1. 92
CAPITOLUL IV
ANALIZA COSTURILOR – PARTE INTEGRANTĂ DIN
CADRUL DIAGNOSTICULUI GLOBAL AL FIRMEI
4.1. SEMNIFICAŢIA DIAGNOSTICULUI ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
Mediul economic are un caracter extrem de dinamic mai ales datorită creşterii continue
a întreprinderilor ce se află într-o permanentă concurenţă. Acesta determină o serie de
schimbări ce trebuiesc avute în cadrul firmelor în vederea adaptării acestora la noile
condiţii de competitivitate. Acţiunea factorului timp determină schimbări semnificative la
nivelul costului resurselor, cât şi în calitatea acestora.
Întreprinderea reprezintă un sistem complex şi probabilist, între elementele căruia există
legături structural-funcţionale complexe1
. În practică, activităţile, fie ele informaţionale
sau decizionale se succed, se înlănţuie şi se intercondiţionează în mod complex,
alcătuind veritabile „reţele”. În teorie şi practică descrierea acţiunilor complexe cu
ajutorul reţelelor de activitate se realizează cu ajutorul analizei diagnostic, care
facilitează evidenţierea succesiunilor şi intercorelărilor activităţilor componente ale unei
acţiuni, identificarea celor mai importante activităţi, care nu suportă amânări, aşa-
numitele „activităţi critice”2
.
Diagnosticul este o componentă a sistemului de management care permite atât
informarea prealabilă fixării obiectivelor, cât şi cea privitoare la realizarea lor.
Diagnosticul nu înseamnă a descrie, ci a identifica variabilele cheie ale stării şi dinamicii
fenomenelor, a studia interacţiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres
ale întreprinderii. Diagnoza presupune cercetarea funcţionării sistemului sub raport
structural şi funcţional, cauzal şi se întemeiază pe informaţia privind starea sistemului.
1
Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004,
p. 32
2
I. Medeşan, Costurile şi rolul acestora în fundamentarea procesului decizional, Revista Contabilitatea şi
gestiunea firmei nr. 3/2004

2. 93
Pe baza unei asemenea cercetări se depistează „punctele critice” au „calde” din cadrul
sistemului şi, totodată, se avizează centrele de decizie pentru a iniţia măsuri de
reglare1
. Realizarea acesteia duce la:
- Descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne;
- Crearea bazei pentru elaborarea prognozelor;
- Întărirea autogestiunii economico-financiare.
Îndelungat, costisitor, uneori dificil de realizat, necesitând în majoritatea cazurilor
intervenţia unor specialişti externi, diagnosticul nu poate fi o operaţiune permanentă; el
are caracter episodic, periodicitatea sa fiind variabilă în funcţie de evoluţia întreprinderii
(rata de creştere, transformări structurale etc.) şi de mediul său de acţiune care poate fi
relativ stabil sau extrem de dinamic. Însă analiza diagnostic se efectuează nu numai în
momentul dereglării sistemului ci şi atunci când sistemul funcţionează normal. Acest
lucru se impune dat fiind faptul că în interiorul sistemului intervin acţiuni compensatoare
care moderează sau anihilează abaterile în funcţionarea unui subsistem. Există diverse
situaţii în care se poate efectua şi anume:
Atunci când firma are o situaţie economico-financiară satisfăcătoare;
Atunci când activitatea firmei începe sa aibă o evoluţie nesatisfăcătoare;
Atunci când se impune o schimbare.
În primul caz diagnosticul firmei are un rol consultativ, preventiv, sarcinile sale fiind
de2
:
- a identifica deficienţele încă neapărute şi riscurile;
- a controla fiabilitatea sistemelor aflate în practică şi gradul efectiv de
utilizare, organizare, control, informare etc.;
- a compara funcţionarea teoretică (formală) cu funcţionarea reală;
- a evalua potenţialul întreprinderii;
- a plasa pe piaţă întreprinderea în raport cu concurenţa;
- a urmări, orienta şi controla evoluţia întreprinderii;
- a identifica şi propune modificările necesare în funcţie de evoluţia
mediului economic şi tehnologic;
- a pregăti elaborarea unor planuri de acţiune pe termen mediu, pornind
de la analiza completă a existentului şi poziţiei prezente pe piaţă.
Este tipul de diagnostic preferat de managerii firmelor deoarece acesta reprezintă o
sursă permanentă de informare asupra performanţelor firmei, deciziile acestora putând
avea astfel şi un suport informaţional rapid şi complet.
1
Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004,
p. 32
2
A.M. Hristea, Rolul diagnosticului global în eficientizarea activităţii întreprinderii, Revista Contabilitate şi
informatică de gestiune, nr. 3/2003

