Prereformatorii in apusul europei in sec

Prereformatorii In Apusul Europei in sec- XIII-XIV.
I. Reforma
Istoria miscarii husite a fost in trecut tratata dupa interesele variatelor cercuri burgheze si
confesionale. Deoarece conciliul de la Constanta din 1415 l-a condamnat pe Ioan Hus de aceea in
ochii istoricilor papali chestiunea intreaga era apriori o erezie.
Unii cercetatori ai trecutului nu se multumesc cu dogmaticisme istorice, ci ei adesea revin
asupra unor probleme pentru ca cu trecerea timpului perspectivele se largesc, cunostintele se
adancesc si patimile se potolesc. Astfel multe fapte istorice apar acum intr-o lumina noua mai
reala.Aceste reconsiderari ii sunt supuse indeosebi evenimentele din epocile trecute cand
feudalismul si burgezia isi aveau conceptul lor istoric si-l colorau dupa nevoile lor.
In cadrul acestei reconsiderari intra si problema Husitismului si aceasta cu atat mai mult cu cat
unii dintre husiti au trecut de tara lor si au ajuns pana la noi, in Transilvania si Moldova. Din
cauza acestei prezente a lor printre romani s-a tras concluzia gresita ca datorita impulsului lor s-
ar fi initiat traducerea Sf.Scripturi in limba romana.
Abuzurile eclesiastice au adus si ele la numeroase neintelegeri intre cehi si clerocatolici.
Ca reactie impotriva inovatiei catolice din secolul XII ca laicii sa se impartaseasca numai sub
forma painii, poporul ceh a inceput sa primeasca Sfanta Impartasanie sub ambele forme adica
sub forma painii si a vinului la fel ca ortodocsi ei au primit de acea numele de adpti ai potirului.
[1]
Husitii mai erau confruntati si cu o alta problema lipsa de preoti. Pentru as putea hirotonii preoti
erau nevoiti sa faca drumuri costisitoare in strainatate. Insa refuzand sa indeparteze potirul
candidatii lor reveneau adesea acasa nehirotoniti. Lipsa preotilor devenea astfel pentru husiti o
problema vitala. De acea in 1447 au inceput sa-si hirotoneasca ei insisi preoti printr-o simpla
punere de maini.[2]
Husitii adeptii lui Jan Hus s-au raspandit in Boemia, Moravia, Polonia si Ungaria . Ei au fost de
asemenea primiti si li s-a acordat toleranta religioasa in Transilvania si Moldova. Cu timpul s-au
impartit in doua ramuri: husitii moderati numiti si calixtini care s-au impacat in 1431 cu biserica
Romano- Catolica si husitii extremisti numiti si taboristii (dupa Tabor principala lor fortareata),
care au fost persecutati pentru intransigenta lor.

Urmasii celor doua ramuri numiti indeobste “fratii boemi” au trcut dupa 1600 la calvinism.
Ultimul episode al fratilor boemi a fost Ioan Amos Comenius celebru pedagog autor a lucrarii
Didactica Magna refugiat pentru ideile religioase in Polonia si Olanda.
Dintre personalitatile pe care istoria le-a inregistrat ca premergatori ai reformei sau
prereformatori, ne retin atentia: engezul John Wycliff 1330-1384, cehul Jan Hus 1369-1415 si
italianul Girolamo Savonarola.
II.Premergatori ai reformei
1. John Wycliff
A fost student eminent al iniversitatii din Oxford-Anglia, devine professor la facultatea de arte
,iar din 1372 profesor al facultatii de teologie.
Amestecandu-se intr-un conflict de interese pecuniare dintre papa Urban al -V- si regale
Angliei, Eduard al III, Wycliff imbratiseza idea supunerii Bisericii Angliei sub autoritatea
statului inlaturand jurisdictia Romei. In ducele de Lancaster luptator fatis impotriva papalitatii isi
gaseste un statornic aliat si sustinator.
Abia dupa ce ducele de Lancaster a incetat sa-l mai protejeze un sinod tinut la Londra in
1382 a condamnat 24 de puncte din doctrina lui Wycliff.
Biserica dupa John Wycliff se imparte in tei: BisericaTriunfatoare, in cer, Biserica
Militanta, pe pamant si Biserica Latenta in purgatoriu.
Unii crestini sunt predestinati la mantuire altii la pieire. Singura si adevarata Biserica este cea
spirituala (invizibila), alcatuita din “universitas praedestinatorum” (totalitatea celor alesi) din
care si clerul inalt poate fi exclus.[3] De aceea, Biserica in calitate de institutie, zice el, nu poate
nici excomunica nici canoniza si deci este de prisos.
In fata conceptului de predestinare nici indulgentele si nici ceremoniile religioase nu au vreun
effect ; de aceea, tainele au doar valoare simbolica, painea si vinul nu se transforma in
Euharistie,iar cinstirea Fecioarei a sfintilor a icoanelor, a sfintelor moaste si indulgentele sunt
inutile.
Biblia unicul izvor de credinta poate fi lecturata de oricine in mod direct , intrucat starea de
gratie apartine celui predestinat.

2. Jan Hus
Datorita legaturilor dintre Universitatile din Oxford si Praga, patrund in Boemia
invataturile lui Wycliff. Tanarul Jan Hus este atras de ideile prereformatorului englez devenind
professor la Facultatea de Filozofie, iar mai apoi rectorul Universitatii pragheze si confesor al
reginei Sofia, Hus spriginit de prietenul sau Ieronim de Praga se va declara sustinatorul lui
Wycliff desii nu va accepta integral ideile prereformatorului englez. Hus traduce in ceha parte
din scrierile lui Wycliff si persecute pe clerici care se impotrivesc vederilor sale.
Potrivit traditiei apusene, cei doi au infruntat pedeapsa capitala cu multa demnitate ca niste
martiri. Cand o batrana din asistenta a adugat cateva vreascuri la rug, Hus ar fi exclamat
celebrele cuvinte “ o sancta simplicitas!” (o sfanta ignoranta), iar celor ce l-au condamnat le-a
replicat “ardeti voi acum o gasca” (aluzie la numele sau Hus care in limba ceha se traduce
gasca), dar va veni o lebada pe care n-o veti mai putea arde.
Comentatorii au vazut in aceste cuvinte o prezicere referitoare la reformatorul Martin Luther[4].
2.1 Doctrina lui Hus si raspandirea ei.
Centrul doctrinei lui Hus l-a constituit predestinatii. Adevarata biserica spune el o constitue cei
predestinati care alcatuiesc trupul tainic a lui Hristos. Capul acestei Biserici nu este Papa ci
Hristos. “Autoritatea lui Petru ramane asupra Papei atata timp cat el nu se departeza de legea
Domnului Iisus Hristos” spune Hus in lucrarea sa Tractatus de ecclesia[5]. Spre deosebire de
Wycliff, Hus a fost mai moderat in cea ce priveste doctrina. El admitea valabilitatea Euharistiei
si a celorlalte taine precum si a indulgentelor, dar in predica sa considera conform principiului
biblic “dupa roade ii veti cunoaste” ca preotii si papii pacatosi nu trebuie ascultati.
3. Dominicanul Girolamo Savonarola.
In anul 1481 trimis predicator la Florenta a fost profound indignat de decadenta morala a celebrei
metropole a Renasterii. Predicile sale de pe amvonul bisericii San Marco prin care denunta
coruptia, imoralitatea, laicizarea clerului si cerea o viata crestina austera, au inceput sa aiba ecou
in randul florentinilor.

Dupa inlaturarea lui Pietro de Medicii 1494 Savonarola impune orasului un regim theocratic,
creind asa numita “ republica crestina. Savonarola a creat un fond de ajutorare afetelor sarace, a
fondat o banca
de imprumut fara dobanda, a luat masuri contra evaziunilor fiscale. Partizanii lui ca si florentinii
insisi n-au rezistat mult acestui regim.
El isi dezamageste simpatizantii, cu ajutorul lor este judecat si ars pe rug.
Desii n-a fost un prereformator ca Wycliff sau Hus, Savonarola si altii ca el au atras atentia
asupra starii decadente religioase si a crizei morale si de idei din Biserica Romei.
Atat cei doi prereformatori cat si intr-un anumit fel Savonarola au netezit drumul Reformei.
CUPRINS
I.Reforma
II.Premergatori ai reformei :
1.John Wycliff
2.Jan Hus. Doctrina lui Hus si raspandirea ei.
3.Dominicanul Girolamo Savonarola
BIBLIOGRAFIE
1.Pr. Eugen Dragoi Istoria Bisericeasca Universala
2. Milan Sesan Mitropolia Moldovei si Sucevei nr.3-4 martie-aprilie 1958
3. Vasile Leb Studii Teologice martie-aprilie 1978.
[1] Vasile Leb Studii Teologice martie –aprilie 1978.
[2] Ibidem pag 255

[3] Pr. Eugen Dragoi Istoria Bisericeasca Universala.
[4] Milan Sesan Mitropolia Moldovei si Sucevei nr 3-4 martie –aprilie 1958.
[5] Ibidem pag 298.
http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Prereformatorii-In-Apusul-Euro11.php 21.04.15
Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia
Un articol de Andrew Miller
Este cu adevărat plăcut să ştim că adevărurile Evangheliei care aduc mântuirea sufletului, pe care
le-au învăţat Wycliffe şi urmaşii lui ajunseseră deja să dea rezultate pe arii întinse şi cu efecte de
durată şi că, cu toate arderile pe rug şi măcelurile Romei, ele pătrundeau în suflelele a mii şi sute
de mii de oameni, răspândindu-se aproape în toate regiunile Europei. Episcopul de Lodi, la
consiliul de la Constance, în anul 1416 – cu un an înainte de martiriul lui Cobham şi la treizeci şi
şase de ani de la traducerea Bibliei – declara că ereziile lui Wycliffe şi Huss se răpândiseră în
Anglia, Franţa, Italia, Ungaria, Lituania, Polonia, Germania şi în toată Boemia. Astfel, un
duşman înverşunat, fie în mod conştient, fie fără să-şi dea seama, a mărturisit despre influenţa şi
vitalitatea inepuizabilă a seminţei bune a Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar este necesar să lămurim situaţia spunând câte ceva despre marea schismă papală mai înainte
de a urmări firul de argint al harului lui Dumnezeu în mărturia şi martiriul lui Huss şi Ieronim.
Consiliul de la Pisa
La începutul secolului al cincisprezecelea, biserica romano-catolică avea două capete, adică doi
papi rivali: Benedict al XIII-lea la Avignon şi Grigore al XII-lea la Roma. Fiecare dintre ei
pretindea să fie reprezentatul pe pământ al lui Hristos şi fiecare îl acuza pe celălalt înaintea
întregii lumi de falsitate, sperjur şi de cele mai josnice planuri secrete. Atât de scandaloasă era
purtarea acestor doi prelaţi cu părul alb, ambii în vârstă de peste şaptezeci de ani încât întreaga
Europă privea cu ruşine şi indignare încăpăţânarea şi răutatea pontifilor în acel conflict. Ce era
de făcut pentru a vindeca rănile bisericii divizate? Regii şi cardinalii au trecut la a folosi atât
forţa cât şi rugăminţile pentru a-i determina pe ambii papi să renunţe la pretenţii astfel încât unul
să poată fi ales în unanimitate în locul lor. Sub jurământ, ei au promis că urmau să renunţe dacă
interesele bisericii o cer, dar imediat după ce au făcut promisiunile, au şi recurs la prefăcătorie
înşelându-i pe cardinali şi călcându-şi jurămintele. Văzând că nu se putea pune bază pe cuvântul
lor, că erau oameni fără onoare sau religie, cardinalii lui Benedict s-au revoltat şi s-au asociat cu
cei ai lui Grigore, cele două colegii reunindu-se la Leghorn pentru a stabili ce era de făcut pentru
a pune capăt acelei îndelungi schisme ruşinoase. Au ajuns la concluzia că, în acele condiţii, ei
aveau derptul de a convoca un consiliu care să judece între cei doi care-şi disputau papalitatea şi
să refacă unitatea bisericii.
Pisa, o cetate cu ziduri din centrul Italiei, a fost aleasă ca locul cel mai potrivit pentru acel
consiliu. Era ceva complet nou în creştinătate. Aproape o duzină de cardinali, fără a avea

