Metode si tehnici de previziune

Metode şi tehnici de previziune
33
3.1 Noţiuni preliminare asupra metodologiei previzionale
Metoda previzională este un mod de cercetare şi cunoaştere a realităţii pentru a anticipa o
acţiune viitoare pe baza unor criterii de raţionalitate, de optim.
Tehnicile cantitative folosite în lucrările previzionale se prezintă sub formă de funcţii,
relaţii de definiţie, relaţii econometrice, trenduri, coeficienţi de elasticitate, relaţii de echilibru,
tehnici de estimare sau ajustare etc. Ele sunt legate organic de metodele de previziune, condiţionând
înseşi structurile şi modalităţile de aplicare ale acestora.
Ansamblul metodelor şi tehnicilor folosite în scop previzional, integrate într-o concepţie
generală unitară, constituie metodologia previzională.
Pentru a satisface exigenţele managementului ştiinţific metodologia previzională trebuie să
satisfacă următoarele cerinţe:
a) cunoaşterea temeinică a realităţii;
b) folosirea unei game largi de metode;
c) folosirea în cât mai mare măsură a metodelor şi tehnicilor economico-matematice;
d) adaptarea continuă a metodologiei previzionale cerinţelor managementului şi
mecanismului pieţei;
e) îmbinarea tratării cantitative a proceselor economice cu judecăţi de valoare de ordin
MMEETTOODDEE ŞŞII TTEEHHNNIICCII DDEE PPRREEVVIIZZIIUUNNEE
3.1. Noţiuni preliminare asupra metodologiei previzionale
3.2. Metoda analizei şi sintezei
3.3. Metoda interpretării sistemice
3.4. Metoda extrapolării
3.5. Metoda interpolării
3.6. Metoda evenimentelor precursoare
3.7. Metoda normării
3.8. Metoda sondajelor previzionale
3.9. Metoda aproximaţiilor succesive
3.10. Metoda arborelui de pertinenţă
3.11. Metoda scenariilor
3.12. Metoda comparaţiilor internaţionale
3.13. Metoda modelării economico-matematice
3.14. Metode intuitive
3.15. Metoda balanţelor previzionale

calitativ.
3.2 Metoda analizei şi sintezei
Analiza constă în descompunerea unui fenomen sau proces în elementele sale constitutive,
în scopul studierii aprofundate a acestora.
Analiza are o latură cantitativă, de reprezentare a dimensiunilor şi structurilor, precum şi de
comensurare - în măsura posibilităţilor – a unor modificări de ordin calitativ, şi o latură calitativă,
menită să evidenţieze cerinţele şi manifestările concrete ale legităţilor dezvoltării.
Sinteza constă în recompunerea întregului din elementele analizate, obţinându-se expresii
cantitative agregate şi generalizarea aspectelor particulare ale realităţii, în urma procesului de
cunoaştere de la simplu la complex. Are loc, de asemenea, formularea de soluţii practice pentru
viitor.
3.3 Metoda interpretării sistemice
Utilizarea interpretării sistemice în activitatea previzională decurge din caracterul de sistem
ale organismului economico-social, care face obiectul previziunii, precum şi din necesitatea reglării
optime a acestuia. Ea presupune următoarele:
1. stabilirea obiectivelor;
2. proiectarea indicilor de performanţă pentru starea dorită pe traiectoria dintre perioada de bază şi
orizontul previziunii;
3. stabilirea algoritmilor (procedeelor) de determinare a strategiei (variantelor) convenabile;
4. introducerea în sistem a variabilelor de intrare şi a parametrilor de decizie, precum şi obţinerea
variabilelor de ieşire (rezultative), cu luarea în considerare a fluxurilor intermediare;
5. optimizarea funcţionării sistemului (a variantelor formulate).
Particularităţile sistemului macroeconomic ce trebuie luate în considerare sunt:
a) este un sistem complex;
b) are un caracter dinamic;
c) este un sistem cibernetic (funcţionează pe principiul conexiunii inverse (feed – back),
care implică existenţa unui mecanism de reglare);
d) are un caracter deschis (este conexat cu alte economii naţionale şi cu mediul natural);
e) conţine mai multe tipuri de fluxuri interconectate (fluxuri de mijloace materiale şi
băneşti, fluxuri umane, fluxuri de parametri de comandă, de informaţii conexe).
3.4 Metoda extrapolării
Extrapolarea constă, în esenţă, în prelungirea în viitor a evoluţiei constatate în trecut, având,
deci, un caracter explorativ.
Procedee de extrapolare:
A. Extrapolarea pe baza seriilor cronologice. Constă în determinarea trendului (a liniei principale de
evoluţie) unui indicator pentru care se cunosc valorile sale într-o perioadă din trecut.
Poate fi: - mecanică

