Ziarul "Ziua", 4 martie 2008 (interviu).

1. UN GULLIVER ÎN ŢARA CULORII
Luciana Tămaş are 15 ani şi este din Satu Mare. Luciana Tămaş i-a tuşat pe
semeni cu talentul, inteligenţa şi maturitatea ei. Luciana Tămaş nu face nici un
efort să fie aşa, fiindcă Dumnezeu a binecuvântat-o cu mult, mult, har, dar şi
puterea de a-l duce şi de-a dialoga cu el. Luciana Tămaş este probabil, în acest
moment în lume, cel mai cunoscut şi mai cotat artist-vizual-adolescent, român. Şi,
pentru că nu mă tem de cuvinte, spun fără să ezit că, în oraşul Satu Mare, există
un artist-vizual excepţional, de numai 15 ani: Luciana Tămaş.
Luciana Tămaş, la ce vârstă ai expus pentru prima oară?
Au fost mai multe „pentru prima oară” (prima expoziţie într-un muzeu, într-o galerie,
într-un castel, pe Internet, în străinătate; încet, s-au adunat cam 20 de personale şi 12
de grup: o adevărată „avalanşă” de „prima oară”). Totuşi, dacă este să păstrez criteriul
strict biologic, la şapte ani am susţinut prima expoziţie personală la Cluj Napoca.
Expoziţia a fost vernisată de dr. Alexandra Rus (atunci director al Muzeului Naţional de
Artă din localitate).
Ce te-a atras mai mult în artele vizuale: culorile sau formele?
Fiindcă eram tăcută, formele şi culorile mă ajutau să comunic. Apoi am învăţat alfabetul,
am memorat primele poeme, am lecturat sute şi sute de cărţi în limbile română,
germană şi engleză. Culorile, formele şi cuvintele mă atrag în egală măsură!
Luciana Tămaş, ce a pus Dumnezeu în plus, într-un artist?
Eu cred în creativitatea fiinţei umane şi consider că toţi suntem, mai mult sau mai puţin,
artişti. Fiecare om are zestrea lui de „ceva în plus”. Mai rămâne să facem efortul de a
descoperi şi valorifica acel „zăcământ”.
Ce ştii despre istoria artei româneşti?
Ştiu multe lucruri despre artă şi mă tot informez. Însă n-aş despărţi istoria artei în:
universală şi românească… Poate nu înţeleg eu lucrurile până la capăt, dar trăim
într-o lume care asimilează foarte repede valorile şi stabileşte relaţii între ele. Aşa că,
tot ceea ce are arta românească mai valoros, firesc, este bun universal.

2. „Copil minune”, „copil supradotat”. În ceea ce te priveşte, ţi se par arhicunoscute,
nu?
Cu foarte puţin timp în urmă, la o emisiune televizată, domnul Solomon Marcus susţinea
faptul că un psiholog francez (nu i-am reţinut numele) a demonstrat că perioada cu cele
mai multe acumulări pentru om este între cinci şi opt ani. Cei care, din diverse motive,
nu pot folosi la maximum respectivul interval, pierd enorm şi, indiferent de ce-ar face
mai târziu, nu mai pot recupera. Eu am avut șansă şi mi-am instalat foarte devreme
viaţa în domeniile care mă pasionează. Cineva mi-a şi scris că îmi lipseşte cu
desăvârşire complexul „aş fi putut să fiu, dacă…”. Despre partea cu „copil-minune”…
S-a scris cam aşa (şi intenţionat voi enumera fără ghilimele): un supertalent al picturii,
fenomenul Luciana Tămaş, mic gigant, monstruozitate a naturii, elevul perfect,
Comăneci a picturii, Gulliver în ţara culorilor, Vincent van Roemenie Luciana Tămaş,
wonderkind şi aş mai putea continua. Parcă nu toate sună îngrozitor, nu?
Nu! „Comăneci a picturii” sună însă, cu tot respectul pentru sport, cam… ciudat
Să punem problema altfel: Iolanda Malamen, îmi răspundeaţi la un e-mail al meu, de
Sărbătorile de iarnă, şi sper că nu divulg un secret, că munciţi la nouă cărţi deodată.
N-o-u-ă c-ă-r-ţ-i! Extraordinar!!! Dumneavoastră vă considerați un adult supradotat?
