1. RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT
ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ –
O ABORDARE DIN PERSPECTIVĂ BIBLICĂ
INTRODUCERE GENERALĂ
Lucrarea de faț ă îș i propune să trateze religiozitatea din Orientul Apropiat în epoca pre-
mozaică, religiozitate abordată din perspectivă biblică. Fundamentaţi pe Sfintele Scripturi, vom
trece în revistă istoria, cultura şi civilizaţiile edificate de populaţiilor din Orientul Apropiat Antic
(O.A.A.), vom baleia creaţiile lor literare şi artistice şi, mai ales, vom evidenţia credinţele şi
comportamentele lor mito-magice ș i/sau religioase, în perioadele „preistorică‖ (10.000 – 3.500
î.e.n.), pre-avrahamică (3.500 – 2.000 î.e.n.), patriarhală (2.000 – 1.600 î.e.n.) şi pre-mozaică
(1.600 – 1.450 î.e.n.). Respectiva lucrare va ajuta la o mai bună cunoaştere a religiozităţii
populaț iilor din întregul Orient Apropiat până la apariţia lui Moise şi va facilita o mai bună
înţelegere a cadrului dării Torei (matan Torah) pe Muntele Sinai (aproximativ anii 1445 î.e.n.) şi
a receptării sale de către poporul evreu.
Altfel spus, prin studiul de faţă construim capul unui pod care ne va duce spre un spaţiu
geografic, istoric, cultural şi civilizaţional total diferit de cadrul în care noi, europenii
postmoderni, ne trăim vieţile, dar, pentru cei care doresc să cunoască mai bine Torah, Învăţătura
dumnezeiască revelată impropriu denumită „Lege‖, această trecere a punţii este absolut necesară
şi obligatorie: când poporul evreu a primit Torah ca teofanie supremă, israeliţii nu trăiau – şi nu
trăiseră – într-un vid cultural1. Dimpotrivă, la darea Legii în cadrul sinaitic trecuseră deja câteva
sute de ani de când poporul evreu interacţiona cu marile civilizaţii din Orientul Apropiat Antic şi
gândirea sa fusese înrâurită, mai mult sau mai puţin, de convingerile şi comportamentele
religioase ale altor populaţii.
După cum spune Biblia, întemeietorul etniei evreieşti a fost Avraham, un semit din
Sumer. Acesta, precum şi patriarhii Iţhak şi Yaakov, au încheiat cu Dumnezeu legăminte date în
contextul istoric şi cultural canaanean; ulterior, prin Iosif, evreii au ajuns să vieţuiască în Egipt,
super-puterea militară a acelor vremuri, de unde au ieşit prin intervenţia divină săvârşită prin
Moise, mijlocitorul. În cadrul ambiental sinaitic, poporul evreu a beneficiat de o teofanie absolut
grandioasă, dar şechinah, slava vizibilă care umplea locul atunci şi acolo, a fost retrasă de pe
Pământ. Astăzi există o altă slavă, o teofanie grandioasă, Torah, care este expresia caracterului
sfânt al Celui Veşnic. Darea Legii (matan Torah) pe Muntele Sinai a fost o grandioasă teofanie, o
1
The Oxford History of the Biblical World (Michael D. Coogan, ed.), Oxford University Press, New York, USA,
2001, p. 20.
1

2. manifestare istorică unică, obiectivă, făcută în faţa poporului evreu şi a elementelor ieşite din
Egipt împreună cu acesta. Toţi oamenii care au trăit după această teofanie n-au mai avut
posibilitatea de a asista la ea, dar astăzi, în mod subiectiv şi personal, fiecare om poate avea acces
la dreptarul aceleiaşi Legi date atunci. Acest fapt îl atestă şi apostolul Petru:
15 Mă voi strădui deci să vă fac să păstraţi în amintire aceste lucruri şi după plecarea mea.
16 Căci v-am făcut cunoscută puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu urmând nişte
mituri alcătuite cu îndemânare, ci noi am fost martori oculari ai măreţiei Lui.
17 El a primit onoare şi slavă de la Dumnezeu Tatăl, atunci când, din slava sublimă, I s-a adresat
un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în Care-Mi găsesc plăcerea!―2
18 Noi înşine am auzit acest glas adresându-se din cer, în timp ce eram cu El pe muntele cel sfânt.
19 Şi avem, de asemenea, mesajul profetic demn de încredere, la care bine faceţi că luaţi aminte,3
pentru că este ca o lampă care luminează într-un loc întunecos, până când zorii şi steaua de
dimineaţă vor răsări în inimile voastre.
20 Înainte de toate, trebuie să ştiţi că nici o profeţie din Scriptură nu s-a născut din propria
imaginaţie4 a cuiva.
21 Căci nici o profeţie n-a fost adusă vreodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la
Dumnezeu, conduşi de Duhul Sfânt.
A doua epistolă a apostolului Petru, 1:15-21.5
Altfel spus, apostolul Petru ne împărtăşeşte că el a avut privilegiul unic de a asista la o
teofanie-cristofanie, dar el însuşi afirmă că existenţa mesajului profetic al Tanakh-ului, adică al
corpus-ului de cărţi denumite – impropriu – Vechiul Testament, este la fel de importantă, o
teofanie dintr-o categorie unică, aceea a Revelaţiei scrise.
