Conceperea si-elaborarea-ziarului

CURSUL:

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI
- De la proiect la machetă -

Repere comunicaţionale

Profesor univ. dr.
Dumitru Titus Popa


CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI
PROIECTUL COMUNICAŢIONAL
(realitate, context, mesaj)
- Ziarul – o creaţie subiectivă
- Ce nu poate lipsi “actorilor” comunicării (în presa scrisă)
- Intenţia informaţională în conceperea şi elaborarea ziarului
- Ziarul – un mesaj contextual

PARTEA A DOUA
OPŢIUNEA REDACŢIONALĂ
- “Un ziar pentru cine?”
- “Un ziar pentru a spune ce?”
- “Un ziar cu cine?”
- Tipuri de organigrame redacţionale
- Ziarul şi comportamentul comunicaţional
- Cadrul (tipic) de organizarea şi funcţionarea ziarului
- Câteva date de management comunicaţional

PARTEA A TREIA
VIZUALIZAREA MESAJULUI
(Elemente principale de machetare şi punere în pagină)
- Machetarea şi structura publicaţiei
- Distribuirea pe pagini a textelor şi imaginilor
- Realizarea propriu-zisă a machetei
• Calibrarea şi cotarea textelor
• Calibrarea şi cotarea titlurilor
• Calibrarea şi cotarea fotografiilor
- Litera de ziar
- Punerea în pagină – criterii şi tehnici uzuale
- Culoarea şi mesajul publicistic
- Reguli utile privind redactarea
- De la şedinţa de machetă la închiderea ediţiei

2


PARTEA ÎNTÂI
PROIECTUL COMUNICAŢIONAL
(Realitate, context, mesaj)

ZIARUL – O CREAŢIE SUBIECTIVĂ

Actul efectiv de concepere şi elaborare a ziarului configurează, sugestiv, caracterul
intelectiv al produsului mediatic, în general, al ziarului, în cazul de faţă.
- În expresie concentrată, ziarul constituie un proiect şi un rezultat al unei bine gândite
acţiuni (“strategii”) comunicaţionale.
- O acţiune care îşi propune, în chip deliberat, construcţia unei “realităţi informaţionale”
particularizatoare (de echipă), prin gestionarea coerentă şi controlată, în nume propriu, a mesajului
propus.
- Scopul urmărit şi, de obicei, precizat în preambulul oricărui proiect publicistic, este de a
convinge: de a obliga mintea la consimţire. (1
- Caracterul deliberat al mesajului, trăsăturile particularizatoare relevă, fără echivoc,
dimensiunea subiectivă explicită a produsului mediatic – a ziarului – în substanţa şi efectele
informaţionale preconizate şi finalizate.
- Produsul mediatic (ziarul) este o creaţie, cu toate particularităţile specifice acesteia:
originalitate de interpretare şi stil (“stilul casei”), impact cognitiv şi emoţional, determinarea unor
atitudini civice, politice, morale, de adeziune sau respingere a unor idei, opinii, programe
economice, doctrinare/ideologice sau iniţiative cu relevanţă publică.

Spunem, astfel, că un proiect mediatic bine gândit, trebuie să definească, argumentat şi
credibil, percepţia subiecţilor comunicării (“orientarea publicaţiei”) asupra realităţii faptelor,
evenimentelor, opiniilor; mai precis, poziţia “actorilor” comunicării faţă de realitatea de fapt şi, în
aceeaşi măsură, faţă de realitatea percepută de publicul ţintă. Sociologii şi specialiştii în comunicare
relevă, în context, configurarea a trei tipuri de realităţi, de care un proiect comunicaţional realist
trebuie să ţină seama: a) realitatea de fapt (“obiectivă”), b) realitatea publicistică (preconizată şi
finalizată de echipa redacţională); c) realitatea publicului (percepţia nemijlocită “a vieţii trăite”).
(1
G.Călinescu: “Un articol nu trebuie să fie o piesă de retorică, ci o demonstraţie suficientă, care să
oblige mintea la consimţire”. Alte aprecieri şi formulări memorabile, în “Gîlceava înţeleptului cu
lumea” (I-II), Ed. Minerva, Bucureşti, 1974.

3


- Rezultă, în consecinţă, un concurs de realităţi, cărora proiectul şi produsul comunicaţional
trebuie să le găsească punctul de convergenţă, plauzibil şi convingător, pentru a asigura acceptarea
şi succesul actului de informare şi comunicare, a ziarului/publicaţiei.
- “Actorii” comunicării sunt obligaţi să ţină seama şi să-şi onoreze rolul de intermediari ai
mesajului, rol ce le impune corectitudine şi onestitate în identificarea, prelucrarea şi publicarea
faptelor de presă.
- Cu atât mai mult se impune comportamentul comunicaţional corect şi onest cu cât unii
ziarişti, de reală probitate profesională, dobândesc un statut exponenţial, de “voci ale publicului”;
acelaşi statut îl poate dobândi şi ziarul, ca instituţie comunicaţională, când profesează, cu rigoare şi
perseverenţă, adevărul faptelor, evenimentelor, fără nici un fel de discrimnare sau alt tip de
diferenţiere, de ordin social, politic, ierarhic etc. (A fost o vreme, scria J.F. Mansfield, când ziarul
“The Times” constituia probă indubitabilă în justiţie.).
- Cinstea profesională este criteriul esenţial de asigurare a credibilităţii şi prestigiului
ziariştilor şi ziarelor, cauza situării, de fapt, a presei în poziţia de a patra putere în stat, cu mari
resurse de echilibrare a deciziei politice, legislative, executive sau judecătoreşti. (Este bine să
reţinem situarea mai mereu a mass media, în aprecierile publicului exprimate în sondaje sau alte
investigaţii sociologice, în imediata apropiere a bisericii şi armatei.).
- “Cinste şi gramatică” le cerea I.L. Caragiale ziariştilor vremii sale, idee valabilă şi azi când
bătălia profesională se dă între cuvântul cinstit şi “cuvântul poruncit” (T. Arghezi), între realitatea
de fapt (“obiectivă”) şi realitatea publicistică, prin natura ei, personalizată, subiectivă. Exigenţele
unei astfel de “construcţii” sunt bine precizate.
- “Mediile de masă construiesc realitatea în producţia lor, la fel cum fiecare dintre noi a
construit, de la naşterea sa, propria sa imagine despre lume şi îi dă un sens potrivit cu experienţele şi
observaţiile sale. În schimb, când aceste observaţii ne parvin prefabricate de media, în conţinuturi
de diferite forme, putem spune că acestea contribuie la construcţia propriei noastre realităţi”
(s.ns.).(2
- “Capacitatea de a influenţa a media constă într-o <<putere construcţionistă>>; din simpli
<<observatori>>, apoi <<martori>> ai evenimentelor, jurnaliştii devin <<creatori>> ai actualităţii,
aşa cum există ea pentru public” (s.ns.). (3

Aptitudinea ziariştilor de a retranscrie realitatea cât mai aproape de substanţa ei veridică
constituie regula elementară a profesiei. Realitatea “aşa cum există ea pentru public” este un demers
obligatoriu, dar, aşa cum spuneam mai la început, nu coincide, de multe ori, cu realitatea de fapt sau
cu cea publicistică. Prin mijloace comunicaţionale specifice, oneste, publicul poate fi implicat în
descoperirea adevăratei realităţi mai favorabilă propriei sale evoluţii şi opţiuni.
Problema care se pune, în conceperea şi elaborarea ziarului, este una a maximei lucidităţi
morale şi profesionale şi mai puţin una a entuziasmului şi orgoliului de a direcţiona cu tot
dinadinsul opinia publică (expresia consacrată este “direcţie de conştiinţă”). Desigur, entuziasmul şi
orgoliul (profesional) nu trebuie să lipsească, dar numai cu atât publicaţia riscă să dispară după
două-trei numere. (4

4


Propunem aceste prime formulări generale şi, în general, cunoscute, întrucât se regăsesc,
într-o formă sau alta, în premisa oricărui proiect mediatic – de concepere şi elaborare a ziarului. Ele
implică, de fiecare dată acut, conştiinţa şi voinţa de a face (“de a informa/comunica”) ale
comunicatorilor/ziariştilor, fie că sunt la început de carieră, fie că sunt profesionişti experimentaţi.
(2
Michel Martin – Communication et medias de masse, pag.8, Ed. Presses de l’Université du
Quebec, 1991 (apud prof. Ioan Drăgan, în Paradigme ale comunicării de masă; vezi pct.3).
(3
Ioan Drăgan – Paradigme ale comunicării de masă, Casa de editură şi presă “ŞANSA” SRL,
Bucureşti, 1996; pag.240.
(4
Louis Guery et Pierre Lebedel – Comment créer et animer une publication, Ed. C.P.F.J., Paris,
1991; pag.12.

Gândirea mediatică (5 este o stare şi o obligaţie de situare continuă, a
ziaristului/comunicatorului pe “traseul” Emiţător-Canal-Receptor, mai precis, pe traseul de la “fapt
public” la “publicul de fapt”, pentru a asigura integritatea/veridicitatea mesajului şi corecta lui
receptare. Dar gândirea mediatică, aşa cum vom vedea în paginile ce urmează, este validată nu
numai de talentul de a investiga, esenţializa şi redacta mesajul, ci şi de vizualizarea lui în paginile
publicaţiei. Cu aceste precizări am numit cele două condiţii decisive ale unui bun proiect de
concepere şi elaborare a ziarului: lizibilitatea şi vizibilitatea.

Atât despre lizibilitate, cât şi despre vizibilitate vom vorbi pe larg la timpul cuvenit. Acum,
precizăm doar că sensul lizibilităţii indică nu numai strădania de a asigura citirea fără dificultăţi a
textului, printr-o atentă utilizare a sintaxei, termenilor sau literei “tipografice” (caracter, corp de
literă aflat în fonturile calculatorului), ci şi veridicitatea celor relatate/comunicate. Lizibilitatea
apare, într-o asemenea interpretare ca scriitură şi sens; ştim că sensul (curat, nedistorsionat) este
legitim numai dacă respectă adevărul faptului.(6 În acest fel, considerăm lizibilitatea ca o facilitare a
lecturii, dar şi ca o modalitate de relevare a autenticităţii mesajului. Să reamintim că “a (te)
informa”, la origini, însemna “a intra în forma realităţii”, ne spune Lucian Blaga(7, semn simbolic al
tentativei de cunoaştere nemijlocită; iar pentru Norbert Winner(8 definea informaţia: “dimensiune a
unui conţinut obţinut din lumea exterioară în procesul adaptării noastre la ea”, cunoscutul
cibernetician subliniind, prin “conţinut obţinut”, obligaţia cunoscătorului de a acţiona în lumea
exterioară (şi asupra ei) pentru a o cunoaşte şi a te adapta la ea… A intra în forma realităţii şi/sau a
ţi-o apropia, pentru a trăi sau a comunica o realitate certă/veridică constituie acţiuni certe ale
clarităţii (“lizibilităţii”) ariei evenimentelor, faptelor, opiniilor de referinţă. Se spune pe bună
dreptate că ziaristul/comunicatorul trebuie să ştie cum să intre în forma realităţii – cum să preia
publicistic realitatea – să vadă şi dincolo de aparenţele realităţii, să ştie ce şi de ce comunică, în
beneficiul cui şi cu ce efecte. (Încă la începutul gazetăriei moderne, la jumătatea secolului al XIX-
lea, unui ziarist englez trimis corespondent de front, în războiul Crimeei, din 1852, redactorul său
şef i-a spus: transmite ceea ce vezi, dar şi ceea ce nu se vede; caută în spatele (“culisele”)
evenimentelor cauzele care le-au determinat, pentru a şti care sunt adevărate şi care sunt provocate,

5


cine şi cu ce scop se comportă astfel. Ziaristul era sfătuit să vadă dincolo de aparenţe, “să intre în
forma realităţii”.).

