Felicia Grigorescu: text rostit la vernisajul expozitiei "Ce nu este Gaspext" (Muzeul de Arta Satu Mare; 12 martie 2008).

1. CE NU ESTE GASPEXT
Pentru acest vernisaj, mi-am fixat o axiomă: niciun compliment adresat artistei,
deţinătoare a unui arsenal serios în domeniu. Voi încerca doar să vă poftesc să intraţi pe uşa care
mi s-a deschis mie şi să vă avertizez că ar fi mare păcat să nu-i trimiteţi în acest basm pe toţi cei
pe care-i iubiţi şi nu sunt aici, acum, indiferent de vârstă. Ne găsim într-o expoziţie de artă
modernă, unde sunt adunate lucrări de pictură, pictură-obiect, gaspext-obiecte, colaje şi instalaţii,
(realizate) pe parcursul a aproape un deceniu de muncă. Nu se prea ştie, din punctul de vedere al
istoriei artei, unde ne aflăm azi; ştim doar că s-a trecut prin modernism şi post-modernism, că se
abordează tehnici inventate de autori, pe care artele plastice clasice bine-cunoscute – pictura,
sculptura, arhitectura şi decorativele – nu-i mai încăpeau… Nu ştim nici cine i-a şoptit autoarei
despre aceste lucruri, pe care oameni serioşi le învaţă în academiile de artă ale lumii. Ştim doar că
ea de multă vreme defilează prin expoziţii şi galerii europene – şi încă mai departe – cu acest fel
de abordare a problemei, încântându-şi publicul. Am regăsit în lucrările expuse lumina
renascentiştilor, sinceritatea impresioniştilor, culoarea fauvilor; am găsit profunzimea maturităţii
artistice. Şi încă ceva: consecvenţa şi puterea titanică de muncă. Obiectele pe care ni le prezintă
îmi sugerează starea din versurile: “Am găsit-o ieri în prun, / Dar - să nu grăbiţi ocara! - / I-am
luat în pripă scara. / Ea mă-njură: «- Eşti nebun? / Pune scara!» / «- Dacă-njuri, eu n-o mai pun!»”
– dialogul jucăuş al unei vârste când lucrurile încep deja să aibă ţinte… A fost o revelaţie să
descopăr cu ani de zile în urmă poezia ţărănească (adică folclorul autentic – expresie pe care eu aş
scrie-o cu majuscule, dar demonetizată, vinovat, de un prezent tulbure), poezie mustind de
spontaneitate, de umor şi ironie de mare rafinament, de filozofii adânci, dar enunţate atât de
simplu şi firesc. Prin aceste numiri: spontaneitate, rafinament şi bun-simţ, mă întorc spre
obiectele din această expoziţie. Le privim, le simţim aproape, le cunoaştem, fac parte din
prezentul nostru apropiat, pe care noi nu l-am valorizat până în acest moment, şi iată că cineva –
mai în joacă, mai în serios – ne atrage atenţia asupra lor. Am auzit de multe ori în muzeu
vizitatori tineri (accentuez tineri, pentru că ei ştiu să spere şi au încredere în ei – ceea ce e foarte
bine): „Păi, asta şi eu ştiu să fac!”. Oare???... Oare nu tot ceea ce a contat în artă de-a lungul vremii
au fost lucrurile spuse cu simplitate? Aici e miracolul, pentru că un anume ochi – cel cu har – vede
mai bine, o anume mână – mâna cu har – poate să creeze şi doar anumite suflete selectează şi
filtrează din banal, din comun, perla şi, în mod foarte simplu, ne-o prezintă.
Parcurgând expoziţia, ne amintim frumoasele poveşti pictate de Chagall; pictura
pe care o descoperim azi ne aminteşte şi de păpuşile şi troiţele lui Ţuculescu – cu deosebirea că ei
îşi pictau copilăria, dar, aici, copilăria pictează. Să ne bucurăm de această primăvară care vine, să
ne bucurăm de primăvara Luciana Tămaş!
FELICIA GRIGORESCU