Aşadar, atât Avraham, cât ș i Iț hak, Yaakov, Iosif ș i Moise au trăit în culturile
vremurilor lor, fiecare încadrat într-un anumit Sitz im Leben, ș i vorbirea lui Dumnezeu cu ei s-a
făcut şi în moduri definite de cadrul cultural. În consecinţă, după ce vom desluşi câteva dintre
formele culturale şi religioase ale civilizaţiilor edificate în „Semiluna fertilă‖, vom beneficia de
aportul unui termen de comparaţie care ne va facilita înţelegerea Legii şi a întregului mesaj al
Torei.
În plus, comprehensiunea rădăcinilor religiozităţii omenirii, ale istoriei civilizaţiei, ș i mai
ales ale închinăciunii, atât în forma sa corectă, poruncită de Dumnezeu, cât şi în manifestările
sale păgâne, va mai atrage după sine un beneficiu: se va constitui într-o cheie de lectură a
prezentului, întrucât seva rădăcinilor s-a perpetuat şi a ajuns să hrănească şi să influenţeze
contemporaneitatea… Să citim cum grano salis spusele lui Mircea Eliade:
Un număr considerabil de figuri supranaturale şi episoade mitologice, pe care le vom întâlni in
tradiţiile religioase ulterioare, reprezintă foarte probabil „descoperiri‖ ale epocilor de piatră.6
2
1:17. A se vedea Evanghelia după Matei, 17:5, Marcu, 9:7, Luca, 9:35 şi notele. N. tr.
3
Sublinierea noastră.
4
1:20 Sau: interpretare. N. tr.
5
Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
2

3. Profesorii Alexandru Stan şi Remus Rus au aceeaşi convingere:
…S-a observat că multe credinţe şi practici religioase întâlnite în religiile antice sau moderne au
rădăcini adânci care se regăsesc în epoca paleolitică. De aceea credem util ca studiul religiilor să
înceapă cu o scurtă incursiune în această epocă, fundamentală de altfel pentru înţelegerea religiei.7
Pentru o receptare cât mai corectă a acestei lucrări, este util să emitem câteva consideraţii
şi să facem câteva precizări.
Mai întâi, în lumea academică discuț iile despre un subiect sau altul pornesc de la
existenţa unor date obiective, cuantificabile – este mai ales cazul ştiinţelor nomotetice. În cazul
ştiinţelor ideografice, unde lucrurile sunt mult mai alunecoase, oamenii de ştiinţă pornesc discuţia
(vorbim în mod foarte teoretic), de la existenţa şi analiza datelor, dar fiecare dintre ei trece aceste
date prin prisma sa subiectivă, filosofică, şi prin grila sa interpretativă. Omul de ș tiinț ă emite
teorii, mai mult sau mai puţin articulate şi coerente, care sunt mai mult sau mai puţin acceptate de
către comunitatea ştiinţifică.
Cu toate acestea în cadrul acestei lumi academice există un anumit consens (tacit): o dată
ce proponentul unei anumite teorii se situează pe baze explicit iudeo-creştine, de foarte multe ori
el este ostracizat, iar descoperirile sale contestate şi ridiculizate.
Aici facem prima precizare: autorul lucrării de faţă nu nutreşte ambiţia de a fi acceptat de
către comunitatea academică, şi nici măcar de cea extrem de insignifiantă numeric a oamenilor de
ştiinţă neo-evanghelici. 8 Vom prezenta descoperiri şi date, mai ales vizavi de perioada
începuturilor, de primordii, dar punctul nostru de pornire, de continuare şi de final este Biblia,
nu aprobarea vreunei autorităţii exterioare ei, nici măcar a raţiunii omeneşti 9 , aşa cum ne
îndeamnă Sfintele Scripturi:
4 (…) armele noastre de luptă nu sunt fireşti, ci sunt armele puternice ale lui Dumnezeu, prin care
dărâmăm fortăreţe. Noi răsturnăm argumentele
5 şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi orice gând îl
facem sclav ascultării de Cristos.
A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 10:4,5.10
Aşadar, într-adevăr, vom prezenta descoperiri făcute şi vom furniza fapte, dar nu ne vom
simţi vulnerabili atunci când nu le putem înfăţişa, atât timp cât Sfintele Scripturi au ceva de spus
despre un lucru sau altul.
6
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, „De la epoca de piatră la misterele de la Eleusis‖,
edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 35.
7
Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.
8
Exemplul cel mai cunoscut de savant neo-evanghelic este creaţionistul Henry M. Morris, autor al câtorva cărţi
despre „începuturile lumii‖, de genul Creaţionismul ştiinţific sau Bazele biblice ale ştiinţei moderne, traduse de
Societatea Misionară Română.
9
O poziţie oarecum similară este adoptată de către ieromonah Serafim Rose, în Cartea Facerii, crearea lumii şi
omul începuturilor, edit. Sophia, Bucureşti, trad. C. Făgeţan, p. 18.