- euristică
Extrapolarea mecanică se bazează exclusiv pe prelungirea tendinţei.
Extrapolarea eurisitică introduce şi un factor (coeficient) de corecţie a trendului, în funcţie
de modificarea previzibilă a desfăşurării procesului economic sau de unele opţiuni ale factorilor de
decizie, ceea ce poate duce la intensificarea sau atenuarea evoluţiei precedente.
Extrapolarea pe baza seriilor cronologice se poate realiza cu ajutorul:
sporului mediu anual
- extrapolarea mecanică:
tt0t nyy ∆±=
- extrapolarea euristică:
knyy tt0t ⋅∆⋅±=
în care:
yt = variabila extrapolată pentru orizontul t al previziunii
y0 = valoarea variabilei în anul de bază
nt = numărul de ani de după anul de bază şi până la anul t al perioadei de previziune,
inclusiv
t∆ = sporul mediu anual
k = coeficientul de corecţie, aflat în una din situaţiile: k> 1 (accentuează tendinţa)
k< 1 (diminuează tendinţa)
ritmului mediu anual
- extrapolarea mecanică:
( )t
0t r1yy +=
- extrapolarea euristică:
( ) kr1yy
t
0t ⋅+=
în care:
r = ritmul mediu anual
(ceilalţi termeni au aceeaşi semnificaţie ca mai sus)
B. Extrapolarea cu ajutorul funcţiilor de corelaţie
Constă în proiectarea unei variabile dependente (y) în corelaţie cu evoluţia uneia sau mai
multor variabile independente.
Variante:
funcţia de corelaţie de o singură variabilă
y = f(x)
în care:
y = variabila dependentă (rezultativă)
x = variabila independentă
Dacă variabila independentă este timpul (t), funcţia de corelaţie este o funcţie de trend:
y = f(t)
Exemplu: y = a0 + a1t (funcţie liniară)
în care: a0, a1 = parametrii funcţiei

funcţia de corelaţie de mai multe variabile:
y = f(x1,x2, …, xn)
în care:
y = variabila dependentă
x1,x2, …, xn = cele n variabile independente
Exemplu: y = a0 + a1x1+a2x2 + … + anxn
(funcţia de corelaţie liniară multiplă)
în care: a0, a1, a2, …, an = parametrii funcţiei
C. Extrapolarea fenomenologică. Constă în analiza logică a experienţei anterioare, pentru
descifrarea sensului principal al evoluţiei viitoare. Se pot desprinde astfel anumite ″legi″ de
variaţie a procesului urmărit, care se reprezintă grafic cu ajutorul ″norului de puncte″, iar pe
această bază se configurează curba tendinţei dominante care trece prin mijlocul norului de
puncte.
yt yt yt
. .
. . .
⋅ . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .
0 t 0 t 0 t
a) evoluţia liniară b) evoluţia exponenţială c) evoluţia logaritmică
Figura 3.1. Exemple privind configurarea curbei tendinţei dominante
D. Extrapolarea prin curbă înfăşurătoare. Descrie dinamica rezultantei unor procese complexe,
formate fiecare din mai multe elemente care intervin succesiv în evoluţia aceluiaşi proces.
Constă în ajustarea prin înfăşurare a unor curbe secvenţiale.
Y perioada precedentă perioada de previziune
Figura 3.2. Reprezentarea grafică a extrapolării prin curbă înfăşurătoare

3.5 Metoda interpolării
Metoda interpolării aplicată la activitatea previzională constă în stabilirea mărimilor
intermediare între două mărimi date, şi anume între nivelul de bază (de referinţă) şi nivelul
prestabilit pentru orizontul previziunii. Are, deci, caracter normativ.
Se poate realiza folosind două procedee:
interpolarea cu ajutorul sporului mediu anual
( )T0
0T
n
yy
y
→
−
=∆
( ) ynyy t00t ∆+= →
în care:
y∆ = sporul mediu anual
yT = variabila exogenă (dată), corespunzătoare anului final, T, al perioadei
de previziune
y0 = mărimea variabilei la nivelul anului de bază
yt = mărimea variabilei rezultative (interpolate) pentru un an t al perioadei de
previziune;
0 ≤ t ≤ T
n(0→T) = numărul de ani de după anul de bază până la orizontul previziunii, inclusiv
n(0→t) = numărul de ani de după anul de bază până la anul t, inclusiv
interpolarea cu ajutorul ritmului mediu anual
1
y
y
r x
0
T
−=
( )t
0t r1yy +=
în care:
r = ritmul mediu anual
x = ordinul radicalului, echivalent cu numărul de ani între 0 şi T.
Restul variabilelor au aceeaşi semnificaţie ca mai sus.
3.6 Metoda evenimentelor precursoare
Această metodă, cunoscută şi sub denumirea de metoda tendinţei conducătoare, reflectă
legăturile cauzale dintre două sau mai multe direcţii de evoluţie în scopul descifrării, în final, a
tendinţei dominante privind evoluţia viitoare. Deci, pornindu-se de la premisa că legăturile anterioare
(precursoare) vor avea aceeaşi evoluţie şi în viitor, se poate estima, prin analogie, dinamica unor
indicatori economici în corelaţie cu dinamica prevăzută a altor indicatori (exemple: consumul de apă
potabilă în corelaţie cu creşterea populaţiei, consumul casnic de energie electrică în corelaţie cu
consumul total de electricitate pe economia naţională, consumul specific de combustibil pentru
centralele termoelectrice în corelaţie cu randamentul instalaţiilor etc.).