aprobarea papei sau a împăratului, s-au întrunit în renumitul Consiliu de la Pisa. Acum cel
infailibil era judecat într-un tribunal şi era uzurpat cel mai înalt prerogativ al tronului său, dar
papa pierduse atât de mult respectul omenirii încât întreaga biserică a considerat că acei cardinali
erau îndreptăţiţi să aibă putere asupra lui.
Consiliul a început la 25 martie 1409. Adunarea era una dintre cele mai auguste şi mai
numeroase care s-au văzut vreodată în istoria creştinătăţii. Vom prezenta câteva detalii pentru a-i
arăta cititorului tânăr ce era un Consiliu Ecumenic în acele zile în care romano-catolicismul era
religia Europei. Erau prezenţi douăzeci şi doi de cardinali, patriarhii latini ai Alexandriei,
Antiohiei, Ierusalimului şi Grade; doisprezece arhiepiscopi erau prezenţi în persoană şi
paisprezece aveau reprezentanţi; erau optzeci de episcopi şi reprezentanţi ai altor o sută doi
episcopi; optzeci şi şapte de stareţi şi reprezentanţii a două sute de alţi stareţi; aceştia pe lângă
generalii ordinelor, marele maestru de Rodos cu şaisprezece comandanţi, generalul cavalerilor
Sfântului Mormânt, trimisul marelui maestru al Ordinului Teutonic, reprezentanţii Universităţilor
de la Oxford, Cambridge, Paris, Florenţa, Cracovia, Viena, Praga şi mulţi alţii; peste trei sute de
doctori înteologie şi ambasadori ai regilor Angliei, Franţei, Portugaliei, Boemiei, Siciliei,
Poloniei şi Ciprului, ai ducilor de Burgundia şi Brabant, etc. Drumurile şi râurile au fost timp de
mai multe săptămâni pline de suitele cu mare pompă şi splendoare ale demnitarilor. Unii au venit
la Pisa cu două sute de cai în suita lor*.
* Landon – Manual of Councils
Adunarea a avut sesiuni din martie până în august. După multe deliberări, papii aflaţi în conflict
au fost unanim condamnaţi. La 5 iunie a fost pronunţată sentinţa: ambii au fost declaraţi eretici,
sperjuri şi încăpăţânaţi şi li s-a interzis să-şi mai ia titlul de pontif şi au fost consideraţi
nevrednici de vreo onoare. Postul de papă a fost declarat vacant. Următorul pas a fost alegerea
unui nou papă, chestiune care era mult mai dificilă. Unde să găsească omul cu asemenea virtuţi
de natură să recâştige respectul omenirii pentru suveranul pontif? Aceasta era marea problemă.
Douăzeci şi patru de cardinali, după ce au stat închişi timp de zece zile, au hotărât să-l aleagă pe
Pietro de Candia, cardinaului Milanului, în vârstă de şaptezeci de ani, care a luat numele de
Alexandru al V-lea. Dar cei doi bătrâni pontifi au dispreţuit hotărârile consiliului şi au continuat
să acţioneze ca şi când ar fi fost papi legitimi. Benedict a tunat anateme împotriva consiliului şi a
rivalilor săi; şi Grigore a făcut la fel, intrând într-o alianţă cu Ladislaus, ambiţiosul rege al
Napoli, Alexandru, care era încă lipsit de scaunul şi de patrimoniul Sf. Petru, a aruncat anateme
şi excomunicări asupra lui Benedict, Grigore şi Ladislaus, care luase în stăpânire posesiunile
Sfântului Scaun de la Roma.
În toate părţile erau murmure cum că acel consiliu, în loc să pună capăt schismei nu făcuse
altceva decât să adauge un al treilea papă. Unde mai era unitatea cu care se laudă biserica
romano-catolică? Ne putem întreba prin care dintre acei papi a continuat succesiuea apostolică.
Cei trei papi, de care creştinătatea se simţea ruşinată şi scârbită, aruncau unul asupra celuilalt
excomunicări, reproşuri şi anateme. Alexandru al V-lea a trăit aproape un an după alegerea lui,
după care i-a urmat Ioan al XXIII-lea, un om despre care Mosheim spune că era fară evlavie şi
fără principii. Dificultăţile erau mai mari ca oricând; împărăţia papală dezbinată împotriva ei
însăşi nu se mai putea menţine şi se apropia de ruina completă. Unii au spus că puterile Europei
trebuiau să se unească pentru a desfiinţa numele şi puterea pontifului, sau măcar pentru a-i limita

autocraţia. S-a arătat clar că papii înşişi nu erau dispuşi să facă nici un sacrificiu personal pentru
pacea bisericii, aşa că se punea problema ce să mai se facă pentru a opri ruşinosul război al
pontifilor şi a vindeca rănile bisericii divizate. Dacă biserica ar fi fost lăsată să se decurce singură
atunci probabil că Ladislaus ar fi luat în stăpânire Roma şi toate provinciile papale, lăsând
scaunul Sf. Petru ca tron doar cu numele. Dar principii pământului nu erau încă gata pentru a
face un asemenea sacrilegiu. Aceasta avea să se întâmple în zilele lui Victor Emanuel.
Sigismund, Împăratul Germaniei, regele Franţei şi alţi regi şi principi ai Europei care erau mai
preocupaţi de credibilitatea şi de bunul mers al bisericii decât papii cei egoişti l-au convins pe
Ioan al XXIII-lea să convoace un consiliu general al întregi biserici cu scopul de a pune capăt
marii controverse.
Consiliul de la Constance
Constance, un oraş imperial pe partea germană a Alpilor, a fost considerat locul potrivit pentu o
asemenea adunare. Era accesibil din toate părţile lumii şi aprovizionarea se putea face uşor pe
lac. Atât de mare era afluxul de persoane că s-a estimat că la Constance aveau să vină nu mai
puţin de treizeci de mii de cai. Aceasta ca să avem o idee ce mulţime de oameni şi câte care de
provizii aveau să vină. În afară de nenumăraţi demnitari ecleziastici de toate rangurile au fost mai
bine de o sută de principi, o sută opt conţi, două sute de baroni şi douăzeci şi şapte de cavaleri.
Pentru relaxarea lor de la ocupaţiile spirituale au fost organizate turniruri, ospeţe şi alte distracţii.
Cinci sute de menestreli au fost angajaţi pentru a umple ceasurile libere ale sfinţilor preoţi şi ale
nobililor şi a le linişti cugetele tulburate. Ei se strânseseră acolo cu scopul declarat de a vindeca
rana aproape mortală a antihristului. Dar care sunt faptele consemnate de istorie? Timp de trei
ani şi jumătate, începând de le 5 noiembrie 1414, oameni destrăbălaţi au umplut oraşul vechi şi
liniştit cu răutăţile lor neruşinate. Dacă am scrie aici ceea ce se petrecea atunci la lumina zilei am
întina paginile istoriei noastre. Ni se cutremură inima când gândim la stricăciunea, la neevlavia
îndrăzneaţă şi la ipocrizia acelor aşa-numiţi “sfinţi părinţi”, ca să nu mai vorbim de cruzimea cu
care i-au ars pe Huss şi Ieronim fără a avea vreun fel de remuşcări.
Acest mare consiliu a avut un dublu obiectiv: 1. să pună capăt schismei care afecta biserica de
atâţia ani; 2. să suprime ereziile lui Wycliffe şi Huss. Primul dintre obiective a fost realizat în
mod satisfăcător. După ce s-a stabilit că un pontif este răspunzător înaintea consiliului întregii
biserici, Ioan al XXIII-lea a fost destituit din cauza neregulilor din viaţa lui şi a faptului că işi
călcase jurământul dat Împăratului. Grigore şi Benedict au fost încă o dată destituiţi, iar Otto de
Colonna a fost ales pontif, luând numele Martin al V-lea.
Membrii consiliului şi-au îndreptat atenţia asupra învăţăturilor lui Wycliffe, de care erau foarte
lezaţi, învăţături care erau propagate prin satele Boemiei şi chiar prin Universitatea de la Praga
fiind acuzaţi Ian Huss şi urmaşii lui.
Răspândirea adevărului
Căsătoria Anei de Boemia cu Richard al II-lea al Angliei au făcut ca între cele două ţări să fie
relaţii mai strânse tocmai în perioada când doctrinele lui Wycliffe se răspândeau. “Învăţaţii din
Boemia,” spunea Milman, “au stat la picioarele îndrăzneţului profesor de teologie de la Oxford,

iar la Praga erau studenţi englezi. Scrierile lui Wycliffe au fost aduse în Germania în mare
număr, unele în limba latină, altele traduse în Boemă şi răspândite de admiratori şi suporteri”.
Prinţesa, ale cărei exerciţii evlavioase şi studiu al Scripturii au fost comemorate de predicatori şi
de istorici a fost afectata mai întâi de mişcarea reformatoare din ţara ei. Ea a adus în Anglia
versiuni ale evangheliilor în germană şi boemă ca şi în latină. Acestea erau comori scumpe ale
evlaviei şi iubirii curate pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care ne şi arată, în mod indirect, cum s-
au răspândit, chiar de timpuri, în Germania noile învăţături.
Unul dintre primele lucruri pe care ea le-a făcut în această ţară arată puterea harului lui Hristos în
inima ei şi este într-un contrast izbitor cu spiritul persecutor al Izabelei. “La câteva zile după
căsătoria cuplului regal,” spunea Miss Strickland, “s-au întors la Londra şi a avut loc ceremonia
magnifică de încoronare a reginei. La cererea solemnă a tinerei regine regele a acordat o graţiere
generală. Poporul oprimat avea nevoie să mai răsufle după ce, în urma răscoalei lui Watt Tyler,
execuţiile au fost de o cruzime barbară fără precedent. Ţara mirosea a sânge de ţărani nenorociţi
atunci când a venit omenoasa mijlocire a Anei de Boemia, care a pus capăt execuţiilor”. Această
mediere a făcut ca soţia lui Richard să capete titlul “buna regină Ana,” iar cu timpul, în loc ca
popularitatea ei să scadă, ea a fost tot mai mult preţuită de supuşii ei.
Cât de plăcut este să vedem un asemenea exemplu de evlavie consecventă în acel timp şi la
cineva cu o asemenea poziţie socială! Dar erau multe asemenea persoane în acel timp în Boemia
şi în alte ţări. După moartea reginei Ana, slujitorii ei boemi s-au întors în ţara lor aducând cu ei
valoroasele scrieri ale lui Wycliffe. Acele scrieri au fost studiate la Oxford de mulţi străini şi au
ajuns să fie citite de mulţi la Universitatea de la Praga.
Cel mai renumit învăţător a fost Ian Huss sau Ian din Hassinetz – un sat de lângă frontiera cu
Bavaria. El s-a născut prin anul 1369, astfel încât trebuie să fi fost în vârstă de aproximativ
cincisprezece ani atunci când a murit venerabilul Wycliffe, învăţătorul pe care l-a recunoscut şi l-
a admirat. Este interesant să privim înapoi pentru a contempla căile lui Dumnezeu pentru a păstra
şi a răspândi adevărul. Cine oare ar fi gândit că, într-un sat neştiut din Boemia, El avea să crească
şi să pregătească un martor nobil, care avea să ducă, la rândul lui, “flacăra adevărului şi să o
transmită mai departe, ca martir, unui lung şir de martori” şi că acela avea să fie vrednic de acea
slujbă cerească*? El s-a distins de timpuriu prin inteligenţa lui ascuţită, modestia şi seriozitatea
purtării lui şi austeritatea ireproşabilă a modului sau de viaţă. El era înalt şi slab, având o
înfăţişare meditativă; era blând, prietenos şi accesibil tuturor. Talentele lui fiind deosebite, el a
fost trimis la universitatea din Praga pentru a studia pentru biserică. S-a remarcat prin realizările
lui ca învăţat. El a avansat rapid, fiind promovat în biserică şi în universitate şi a ajuns confesor
al reginei Sofia. El a fost numit predicator la capela universităţii, numită Betleem – casa pâinii –
deoarece acolo hrana spirituală era transmisă în limba populară. Această poziţie i-a dat
îndrăzneţului şi elocventului predicator ocazia de a prezenta poporului Cuvântul lui Dumnezeu în
limba lui maternă, iar noi nu avem nici o-ndoială că el a făcut aceasta pentru că era un creştin
sincer şi un adevărat martor pentru Hristos. Dar, ca majoritatea reformatorilor, se poate ca el să fi
fost dornic în primul rând să predice împotriva abuzurilor dominante mai curând decât să înveţe
poporul adevărul curat al lui Dumnazeu. Suntem convinşi că, în general, aşa au stat lucrurile în
toate mişcările reformatoare, şi aşa se explică numeroase scene de violenţă care s-au desfăşurat
chiar în sprijinul celor mai nobile cauze. Dacă oamenii ar fi fost conduşi în primul rând, prin
binecuvântarea lui Dumnezeu, spre a primi adevărul, în special adevărul care este în Isus, atunci