10
Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
3

4. Ca o prelungire a acestor afirmaţii, trebuie să spunem că, în scurgerea vremurilor, în
discuț iile purtate despre religiozitate s-a pornit de la existenţa datelor şi fiecare cercetător a emis
teorii în conformitate cu prisma sa filosofică şi cu grila sa interpretativă, teorii mai mult sau mai
puţin articulate şi coerente; cele mai multe dintre acestea au fost exact aşa cum le spune numele,
adică „teorii‖ (vorbind peiorativ).
A doua precizare este legată de faptul că perioada care ni se aşterne la picioare este aceea
prea puţin desluşită, a originii civilizaţiei. Însă, întrucât obiectul nostru principal de studiu este
religiozitatea oamenilor din Orientul Apropiat Antic (O.A.A.) din perioada „preistorică‖ ș i până
la cea mozaică, achiziţiile care caracterizează preistoria în trecerea sa spre istorie, şi anume
agricultura, creşterea animalelor, ceramica, metalurgia şi apariţia oraşelor11 vor fi amintite, dar nu
vom insista asupra lor.
A treia precizare absolut semnificativă pentru înţelegerea acestei lucrări se referă la
conţinutul conceptual al termenului „religiozitate‖, pe care noi îl vom defini după cum urmează:
RELIGIOZITATE = ANSAMBLUL TRĂIRILOR INTERIOARE
TRANSCENDENTE, MISTICE, ALE OAMENILOR, TRĂIRI CARE SE EXPRIMĂ ÎN
COMPORTAMENTE „RELIGIOASE‖.12
Aceste comportamente religioase sunt de trei tipuri:
1. Tipul teoretic:
A. Istorisirea unor povestiri;
B. Elaborarea unor concepte, credinţe, doctrine, dogme despre zeităţi şi viaţa după
moarte;
C. Reverenţa faţă de anumite simboluri;
2. Tipul practic: instituirea unor moduri de adorare sau chiar a unui cult;
3. Tipul social: constituirea unor grupări şi asociaţii de cult.13
A patra precizare se referă la faptul că gândirea pre-mozaicilor era totalmente străină de
compartimentarea vieţii în „sectorul sacru‖ şi în „sectorul profan‖, aşa cum se întâmplă
modernilor – mai ales creştini, care, de pildă, divid săptămâna în 6 zile profane, de lucru, şi una
sacră, sau au un anumit comportament în biserică şi un altul, diferit, la locul de muncă sau în
societate. Gândirea anticilor din Orientul Apropiat, chiar în perioadele cele mai timpurii, era
caracterizată de omologie, ei aveau o conştiinţă a unităţii lumii, pe care o învesteau cu
sacralitate în ansamblul său, despre care vom vorbi mai târziu.
A cincea precizare este legată de modurile întrebuinţate pentru a ajunge să cunoaştem
religiozitatea despre care vorbim. Am fi dorit să cercetăm terenul din punct de vedere arheologic,
11
Henry M. Morris, Bazele biblice ale ştiinţei moderne, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA,
1993, trad. L. Cotrău, p. 423.
12
În legătură cu conceptul „religie‖, împărtăşim lamentaţia eruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care
deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunem de un cuvânt mai precis…‖ Mircea Eliade, Nostalgia originilor,
edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.
13
Joachim Wach, Sociologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-
54, afirmaţie reiterată de Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Ed.
HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119.
4

5. să recurgem la ajutorul istoricilor şi să studiem descoperirile prin intermediul lentilei mitologice a
antropologiei culturale. Vom baleia izvoare nescrise (artefacte de genul obiectelor ceramice,
armelor, monedelor, podoabelor, a materialelor şi decoraţiunilor folosite în construcţii – acestea
fiind izvoare directe), şi vom trece cu vederea peste izvoare scrise (tăbliţe, inscripţii, liste de regi,
papirusuri, manuscrise, documente oficiale, izvoare narative, cronici care se referă la o categorie
socială, un popor, o religie sau o ţară) care sunt izvoare indirecte, fiindu-ne mijlocite de aportul
autorului. Aceste tipuri de izvoare sunt complementare, cele scrise trebuind să fie confruntate cu
cele nescrise şi cu evenimentele efective. Izvoarele indirecte ne vor oferi informaţii asupra unei
perioade din care informaţiile scrise lipsesc sau sunt contradictorii.14 Şi vom face toate aceasta,
dar nu atât de extensiv şi nici de intensiv pe cât am fi dorit, pe alocuri ne vom mărgini doar să
menţionăm textele sacre reprezentative.