(5
Expresie ce sugerează existenţa, de fapt, a unor criterii şi principii specifice ariei mediatice de
analiză şi comunicare (Bernard Miège propune conceptul de “gândire comunicaţională”, cartea cu
acelaşi titlu, apărută la Ed. Cartea românească, 1998.
(6
Când se vorbeşte de “adevărul ziaristic”, spre deosebire de adevărul filosofic, matematic, se
subliniază particularitatea jurnalismului: de a respecta faptul, de a nu-l altera prin desprinderea din
context, interpretare etc. Faptele, informaţiile/ştirile sunt evaluate conform “criteriilor adevărului”
(vezi “comportamentul comunicaţional”).
(7
Lucian Blaga – Elanul insulei, Ed. Dacia, 1977
(8
Norbert Wiener – Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la fiinţe şi maşini, Ed. ştiinţifică,
1966.

Legat de vizibilitate, vom preciza acum doar câteva caracteristici ce ţin de obişnuit. Este
vorba de ceea ce constructorii ziarelor moderne numesc vizualizare – prin machetare şi punere în
pagină – a textelor, titlurilor şi imaginilor rezultate din munca redacţională. Arta relaţionării text-
titlu-imagini, în structura unei pagini de ziar şi în ansamblul ziarului, sporeşte forţa de impact a
mesajului. Expresivitatea grafică are, azi, un rol precumpănitor în realizarea comunicării publice.

CE NU POATE LIPSI “ACTORILOR” COMUNICĂRII
(în presa scrisă)

Să fiu de acord cu profesioniştii comunicării mediatice când susţin că, pentru evitarea
subiectivizării excesive, arbitrare, a actului publicistic, editorii, redactorii, vizualiştii presei se află
mereu în situaţia de a proba calităţi profesionale şi morale specifice. Între acestea, trei sunt
considerate în primul rând necesare şi la îndemână:

a) Un avizat discernământ comunicaţional, care presupune, între altele:
- perceperea, selectarea şi prelucrarea corectă a faptelor, evenimentelor, opiniilor cu
relevanţă publică;
- capacitatea de a identifica relaţia cauză-efect în producerea şi derularea
evenimentelor, cum şi comportamente individuale sau colective: atitudini şi
mentalităţi, acţiuni şi scopuri etc.;
- aptitudinea de contextualizare, în folosul clarităţii mesajului, a faptelor publice, atât
stilistic, cât şi grafic (machetă, design, culoare…).

6


b) Vocaţia “de a vedea adevărul” faptelor:
- “actorii” comunicării (editori, ziarişti, “vizualişti”) nu trebuie să se mulţumească
doar cu o imagine impresionistă (constatativă/cantitativă) asupra faptelor,
evenimentelor (chiar dacă, de multe ori, este tot ce pot obţine);
- permantizarea obligaţiei profesionale de a depăşi, cu asumarea oricărui risc
profesional, aparenţele, pentru a face cunoscute adevărurile conţinute de evenimente,
fapte, atitudini;
- faţă de tot ce vezi şi ţi se spune, formulează consecvent întrebarea cauzală: - “De
ce?”, pentru a ajunge la mesajul veridic al realităţii investigate; pentru a ajunge la
înţelesul şi viaţa oamenilor pentru care publici.

O vorbă cunoscută a marelui scriitor latin, Martial, ne vine în ajutor: “Citeşte cartea aceasta, despre
care Viaţa poate spune: e a mea! N-ai să găseşti în ea nici Centauri, nici Gorgone, nici Harpii:
rândurile mele miros a om.”

Ar fi cum nu se poate mai bine să putem începe o confesiune personală cu propoziţia:
“Citeşte publicaţia aceasta…”

c) Talent de gazetar. Precizarea “de gazetar” apare ca necesară. Pentru că “talent” nu are
acelaşi sens pentru scriitori, muzicieni, plasticieni şi pentru… ziarişti. În cazul primilor, vorbim de
un “talent artistic” (creaţie exclusiv personală, originală, legitimată, pe baza unor judecăţi estetice,
de valoare etc.), pe când, “talentul de gazetar” mizează pe claritatea şi accesibilitatea (până la un
nivel elementar) textului. Se şi spune: când scriitorul intră într-o redacţie de cotidian, pentru a se
ilustra publicistic, lasă talentul literar la intrare. Lumea scriitorului este, de multe ori, mică, insolită,
simbolică – oricum, nu neapărat reală, nemijlocită – pe când lumea gazetarului este reprezentată de
realitatea evenimentelor, este veridică, constatabilă, analizabilă (psihologic, sociologic,
comunicaţional). Talentul de gazetar este menit să surprindă realul, să-l relateze şi să-l comenteze.
Robert Hennard(9, specialist în pregătirea tinerilor ziarişti spunea: “Acum şi în viitor funcţia
esenţială a ziasitului este de a povesti ce se întâmplă; a explica ce se întâmplă şi, nu foarte des, a
comenta cele întâmplate”. Opinie nu foarte diferită de formula comunicării propusă de H. Laswell:
“Cineva spune ceva despre altcineva”.

Înţelegem, astfel, că talentul de gazetar constă în: - aptitudinea de a relata cele văzute şi
investigate şi de a le reda într-o formă narativă simplă, accesibilă, onestă; - prioritatea
evenimentului în raport cu stilul sau disponibilităţile “abstractizante” ale autorului; - capacitatea de

7


a spune mult în puţine cuvinte (non multa sed multum), expresie a talentului, dar şi a respectului
faţă de citi-

(9
Profesor şi, mulţi ani, în fruntea centrului european de pregătire şi perfecţionare a ziarişrilor, de la
Lille (Franţa).
tor: se poate vorbi chiar de un canon al scriiturii gazetăreşti, recomandându-se utilizarea cuvintelor
pline (substantive, verbe) în raport cu cele simple (prepoziţii, conjuncţii, adverbe); o frază de 40 de
cuvinte nu se reţine, “iar cele de 50-60 de cuvinte ar trebui repudiate din scriitura gazetărească”.
Stilul şi timpul scriiturii/lecturii trebuie considerate cu mare atenţie în orice tip de proiect
comunicaţional (pe suport de hârtie) sau în finalizarea intenţiei informaţionale. Dacă în legătură cu
scriitura am reţinut câteva reguli, precizările referitoare la timpul lecturii nu sunt mai puţin
sugestive. Sociologi francezi au stabilit că o perssană acordă aproximaativ 20 de minute pentru
citireaa unui cotidian şi aproximativ 60 de minute pentru o revistă de tip magazin.

Calul fuge…

O mică anecdotă a făcut oarece succes, la un moment dat. Un text “frumos” a ajuns pe masa
redactorului şef. A citit primul paragraf: “În zarea unui pustiu părelnic, pe câmpia netedă, sărutată
de răcoarea amurgului, când noaptea sta la pândă în orizontul spectral, fin, ca părul indefinit al
îngerilor – un tretin argintat de omătul lunii se-ndepărta, dispărea în ezitarea clipei fragile…”.
Redactorul şef s-a înfiorat, dar n-a ezitat: a tăiat paragraful şi în locul “frumoasei” imagini a scris
doar atât: “Calul fuge…”.
Scurt, expresiv şi exact. Ca pentru presă.

INTENŢIA INFORMAŢIONALĂ ÎN CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Câteva precizări sunt necesare. În sensul obişnuit, intenţia este similară cu “a orienta”, “a
dirija”. În aria comunicării, intenţia (intenţionalitatea) semnifică acţiunea de “a adapta la viitorul
imediat anumite conţinuturi ale conştiinţei”. În sociologie, foarte lapidar vorbind, intenţia vizează
premisele, cauzele şi consecinţele acţionale sau monacţionale ale persoanei, colectivităţii sau
instituţiilor, în raport şi faţă de realitatea (socială, politică, morală) de referinţă. Cercetarea
sociologică îşi poate propune, raportată la timp, o investigare unidimensională (în prezent); bi sau
tridimensională (prezent – trecut - viitor). Întrebări de tipul: 1). Care sunt, după părerea dvs.,
cauzele creşterii alarmante a violenţei şi criminalităţii, în momentul de faţă, în România? 2). Ce
credeţi că a determinat o atât de accentuată disoluţie a autorităţii statale şi a unor instituţii publice,
cu rol nemijlocit în asigurarea respectării legii şi a statului de drept? 3). Cine şi cum credeţi că
trebuie să acţioneze, pentru a înlătura, în viitorul imediat, teama şi nesiguranţa în care trăim?

8


Intenţia şi finalizareaa sociologică configurează o imagine cât mai realistă (“obiectivă”) a
momentului social investigat; rezultatul sociologic este/poate fi legitimat prin
răspunsurile/argumentele oferite de “conştiinţele implicate”. Prin consecinţă, “spaţiul sociologic”,
subiectiv şi el, fireşte, tinde să fie cât mai obiectiv, (cât mai) coincident cu realitatea de fapt şi,
adesea, chiar este (cu excepţia cazurilor în care sociologia nu poate înfrânge… ideologia).

Cel puţin două observaţii se impun: realitatea sociologică încearcă să descopere realitatea de
fapt şi s-o descrie structural, în cauza ei profundă; pe când realitatea publicistică se raportează la
realitatea de fapt, dar în mod selectiv, reţinând “efectele combinatorii” semnificative, cu relevanţă
publică; de interes public; forţând termenii, am putea spune că sociologia vizează, cu precădere,
aspectele procesuale ale organismului social, pe când presa, cea cotidiană mai ales, vizează
fenomenul (fapt, persoană, întâmplare, evoluţie, efect “care surprinde prin calităţi şi noutate” (10).
Nu este vorba, cum bine ştim, de “o clasificare” tranşantă; atât sociologia (mai des), cât şi ziaristica
(mai rar) analizează/comentează realitatea din perspectivă procesuală şi fenomenală
(fenomenologică) deopotrivă.
Precizări utile ne înlesneşte şi sensul juridic al intenţiei. Se ştie, spre exemplu, că unul din
elementele definitorii ale infracţiunii/delictului (inclusiv de opinie) este vinovăţia, sub cele două
forme ale sale: intenţia şi culpa(11. Intenţia constituie elementul subiectiv al delictului (infracţiunii);
probează voinţa şi conştiinţa de a produce răul. Intenţia în actul de presă are o natură cu totul aparte.
Actul de presă este un act de gândire. Practic, nu poate fi calificat (şi clasificat) ca un fapt oarecare,
“de drept comun”. Ca act/fapt de gândire, actul de presă (text, fotografie, desen etc.) nu poate fi
alăturat unui fapt de drept comun: ziaristul comunică, simte un fapt imaterial, abstract, cu
consecinţe de ordin aperceptiv (efecte psiho-afective, de imagine, viaţă personală, onoare,
reputaţie); în faptele/crimele de drept comun (viol, crimă, tâlhărie) consecinţele pot fi ireversibile,
abominabile; vătămările produse de actul publicistic sunt reversibile: cel ce se consideră lezat într-
un interes sau un drept al său poate solicita un drept la răspuns/replică, în care să fie dezavuate, ca
neadevărate, faptele ce i-au fost atribuite. Concluzia preliminară: ziaristul nu este şi nu poate fi un
infractor, în rând cu tot felul de borfaşi, violatori, criminali. Practic, ziaristul nu poate fi
învinuit/inculpat decât ca o excepţie de la principiul libertăţii de exprimare, şi numai atunci când se
probează indubitabil că a vrut şi a comis delictul de presă, că a făcut acte/acţiuni care să determine
producerea faptului delictual şi a consecinţelor acestuia. (Vezi şi “Ziarul şi comportamentul
comunicaţional”, în “Partea a doua” a lucrării de faţă.)