3. 94
Fig. 4.1. Motivaţia diagnosticului economico-financiar (sursa: Maria Niculescu, Diagnostic economic, Ed. Economică, Bucuresti, 2004)
ÎN DIFICULTATE
ÎNTREPRINDERI
SĂNĂTOASE
Disfuncţionalităţi
Performanţe
Vulnerabilităţi
D
I
A
G
N
O
S
T
I
C
În context
de criză
În context
de dezvoltare
internă/externă
ANALIZĂ
ANALIZĂ
Diagnostic
Recomandări
Măsuri de
redresare
Program de
acţiune
Procedură
Judiciară
Succes Eşec
În funcţie de dificultăţile
observate
CAUZE
- gestiune deficitară
- investiţii prea mari
- insuficienţa resurselor stabile
- marjă comercială mică
Diagnostic
Recomandări
Strategie
Progres
- Rezultate trecute şi prezente
- Oportunităţi externe
ANALIZĂ EXTERNĂ ANALIZĂ INTERNĂ
INTERACŢIUNE
Stil de management
Mijloace materiale
Mijloace umane
Mijloace financiare
Savoir-faire
Organizare
Metode de gestiune
Strategie
Sistem de control şi pilotaj
Etc.
Starea pieţei
Concurenţa
Starea tehnologică
Situaţia pe piaţa muncii
Sisteme de valori, etc.
Situaţia pieţei capitalului
Legislaţia (fiscală, etc).
Situaţia politică
Factorii socio-culturali
- deteriorarea rezultatelor
- dificultăţi de piaţă repetate
- utilizarea incompletă a
capacităţilor
- scăderea sensibilă a
posibilităţilor de răspuns la
cerinţele terţilor

4. 95
În cel de-al doilea caz diagnosticul are un rol de identificare şi de remediere a
dificultăţilor apărute. Este forma de diagnostic cea mai frecvent executată dar şi cea mai
grea deoarece din lipsă de timp studiul se concentrează de obicei asupra a ceea ce
pare a fi lucrul care nu merge bine, aceasta fiind de fapt consecinţa deteriorării
performanţelor firmei.
Avantajul pe care l-ar avea realizarea diagnosticului de către specialişti care nu sunt
angajaţi la firma analizată constă în punctul de vedere global şi neutru, în sensul că
elimină percepţia internă părtinitoare asupra fenomenelor, prin subevaluarea unora şi
supradimensionarea altora.
Rolul diagnosticului constă în acordarea unui sprijin real managerilor firmelor pentru
îmbunătăţirea sistemului decizional, pentru găsirea de metode optime de tratare a
problemelor apărute, prin realizarea de către acesta a oglinzii situaţiei firmei la un
moment dat, cu proiecţie în viitor. Semnalul de dereglare a funcţionării sistemului şi,
respectiv, pentru ordonarea analizei diagnostic îl reprezintă abaterea de la un obiectiv
parametrizat în timp şi spaţiu, de la o normă de funcţionare a sistemului.
Pentru realizarea unui diagnostic economico-financiar eficient trebuie să se stabilească
încă de la început o serie de elemente, şi anume:
1. locul firmei în context economic, situaţie în care trebuie să se ţină cont de
modul cum interacţionează aceasta cu mediul din care face parte;
2. metodele utilizate în analiza diagnostic;
3. instrumentele folosite în analiza economico-financiară care pot fi de natură
logică, matematică, previzională, informatică, decizională, etc.;
4. scopul pentru care se realizează analiza diagnostic pentru a uşura găsirea
unor răspunsuri alternative şi ameliorative pentru problemele analizate;
5. beneficiarii diagnosticului economico-financiar care pot fi atât din mediul
intern al firmei, cât şi din mediul extern acesteia;
6. relaţiile interumane care trebuie să aibă la bază schimbul continuu de idei
între cei ce constituie echipa de analişti şi beneficiarii informaţiilor rezultate
din analiza diagnostic.
Decizia de realizare a unui diagnostic poate aparţine şi avea diverse origini1
:
- direcţia generală a întreprinderii sau consiliul de administraţie;
- şeful de serviciu corespunzător unei funcţii a întreprinderii, dacă se solicită un
diagnostic parţial, respectiv al serviciului pe care îl coordonează; dacă se
1
A.M. Hristea, Rolul diagnosticului global în eficientizarea activităţii întreprinderii, Revista Contabilitate şi
informatică de gestiune, nr. 3/2003

5. 96
doreşte un diagnostic global, este necesar în prealabil şi acordul directorului
general;
- un departament al întreprinderii: organizare, audit, control de gestiune etc.,
atunci când se doreşte rezolvarea unor probleme de gestiune;
- un consilier al întreprinderii, care, prin atribuţiile sale, poate identifica unele
anomalii apărute în funcţionare: expert contabil, comisar de conturi ş.a.
Diagnosticul economico-financiar parcurge etapele corespunzătoare sensului real al
evoluţiei fenomenului pornind de la procesele de producţie spre factori şi continuând cu
rezultatele finale ale acestuia sau sensul invers pornind de la rezultate către factori,
Etapele pe care trebuie să le parcurgă un specialist pentru realizarea unui diagnostic
eficient sunt:
1. identificarea disfuncţionalităţilor care stau la originea procesului de
degradare;
2. stabilirea măsurilor necesare pentru înlăturarea acestora;
3. adoptarea deciziilor necesare de către conducere în vederea punerii în
aplicare a măsurilor preconizate.
Formularea concluziilor diagnosticului presupune raportarea la anumite referinţe. Astfel,
diagnosticul confruntă în permanenţă o situaţie reală cu o ipoteză. În perioade stabile,
recomandările analiştilor se bazează, de regulă, pe reproducerea modelului de bază.
Într-un sistem perturbat însă, trebuie luate în considerare caracteristicile mediului pentru
a putea fi posibilă aplicarea de soluţii obişnuite. Diagnosticul este astfel faza preliminară
a demersului strategic, care furnizează raţionamentele indispensabile confruntării
dezideratelor echipei manageriale cu realitatea internă şi externă.
Activitatea de diagnosticare a disfuncţionalităţilor existente este necesar să aibă un
caracter complex, pe domeniile activităţii întreprinderii, cum sunt activitatea tehnică şi
de producţie, cea cu caracter comercial, cea de organizare şi administrativă, cea cu
caracter social, financiar, diagnosticul urmărind pentru fiecare activitate în parte
problemele specifice ale acestora, cu scoaterea în evidenţă a acelor aspecte care
contribuie la procesul de degradare sau la accentuarea acestuia, în raport cu care să
întocmească un plan de redresare cu măsuri pentru fiecare domeniu în parte1
.
Într-o formulare sintetică, motivaţia diagnosticului, indiferent de poziţia celui care-l
efectuează, o constituie:
1
C. Bărbulescu, Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii şi politici de redresare
şi dinamizare a activităţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p. 56