A şasea precizare vizează studierea efectivă a religiozităţii. Deşi ne-am străduit să studiem
structurat, uneori (fapt inevitabil) elementele studiate s-au suprapus. Pattern-ul utilizat a fost
următorul:
A. Zei:
1. Teogonie sau teologie;
2. Funcţiile zeilor;
B. Cosmologie:
1. Cosmogonie;
2. Funcţiile Cosmosului;
C. Antropologie:
1. Antropogonie;
2. Alcătuirea şi statutul omului;
3. Rolurile şi funcţiile omului;
4. Sufletul (sau „spiritul‖, „dublul‖), moartea şi viaţa de apoi, cultul morţilor;
D. Forme doxologice:
1. Locaşurile de cult, ca axis mundi sau „centrul lumii‖: altare, totemuri, capele,
temple, tabernacole;
2. Sacerdoţiul sau preoţia;
3. Ritualuri:
a. Jertfe: sacrificii, ofrande, libaţii;
b. Purificări:
c. Liturghii;
d. Rugăciuni;
e. Muzică sacră: imnuri, etc
4. Alimentaţie pură ritualic;
5. Praznice: sărbători şi festivităţi;
6. Divinaţia (aflarea voii zeilor) şi magia.
A şaptea precizare este făcută vizavi de cronologie: metoda de datare elaborată de
profesorul american Libby se bazează pe ritmul de degradare a carbonului radioactiv – C14, care
14
Desigur, aceste informaţii sunt mult mai puţin explicite şi, deci, mai discutabile.
5

6. analizează perioade de timp de până la anul 20.000 î.e.n. Însă trebuie să reţinem faptul că, deşi
profesorului Libby i s-a decernat premiul Nobel pentru descoperirea acestei metode, ea este
departe de a fi precisă! De exemplu, în cartea Originea omului, destinul omului15, profesorul A.E.
Wilder-Smith a semnalat neajunsuri majore ale acestei metode de datare, care de cele mai multe
ori aproximează şi are nevoie de alte sisteme auxiliare. De-asemenea, savantul creaţionist Henry
M. Morris 16 atrage atenţia asupra limitelor acestui sistem de datare. (Recomandăm cordial
cititorilor noştri să lectureze cărţile acestui erudit.)
Însă, deşi au contestat principiile de datare cu C1417, profesorii Wilder-Smith şi Morris nu
au propus în loc un alt sistem, astfel încât, de dragul orientării cronologice, vom prelua date
dependente de savanț i care au recurs la principiul datării cu C14, la care au adăugat folosirea
stratigrafiei ș i a principiului tipologiei. Cum scria Anton Dumitriu, abordând sintagma
„răsturnarea valorilor‖, emisă de Oswald Spengler în Untergang des Abendlandes:
O criză însă nu poate fi o simplă răsturnare de valori; ea constă, în primul rând, în faptul – şi aici
este gravitatea – că se înlătură valori care au avut o circulaţie, fără a fi înlocuite cu altele.18
Şi un ultim cuvânt: istoria şi religiozitatea străveche pot fi prezentate fie mai jovial, fie
sobru, conform stilului funcţional ştiinţific. Înainte de a trece la fapte prezentate în stilul
funcţional ştiinţific şi riguros, vom face o schiţă jovială a sa. Aşadar, să purcedem la drum prin
preistorie…
Tribul nostru, întemeiat recent după coborârea din arca părintelui Noe, umblă cât e ziulica
de mare după de-ale gurii: membrii săi vânează, pescuiesc, culeg roade crescute sălbatic… Facem
şi noi la fel o vreme, până ne dumirim că s-a cam împuţinat vânatul, aşa că ne sedentarizăm: ne
aciuăm într-o peşteră, ai cărei pereţi îi vom picta în culori diferite şi cu contururi variate de
animale sălbatice, că încă nu s-a inventat tapetul. Pe când ieşim afară, în recunoaşterea locurilor,
dăm peste agricultură, care se voia descoperită… De uimire, rostim „cuţu, cuţu!‖ şi ne trezim că
am domesticit nişte căţei care se jucau prin preajmă. La întoarcerea spre peşteră, descâlcim nişte
oi din scaieţii în care s-au prins şi, cu un drum, le domesticim şi pe ele…
O nelinişte tehnică nu ne dă pace, aşa că inventăm roata, ca să producem oale şi ulcele…
Scăpăm din mână roata olarului şi ea se rostogoleşte pe jos, aşa că îi facem şi un car şi, sătui de
meleagurile astea, ne pogorâm cu carul, cu turmele ș i câinii spre miazăzi, spre ţinutul Sumer,
căruia unii îi spun Şinear.
Pe drum, găsim două fluvii. Unul e la soare-răsare şi-l numim Tigru; celălalt este la soare-
apune: îl denumim Eufrat… Şi, dacă tot am poposit aici, ne-apucăm să inventăm irigaţiile, ca să
facem câmpia asta mai mănoasă.
15
A.E. Wilder-Smith, Originea omului, destinul omului. Nu sunt specificate editura, oraşul, ţara, anul. Traducătorul a
fost, probabil, Doru Motz.
16
Henry M. Morris, op. cit., loc. cit.
17
Vezi şi Henry M. Morris, op. cit., pp. 426-439, precum şi „Apendicele‖ de la p. 453.
18
Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 14.
