2. În partea de răsărit a judeţului Făgăraş, pe muntele Piatra-Craiului,
locuiau pe vremuri o zână cu fiica ei. În judeţul Braşov, în vârful dealului
Măgura Codlei, se afla, cetatea împărătesei Neagra.Neagra avea un singur fecior,
care se îndrăgostise de zâna cea tânără, cu toate că un om muritor nu trebuia să
iubească o zână, căci moartea i-ar fi fost pedeapsă. Fata nici măcar nu voia să
audă de băiatul împărătesei, care se îmbolnăvi rău de dorul ei. Împărăteasa
Neagra, care era un fel de vrăjitoare, încercă prin fel de fel de farmece să înmoaie
inima zânei şi să o facă să-i iubească feciorul, dar totul fu în zadar. Disperată că
fiul său se îmbolnăvea tot mai rău, Neagra hotărî să o prăpădească pe biata fată.
Într-o zi se luă după ea şi ajungând-o, o prefăcu într-o stană de piatră. Această
stâncă se poate vedea şi astăzi, fiind cunoscută sub numele de „Piatra Doamnei".

3. În Munţii Vrancei se află un pisc cu numele „Scările lui Vodă".
Legenda spune că, într-o zi, Ştefan cel Mare împreună cu o ceată de oşteni
rătăceau prin codri. Ajungând în golul Verdelui, într-o poiană mare şi frumoasă,
s-au oprit să se odihnească.Vodă, temându-se să nu fie atacat pe neaşteptate de
duşmani, a plecat să cerceteze împrejurimile. S-a urcat atunci pe creasta muntelui
Pietrosul, care se ridica chiar în faţa poienii unde poposiseră.Deoarece muntele
era stâncos, iar coasta abruptă, oştenii au săpat nişte trepte, pe care Vodă a urcat
până în vârf. De atunci, acestui pisc i-a rămas numele de „Scările lui Vodă" şi
chiar şi astăzi mai putem vedea treptele săpate de ostaşii lui Ştefan.

4. Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se spune
că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe
atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de
frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară
credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, numai iată că vrăjmaşii
năvăliră în ţară şi Butu trebui să plece la război. Soarta a fost potrivnică celor doi,
căci Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier
de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va
face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de
farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o
luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către
muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt
prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură înspăimântătoare sparge văzduhul
prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două
stânci îngemănate. Astfel le-a rămas numele de atunci: Turnul lui Butu.

5. “Caraimanul, munte uriaş” - spune legenda - răsare dintre ceilalţi munţi
întunecat şi ameninţător. Din el s-a dezlipit o bucată de stâncă ce stă atârnată ca
un cimpoi. Este cimpoiul pietrificat al unui vrăjitor, Caraiman, care locuia în
munte. Când sufla el din cimpoi, toată natura înverzea şi înflorea. Familia îi era
compusă din mulţi copii ce-l iubeau mult când erau mici. Crescând, au început să
se certe pentru avere. Caraiman, ca să-i împace, făcu la capătul vieţii parte egală
fiecăruia, iar cearta se înteţi şi mai mult între cei leneşi şi cei harnici. Părintele se
întristă şi plânse aşa de mult, încât lacrimile se scurgeau în râuri până la mare.
Copiii, deveniţi oameni mari, s-au revoltat împotriva tatălui şi, pe când acesta
dormea, au vrut să-i smulgă cimpoiul. Deodată s-a dezlănţuit o mare furtună
încât nu se mai putea vedea nici cerul, nici pământul. Caraiman doarme şi astăzi
cu cimpoiul la subţioară. Este blocul de stâncă ce se vede la jumătatea muntelui.
Câteodată, pe vreme de furtună, cimpoiul începe să se umfle şi cântă de răsună
toată valea Prahovei.