3.7 Metoda normării
Metoda normării constă în proiectarea unor parametri de comandă purtând numele de norme
sau normative, cu ajutorul cărora se urmăreşte:
a) minimizarea consumurilor de resurse (umane, materiale, financiare etc.);
b) maximizarea rezultatelor economice (producţie, profit);
c) încadrarea condiţiilor de muncă între limite rezonabile (temperaturi, luminozitate, zgomote ş.a.);
d) respectarea unor restricţii ecologice (de poluare a mediului, de degradare a solului şi subsolului
etc.).
Activitatea de normare necesită:
utilizarea unor mijloace de măsurare adecvată (instrumente şi aparate specializate);
folosirea unor metode de calcul cât mai riguroase;
aplicarea de măsuri tehnico-organizatorice şi social-economice care să conducă la
realizarea practică a normelor şi normativelor, precum şi la perfecţionarea lor la anumite
intervale de timp.
3.8 Metoda sondajelor previzionale
Metoda sondajelor constă în consultarea unor colectivităţi umane cu ajutorul unor
eşantioane de persoane reprezentative pentru fenomenul urmărit. Ea se realizează de către persoane
specializate, de regulă cu ajutorul unor chestionare.
Cu ajutorul sondajelor previzionale se pot procura informaţii semnificative privind:
preferinţele populaţiei pentru anumite bunuri şi servicii;
comportamentul demografic (natalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea etc.)
atitudinea faţă de unele măsuri cu caracter socio-economic.
Pentru ca sondajul să aibă o utilizare previzională este necesară îndeplinirea următoarelor
condiţii:
a) întrebările să fie formulate asupra unor fenomene a căror durată de viaţă să atingă orizontul
previziunii (sau chiar să-l depăşească);
b) structura eşantionului ales să fie reprezentativă pentru structura de perspectivă a populaţiei pe
vârste, sexe, trepte de venituri, medii (urban, rural), nivele de educaţie, zone ale ţării.
3.9 Metoda aproximaţiilor succesive
Constă în determinarea din aproape în aproape a valorilor necunoscute, pornindu-se de la
valori stabilite într-o primă aproximaţie şi corectându-se apoi treptat aceste valori până când se
ajunge la soluţia convenabilă (ce nu mai este perfectibilă). Ea este apreciată astfel atunci când
variabilele obţinute şi introduse în ecuaţiile corespunzătoare asigură verificarea acestor ecuaţii sau
relevă abateri neglijabile (de regulă până la 3%).
Metoda se întemeiază deci pe continua ameliorare a primei soluţii, în cadrul unui dialog
permanent între factorii implicaţi în elaborarea şi transpunerea în practică a previziunii.

3.10 Metoda arborelui de pertinenţă
Constă în realizarea unei reţele arborescente de elemente ce condiţionează înfăptuirea unui
obiectiv prestabilit, ierarhizate sub forma unui graf.
Principalele componente sunt:
obiectivul principal urmărit (0)
căile de urmat (Ci)
mijloacele ce trebuie folosite (Mij)
Tuturor subdiviziunilor care derivă din obiectivul principal li se acordă coeficienţi de
importanţă, suma lor pe fiecare treaptă fiind egală cu 1.
În final se acordă note de pertinenţă, calculate ca un produs între coeficientul de importanţă
al căii şi coeficientul de importanţă al mijlocului. Notele de pertinenţă evidenţiază ponderea cu care
contribuie diversele mijloace antrenate în realizarea scopului urmărit. În funcţie de greutatea
specifică a acestor note de pertinenţă se stabileşte ordinea de prioritate în repartizarea resurselor şi
eforturilor.
q1 qn
q2
……………………………………………
k11 k12 1m1k k21 k22 2m2k kn1 kn2 nnmk
… … …
p11 p12 … 1m1p p21 p22 . . . 2m2p pn1 pn2 . . .
nnmp
Figura 3.3. Graful arborelui de pertinenţă
∑ ∑ ==
∈==∑=∑
==
i j
ijijiij
i
m
1j
ij
n
1i
i
1p,k,qp
Nm,n,1i,1k1q
i
unde: qi = coeficientul de importanţă al căii Ci
kij = coeficientul de importanţă al mijlocului Mij
pij = nota de pertinenţă corespunzătoare
M12
1m1MM11 M21 M22
2m2M Mn1 Mn2
nnmM
C1 C2 Cn
O