(10
Vezi şi “Informaţia combinatorie” (Dimensiunea socială), în Dreptul comunicării, de dr. D.T.
Popa, Ed. Norma, 1999, pag.27.
(11
Art.19, Cod Penal (“Vinovăţia”).

9


ZIARUL – UN MESAJ CONTEXTUAL

Faptele, evenimentele publicistice au loc şi se desfăşoară în anumite circumstanţe
(împrejurări): de loc, de timp, dar şi psihologice, emoţionale, sociale, politice, civice. Sensul şi
valoarea lor comunicaţională sunt configurate, în substanţă, de aptitudinea ziaristului
(“comunicatorului”) de a identifica şi analiza cauzele şi tensiunile determinate, cum şi relaţiile de
consecinţă operaţionale în contextul dat.
Cauzele şi tensiunile determinate, precum şi consecinţele/efectele, regăsite în mesajul
publicistic, se petrec, fireşte, în contexte diferite; sau pot fi mai bine soluţionate comunicaţional,
pornind de la existenţa mai multor tipuri de contexte. Înainte de a le enumera pe cele considerate
mai importante, să precizăm că acţiunea de contextualizare a mesajului este o componentă
obligatorie a profesiei – de redactor, secretar de redacţie sau vizualizator – şi un reper, acceptat şi
necesar, în conceperea şi elaborarea produsului mediatic (ziarul). Tipurile de contexte ce urmează
au tocmai rolul de a valida oportunitatea gândirii contextuale, în situaţii diferite, adesea puternic
emoţionale, dificil de decriptat.
Pentru exemplificare, am reţinut cinci tipuri de contexte: - faptic; - paradigmatic; -
emoţional; - radicalizant; - al vizualizării (macheta, punerea în pagină).

Contextul faptic (“cadrarea”) pretinde ziaristului/comunicatorului să păstreze conţinutul şi
sensul faptelor, în funcţie de contextul şi cauzele care i-au determinat valoarea de fapt public
semnificativ. Dislocate, desprinse din împrejurările “genezice”, faptele să nu sufere deformări,
truncheri, distorsionări. Aceeaşi atenţie relativă la integritatea faptelor trebuie avută în vedere şi în
momentul “prelucrării” redacţionale (scriitură, stil, gen publicistic). Calitatea mesajului depinde,
cum observăm, de capacitatea ziaristului/comunicatorului de a păstra şi prelua întocmai faptul – în
cauza şi semnificaţia sa comunicaţională. În triada “fapt – context – redactare” nu se poate face,
practic, o ierarhizare contributivă. Cele trei componente menţionate sunt la fel de importante. Spre
exemplu: Desprinderea arbitrară a faptului din contextul determinant anulează, moral şi
comunicaţional, atât scriitura (“redactarea”), cât şi criteriile de selectare. Efecte asemănătoare pot
apărea şi în cazul unei proaste redactări sau al unei neinspirate selecţii a faptelor cu relevanţă
publică. Desprinderea din context a faptului, fără a-i afecta conţinutul şi sensul, constituie o fază
esenţială a comunicării mediatice.

Contextul paradigmatic are în vedere relaţia semantică prestabilită între Emiţător şi
Receptor, de care autorii proiectului comunicaţional trebuie să ţină seaama; şi care se va regăsi în
scriitură, lexic, “stilul casei”, gândit şi finalizat în paginile publicaţiei preconizate/realizate. Este,
aici, vorba de preluarea unui principiu de bază al ştiinţei comunicării, sugestiv formulat: Emiţătorul
şi Receptorul trebuie să se afle în aceeaşi arie a sensului, pentru a avea loc o comunicare reală.
Ambii poli ai comunicării – în cazul de faţă, “redacţia” şi “publicul” – utilizează acelaşi “cod”
comunicaţional; conţinutul, sensul, utilizarea cuvintelor, conceptelor, expresiilor recurente sunt

10


familiare pentru cei ce transmit şi cei ce receptează mesajul. Este normal să stabileşti cui comunici,
dar tot atât de normal este să stabileşti şi cum comunici.

Contextul emoţional (“psihologic”) vizează, cu precădere, reacţia psiho-mentală a
publicului, dar şi a ziaristului, în faţa unor situaţii, stări, evenimente “neaşteptate”, “senzaţionale”,
“terifiante” etc. Dacă publicul este de aşteptat să aibă o reacţie emoţională puternică, ziaristului nu
este firesc să i se întâmple acelaşi lucru. “A nu fi surprins de nimic face parte din însăşi calificarea
reporterului”, ne spune J.F. Mansfield. Într-adevăr, pare cu totul nefiresc să priveşti pe ecranele
televizoarelor teribila catastrofă provocată de cutremurul din Salvador şi să-l asculţi pe reporter cum
înşiră, parcă fără nici un fel de emoţie, câţi morţi, câţi dispăruţi, câţi răniţi, câţi fără adăpost, câţi
scoşi de sub ruine, ce şanse de supravieţuire mai au cei prinşi sub dărâmături şi tot aşa – de parcă ar
fi vorba de discursul unui statistician, fie el şi al dezastrului.
Cum adesea constatăm, “contextul emoţional” poate fi constatat, dar poate fi şi supralicitat,
estompat, provocat, ocultat etc. “Ingineria” emoţională nu-şi propune, deci, descoperirea şi
cunoaşterea adevărului faptelor publice (nu, în primul rând, aceasta!), ci provocarea sau evitarea
reacţiilor psihologice, emoţionale, în funcţie de interese şi împrejurări evenimenţiale (conflicte
armate, confruntări sociale, electorale, concurenţiale etc.)… Este cunoscută replica fostului
preşedinte George Bush, când a instituit cenzura militară (permisă în timp de război) în timpul
confruntărilor cu armata irakiană care invadase Kuweitul: Nu vreau să câştig războiul pe teren şi să-
l pierd la televizor! În fapt, preşedintele avea în vedere reacţia emoţională a poporului american la
vederea inevitabilelor tragedii, de o parte sau de alta a frontului. În aceeaşi arie a exemplelor
emoţionale putem situa şi campania electorală, spaţiu tipic psiho-emoţional, în cadrul căruia
opţiunea/angajarea/implicarea afectivă (“a sensibilităţii”) blochează în bună măsură resursele
lucidităţii şi realismului. Rămâne de referinţă concluzia liderului Partidului Liberal australian, în
1993, care spera ca minciuna (instrument emoţional curent) să nu prevaleze în campania
electorală… “După alegeri, a explicat insuccesul partidului său zicând: <<Am fost prea cinstit.>> (12
De unde deducerea că cinstea este o virtute şi un argument emoţional.

Contextul radicalizant apare, cum sugerează şi formularea, în momentele unor confruntări
“pe viaţă şi pe moarte” între grupuri politice sau de interese, în interiorul unui sistem/regim politic
(ex. Evenimentele radicale româneşti din dec. ’89), între sisteme, ţări, culturi etc. Să observăm cum,
în zilele confruntărilor decembriste de la noi, comunicarea normală, informaţia veridică au fost
enclavate, dislocate din contextul lor natural şi adaptate “spaţiului psihologic” al confruntărilor;
rupte de “realitatea înconjurătoare”. Apărea, astfel, ceea ce unii analişti numesc o altă realitate
informaţională/comunicaţională, caracteristică schimbărilor sau destructurărilor violente:
a) informaţia este subiectivizată până la paroxism (golită de realitate, de adevărul faptelor,
“joacă” un rol);
b) informaţia urmează logica unor scenarii (construcţii arbitrare, pentru o cauză şi nu pentru
o evoluţie organică);
- informaţia este determinată de criteriul pasional şi nu de cel raţional.

11


Ca profesionişti sau viitori profesionişti ai comunicării suntem obligaţi să constatăm cum
contextul radicalizant poate fi un fapt real, dar şi “un haos bine organizat”, în care informaţia
(dirijată, prelucrată, enclavată) poate atinge o efici-

(12
Revista “Memoria”, nr.26, martie/1993, pag.92 (vezi volumul “Sociologia minciunii”, Ed.
Institutul European, Iaşi, 1998).
enţă semnificativă.

Contextul radicalizant impune o altă logică a adevărului faptelor, alte criterii de calificare şi
utilizare a datelor, faptelor, evenimentelor. Iar când schimbarea radicală vizează mentalităţi sau
structuri de tip paradigmatic (“noua ordine”) rezultatele pot fi cu adevărat surprinzătoare. Exemplu,
celebru de-acum: relaţia nepotrivită dintre Bill Clinton şi stagiara de la Casa Albă, Monica
Lewinski.
Personalitate şi personaj charismatic, fără prejudecăţi, Bill Clinton nu părea “prăbuşit” din
cauza încurcăturii, comentată la nivel planetar. Culmea poveştii a fost atinsă când sondajele de
opinie indicau o creştere spectaculoasă a încrederii populare în preşedinte, în chiar zilele
scandalului şi ca efect al acelui scandal. Reacţii pro-Clinton s-au înregistrat şi în alte ţări, inclusiv în
România, astfel că love-story-ul clintonian a devenit un business mondial (“global”). Surpriză şi nu
tocmai. Important este să reţinem o mutaţie sugestivă a percepţiei publicului, radical schimbată faţă
de o perioadă anterioară nu prea îndepărtată. Efectul Clinton indică un context nou al percepţiei şi
mentalităţii, pragmatic, realist, funcţional: preşedintele a fost ales pentru a aduce binele (“fericirea”)
şi rezultatele economice şi sociale au fost apreciate ca remarcabile. În fond, un preşedinte nu mai
apare, azi, ca “părinte/tătuc” al semenilor săi, ci, mai degrabă, ca exponentul unui “proiect”
(economic, politic, civic). Dacă ceea ce ai promis ai realizat, ai şanse să fii iertat pentru alte efecte
colaterale.
Un proiect comunicaţional trebuie să ţină seamă de toate tipurile de mutaţii – petrecute la
nivel individual, de grup sau instituţional, la nivel social sau mental, local sau global – aşa cum apar
ele, într-un moment sau altul al evoluţiilor şi confruntărilor, inerente lumii pe care tocmai o
parcurgem.