6. 97
- cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei;
- informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanţele,
eficienţa utilizării resurselor;
- stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării, a corelaţiilor dintre acestea;
- stabilirea măsurilor de redresare sau ameliorare a performanţelor;
- identificarea noilor surse de avantaj concurenţial;
- fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurenţial dinamic.
Analiza diagnostic îşi demonstrează utilitatea prin funcţiile pe care le realizează în
managementul firmei1
:
- cunoaşterea şi interpretarea realităţii în domeniul abordat;
- stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării şi a relaţiilor dintre ele;
- informarea conducerii, a partenerilor de afaceri şi a organelor financiare cu
privire la starea economico-financiară, la performanţele realizate, la eficienţa
valorificării resurselor;
- identificarea de noi resurse de avantaj comercial;
- fundamentarea măsurilor de creştere a performanţelor;
- fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurenţial dinamic.
Deci, diagnosticul întreprinderii reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici şi
instrumente utilizate în tratarea informaţiilor interne şi externe în scopul evaluării stării
unei firme, a nivelului şi calităţii performanţelor sale, a gradului său de risc. Indiferent de
cine este efectuat, din interiorul firmei sau din exterior, acesta reprezintă o condiţie „sine
qua non” a funcţionării şi dezvoltării oricărui agent economic.
1
Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004,
p. 289

7. 98
4.2. Analiza diagnostic a costurilor – instrument al procesului
decizional
Calculul şi analiza costului de producţie sunt deosebit de importante la nivelul firmei
datorită informaţiilor furnizate care stau la baza fundamentării deciziilor în firmă. Analiza
periodică a costurilor, a îndeplinirii sarcinilor cu privire la reducerea lor constituie una
din premisele indispensabile pentru buna conducere a întreprinderilor de transport
fluvial şi de prestări de servicii portuare.
Nevoia permanentă de date operative şi complete cu privire la evoluţia costurilor la
diversele tipuri de prestări de servicii portuare a condus de-a lungul timpului la creşterea
importanţei informaţiilor din domeniul calculaţiei şi analizei costurilor. Mai mult chiar,
informaţiile se cer din ce în ce mai complexe. Dacă până mai ieri erau suficiente datele
cu privire la modul cum se formează costurile la diversele tipuri de prestări portuare, la
normele şi valorile prestabilite în raport cu volumul efectiv al activităţii, ele nu mai
satisfac cerinţele managementului modern. Astfel, se cer din ce în ce mai mult analize
diagnostic asupra costurilor, comparaţii, evoluţii şi previziuni ale evoluţiei acestora.
În contextul acestor transformări, orice conducător, indiferent de locul pe care îl ocupă
în organigrama unei întreprinderi, în general, şi în cadrul unei firme de transport fluvial
şi de prestări de servicii portuare în particular, mai ales datorită concurenţei din acest
domeniu şi a creşterii permanente a performanţelor firmelor prestatoare, trebuie să se
cunoască în timpul oportun şi cât mai exact posibil costurile ce se înregistrează şi
preţurile finale. Rolul analizei diagnostic a costurilor este de a prezenta sintetizat
informaţiile utile conducerii, cu sublinierea punctelor tari şi a punctelor slabe al activităţii
desfăşurate, tocmai pentru operativitatea adoptării deciziilor. De asemenea, predicţiile
pe termen scurt şi mediu sunt foarte importante pentru orientarea conducerii în luarea
deciziilor ce privesc domeniul comercial şi de producţie.
Costul devine astfel un instrument de control al activităţilor de transport fluvial şi de
prestări de servicii portuare la îndemâna factorilor decidenţi, o metodă de conducere a
întregii activităţi.
Analiza diagnostic a costurilor duce la cunoaşterea modului cum se cheltuiesc
mijloacele pentru a se putea evita la timp risipa şi utilizarea neeconomicoasă a
acestora. De asemenea, stabilirea volumului muncii vii şi a celei materializate,
consumate în vederea prestării serviciilor portuare determinarea profitului net, stabilirea
rentabilităţii firmei, fac necesară cunoaşterea permanentă a nivelului costurilor şi a