scopurile ar fi fost atinse fără ca minţile să se fi înfierbântat auzind, într-un limbaj dur, denunţul
viciilor preoţimii asupritoare. Mândria, luxul şi depravarea întregului sistem clerical ajunsese să
fie de nesuferit pentru întreaga omenire, astfel încât condamnarea acelor abuzuri fără a te atinge
de învăţăturile bisericii era calea de a câştiga popularitate.
* Waddington, vol. 3, p. 175
Dar Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, şi, dacă suntem călăuziţi de Cuvântul Său, atunci
vom căuta să-i îndrumăm pe cei neştiutori să iubească adevărul şi să-l urmeze în loc să producem
în mintea lor ura faţă de erori, care, fără cunoştinţa lui Hristos, este cea mai sigură cale spre
inflamare revoluţionară şi spre dezastru. Acest principiu divin este la fel de aplicabil în cele mai
mici dispute dintre oameni ca şi la cele mai mari. Întotdeauna este mai bine sa iluminezi decât să
agiţi. “Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, capabil să-i înveţe,
răbdător, corectându-i cu blândeţe pe cei care se împotrivesc, poate le va da Dumnezeu pocăinţă
spre cunoştinţa adevărului, şi ca să se trezească din cursa diavolului, fiind prinşi de el pentru voia
lui” (2. Timotei 2:24-25 bookmark document).
Tulburări publice
Deşi Ian Huss era un om bun, el a neglijat sfatul sănătos al apostolului. Mai întâi a ajuns să fie
implicat într-o dispută universitară cu privire la privilegiile studenţilor, iar mai apoi, opoziţia lui
faţă de Grigore al XII-lea l-a ofensat profund pe arhiepiscopul Boemiei, care era de partea acelui
anti-papă. Împotriva lui Huss au fost emise decrete de interdicţie, dar cum acesta era favorit la
curte şi favorit al poporului, nu s-a făcut nimic împotriva lui şi i s-a permis să continue să predice
în limba populară. Dar, după câteva luni au apărut împrejurări care au reaprins flăcările
disputelor religioase în Boemia.
Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Ioan al XXIII-lea a fost că şi-a trimis emisarii să
predice o cruciadă împotriva lui Ladislaus, regele de Napoli, oferind obişnuitele indulegenţe.
Vânzătorii acelor indulgenţe, când ţineau discursuri despre valoarea mărfii lor, au fost întrerupţi,
insultaţi şi ultragiaţi. Au intervenit magistraţii şi unii dintre răzvrătiţi au fost luaţi şi executaţi în
ascuns, dar sângele care a curs din închisori în stradă a dat în vileag soarta prizonierilor. Femeile
şi-au înmuiat batistele în sânge pentru a le păstra ca pe nişte relicve de preţ. Patimile mulţimii au
fost stârnite, astfel că primăria a fost luată cu asalt şi poporul a scos afară trupurile decapitate ale
acelor tineri, purtându-le în procesiune pe la diferite biserici cântând imnuri sfinte. Trupurile au
fost în cele din urmă înmormântate în capela Betleem cu tămâia adusă de obicei la mormintele
martirilor. S-a vorbit apoi în predici despre cei trei tineri şi scrierile despre ei i-au desemnat ca
sfinţi şi martiri, aşa că agitaţia a crescut.
Ian Huss, ştiindu-se suspectat şi acuzat că era cel care a pus totul în mişcare, s-a retras din oraş în
mod înţelept. A fost somat să se prezinte înaintea tribunalului Vaticanului, dar fără efect. Huss a
fost declarat excomunicat, iar reşedinţa lui a fost pusă sub interdicţie papală. În pofida tuturor
acestor interdicţii ale bisericii, el a continuat să predice în toată ţara, aşa că mintea poporului,
care era deja excitată, s-a inflamat de indignare împotriva clerului. Aproape tot regatul era de
partea lui, cel puţin în ceea ce priveşte abuzurile ierarhiei bisericeşti.

Întemniţarea lui Ian Huss
Agitaţia produsă de aceste evenimente nu scăzuse atunci când s-a întrunit consiliul de la
Constance. Împăratul Sigismund, care convocase consiliul, i-a cerut fratelui său, regele
Wenceslaus, să-l trimită pe Huss la Constance, promiţându-i că nu va avea de suferit. Condiţiile
acelui salvconduct erau foarte clare: tuturor supuşilor împăratului li se cerea să-l lasă pe învăţător
să treacă în deplină siguranţă. Huss a dat ascultare de bunăvoie citaţiei împăratului, din vreme ce
dintotdeauna dorise să aibă ocazia de a face apel la un consiliu general. El a sjuns la Constance
mai devreme decât împăratul, şi a fost imediat adus înaintea papei Ioan al XXIII-lea spre a fi
cercetat. Învăţăturile lui erau binecunoscute şi împotriva lui a fost adusă o lungă listă de acuzaţii.
Cum el a refuzat să retracteze, a fost aruncat în închisoare ca eretic, cu toate că avea
salvconductul împăratului. Pentru a justifica flagranta încălcare a angajamentului şi a-l împăca
pe Sigismund, ei au dat o hotărâre că faţă de un eretic nu trebuie arătată bună credinţă.
Din Boemia au fost trimise plângeri către împărat. La început el a primit cu indignare ştirile
despre întemniţarea lui Huss şi a ameninţat că avea să-l scoată din închisoare, dar, ajungând la
Constance, el a fost făcut să se plece în faţa argumentelor din legea canonică, care susţineau că
puterea civilă nu are rolul de a proteja un eretic, aşa că preoţii vicleni l-au absolvit de orice
responsabilitate. Apoi el i-a lăsat pe vrăjmaşii lui Huss să facă ce doreau. În întunericul din
beciul insalubru, fără aer proaspăt şi chinuit de preoţi şi călugări, reformatorul s-a îmbolnăvit
foarte rău, dar împăratului indus în eroare nu i-a păsat de aceasta. Totuşi sunt destui istorici care
condamnă în mod categoric purtarea fără credinţă a împăratului, acuzându-l că şi-a încălcat
cuvântul de onoare şi a încălcat şi omenia când l-a dat preoţilor să facă cu el ce voiau. “Călcarea
credinţei,” spunea Milman, “nu poate fi scuzată, iar perfidia este de două ori mai gravă la un
împărat”. Alţii afirmă că prin sacrificarea lui Huss el şi-a pregătit multe necazuri care s-au abătut
asupra lui în timpul cât a mai domnit. Dar ce să mai spunem despre viitorul lui – de viitorul
întunecat de groaznica abandonare a unui slujitor credincios al lui Hristos în mâinile nemiloşilor
preoţi ai Romei? Stăpânul nu va uita în ziua aceea identificarea Lui cu slujitorul său, şi aceasta în
modul cel mai emoţionant: “Adevărat, adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre
aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25:40 bookmark document). Dar dacă
împăratul este astfel vinovat, cât de vinovat trebuie că este papa cu prelaţii lui?
Cele mai negre presimţiri se strângeau în jurul papei. În prima sesiune a consiliului s-a propus ca
toţi cei trei papi să demisioneze mai înainte ca să fie ales un nou pontif. Ioan, singurul prezent
acolo, a promis că, pentru pacea bisericii, avea să demisioneze şi în ziua următoare şi-a şi citit
abdicarea. Dar promisiunile sau jurămintele şi onoarea nu contau la Ioan. Cu ajutorul unor
prieteni el a scăpat de la Constance deghizat în curier. Împăratul trădat a fost indignat. Ioan a fost
urmărit, prins în Elveţia şi adus înapoi ca prizonier. Dar, spre deosebire de Ian Huss, victima lui,
Ioan avea conştiinţa insensibilă, era fără onoare, fără demnitate şi fără curaj. A fost obligat să
depună însemnele puterii spirituale universale: sigiliul papal şi inelul de pescar. Robert Hallam,
episcopul de Salisbury, în fruntea englezilor, a izbucnit în indignare declarând că un papă atât de
adânc implicat în crime merita să fie ars pe rug. El a fost dus la castelul Gotleben, unde bunul Ian
Huss era în fiare de câteva luni. Papa Ioan a zăcut acolo până la încheierea sesiunilor, ceea ce a
durat aproape patru ani, dar, după ce s-a umilit la picioarele pontifului în exerciţiu, a fost ridicat
la rangul de cardinal şi i s-a permis să-şi sfârşească zilele în pace. Dar faţă de reformatorul cel

integru şi nevinovat nu s-a arătat nici un pic de clemenţă. În cele ce urmează vom vedea procesul
şi execuţia lui.
Cercetarea lui Ian Huss
Prima mişcare a arhiepiecopului de Praga împotriva lui Huss a fost aceea de a porni o căutare a
treducerilor scrierilor lui Wycliffe. După ce a strâns cam două sute de volume, multe cu legături
şi ornamente bogate, le-a ars în public în piaţa din Praga. S-a spus mult că învăţăturile lui Huss
erau identice cu cele ale lui Wycliffe, pe care consiliul le-a condamnat ca eretice în patreuzeci şi
cinci de propoziţii, dând hotărârea ca oasele lui Wycliffe să fie exhumate şi arse. Huss a fost
acuzat că era şi “contaminat cu lepra valdezilor”. Sub aceste două mari capete de acuzare:
wyclifism şi valdensianism, au fost aduse multe acuzaţii specifice, care ofensau foarte mult
ierarhia bisericească.
Consiliul, deşi era hotărât să-l distrugă pe Huss, ar fi dorit sa evite scandalul unei examinări
publice. Unele pasaje pe care vrăjmaşii săi le extrăseseră din scrierile lui au fost considerate
suficiente pentru ca el să fie condamnat fără vreo audiere publică. Ca urmare, el a fost în
continuu chinuit şi persecutat în celula lui prin vizite private în care era îndemnat să retracteze
sau să mărturisească şi deseori insultat şi batjocorit. El a protestat împotriva secretului
inchizitorial şi a cerut ca el să se poată apăra înaintea întregului consiliu. Prietenul lui credincios,
Johan de Chlum, împreună cu alţi nobili din Boemia, au cerut să intervină împăratul, şi, cu
ajutorul lui, părinţii au fost înfrânţi şi au obţinut un proces public.
La 5 iunie 1415 Ian Huss a fost adus în lanţuri înaintea marelui senat al creştinătăţii. Au fost
citite acuzaţiile împotriva lui. Când însă el a propus să-şi susţină învăţăturile în temeiul autorităţii
scripturilor şi a mărturiei Părinţilor, vocea i-a fost acoperită cu un vacarm de dispreţ şi batjocori.
Adunarea a fost nevoită să amâne procedurile. După două zile el a fost adus din nou şi
Sigismund a fost prezent personal pentru a menţine ordinea.
Acuzatorii lui Huss erau numeroşi, deşi mai puţin zgomotoşi ca în ziua de mai înainte. Cu
excepţia a doi sau trei nobili din Boemia, reformatorul era singur. El era epuizat în urma bolii şi
slăbit din cauza întemniţării îndelungate, dar spiritul lui nobil refuza să se plece în faţa violenţei
persecutorilor. El a răspuns cu mult calm şi demnitate: “Nu voi retracta decât dacă veţi putea
dovedi că ceea ce am spus este contrac Cuvântului lui Dumnezeu,” a fost răspunsul lui obişnuit.
Când a fost acuzat că predica învăţătutri wycliffite, el a recunoscut că spusese că: “Wycliffe a
fost un credincios adevărat, sufletul lui este acum în cer şi nu-şi doreşte ca sufletul lui să fie mai
bine decât al lui Wycliffe”. Acea mărturisire a atras un hohot de râs dispreţuitor de la părinţi, şi,
după câteva ore de discuţii furtunoase, Huss a fost dus şi adunarea s-a risipit. El a fost dus în
închisoarea lui, iar ei, cel puţin majoritatea lor, au mers la cele mai vulgare scene de desfrâu.
Consiliul în încurcătură
În ziua următoare Huss a stat a treia oară înaintea consiliului. Au fost citite treizeci şi nouă de
propoziţii care afirmau aşa-numitele erori pe care el le susţinea prin scrierile lui, în predici şi în
conversaţiile private. Huss, ca majoritatea reformatorilor, susţinea învăţătura mântuirii prin har,
fără lucrările legii. El afirma că, indiferent ce rang ar fi avut, fie că erau papi sau cardinali, aceia

nu erau adevăraţi membri ai bisericii lui Hristos dacă nu erau evlavioşi. El a spus: “Adevărata
credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu stă la baza tuturor virtuţilor”. În această privinţă el a făcut
apel la numele cel onorat al lui Augustin şi a susţinut că titlul de om al bisericii, prelat sau papă
sau succesiune apostolică era conferit numai de posedarea virtuţilor apostolilor. “Pontiful care nu
trăieşte viaţa Sf. Petru nu este vicar al lui Hristos ci antemergător al antihristului”. El a citat o
frază a Sf. Bernard care a dat greutate spuselor sale: “Robul lăcomiei nu este succesorul Sf.
Petru, ci al lui Iuda Iscarioteanul”. Consiliul era în încurcătură pentru că nimeni nu îndrăznea să
ridiculizeze spusele unor atât de onoraţi Părinţi.
Propoziţiile tratau în principal două lucruri: 1. Teologia falsă a Romei – Huss a denunţat doctrina
papală a mântuirii prin fapte, sub diferitele forme pe care le indica biserica; 2. Sistemul
ecleziastic fals al papalităţii, cu abuzurile lui evidente – pe acestea le-a expus şi le-a condamnat
în termenii cei mai necruţători. S-ar părea totuşi că el a fost condamnat pentru că susţinea că nici
o funcţie de rege sau de preot nu avea greutate înaintea lui Dumnezeu dacă regele sau preotul
trăia în păcat de moarte. Când Cardinalul de Cambrai, care a văzut că se punea într-o poziţie
periculoasă faţă de împăratul prezent acolo, l-a întrebat cu privire la aceasta, Huss a repetat cu
glas tare cuvintele: “Un rege care are un păcat de moarte nu este rege înaintea lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte i-au pecetluit soarta. Sigismund a spus: “Nicicând nu a trăit vreodată un eretic
mai rău”. “Ce!” a exclamat cardinalul, “nu ţi-e îndeajuns că nesocoteşti puterea ecleziastică? Mai
vrei să-i dai jos si pe regi de pe tronurile lor?” Un alt cardinal a argumentat: “Un om poate fi
papă adevărat, prelat sau rege chiar dacă nu este un creştin adevărat”. “Şi atunci de ce l-aţi
destituit pe Ioan al XXII-lea” Împăratul a răspuns: “Pentru relele lui notorii”. Huss s-a făcut
atunci vinovat de alt păcat, şi anume acela de a-i fi pus în încurcătură şi a-i fi făcut de ruşine pe
adversarii săi.
Ar fi obositor şi neinteresant să notăm toate acuzaţiile false şi calomniile pe care ei le-au aruncat
asupra lui şi răspunsurile ferme pe care le-a dat el, dar ceea ce urmează poate fi considerat ca
reprezentând esenţa îndelungului său proces. Au făcut presiuni asupra lui să retracteze erorile, să
recunoască justeţea acuzaţiilor şi să se supună deplin hotărârilor consiliului, abjurând opiniile lui.
Dar el a rămas neclintit atât în faţa promisiunilor cât şi a ameninţărilor. “A abjura,” a spus el,
“înseamnă a renunţa la o eroare pe care o susţineam, dar când este vorba de opiniile care se
spune că le-aş fi avut, dar pe care nu le-am avut niciodată, pe acelea nu le pot retracta, iar dacă
este vorba despre cele pe care într-adevăr le mărturisesc, pe acelea sunt dispus să le retractez –
adică să renunţ la ele din toată inima – numai dacă consiliul mă va învăţa mai bine”. Victimei
care avea o asemenea integritate şi conştiinciozitate, părinţii i-au răspuns: “Consiliul nu are rolul
de a da învăţătură ci de a decide şi a porunci ascultarea deciziilor sale şi de a aplica pedepse”.
Păstorii cei grijulii de la Constance au cerut sus şi tare o retractare universală sau ca ereticul
atroce să fie ars pe rug. Împăratul a arătat condescendenţa de a avea o dezbatere cu el şi cei mai
capabili învăţători, atât în domeniul filozofiei cât şi în cel al religiei. Au avut o dezbatere cu el,
dar Huss a răspuns cu fermitate, dar şi cu smerenie, că el dorea învăţătură si că nu putea abjura
de la ceva care nu era convins că era greşit. A fost dus înapoi la închisoare. Cavalerul boem
credincios, Jan de Chlum – un adevărat Onisifor – l-a urmat pentru a-l mângâia pe scumpul său
prieten care era epuizat. “Ce mângâiere este pentru mine,” a spus Huss, “să văd că acest om nobil
nu s-a ruşinat să-i întindă mâna unui biet eretic în fiare, pe care toată lumea l-a părăsit”.
Judecata lui Sigismund