Contextul vizualizării reprezintă concretizarea soluţiilor redacţionale şi secretariale pentru a
obţine efectul comunicaţional preconizat. Vizualiştii (vizualizatorii), cum sunt numiţi adesea
oamenii redacţiei specializaţi în realizarea unor relaţii comunicaţionale incitante între texte, titluri şi
imagini, nu sunt simpli tehnicieni ai unor operaţiuni stereotipe. Cu atât mai mult cu cât presa
asistată de calculator (PAO) face posibilă implicarea publicistică, inclusiv a operatorilor nemijlociţi,
ai procesării publicaţiei. (De multe ori, în cazul periodicelor, operatori şi machetatori sunt şi
redactori.).
Vizualizarea este direct legată de intenţia informaţională, dar şi de formatul, periodicitatea şi
destinaţia (“publicul de referinţă”) publicaţiei. Există, astfel, diferenţe de vizualizare între cotidiane
populare, independente (ex. Adevărul, România liberă) şi cotidiane specializate (ex. Economistul,

12


Ziarul financiar); între ziare de scandal (“jelow press”) şi cele oneste, de opinie şi analiză; între
cotidiane şi periodice… Diferenţele în funcţie de format – format mare (ex. Evenimentul zilei) şi
format tabloid (ex. Libertatea) impun şi anumite reguli relative la dimensiunea textelor, punerea în
pagină, “spectacolul grafic” al primei pagini. În general, tabloidele recurg la “pagina vitrină”, în
care sunt prezentate, cât mai subliniat, evenimentele, opiniile, interviurile din interiorul publicaţiei.
Prevalente sunt titlurile şi imaginile, însoţite de scurte explicaţii (ex. Libertatea, Formula AS, dar şi
Pro-Sport). Să observăm cum şi ziarele de format mare, cum este “Pro-Sport”, recurg la pagina
vitrină şi la specularea atentă a manşetei şi frontului paginii I. Sunt ziare de mare tiraj (Evenimentul
zilei, Naţional) care îmbină sobrietatea cu spectacolul “vitrină”. Astfel că prima parte a paginii I
este de tip vitrină (fotografii, titluri şi culori de efect; partea a doua a paginii este relativ sobră, cu
titluri şi texte de mai mari dimensiuni. Este un stil impus probabil de “piaţa informaţiei”: la chioşc
sau pe tarabe, ziarele sunt expuse (“împăturite”) astfel încât apare la vedere numai prima parte a
paginii întâi. Sigur este, însă, că echipa redacţională şi-a propus din start (din proiect) un astfel de
“stil al casei”; un astfel de context al vizualizării.

13


PARTEA A DOUA
OPŢIUNEA REDACŢIONALĂ

Proiectul comunicaţional în discuţie – ziarul – structurează nu numai “spaţiul subiectiv” ce
configurează mesajul de transmis (intenţia informaţională şi interpretarea contextuală), ci şi anumite
funcţii/conlucrări în interiorul redacţiei. Doi remarcabili specialişti în materie, Louis Guery şi Pierre
Lebedel(13, stabilesc o relativ precisă traiectorie a conceperii şi elaborării nemijlocite (concrete) a
ziarului: de la gândul de a face un ziar până la organigramă, stil de conducere şi difuzare. Este vorba
de soluţionarea punctuală a unor operaţiuni succesive, cum sunt:
“- Un ziar pentru cine?”
“- Un ziar pentru a spune ce?”
“- Un ziar cu cine?”
La care se poate adăuga:
- Criteriile de constituire a echipei redacţionale.
- Stilul de lucru al comitetului/consiliului director.
- Comportamentul comunicaţional (profesional şi normativ).
Răspunsurile şi argumentele solicitate de întrebările şi acţiunile tipic redacţionale formulate
imediat mai sus ne obligă să constatăm cum problematizarea subiectivă de până aici se regăseşte şi
în etapa operativă a construcţiei ziarului.

“Un ziar pentru cine?” – impune, înainte de toate, stabilirea “publicului ţintă”, în funcţie de
obiectivele prestabilite ale proiectului. Iniţiatorii şi realizatorii ziarului decid dacă se adresează
propriilor militanţi (dacă este vorba de o asociaţie, un organism politic, profesional, civic etc.),
aderenţilor sau publicului larg. Aceleaşi precizări sunt necesare şi în cazul unui “ziar de
întreprindere”: se va adresa numai cadrelor de conducere/coordonare sau tuturor salariaţilor?; sau în
cazul unui ziar municipal: destinat numai personalului de decizie sau “masei” de cetăţeni?
Concluzia autorilor citaţi: “Este important să se formuleze răspunsuri clare la această primă serie de
întrebări, pentru că, în funcţie de răspunsuri, se realizează de fiecare dată un ziar diferit. Diferit în
privinţa alegerii subiectelor, în maniera de a le trata, în forma de redactare: scriitura, vocabularul,
inclusiv în ce priveşte prezentarea: titraj (titrare), ilustraţii, punere în pagină.” (14 Recomandabil ar fi
realizarea unui număr zero (“pilot”), cu texte, titluri, imagini reale. Numărul zero să fie, apoi,
distribuit unor cititori avizaţi care, după lectură, să-şi spună părerea, să facă observaţii de care
echipa redacţională să ţină seama.

(13
Louis Guery et Pierre Lebedel, op.cit., pag. 12-22.

14


“Un ziar pentru a spune ce?” – este considerată întrebarea cheie a oricărui proiect
comunicaţional. “Cert, dacă se gândeşte elaborarea unui ziar, aceasta înseamnă că există un mesaj
de transmis, informaţii de publicat, opinii de apărat.” (15 … Ceea ce obligă la stabilirea clară a
liniei/orientării redacţionale, “înainte de a lua decizii definitive”.

“Un ziar cu cine?” – Pe lângă răspunsurile la întrebările “pentru cine” şi “pentru a spune
ce”, alte două întrebări solicită răspunsuri tot atât de importante: “Cu cine? şi “Cum?”. În sens
obişnuit “cu cine?” vizează echipa redacţională. În funcţie de periodicitatea şi aria de
răspândire/acoperire a ziarului, componenţa şi numărul componenţilor echipei sunt diferite. Pentru
un periodic, echipa redacţională poate fi formată doar din câţiva angajaţi permanenţi
(director/redactor şef, secretar de redacţie, două-trei persoane la corectură, unul sau doi operatori,
eventual o secretară tehnică). În acest caz. Publicaţia se realizează, în principal, cu
ziarişti/colaboratori (permanenţi sau ocazionali). În cazul unui cotidian de mare tiraj şi acoperire
(teritorială), echipa redacţională este mult mai numeroasă; poate ajunge la sute de angajaţi
(redactori, corespondenţi, personal tehnic, economic-administrativ, auxiliar). Dar întrebarea “cu
cine?” cere un răspuns şi la ceea ce numim coerenţa comunicaţională a echipei. Componenţii
redacţiei vizează un anumit tip de mesaj, în realizarea căruia se angajează şi moral, şi profesional, şi
contractual.

(14
Louis Guery et Pierre Lebedel, op.cit., pag.13.
(15
Idem, pag.15.

Un mesaj contrar (în mod voit contrar) celui proiectat şi realizat de echipa redacţională poate
prejudicia credibilitatea şi, în ultimă analiză, tirajul publicaţiei. Nu excludem, fireşte, opiniile în
divergenţă ale redactorilor, ale colaboratorilor sau ale publicului, cu condiţia să fie astfel anunţate,
în paginile ziarului, pentru a oferi şi alte variante de interpretare publicului ţintă. În general, însă,
echipa redacţională profesează ideile şi stilul de comunicare stabilit în proiect sau în “statutul” de
funcţionare, păstrându-se astfel “stilul casei” – filosofia de informare şi comunicare proprie. Un
exemplu: - În anii ’70, un cunoscut ziarist francez, Olivier Todd, a trecut de la “Le Nouvelle
Observateur” (publicaţie a socialiştilor francezi) la “l’Express” (publicaţie condusă de un lider al
partidului radical francez). Într-o întâlnire la “Biblioteca franceză” din Bucureşti, el preciza că
trecerea de la “stânga” la “centru” a fost, într-adevăr, radicală. Astfel că s-a înscris imediat în noul
stil şi-n noua orientare a celor de la l’Express”. Exemplul francez ne oferă răspunsuri şi la “cu
cine?” şi la “cum?”. Ziarul se realizează cu o echipă constituită (şi) pe relaţii elective (şi de idei) şi
pentru realizarea unui mesaj, aşa cum a fost formulată în proiectul comunicaţional şi-n produsul
mediatic finalizat.

Constituirea echipei redacţionale – În cazul conceperii şi elaborării unui ziar nou, oportună
se consideră a fi numirea în fruntea echipei a unui profesionist care ştie cum să organizeze o

15


redacţie, cum să-i imprime o funcţionare operativă, promptă, cum să repartizeze obligaţiile
publicistice pe oameni, în raport de aptitudini, talent de investigare şi redactare, utilizarea surselor
de informare… În cazul ziarelor cu vechime pe piaţa mediatică problema nu mai este a constituirii,
ci a completării echipei cu noi redactori, iar, în anumite situaţii, cu reînnoirea semnificativă a
corpului redacţional. Problema, în acest caz, este a asimilării noilor angajaţi, prin cunoaşterea
opţiunii lor comunicaţionale, a ideilor şi convingerilor pe care le profesează şi “compatibilitatea”
(eventual – complementaritatea) acestora cu obiectivele comunicaţionale ale redacţiei. Problema
este de aderare deliberată, în perfectă cunoştinţă de cauză, la stilul de informare şi comunicare
manifest al ziarului şi al echipei care-l realizează… Nu se pune nici un moment restricţionarea
profesională a noilor angajaţi şi, în nici un caz, limitarea libertăţii de exprimare. Opţiunea pentru un
ziar este liberă; cum liber este refuzul de a opta pentru un ziar sau altul. În practica redacţională
poate deveni operaţională şi o instituţie juridică specifică presei: clauza de conştiinţă. Ea se referă la
ziariştii angajaţi cu contract; de obicei, în contractul colectiv de muncă (acolo unde există) sau în
contractul individual sunt/pot fi specificate şi anumite principii şi norme comunicaţionale (obiective
informaţionale, mesajul etc.), care devin obligaţii pentru părţile contractante. În situaţia în care
redacţia, spre exemplu, îşi schimbă profilul comunicaţional (alte idei, alt tip de mesaj; de la stânga,
să zicem, trece la extrema stângă, de la dreapta la extrema dreaptă) ziaristul poate cere desfacerea
contractului de muncă, invocând clauza de conştiinţă; incompatibilitate a convingerilor sale cu cele,
tocmai schimbate, ale redacţiei. În acest caz, ziaristul beneficiază de toate facilităţile şi drepturile
cuvenite celor disponibilizaţi – ajutoare sociale, de şomaj, continuitate în muncă etc. În plus,
beneficiază de favoarea morală şi profesională a celor consecvenţi şi intransigenţi cu convingerile şi
ideile lor, în raporturile de comunicare publică/publicistică.