3.11 Metoda scenariilor
Constă în construirea unor structuri şi evoluţii viitoare prin reprezentarea succesiunii
probabile a evenimentelor, avansând treptat, din prezent spre viitor. Aceste secvenţe logice, de
evenimente în devenire, sunt concepute sub formă de variante posibile.
Metoda scenariilor este solicitată să ofere soluţii pentru două categorii de probleme:
care sunt căile de urmat pentru a se ajunge la o anumită situaţie?
cum poate fi înlesnită sau frânată o anumită tendinţă de evoluţie?
3.12 Metoda comparaţiilor internaţionale
Folosirea comparaţiilor internaţionale ca metodă de previziune constă în:
a) alegerea unui fenomen sau proces ce a avut loc în trecut într-o altă ţară şi a cărei evoluţie
anterioară se consideră a fi probabilă în viitor în ţara care face obiectul previziunii;
b) studierea prognozelor, programelor şi planurilor elaborate în alte ţări în domenii care interesează
propria evoluţie şi descifrarea tendinţei cu gradul cel mai înalt de probabilitate pentru ţara care
face obiectul previziunii.
Pentru ca rezultatele să fie plauzibile, este necesar să se acorde atenţie alegerii zonei de
referinţă, astfel încât să existe condiţii comparabile cu cele din ţara care face obiectul previziunii.
Totodată, soluţia adoptată nu reprezintă doar rezultatul acestei analogii ci se întemeiază şi pe
elemente normative, corespunzătoare realităţilor din ţara pentru care se elaborează previziunea.
3.13 Metoda modelării economico-matematice
Metoda modelării economico-matematică reprezintă o metodă de cercetare şi cunoaştere a
realităţii prin cuantificarea fenomenelor şi proceselor analizate, în vederea fundamentării deciziilor.
Prin urmare, modelul economico-matematic constituie un sistem artificial, bazat pe analiza
cantitativă, cu ajutorul căruia se studiază comportamentul sistemului real, pe care îl reprezintă prin
analogie.
Orice model economico-matematic trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
a. să corespundă mecanismului de funcţionare a procesului sau fenomenului economic pe care îl
reprezintă;
b. să fie în concordanţă cu legile economice, ţinând seama de legăturile cauzale dintre diferitele
activităţi care definesc evoluţia indicatorilor economici şi caracterizează nivelul cantitativ şi
calitativ al acestora;
c. să utilizeze corect informaţiile disponibile;
d. să permită elaborarea unor algoritmi de rezolvare şi utilizarea mijloacelor de prelucrare
automată a datelor.

În activitatea previzională se folosesc diferite tipuri de modele economico-matematice, care
pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere:
după tehnica de elaborare:
- modele de tipul funcţiilor de producţie;
- modele de optimizare;
- modele de simulare;
- modele interramuri (input – output).
după gradul de agregare:
- agregate, cu un număr redus de variabile, reprezentând forma concentrată a unui
sistem economic;
- dezagregate, în care domeniile analizate sunt structurate pe componente (ex.:
economia naţională este abordată pe sectoare sau ramuri de activitate).
după factorul timp:
- modele statice, folosite pentru reprezentarea unor procese sau fenomene
economice la un moment dat;
- modele dinamice, care ilustrează evoluţia în timp a fenomenelor şi proceselor
economice analizate.
3.13.1 Funcţiile de producţie
Funcţia de producţie reprezintă corelaţia multiplă dintre rezultatul activităţii economice
(produsul global, produsul intern brut, valoarea adăugată sau alt indicator ce exprimă rezultatul
producţiei) şi factorii de producţie (de regulă, capitalul fix şi forţa de muncă, iar uneori şi progresul
tehnic). Factorii de producţie sunt variabilele independente.
Cea mai cunoscută şi mai des utilizată dintre funcţiile de producţie este funcţia Cobb-
Douglas, în variantele:
a) fără progres tehnic:
βα
= ttt LAKY
b) cu progres tehnic:
t
ttt eLAKY γβα
⋅=
în care:
Y = rezultatul activităţii (producţia)
A = factorul de proporţionalitate
K = capitalul fix
L = forţa de muncă
α şi β = coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu K, respectiv L (arată cu cât creşte
Y la creşterea cu 1% a lui K, respectiv L)
e = baza logaritmilor naturali (2,718…)
γ = coeficientul progresului tehnic
t = factorul timp

Relaţiile de calcul pentru α şi β:
L
Y
:
Y
L
dL
:
Y
dY
K
Y
:
KK
dK
:
Y
dY
γ∂
∂
==β
∂
γ∂
==α
Dacă α + β = 1 funcţia este omogenă.
Dacă α + β ≠ 1 funcţia este neomogenă, fiind posibile următoarele două situaţii:
dacă α + β > 1, creşterea producţiei este superioară creşterii factorilor, ceea ce indică un
randament crescând al acestora;
dacă α + β < 1, producţia se obţine în condiţiile descreşterii randamentului factorilor.
De asemenea, raportul dintre coeficienţii de elasticitate α şi β relevă următoarele
caracteristici posibile ale dezvoltării economice:
dacă α / β > 1, activitatea economică se bazează pe folosirea unei tehnologii care
necesită un volum mare de muncă;
dacă α / β < 1, activitatea economică se bazează pe o tehnologie ce presupune utilizarea
unui volum mare de mijloace fixe.
Funcţiile de producţie oferă posibilitatea conceperii unor strategii de combinare a celor doi
factori de producţie în diverse variante, astfel încât să se obţină acelaşi rezultat, Y (figura 3.4).
K
K3
K2
Y = ct
K1
L3 L2 L1 L
Figura 3.4. Reprezentarea grafică a substituţiei factorilor la o producţie prevăzută
(Y = izocuanta producţiei (constantă))
Pentru aceasta se calculează coeficientul de substituire a factorilor, s:
L
K
LKA
LKA
K
Y
L
Y
s 1
1
⋅
α
β
=
α⋅
⋅β⋅
=
∂
∂
∂
∂
= β−α
−βα
Pe această bază se poate calcula cu cât trebuie să crească volumul unuia dintre factori la
scăderea cu 1% a celuilalt, astfel încât producţia stabilită să rămână neschimbată.