6

7. Pe tot parcursul drumeţiei noastre, simţim înlăuntrul nostru un fior: e nevoia de
închinăciune, aşa că ne uităm cu luare aminte la felurile în care se închină cei din preajma
noastră: figurine şi statuete sculptate… Puţin mai departe vedem o activitate susţinută şi ne
apropiem, curioşi: nişte indivizi bărboşi rosteau comenzi pentru ridicarea unor temple, apoi
pentru edificarea unor zigurate imense… La sfârşit, ei invocă ceva zeităţi, încurajaţi de nişte tipi
înarmaţi şi periculoşi… Măi să fie, tocmai am fost martorii oculari ai întemeierii regalităţii şi a
sacerdoţiului… Nu ne amestecăm prea mult în treburile lor; nu ştim de ce, dar nu credem că sunt
mai mulţi zei, trebuie să fie altfel…
Nişte fermieri şi-au adus recolta la templu şi insistă să facem ceva cu ea; ce să facem?...
Tu te uiţi la coşuri, iei două bucăţi de lut umed, le modelezi în formă de tăbliţe, iei un beţişor şi
tragi nişte linii rebusistice pe o tăbliţă şi aceleaşi linii pe cealaltă tăbliţă… Dai primului fermier
una dintre tăbliţe şi zici: „Asta-i chitanţa de donaţie făcută templului…‖
Eu exclam: „Minunat, tocmai ai inventat scrierea!‖ Şi tu-mi răspunzi: „Ei, nu-i mare
scofală… Mai încolo, voi inventa şi copiatorul, şi apoi computerul, ca să păstrez socotelile pe
el… Dar acum am senzaţia că devin primul birocrat din istorie, şi sentimentul nu e plăcut, aşa că
hai să plecăm de-aici!‖
Apoi, prin anul 2.000 înaintea erei noastre (sau înaintea erei altora?...), ne ridicăm ochii
spre orizont: de ce se ridică atâta praf?... Ce să fie oare?...
O caravană se apropie de noi. Dăm bineţe călătorilor, după obicei, apoi întrebăm
căpetenia lor încotro călătoresc. El ne spune că se numeşte Avram, fiul lui Terah, că este un semit
care locuia confortabil în belşugul cetăţii-stat Ur din Şinear şi că YHWH, un zeu nevăzut şi
exclusivist, i-a poruncit să părăsească cetatea şi sistemul religios al acelor vremuri… Îl întrebăm
dacă ne putem alătura caravanei sale, iar el, foarte ospitalier, porunceşte unor slugi să dea jos
calabalâcul de pe două dintre cămilele sale, şi ne pofteşte să drumeţim împreună cu el spre Haran,
Canaan, Egipt şi înapoi spre Canaan.
Vedem împreună locuri noi, aşezări care nu seamănă cu ale noastre, obiceiuri neînţelese
de oamenii moderni, şi dăm o atenţie sporită credinţelor şi comportamentelor mitice, magice şi
religioase…
Seceta şi foamea ne dau ghes, aşa că ne pogorâm iarăşi în ţinutul Egiptului, împreună cu
Yaakov, nepotul lui Avraham, şi casa lui, şi ne facem locuinţă în ţinutul Goşen, unde ne păstorim
liniştiţi turmele şi sporim periculos de mult demografia ţării gazdă.
Faraonul ne ia robi, aşa că noi strigăm spre YHWH, la care se închinau patriarhii şi
vedem cum acest zeu nevăzut ne trimite un evreu de-al nostru, pe Moș e care încearcă să-l
convingă pe faraon, rudă apropiată ș i fost coleg de academie regală, să ne lase să ieș im din
ț ară.
Încrezându-se în zeii săi, Faraonul se încăpăț ânează să ne ţină robi şi-L provoacă pe
YHWH, iar Acesta, prin plăgi, înfrânge, rând pe rând, zeităţile egiptenilor.
Mai apoi, Zeul israeliţilor ne cere să jertfim un miel, să ungem uşorii uşii cu sângele lui,
să mâncăm Paştele şi azimile în grabă şi să ieşim din Miţrayim. Acest Zeu Însuşi ne călăuzeşte
prin Moşe să trecem Marea Roşie şi ne aduce la Muntele Sinai unde, într-o privelişte care ne
îngrozeşte, dă legi, porunci şi orânduieli. Aici, mai mult ca în timpul bătăliei zeilor din Egipt,
7

8. primim învăţături adânci, care ne arată desluşit că Zeul straniu şi nevăzut al israeliţilor este
adevăratul Făcător, Stăpân şi Zeu vrednic de închinăciunea noastră…
„Am păcătuit!‖, strigăm noi mai pe urmă dimpreună cu poporul evreu… şi suntem
pedepsiţi să rătăcim în pustia Sin timp de 40 de ani…
Îndurăm pedeapsa, moare o generaţie, dar se ridică alta şi începem să ne îndreptăm spre
Canaan, ţinutul făgăduinţei dumnezeieşti.