8. 99
dinamicii lor, precum şi a condiţiilor în care se realizează acestea. Nu în ultimul rând,
importanţa urmăririi şi analizei costurilor rezultă şi din consecinţele pe care le are
asupra celorlalţi indicatori.
Analiza diagnostic a costurilor prezentată în figura de mai jos este un instrument eficient
de analiză şi perfecţionare a sistemului de organizare a activităţii economice, având în
principal următoarele obiective1
:
- realizarea pe baze noi, evoluate, a modului de organizare şi conducere în
domeniul costurilor, corespunzător etapei respective, care să asigure o
structură echilibrată unităţii;
- prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibre structurale sau de
tulburări funcţionale, ca urmare a depăşirii costurilor în cadrul unităţii;
- evaluarea şi controlul modului de organizare şi conducere existent cu
aprecierea stării generale a climatului de muncă din unitate în ceea ce
priveşte rolul calculaţiei costurilor pentru îmbunătăţirea de ansamblu a
activităţii;
- găsirea căilor şi a mijloacelor de remediere a eventualelor dezechilibrări,
tulburări şi carenţe puse în evidenţă în cadrul compartimentelor funcţionale şi
a celor productive;
- evidenţierea gradului în care structura organizatorică a unităţii contribuie şi
facilitează îmbunătăţirea calculaţiei costurilor şi extinderea conducerii prin
costuri;
- stabilirea celor mai eficiente metode de calculare a costurilor, menite a
îmbunătăţi activitatea economică a unităţii;
- pe baza informaţiilor furnizate de compartimentul de specialitate, privind
nivelul costurilor înregistrate, a preţurilor serviciilor prestate pe piaţa internă,
conducerea unităţii precizează direcţiile de dezvoltare a unităţii, precum şi
adaptarea sarcinilor la cerinţele conjuncturale.
Ansamblul particularităţilor activităţii de prestări de servicii portuare determină modul de
organizare a diferitelor forme de evidenţă contabilă, calculaţie şi analiză a costurilor.
Astfel, procesul de prestare a serviciilor portuare are un caracter hipercomplex, fapt
pentru care analiza sa trebuie făcută în mod sistemic din mai multe puncte de vedere:
• sub aspect tehnologic (ansamblul succesiunii operaţiilor din cadrul fiecărui
tip de prestaţie portuară);
1
I. Medeşan, Costurile şi rolul acestora în fundamentarea procesului decizional, Revista Contabilitatea şi
gestiunea firmei nr. 3/2004

9. 100
• din punct de vedere tehnic (se ţine cont de mijloacele de muncă, maşini,
instalaţii de lucru care se utilizează în execuţia prestărilor de servicii
portuare);
• prin prisma procesului de muncă (adică a succesiunii activităţilor umane
care preced, însoţesc şi încheie o prestare de serviciu portuară);
• sub aspect organizatoric (adică modul necesar şi raţional de combinare a
factorilor de producţie – materiali, umani şi financiari – în scopul obţinerii unui
anumit volum de muncă într-un anume interval de timp);
• din punct de vedere financiar-contabil (necesitatea evidenţei în unităţi
monetare a consumurilor de muncă vie şi materializată, ocazionată de
activităţile de prestări de servicii portuare, de constituirea resurselor
financiare obţinute din activităţile desfăşurate precum şi de evidenţierea
obligaţiilor financiare faţă de angajaţi, terţe persoane, stat);
• din punct de vedere social (se ţine cont de relaţiile sociale ce apar între
executanţii individuali şi colectivele de muncă în cadrul activităţilor de prestări
de servicii portuare);
• din punct de vedere cultural, educativ (se au în vedere acţiunile şi
activităţile privind modul de formare, angajare, promovare în muncă a
personalului).
Prin conţinutul lor, activităţile de prestări de servicii portuare sunt complexe de procese
pentru care sunt necesare identificarea, nominalizarea şi descrierea tuturor proceselor,
de la cele mai simple la cele mai complexe, în ordinea executării lor.
Astfel, se deosebesc două tipuri de procese: simple şi complexe. Procesele simple
sunt cele care sunt efectuate într-o singură etapă, cuprinzând o singură procedură, ca
de exemplu: depozitarea, pregătirea mărfii pentru încărcare, executarea cargo-planului,
dragarea acvatoriului, etc. Procesele complexe sunt compuse din mai multe proceduri
de execuţie, simple şi secundare, desfăşurate de membrii echipelor de lucru în vederea
manipulării mărfii, iar rezultatele obţinute în urma acestora sunt urmărite prin întocmirea
Bugetelor de venituri şi cheltuieli, ca de exemplu: încărcarea mărfii, descărcarea mărfii,
transbordarea mărfii, etc.
Întrucât în cadrul unităţii, costurile au o arie vastă şi complexă, rezolvarea operativă a
aspectelor ce se ridică în luarea deciziilor privind costurile implică o amplă delegare de
autoritate la nivelul tuturor eşaloanelor ce intervin în acest proces complex în care
cunoaşterea costului şi nivelul acestuia sunt în multe cazuri hotărâtoare pentru eficienţa