Astfel, ştiind că Y = f(K,L) = ct ⇒ dY = 0
dL
dK
L
K
dL
dK
s
dL
dK
K
Y
L
Y
0dK
K
Y
dL
L
Y
dY
−=⋅
α
β
⇒−=⇔
⇔−=
∂
∂
∂
∂
⇒=⋅
∂
∂
+⋅
∂
∂
=
Dacă, de exemplu, L scade cu 1%, creşterea lui K pentru ca Y să rămână neschimbat se
determină după relaţia:
100
L
dL
K
dK
⋅
α
β
=⋅
α
β
−=
- 1%
100
K
dK
L
dL
log,Ana ⋅
β
α
=⋅
β
α
−=
- 1%
În esenţă funcţiile de producţie previzionale se folosesc în următoarele scopuri1
:
1. pentru a calcula rezultatul activităţii (Y) ce se poate obţine la orizontul previziunii pe baza
factorilor de producţie disponibili în condiţiile de elasticitate admise;
2. pentru a determina ritmul de creştere a factorilor necesar pentru obţinerea lui Y prevăzut;
3. pentru proiectarea unei combinări raţionale a factorilor;
4. pentru a determina eficienţa diferenţială a factorilor de producţie;
5. pentru a analiza relaţia dintre productivitatea muncii, înzestrarea muncii cu capital fix şi
eficienţa utilizării capitalului fix.
3.13.2 Modelele de simulare
Modelul previzional de simulare se bazează pe valorificarea unor variabile de intrare
(exogene) şi pe proiectarea unor parametri opţionali, în diferite variante, precum şi a unor factori
aleatori (pentru lucrările previzionale în condiţii de risc şi incertitudine), iar din combinarea lor
rezultă o serie de ecuaţii în lanţ, din care se obţin variabile de ieşire (endogene, rezultative), ce
devin elemente de calcul ale unor noi ecuaţii.
3.13.3 Modelele de optimizare
Un model de optimizare este o construcţie matematică operând cu un sistem de variabile
supuse unor restricţii, pentru care se urmăreşte obţinerea celei mai bune soluţii, privite prin prisma
funcţiei de optimizare (de maximizare sau minimizare a valorii unui indicator).
1
Aplicaţiile practice privind utilizarea funcţiilor de producţie în scopurile menţionate sunt oferite de: Probleme cu
rezolvări privind planificarea şi prognozarea dezvoltării economico-sociale, A.S.E., Bucureşti. 1987, autori:
V. Nicolae, I. Grădinaru, D.L. Constantin şi Previziune macroeconomică. Lucrări aplicative, colectiv de autori,
Editura I.D.D.- A.S.E., Bucureşti, 2000

În această categorie de modele se înscriu problemele de programare matematică (liniară sau
neliniară), apelând la algoritmul Simplex sau la alte tehnici de calcul sau de reprezentare grafică.
3.13.4 Modelele input – output (interramuri)
Modelele interramuri se bazează pe analiza intrări-ieşiri (input-output), fiind cunoscute şi
sub denumirea de balanţa legăturilor dintre ramuri sau tabelul intrări-ieşiri.
Modelele interramuri poate avea un caracter statistic sau previzional şi pot fi elaborate în
expresie valorică sau fizică, fie ca modele statice, fie ca modele dinamice.
În cadrul tabelului intrări-ieşiri se disting două categorii de fluxuri:
a. intrările (inputurile) într-o anumită ramură sau subramură, reprezentând consumuri de resurse;
b. ieşirile (outputurile) din fiecare ramură sau subramură, finalizate în producţia rezultată şi
repartizată pe destinaţii.
Prin aceste două categorii de fluxuri se realizează cuantificarea relaţiilor dintre resurse şi
utilizarea lor, echilibrul de ansamblu din economie.
Cel mai frecvent se utilizează modelul static în expresie valorică, atât cu caracter statistic
cât şi previzional.
Schema sa este prezentată în figura 3.5.
Tabelul intrări-ieşiri este compus din patru cardane.
Cadranul I se prezintă sub forma unei matrici pătratice ce reflectă, pe linii, producţia
intermediară (PI) (supusă prelucrării ulterioare – materii prime, materiale, energie etc.), iar pe
coloane consumul intermediar (CI).
Elementul generic al acestei matrici este xij, care arată producţia intermediară a ramurii i
destinată consumului intermediar în ramura j.
Cadranul II cuprinde utilizările finale (UF), compuse din:
- consumul final al menajelor (CM)
- consumul final al administraţiei (CA)
- formarea brută de capital fix (FBCF)
- variaţia stocurilor şi rezervelor (∆SR)
- exportul (EXP)
UF = CM + CA + FBCF + ∆SR + EXP
Dacă în loc de exportul total se ia în calcul doar exportul net (adică soldul balanţei
comerciale, SBC = EXP – IMP) se obţine produsul final, Y.
Y = CM + CA + FBCF + ∆SR + SBC