Înainte de a intra în ţară facem un popas pentru a-l auzi pe Moşe, cu care am umblat o
bucată bună de vreme: Stăpânul i-a poruncit să repete Legea în auzul urechilor noastre… Să-l
auzim şi noi, cu nădejdea că repetarea ei va fi spre îmbunarea, şi nu spre înrăirea noastră…
*
* *
8

9. PARTEA I
RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT
ÎN EPOCA PREISTORICĂ
CAPITOLUL I
SEMILUNA FERTILĂ
I. AREALUL GEOGRAFIC
Vorbind grosso modo, Orientul Apropiat era situat între Golful Persic, Marea Mediterană
şi Marea Caspică şi poate fi împărţit în trei regiuni majore: „Semiluna fertilă‖, imensul deşert
sirian, situat la sud de Semilună şi care nu prezintă interes pentru studiul nostru, şi Mesopotamia,
aflată la sud şi sud-vest de izohieta de 200 mm precipitaţii medii anuale, care defineşte Semiluna.
9

10. Imagine preluată de pe http://studylight.org/se/maps/view.cgi?js=yes&number=002
Regiunea la care se referă sintagma „Semiluna fertilă‖ constă dintr-o fâşie imensă de
pământ, care are o formă semilunară; colţul sud-vestic al Semilunii este mărginit de Peninsula
Sinai, podul terestru care face legătura cu Africa, apoi ea are ca graniţă naturală vestică Marea
Mediterană şi ocupă Levantul, deci coasta siro-palestiniană, după care se întinde spre terenul
muntos al regiunii turceşti Anatolia, situată în Asia Mică, cu Munţii Taurus şi Antitaurus.
„Semiluna‖ trece apoi spre nordul Mesopotamiei, având mai la nord Kurdistanul şi Armenia,
pentru ca după aceea să se arcuiască, la est de fluviul Tigru, acceptând mărginirea impusă de şirul
Munţilor Zagros din vestul Persiei, Iranul de astăzi. La sudul Semilunii se întind deşerturile
enorme ale Arabiei.
Geografia şi ştiinţele sale auxiliare ne spun că regiunea Semilunii era fertilă ca rezultat al
faptului că, întrucât era plasată în cadrul izohietei de 200 mm precipitaţii medii anuale – şi pe
alocuri chiar 250 mm – avea o climă suficient de caldă pentru a permite plantelor agricole să se
dezvolte abundent.
În zona tropicală şi subtropicală fauna şi mai ales vegetaţia abundentă au constituit condiţiile cele
mai favorabile locuirii umane…19
19
Alexandru Diaconescu, Mari civilizaţii ale Orientului antic, edit. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 19.
10

11. Regiunea Mesopotamia, născătoarea de civilizaţii şi imperii, se află în sud-estul
„Semilunii fertile‖ şi nu se încadrează în importanta izohietă menţionată mai sus, dar beneficiază
de aportul vital al fluviilor Eufrat (în vest) şi Tigru (în est). Numele „Mesopotamia‖ provine din
doi termeni greceşti, mesos, „între‖, şi potamos, „râu‖, desemnând „Ţara dintre râuri‖. Desigur,
această denumire grecească i-a fost dată după timpul împăratului Alexandru cel Mare, şi pentru
geografii imperiilor elenist şi roman el indica pământul aflat între meandrele fluviilor sus-
menţionate. Mesopotamia antică nu includea regiunile muntoase de la nord şi est, acolo unde se
află izvoarele fluviilor respective, şi cu atât mai puţin vastul deşert siro-arab din sud-vest. Partea
de nord a Mesopotamiei era desemnată de către evrei drept Aram-Naharayim, adică „Siria celor
două râuri‖20, care includea cea mai mare parte din întinderea teritorială a Imperiului Asirian
antic. Spre sudul Aram-Naharayim-ului se întindeau luncile ţinutului care ulterior a ajuns să fie
cunoscut sub numele de Babilonia. Trebuie reţinut faptul că în timpul mileniului al V-lea î.e.n.,
Mesopotamia, valea dintre cele două fluvii, Tigru şi Eufrat, nici măcar nu era locuită, după cum
ne spune Emil Condurachi.21
În decursul timpului, după cum vom vedea, oamenii au făcut sisteme de irigaţii, fapt care
a generat mai multe rezultate: prosperitate economică; creș tere demografică; o coeziune socială
bazată mai degrabă pe relaţii de vecinătate decât pe orânduirea gentilică; apariţia aşezărilor
urbane şi a civilizaţiilor antice, precum şi a primelor imperii; apariț ia unui panteon religios
având drept căpetenie un zeu sau o triadă de zeităţi.
II. „PREISTORIA” SEMILUNII FERTILE
Din punct de vedere ştiinţific, preistoria este o noţiune largă care înglobează perioada
trăită de omenire de la apariţia sa până la apariţia scrisului (cca. 3.300 – 3.100 î.e.n.), care a făcut
posibilă consemnarea listelor de regi, a evenimentelor istorice, şi până la apariţia oraşelor, despre
care vom vorbi puţin mai jos.