După ce prizonierul a fost scos din tribunal, împăratul s-a ridicat şi a spus: “Aţi auzit acuzaţiile
aduse împotriva lui Huss. El a şi mărturisit unele dintre ele, iar altele au fost dovedite prin
martori demni de încredere. Eu judec că fiecare dintre aceste crime merită să fie pedepsită cu
moartea. Dacă nu abjură de la toate erorile lui, trebuie să fie ars ... răul trebuie să fie nimicit din
rădăcină, cu ramuri cu tot. Dacă la Constance se găsesc partizani de-ai lui, împotriva lor trebuie
să fie luate măsuri extrem de severe, în mod special împotriva lui Ieronim din Praga, discipolul
său”. Când a fost informat despre hotărârea împăratului, Huss a spus numai: “Am fost avertizat
să nu mă încred în salvconductul lui. În mod trist, am avut o iluzie; m-a condamnat chiar în faţa
duşmanilor mei”.
După acest simulacru de proces şi după audierea finală, el a mai fost ţinut în închisoare aproape o
lună, timp în care persoane de cel mai înalt rang l-au vizitat şi i-au cerut să abjure erorile de care
era învinuit. Sperau că prin neputinţa trupească şi prin presiuni aveau să-l biruie. Dar nu a fost
aşa, ci Acela care l-a întărit pentru a sta ferm înaintea ameninţărilor publice şi a insultelor, a fost
în continuare cu el. El a spus: “Dacă ar fi să abjur erori care mi-au fost atributite în mod fals,
aceasta nu ar fi nimic altceva decât sperjur”. El îşi vedea soarta pecetluită deşi pe tot parcursul
procesului şi al întemniţării sale a mărturisit că era dispus să renunţe la orice opinie care, prin
Scriptură, s-ar fi dovedit neadevărată. Adevăratul scop al acestor întrevederi private ale prelaţilor
a fost acela de a-l zdruncina şi a-l determina să retracteze. Suntem complet de acord cu ceea ce
Waddington exprima în mod atât de frumos: “Multe persoane, cu caractere diferite, dar toţi la fel
de doritori să-l scape de ultima pedeapsă, l-au vizitat în închisoare şi au stăruit aducând multe
motive şi argumente variate; dar toţi s-au lovit de integritatea conştiinţei lui şi de scopul lui
sincer. Printre ei a fost şi unul dintre cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lui, Paletz, dar deşi prin
sfaturile lui a reuşit să-l degradeze pe reformator, nu a reuşit să-l determine să comită o infamie”.
În ajunul execuţiei el a fost vizitat de prietenul său credincios, Ian de Chlum – un nume care se
cuvine să fie menţionat peste tot cu onoruri – un nume care iese în evidenţă în mod aproape
singular pentru compasiunea creştină şi virtute în mijlocul acelei mari adunări de mărturisitori
creştini şi învăţători, unul care parcă ar compensa înşelăciunile şi cruzimile umanităţii. “Scumpul
meu maestru,” a spus nobilul discipol, “eu nu sunt învăţat, aşa că nu sunt persoana potrivită să te
luminez. Şi totuşi, dacă cumva eşti conştient în taină de vreuna din erorile care ţi-au fost atribuite
în mod public, atunci te rog să nu te ruşinezi deloc s-o retractezi, dar dacă, dimpotrivă, eşti
convins că eşti nevinovat, atunci departe de mine să te sfătuiesc să spui ceva împotriva
conştiinţei tale, ci te îndemn mai curând să înduri orice chin decât să renunţi la ceva care eşti
convins că este adevărat”. Huss a fost atât de mult mişcat de sfatul plin de înţelepciune dat cu
afecţiune de prietenul său credincios încât a răspuns cu lacrimi că “Dumnezeu îi era martor că
atunci, ca şi întotdeauna, era dispus să retracteze un angajament, şi aceasta din toată inima, din
momentul în care el ar fi convins cu dovezi din Scriptură că este o eroare”.
Este perfect evident din toată istoria că în suferinţele şi în curajul lui Huss nu a fost nici un pic de
mândrie sau încăpăţânare. El a fost ferm dar smerit; aştepta moartea, pentru care se pregătise, şi
nicioadată nu a făcut planuri să scape. “Am făcut apel la Isus Hristos,” spunea el, “Judecătorul
Atotputernic şi întrutotul drept; Lui îi încredinţez cauza mea, Celui care va judeca orice om nu
potrivit unor mărturii false şi ale unor consilii care greşesc, ci potrivit cu adevărul şi cu meritele
omului”. A fost ceasul la care a culminat răutatea; venise ora fatală.

Condamnarea lui Huss
În dimineaţa zilei de 6 iunie 1415, consiliul s-a întrunit în catedrală. Hus, ca eretic, era ţinut la
intrare cât timp s-a celebrat mesa. Episcopul de Lodi a predicat din textul: “Pentru ca trupul
păcatului să fie desfiinţat” (Romani 6 bookmark document.6). Ar fi greu de spus dacă din
ignoranţă sau din răutate el a sucit Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l folosi în interesul
consiliului, dar el a făcut o aprigă declamaţie împotriva ereziilor şi erorilor, dar mai ales
împotriva lui Huss, despre care a spus că era la fel de rău ca Arius şi mai rău decât Sabelius. Şi-a
încheiat cuvântarea cu luada şi adulaţia împăratului: “Este slujba ta glorioasă să nimiceşti ereziile
şi schismele, în special pe acest eretic încăpăţânat,” a spus el arătându-l cu degetul pe prizonierul
care îngenunchease într-o rugăciune fierbinte. Au fost citite vreo treizeci de capete de acuzare.
Huss a încercat adesea să vorbească, dar nu i s-a permis. A fost apoi pronunţată sentinţa: “Timp
de mai mulţi ani Ian Huss a amăgit şi a agitat poporul prin răspândirea multor învăţături în mod
evident eretice, condamnate de bserică, mai ales din cele ale lui John Wycliffe. Cu încăpăţânare
el a nesocotit cheile bisericii şi interdicţiile ecleziastice şi a făcut apel numai la Isus Hristos ca
judecător suveran, dispreţuind judecătorii bisericii, şi un asemenea apel este insultător şi
scandalos şi este făcut spre a batjocori autoritatea ecleziastică. El a persistat până la capăt în
erorile lui şi le-a susţinut chiar şi înaintea conisliului. De aceea s-a hotărât ca el să fie destituit
public şi degradat din ordinele sfinte, ca un eretic încăpăţânat şi incorigibil”. Huss s-a rugat
pentru iertarea vrăjmaşilor săi, ceea ce a atras batjocora unor membri ai consiliului, dar, în
mijlocul lor, el şi-a ridicat mâinile spre cer şi a exclamat: “Priveşte, Mântuitorule plin de har,
cum consiliul condamnă ca eroare ceea ce ai poruncit şi ai practicat Tu, când, luat de vrăjmaşii
Tăi, Tu ţi-ai încredinţat cauza lui Dumnezeu Tatăl, dându-ne un exemplu ca atunci când suntem
asupriţi să facem apel la judecata lui Dumnezeu”. La încheierea cuvântării el a privit drept la
Sigismund şi a spus: “Am venit înaintea acestui consiliu sub jurământul făcut de împărat în
public”. O roşeaţă puternică a trecut peste faţa lui la acel reproş neaşteptat.
Degradarea şi execuţia lui Ian Huss
Arhiepiscopul de Milano împreună cu şase episcopi asistenţi au procedat la ruşinoasa ceremonie
a degradării. Huss era îmbrăcat în haine preoţeşti, cu cupa sacramentală în mână, şi a fost condus
la altarul înălţat, aşa cum era pentru celebrarea mesei. Martirul a observat cu calm: “şi
Răscumpărătorul fusese înveşmântat în haină regală ca batjocoră”. Apoi episcopii au trecut la
degradare. Rând pe rând, veşmintele sacre au fost date jos de pe el. I-a fost luată cupa din mână,
tonsura i-a fost tăiată cu foarfeca, i-a fost pusă pe cap o coroană de hârtie pe care erau zugrăviţi
demoni şi pe care era inscripţia Ereziarh. Apoi, cu evlavie, prelaţii i-au hărăzit sufletul locurilor
de chin etern: “Blestemat Iudă, care, părăsind sfatul de pace, ai intrat la cel al iudeilor, luăm de la
tine cupa sfântă în care este sângele lui Hristos”. Dar Dumnezeu a fost prezent într-un mod
remarcabil alături de slujitorul său credincios dându-i puterea să strige tare: “Am încredere că, în
îndurarea lui Dumnezeu, voi bea din ea în ziua împărăţiei Sale”. “Închinăm sufletul tău
demonilor din infern,” au spus prelaţii. “Dar eu,” a spus Huss, “îmi încredinţez Tie Doamne
Isuse; Ţie îţi încredinţez sufletul pe care Tu l-ai răscumpărat”.
Cu cea mai groaznică mascaradă solemnă şi cea mai îndrăzneaţă ipocrizie, biserica cea falsă
căuta să se dezvinovăţească de vărsarea de sânge declarând că Huss era tăiat din trupul