Nicidecum. Sunt doar un adult hiperactiv. Pentru cine pictezi, faci instalaţii, creezi
forme şi imagini, Luciana Tămaş?
Sunt în egală măsură atrasă (şi chiar comit) pictură, obiect, colaj, grafică, tapiserie de
hârtie, mici intervenţii în spaţiul public (ironice, bineînţeles!), instalaţie, desen; scriu,
traduc texte şi modific obiecte realizate de semenii noştri (ready-made „modificat
genetic”). Toate acestea îmi dau o identitate.
Mulţi tineri îşi pun mintea cu munţii şi devin alpinişti. Să-i aplaudăm! Însă fiecare
persoană are dreptul să îşi aleagă propriile "înălţimi".
Ai expus şi expui cu succes în alte ţări, vinzi lucrări şi figurezi în multe colecţii
particulare. Într-un cuvânt lucrările tale călătoresc. Şi sunt bine cotate.
Lucrările mele au călătorit mult (din Japonia până în S.U.A., din Spania până în Iordania
şi Marea Britanie). Am şi expus în străinătate; uneori cu atât de mult succes, încât, dacă
voi intra în detalii, se vor găsi destui care să spună că lauda de sine… Însă faptul că
mai mulţi artişti din Europa (şi nu numai!) nu au avut nici o reţinere în a-şi expune
lucrările alături de creaţiile mele (şi aici mă refer la Corneille, Klaas Gubbels, Hans
Keuls, Christine Comyn, Sutthirat Supaparinya, Sonya Rademeyer ş.a.m.d.), sau faptul
că am participat cu destul succes la simpozioane internaţionale de artă, sau foarte
bunele cotaţii pe care lucrările mele le au în câteva ţări europene, zic, poate că ar trebui
să vorbească de la sine. S-a potrivit chiar să fiu primul copil din istorie care a susţinut o
expoziţie personală într-un muzeu olandez (eu chiar consider Olanda ca fiind a doua
mea patrie; sunt fericită să vă pot spune cât de multe calităţi au acei oameni: disciplina,

3. spiritul de justiţie, dârzenia, modestia şi dorinţa de a face fiecare lucru cât mai bine…
toate m-au impresionat adânc!). Un fragment dintr-o lucrare (pictată de mine la vârsta
de şase ani) a fost recompus, tot în Olanda, din 72820 de piese domino. Cred că
momentul „Domino Day” 2004 a fost cu adevărat spectaculos (evenimentul a avut între
80 şi 100 de milioane de telespectatori – aici mă refer şi la reluări, la DVD-urile cu
înregistrarea emisiunii – în ţări din Europa, Asia şi Africa).
Revenind la afirmaţia dumneavoastră, ce aş putea să mai adaug? Se putea şi mai
rău, nu?
Îmi place ironia ta. Un artist român pe care-l prețuiești? Dar străin?
Aş prefera formula „artist vizual”. Atunci aş putea răspunde:
GrigorescuAndreescuLuchianŢuculescuBrâncuşi(marcel)IancuTonitzaBabaPaciureaBră
tescuApostuNăpăruşDamianBitzan(Mircea)Roman(Ion)GrigorescuFlondorBerneaPerjov
schiAntikPataticsCantor…
MichelangelodaVinciRafaelBoschVanGoghCezanneMunchKandinskiGaudiDuchampMal
eviciDaliLeCorbusierPicassoKleeMiroMagritte(frida)KahloWrightPollockDubuffetBeuysA
ppelBaconPaik(marino)MariniMooreChristo(hanne)DarbovenBasquiat(pipilotti)RistBank
sy… Noroc cu faptul că (în scris) limba este suficient de elastică. Un singur mare
nume… şi tot nu este îndeajuns!
Satu Mare este un oraş cu o importantă revistă de poezie, un oraş cultural, viu…
După câte ştiu, scrii şi poezie.
Oraşul meu are un avantaj: este foarte aproape de graniţă. Zonele de frontieră, din câte
am văzut şi în destul de numeroasele mele călătorii peste hotare, au un anumit
dinamism, sunt „antrenate” pentru schimbare. În Timişoara (de exemplu) am observat
acelaşi lucru: oameni toleranţi, dinamici, mândri de locul lor şi de felul lor de a fi. Revista
de care aminteați (este vorba de revista „Poesis”, condusă de poetul George
Vulturescu) s-a impus în ultimii ani ca una dintre cele mi reprezentative reviste literare
din România. Tot aici, se desfăşoară şi un festival de poezie. Anul trecut, am participat
şi eu.