10. 101
activităţii unităţii1
. Se impune deci implicarea în domeniul analizei costurilor a întregului
personal din compartimentele funcţionale şi de producţie deoarece informaţiile cu privire
la evoluţia acestora tind să devină o problemă de bază şi un instrument de cea mai
mare eficacitate la îndemâna factorilor decidenţi.
4.3. METODE DE ANALIZĂ A COSTURILOR
Analiza costurilor este înţeleasă cel mai adesea ca un proces de evaluare a impactului
financiar al deciziilor manageriale alternative. Spre deosebire de aceasta, analiza
strategică a costurilor este o analiză de cost în care elementele strategice devin
evidente şi unele date privind costul sunt utilizate pentru a dezvolta strategii privind
obţinerea de avantaje competitive substanţiale2
.
Între analiza costurilor şi strategia unei întreprinderi există o dublă legătură. Pe de o
parte, rezultatele obţinute din contabilitatea şi analiza costurilor stau la baza deciziilor
strategice ale întreprinderii. Pe de altă parte, informaţiile furnizate de analiza costurilor
pot constitui baza unui ansamblu de microdecizii care conduc progresiv la schimbarea
strategiei firmei.
Prin urmare, direct sau indirect, calculaţia şi analiza costurilor joacă un rol important în
fundamentarea deciziilor strategice, constituind instrumente de bază ale pilotajului
strategic al întreprinderii3
.
Pentru realizarea analizei costului unitar trebuie făcută mai intâi de toate o stabilire a
caracteristicilor acestuia, şi anume:
• stabilirea momentului în care se face analiza costului;
• stabilirea bazei de calcul asupra cărei se face analiza;
• stabilirea conţinutului costului analizat.
Metodele de analiză a costurilor se pot împărţi în două mari categorii:
• Metode calitative;
• Metode cantitative.
1
I. Medeşan, Costurile şi rolul acestora în fundamentarea procesului decizional, Revista Contabilitatea şi
gestiunea firmei nr. 3/2004
2
E. Hlaciuc, Metode moderne de calculaţie a costurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 170
3
M. Niculescu, Diagnostic economic, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p. 282

11. 102
Cele mai importante metode şi procedee de analiză calitativă care pot fi utilizate în
analiza costului unitar în cadrul firmelor care au ca obiect de activitate transportul fluvial
şi prestările de servicii portuare sunt:
1. Comparaţia;
2. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor;
3. Gruparea;
4. Metode de stabilire a relaţiilor cauzale.
1. Comparaţia
Orice cost nu se apreciază ca o mărime în sine ci, în raport de anumite criterii sau baze
de comparaţie. Acestea pot fi de mai multe feluri, şi anume:
- comparaţii în timp, adică se compară rezultatele perioadei raportate cu cele
ale unei perioade anterioare sau posterioare;
- comparaţii în spaţiu, adică între subdiviziuni organizatorice din cadrul firmei
analizate, între întreprinderi similare ca profil;
- comparaţii mixte, adică având în vedere o îmbinare între mai multe criterii;
- comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit (plan, standard, etalon,
statistici, etc);
- comparaţii cu caracter special, în funcţie de domeniul analizat.
Ca bază de comparaţie servesc1
:
• rezultatele perioadei (perioadelor) precedente (de obicei se urmăresc pe trei
ani anteriori);
• rezultatele planificate sau programate;
• media rezultatelor pe sector (domeniu de activitate);
• rezultatele unor întreprinderi similare din ţară sau străinătate;
• standarde sau uzanţe interne sau internaţionale etc.
Pentru a se putea asigura comparabilitatea datelor, acestea trebuie să aibă un caracter
omogen, să fie exprimate într-un etalon unic şi să fie determinate după o metodologie
unitară.
Astfel, fiindcă activitatea analizată are un caracter sezonier comparaţiile în timp ale
datelor sunt semnificative dacă se fac între aceeaşi lună din ani diferiţi. De exemplu,
statistic s-a constatat că lunile de vârf în prestările de servicii portuare sunt martie-mai
şi septembrie-noiembrie. Pentru a asigura o comparabilitate ridicată a datelor este de
1
Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004,
p. 47

12. 103
preferat să se analizeze evoluţia în timp a datelor însă ţinând cont de acest criteriu
special. De asemenea, s-a constatat că cele mai slabe luni din ani sunt iulie-august,
când traficul este puternic influenţat de cotele scăzute ale Dunării şi de o eficienţă mai
slabă a muncitorilor datorită temperaturilor foarte ridicate (lucru în aer liber la
termeraturi de peste 35۫ C) şi decembrie-februarie, când traficul este influenţat de cotele
ridicate ale Dunării datorate topirii zăpezii şi de temperaturile foarte scăzute care pot
provoca ingheţul şi deci impracticabilitatea Dunării pe anumite sectoare. Aceste
fenomene, pe lângă faptul că pot produce întârzieri foarte mari în realizarea
operaţiunilor, determină şi creşteri semnificative de cost deoarece manopera pentru
serviciile executate este mult mai mare şi utilajele folosite sunt mult mai solicitate.
2. Diviziunea şi descompunerea costurilor
Diviziunea şi descompunerea costurilor ca metodă de analiză se utilizează în scopul
asigurării cercetării, al localizării elementelor componente ale costurilor. Costurile
unitare se divid, se descompun, pentru a asigura profunzimea studierii faptelor.
Diviziunea şi descompunerea acestora se poate face în diverse componente: costuri
fixe-costuri variabile, costuri directe-costuri indirecte. La rândul lor acestea se pot
descompune pe componente principale, ca de exemplu: în cadrul cheltuielilor directe să
se detalieze tipurile acestora, şi anume: materiale directe, manoperă directă etc.
Descompunerea pe părţi sau elemente componente permite aprofundarea analizei din
punct de vedere structural. Ea este o condiţie pregătitoare pentru stabilirea, gruparea
corelată şi măsurarea legăturilor cauzale1
.
3. Gruparea
Prin grupare, colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi, după
variaţia uneia sau mai multor caracteristici. Semnificativă pentru domeniu studiat este
analiza cheltuielilor pe tipuri de cheltuieli şi în special a celor de exploatare, precum şi
analiza cheltuielilor directe şi indirecte pe componente.
Grupările se pot face după criterii diferite, în funcţie de conţinutul, forma de exprimare şi
variaţia caracteristicii de grupare. De exemplu în analiza costurilor în transportul fluvial
şi prestările de servicii portuare gruparea acestora se poate face în funcţie de locul de
1
Ibidem, p. 46

