunism al stomacului” se potrivește cu ușurință înacest tablou. Aşa şi cu interpretarea revoluției bolșevice ca o reacție la opresiunea ţaristă, ca orevoltă a țăranilor fără pămînt împotriva proprietarilor feudali. Cu excepția lui Kalinin și Dybenko, niciunul dintre liderii bolșevici din perioada 1917-1920 nu a fost proletar. Liderii erau nobili, cum erauLenin și soția lui, cum erau Chicherin, Dzerzhinski, Lunacharski și Kollontay Alexandra, sau evreiburghezi, cum era Troțki, sau ex-seminariști, cum erau Stalin și Mikoian. Mai mult, nu bolșevicii aufost cei care au rasturnat monarhia rusă; aceasta a fost în mare măsură activitatea unor alteelemente liberal-democrate. În plus, în 1917, doar 23% din terenurile arabile din Rusia – încomparație cu 55% în Marea Britanie – aparțineau marilor proprietari.VIICredința că omul este bun și devine rău doar din cauza problemelor cu care se confruntă este unnonsens total. Proverbul portughez, Castiga o bom, melhorará; castiga o mau, piorará –“pedepseste un om bun și va deveni mai bun, pedepseşte un om rău și va deveni mai rău” – estemult mai realist; suferința separă grîul de neghină. Omul trebuie să recunoască faptul că estepăcătos, că este slab și înclinat să facă rău. Nu este nevoie de nici o pregătire științifică saufilosofică pentru a recunoaște acest adevăr trist: tot ce trebuie să facem este să privim în propriilenoastre vieți și în propriile noastre suflete ca să realizăm că avem cel puțin potențialul de face mari
  • 11. rele. Acesta este un lucru pe care neo-roussellianul, fie el democrat, socialist, comunist sauanarhist, alege să îl ignore. El preferă să creadă în capacitatea inepuizabilă a omului de a face bine.Roussellianul liberal se așteaptă să realizeze acest lucru printr-o permisivitate fără margini,roussellianul anti-liberal va obţine acelaşi lucru prin “sisteme” și utopii. Dar şi disoluţia totală, șireglementarea totală, ambele înseamnă doar moarte.Istoria politică, socială şi economică, chiar şi istoria religiilor, ne arată în mod clar că, deși existăsfințenie și altruism în lume, prevalența invidiei, răutăţii, urii, cruzimii și lăcomiei nu pot fi ignoratefără consecinţe[41]. De asemenea, Istoria nu ne dă nici o asigurare că binele va învinge în cele dinurmă. Guverne bune și guverne rele au fost răsturnate prin revoluţii, conducători și oameni de statbuni au fost uciși, ticăloși și monștri au avut victorii, cauze rele au triumfat. Prin comparareaconceptului lui Luther despre această lume ca fiind des Teufels Wirtshaus, Hanul Diavolului, şi aconceptului lui Rousseau despre perfectibilitatea nelimitată a omului pe pămînt, devine evident decare parte se află eroarea mai mică și unde este aroganţa mai mare.Trăim astăzi într-o epocă de triumfalism Roussellian. Bolșevismul este doar una dintre dovezilevictoriei sale; o alta o găsim în mișcarea hippie a lumpenproletariat-ului intelectual. Rousseau estebunicul lagărelor de concentrare, dar şi a acestor bordeluri armate pe care continuăm să le numimuniversități. Avem pe de o parte Vechea Stîngă, un produs finisat al l’Education Sentimentale, cuînclinaţia sa către inginerie socială și tendința sa de a identifica propriile planuri și politici cu volontégénérale; iar pe de altă parte avem Noua Stîngă, care a preluat sloganul Retournons à la nature!exemplificat de gloata de nespălaţi, neîngrijiţi, destrăbălaţi, de nestăpîniţi şi ignobili sălbatici careprivesc spre lumea a treia a celor subdezvoltaţi pentru inspirație. Eroii lor sînt președintele Mao şi asa Cărticică Roşie, Che Guevara, Ho Chi Minh, Holden Roberto, criminalii din Harlem și preoțiipistolari. Noua Stîngă îşi va continua jocul pînă cînd îi va trece timpul, și aceasta se va întîmpla fieatunci cînd disoluţia rousselliană ne va înghiţi pe toți, fie – așa cum ar trebui să sperăm, maidegrabă – atunci cînd din cotloanele profunde ale subconștientului american amintirea celuilaltgenevez se va ridica din nou la viaţă. Aceea va fi o nouă zi pentru Maistre Jehan, o zi mare și maibună pentru noi ceilalţi.Articol publicat în Modern Age, Winter 1971.Traducere de Liviu Crăciun.