Vorbind despre scrisul meu, îmi aduc aminte că în jurul vârstei de zece ani, scriam
scurte texte pe lucrări, găseam tot felul de titluri pentru expoziţiile mele şi corespondam
cu câteva mari personalităţi. Uneori, de dragul jocului, renunţam la punctuaţie şi
experimentam tot felul de limbaje şi procedee artistice. Imaginaţi-vă combinaţia: pânză,
acrilic (ulei), iarbă, flori de cireş, şpaclu, cărţi, reviste, diferite obiecte, alte cărţi… Totul
ca o instalaţie vie…
În acea perioadă, mi s-au şi publicat câteva texte în revistele „Feed Back”, „Caligraf”
şi „Citadela”. Încrederea cu care distinşii redactori ai respectivelor reviste m-au onorat a
fost neaşteptată şi copleşitoare!
Ştiu că eşti iniţiatoarea unui experiment de limbaj… dar mai bine spune tu.

4. Experimentul (nu doar de limbaj) începe cam aşa: aproape toate marile curente ale artei
moderne şi contemporane au unul (sau mai multe) texte-program care explică ce şi cum
stă treaba cu mişcarea respectivă. gaspext explică numai ce nu este gaspext şi va fi
scris de toţi aceia care vor auzi despre gaspext şi vor dori să păşească în această
aventură (indiferent de stare socială – cultură – vârstă – sex – naţionalitate – rasă).
gAsPexT nu este Beuys. Totuşi, porneşte de la gândul acestuia („Fiecare om este un
artist”). gaspext preia ideea lui Beuys, aşa cum, să zicem, cubiştii au preluat gândul lui
Cezanne („a trata natura prin cilindru, sferă şi con”). După a mea părere, gândul lui
Beuys s-ar putea traduce astfel: chiar şi atunci când o persoană nu creează efectiv, ci
numai priveşte o operă de artă, aceasta recompune mintal (bazându-se pe cultura,
experienţa de viaţă şi caracteristicile sale individuale) opera pe care o priveşte. Deci,
atunci când privim o lucrare de Francis Bacon, nu ne gândim în mod obligatoriu numai
la ce a vrut marele artist să exprime, ci îmbogăţim, cu propria noastră imaginaţie şi
sensibilitate, lucrarea (mesajul ei). Acest proces este unul creativ (şi, prin efortul pe care
îl depunem fiecare ca privitori, devenim noi înşine artişti).
Problema este aceea că nu toţi conştientizăm acest lucru (se pare că vieţile multora
dintre noi sunt invadate de politică, divertisment, ş.a.m.d.). gAsPexT (g – global, a –
arhitectură, s – sculptură, p – pictură, ex – experiment, t – text), chiar şi pentru un scurt
interval de timp, ne poate extrage din acest vârtej. Fiecare dintre noi poate spune ce nu
este un anume ceva. Însă atunci când ne adăugăm propria noastră contribuţie la ce nu
este gaspext, conştient sau nu, devenim parte a unui proiect artistic (şi, prin urmare,
artişti). Gândul acesta poate să devină un suport spiritual pentru alte acţiuni viitoare.
Transformare – gândire – acţiune – ingenuitate – lirism – voinţă de schimbare –
libertate – generozitate (este gAsPexT). Ce nu este, la scurt timp de la apariţia sa, au
spus (deja!) câteva personalităţi marcante ale artei contemporane şi câţiva mari artişti ai
cuvântului din România.
Deci, gAsPexT nu este…
Luciana Tămaş, în faţa ta se află: o natură statică, o natură moartă, un om pregătit
să-i faci portretul, şi, prin fereastra deschisă se vede un fragment de peisaj. Care
ar fi prioritatea?
Poate, aş încerca să iniţiez o acţiune, sau aş putea discuta despre rolul şi rostul artei,
sau, poate, despre gaspext…
Însă aş prefera, dacă este posibil, să vorbesc despre lucrarea pe care am intitulat-o
chiar „Beuys”. Aceasta, prin permutări, ar putea să depăşească în dimensiuni Capela
Sixtină şi „Guernica” (puse la un loc).
Iolanda Malamen