Aici facem o oprire scurtă, din două motive:
1. Dacă inventarea scrisului este unul din cele două elemente majore care determină
sfârşitul preistoriei, atunci avem o dilemă: este foarte posibil ca scrisul să nu fi apărut prin anii
3.300 î.e.n., ci mult înainte de acest moment. Sfintele Scripturi spun că Dumnezeu a făcut ca
vieț uitoarele să treacă prin faț a lui Adam, ca într-o defilare colosală, iar el le-a dat nume22. O
asemenea capacitate mintală, care i-a permis să inventeze nume pentru mii şi mii de specii de
mamifere, de peşti, de păsări şi de insecte este pur şi simplu uluitoare. Incontestabil, după căderea
în păcat această capacitate a fost grav avariată, dar a mai păstrat unele vestigii, şi este foarte
probabil că i-ar fi îngăduit cu uşurinţă, lui Adam sau urmaşilor săi direcţi, să inventeze scrisul.23
20
Genesa, 24:10.
21
Acad. Emil Condurachi, în „Introducerea‖ pe care o face cărţii Istoria începe la Sumer, de Samuel Noah Kramer,
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, trad. C. Sabin, p. 8.
22
Genesa, 2:19,20.
23
A se vedea expunerea făcută de Henry H. Halley în Manual biblic, edit. Door of Hope, trad. D. Motz, ediţia a
XXIV-a, a 23-a apariţie, 1972, oraşul şi ţara editurii neprecizate, pp. 44-55.
11

12. Păstrând în memorie acest detaliu, acum ne mulț umim să spunem că vom reveni asupra acestui
subiect, dar până atunci nu vom vorbi despre preistorie, ci despre „preistorie‖.
2. Fiind creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa24‖, omul nu este o maimuţă
evoluată25. Pentru o periodizare simplificată cu care vom opera în cadrul acestei lucrări, acceptăm
termenul de „preistorie‖, dar nu-l vom confunda cu cel de „primitivism‖.
Să revenim la antropogeneză : potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat în conformitate cu
principiul antropic, principiu care stabileşte că toate lucrurile create trebuiau să fie benefice
apariţiei şi existenţei omului. După ce l-a creat pe om şi a plăsmuit-o pe femeie (Genesa, 1:26 –
2:25), Dumnezeu i-a pus în Grădina Eden, despre care Sfintele Scripturi spun că ar fi unicul
centru genic. După catastrofa produsă de Potop, este imposibil de localizat geografic şi nici nu ar
fi necesar. Cu toate acestea, Grădina Eden era amplasată în Orientul Apropiat.
După Căderea în păcat, Adam şi Eva, proto-părinţii omenirii, au fost izgoniţi din Eden,
dar apoi au preferat să nu umple faţa Pământului, cum li se poruncise (Genesa, 1:28), ci s-au
sedentarizat, au întemeiat aşezări stabile, au început să cultive plante agricole, s-au înmulţit şi au
trecut la procesul de edificare a civilizaţiei. Termenul latin civis înseamnă tocmai „oraş‖, deci
prin „civilizaţie‖ înţelegem aşezări urbane, care diferă de sate nu prin numărul de locuitori, ci
prin faptul că în cadrul lor există un anumit nivel de dezvoltare socială, administraţie, economie,
o sferă a serviciilor, o organizare şi o guvernanţă legală, politică, religioasă. Cain a fost primul
care a întemeiat un oraş-cetate:
17 Cain a cunoscut-o pe soţia sa, iar ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Enoh. Cain a construit
o cetate şi a numit-o Enoh, după numele fiului său.
Genesa, 4:17.26
Crâmpeiele de informaţie pe care le avem cu privire la ante-diluvieni şi la nivelul lor de
cultură şi civilizaţie sunt extrem de puţine şi de opace: se ştie că a existat o populaţie ante-
diluviană nu numai din sursa biblică, ci şi din peşterile identificate lângă Nazaret, unde au fost
descoperite schelete umane, precum ș i a „cimitirului‖ de 10 persoane din Muntele Carmel27.
Este posibil ca, din punct de vedere cultural, respectiva populaţie să fi făcut parte din civilizaţia
Ubaid.
Al doilea crâmpei de informaţie este reprezentat de existenţa unui document denumit
Listele regilor sumerieni, unde scrie despre domnii fabulos de lungi ale unor regi care au domnit
67 de sars28 înainte de un mare Potop. Probabil că se face referire la Potopul biblic.
24
Genesa, 1:26,27.
25
Continuăm să aşteptăm cu interes descoperirea „verigii-lipsă‖ care va demonstra fără putinţă de tăgadă momentul
în care o primată a devenit om…
26
Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
27
Sălăşluirea în peşteri oferea oamenilor adăpost de fiarele sălbăticite, dar peşterile erau utilizate şi ca locuri de
îngropare ale membrilor răposaţi.
28
Adică 241.200 de ani.
12

13. În orice caz, din cauza păcătoşeniei oamenilor, Elohim a decis să-i pedepsească prin
trimiterea unui potop cataclismic, salvându-l doar pe Noe şi familia sa extinsă, formată din soţia
sa, fiii lor şi soţiile acestora. Astfel a murit populaţia proto-sumeriană, care În timpul Potopului
despre care vorbim, descris în Genesa, capitolele 6-8, Noe şi familia sa extinsă, mişpachah, au
fost adăpostiţi de Dumnezeu fiind închişi într-o arcă pe care o construiseră ei.