ecleziastic, exclus din biserică şi încredinţat ca laic braţului secular. Apoi împăratul l-a luat pe
cel lepădat şi a poruncit să fie executat imediat. Electorul Palatin cu opt sute de cai şi cu o mare
mulţime din oraş l-a condus la rug pe martir. S-au oprit în faţa palatului episcopal, unde au ars un
morman de cărţi condamnate de consiliu. El a zâmbit la acel neputincios act de răzbunare. A
încercat să vorbească în germană poporului şi gărzilor imperiale, dar Electorul l-a împiedicat şi a
poruncit să fie ars.
Însă nimic nu i-a putut tulbura pacea sufletului: Dumnezeu era cu el. Pe drum el a cântat psalmii
şi s-a rugat fierbinte, astfel încât cei din oraş spuneau: “Nu ştim ce a făcut omul acesta, dar auzim
cum înalţă cele mai frumoase rugăciuni către Dumnezeu”. Ajungând la locul de execuţie, el a
îngenuncheat şi s-a rugat pentru iertarea vrăjmaşilor săi şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui
Hristos.
Chiar după ce Huss a fost legat pe rug şi au fost îngrămădite lemne în jurul lui, electorul l-a
întrebat dacă nu va abjura pentru a-şi salva viaţa. El a răspuns cu demnitate: “Ceea ce am scris şi
am învăţat a fost pentru a salva sufletele de sub puterea diavolului şi a le elibera de sub tirania
păcatului şi cu bucurie pecetluiesc cu sângele meu ceea ce am scris”. Au fost aprinse lemnele, iar
el a rămas neclintit şi a suferit, dar suferinţele lui au fost scurte pentru că Domnul a făcut ca un
fum gros să-l sufoce pe martirul credincios înainte ca el să fie ars de foc. La sfârşit, glasul lui
slab a fost auzit cântând lauda lui Isus, care a murit pentru mântuirea lui. Cenuşa lui a fost
strânsă cu multă grijă şi apoi aruncată în lac, dar sufletul lui fericit era deja cu Isus în paradisul
lui Dumnezeu. În evlavie fidelă, urmaşii săi au luat bucăţi de pământ de la locul martiriului şi le-
au dus în Boemia, le-au stropit cu lacrimi şi le-au păstrat ca relicve ale unuia al cărui nume nu va
fi uitat niciodată şi va fi iubit întotdeauna.
Aşa a murit – a adormit în Isus – unul dintre adevăraţii vestitori ai reformei. Majoritatea
istoricilor recunoaşte că el a fost unul dintre cei mai integri şi virtuoşi oameni şi că în statornicia
lui nu a existat nici un pic de stoicism filozofic, nici de vanitate în aşteptarea coroanei de martir.
Moarte lui a marcat pentru eternitate infamia acelui consiliu care l-a condamnat şi a împăratului
care l-a trădat. La scurt timp, l-a urmat la căminul şi locul de odihnă ceresc prietenul lui iubit şi
fratele în Hristos, Ieronim din Praga.
Arestarea şi întemniţarea lui Ieronim
Vestea despre întemniţarea lui Huss l-a afectat mult pe prietenul şi colaboratorul său, Ieronim din
Praga. El l-a urmat la consiliu, dar, fiind prevenit de Huss cu privire la pericol şi aflând că nu
putea obţine un salvconduct, a părăsit Boemia. Totuşi a fost arestat şi adus la Constance în
lanţuri. Imediat după arestare, încărcat cu lanţuri, a fost cercetat într-o adunare generală a
consiliului. Mulţi l-au acuzat şi l-au împuns, printre ei fiind şi renumitul Gerson din Paris, dar
prizonierul a declarat că era gata să-şi dea viaţa în apărarea Evangheliei pe care o predica. La
sfârşitul zilei el a fost lăsat în arest până la încheierea cazului lui Huss, fiind lăsat în grija
arhiepiscopului de Rigo, un monstru crud care l-a tratat cu o debosebită barbarie. Ieronim era
doctor în teologie, deşi era laic, şi era un om renumit pentru evlavia, învăţătura şi elocvenţa lui.
Trupul acelui creştin catolic care avea o poziţie înaltă în cele mai selecte cercuri din Boemia a
fost legat de o grindă verticală, cu capul în jos şi cu mâinile şi picioarele legate. A fost ţinut
închis timp de mai multe luni, în lanţuri, cu hrană puţină şi fără nimeni care să-l mângâie sau să-l

întărească. Mintea şi duhul lui au cedat în urma unor asemenea suferinţe. El a fost convins să
facă o retractare completă a tuturor erorilor împotriva credinţei catolice, în special a celor ale lui
Wycliffe şi Huss.
Bietul Ieronim! După ce abjurase opiniile pentru care fusese acuzat s-ar fi cuvenit să fie eliberat,
dar în acea adunare nu exista nici un pic de sensibilitate, nici de dreptate, nici de onoare. El a fost
aruncat din nou în închisoare pentru că abjurările lui erau bănuite a fi nesincere. Aceasta i-a
deschis ochii, iar Dumnezeu a folosit acest fapt pentru a-i întări sufletul. El s-a pocăit amar de
abjurările lui şi a ajuns să se bucure din nou de comuniunea cu Dumnezeu, de lumina feţei Sale.
Împotriva lui au fost aduse noi acuzaţii pentru ca să-l poată ispiti să se umilească şi mai mult, dar
părul nazireului crescuse în închisoarea insalubră. După examinarea finală, când i s-a permis să
vorbească el i-a surprins pe vrăjmaşii lui afirmând că el a făcut un păcat când îi condamnase pe
Wycliffe şi pe Huss şi că se pocăia pentru aceea. El a început apoi să facă apel la Dumnezeu ca
să-i conducă inima în har şi ca buzele lui să nu spună nimic altceva decât ceea ce ar duce la
binecuvântarea sufletului. “Ştiu,” a spus el, “că mulţi oameni deosebiţi au fost doborâţi de
martori falşi şi condamnaţi pe nedrept”. A parcurs lunga listă din Scriptură amintind de cazuri ca
Iosif, Isaia, Daniel, profeţii, Ioan Botezătorul, Domnul nostru binecuvântat, apostolii Săi şi
Ştefan. A zăbovit asupra cazurilor oamenilor mari din antichitate care au fost victime ale unor
acuzaţii false şi care şi-au dat viaţa pentru adevăr.
Elocvenţa strălucită a lui Ieronim i-a uimit pe vrăjmaşii lui şi a stârnit admiraţia lor, mai ales
când s-au gândit că timp de trei sute patruzeci de zile fusese închis într-un beci. Îi revenise tot
calmul şi toată temeritatea, sau, mai curând, el vorbea în puterea Duhului Sfânt. A declarat că
nici o altă faptă nu-i produsese mai multe remuşcări decât acea abjurare laşă. “Retractez
complet,” a spus el, “acea retractare păcătoasă şi sunt hotărât să susţin până la moarte preceptele
lui Wycliffe şi Huss, cu credinţa că ele sunt învăţături curate ale Evangheliei, după cum şi vieţile
lor au fost curate şi sfinte”. Nu a mai fost nevoie de nici o altă dovadă a ereziei lui şi a fost
condamnat ca un eretic recăzut în erezie. Încă o dată episcopul de Lodi a fost chemat pentru a
ţine predica funerară. Textul lui a fost: “i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”
(Marcu 16:14 bookmark document). Ca răspuns, Ieronim s-a adresat consiliului spunând: “M-aţi
condamnat fără a mă fi dovedit vinovat de vreo crimă; conştiinţele voastre vă vor chinui şi
viermele nu va muri. Fac apel la Judecătorul Suprem, înaintea căruia trebuie să vă înfăţişaţi
împreună cu mine pentru a da socoteală pentru această zi”. Pogius, un scriitor romano-catoloc
prezent la faţa locului spunea: “fiecare ureche a fost captivată şi fiecare inimă a fost mişcată, dar
adunarea era nestăpânită şi necuviincioasă”. Asemenea lui Pavel înaintea lui Agripa, Ieronim era,
fără-ndoială, cel mai fericit om din toată acea mare adunare pentru că se bucura de prezenţa
Stăpânului şi Domnului său binecuvântat, potrivit promisiunii.
Execuţia lui Ieronim
La 30 mai 1416, Ieronim a fost încredinţat braţului secular. În zadar a încercat consiliul, prin
punerea magistratului laic ca executant al hotărârilor sale nedrepte, să scape de vina sângelui,
pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Despre “mama curvelor” El a spus: “în ea s-a găsit
sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor jungheaţi pe pământ” (Apocalipsa 18:24
bookmark document). Acolo Dumnezeul judecăţii va găsi sângele lui Huss şi al lui Ieronim.
Aeneas Silvius, care mai târziu a fost papă, scriindu-i unui prieten spunea: “Ieronim a mers la rug

ca la o sărbătoare fericită, iar când călăul a dorit să aprindă lemnele din spatele lui, el a exclamat:
«Pune focul în faţa mea! Dacă mi-ar fi fost groază de el aş fi scăpat de el» Aşa a fost sfârşitul
unui om extraordinar. Am fost martor ocular la acea catastrofă şi am văzut fiecare mişcare”.
Aceasta este mărturia a doi scriitori romano-catolici – Pogius şi Silvius -, care au fost şi membri
ai consiliului. Ei dau mărturie despre purtarea necuviincioasă a consiliului şi despre eroismul
moral al celor doi martiri.
Ieronim a continuat să cânte imnuri cu “o voce adâncă şi fără tremur” după ce a fost legat pe rug.
El şi-a înălţat vocea şi a cântat un imn pentru Paşte, foarte popular pe atunci în biserică.
Ce zi frumoasă şi veşnic adorată
Când iadul a fost învins de Marele Domn al cerurilor.
A rămas în viaţă în flăcări un sfert de oră. “Tu ştii, Doamne, cât am iubit adevărul Tău” au fost
ultimele cuvinte ale lui Ieronim din Praga. De pe buzele lui nu a ieşit nici un cuvânt care să
dezvăluie măcar timiditate. Atât el cât şi Huss au cântat în flăcări până la ultima suflare şi îngeri
strălucitori au aşteptat pentru a le duce în cer sufletele lor fericite, unde sunt în prezenţa
Domnului.
Reflecţii asupra caracterului consiliului
Cititorul nu va avea nicio dificultate în a aprecia principiile după care s-au condus romano-
catolicii în modul în care i-au tratat pe protestanţi sau eretici – cum îi numeau ei – având înaintea
lui Consiliul de la Constance. Caracterul Izabelei nu se schimbă niciodată: cum era atunci aşa
este şi acum şi aşa va rămâne întotdeauna, singura deosebire fiind posibilităţile de a manifesta
acest caracter. Şi trebuie să reţinem că arderea acelor doi venerabili vestitori ai reformei a avut
loc nu sub un edict papal, nici în urma unei hotărâri a Romei, ci în urma unui consiliu ecleziastic
ce reprezenta întreaga biserică a Romei – cu adevărat toate puterile lumii romane, atât cea
seculară cât şi cea acleziastică.
Dispreţul total pentru reacţia lui Ieronim când era slăbit şi călcarea fără pic de ruşine a
salvconductului pentru Huss emis de împărat sunt în egală măsură nedreptăţi şi perfidii. Cum să
mai poţi conta pe cuvântul sau pe promisiunea sau pe cel mai sacru jurământ al unui cap cu mitră
care are asemenea principii? Îl vom lăsa pe cititor să judece el, dar oare ce limbaj poate exprima
josnicia laşă şi caracterul de trădare al unor asemenea principii şi fapte? Adevărul, dreptatea,
onoarea, justiţia şi omenia, toate sunt sacrificate pe altarul puterii ecleziastice.
Erezia lui Huss şi a lui Ieronim nu a fost niciodată definită în mod clar. S-ar părea că ei au păstrat
până la sfârşit primele lor impresii despre transsubstanţiere, închinarea la sfinţi şi la Fecioara
Maria. Ei au mărturisit împotriva puterii clerului, care atât de mult timp robise minţile oamenilor,
şi au expus avariţia şi corupţia lor. Prin apelurile lor publice ei au lovit temeliile sistemului papal,
fapt pentru care ei au fost onoraţi cu coroana de martir. Dar Dumnezeu, care este deasupra
tuturor, a făcut ca aceste lucruri să ducă la răspândirea Evangheliei, care mult timp fusese
ascunsă şi ca Europa să se coacă pentru schimbările care se apropiau, schimbări atât în biserică
cât şi în stat, care au avut loc în secolul al şaisprezecelea. Vom vedea pe scurt efectele grozave
ale acestui consiliu general.

Războiul din Boemia
Martiriul învăţătorilor boemi a inflamat sentimentele de indignare naţională şi religioasă.
Împăratul, papa şi prelaţii aveau să plătească în curând pentru nedreptatea lor flagrantă şi pentru
arderile pe rug de la Constance. Răsplata a venit rapid. Patru sute cincizeci de nobili şi cavaleri
din Boemia şi Moravia şi-au pus peceţile pe o scrisoare adresată consiliului, în care protestau
împotriva procedurilor acelei adunări şi a învinuirilor care erau aruncate asupra ortodoxiei
Boemiei prin arderea celor mai iluştri învăţători ai lor. Dar consiliul a refuzat să dea ascultare
acelor mustrări îndreptăţite şi a luat hotărârea de a nu face nici un fel de concesii. Sfinţii părinţi,
cum erau ei numiţi, ţineau mai mult la plăcerile lor păcătoase decât la binele poporului. Deşi ei
se strânseseră cu scopul declarat de a reforma biserica, efectul sejurului lor de patru ani la
Constance a fost acela de a demoraliza tot oraşul şi suburbiile lui: imoralitatea şi depravarea
acelui consiliu a rămas neegalată.
În anul 1418, Martin al V-lea, ajuns papă unic şi necontestat, a trimis o bulă pentru o cruciadă
împotriva nesupuşilor eretici, cerând ca toate autorităţile, atât cele ecleziastice cât şi cele civile,
să se străduiască pentru a suprima ereziile lui Wycliffe, Huss şi Ieronim, astfel încât rezolvarea
problemei să fie obţinută cu sabia. Cardinalul Giovanni de Ragusa a fost trimis ca nunţiu în
Boemia. El a fost un om violent, care vorbea să supună ţara prin foc şi sabie. În calitate de
nunţiu, el a ars mai multe persoane care s-au opus autorităţii sale, astfel încât, în urma unor
asemenea atrocităţi, boemii s-au înfuriat. Urmaşii lui Huss s-au unit şi au ajuns un partid
puternic. Ei s-au angajat în modul cel mai solemn să pună în aplicare principiile reformei
predicate de şeful lor care fusese martirizat. Huss condamnase ferm practica bisericii de a opri
potirul de la laici, iar acel potir ei l-au adoptat ca simbol al comunităţii lor şi pictând potirul
euharistic pe stindardele lor. Conduşi de Ziska cel chior, un cavaler deosebit de capabil ca
militar, ei au străbătut ţara impunând peste tot administrarea sacramentelor în cele două forme:
pâinea şi vinul.
Clerul care urma învăţăturile lui Huss a fost dat afară din bisericile de la Praga, aşa că a început
să caute locuri unde să se bucure de libertatea închinării. În luna iulie a anului 1419 s-a strâns o
mare adunare a husiţilor pe un deal la sud de Praga, adunându-se oficial pentru a celebra
comuniunea în aer liber. Trebuie să fi fost o privelişte impresionantă, dar vai! istoria lor
ulterioară aruncă o umbră întunecată asupra acelei adunări. Pe culmea întinsă a acelui deal au
fost puse trei sute de mese şi au participat patruzeci şi două de mii de persoane, bărbaţi, femei şi
copii, care au luat sacramentele sub cele două forme. După comuniune a urmat o masă de
dragoste, la care cei bogaţi au împărţit hrana cu săracii, dar nu a fost permisă băutură, nici
dansuri, nici muzică, nici alte jocuri. Poporul a stat în corturi, şi, fiindcă le plăceau numele din
Scripturi, au numit acel deal Muntele Tabor – de acolo provine numele de taboriţi pe care l-au
căpătat ei. Ei spuneau despre ei că sunt poporul ales al lui Dumnezeu şi-i stigmatizau pe
vrăjmaşii lor romano-catolici cu numele de amaleciţi, moabiţi şi filisteni.
Pe dealul Tabor au fost denunţate luxul, mândria, avariţia, simonia şi alte vicii ale clerului, iar
Ziska şi cei care-l urmau i-au îndemnat pe cei în comuniune să se angajeze în reformarea
bisericii. Acea mare adunare, condusă de Ziska, a mers întâi la Praga, unde a ajuns în timpul
nopţii. În ziua următoare, un cleric husit care mergea în fruntea unei procesiuni purtând un potir