Resurse Produs intermediar Produs final
Total Ramuri 1 … n Consum final FBC
Produsul
global
Utilizarea
finală
Total
utilizări
X IMP R j PI CM CA CF FBCF ∆SR FBC SBC Y X EXP UF U
1 2 3 =
1+2
4 5 6 7 8 =
5+6+7
9 10 11 =
9+10
12 13 14 =
12+13
15 16 17 =
8+16
18 19 20 =
8+1
9
1
jM
N
CI
VAB
• FS
• IT
• AM
• EN
X
Figura 3.5. Tabelul intrări-ieşiri (modelul valoric static previzional)

Dacă se face suma pe linii (pe ramuri) între elementele cadranelor I şi II se obţine:
totalul utilizărilor pe ramuri şi pe economie;
i
m
1j
ijiii UFxUFPIU +=+= ∑
=
totalul produsului global, pe ramuri şi pe economie;
∑ ∑
∑
= =
=
===
+=+=
m
1j
m
1j
ii
i
m
1j
ijiii
n,1iXX;UU
YxYPIX
Cadranul III conţine:
valoarea adăugată brută, VAB, cu elementele sale componente:
- fondul de salarii (FS)
- impozitele şi taxele (IT)
- amortizarea (AM)
- excedentul net (EN)
VABj = FSj + ITj + AMj + ENj
PIBVAB
n
1j
j =∑
=
(la preţurile pieţei)
PIB = produsul intern brut
produsul global al ramurilor (Xj) (suma pe coloane între elementele cadranelor I şi III)
şi al economiei naţionale (X)
∑
=
==+=
n
1j
jjjj n,1jXXVABCIX
Dacă la produsul global se adaugă importul se obţine totalul resurselor:
R = X + IMP (pe ramuri şi pe totalul economiei)
Cadranul IV se foloseşte numai experimental, în lucrările de cercetare ştiinţifică, pentru
relevarea procesului de redistribuire din economia naţională.
Relaţia de echilibru fundamentală a modelului este:
CI + VAB + IMP = PI + UF, adică R = U
Modelul matematic pe care este construit tabelul intrări-ieşiri se compune dintr-un sistem
de ecuaţii de balanţă.
Pe linii, prin însumarea elementelor cadranelor I şi II, se constituie ecuaţiile de balanţă ale
repartizării producţiei:
n,1i,YxX i
n
1j
iji =+∑=
=
Pe coloane, prin însumarea elementelor cadranelor I şi III, rezultă ecuaţiile de balanţă ale
structurii valorice a producţiei:
n,1j,VABxX j
n
1i
ijj =+∑=
=

Pe ansamblu, trebuie respectată condiţia:
∑=∑
==
n
1j
j
n
1i
i XX
În continuare, pentru ca modelul să devină operaţional, trebuie definită matricea A, adică
matricea tehnologică (matricea coeficienţilor tehnici ai cheltuielilor materiale directe).
nnnj2n1n
inij2i1i
n1j11211
aaaa
aaaa
aaaa
A
KK
M
KK
M
KK
=
în care:
j
ij
ij
X
x
a = arată cât trebuie să producă ramura i pentru a se realiza o producţie de o unitate
în ramura j.
Rezultă: xij = aij ⋅ Xj
Coeficienţii aij se determină pe baze statistice, fiind consideraţi constanţi şi se actualizează
periodic în funcţie de modificările tehnologice previzibile.
În studiile previzionale modelul input-output se utilizează în următoarele momente:
1. în fazele preliminare ale acestor studii, când se stabileşte un anumit produs final, Y, dezirabil şi
se urmăreşte determinarea produsului global, X, ce trebuie realizat pentru obţinerea acestui
produs final.
Se porneşte de la sistemul:
nnnn22n11nn
1nn12121111
YXaXaXaX
YXaXaXaX
++++=
++++=
K
M
K
care, matricial, se scrie:
X = AX + Y
Rezultă: X – AX = Y ⇒ (E – A) X = Y ⇒ X = (E – A)-1
⋅ Y
Matricea (E – A)-1
reprezintă matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale totale (directe şi
indirecte).
2. în faza finală a studiilor previzionale, când se cunoaşte producţia totală (X) ce poate fi realizată
şi se urmăreşte să se determine care este produsul final (Y) posibil de atins.
Se porneşte de la: X = AX + Y ⇒ Y = (E – A)X
Modelul dinamic previzional în expresie bănească
porneşte tot de la relaţia:
ttt YAXX +=
Mai departe, Yt se descompune în:
ttt ZIY +=
It = investiţiile pentru producţie
Zt = produsul final net

