1. inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/nevoia-de-militantism/
Nevoia de militantism
Uneori mă întreb dacă în „opoziţia” din Brazilia o mai fi rămas cineva care să aibă vreo idee, fie şi
aproximativă, despre ce înseamnă politica. Toţi par să creadă că înseamnă marketing, înseamnă
relaţii publice, înseamnă economie, înseamnă management, înseamnă disputare de funcţii, că este
„etică” (indiferent ce o mai fi şi asta) sau, în cea mai nebunească dintre ipoteze, că este „luptă de idei.”
În rândul elitei de stânga, toată lumea a înţeles deja de acum patruzeci de ani că politica este cucerirea
şi exercitarea puterii, şi că puterea nu înseamnă altceva decât determinarea cursului acţiunilor altora.
Puterea înseamnă a-i face pe alţii să te asculte.
Niciodată nu am întâlnit vreun om politic „de dreapta” care să fi înţeles acest lucru. Toţi folosesc
cuvântul „putere” ca sinonim pentru „guvernare” şi îşi închipuie că vor avea puterea atunci când vor
ajunge la guvernare. Tocmai de aceea nu ajung niciodată. Dacă ajung, nu rămân acolo decât timpul
necesar pentru ca cineva să-i dea la o parte sau să-i expună ridicolului. Dacă guvernarea ar însemna
putere, nu ar exista niciodată revoluţii şi lovituri de Stat, care fac guvernele zdrenţe, pentru că au
puterea de a o face, iar guvernul nu are puterea să le oprească. Nimeni nu ajunge la guvernare dacă
nu are, mai înainte, puterea – puterea consolidată într-o masă disciplinată de militanţi, organizată şi
antrenată să urmeze, cu minime fricţiuni, o linie de comandă.
De trei decenii le spun oamenilor politici de dreapta că electoratul
nu este totuna cu militantismul, electoratul este o masă dispersată
şi amorfă care intră în acţiune doar o dată la patru ani. Militantismul
înseamnă a lupta zi de zi, a-ţi dedica viaţa obiectivelor indicate de
conducere. Cel care a descoperit asta a fost Jean Calvin, în Elveţia
reformată, şi, de atunci, formula a fost consacrată ca mecanismul
esenţial, dacă nu unic, al politicii moderne. Dar nu ajută nicio
explicaţie: cu toţii continuă să investească totul în efortul de a
câştiga voturi, nimic în formarea şi instruirea de militanţi. Nu învaţă
– şi probabil nu vor învăţa niciodată – lecţia PT (Partidul
Muncitoresc, n.t.), care, în deceniile sale timpurii, a ştiut să-şi
amâne şi să-şi sacrifice politica electorală pentru un interes mai
mare, să-şi creeze şi şă-şi menţină unit militantismul.
Conducerea stângistă a înţeles adevărata natură a puterii pentru că
era exclusă din viaţa oficială. Ştia că singura ei şansă era aceea
de a crea o putere în afara funcţiilor publice, o putere capabilă de a
înfricoşa sistemul oficial şi de a-l plia conform intereselor sale,
chiar împotriva literei şi spiritului legilor în vigoare. Tactica
„mişcărilor sociale” care inventează drepturi inexistente şi le impun
întregii societăţi, chiar înainte de a le fi consacrat în legi, demonstrează aceasta în modul cel mai
evident: puterea efectivă e mai importantă decât puterea oficială.
În rândul „dreptei”, mitul şi atracţia guvernării îşi păstrează toată forţa de seducţie: să câştigi alegeri, să
ocupi funcţii înalte, să iscăleşti decrete, chiar fără să ştii dacă vor fi respectate, pare a fi aici esenţa
politicii, ca şi cum toată puterea ar consta în structura nominală a administraţiei de stat. La ce bun să
fie ales un guvernator, sau un preşedinte, dacă masa de militanţi ai celeilalte părţi este infiltrată peste
tot şi, cât ai pocni din degete, va transforma administraţia publică într-o maşină de boicot şi
insubordonare? E mai important să comanzi administraţia din afară decât să străluceşti în interiorul
guvernului, fără puterea de a comanda.

2. Militantismul, la rândul său, nu se creează peste noapte. El începe cu cercuri foarte mici de intelectuali,
care, timp de ani de zile, nu fac nimic altceva decât să discute şi să discute, analizând zi de zi, cu o
meticulozitate obsesivă, o conjunctură politică în care nu au nici cea mai mică putere de a interveni.
Din această interminabilă dezbatere a lor răsar, treptat, anumite moduri de a gândi şi de a vorbi, care,
consolidate şi simplificate în scheme repetitive, devin spontan limbajul nemulţumiţilor în general. Atunci
când aceştia acceptă limbajul nucleului intelectual ca expresie a plângerilor lor (oricât de inadecvat ar
fi, în mod obiectiv, acest limbaj), atunci începe formarea militantismului propriu-zis. La început,
iniţiativele lor pot apărea deplasate şi puerile, dar ele nu au scopul de a obţine nici un rezultat obiectiv:
ele sunt doar acţiune în sine, care vizează consolidarea militantismului. Acest lucru este atât de
important, atât de vital, încât orice mişcare politică serioasă trebuie să înceapă să sacrifice alegeri şi
poziţii idolului solidarităţii militante.
Dreapta nu are militanţi, desigur, pentru că nu înţelege funcţia intelectualilor. Vrea să-i folosească doar
de decor, pe post de redactori de publicitate, sau editori de stil pentru discursul de afaceri. Nu înţeleg
că analiza situaţiei, revizuirea strategiilor, auto-examinarea şi căutarea constantă a cheilor unităţii
mişcării trebuie să fie activităţi zilnice, neobosite, stăruitoare. Aceasta este, prin excelenţă, funcţia
„intelectualilor organici”. Fără ea nu există militantism, şi, fără militantism, nici măcar nu are rost
câştigarea alegerilor.
Întrebaţi-l pe Fernando Collor (un soi de Emil Constantinescu al Braziliei, n.t.).
Diário do Comércio, 5 iulie 2010
(traducere de Anca Cernea)