Stilul de lucru al comitetului/consiliului de redacţie: - Aşa cum vom vedea ceva mai încolo,
redacţiile sunt coordonate (“conduse”) operativ de un organism colectiv format dintr-un număr
restrâns de persoane (3-5-7), cifra optimă dovedindu-se a fi cinci (ex. “Adevărul”). Denumirea
organismului coordonator respectiv diferă de la redacţie la redacţie (la noi, azi) sau corespunde unei
tradiţii redacţionale (ex. Franţa). La noi întâlnim denumiri, cum sunt: “Comitet director”, “Consiliu
director”, “Comitet de redacţie” (semnalat şi pentru Franţa de Guery şi Lebedel). La unele ziare,
cum sunt “România liberă” şi “Cotidianul”, în caseta tehnică nu este specificată existenţa şi
componenţa “Comitetului” sau “Consiliului”, dar se nominalizează preşedintele Consiliului de
administraţie sau directorul executiv, redactorul şef, adjuncţii, secretarul general de redacţie.
Deosebirile sunt de stil de conducere. Spre exemplu: “Adevărul” este condus de “Consiliul
director”, în care directorul ziarului are un rol important (întâmplător este şi preşedintele Consiliului
de administraţie); la “România liberă” rolul cel mai important îl are “directorul executiv al
Societăţii R”. Ceea ce nu înseamnă că “România liberă” nu are un organism operativ de lucru; în
practică, acesta este format din directorul executiv, redactorul şef, redactorul şef adjunct, secretarul
de redacţie coordonator şi, după caz, şefii de secţie. Dar despre forme şi structuri de
conducere/coordonare redacţională vom vorbi în capitolul următor. Acum este necesar să facem
precizări relative la principiile şi normele comunicaţionale (publicistice) de conducere a ziarului. În
primul rând, trebuie lămurită o problemă de limbaj. În aria presei, a comunicării publice de tip

16


mediatic, în general, cuvântul propriu este coordonare şi nu conducere; ceea ce vrea să însemne
estomparea aspectului executiv sugerat de verbul “a conduce”. Într-adevăr, comunicarea şi
informarea în aria mass media (inclusiv în presa scrisă) este călăuzită de principiile libertăţii de
exprimare, aşa cum au fost ele stabilite în documentele fondatoare (Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului – 1789; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948) şi preluate în alte
documente internaţionale (universale sau europene), cum şi în constituţii şi reglementări legislative
naţionale (ex. Constituţia României din 1991). Să adăugăm elaboratele normative din interiorul
redacţiilor, în care sunt stabilite şi raporturi de muncă (ex. Contractul individual), dar şi raporturi de
comunicare (ex. Codul deontologic, statutul redacţiei); există, apoi, reglementări normative mai
generale la care publicaţia a aderat sau a contribuit la elaborarea şi aprobarea lor (ex. Codul
deontologic al Clubului Român de Presă). Observăm că limbajul utilizat în organizarea, conducerea
şi realizarea presei (“a ziarului”) nu poate şi nu trebuie să fie de tip administrativ. Necesar este un
limbaj al libertăţii şi conştiinţei libertare, în care personalitatea comunicaţională să fie respectată şi
acceptată. Este impropriu să existe diferenţe autoritariste între redactori, editori şi patroni. Acolo
unde există, democraţia comunicării este încălcată, în dispreţul normelor, practicilor şi uzanţelor
caracteristice lumii moderne. Aceste necesare principii şi norme ale comportamentului
informaţional trebuie specificate clar în proiectul publicistic şi respectat pe tot parcursul realizării
lui; şi pe întreaga sa durată de apariţie. Comitetul/Consiliul director, ca şi oricare alte forme de
conducere/coordonare au atribuţii de un fel special – de a armoniza conştiinţe, individualităţi (în
formare sau consacrate) şi nu de a le supune unor interese, altele decât cele referitoare la dreptul de
a informa şi de a fi informat corect, onest. Aceleaşi norme sunt valabile şi când este vorba de relaţia
dintre editori, patroni şi ziarişti. Părţile menţionate sunt chemate “să îşi desfăşoare activitatea
împreună”, cum specifică Rezoluţia 1003 (1993). (16 Ce înseamnă împreună ne precizează rezoluţia
tocmai menţionată, în subcapitolul “Dreptul la informaţie” ca drept fundamental al omului – editori,
patroni şi ziarişti”:
(16
Document al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptat şi de Camera Deputaţilor a
Parlamentului României, în septembrie 1994, recomandată şi ziariştilor români.

10. Trebuie avut în vedere faptul că ziaristica se sprijină pe mijloacele de informare în masă,
care, la rândul lor, au la bază o structură de întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută
distincţia între editori, patroni şi ziarişti. În acest sens, pe lângă libertatea mijloacelor de
informare în masă, trebuie asigurată şi protejată de presiuni interne libertatea în cadrul
(s.ns.) mijloacelor de informare în masă…
13. În cadrul acestor organizaţii, editorii şi ziariştii trebuie să îşi desfăşoare activitatea
împreună, ţinând seama de faptul că respectul legitim faţă de orientarea ideologică a
editorilor sau a patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii în cazul ştirilor
şi al onestităţii în cazul opiniilor. Este un element esenţial al respectării dreptului
fundamental la informaţie…

17


15. Nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia este un bun
personal. Organizaţiile care se ocupă de difuzarea informaţiei nu trebuie să o trateze ca pe o
marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetăţeanului…”

Principii şi norme comunicaţionale – de comportament mediatic – se regăsesc în Constituţia
României (art.30 şi art.31), în legi organice (Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea
Radiodifuziunii şi Televiziunii publice, Legea 48/1992 privind audiovizualul), în reglementări ale
organizaţiilor profesionale, ale redacţiilor şi instituţiilor de presă.
Concluzia este logică: organismul de coordonare operativă a redacţiei, oricare ar fi
denumirea sau componenţa lui, trebuie să respecte principiile şi exerciţiul libertăţii de informaţie,
un drept fundamental al omului, care nu poate fi gestionat discreţionar/autoritar nici de cei care
asigură resursele economico-financiare (patroni, editori), nici de cei care elaborează şi transmit
mesajul (ziarişti, redactori şefi, directori de publicaţii). A conduce, în presă, înseamnă a media şi a
intermedia corect, cu bună-credinţă, în aria comunicării publice; în nici un caz şi indiferent de
presiuni (interne sau externe), ziaristul/comunicatorul să nu cedeze prerogativa libertară de care
dispun, garantată de norme şi reguli comportamentale interne şi internaţionale. Orice tip de limitare
a dreptului la informaţie şi comunicare trebuie expres prevăzut de lege şi numai atât cât legea
stabileşte (ex. art.30 din Constituţie – alin.(6) şi (7) referitoare la demnitate, viaţa privată, propria
imagine, defăimarea ţării şi a naţiunii, xenofobia, extremismul, obscenităţile publice). Limitările
sunt excepţii de la regula comunicării nelimitate a ideilor, opiniilor, gândurilor, judecăţilor de
valoare, creaţiilor. (17

(17
Vezi şi Dreptul comunicării (menţionat la pct.10), pag.182 şi următoarele.

TIPURI DE ORGANIGRAME REDACŢIONALE

Structura şi amploarea organigramei redacţionale diferă în funcţie de periodicitatea, aria de
răspândire, numărul de pagini, tiraj, eficienţă informaţională şi economico-financiară. Un periodic
(săptămânal sau lunar) poate avea o organigramă foarte simplă, de tipul:

DIRECTOR

Serviciul
economic-
REDACTOR ŞEF administrativ

Distribuţia

3-5 redactori permanenţi Secretar de redacţie Corectura
Reprezentare
+ colaboratori

18


O asemenea organigramă simplă a avut săptămânalul “Românul”. Într-o asemenea structură
rolurile redacţionale nu sunt “fixe”. Redactorul şef stabileşte linia publicaţiei, “stilul casei”, dar se
implică şi în elaborarea şi definitivarea machetei fiecărui număr. De asemenea, lucrează direct şi cu
tipografia (“imprimeria”), împreună cu secretarul de redacţie. Ba uneori se întâmplă (în special la
publicaţiile lunare, trimestriale) ca redactorul şef să realizeze şi macheta şi să îndeplinească şi
obligaţiile ce revin directorului (sunt redacţii mici care au fie numai director, fie numai redactor
şef). Lucrurile se pot petrece astfel întrucât periodicile ajung la o structură (machetă) standard a
publicaţiei – cu pagini, rubrici şi formate cvasipermanente.
Structura standard a unei organigrame simple este prezentată astfel de L. Guery şi P.
Lebedel: (18

(18
Op. cit., pag.41.

Directorul publicaţiei

Redactor şef

Secretariat de redacţie Compoziţie
Imprimerie

Redactori Fotografi Machetatori
Desenatori

În cazul marilor cotidiene, organigrama este mult mai cuprinzătoare, atât pe compartimente,
cât şi ca număr de persoane implicate în conceperea, elaborarea şi difuzarea ziarului. Simpla citire a
organigramei ne dă posibilitatea să anticipăm relaţiile şi responsabilităţile intraredacţionale, precum
şi domeniile de maxim interes investigate şi comentate de ziarul vizat. Să vedem cum este
organizată, în mod obişnuit, redacţia unui cotidian: (19

(19
Christine Leteinturier – Les metiers des medias, în Colecţia “Medias”, Ed. Ellipses, 1995;
pag.241.

19


Consiliul de administraţie

Directorul publicaţiei Consiliul de

Redactor şef

Documentare Servicii redacţionale Secretariat
de redacţie

Servicii
administrative
Politică
Economie Servicii
comerciale
Internaţional
(extern) Servicii
Cultură
tehnice

Sport
Societate

Organigrama prezentată se regăseşte, cu unele modificări, în presa modernă, în general. La noi,
organigrama “Adevărului” aproape coincide cu cea de mai sus. Cu menţiunea că în cazul publicaţiei
româneşti, în prima parte a organigramei apare şi “Consiliul Director”, în succesiunea:

…
administraţie Consiliul Director Director Redactor şef

În timp ce “Evenimentul zilei” are structura:
…
Consiliul de administraţie Directori generali (2) Redactor şef

Învăţăminte utile putem reţine şi în ce priveşte numărul personalului redacţional şi
repartizarea lui pe departamente, redacţii, servicii. Iată, de pildă, repartizarea ziariştilor ziarului “Le
Monde” (20, în organigrama redacţională:
- Direcţia – Redactorul şef – Reportaje şi anchete – 27.
- Serviciul Extern – 17.

20


- Corespondenţi în post în străinătate – 21.
- Serviciul Politică – 16.
- Serviciul Economie – 25.
- Serviciul Cultură – 25.
- Corespondenţi în provincie – 6.
- Alte publicaţii (titluri) necotidiene – 24.
- Secretariat de redacţie, infografie, iconografie – 36.
Observaţia ce se impune vizează numărul mare de angajaţi în compartimentul “Secretariat
de redacţie, infografie, iconografie” (36), compartimentul care vizualizează mesajul (armonizarea
comunicaţională între titluri, texte şi imagini). Este semnul firesc al importanţei ce se acordă
impactului vizual, în era multimedia, care nu poate fi în nici un fel ignorat de un proiect publicistic
bine articulat.

În finalul primei părţi a sintezei de faţă ni se pare util să realizăm un punctaj al problematicii
specifice proiectării şi finalizării produsului mediatic vizat – ziarul. Pornim de la ideea că în
premisa oricărui proiect mediatic trebuie să fie bine argumentate trei lucruri:
(20
Christine Leteinturier, op.cit., pag.242.

