Documentul analizează modurile verbale în limba română, cu accent pe modul indicativ, imperativ, conjunctiv, condițional-optativ, infinitiv și gerunziu. Fiecare mod posedă valori expresive specifice, influențând stilul și semnificația enunțurilor, iar exemplele literare ilustrează modul în care aceste forme verbale contribuie la caracterizarea narativului și la exprimarea trăirilor subiective. De asemenea, se discută despre impactul temporal și stilistic al verbelor în versuri, evidențiind rolul lor în crearea imaginii dinamice și a efectelor poetice.

1. VALORI EXPRESIVE EXEMPLE
MODUL INDICATIV imprimă un carac-
ter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor
pe care le exprimă.
 Ca mod al enunţării unor fapte considerate
reale şi a unor stări apreciate ca sigure,
indicativul apare în limbajul comun ca un
mod neutru din punct de vedere stilistic.
 În textul literar, capacitatea de a exprima
certitudinea locutorului (narator,
personaje/ eul liric), în raport cu obiectul
enunţării, conferă referentului aparenţa
unei realităţi validate în universul ficţional.
 Datorită timpurilor - mai multe decât la
celelalte moduri - permite instituirea unor
raporturi diverse între evenimentele
istorisite (cronologie - anterioritate,
simultaneitate, ulterioritate - sau acronie),
între timpul narat şi timpul narării, între
momente evocate şi prezentul liric.
 Valorile expresive ale indicativului sunt
diferenţiate în funcţie de forma temporală
a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri
ale indicativului având propriile valenţe
stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul
simplu, perfectul compus şi mai-mult-
ca-perfectul, viitorul simplu şi viitorul
anterior).
Exploziile se succed organizat. Unele le
aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A
fost destul să apară nemţii... focul a două
baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prie-
tenii mă aşteptau...
(C. Petrescu)
M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de
seară, secundă de secundă, de ani şi ani de
zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai
distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o
fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj?
(M. Vişniec)
Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă
scoate soarele din apă; facerea lumii poate
să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ.
Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt!
(H. Bădescu)
MODUL IMPERATIV instituie o relaţie
de comunicare directă exprimând dorinţa
sau voinţa emiţătorului de a determina o
acţiune ori de a o împiedica.
 Valoarea stilistică a imperativului rezidă în
capacitatea de exprimare a unor atitudini
şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem
de semnale: verbale şi paraverbale
(accentele afective, pauzele expresive, in-
tonaţia specifică ordinului, ameninţării,
îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei
etc.)
 Ca marcă textuală a stilului direct,
imperativul are rol de „teatralizare" şi, în
acelaşi timp, rol de dinamizare a discursului
personajelor („imperativul dramatic şi
— Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai
boci ca o muiere! fii român verde.[...]
Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i
spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-
vodă celor ce pradă ţara.
(C. Negruzzi)
Stihuri, zburaţi acum din mâna mea
Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,
(T. Arghezi)
... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască,
primesc! Dar să nu se ! schimbe
nimica; ori să nu se revizuiască, primesc!
dar atunci să se j schimbe pe ici pe colo...
|
(I.L. Caragiale)

2. narativ"); alături de substantivele/
adjectivele în vocativ reprezintă un indice
al oralităţii stilului; în limbajul
popular, poate apărea fără referire la o
persoană anume=valoare generică;
 Prezenţa imperativului în textul liric
semnalizează discursul dialogic sau mo-
nologul adresat (care poate lua forma in-
vocaţiei retorice).
MODUL CONJUNCTIV exprimă poten-
ţialitatea unei acţiune realizabile, posibile,
probabile sau atitudinea emiţătorului faţă
de acţiunea, starea, trăirea enunţate:
incertitudinea, ezitarea, aproximaţia,
deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea
etc.
 exprimă stări afective (atitudini şi trăiri
subiective).
 În discursul naratorului, al personajelor
(discurs direct, indirect/ indirect liber), ori
al eului liric, conjunctivul poate avea rolul
de a institui un nivel al acţiunilor, al
trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, al-
ternative ori anticipative(=indicativ viitor);
 presupune dependenţa acţiunii enunţate de
o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă.
 substituire a imperativului cu rol de ac-
centuare a subiectivităţii;
 în cazul special al verbelor la persoana a
III-a a conjunctivului (când poate apărea
fără morfemul „să"), rolul stilistic este de
completare a paradigmei imperativului -
care nu are decât persoana a II-a.
 în textul liric eprezintă, deseori, o marcă
textuală a unui plan al imaginarului=
trecerea de la dimensiunea reală la cea
ideală.
[…]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor,
(N. Stănescu)
Unde să merg de-acum?
Pe cine să mai aştept?
(I. Pillat)
MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV
dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală,
două valori modale: exprimarea unei acţi-
uni dependente de o condiţie (explicită sau
implicită) şi exprimarea unei acţiuni reali-
zabile/irealizabile, prezentate ca opţiune
asumată; la timpul perfect acţiunea este
ireală.
 exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a
De pildă, as fi putut spune nu…
(M. Vişniec)

