Transhumance

1. PĂSTORITUL, OCUPAȚIE
TRADIȚIONALĂ LA ROMÂNI
Caracteristic pentru păstoritul românesc este faptul că transhumante
sunt prioritar oile

2. FORMAREA TURMELOR
Păstoritul nu este numai creșterea animalelor ci deplasarea turmelor, parcurgerea unui
drum în vederea exploatării pășunilor, cu adaptarea la un sistem de viață simplu, natural al
oamenilor și animalelor.
Toate satele transilvănene în care păstoritul transhumant a cunoscut o străveche
tradiţie au fost aşezări libere căci o condiţie necesară a păstoritului transhumant era
libertatea lui. Fiecare anotimp reprezenta o nouă treaptă, cu alt conţinut şi alte
probleme care veneau să lărgească orizonturile vieţii pastorale. Primăvara şi vara, de
la începutul lunii mai şi până la sfârşitul lui august, păstorul îşi petrecea timpul în jurul
stânei, aşezată uneori la mari altitudini; acum familia se întregea cu cei veniţi acasă iar
cetele de copii care colindau poienile sau îndeplineau treburile mai uşoare ale stânii
dădeau amploare şi strălucire decorului pastoral pe timpul păşunatului la munte.
Timpul verii trecea însă repede ca un vis şi odată cu sosirea primelor semne ale
toamnei, începeau pregătirile pentru coborârea turmelor în regiunile de câmpie ale
Ţării Româneşti sau peste Dunăre, în Dobrogea familia întreagă încearcă acum
sentimentul dureros al despărţirii, păstorul coboară în urma turmelor, iar femeia
urmată de copii se întoarce acasă cu sufletul cuprins de o firească nelinişte şi grijă nu
numai pentru propria ei gospodărie dar şi pentru omul de care s-a despărţit şi care va
trebui să înfrunte depărtările şi primejdiile care îl ameninţau la tot pasul, până în
primăvara anului următor.

3. Pentru comunitãțile românești, anul pastoral „se socotește” între Sfântul
Gheorghe (23 aprilie) și Sfântul Dumitru (26 octombrie).
În mod obişnuit coborârea turmelor de la munte spre locurile de iernat
începea de la sfârşitul lui august şi dura până în jurul datei de 20 septembrie,
dar semnalul plecărilor se dădea şi înainte de această dată dacă timpul se răcea
simţitor.

4. Anterior suitului la stânã, uneori încã din timpul sãrbãtorilor de iarnã „se
tocmesc” bacii și ciobanii : gospodarii deținãtori de oi și vite aleg stâna la care își
vor trimite animalele în funcție de mai mulți factori, dintre care esențiali sunt
experiența și iscusința baciului și a ciobanilor, precum și calitatea pãscãtorii,
distanța fațã de vetrele satelor etc. Dupã stabilirea suitului la munte, gospodarii
au de îndeplinit douã activitãți obligatorii : tunsul oilor și însemnatul acestora. De
obicei, se practicã pentru însemnat vopsitul unei șuvițe de lânã sau a unei urechi
într-o culoare anume, distinctivã. Oile ce urmeazã a fi urcate la munte sunt
separate în trei categorii: oile cu lapte, sterpe și cârlani. De cele mai multe ori,
cârlanii sunt lãsați acasã, de ei urmând sã se ocupe copiii familiei deținãtoare.

5. La noi in țară transhumanța se practică mult în zona Sibiului și a Brașovului. În
perioada actuală, transhumanța pe distanțe lungi (transhumanța clasică),
practicată mai frecvent de oierii din sudul Transilvaniei și din nordul Olteniei, s-a
limitat foarte mult, în principal din cauza fărâmițării terenurilor agricole, dar s-a
accentuat transhumanța pendulară, cu plecarea oilor din zonele de câmpie,
depresiuni sau dealuri, spre pășunile alpine.

6. Vă mulțumesc frumos pentru atenție
Maria Medeea MEȘTER