- mesajul intenţionat;
- impactul comunicaţional (efectele reale/virtuale);
- sursele profesionale şi financiare (proprii/atrase; reale/potenţiale).
Detaliile proiectului vor avea în vedere:
- intenţia informaţională;
- opţiunea redacţională;
- organigrama funcţională.
Alegerea echipei redacţionale va avea în vedere:
- discernământul profesional al “actorilor” comunicării;
- vocaţia evenimentului (de presă);
- aptitudini publicistice reale.
Redacţia este bine să fie concepută ca:
- o structură funcţională, întemeiată pe libertate şi onestitate profesională;
- o echipă ce-şi asumă răspunderi individuale, colective şi instituţionale, în general
acceptate, în aria comunicării publice;
- o sumă de individualităţi complementare.
Proiectul va preciza, de asemenea:
- formatul ziarului (format “mare” sau “tabloid”);
- mijloacele de vizualizare şi imprimare (tipar înalt – practic dispărut, offset, fotoculegere,
procesare; în alb-negru, la o culoare, policromie etc.);
- difuzarea (reţea proprie, mixtă sau prin societăţi specializate).

21


ZIARUL ŞI COMPORTAMENTUL COMUNICAŢIONAL

Consemnările de până aici indică existenţa unui comportament comunicaţional al ziaristului,
rezultat din modul de percepere şi interpretare a realităţii evenimenţiale, precum şi a circumstanţelor
în care a avut loc evenimentul. În fapt, ziaristul/comunicatorul acceptă şi îşi impune anumite norme
de conduită – morale, juridice, deontologice – în identificarea, prelucrarea şi publicarea faptelor de
presă; fapte cu relevanţă publică. Realitatea şi contextul evenimentelor, regăsite în actul publicistic,
ne dau măsura corectitudinii şi normalităţii autorilor/comunicatorilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de
altă parte, atitudinea şi interpretarea normativă a actului publicistic – de către persoane, organisme
sau instituţii – ne dau măsura disponibilităţilor de înţelegere din partea acestora a actului de
comunicare mediatică, în cheie libertară, pluralistă, democratică.
Comportamentul comunicaţional are, deci, două laturi complementare, deşi, în multe cazuri,
neconcordante, divergente: a) a ziaristului /comunicatorului şi b) a celor care receptează mesajul
(public, persoane, instituţii).
Proiectul comunicaţional – în faza de intenţie şi de realizat (“produs”) va circumscrie cât
mai exact cadrul normativ - juridic şi deontologic – care vizează actul publicistic şi pe “actorii”
implicaţi, dar şi libertăţile de care pot beneficia, în litera şi spiritul reglementărilor româneşti şi
europene. Invocarea şi respectarea reglementărilor europene nu trebuie evitate şi nici privite cu o
anume reticenţă. Este fapt (şi text) constituţional - când este vorba de drepturile fundamentale ale
omului - că prioritate au normele europene de comportament comunicaţional (dreptul la libera
exprimare, dreptul la informaţie).

“1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate
şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
(Art.20, Constituţia României)

Cadrul normativ al răspunderii şi calificării, în cauzele comunicaţionale, de presă, este
stabilit de norme constituţionale, norme juridice (civile, penale), norme deontologice (profesionale),
norme europene (Rezoluţia 1003/1993, Convenţia europeană a drepturilor omului) şi norme
universale (Declaraţia universală a drepturilor omului, rezoluţii ONU etc.).
Reglementările menţionate, ca şi toate cele referitoare la circulaţia informaţiilor, opiniilor,
creaţiilor au ca suport normativ şi opţional libertatea neîngrădită. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (1948) tocmai această cauză o afirmă: “Orice persoană are dreptul la libertatea
de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de
a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc

22


de exprimare.” (art.19). Elaborată sub semnul Declaraţiei Universale, Constituţia României …
inviolabilitatea libertăţii de exprimare “a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea
creaţiilor de orice fel” (art.30, alin.1).
Acţiunea libertară, proprie ariei comunicaţionale, nu trebuie, totuşi, absolutizată. Există
limite, în general acceptabile, de exprimare/publicare. Este vorba, în primul rând, de limitări, în
cazurile în care se încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri
(Constituţie, art.26 (2)). Tot limitări sunt şi prevederile conţinute de art.30, alin.6 şi 7, care se referă
la demnitatea, viaţa privată sau imaginea persoanei (alin.6) şi la defăimarea ţării, a naţiunii, ură
naţională, rasială sau confesională, separatism teritorial şi violenţă publică (alin.7). Există, de
asemenea, limitări în virtutea legii, între care amintim evenimentele şi procesele cu minori, cauzele
pe rol în justiţie, siguranţa naţională, secretele militare, documentele secrete şi strict secrete etc.
Toate aceste limitări şi interdicţii de publicare, existente în legislaţia majorităţii ţărilor moderne
(exemple: Franţa, SUA, Germania) stabilesc un cadru general, actual şi eficient, al libertăţii
informaţiei şi comunicării. Asimilarea lor în proiectul comunicaţional, preconizat şi realizat, este
obligatorie , dacă dorim să impunem o publicaţie credibilă, libertară. Ele subliniază atitudinea
morală şi profesională a “actorilor” comunicării faţă de libertate; faţă de libertatea de exprimare şi
comunicare.
Semnificaţii asemănătoare, prin importanţă şi efect comunicaţional, are şi interpretarea
normativă aplicată actului publicistic. Reglementările în vigoare fac, pe bună dreptate, o delimitare
netă între ştiri şi informaţii, pe de o parte, şi opinii, gânduri, păreri, judecăţi de valoare, creaţii, pe
de altă parte.
Am văzut cum textul constituţional precizează că gândurile, opiniile/credinţele şi creaţiile
sunt inviolabile. În termeni obişnuiţi spunem: nimeni nu poate fi condamnat pentru ideile, opiniile,
judecăţile de valoare exprimate. Ceea ce înseamnă că ştirile sau informaţiile nu se bucură de un
tratament normativ similar. Soluţia o oferă reglementările europene şi sentinţele Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Practica europeană stabileşte criterii diferite de apreciere a corectitudinii unei ştiri şi a
credibilităţii unei opinii:
- în cazul ştirilor/informaţiilor se aplică criteriile adevărului; ştirea, faptul de presă trebuie
să fie relatat întocmai – “brut, nud” – fără nici o apreciere a autorului; faptul să-şi
păstreze veridicitatea, exactitatea şi atunci când este decupat din realitatea contextuală în
care s-a produs; orice intervenţie subiectivă în relatare/redactare, orice adjectiv calificativ
determină o modificare de conţinut şi o responsabilitate nemijlocită;
- în cazul opiniilor, părerilor, judecăţilor de valoare se operează cu criteriile onestităţii;
opiniile, gândurile, fiind apreciate ca inviolabile, nu pot fi judecate, în procedurile
juridice sau deontologice obişnuite; referindu-se la un caz soluţionat de Curtea
Europeană, Federaţia Internaţională a Editorilor de Ziare constată: “După părerea Curţii
trebuie să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Existenţa faptelor
poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu poate fi dovedit”.
Fireşte, criteriile menţionate sunt valabile atâta vreme cât faptele, opiniile
exprimate/publicate nu constituie insulte sau calomnii; atâta vreme cât ele sunt corecte şi oneste. În

23


sensul acesta se exprimă şi Rezoluţia 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei: “Exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau
în observaţii privind informaţii cu fundament real. Deşi opiniile sunt inevitabil subiective şi, prin
urmare, nu pot şi nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuşi exprimate într-o manieră
onestă, etică.”

Dezvoltările doctrinare referitoare la comportamentul public, comunicaţional şi etic, sunt
sugestive, pentru noile valori comunicaţionale ale modernităţii. John B. Thompson vorbeşte de
tendinţa “spre o etică a responsabilităţii globale”. Autorul citat are în vedere modificările de
substanţă petrecute în însăşi ideea de comunicare în lumea de azi. Teoria lui Jurgen Habermas, spre
exemplu, care considera comunicarea dialogică, “faţă în faţă”, bazată pe coprezenţa participanţilor
nu mai rezistă noilor conţinuturi, favorizate de globalizarea comunicaţională dar şi economică,
politică, socială. John B. Thompson se întreabă oarecum retoric: “Există o dimensiune normativă
sau etică a noului tip de caracter public creat de mass media?” În fapt, mass media a determinat o
nouă redimensionare a însăşi ideii de realitate comunicaţională. Mass media modifică ideea după
care “universul etic era format din contemporani, din indivizi situaţi aici şi acum, iar reflecţia etică
era o morală a proximităţii.” Iată un paragraf-argument sugestiv: “Astăzi nu mai putem gândi
chestiunile moral-practice în acest mod. Astăzi, datorită dezvoltării tehnologiilor şi concentrării
masive a resurselor, acţiunile pot avea consecinţe care se întind cu mult dincolo de locul imediat.
Universul etic nu mai poate fi gândit ca o lume de contemporani coprezenţi. Condiţiile de apropiere
şi de contemporaneitate nu se mai păstrează, iar universul etic trebuie să fie lărgit pentru a-i
cuprinde pe cei aflaţi la distanţă, care, deşi îndepărtaţi în spaţiu şi timp, pot face totuşi parte dintr-o
secvenţă interconectată a acţiunilor şi a consecinţelor lor”. (21

(21
John B. Thompson – Media şi modernitatea. O teorie socială a mass media, Ed. ANTET, 2000,
pag.250.

CADRUL (TIPIC) DE ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ZIARULUI

Proiectul comunicaţional preconizat şi realizat poate fi sistematizat – în formă şi conţinut –
astfel încât să devină o cartă a principiilor, normelor şi responsabilităţilor redacţionale: în interiorul
instituţiei, în raport cu ceilalţi şi cu organismele guvernamentale, profesionale, civice. O lectură
instructivă, cu privire la cele relatate până aici, ne oferă (şi) Statutul ziarului “Adevărul”, redactat şi
aplicat în redacţia ziarului, începând cu anul 1996.

“I. Date generale
Ziarul “Adevărul”, fondat în 1888, apare în noua formulă de la data de 25 decembrie 1989.

24


Editorul ziarului este Societatea pe acţiuni “Adevărul”, autorizată prin S.C. 79/1991 a
Judecătoriei sectorului 2 şi înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, sub
nr.140/2964 din 16 mai 1991.
Marca ziarului “Adevărul” este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci sub
nr.18332, din 22 iunie 1992.

II. Obiectivele ziarului
1. ADEVĂRUL este un cotidian naţional independent. El este în afara oricăror influenţe
politice, economice, financiare, de grup ori personale – interne sau din exteior.
ADEVĂRUL nu face politica nici unui partid.
Ca o garanţie a statutului său de independenţă, redactorii ziarului nu pot fi membrii vreunui
partid politic.
2. ADEVĂRUL promovează valorile democraţiei şi statului de drept, susţine instaurarea
economiei de piaţă. El acţionează în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, definite în Constituţie şi în documentele internaţionale la care România este parte.
Ziarul este împotriva oricăror forme de extremism şi îşi propune promovarea toleranţei în
viaţa socială şi politică, a respectului pentru opiniile civile şi politice.
3. Potrivit însuşi titlului său, ADEVĂRUL oferă o imagine corectă a vieţii, fără prejudecăţi,
în acord deplin cu realitatea.
4. ADEVĂRUL şi-a ales ca deviză articolul 16 din Constituţie: “Nimeni nu este mai presus
de lege” – definindu-se ca un cotidian angajat în promovarea legalităţii şi a justiţiei
sociale. El are o atitudine critică atât faţă de Putere, cât şi faţă de Opoziţie, considerând
drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la prevederile legii şi la principiile
morale.
5. ADEVĂRUL se adresează cititorilor din toate categoriile sociale. El îşi propune să
contribuie la prevenirea momentelor de tensiune, să înlesnească înţelegerea şi încrederea
mutuală.