3. unor ipoteze/ scenarii posibile sau
imposibile, a unor acţiuni presupuse,
realizabile sau nerealizate
 de ambiguitatea conotaţiilor subiective -
de la incertitudine la aserţiune fermă, de la
dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc.
 optativul care preia funcţia indicativului=
ca „optativ al modestiei, al politeţii" (D.
Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici
dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este
posibilă, realizabilă" (E. Câmpeanu).
 substituire a modului conjunctiv în enunţuri
interogative sau exclamative; = accentuare
a unei tonalităţi subiective - uimirea,
indignarea sau ameninţarea vehementă
specifică blestemului/ imprecaţiei; în
asemenea enunţuri, apare frecvent forma
inversată=amplifică;
 în textul liric=mai rar, având mai ales rolul
de a exprima o situaţie ipotetică, o
experienţă lirică imaginată.
N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
(Radu Gyr)
Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să
fii bună a-mi acorda o prelungire de
termen.
(I.L. Caragiale)
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
(T. Arghezi)
MODUL INFINITIV este o "formă
verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal
şi nominal", verbele la infinitiv numesc în
chip general, abstract acţiunea, procesul
sau starea.
 cu valoare sentenţioasă = indice al
registrului gnomic,
 valoarea livrescă (obţinută prin substituirea
conjunctivului, după o construcţie imperso-
nală sau după verbul „a putea") =specifică
registrului stilistic cult;
 conservarea valorii verbale a infinitivului
lung=registrul stilistic arhaic sau registrul
popular (în care se utilizează şi în formele
inversate ale viitorului/ale
condiţionalului)
 asocierea valorii imperative - care conferă
un ton impersonal=marchează stilul oficial;
 forma de perfect a infinitivului(Foarte rar
folosită în limba actuală,) îndeplineşte
funcţia stilistică de marcă a narativităţii
prin instituirea unei succesiuni temporale.
 Infinitivul lung, chiar dacă este substan-
tivizat în limba română, păstrează urme
semantice ale acţiunii, numind rezultatul
Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani,
prilejul de a se afirma încă de tânăr.
(G. Călinescu)
Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a
se naşte
(M. Eminescu)
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.
(N. Stănescu)
Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i-
au trecut de Dunăre.

4. acesteia; apare frecvent în titlurile
poeziilor.
(I. Neculce)
Îmi era a scăpare de dânsul.
(I. Creangă)
MODUL GERUNZIU este singurul mod
nepersonal care conservă conţinutul dina-
mic specific verbului, surprinzând o
acţiune în desfăşurare, un proces, o stare
durativă; înscrierea acestora într-o
temporalitate fără referire la momentul
enunţării permite exprimarea oricărei
durate - prezente, trecute ori viitoare -, în
funcţie de context.
 capacitatea de a crea imagini dinamice;
 determină circumstanţele acţiunii
exprimate prin verbul regent sau îi adaugă
acestuia o altă acţiune într-un ritm alert;
 antepus regentului, el poate avea o
funcţionalitate polivalentă, exprimând, în
acelaşi timp temporalitatea şi
cauzalitatea=ambiguitate stilistică.
 rolul de a atribui substantivului o însuşire
dinamică, având (de cele mai multe ori)
funcţia stilistică de epitet; această funcţie
este accentuată frecvent prin valoarea
adjectivală a gerunziului = rol de
semnalizare a registrului stilistic cult;
 la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a
terminaţiei care susţine deseori valoarea
onomatopeică a verbului;
 la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de
gerunzii sunt situate la sfârşitul
versurilor, generând monorima (frecventă
în poeziile populare);
 structura unui grup verbal (cum este
prezumtivul prezent) prin care se
accentuează caracterul durativ al acţiunii
sau al stării+ se reliefează percepţia
subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă,
incertă, presupusă, bănuită, dorită).

5. Utilizarea verbelor la imperfect plaseaza actiunea in continuitate, ii confera acesteia o
valoare durativa, o eternizeaza.
Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a transmite ideea eternizării
naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării:
„bate”, „adoarme”, „tace” etc. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o
linişte profundă.
Verbele la modul imperativ zburaţi, porniţi, şchiopătaţi surprind o comandă, un îndemn.
în partea iniţială a fiecărui catren, poezia conţine câte un verb Ia acest mod, accentuând
poruncile creatorului care trebuie să fie îndeplinite cât mai grabnic.