în mână a fost fost lovit cu o piatră pe când trecea pe lângă primărie, unde erau magistraţii. Fiind
insultaţi astfel, mulţi au dat năvală la primărie şi a rezultat o bătaie. Magistraţii au fost biruiţi,
unii au fost omorâţi, alţii au fugit iar alţii au fost aruncaţi jos pe ferestre. Tulburarea s-a extins şi
cei care ţineau la vechea religie s-au ridicat cu arme, iar reformatorii au luptat împotriva lor ca
împotriva inamicilor adevăratei credinţe. Ziska şi cei care-l urmau s-au proclamat slujitori ai lui
Dumnezeu care aveau misiunea de a reforma biserica Lui. Dar, vai! ei au început o lucrare mai
mult de distrugere decât de reformare. Au fost atacate şi jefuite mânăstiri, călugării au fost
masacraţi, iar din bisericile şi mânăstirile lor au rămas în urmă ruine. Statuile, orgile şi icoanele,
toate instrumente ale idolatriei, cum erau numite ele, au fost făcute bucăţi. Mişcarea s-a răspândit
şi în alte locuri, ceea ce a dus la cel mai pustiitor război, care a durat mulţi ani.
Victoriile taboriţilor
Venceslas, regele Boemiei, a murit în acel timp în urma unui atac de apoplexie, fără a lăsa vreun
moştenitor, aşa că Boemia a revenit ca moştenire fratelui său, Sigismund. Acea schimbare a
semnalat pentru reformatori războiul deschis pentru că Sigismund era urât ca trădătorul care-l
atrăsese pe Huss la Constance, abandonându-l acolo în mâinile vrăjmaşilor săi neîndurători, care
erau vrăjmaşii adevăratei credinţe. Cu furia fanatismului religios, ei au demolat şi au distrus tot
ce purta marca religiei Romei. De îndată ce a avut posibilitatea, împăratul şi-a îndreptat atenţia
asupra regatului pe care-l moştenise de curând, dar, în loc să fie primit cu un bun-venit loial,
suveranitatea i-a fost respinsă peste tot. Prima armată cruciată a fost înfrântă de Ziska, aşa că
Sigismund a fost nevoit să fugă de la Praga.
Cei care-l urmau pe Ziska, fiind în majoritate ţărani, nu aveau alte arme decât uneltele agricole,
cum ar fi: treierătoare, măciuci, furci şi coase, astfel că Sigismund i-a numit în batjocoră
treierători. Dar nu peste mult timp el a ajuns să simtă puterea lor şi rănile mortale pe care le
provocau acele arme. Ziska îi învăţase să-şi întărească cu oţel acele unelte şi să-şi aranjeze carele
pe câmpul de luptă astfel încât să alcătuiască un fel de întărituri asemenea carelor de luptă din
antichitate. Martin al V-lea, aflat în siguranţă la Roma, a auzit de departe că Ziska mergea prin
toate părţile cu foc şi sabie măcelărind clerul şi călugării, arzând şi demolând bisericile şi
mânăstirile, considerând că misiunea lui divină era să verse răzbunarea asupra vrăjmaşilor
adevăratei credinţe şi să smulgă din rădăcini idolatria. La cererea împăratului a fost emisă o bulă
papală care-i chema pe toţi cei credincioşi să se ridice pentru a nimici wycliffismul, hussismul şi
alte erezii, promiţând în schimb indulgenţe celor care ar fi participat la acea expediţie fie
personal, fie prin înlocuitori. S-a strâns o armată din aproape toate ţările Europei, pentru a cărei
mărime avem diferite estimări, între o sută de mii şi o sută cincizeci de mii de ostaşi.
Spiritul husiţilor s-a întărit în acest gen de situaţii prin exemplul de pe muntele Tabor: ei celebrau
comuniunea şi jurau să-şi dea proprietăţile şi să-şi verse sângele în apărarea a ceea ce ei numeau
reformă. Potirul euharistic nu numai că era reprezentat pe stindardele taboriţilor, ci era şi purtat
de clerul lor în fruntea armatelor. Sigismund a intrat în Boemia în fruntea armatelor de cruciaţi,
hotărât să-i înspăimânte pe rebeli pentru a şi-i supune. El i-a ars fără nici un fel de scrupule pe
învăţătorii eretici, iar pe alţii i-a târât în urma cailor. Dar a venit ceasul răzbunării. Înflăcărat de
indignare şi de entuziasm religios, Ziska şi tovarăşii lui, care erau exasperaţi, i-au surprins pe
cruciaţi şi i-au măcelărit pe un deal din apropiere de Praga, care şi astăzi poartă numele lui Ziska.
În cea de-a doua campanie, armata imperială s-a risipit şi a fugit înspăimântată dinaintea

renumitului Ziska. Împăratul a mai invadat ţara o a treia şi o a patra oară, în fruntea unor armate
mai mari – o dată se spune că ar fi fost două sute de mii de ostaşi -, dar de fiecare dată armatele
bisericii au fugit în derută dinaintea invincibililor taboriţi. În unele cazuri taboriţii nu numai i-au
pus pe fugă, ci chiar i-au urmărit şi i-au masacrat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai adevăratei
credinţe. De ambele părţi au fost comise acte de mare cruzime. Taboriţii care se întâmpla să cadă
în mâinile inamicilor erau arşi de vii sau vânduţi ca sclavi. A fost un război de răzbunare şi de
exterminare, în care se considera că a confisca proprietăţile şi a vărsa sângele vrăjmaşilor lui
Dumnezeu era o sfântă datorie.
Înfrângerea totală a armatelor papale
Împăratul, cu inima frântă, a ajuns să fie şi acuzat de laşitate. S-a hotărât să pornească a cincea
cruciadă, care avea să fie condusă de un cardinal. S-au făcut mari pregătiri: patru mari armate,
cumulând cam două sute de mii de oameni, au trecut graniţele Boemiei. Armata pe care au putut-
o strânge taboriţii nu era mai mare de treizeci şi unu de mii. Dar marea expediţie papală a sfârşit
într-un eşec extrem de ruşinos. Germanii, ajungând să-l vadă pe Ziska cu carele lui de luptă, au
fost cuprinşi de panică. Numai cardinalul Iulian s-a arătat curajos. Înaintând el a fost întâmpinat
de trupele care fugeau înspăimântate, şi, cu crucifixul în mână, a stăruit în modul cel mai solemn,
cu toate argumentele religiei, să-i regrupeze. Dar degeaba, pentru că şi el a fost nevoit să fugă şi
abia a scăpat deghizându-se în soldat de rând, abandonând bula papală, pălăria de cardinal şi
veşmintele pontificale. Acele trofee au fost expuse în biserica Tron din Praga. Germanii au
pierdut zece mii de oameni în acea fugă ruşinoasă, şi apoi mulţi alţii, care, în retragerea lor, au
fost urmăriţi şi masacraţi de ţărani.
După ce a purtat război timp de treisprezece ani, Ziska a murit. Atât de mult l-au plâns taboriţii
încât şi-au schimbat numele în orfani. I-a urmat Procopius, un nume aproape la fel de faimos în
istoria războiului din Boemia. Dar împăratul nu era dispus să continue un conflict atât de
costisitor. Sabia răzbunătoare a lui Ziska îi răpise gloria pe câmpul de luptă şi frustrase intenţiile
lui de a întări biserica. În bătălia, sau mai curând masacrul, de la Aussig, pierderile germanilor
sunt estimate între nouă mii şi cincisprezece mii de oameni, în timp ce boemii nu au pierdut mai
mult de cincizeci. Şi aproape toate vestigiile vizibile ale religiei Romei fuseseră măturate de acel
potop copleşitor. Bisericile au fost arse împreună cu cei care se refugiaseră în ele. Silvius, un
istoric roman, spune că bisericile şi mânăstirile din Boemia erau mai numeroase, mai magnifice
şi mai bogat împodobite decât cele din alte ţări europene, dar, cu câteva excepţii, toate au fost
demolate de taboriţii irezistibili. Peste cinci sute de biserici şi mânăstiri, cu toate simbolurile lor
idolatre, au fost complet distruse. Aşa de grozavă a fost răsplata dreaptă a lui Dumnezeu pentru
ucigaşii lui Huss şi Ieronim. Groaznica judecată s-a abătut cu cea mai mare severitate atât asupra
imperiului cât şi asupra bisericii.
Dezbinări
Husiţii nu au avut cu toţii aceleaşi gânduri cu privire la un tratat de pace, astfel încât s-au
împărţit în două partide: calixtinii – de la calix, potir - erau partida mai moderată, dispusă să
cedeze în toate celelalte privinţe dacă potirul nu era oprit de la laici şi se permitea citirea
Cuvântului lui Dumnezeu; taboriţii mergeau mult mai departe, aderând la doctrinele lui Huss, în
afară de celebrarea mesei Domnului cu cele două elemente, susţineau o reformare completă a

bisericii, abolirea tuturor erorilor şi ceremoniilor papistaşe şi instaurarea unui sistem scriptural de
învăţătură şi disciplină.
Înşelăciunea, resursa inepuizabilă a Romei, a putut atunci pătrunde în mijlocul taboriţilor. La
consiliul de la Basel, Rokyzan, un episcop al moderaţilor şi un om elocvent, a fost ridicat la
rangul de arhiepiscop de Praga, pentru ca, prin influenţa lui, Roma să-şi atingă scopurile. S-a
ajuns la un acord compus din patru articole, numit Compact, iar calixtinii obedienţi au fost
reprimiţi în sânul bisericii. Însă privilegiile căpătate astfel au fost în scurt timp desfiinţate de
papă. Taboriţii, refuzând să semneze compactul, au fost persecutaţi atât de vechii lor prieteni,
calixtinii, cât şi de catolici. Dar, în loc ca ei să se opună cu sabia, ca în zilele lui Ziska şi
Procopius, ei au ajuns să vadă că credinţa în Dumnezeu, răbdarea, perseverenţa în facerea de
bine şi rugăciunea credinţei erau armele potrivite pentru un soldat creştin. Rokyzan, care mai
păstra încă unele sentimente bune faţă de vechii săi prieteni, a obţinut de la suveran permisiunea
ca taboriţii persecutaţi să se retragă în ţinutul Lititz, la graniţa dintre Moravia şi Silezia, unde să
întemeieze o colonie în care să-şi poată organiza închinarea şi disciplina lor.
Fraţii Uniţi
Prima migraţie în Moravia a fost în 1451. Mulţi cetăţeni din Praga, împreună cu nişte nobili şi
învăţaţi, şi chiar câţiva calixtini deosebit de evlavioşi s-au asociat luându-şi numele Unitas
Fratum – Fraţii Uniţi. Aceasta este originea unei comunităţi care există şi în zilele noastre. Timp
de trei ani ei s-au bucurat de pace şi libertate a conştiinţei. Spiritul misionar prin care s-au distins
întotdeauna moravii s-a manifestat în acea perioadă a istoriei lor. Acum firul de argint al iubirii
Mântuitorului şi al zelului lor creştin străluceşte puternic. Nu se poate vedea nici o urmă a acestu
fir de argint atunci când în apărarea adevărului lui Dumnezeu sunt folosite armele omului carnal.
Dar, de îndată ce a început să strălucească harul lor şi să crească numărul lor, preoţii Romei i-au
luat la ochi plini de suspiciune. Multe suflete s-au convertit în urma predicării lor şi s-au format
adunări în diferite regiuni ale ţării.
Atunci călugării şi pustnicii au răspândit zvonuri şi acuzaţii false, conform obiceiurilor limbii lor
mincinoase. S-a înălţat strigătul: “Răzvrătire!” Călugării spuneau că moravii se strâng pentru a
reîncepe războaiele taboriţilor şi a prelua frâiele guvernării. Regele s-a alarmat, iar Rokyzan cel
neprincipial, de teamă să nu-şi piardă poziţia în biserică, s-a dat de partea catolicilor şi i-a
influenţat pe calixtini să se întoarcă împotriva fraţilor lor. Ei au fost denunţaţi ca eretici
incorigibili. O persecuţie cruntă a fraţilor misionari s-a declanşat cu toată furia. Dar s-ar părea că
neghina fusese deja separată de grâu, pentru că, spre deosebire de generaţia lui Ziska, noua
generaţie a vechilor husiţi era hotărâtă să nu folosească armele omului carnal pentru a-şi apăra
religia, ci curajul neclintit care îi caracterizase pe strămoşii lor pe câmpul de bătălie s-a arătat la
ei în răbdarea cu care au suferit pentru Hristos. În cele mai grele suferinţe, ei nu au cedat
niciodată. Lor le-au fost negate drepturile obişnuite ale supuşilor împăratului, proprietăţile le-au
fost confiscate şi chiar au fost daţi afară din casele lor în miezul iernii, fiind obligaţi să rătăcească
pe câmpuri, unde mulţi au murit de frig şi de foame. Toate închisorile din Boemia, mai ales cele
din Praga, erau supraaglomerate cu fraţi. Asupra prizonierilor au fost aplicate diferite torturi:
unora li s-au tăiat mâinile şi picioarele, alţii au fost traşi pe roată, alţii arşi de vii, alţii ucişi în
mod barbar. Aceste atrocităţi au continuat timp de aproape douăzeci de ani fără a scădea în