III. Principiile de bază ale activităţii redacţionale
1. În activitatea redacţională se va face o diferenţiere clară între ştiri şi opinii, evitându-se
orice confuzie între ele. Ştirile sunt fapte şi date, iar opiniile sunt exprimarea unor gânduri,
idei, credinţe sau judecăţi de valoare. Opiniile sub forma comentariilor asupra
evenimentelor sau acţiunilor unor persoane sau instituţii nu trebuie să vizeze o negare sau o
ocultare a realităţii faptelor.
2. În spiritul respectului pentru adevăr, faptele sunt prezentate astfel încât cititorii, luând
cunoştinţă de informaţiile şi punctele de vedere diverse, să-şi poată forma propriile
convingeri.
3. Ziariştii nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice. În consecinţă, exercitarea
atribuţiilor lor nu trebuie să condiţioneze sau să influenţeze desfăşurarea actului de justiţie.
Ziarul respectă principiul prezumţiei de nevinovăţie, evitând să publice comentarii şi luări

25


de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective
asupra faptelor în evoluţia lor.
4. Ziarul îşi asumă răspunderea morală şi de altă natură pentru conţinutul ştirilor şi
articolelor publicate şi asigură dreptul la replică al celor avizaţi, în urma analizei în
Consiliul Director.
5. ADEVĂRUL respectă dreptul cetăţenilor la o viaţă privată şi este conştient că persoanele
cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private, în afara cazului în care
aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice.

IV. Regulile de conduită profesională şi etică a redactorilor ADEVĂRULUI
1. Ziarul ADEVĂRUL îşi apără şi protejează redactorii în exercitarea corectă şi onestă a
atribuţiilor lor, inclusiv asigurându-le asistenţă juridică. La rândul lor, redactorii săi vor
da dovadă de fidelitate faţă de ziar, se vor comporta corect şi demn, apărând prestigiul
firmei ADEVĂRUL.
2. Redactorii sunt datori să asigure ca informaţia publicată să fie reală, corectă şi
completă. Zvonurile nu trebuie confundate cu ştirile. Titlurile trebuie să reflecte cât mai
fidel conţinutul faptelor şi datelor prezentate. Redactorii nu vor prezenta raţionamentele lor
drept fapte. Ei nu vor ascunde sau distorsiona informaţia.
3. Este o obligaţie primordială verificarea temeinică a informaţiei. Dacă verificarea nu este
posibilă, informaţia se publică sub o rezervă explicită în acest sens.
4. Redactorii vor veghea asupra confidenţialităţii surselor de informaţii, dar şi asupra
datelor şi faptelor de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor lor.
Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de documentele C.S.C.E., la care
România este parte.
5. În cursul anchetelor publicistice, redactorii vor respecta cu stricteţe principiul de drept
“Audiatur et altera pars”, ascultarea şi a celeilalte părţi.
6. În relaţiile pe care redactorii, în exercitarea profesiei, le întreţin cu autorităţile publice
sau cu diverse sectoare economice şi firme, sunt interzise orice înţelegeri care ar putea
afecta imparţialitatea sau independenţa ziarului. Redactorii nu vor uza de statutul lor
pentru obţinerea de beneficii şi promovarea intereselor proprii.
7. Redactorilor ADEVĂRULUI le este interzis să publice în ziare şi reviste concurente.
Orice colaborare externă va putea avea loc doar cu aprobarea directorului ziarului.
8. Încălcarea principiilor enunţate mai sus atrage răspunderea administrativă, materială,
penală sau civilă, după caz.

V. Organizarea Redacţiei şi relaţiile cu Editorul
1. Conducerea redacţiei şi ziarului ADEVĂRUL este o conducere colegială. Ea este
asigurată de un Consiliu Director, format din 5 persoane – directorul ziarului, redactorul-
şef, redactorii-şefi adjuncţi, alţi membri ai redacţiei.
2. Directorul ziarului este reprezentantul Redacţiei în relaţia cu Editorul şi el îşi asumă
răspunderea pentru tot ce apare în ziar.

26


3. Directorul ziarului este validat în post de Consiliul de Administraţie, în urma prezentării
candidaturii sale de către Adunarea Redactorilor.
4. Componenţa Consiliului Director se hotărăşte de către Adunarea Redactorilor, prin vot
deschis, cu majoritate simplă, pe baza propunerii directorului ziarului şi este validată de
Consiliul de Administraţie.
5. Consiliul Director este ales pe o perioadă de doi ani.
6. Consiliul Director hotărăşte prin consens asupra orientării ziarului în toate chestiunile
importante ale vieţii politice, economice, sociale, culturale.
7. Consiliul Director elaborează toate propunerile care privesc personalul redacţiei,
propuneri prezentate apoi de directorul ziarului Consiliului de Administraţie spre aprobare.
8. Redacţia este structurată pe departamente. Personalul redacţional răspunde pe cale
ierarhică pentru îndeplinirea atribuţiilor încredinţate.

VI. Validitatea Statutului
1. Statutul ziarului ADEVĂRUL a fost întocmit luând în considerare prevederile Constituţiei
României privind dreptul la informaţie şi libertatea de exprimare, Rezoluţia Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, precum şi documentele
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
2. Acest statut devine valid cu condiţia aprobării sale cu cel puţin două treimi din voturile
membrilor Adunării Redactorilor.
Anularea sau amendarea sa sunt subiectul unei proceduri similare.”

CÂTEVA DATE DE MANAGEMENT COMUNICAŢIONAL

Proiectul comunicaţional, elaborat şi finalizat, cuprinde, cum este firesc, şi o posibilă soluţie
managerială, chiar şi în această fază a inventarierii resurselor publicistice (redacţionale), financiare
şi tehnice. Avem în vedere, pe de o parte, resurse preconizate – reale şi virtuale -, şi resursele
aşteptate, acelea pe care succesul şi credibilitatea ziarului le vor provoca şi implica în consolidarea
şi legitimarea ziarului, pe de altă parte.
În faza de proiect, calculele de rentabilitate implică o serie de detalii, între care: tirajul,
periodicitatea, teritorialitatea (aria de difuzare), costurile de producţie (hârtia, tipografia,
transportul, comisionul acordat societăţii de distribuţie sau distribuitorilor individuali (care poate
ajunge până la 35% din preţul pe exemplar), sponsorizări, donaţii). O atenţie particulară se acordă
publicităţii. (În cazul ziarului, preţul publicităţii este calculat “la centimetru pătrat”).

Câteva repere devin obligatoriu de cunoscut şi de luat în calcul:
- veniturile populaţiei (un studiu temeinic privind: salarii, mediul de afaceri, şansele clasei
mijlocii, investiţiile productive, efectele politicilor financiare, stabilitatea pieţei muncii
etc., etc.);

27


- resursele proprii (fondul/suma de bani alocată iniţial, preţul publicaţiei, tirajul tras şi
vândut, eventuale alocaţii din bugetul/veniturile societăţii comerciale în structura cărora
sunt integrate şi ziarele (ex. “Societatea R” – pentru “România liberă”, sau “Societatea
Adevărul” – pentru ziarul “Adevărul”; producerea altor publicaţii – (almanahuri,
suplimente) -, editare cărţi, reviste, ediţii speciale; executarea unor servicii de tip
publicistic, la solicitarea unor clienţi, coproducţii etc.);
- resursele atrase (sponsorizări, publicitate, donaţii);
- resursele umane (aptitudini, calificare, vârstă, cicluri de perfecţionare în redacţie, în forme
instituţionalizate – studii post-universitare, masterat, doctorat, în ţară sau străinătate; relaţii
contractuale cât mai precise: pe termen nelimitat, pe o perioadă limitată, pe o perioadă de
probă; un sistem bine conceput de concursuri pe post sau concursuri profesionale; o
modalitate corectă de stimulare sau penalizare…).

Cu aceeaşi atenţie vor fi detaliate cheltuielile:
- salariile personalului angajat
- onorariile pentru colaboratori
- costul hârtiei
- costurile imprimării
- costul distribuţiei/difuzării
- modalitatea sigură de recuperare a banilor de la societăţile de difuzare şi de la difuzorii
individuali
- o continuă supraveghere a raporturilor dintre venituri şi cheltuieli
- o modalitate plauzibilă de raportare a cheltuielilor înregistrate pentru producţia
redacţională la cheltuielile cu personalul redacţional (costul efectiv al produsului mediatic:
- text, fotografie etc.)
- atenta corelare a veniturilor, salariilor, recompenselor, precum şi a preţului ziarului, a
publicităţii, campaniilor de imagine etc., cu inflaţia şi puterea de cumpărare a leului, astfel
încât pierderile să fie minime, recuperabile sau să fie evitate.

Managementul comunicaţional înseamnă, desigur, mult mai mult. Corecta gestionare a
resurselor, studiul atent al condiţiei sociale a publicului de referinţă sunt completate şi de intervenţia
în strategia informaţională propriu-zisă: calitatea publicistică. Se va stabili, între altele, dacă stilul
casei, actualitatea şi interpretarea faptelor evenimentelor sunt în concordanţă cu aşteptările
publicului; dacă formatul, structura pe pagini şi rubrici, chiar culoarea utilizată – o singură culoare
sau policromie – rimează cu gustul, tradiţia şi sensibilitatea publicului ţintă; limbajul, vocabularul,
accesibilitatea termenilor, cum şi litera aleasă (familii, caractere, tipuri) pentru tipărirea ziarului
constituie alte detalii deloc lipsite de importanţă în managementul comunicaţional.

Modalitatea curentă de verificare a stării şi rezultatelor instituţiei de presă se dovedeşte a fi
audit-ul. Într-o sinteză referitoare la audit-ul comunicaţional, Christian Schneider(22 aprecia ca
necesar de ştiut:

28


- punctele puternice, punctele slabe, precum şi cauzele situaţiei observate;
- relaţiile existente între întreprindere şi publicările sale principale; calitatea şi posibilele
lipsuri;
- disfuncţionalităţile care au dus la un deficit de comunicare (internă sau externă) sau la o
comunicare inadaptată;
- existenţa şi rolul circuitelor de comunicare internă;
- marile linii de care să se ţină seama în orientarea eforturilor în materie de comunicare.
Ideile de mai sus sunt considerate de autorul citat ca părţi ale “concluziei audit-ului care nu
trebuie să se transforme în strategie dar subliniază marile obiective de la care se poate porni în
elaborarea strategiei” (pag.69).

Amintim, în context, existenţa, în ţara noastră, a unei ordonanţe guvernamentale care
reglementează audit-ul.

Auditul intern

Ordonanţa guvernamentală nr.119/1999 stabileşte organizarea auditului intern, “sub forma
unui compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, astfel încât personalul de
specialitate angajat în acesta, denumit (…) auditor intern, să nu fie implicat în vreun fel în
îndeplinirea activităţilor pe care le auditează”… Între atribuţii se stabileşte şi “evaluarea
economicităţii, eficacităţii şi eficienţei, cu care sistemele de conducere şi de execuţie existente în
cadrul instituţiei publice ori la nivelul unui program/proiect finanţat din fonduri publice utilizează
resurse financiare, umane şi materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor
stabilite”. Să mai adaugăm obligaţia de identificarea slăbiciunilor sistemelor de conducere şi de
control, precum şi a riscurilor asociate unor astfel de sisteme”… Reguli şi obiective de auditare pot
fi aplicate şi la societăţile comerciale. Obiectivele şi competenţele sunt stabilite prin Legea 31/1990,
modificată şi republicată în 1998.