Se consideră un factor de întârziere (lag) de un an, reprezentând durata de transformare a
unui volum de investiţii în capital fix, pentru a se realiza un anumit spor de producţie.
Se defineşte matricea investiţiilor interramuri,
n,1j,iII ijt ==
unde Iij reprezintă investiţia ce trebuie să se efectueze în ramura producătoare i pentru a se obţine
sporul de producţie previzionat, ∆Xj, în ramura consumatoare j
şi matricea coeficienţilor investiţiilor specifice,
j
ij
ijij
X
I
bunden,1j,ibB
∆
===
Rezultă IIj = bij ⋅ ∆Xij sau, matricial,
It = Bt ⋅ ∆Xt
Înlocuind în relaţia iniţială se obţine:
( ) tt1tttt ZXXBAXX +−+= +
3.14 Metode intuitive
Constau, în esenţă, în consultarea unor grupuri de experţi în vederea rezolvării unor
probleme pentru care nu există metode standardizate corespunzătoare.
3.14.1 Metoda Brainstorming (“asaltul ideilor”)
Este o metodă a discuţiilor în grup care constă în organizarea unor reuniuni de experţi din
domenii diferite care concură la rezolvarea unei probleme cu caracter interdisciplinar.
Activitatea este organizată de beneficiar, care poate lucra cu întregul colectiv sau pe grupe
de lucru şi, în final, cu ajutorul colectiv.
Pentru ca metoda să dea rezultatele aşteptate, se cer respectate următoarele condiţii:
a. organizatorul dezbaterii trebuie să aibă un orizont larg, pentru a încuraja dezbaterea liberă a
problemelor;
b. discuţia trebuie să se concretizeze pe o problemă bine definită, pentru a nu se declanşa
dezbateri colaterale nedorite;
c. organizatorul trebuie să ia în considerare toate ideile exprimate, chiar dacă iniţial i se par
inaplicabile;
d. pe baza ideilor formulate, organizatorul trebuie să încurajeze combinarea şi asocierea prin
consens a ideilor formulate, obţinându-se un flux continuu de opinii până la adoptarea
soluţiei.
Limitele metodei:
oricât de libere ar fi discuţiile, există pericolul ca unii experţi să fie influenţaţi de colegii
lor cu personalitate mai puternică;

în unele cazuri poate conduce la soluţii insuficient fundamentate.
3.14.2 Metoda Delphi (anchetelor iterative)
Această metodă reprezintă un răspuns posibil la deficienţele relevate de metoda
Brainstorming. Ea constă în consultarea unui grup de experţi cu ajutorul unor chestionare, fără ca
experţii să se cunoască între ei.
Metoda Delphi presupune trei faze:
A. Pregătirea lucrării, cu următoarele momente:
1. stabilirea problemei care face obiectul studiului previzional;
2. elaborarea unui chestionar pe baza căruia se realizează consultarea experţilor.
Chestionarul este însoţit de instrucţiuni de completare;
3. constituirea grupului de experţi, potrivit cu specificul problemei;
4. informarea experţilor asupra obiectului şi modului de desfăşurare a activităţii.
B. Consultarea experţilor, cu următoarele momente:
1. transmiterea chestionarelor către experţi, cărora li se solicită răspunsuri pe baza
principiului întrebării închise (la fiecare întrebare sunt ataşate toate răspunsurile posibile,
fiecare expert urmând a face o opţiune);
2. se colectează chestionarele, se grupează răspunsurile, se stabileşte valoarea mediană.
Aceste răspunsuri sunt împărţite fie în decile, fie în cvartile, extremităţile fiind eliminate;
3. organizatorul îi informează pe experţi asupra rezultatelor obţinute şi le transmite un nou
chestionar, însoţit de informaţii suplimentare, cerându-li-se să reflecteze dacă îşi menţin
sau nu opţiunea iniţială. Pentru a veni în sprijinul lor, organizatorul le poate transmite şi
un chestionar-interviu prin care li se cere să motiveze cauzele care le determină
opţiunea;
4. se colectează din nou chestionarele şi se procedează ca la pct.2. Aceste operaţii se pot
repeta până când soluţia nu mai este perfectibilă.
C. Valorificarea rezultatelor
Organizatorul interpretează rezultatele obţinute şi uneori – singur sau în colaborare cu un
specialist propriu – poate aduce unele corective soluţiei obţinute, dacă el a avut interes să nu
divulge unele aspecte, considerate secrete.
Această metodă poate fi utilizată pentru următoarele categorii de probleme:
anticiparea unor evenimente tehnico-ştiinţifice, solicitându-se să se estimeze anul când
astfel de evenimente se vor produce, intervalul de ani sau numărul de ani necesari;
stabilirea anului când poate deveni operaţională o soluţie tehnologică cunoscută, dar care
deocamdată este inoperantă fie datorită costurilor prea ridicate, fie datorită unor efecte
secundare nocive.
3.15 Metoda balanţelor previzionale
Corespunzător categoriilor de echilibre şi proporţii ce caracterizează dezvoltarea
economico-socială, în activitatea precizională se folosesc:
balanţe materiale
balanţe valorice