13. 104
provenienţă sau pe activităţi: aferente atelierului de reparaţii, aferente manipulărilor de
laminate, manipulărilor de cherestea, etc.
Analiza cantitativă are rolul de a cuantifica influenţele elementelor sau factorilor care
explică creşterea sau descreşterea costului.
Pentru separarea influenţelor factorilor se pot folosi diferite metode:
1. Indicatorii economico-financiari;
2. Indicii;
3. Coeficienţii (ratele) de structură, echilibru şi eficienţă;
4. Ratele;
5. Tehnicile scorurilor;
6. Metoda substituirilor în lanţ;
7. Metoda determinării izolate a acţiunii factorilor;
8. Metoda calculului matricial;
9. Metoda ABC;
10. Metoda cercetării operaţionale;
11. Metoda analizei regresionale;
12. Metode sociologice;
13. Metoda calculului marginal;
14. Teoria fenomenelor de aşteptare.
1. Indicatorii economico-financiari reprezintă o modalitate de măsurare a
fenomenului prin care acesta capătă o dimensiune cantitativă sau calitativă.
De exemplu, pentru domeniul studiat un indicator important ar fi costul mediu, costul
marginal, costul total, cost efectiv, cost prestabilit.
În acelaşi timp, pentru a măsura diverse laturi ale activităţii economice, se utilizează o
multitudine de indicatori care la rândul lor pot fi comparaţi, descompuşi, grupaţi în
concordanţă cu scopul analizei.
2. Indicii reprezintă o metoda frecvent utilizată în analiza costurilor, cu ajutorul cărora
se stabileşte dinamica faţă de o bază fixă sau o bază în lanţ, se construiesc ritmuri, se
fac aprecieri asupra performanţelor unei firme. Evoluţiile în timp ale costurilor ar putea fi
mult mai elocvente dacă prezentarea lor s-ar face atât valoric cât şi procentual.
Pentru a stabili ponderi, trebuie satisfăcută în prealabil posibilitatea însumării pe baza
unui criteriu unic (caracteristici tehnico-funcţionale, unităţi convenţionale, de muncă,

14. 105
valorice). Fără asigurarea unui criteriu unitar, care are o anumită putere informativă, nu
poate fi asigurată însumarea unor elemente eterogene1
.
3. Coeficienţii de structură se obţin prin raportarea unei componente la ansamblul
fenomenului cercetat2
:
Ki =
∑ i
i
e
e
, unde:
Ki = coeficientul de structură
Pentru firmele care au ca obiect de activitate transportul fluvial şi prestările de servicii
portuare o relevanţă deosebită o are calcularea ponderilor tipurilor de cheltuieli în total
cheltuieli, atât pe total producţie realizată cât şi individual pe ficare serviciu presta.
4. Ratele reprezintă un raport între două mărimi comparabile. Ele sunt utile pentru a
sesiza diferite aspecte ale eficienţei economice. Eficienţa presupune confruntarea
efectului cu efortul pentru o anumită activitate, bazându-se pe următoarele concepte3
:
• Eficacitate – atunci când efortul este constant şi efectul este variabil (efect
variabil/efort constant);
• Economicitate – atunci când efectul este constant şi efortul este variabil
(efect constant/efort variabil);
• Eficienţă – atunci când ambii termeni sunt variabili (efect variabil/efort
variabil).
Ratele constituie o bază silodă pentru toate categoriile de analiză economică şi
financiară (statică, dinamică, post-factum, previzională, curentă, anuală, micro şi
macroeconomică, cantitativă, calitativă etc.), pentru că ele exprimă corelaţii de eficienţă
economică (fie a activităţii, fie a structurilor)4
.
1
Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004,
p. 59
2
D. Mărgulescu, Gh. Vâlceanu, I. Cişmaşu, C. Şerban, Analiza economico-financiară, Ed. Fundaţiei
„România de mâine”, Bucureşti, 1999., p. 47
3
Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004,
p. 66
4
Al. Gheorghiu, Fundamentarea metodei ratelor – de la teorie, la practică, Revista Finanţe, Bănci,
Asigurări nr. 2-3/1998

