hainele cele noi ale presedintelui

1. Hainele cele noi ale presedintelui
H.-R. PATAPIEVICI
Se implinesc in curind noua ani de la caderea comunismului si au trecut deja doi de
cind multi dintre noi au crezut ca prin alegerea lui Emil Constantinescu Romania are in
sfirsit un presedinte care ne va desparti de trecut. Asemeni climatului de victorie de la
inceputul lui ianuarie '90, debutul administratiei Constantinescu a fost, si el, plin de
sperante. Apoi, lucru curios pentru un regim atit de tinar, au inceput sa fie vizibile
stagnarile si revenirile. Daca lichidarea sperantelor in regimul Iliescu s-a facut prin
violenta mineriadelor, pierderea sperantelor in administratia Constantinescu s-a produs
lent, prin innamolirea in mediocritate si apatie. A trebuit sa descoperim, uimiti, ca
politica profesorului universitar nu reuseste sa fie mai buna decit politica fostului activist
de partid. Daca lui Ion Iliescu i s-a putut reprosa vointa maligna de a lasa tara pe
macazul gresit al socialismului, lui Emil Constantinescu i se poate reprosa incoerenta
vointei: actualul presedinte al Romaniei fie nu pare convins ca anumite lucruri trebuie
obligatoriu schimbate (functiile Statului, raportul cu mostenirea Securitatii, regimul
proprietatii etc.), fie, pur si simplu, nu le poate schimba. Este ca si cind ghemul de
ineficienta, venalitate si prostie din care e alcatuita administratia romaneasca poate face
de ris atit impotenta cinstita, cit si potenta vicioasa. Fata cu realitatea acestor
neimpliniri, presedintelui i se poate reprosa ca se imbata cu vorbe, ca se lasa furat de
retorica gesturilor pompoase si ca se simte mai in largul lui printre sefii de state, care
primesc in mijlocul lor pe oricine are insarcinari oficiale, decit printre cei care l-au votat,
si care anume pe el l-au votat, pentru a le aduce schimbarea. Capacitatea de a judeca
adecvat ii este vizibil afectata de contrarietatile afective de care se lasa stapinit: vede in
presa un dusman, desi prin presa s-a ridicat; in criticii sai diagnosticheaza perversitate,
desi acestia i-au furnizat substanta mesajului sau, atunci cind critica lor a fost indreptata
impotriva regimului Iliescu; in fine, face greseala de a le refuza adversarilor sai politici
statutul de partener politic, desi el insusi a fost in trecut umilit si refuzat, iar viitorul sau
(ca si al nostru) depinde in mod clar de ameliorarea climatului moral al clasei noastre
politice. Mai inclinat sa-si faca o curte de vasali decit un cabinet de lucru, Emil
Constantinescu a esuat lamentabil in incercarea de a furniza noii administratii cei
15.000 de specialisti promisi in campania electorala. Prea mic pentru planurile
strategice de lider regional, la care ii place sa viseze, el este in acelasi timp si prea
inegal si prea politician pentru duritatile unui regim de salvare economica a Romaniei.
Or, cum Romania isi poate regasi mijloacele de a se impune regional numai redevenind
semnificativa din punct de vedere economic, calea aleasa de presedintele
Constantinescu pentru a-si satisface aspiratiile de lider regional este gresita. Stie oricine
ca vanitatile unui lider politic constituie motorul succesului sau, numai daca acesta are
geniul de a-si lua vanitatile drept motor si nu drept combustibil. Pina in prezent,
presedintele Constantinescu s-a sprijinit pe vanitati pentru a-si hrani iluziile si pe iluzii
pentru a si le justifica, ceea ce a fost o eroare. Ca si predecesorii sai, presedintele
Constantinescu a crezut ca vigoarea unui regim politic consta in intarirea tipului de stat
pe care il are la dispozitie. Or, statul pe care jura toti cei care ajung la putere in
Romania (cu satisfactia ca il pot folosi dupa plac) este un corp monstruos de atributii
contradictorii si abnorme, care, datorita intinderii lor nefiresti, nu permit nici realizarea

2. prosperitatii, nici a reformei care ar fi putut conduce la ea. Un Stat care, atunci cind
functioneaza, nu poate genera decit coruptia, birocratia, mizeria si aroganta cu care ne-
au obisnuit regimul Iliescu si in care, lipsita de simtul alternativei, administratia
succesoare ne mentine. Ca anume functiile acestui tip monstruos de stat trebuie
schimbate, nu cei care sunt cocotati in virful lui, este lucrul pe care administratia
Constantinescu pare a nu-l fi priceput deloc.
Desi a venit la putere pe o platforma care avea ca premisa clara lichidarea morala a
mostenirii fostelor regimuri nefaste (comunist si Iliescu), administratia Constantinescu a
avut, fata de mostenirea si urmasii fostei Securitati, atitudinea standard a regimului pe
care a pretins ca il inlocuieste: toleranta fata de masinatiunile subterane, speculare in
beneficiu politic a informatiilor confidentiale, intrebuintare a elementelor de santaj
cuprinse in dosarele Securitatii in scopul dobindirii unei puteri mai mari, mai
cuprinzatoare, mai depline. Ca aceasta putere, prin natura ei, nu face decit sa
intareasca tarele unei societati deja corupte si sa sporeasca dezesperant toxinele pe
care existenta surselor oculte de putere le secreta continuu, substituind cu cinism
spatiului public spiritul sordid al subteranei, nu a parut sa fie un motiv de ingrijorare
pentru oamenii noii administratii. Cazuti in patima puterii (si in neputintele ei) ca altii in
pofta dupa placeri desucheate, oamenii pentru care toata opozitia intelectuala a luptat
timp de sase ani au reusit, in doar doi, sa spulbere orice iluzie ca Romania ar putea fi
salvata prin ei.