intensitate, dar moartea regelui în anul 1471 şi remuşcările pe care le-a avut Rokyzan, au adus o
oarecare domolire a persecuţiilor. Ei nu au mai fost torturaţi, dar au fost expulzaţi din ţară.
Fraţii Uniţi au fost astfel obligaţi să-şi abandoneze căminele din Lititz şi din alte oraşe şi sate şi
să trăiască în păduri şi la adăpostul stâncilor, încălzindu-se noaptea la focuri. Şi, fapt unic, ei nu
numai că s-au încurajat unul pe altul, ci au întocmit ceea ce ei numeai constituţia bisericii, uitând
– ca mulţi alţii mai înainte – că Dumnezeu a alcătuit la Cincizecime constituţia perfectă a
bisericii şi ne-a descoperit-o în Cuvântul Său. Cam şaptezeci de persoane au ţinut un sinod în
pădure au fost adoptate două hotărâri care au marcat de atunci încolo caracterul moravilor: 1) că
era necesar ca pentru slujire să fie puşi oameni capabili; 2) că acei oameni trebuiau să fie aleşi
prin sorţ, ca Matia în Fapte 1:24-26 bookmark document. Ca principiu fundamental fraţii
susţineau că “Sfintele Scripturi sunt singura regulă pentru credinţă şi practică”. În acelaşi timp se
făcea o deosebire între esenţiale şi neesenţiale, care lasă loc pentru manifestarea voinţei şi
imaginaţiei omului. Chestiunile esenţiale ţin de mântuirea omului, iar cele neesnţiale de aspecte
exterioare ale creştinismului, cum ar fi ritualuri, ceremonii, obiceiuri şi rânduieli ecleziastice. Ca
urmare, cele neesenţiale pot fi modificate după cum socoteşte omul că este mai bine pentru ca să
poată înainta Evanghelia. Aşa este omenesc şi nu o caracteristică exclusiv moravă. Este practic
zicala obişnuită: “Scopul justifică mijloacele”. Dar este sigur că ceea ce constituie revelaţia lui
Dumnezeu nu poate fi nicicând neesenţial, iar ceea ce El nu a descoperit nu trebuie să fie
introdus în adunarea Lui.
Fraţii care au fost expulzaţi din Moravia au fost primiţi cu bunăvoinţă în Ungaria şi Moldova,
unde s-au remarcat prin lucrările lor misionare şi alte lucrări religioase.
Prin anul 1470, ei au publicat o traducere a întregii Biblii în limba boemă. Aceasta este cea de-a
doua traducere a Bibliei într-o limbă europeană. Ea a avut rapid mai multe ediţii, şi astfel acei
oameni interesanţi şi dedicaţi au pregătit calea pentru Luther, Melanchton şi Calvin.
Legătura dintre martori
Înainte de a-i lăsa pe moravi, îi vom aminti cititorului faptul interesant că există o legătură între
ei şi vaudezi, dacă nu chiar o legătură cu paulicienii. Boemia şi Moravia au rămas păgâne până în
secolul al nouălea, când au primit Evanghelia de la misionari din est, probabil şi de la paulicieni.
În secolul al doisprezecelea, Pierre de Vaudes, alungat din Lyon în urma persecuţiilor, s-a
refugiat în Boemia, unde a lucrat cu mult succes timp de douăzeci de ani. În secolul al
paisprezecelea se spune că urmaşii lui din Boemia şi Passau erau în număr de aproximativ
optzeci de mii şi în toată Europa cam opt sute de mii. Curtea de la Roma, iritată de zelul şi
ofensată de practicile creştinilor paulicieni, valdezi, boemi şi moravi, s-a hotărât să-i supună pe
toţi jugului Romei. A fost impus celibatul, potirul le-a fost oprit laicilor, iar slujba religioasă se
ţinea numai în latină. A început o luptă. Boemii au protestat, Roma a trecut la persecuţii, şi, deşi
mulţi au rămas statornici, unii au alunecat treptat pierzând mult din puritatea doctrinelor şi din
simplitatea închinării. Aşa au mers lucrurile timp de aproape trei sute de ani până când Ian Huss
şi Ieronim din Praga au înălţat din nou stindardul adevărului, au mărturisit împotriva corupţiei
Romei, şi, prin flăcările martiriului lor, au aprins o lumină care în scurt timp s-a răspândit în
toată Europa şi care, prin providenţa lui Dumnezeu, continuă până în zilele noastre. Vom urmări
acum căile tainice pe care s-a răspândit lumina*.

* Marsden – Dictionary of Sects; “Moravians” – Waddington, vol. 3, p. 196; Latin Christianity,
vol. 6, p. 200; Milner, vol. 3, p. 336; J.C. Robertson, vol. 3, p. 284Ş Mosheim, vol. 3, p. 17;
Edgar – Variations of Popery, p. 202, 533.
http://comori.org/articol.php?item=184#. 21.04.2015
CEHIA ÎN SECOLELE AL XIV-LEA ŞI AL XV-LEA
Succesele dezvoltării economice a Cehiei în secolul al XIV-lea şi lărgirea legăturilor ei
economice internaţionale au consolidat într-o mare măsură situaţia politică a statului ceh în
Europa Centrală mai ales în acea vreme când se contura destrămarea “Sfântului Imperiu Roman
de neam german”, în cuprinsul căruia Cehia ocupa de la mijlocul secolului al XIV-lea o situaţie
de prim rang. În istoria Cehiei, secolul al XV-lea se caracterizează printr-un puternic avânt al
luptei antifeudale a maselor populare şi prin ridicare poporului ceh împotriva contopirii străine
şi împotriva asupririi din partea curiei papale.
Marele război ţărănesc din secolul al XV-lea în Cehia (războaiele husite):
Dezvoltarea economico-socială în secolul al XIV-lea şi lupta de clasă
În secolul al XIV-lea a avut loc în Cehia un puternic avânt economic, care începuse încă din
secolul precedent. Industiria minieră a acestei ţări a înregistrat noi succese. S-a intensificat
extragerea fierului şi a cuprului. S-au îmbunătăţit procedeele de topire a fierului, folosindu-se
cuptoarele în care aerul era alimentat prin foale puse în mişcare cu ajutorul energiei hidraulice.
Au apărut ciocanele mecanice, a caror întrebuinţare reprezintă o mare realizare în domenuiul
metalurgiei medievale. În secolul al XIV-lea au căpătat o mare însemnătate noile exploatări ale
zăcămintelor de argint din regiunea Kutná Hora. Exploatarea minelor de argint din regiunea
Kutná Hora, Jilhava şi altele a înlesnit îndeosebi dezvoltarea monetăriei. Groşul din Praga a
devenit moneda de bază a circulaţiei monetare, răspândindu-se şi în Germania, Polonia şi în
marele cânezat al Lituaniei. Se extrăgea şi aur în cantităţi destul de mari.
Relaţiile marfă-bani pătrunseseră tot mai adânc în toate sferele economiei feudale; s-a mărit
capacitatea pieţei interne, s-a lărgit comerţul extern. Dezvoltarea economică a regiunilor cehe din
secolul al XIV-lea s-a oglindit mai ales în creşterea oraşului Praga şi a altor oraşe. La Praga,
alături de vechiul oraş, au crescut Oraşul Nou şi Malá Strana. Prin a doua jumătate a secolului al
XIV-lea oraşul Brno număra 8 000 de locuitori, Plzeň şi Hradec-Králové – câte 5 000 de
locuitori etc. Meşteşugurile orăşeneşti au adoptat definitiv organizarea în bresle. În unele oraşe
existau peste 50 de bresle (ca la Praga sau Plzeň), fapt care dovedeşte specializarea
meşteşugurilor şi marile progrese ale producţiei meşteşugăreşti. Numărul produselor
meşteşugăreşti a crescut, s-a îmbunătăţit calitatea lor, s-a lărgit sortimentul. Sticla cehă a căpătat
un renume european, a crescut faima “cristalului de Boemia”.
Baza economiei a rămas totuşi agricultura, care de asemenea s-a dezvoltat intens. Aceasta se
vede din folosirea tot mai fregventă a îngrăşămintelor, din cultivarea plantelor furajere şi din
perfecţionarea uneltelor de muncă. Pretutindeni a sporit numărul morilor, atât al celor de apă, cât
şi al celor de vânt. Au luat amploare semănăturile de in şi cânepă, se dezvoltă intens creşterea

oilor şi a porcilor, a crescut simţitor numărul viilor nou plantate, au apărut eleştee în multe locuri
din ţară.
Dezvoltarea relaţiilor marfă-bani a avut ca rezultat mărirea cererii de produse agricole. Tendinţa
de a-şi mării veniturile îndemna pe feudali sa-şi întindă domeniile. Arhiepiscopia din Praga, de
exemplu, poseda în a doua jumătate a secolului al XIV-lea peste 900 de sate, târguri, cetăţi şi
oraşe. Posesiuni imense s-au concentrat şi în mâinile marilor feudali laici. În acelaşi timp
nobilimea mijlocie a pierdut treptat poziţia sa anterioară, iar unii nobili care aparţineau şlehtei
mici – zemanii - şi-au pierdut şi pământul şi independenţa.
Consolidarea statului ceh la mijlocul secolului al XIV-lea
În anul 1347, regele ceh Carol I (1346-1378), reprezentant al dinastiei de Luxemburg, a devenit
împărat al “Sfântului Imperiu Roman”, sub numele de Carol IV. Politica lui Carol urmărea
lărgirea posesiunilor dinastiei de Luxemburg, sacrificând sistematic în acest scop interesele
generale ale imperiului. Deoarece Cehia forma nucleul dinastiei de Luxemburg, Carol căuta să
favorizeze aici dezvoltarea meşteşugurilor şi proteja oraşele cehe, contribuind în acelaşi timp la
consolidare patriciatului german în multe din aceste oraşe. Urmărind să asigure Cehiei o politică
predominantă în imperiu, Carol a promulgat în anul 1348 în dieta din Praga, legea prin care se
conferea tronului ceh dreptul de ereditate, iar Moravia, Silezia şi Luzacia au fost declarate feude
ale coroanei cehe. În anul 1373, Carol a anexat domeniilor coroanei cehe Brandenburgul.
Conform “Bulei de aur” emisă în anul 1356 de Carol, în calitatea sa de suveran al imperiului
german, regele ceh devenea primul dintre cei 7 principi electori, care aveau dreptul de al alege pe
împăratul german.
Dorind să întărească rolul politic al Cehiei în imperiu, Carol I a înfiinţat o arhiepiscopie la Praga,
scoţând astfel Cehia de sub independenţa bisericească faţă de clerul german, în general însă,
politica bisericească a lui Carol I a contribuit în mare măsură la consolidarea în Cehia a poziţiei
clerului catolic, care era bastionul dominaţiei străine.
Ascuţirea contradicţiilor sociale şi naţionale. Începutul mişcării Reformei
După moartea lui Carol I, Cehia, Silezia şi Luzacia de sus au revenit fiului său Václav (1378-
1419), care a fost în acelaşi timp, până în anul 1400, şi împărat al Germaniei. Celălalt fiu al lui
Carol I, Sigismund, care a primit Brandemburgul, a devenit rege al Ungariei în anul 1386, iar în
anul 1411 a fost ales împărat al Germaniei. Tocmai aceşti succesori ai lui Carol au trebuit să se
ciocnească cu mişcarea revoluţionară a poporului ceh – marele război ţărănesc.
Forţa principală a acestei mişcări populare din Cehia o forma ţărănimea supusă cruntei exploatări
feudalo-iobage. În lupta comună a diferitelor pături ale poporului, a avut un mare rol creşterea
mişcării orăşenilor cehi revoltaţi de samavolnicia conducătorilor patricieni germani şi de purtarea
panilor cehi germanizaţi, care susţineau pe împăratul german, deşi acesta urmărea suprimarea
independenţei Chiei. Nobilimea mijlocie si mica nobilime s-au alăturat orăşenilor ridicându-se
împotriva marilor feudali, care jefuiau şi tratau de sus pe cei mai mici. Particularitatea
conflictului social şi naţional pe cale de a izbucnii a constatat în faptul că lupta de clasă s-a
complicat prin lupta contra bisericii, la care au luat parte toate păturile sociale ale Cehiei feudale.
Steagul în jurul căruia s-au concentrat atât lupta antifeudală, cât şi lupta de eliberare naţională a
Cehiei a fost Reforma – mişcarea largă pentru lichidarea bogăţiilor bisericeşti şi înlăturarea
influenţei politice a bisericii catolice, care constituia principalul sprijin al asupririi germane şi al
reacţiunii feudale din ţară.