balanţe ale forţei de muncă.
Balanţele materiale sunt instrumente metodologice cu ajutorul cărora se proiectează
echilibrele dintre necesităţile şi resursele disponibile de materii prime, materiale, energie şi
produse finite de importanţă strategică, precum şi structurarea optimă a atragerii şi folosirii
acestora în perioada de previziune.
Schema generală a unei balanţe materiale:
NECESAR (UTILIZĂRI) RESURSE
1. Pentru producţie
2. Pentru investiţii
3. Pentru consumul populaţiei
4. Pentru export
5. Pentru rezerve
6. Stoc la sfârşitul perioadei
1. Stoc la începutul perioadei
2. Producţia
3. Resurse recuperabile şi refolosibile
4. Import
5. Consum din rezerve
Total necesar Total resurse
Balanţele materiale previzionale trec printr-un proces complex de elaborare şi echilibrare,
astfel încât în final resursele să acopere integral necesităţile, în condiţii de eficienţă ridicată.
Balanţele valorice reflectă venituri şi cheltuieli, respectiv încasări şi plăţi, ca expresii ale
proporţiilor de sinteză din economia naţională privind formarea, distribuirea şi redistribuirea
rezultatelor producţiei sociale prin intermediul diferitelor fonduri băneşti. Aşadar, balanţele
valorice reflectă relaţii privind echilibrul financiar, monetar şi valutar.
Principalele balanţe valorice sunt:
bugetul de stat;
balanţa comercială (balanţa comerţului exterior);
balanţa de plăţi externe.
Balanţele forţei de muncă exprimă raporturile cantitative ce se creează pe piaţa forţei de
muncă şi în procesul de folosire a acesteia pe ramuri şi domenii de activitate, pe mediul urban
şi cel rural, precum şi pe sexe.
În esenţă, ele cuprind:
resursele totale;
populaţia ocupată (din care: salariaţi);
rezervele de muncă (populaţie casnică potenţial activă, elevi şi studenţi în vârstă de
muncă, apţi de a lucra, militari în termen, şomeri);
rata şomajului.
Balanţele forţei de muncă se întocmesc atât ca balanţe totalizatoare (pe întreaga ţară) cât şi
ca balanţe cu caracter parţial (pe judeţe sau alte unităţi teritoriale).

Bibliografie
V. Nicolae - Curs de previziune macroeconomică, Editura A.S.E.,
(coordonator) Bucureşti, 1992
D. Caracota - Previziune economică. Elemente de macroeconomie,
Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti, 1996
V. Nicolae - Previziune şi orientare economică, Editura Economică,
D. L. Constantin, Bucureşti, 1998
I. Grădinaru
V. Nicolae, - Probleme cu rezolvări privind planificarea şi prognozarea
I. Grădinaru dezvoltării economico-sociale, A.S.E., Bucureşti, 1987
D. L. Constantin
C. Pârlog - Elemente de previziune macroeconomică, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1998
*** (Colectiv de autori) - Previziune macroeconomică. Lucrări aplicative, Editura
I.D.D. - A.S.E., Bucureşti, 2000
Întrebări recapitulative
1. În ce constau analiza, sinteza şi interpretarea sistemică?
2. Care sunt particularităţile sistemului macroeconomic?
3. Prin ce se deosebesc extrapolarea şi interpolarea?
4. Ce procedee de extrapolare cunoaşteţi?
5. Cum se poate realiza extrapolarea pe baza seriilor cronologice?
6. Care este diferenţa dintre extrapolarea mecanică şi cea euristică?
7. Care sunt procedeele de interpolare?
8. Care sunt scopurile urmărite prin utilizarea metodei normării?
9. În ce constă metoda sondajelor? Ce condiţii trebuie să îndeplinească sondajul pentru a fi utilizat
în activitatea previzională?
10. Care sunt componentele arborelui de pertinenţă?
11. Cum se stabilesc notele de pertinenţă şi care este semnificaţia lor?
12. În ce constă metoda scenariilor?
13. În ce constă metoda comparaţiilor internaţionale?
14. Ce este modelul economico-matematic şi care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească?
15. Cum se pot clasifica modelele economico-matematice?
16. Ce este funcţia de producţie?
17. Ce variante ale funcţiei de producţie Cobb-Douglas cunoaşteţi?
18. Ce reprezintă coeficienţii de elasticitate într-o funcţie de producţie?
19. Explicaţi utilizarea funcţiei de producţie în studierea substituirii factorilor de producţie.

20. În ce constau modelul de simulare şi cel de optimizare?
21. Ce categorii de fluxuri se disting în cadrul tabelului intrări-ieşiri?
22. Care este conţinutul cadranelor tabelului intrări-ieşiri?
23. Care este relaţia de echilibru fundamentală a modelului intrări-ieşiri?
24. Care este semnificaţia matricilor A şi (E-A)-1
în modelul intrări-ieşiri?
25. Cum se determină vectorul produsului global (X) când se cunoaşte variabila exogenă Y
(vectorul produsului final)? Dar Y când se cunoaşte X?
26. Care este semnificaţia matricii B în modelul intrări-ieşiri dinamic previzional?
27. În ce constă metoda Brainstorming? Ce condiţii trebuie respectate pentru ca ea să dea rezultatele
aşteptate?
28. Care sunt limitele metodei Brainstorming?
29. În ce constă metoda Delphi?
30. Care sunt fazele ce se parcurg în utilizarea metodei Delphi?
31. Care sunt categoriile de balanţe folosite în activitatea previzională?
32. Cum se prezintă schema generală a unei balanţe materiale?
33. Care este rolul balanţelor valorice?
34. Care sunt principalele balanţe valorice?
35. Care este conţinutul balanţelor forţei de muncă?

Metode si tehnici de previziune

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (11)

Metode si tehnici de previziune