(22
Christian Schneider – Communication, Ed. DELMAS, Paris, 1993; pag.69.

29


PARTEA A TREIA
VIZUALIZAREA MESAJULUI
(Elemente principale de machetare şi punere în pagină)

Proiectul comunicaţional, odată gândit şi detaliat, urmează “să fie pus în practică” – să ia
forma fizică a ziarului – în conţinutul, formatul şi structura stabilite. Textele, titlurile şi imaginile
selectate, prelucrate şi definitivate pentru tipar se vor regăsi în macheta realizată de specialişti în
vizualizare ai redacţiei (angajaţi permanenţi şi/sau colaboratori). În fapt, acest moment al conceperii
şi elaborării ziarului activează în mod deosebit compartimentul secretariat de redacţie, pe care-l
putem observa, în organigrama ziarului, în relaţie directă cu redactorul şef. În cadrul secretariatului
de redacţie se găsesc, azi, nu numai tehnoredactori, machetatori sau secretari “de paginaţie” (cum
aveau marile cotidiane şi la noi), ci şi design-eri, desenatori, operatori pentru tehnoredactare
computerizată. În unele redacţii, secretariatul de redacţie include şi serviciul/colectivul “de
calculatoare”, căruia îi revine culegerea, punerea în pagină (procesarea) şi, de multe ori, chiar
realizarea machetei “foaie de machetă”, desenată de secretarii/tehnoredactorii “erei plumbului”.
Performanţele tehnice şi grafice ale presei asistate de ordinator nu înlătură, totuşi, rolul
comunicaţional al echipei secretariale, căreia îi revine obligaţia de a prezenta materialul
informaţional în forma şi cu efectele pe care le putem aprecia, citind şi analizând ziarele şi revistele
ce ne stau la dispoziţie la chioşcuri sau la centre de difuzare a presei. Referindu-se la cele patru
etape (faze) de tratament al informaţiei: - colectarea şi transmiterea: - prepararea; - prezentarea: -
difuzarea şi vânzarea – Louis Guery atribuie secretariatului de redacţie etapa prezentării. Conţinutul
acestei a treia faze în elaborarea ziarului nu presupune o simplă prelucrare mecanică a operaţiunilor
de prezentare. Secretarul de redacţie, ni se atrage atenţia, nu trebuie privit ca un simplu machetist
(machetator), deoarece “nu este vorba doar de o simplă funcţie de fabricaţie, pur tehnică, pe care,
dacă aşa ar fi, ar putea fi luată de imprimeur”. (23
(23
Roy Nash – How newspapers work, Ed. Pergamon Press, 1964 (în colecţia “Ziaristica”).

Secretarul de redacţie face parte şi reprezintă un “organ de execuţie şi coordonare”, dar
căruia nu-i poate lipsi dimensiunea creativă. Munca secretarului de redacţie este succesivă actului
de creaţie publicistică şi-i poate spori valoarea comunicaţională, prin mijloace specifice. Ziarul
informatizat impune, pe lângă o adaptare a muncii secretariale, o creştere accentuată a ritmului de
gândire şi execuţie a machetei “electronice”, a alegerii elementelor grafice (literă de titlu şi text,
format, culoare), compatibilitatea dintre conţinutul textului (mesaj) şi mijloacele de vizualizare ce
sporesc vizibilitatea şi efectele informaţionale.
Raporturile de muncă şi competenţele redacţionale în redacţiile informatizate de azi nu
diminuează rolul important al secretarului (secretariatului) de redacţie, cu deosebire în structura
marilor cotidiene. Redactorii, comentatorii, analiştii ştiu ce trebuie făcut (scris, comunicat), pe când

30


secretarii de redacţie (rewriters, machetatori, design-eri/plasticieni) ştiu cum trebuie făcut (grafic,
tehnic, “vizual”), pentru a finaliza convingător, atractiv mesajul.
Munca şi poziţia secretarului (şi secretariatului) de redacţie a evoluat, în timp, odată cu
evoluţia presei, de la “gazetă” la “cotidian”, de la tirajul “confidenţial” la “tirajul popular”, de la
litera de lemn la litera “electronică”. Să urmărim, foarte pe scurt, o astfel de evoluţie, urmând, în
fond, evoluţia presei însăşi.

Rolul comunicaţional al secretariatului (secretarului de redacţie), în presa de azi, este mai
bine “înţeles”, şi acceptat, dacă-i urmărim evoluţia în istoria presei: - până la mijlocul secolului
XIX, când tirajele erau nesemnificative, echipa secretarială era redusă numeric şi îndeplinea o
funcţie redacţională: “Nu pretindea nici un fel de tehnicitate deosebită, ci doar o foarte bună cultură
şi sensurile raporturilor umane”; - la jumătatea secolului XIX, odată cu apariţia presei de informaţie
şi cu apariţia publicităţii, ziarul viza o arie mare de răspândire şi un public tot mai numeros; în acest
cadru, “redacţiile (…) au început să se organizeze în servicii specializate care trebuiau coordonate”.
Secretariatul devine, astfel, serviciu specializat. “La vechea sa funcţie redacţională )…) s-a adăugat
o funcţie de coordonare”; - a treia etapă se situează între cele două războaie mondiale. “Deja
ilustraţie, mai întâi desenul apoi fotografia, au apărut (…) Prima pagină în mod special devine un
veritabil afiş (s.ns.) abundent ilustrat. Secretarul de redacţie va trebui să adauge aptitudinilor sale şi
pe aceea de machetist” (machetator); astăzi, “în presa ilustrată în mod special, asistăm la o anumită
explozie de obligaţii, de o parte, rewriters (revizori ai copiei/exemplarului imprimat) şi, de alta,
machetatorii”; pentru ca în condiţiile în care, acum, concurenţa presei audiovizuale este atât de
puternică, să apară în serviciul secretariat şi un vizualizor; există, deci, trei specialităţi distincte în
ziarul modern: rewriter, machetator şi virualizor (“vizualizator”); - “Şi mâine?” Louis Guery este
precis: “… Chiar dacă ordinatorul compune texte, selecţionează culorile, clasează informaţiile puse
în memorie, chiar dacă secretarul de redacţie desenează pagina pe un ecran video cu un creion
electronic, esenţial pentru sarcina sa ziaristică va rămâne aceea de a aprecia calitatea informaţiei, de
a o ierarhiza în pagină şi în publicaţie, şi de a-i da prezentarea cea mai bună pentru a atrage, în cele
mai bune condiţii, un public determinat”. (Louis Guery, “Pratique du secretariat de redaction”, Ed.
Presse et formation, Paris; pag. 9-11).

Presa asistată de calculator este o realitate. Dar nu înseamnă că rolul comunicaţional,
realizat cu mijloace ziaristice şi tehnice, al secretariatului de redacţie a dispărut. Dimpotrivă, apar
obligaţii noi, cu deosebire în aria vizualizării (desen, imagine/fotografie, grafică pe calculator,
sporirea lizibilităţii şi vizibilităţii).

În timp, s-au conturat anumite constante ale muncii redacţionale în competenţa
secretariatului şi secretarului de redacţie; în special la marile cotidiane (la periodice sau alte
publicaţii cu tiraje mici sau cu o periodicitate lunară, trimestrială munca secretarului de redacţie

31


poate fi făcută de redactorul şef sau de unul dintre puţinii redactori angajaţi). La ziarele de mare
tiraj, secretariatul de redacţie este constituit în serviciu sau compartiment tehnic, cu un personal
relativ numeros, coordonat de un secretar general sau secretar principal, în funcţie de organigramă.
Rolul secretariatului de redacţie este subliniat şi de expresiile (sintagmele) sugestive ce-l
definesc, în limbajul redacţional: “statul major” al redacţiei; “artera principală” a ziarului (Roy
Nash) (24. Sunt configurate astfel sarcinile de sinteză şi obligaţia de a asigura coerenţa întregii
publicaţii, în structură şi conţinut.
O atenţie specială acordă specialiştii în materie calităţilor şi profesionalismului obligatorii
pentru secretarul de redacţie.
Constatăm chiar o “ocultare” a rolului secretarului de redacţie, într-un limbaj care azi ni se
pare… exotic.

Despre secretarul de redacţie se spune că este: “eminenţa cenuşie a redacţiei” (Frank
Candlin), “cenzorul solemn”, “chirurgul ştiinţei”, “soldatul necunoscut” (J.F. Mansfield) (25, un bun
secretar de redacţie este un artist creator” (R.J. Blumenfeld) (26, “secretarul de redacţie este mai mult
decât un machetator (…) dacă ar fi comparată publicaţia cu o mimă sau cu o orchestră, rolul
secretarului de redacţie ar fi asemănător cu al unui dirijor, sau cu acela al unui regizor dacă s-ar face
comparaţia cu o piesă de teatru sau cu un film” (Louis Guery). Cu o precizare necesară, munca
secretarului de redacţie este o componentă, este adevărat, indispensabilă “a unei creaţii dinamice,
colective şi continue”; secretarul de redacţie va trebui să fie “elementul motor al acestei creaţii”, dar
munca sa va fi ghidată nemijlocit de directorul, redactorul şef al ziarului şi, în plan mai general, de
consiliul/comitetul director (care definitivează macheta la zi) (27.

Louis Guery propune şi “un profil al secretarului de redacţie în general”. Specialistul francez
îi pretinde secretarului de redacţie două calităţi importante: - să fie un ziarist complet şi un ziarist
responsabil. Ca ziarist complet, secretarul de redacţie trebuie să posede: “- un sens clar al
informaţiei”, “o bună cultură generală”, “cunoaşterea dreptului presei”, “aptitudini artistice” (gust
sigur de vizualizare); “cunoaşterea tehnicilor grafice”; “modestie”; “o voinţă de obiectivitate şi o
mare cinste în tot ceea ce priveşte informaţia” (28. În redacţiile zilelor noastre, aptitudinile
menţionate va trebui să le regăsim la oamenii com-
(24
Roy Nash – How newspapers work, Ed. Pergamon Press, 1964 (în colecţia “Ziaristica”).
(25
J.F. Mansfield – Complete journalist, Ed. Pitman, Londra, 1962 (vezi colecţia “Ziariastica”, a
Facultăţii de ziaristică, 1974).
(26
Citat de J.F. Mansfiled, op.cit, pag.33.
(27
Vezi şi Frank E. Candlin – Teach Yourself Journalism, Ed. Univ. Press, Londra
(28
Louis Guery – Le secrétariat de rédaction, Ed. C.F.P.J., Paris, 1995 (ediţia a 5-a).
partimentului respectiv, chiar dacă, de pildă, unul este specializat în “revizia copilor”, altul în
machetare, altul în vizualizare. În fond, secretarul de redacţie, oricare i-ar fi “sarcinile de serviciu”
este obligat să-şi însuşească regulile şi tehnicile comunicaţionale: să ştie să comunice, cu mijloacele
specifice muncii sale.

32

Conceperea si-elaborarea-ziarului

Conceperea si-elaborarea-ziarului

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to Conceperea si-elaborarea-ziarului

Similar to Conceperea si-elaborarea-ziarului (20)

Recently uploaded

Recently uploaded (6)

Conceperea si-elaborarea-ziarului