Propovăduirea ideilor Reformei a avut un mare succes printre orăşenii cehi încă din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea. Critica împotriva clerului a fost dezlănţuită la Praga în deceniul
al şaptelea de către călugărul Konrad Waldhauser din Ordinul Augustinilor. Cam tot pe acea
vreme s-a ridicat şi Jan Milič, care a demascat viciile prelaţiilor şi a stgmatizat clerul pentru
bogăţia şi luxul lui. După moartea lui Jan Milič, ideile Reformei au continuat să fie predicate de
către Matei din Janov. Matei îndemna lumea să se întoarcă la simplitatea moravurilor
creştinismului din primele timpuri. El cerea lichidarea tuturor mănăstirilor şi învăţa că averile
trebuiau să aparţină sărăcimii. Matei socotea că păturile societăţii feudale sunt o invenţie a
diavolului. El considera necesară instituirea egalităţii universale în lume.
Unul dintre adepţii şi discipolii lui Matei a propus să se introducă împărtăşania tuturor laicilor
“sub ambele forme”, nu numai pentru persoanele din tagma clerului, adică împărtăşania tuturor
credincioşilor cu pâine şi vin. Această revendicare era îndreptată împotriva uneia din dogmele
bisericii catolice, care statornicea că numai clerul poate să se împărtăşească “sub ambele forme”,
iar laicii trebuie să se împărtăşească numai cu pâine şi nu şi cu vin (adică să guste, după cum
învaţă biserica, numai din “trupul lui Hristos” şi nu şi din “sângele Lui”). Însemnătatea acestei
dogme consta în faptul că ea servea ca “temei” pentru a justifica situaţia privilegiată a clerului şi
a-l izola de mediul mirean. Cererea de a se da împărtăşanie “sub ambele forme” şi laicilor ducea
de fapt la negarea situaţiei privilegiate a clerului catolic. Lupta ascuţită ce s-a desfăşurat la
Universitatea din Praga între magistrii cehi şi cei germani a fost de la început legată de primele
acţiuni ale reformaţilor cehi. O dată cu ideile lor a început să se răspândească în Universitatea
din Praga învăţătura, apropiată de ele, a reformatului englez John Wycliff. Critica clerului catolic
şi negarea drepturilor lui asupra bogăţiilor şi proprietăţii funciare, aşa cum se reflectă operele
filozofice şi teologice ale lui Wycliff, au corespuns stării de spirit şi ideologiei cercurilor largi ale
orăşenimii cehe şi au atras pe magiştrii şi studenţii cehi. Cel mai cunoscut conducător al reformei
cehe a fost Jan Hus, magistrul la Universitatea din Praga.
Jan Hus şi lupta lui împotriva bisericii catolice
Jan Hus s-a născut în târguşorul Husinec, în anul 1371, într-o familie săracă. El a urmat
învăţământul elementar la o şcoală parohială. În anul 1394 a terminat Universitatea din Praga, iar
în anul 1396 I s-a conferit titlul academic de magistru “al artelor libere”. Din anul 1398 a început
să predea la universitate şi în acelaşi an a luat cuvântul la discuţii publice în apărarea învăţăturii
lui Wycliff. În anul 1403 Jan Hus a devenit rectorul Universităţii din Praga. În acest timp el era
preot şi predicator la capela Bethleem.
Devenind rectorul universităţii, Hus a căutat să asigure învăţaţilor cehi un rol preponderent. În
anul 1409 regele Václav IV a fost nevoit să acorde cehilor trei voturi în conducerea universităţii,
iar germanilor numai unul. Pierzând poziţia lor dominantă în universitate, germanii au părăsit-o
şi au creat universitatea lor proprie la Leipzig. Numele lui Hus a devenit popular în cele mai
largi cercuri ale societăţii cehe. La început predica lui Hus a fost aprobată nu numai de orăşeni şi
zemani, ci şi de marii feudali laici şi chiar de regele Václav IV însuşi, care acceptau cu plăcere
ideea că biserica trebuie să se întoarcă la “simplitatea evanghelică” şi să renunţe la imensele sale
posesiuni.
Clerul catolic, în frunte cu arhiepiscopul din Praga, s-a ridicat contra lui Hus, acuzându-l că
subminează autoritatea şi puterea bisericii şi că răspândeşte învăţături eretice. Hus şi adepţii lui
au fost excomunicaţi. Dar Hus a continuat să predice în capela Bethleem. Rândurile adepţilor au

crescut, adăugându-li-se tot mai mulţi orăşeni şi ţărani şerbi din Cehia. În sfârşit, arhiepiscopul a
pus oraşul Praga sub interdicţie. Măsura aceasta însă a stârnit doar un nou val de revoltă în
întreaga Cehie şi un avânt şi mai mare al mişcării Reformei.
Extinderea mişcării Reformei, caracterul acut al conflictului dintre Hus şi biserica catolică şi mai
cu seamă apariţia în predicile lui Hus a unor idei antifeudale şi în primul rând al ideii că nimeni
nu trebuie să se supună “autorităţilor nedrepte”, au speriat pe rege şi pe marii feudali,
determinându-i ca în locuri politice anterioare de neutralitate să adopte politica de represarii. În
anul 1412, Hus s-a ridicat împotriva vânzării publice în statul ceh a indulgenţelor, anunţată de
Papa Ioan XXIII. Ieronim din Praga, amicul apropiat al lui Hus, s-a adresat ăpoporului cu
chemarea de a organiza o manifestaţie de protest. S-a format o procesiune, ai cărei participanţi au
ars bulele papale. Această manifestaţie deschisă a adepţilor lui Hus a determinat autorităţile să ia
imediat măsuri de represiune, ordonând executarea a trei manifestanţi antipapali. Însuşi Hus a
fost nevoit, din ordinul regelui, să părăsească Praga şi să se instaleze în apropiere Kozí Hrádek,
nu departe de locul unde a luat fiinţă mai târziu oraşul Tábor.
Învăţătura lui Hus, dezvoltată într-o serie de lucrări, mergea mult mai departe decât teoriile de
reformă ale predecesorilor săi în privinţa contestării dogmelor catolice. Hus proclama biserica
catolică ca “necreştină”, nu recunoştea nimic din ceea ce nu era confirmat prin “Sfânta
Scriptură” şi admitea că în ceea ce priveşte sensul “Scripturii” fiecare credincios are dreptul, în
problemele de credinţă să se călăuzească după propria sa interpretare. Revendicările exprimate în
învăţătura lui Hus aveau un caracter burghez, însă pe măsura ascuţirii luptei de clasă în ţară, Hus
a criticat biserica Catolică tot mai aspru şi mai neînduplecat.
Privită în general, învăţătura lui Hus cuprindea atât revendicările plebei, cât şi pe ale ţăranilor. Pe
măsură ce interesele exploataţilor se îndepărtau de tendinţele moderate ale burgheziei, Hus însuşi
se apropia tot mai mult de mase. În timpul lui Hus se aflau în Praga şi propovăiduitori care
exprimau direct interesele plebei. Astfel Mikuláš şi Petru din Dražd’any cereau ca pământurile
bisericeşti să fie confiscate imediat şi să fie împărţite săracilor. De asemenea şi predicatorii
anonimi din sectele populare eretice făceau o continuă propagandă revoluţionară.
BIBLIOGRAFIE:
Istoria Universală (vol. III);
Incursiuni în civilizaţia omenirii (vol. II);
Arborele Lumii.
http://www.acuz.net/html/Cehia_in_secolele_XIV_-_XV.html. 21.04.2015
JAN HUS - reformatorul ceh al romano-catolicismului
de Ioan Botis
6 Iulie , 2013.
La 6 iulie 1415, reformatorul Jan Hus a fost considerat de un Consiliu catolic drept eretic şi
condamnat cu arderea pe rug pentru afirmaţiile sale. La aceeaşi dată, Jan Hus a fost ars pe rug
împreună cu manuscriptele sale, cenuşa sa fiind împrăştiată în Rin. Astăzi, o piatră funerară
aminteşte locul execuţiei. Execuţia lui Hus şi prigoana declanşată împotriva adepţilor săi a fost
una din cauzele directe ale declanşării războaielor husite (1419 - 1436).

Jan Hus s-a născut în târguşorul Husinec, în anul 1371, într-o familie săracă. Tatăl lui Jan Hus a
fost cărăuş. Cu toate că provenea dintr-o familie modestă, Jan Hus a urmat Şcoala în Prahatice şi
a studiat din anul 1386 în la Universitatea Karl, obţinând la absolvirea studiului gradul de
„Magister Artium”. Ca profesor, a predat limba cehă literară şi a stabilit reguli de scriere.
Prin intermediul lui Hieronymus din Praga, Jan Hus a cunoscut operele profesorului de teologie
din Oxford, John Wycliff, de care a fost influenţat. Nobilii cehi, după căsătoria surorii regelui
Wenzel, Ana de Bohemia, cu Richard al II-lea al Angliei, în 1382, au adus la Praga operele lui
John Wycliff, acestea fiind opere teologice şi o critică la adresa clerului din Anglia, care era
solicitat să renunţe la bogăţia lumească şi la puterea politică, reîntorcându-se la viaţa modestă şi
morală. Jan Hus a studiat teologia până în 1400 şi a devenit preot în 1401, ajungând decanul
Facultăţii de Filozofie. În 1402 devine profesor cu funcţia de rector la Universitatea din Praga,
unde a predat teologie şi filozofie între 1409 - 1410. Jan Hus a reuşit să-l convingă pe regele
Wenzel să aprobe Decretul Kuttenberg care admitea majoritatea cehilor la Universitatea Karl
(Carol). Astfel, prin acest decret se întărea poziţia cehă în raport cu germanii la Universitatea din
Praga.
Din 1402, predicile lui Hus în Capela Betlehem din Praga au fost în limba cehă, la fel şi
cântecele corale din timpul slujbei. Jan Hus a devenit foarte popular, fiind şi preotul reginei. Hus
a predicat o viaţă severă, morală şi plină de virtuozitate, condamnând uşurinţa, luxul şi moda.
Aceste opinii au determinat nemulţumirea printre meseriaşii şi negustorii care trăiau de pe urma
acestor excese.
Influenţat de tezele lui Wyclif, Jan Hus a criticat lăcomia şi viaţa de desfrâu a clerului,
proprietăţile şi avuţiile lumeşti ale bisericii. A luptat neobosit şi înflăcărat pentru reformarea
bisericii, a militat pentru libertatea gândirii şi introducerea limbii cehe în slujbele bisericeşti,
recunoscând numai Biblia ca o autoritate supremă în credinţa creştină. Jan Hus nu a acceptat teza
conform căreia Papa „nu greşeşte”.
Învăţătura lui Hus, dezvoltată într-o serie de lucrări, mergea mult mai departe decât teoriile de
reformă ale predecesorilor săi în privinţa contestării dogmelor catolice. Hus proclama biserica
catolică ca “necreştină”, nu recunoştea nimic din ceea ce nu era confirmat prin “Sfânta
Scriptură” şi admitea că în ceea ce priveşte sensul “Scripturii”, fiecare credincios are dreptul, în
problemele de credinţă, să se călăuzească după propria sa interpretare. Revendicările exprimate
în învăţătura lui Hus aveau un caracter burghez, însă pe măsura ascuţirii luptei de clasă în ţară,
Hus a criticat biserica catolică tot mai aspru şi mai neînduplecat.
Privită în general, învăţătura lui Hus cuprindea atât revendicările plebei, cât şi pe cele ale
ţăranilor. Pe măsură ce interesele exploataţilor se îndepărtau de tendinţele moderate ale
burgheziei, Hus însuşi se apropia tot mai mult de mase. În timpul lui Hus se aflau în Praga şi
propovăduitori care exprimau direct interesele plebei. Ei cereau ca pământurile bisericeşti să fie
confiscate imediat şi să fie împărţite săraci-lor. De asemenea, şi predicatorii anonimi din sectele
populare eretice făceau o continuă propagandă revoluţionară.
Aflând de conţinutul predicilor lui, în anul 1408 episcopul din Praga i-a suspendat dreptul de a
predica şi i-a interzis slujbele religioase. Jan Hus nu a respectat aceste interdicţii, iar în predicile
sale a criticat mai departe papalitatea şi clerul bisericesc, reuşind într-un timp scurt să obţină
simpatia majorităţii populaţiei din Boemia.
Pentru a obţine sprijin, episcopul din Praga l-a recunoscut pe papa Alexandru al V-lea şi astfel a
obţinut o bulă papală, la 9 mai 1410, care pretindea ca lucrările lui Wyclif să fie înmânate

Prereformatorii in apusul europei in sec

Prereformatorii in apusul europei in sec

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (14)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to Prereformatorii in apusul europei in sec

Similar to Prereformatorii in apusul europei in sec (19)

Prereformatorii in apusul europei in sec