6. Povestea spune că ar fi fost o singură babă, pe care o chema
Dochia. Adică baba nu era ea, că să vedeti. Ba era fiica unui împărat vestit si
era asa de frumoasă, că toti fiii de crai o petiră, dar ei, nici unul din ei nu îi
plăcea.
Azi asa, mîine asa, poimâine la fel, pânâ ce unul din ei, nici una, nici alta,
porneste cu război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde si se
apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe
fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la
o vrăjitoare si a rugat-o s-o prefacă într-o babă zbârcită si urâtă. Si-a luat niste
oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă si topenie de frig si si-a luat
drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până
primăvara, când a dat coltul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost asa de
cald, că baba si-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi si mai cald, si
baba si-a mai lepădat un cojoc, si asa până ce si-a dezbrăcat toate cojoacele.
Da’ tocmai a noua zi, când si-a azvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un
vânt asa de puternic, încât o înghetă pe babă si o prefăcu într-o stană de
gheată. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.
De-atunci a rămas rostul vremei tot asa schimbăcios în cele 9 zile de la
începutul primăverii. si tocmai când ai zis Doamne-ajută si ti-ai lepădat
surtucul, atunci te pomenesti cu câte un pui de gerulet, ba încă cu câte o
zăpadă, de nici nu stii cum să-l îmbraci iarăsi mai degrabă. De atunci a rămas
si vorba că: “să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!” În multe părti se
mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal si că a fugit în pădure
si s-a făcut păstorită, de frică să nu cadă în mâinile romanilor si a împăratului
Traian.
După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu
mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curătesc curtile, strâng tot
gunoiul la un loc si îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume si să fie
feriti de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. tot
pentru asta, femeile afumă si prin case, cu cârpă arsă. De acum s-a sfârsit si cu
babele, si sfânta muncă reîncepe iarăsi cu acelasi dor ca si anul trecut.

8. Cică s-au prăbusit odată norii cerului peste Valea Prahovei si
s-au pornit dealuri bătrâne si s-au iezit gârlele si s-au curmat drumul între
tară si Ardeal, de nu mai aveau pe unde trece dincolo de munti ciobanii din
Valea Bârsei, cu turmele lor.Dar ciobanul bârsan stie că nu e singur pe
lumea lui si că românii sunt multi, ca frunza codrului. Cu glas de bucium
cheamă în patru părti ale cerului si vin cei de-o limbă si vin, si vin mereu.
Si atâtia veniră, că din zori de ziuă până la soarele-achindie, le-a fost de
ajuns să ridice câte un pumn din malul iezit pe vale si să-l arunce între
Vârful cu Dor si Jepi. Curătit-au asa toată Valea Prahovei si apelor le-au
asternut pat nou, cu prund si nisip aurit. Apoi, pentru ca altădat’ să nu mai
risipească ploile muntele de lut scos din Valea Prahovei, ciobanii grămădiră
peste el codrii de lemn tăiat si deteră foc lemnelor si se prefăcu lutul în
stâncă.
Si iată de ce acestui munte îi ziseră de atunci Piatra Arsă.

9. “În tara Hategului (jud. Hunedoara), se încuibaseră niste uriasi. Căpetenia
lor împărti, înainte de moarte, tara la cei doi copii ai lui, un fecior si o fată.
Ca să vadă fiecare mai bine, cât de mare e partea din mostenire, se urcară
pe câte un munte; feciorul pe muntele Retezat, care avea alt nume, fata pe
vârful Rusca, spre apus de la Retezat. Când si-a aruncat fata uriasului ochii
spre partea de tară a fratelui ei, i s-a părut aceasta cu mult mai frumoasă
decât a ei, care era plină de stânci si nu avea atâtea păduri si poieni
frumoase. O prinse o pizmă si mânie mare si luând un fier de plug, îl
aruncă înspre fratele ei, care era pe celălalt vârf. Fierul nu nimeri pe frate,
dar reteză vărful muntelui, care rămase retezat, de unde îsi luă si numele”.
(Legende geografice românesti).