15. 106
Exprimarea eficienţei economică se poate face în două feluri:
• Fie prin raportul efect/efort, respectiv ce efect se obţine pe o unitate de efort;
• Fie prin raportul efort/efect, respectiv ce efort se depune pe o unitate de efect.
Ratele de eficienţă ale structurii privesc: fie structura eforturilor (efort/efort), fie structura
efectelor (efect/efect). Efortul efectuat se exprimă în mod obişnuit prin capitalul investit
sau angajat, prin cheltuieli, costuri etc., iar efectele prin produse şi rezultate.
Utilitatea ratelor este incontestabilă în procesul decizional intern pentru managementul
firmei sau extern pentru acţionari, bancheri, investitori, organisme de control, experţi
contabili etc1
.
5. Metoda substituirilor în lanţ permite cuantificarea contribuţiei diferitelor elemente
sau factori la formarea şi modificarea rezultatului faţă de un nivel de comparaţie.
Metoda presupune respectarea următoarelor principii2
:
a. substituirea factorilor se face obligatoriu în ordinea: factorul de ordin cantitativ,
factorul structural şi factorul calitativ.
b. operaţiile de substituire se efectuează în mod succesiv, nu simultan;
c. un factor substituit rămâne în această poziţie şi în operaţiile ulterioare.
O semnificaţie importantă o poate avea analiza factorială a rezultatului exploatării
pentru a putea determina factorii care au influenţat în mod direct variaţia acestuia. De
asemenea pentru domeniul transporturilor şi al prestărilor de servicii portuare relevantă
este şi analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri sau a cheltuielilor de exploatare la 1000
lei venituri din exploatare.
6. Metoda ABC se foloseşte frecvent în analiza stocurilor, a costurilor, a puterii de
negociere a întreprinderii cu furnizorii şi clienţii, a cifrei de afaceri, etc. Ea presupune
studierea unui fenomen prin acordarea de importanţe identice tuturor componentelor
sale care nu au un grad de utilitate echivalent efortului de investigare depus.
Metoda ABC permite o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în
funcţie de poziţia lor în cadrul întregului. Etapele aplicării metodei sunt:
1
Ibidem;
2
Al. Gheorghiu, Analiza activităţii întreprinderilor industriale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 35 şi Gh.
N. Iosif, Analiza economico-financiară a firmei în domeniul agroalimentar, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2000, p. 30

16. 107
- definirea fenomenului şi a parametrului specific acestuia;
- stabilirea valorilor parametrului specific;
- clasarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în
ordinea descrescătoare a parametrului specific);
- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
- determinarea celor trei grupe de semnificaţie ABC;
- reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.
7. Metodele cercetării operaţionale se utilizează în adoptarea deciziilor în cazul în
care intervin numeroşi factori care trebuie avuţi în vedere. Modelele cele mai des
utilizate sunt: programarea liniară, programarea dinamică, metoda PERT, lanţurile
Markov, procesele Poisson, metoda Monte Carlo, metoda simplex etc.
Metoda simplex este un procedeu de cercetare sistematică a soluţiilor admisibile de
bază ale unui program liniar în formă standard (P). Ea presupune cunoscută o
asemenea soluţie, numită soluţie iniţială sau de start şi în continuare construieşte un şir
de soluţii admisibile de bază dealungul căruia valoarea funcţiei obiectiv creşte
progresiv. Metoda simplex oferă un test simplu de recunoaştere a optimalităţii unei
soluţii de bază şi deasemeni un test de recunoaştere a optimului infinit. Practica
numerică a arătat că numărul soluţiilor admisibile de bază efectiv generate este de
regulă mult mai mic decât numărul total al acestora.
O calitate remarcabilă a algoritmului simplex este aceea că produce nu numai soluţia
optimă a problemei căreia i se aplică ci şi soluţia optimă a problemei duale. Eficacitatea
practică a metodei constă în faptul că acesta s-a dovedit a fi o procedură foarte robustă
fiind capabilă să rezolve programe liniare de dimensiuni impresionante conţinînd sute
de restricţii şi mii de variabile.
Aceste performanţe nu sunt însă posibile fără utilizarea unor calculatoare din ce în ce
mai puternice.
Cu anumite precauţii, uşor de îndeplinit, metoda simplex garantează convergenţa
procesului iterativ în sensul că o bază admisibilă cercetată la un moment dat nu mai
revine în iteraţiile ulterioare. Cum numărul bazelor este finit, urmează că într-un număr
finit de paşi se ajunge fie la soluţia optimă fie la concluzia că programul are optim infinit.
În analiza costurilor metoda simplex poate fi utilizată pentru determinarea unei corelaţii
multiple între mai mulţi factori în vederea determinării cantităţii optime de mărfuri care ar

