suspiciunea fata de clasa politica

1. Suspiciunea fata de clasa politica
H.-R. PATAPIEVICI
M-am intrebat adeseori care sunt mecanismele care formeaza o opinie publica. In
definitiv, faptul ca un numar mare de oameni ajunge sa gandeasca in acelasi fel
anumite lucruri nu este deloc banal. Cred ca emotiile colective joaca un rol important in
unificarea diversitatii de opinie a oamenilor. Sa luam exemplul acelei emotii colective
care, dupa cum putem judeca din toate sondaje de opinie ale ultimului an, a reusit sa
creeze un veritabil consens subteran al societatii. Este vorba de neincredere sau, mai
exact spus, de suspiciune. Evident, pentru o democratie este foarte important ca
emotiile colective prin care se unifica opinia publica sa nu fie negative fata de valorile ei.
Ne amintim cum, in perioada interbelica, neincrederea in parlamentarism si simpatia
populara pentru solutiile autoritare au subminat democratiile pana in momentul in care,
fie prin vot majoritar, ca in Germania, fie prin pasivitate publica fata de lovituri de stat
succesive, ca in Romania, regimurile democratice au fost inlocuite prin dictaturi. La noi,
azi, emotia publica dominanta este suspiciunea fata de clasa politica. Sa scrutam putin
anatomia acestui sentiment, pentru a deveni mai constienti de remediile care i se pot
aplica. Neincredere inseamna nesiguranta fata de sinceritatea intentiilor ori fata de
adevarul motivelor. Esti neincrezator atunci cand suspiciunea pare mai intemeiata, mai
rezonabila, decat increderea. Or, care sunt conditiile in care pare mai rezonabil sa fii
suspicios? Atunci cand ai fost deja de mai multe ori inselat. Pentru populatia Romaniei
experienta inselarii a inceput imediat dupa caderea lui Ceausescu si, avand oarecum
aceleasi motive, continua si azi. Cei care doreau o schimbare radicala s-au simtit
inselati pentru ca schimbarea a fost mult prea lenta si, cel mai adesea, contradictorie.
Cei care nu doreau o schimbare radicala s-au simtit inselati pentru ca schimbarea a
fost, pentru asteptarile lor, prea radicala. Mersul inainte si inapoi al reformelor i-a inselat
si pe unii, si pe altii, dar pentru motive diferite: cand reforma mergea inainte, inselati se
simteau cei care doreau sa stea pe loc; cand reforma stagna sau regresa, inselati se
simteau cei care doreau mersul ei inainte. Daca nu s-ar fi facut deloc reforma,
nemultumirea ar fi fost strict focalizata pe cei care, in 1989, au dorit abandonarea
radicala a comunismului economic si de stat. Daca reforma ar fi fost realizata fara
gandul de a mai pastra ceva din structurile economice si de stat ale vechiului regim
comunist, atunci nemultumiti si inselati s-ar fi simtit doar nostalgicii (de buna ori rea-
credinta). Dar asa cum a fost facuta, adica in dodii si cu jumatati de masura, reforma a
nemultumit si inselat pe toata lumea. Rezultatul? Nemultumire, frustrare, suspiciune.
Evident, tinta acestor sentimente este grupul de oameni asociati cu proiectarea si
producerea reformei: clasa politica. Cei care vor sa se pastreze in economie si in stat
un socialism ceausist fara excesele lui Ceausescu au suspiciunea, justificata, ca in
interiorul clasei politice se comploteaza impotriva acestui ideal. Cei care vor un
capitalism romanesc eficient si lipsit de complexe au suspiciunea, justificata, ca in
interiorul clasei politice se comploteaza impotriva acestui ideal. Toti au dreptate sa fie
nemultumiti, frustrati si suspiciosi; desi, evident, din motive direct opuse. Iar clasa
politica este tinta tuturor suspiciunilor. Daca exista azi un consens in opinia publica,
acesta este legat de coruptia, duplicitatea, afacerismul si lipsa de scrupule ale clasei
politice. Conjectura mea este ca acest consens a fost atins nu printr-un rationament

2. politic, ca in perioada interbelica - cand refuzul clasei politice a decurs din respingerea
democratiei parlamentare -, ci prin generalizarea sentimentelor de neincredere si
suspiciune fata de mersul reformei. Prin votul de blam acordat clasei politice, opinia
publica romaneasca nu este nici potential antidemocratica, nici potential autoritarista.
Ea isi exprima sentimentul de frustrare fata de mersul contradictoriu al reformei si isi
manifesta suspiciunea fata de intentiile politicienilor. Concluzia unanima, chiar daca
formulata din perspectiva unor asteptari perfect opuse, este ca actele politicienilor sunt
conduse de duplicitate si de dorinta vicioasa de a se imbogati pe seama banului public.
Faptul ca, in momentul de fata, cei care voteaza programe politice radical opuse sunt
de acord in privinta verdictului asupra veritabilelor intentii ale politicienilor constituie,
cred, o sursa de ingrijorare. Nu este numai faptul, in sine evident, ca democratia nu
poate functiona fara o clasa politica rezonabil de onesta si de activ devotata valorilor
publice. Mai este ceva. Imprejurarea ca frustrarea naste exasperare, iar exasperarea
naste simpatie fata de solutiile extreme; ca nesiguranta bazata pe suspiciune isi traieste
relatiile cu semenii ca pe o succesiune de provocari, iar sentimentul ca undeva se
pregateste ceva impotriva tuturor este mediul cel mai propice manipularilor care
mobilizeaza teroarea colectiva prin inventarea tapilor ispasitori; in fine, cred ca
respingerea in bloc a clasei politice este ingrijoratoare deoarece nici o solutie politica nu
este conceptibila in absenta votului reprezentativ. Ei bine, care este partea plina si care
partea goala a sticlei? Partea goala tine de faptul ca suspiciunea fata de ezitarile politicii
de reforma a indus deja in populatie sentimentul ca fiecare act politic ascunde ceva
necinstit si nu este decat o noua provocare. Presa cotidiana intretine in mod copios
acest sentiment. Partea plina a sticlei este ca emotia colectiva tradusa prin suspiciunea
fata de clasa politica nu are ca motiv adeziunea la valori antidemocratice sau
autoritariste, ci exprima reactia frustrata a opiniei publice fata de incoerentele realizarii
reformei. Politicienilor, imi vine sa le strig: aplicati consecvent reforma, oricate tipete (de
buna ori rea-credinta) se vor isca; numai prin consecventa reformarii capitaliste a
economiei nemultumirile se vor putea focaliza, apoi, pe masura succesului ei, se vor
restrange de la sine. In caz contrar, vom avea ce avem si chiar mai mult decat atat.