17. 108
trebui manipulate prin port, în nişte condiţii date, astfel încât profitul obţinut de firmă să
fie unul maximal.
8. Metoda analizei regresionale se utilizează atunci când între variabilele dependente
şi cele independente ale unui fenomen există o dependenţă probabilistică. Formulele
matematice utilizate de această metodă poartă denumirea de funcţii de regresie, care
pot fi de mai multe feluri:
- cu un factor independent:
o liniară: y = ax + b
o parabolică: y = ax2
+ bx + c
o hiperbolică: y = a +
x
b
o semilogaritmică: y = a*bx
o logaritmică: y = a*xb
- cu doi factori independenţi: y = a0 + a1x1 + a2x2
- cu mai mulţi factori independenţi: y = a0 + Σ aixi
Aceste funcţii pot fi utilizate pentru determinarea probabilistică a evoluţiei principalilor
indicatori care reflectă activitatea firmelor prestatoare de servicii portuare. Interesant ar
fi de determinat evoluţia probabilă a cantităţii de mărfuri manipulate prin port în baza
statisticilor multianuale existente. De asemenea, evoluţia probabilă a costului unitar pe
servicii prestate şi a veniturilor obţinute pe fiecare tip în parte, estimarea sintetică a
cheltuielilor la 1000 lei venituri obţinute, estimarea riscului de exploatare şi operaţional.
11. Metodele sociologice pun în evidenţă factorii indirecţi sau cauzele prezumtive,
care conduc la obţinerea de informaţii esenţiale pentru realizarea unui diagnostic corect
şi eficient. Cele mai des utilizate metode sunt chestionarul şi interviul.
Pentru tipul de firmă analizată ar fi de mare folos realizarea unui chestionar adresat
clienţilor în vederea determinării aşteptărilor acestora, a punctelor slabe ale firmei şi
remedierea lor.
12. Metoda calculului marginal este un instrument utilizat în analiza cantitativă a
costurilor care se bazează pe corelarea dintre consumul de factori ai procesului cu
rezultatele obţinute. Indicatorii marginali reflectă cheltuielile sau rezultatele adiţionale
generate de modificarea cu o unitate a volumului de activitate sau a factorilor care
influenţează în mod direct activitatea desfăşurată.

18. 109
Modelul de calcul folosit în analiza costului marginal este:
Q
Ch
Cm
Δ
Δ
= , unde
ΔCh reprezintă sporul de cheltuieli (cu un leu sau 1000 lei) şi
ΔQ reprezintă sporul de cantităţi manipulate(cu o tonă, 100 tone sau 100 tone
etc).
Pentru a putea lua decizii operative în baza analizei costului marginal este necesară
compararea acestuia cu costul mediu.
13. Teoria fenomenelor de aşteptare este o ramură a matematicii ce studiază
fenomenele de aşteptare, stabilind tipul de repartiţie al sosirilor şi al servirilor şi criterii
după care trebuiesc luate deciziile de îmbunătăţire a acestora. Drept funcţie economică
într-un fenomen de aşteptare se consideră costul total al aşteptărilor şi al staţiilor.
Schema unui fenomen de aşteptare se prezintă astfel1
:
Fig. nr. 4.2. Sistemul de aşteptare
Sursa este mulţimea unităţilor ce solicită la un moment dat; această mulţime poate fi
finită sau infinită. Sosirea unităţilor în sistem fiind aleatoare, determină o variabilă
aleatoare X ce reprezintă numărul unităţilor ce intră în sistem în unitatea de timp. Este
necesar să se cunoască tipul repartiţiei. În cadrul prestărilor de servicii portuare aceasta
este reprezentată de navele maritime şi fluviale.
1
N. Chifan, Matematici aplicate în economie, E.D.P., Bucureşti, 2005, p. 114
STATIE
STATIE
STATIE
STATIE
STATIE
FIR DE AŞTEPTARESURSA IEŞIRE

19. 110
Firul de aşteptare este determinat de unităţile care aşteaptă să fie servite. Firul poate
să fie limitat sau nelimitat. În cazul prestărilor de servicii portuare acesta este
reprezentat de numărul de nave care aşteaptă să fie operate.
Staţia de serviciu poate fi un punct de lucru, în cazul prestărilor de servicii portuare
aceasta poate fi reprezentată de o dană.
Timpul de servire a unei nave în dană este o variabilă aleatoare Timpul de servire a
unei nave în dană este o variabilă aleatoare Y.
Firul de aşteptare împreună cu staţiile formează sistemul de aşteptare. Fenomenele
de aşteptare se pot clasifica fie după numărul unităţilor şi numărul staţiilor, fie după
natura sosirilor sau servirilor. Avem astfel situaţiile:
• un fir, o staţie; un fir, mai multe staţii; mai multe fire, o staţie; mai multe fire,
mai multe staţii.
• Sosiri constante, servicii constante; sosiri constante, servicii aleatoare; sosiri
aleatoare, servicii constante; sosiri aleatoare, servicii aleatoare.
Teoria fenomenelor de aşteptare se bazează pe mai multe modele care se pot utiliza în
funcţie de realitatea din practică. Pentru activităţile de transport fluvial şi de prestări de
servicii portuare modelul care se potriveşte realităţii este Modelul M1 (1/S/∞) (un fir, s
staţii, populaţie infinită).
În acest model se presupune că numărul de staţii este mai mare decât 1, fiecare staţie
având acelaşi parametru de servire μ, sosirile sunt poissoniere de medie λ, timpul de
servire este exponenţial, iar trecerea din firul de aşteptare în orice staţie liberă se face
în ordinea sosirii. Deoarece populaţia din care provin unităţile este infinită, în ecuaţiile
de stare ce guvernează evoluţia sistemului luăm μ n = μ .
Parametrul μ n legat de fenomenul de servire va fi calculat în două situaţii distincte:
1. când numărul n al unităţilor ce se află în momentul t este mai mic decât s: în
acest caz vor lucra doar n staţii din cele s şi deci parametrul de servire pentru
întreg sistemul va fi de n ori mai mare decât pentru o singură staţie, deci μ n = n
μ ;
2. când n ≥ s, toate staţiile lucrează la momentul respectiv şi atunci parametrul de
servire al întregului sistem va fi μ n = s μ.