Reconstrucţia arcei în mărime naturală, imagine preluată de pe
http://www.pbase.com/paulthedane/image/78108238
După Potop, supravieţuitorii au ieşit din această arcă ce ajunsese pe lanţul muntos Ararat,
aflat în estul regiunii turceşti Anatolia.
13

14. Muntele Ararat, imagine preluată de pe
http://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Ararat
Coborând din arcă, Noe şi familia lui s-au răspândit, ajungând în alte arealuri şi populând
Pământul.29Nu vom insista asupra acestui subiect, Internetul oferă din abundenţă resurse pentru
studiu, ne vom mulţumi să facem câteva referiri la zona Orientului Apropiat şi re-popularea sa.
Mai întâi de toate, precizăm că în textul sacru al Tanakh-ului (Vechiul Testament) numele
Sumer, de care ne vom ocupa extensiv, nu figurează, dar „Ș inear‖ din Genesa, 10:10, Isaia,
11:11 ș i Zaharia, 5:11 se referă la această regiune, la fel ca ș i „Caldeea‖ din Ieremia, 50:10 ș i
Ezechiel, 16:29.
Capitolul 10 din cartea Genesa, aşa-numita „Tabelă a neamurilor‖, vorbeşte despre
aceasta; noi îl vom fragmenta din motive care vor fi lesne identificate ulterior30:
29
Genesa, 9:18,19. Aşadar, afirmaţia „Semiluna fertilă este leagănul civilizaț iei omeneș ti‖, este, mai întâi de toate,
biblică, şi abia apoi ştiinţifică.
30
Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
14

15. 1 Aceasta este genealogia31 fiilor lui Noe – Sem, Ham şi Iafet – şi aceştia au fost fiii care li s-au
născut după potop.
2 Fiii32 lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşek şi Tiras.
3 Fiii lui Gomer au fost: Aşchenaz, Rifat şi Togarma.
4 Fiii lui Iavan au fost: Elişa, Tarşiş, Chitim şi Dodanim33.
5 Din aceştia s-au răspândit în teritoriile lor neamurile de pe coastă, fiecare neam având limba lui
şi fiind organizat pe clanuri în propriul său teritoriu.
13 Din Miţrayim provin ludiţii, anamiţii, lehabiţii, naftuhiţii,
14 patrusiţii, casluhiţii şi caftoriţii; din casluhiţi provin filistenii.
15 Lui Canaan i s-a născut Sidon, întâiul său născut, şi Het;
16 din el provin şi iebusiţii, amoriţii, ghirgasiţii,
17 hiviţii, archiţii, siniţii,
18 arvadiţii, ţemariţii şi hamatiţii. După aceea clanurile canaaniţilor s-au răspândit,
19 iar hotarele lor se întindeau de la Sidon spre Gherar, până la Gaza şi apoi spre Sodoma,
Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Laşa.
20 Aceştia au fost urmaşii lui Ham, potrivit clanurilor lor, după limbile lor, în ţările şi în cadrul
neamurilor lor.
21 I s-au născut fii şi lui Sem, fratele mai mare al lui Iafet34; Sem a fost strămoşul tuturor fiilor lui
Eber.
22 Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpahşad, Lud şi Aram.
23 Fiii lui Aram au fost: Uţ, Hul, Gheter şi Maş35.
24 Lui Arpahşad i s-a născut Şelah, iar lui Şelah36 i s-a născut Eber.
25 Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg37, pentru că în timpul vieţii lui a fost
împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioktan.
26 Lui Ioktan i s-au născut Almodad, Şelef, Haţar-Mavet, Iarah,
27 Hadoram, Uzal, Dikla,
28 Obal, Abimael, Şeba,
29 Ofir, Havila şi Iobab. Toţi aceştia au fost fiii lui Ioktan.
30 Regiunea în care locuiau se întindea de la Meşa spre Sefar, muntele de la răsărit.
31 Aceştia au fost urmaşii lui Sem, potrivit clanurilor lor, după limbile lor, în ţările şi în cadrul
neamurilor lor.
32 Acestea au fost clanurile fiilor lui Noe, potrivit urmaşilor lor, în cadrul neamurilor lor; din ei s-
au răspândit neamurile pe pământ, după potop.
Genesa, 10:1-5,13-32.
Să inserăm şi versetele 6-12 din acest capitol:
6 Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţrayim38, Put şi Canaan.
31
10:1 Vezi nota de la 2:4. N. tr.
32
10:2 Fiii poate însemna aici descendenţi sau chiar neamuri (şi în vs. 3, 4, 6, 7, 20-23, 29, 31).
33
10:4 Cele mai multe mss ale TM; unele mss ale TM, PentSam, LXX şi 1 Cron. 1:7: Rodanim.
34
10:21 Sau: Sem, al cărui frate mai mare era Iafet.
35
10:23 TM; LXX şi 1 Cron. 1:17: Meşek.
36
10:24 TM; LXX: Lui Arfaxad i s-a născut Cainan, iar lui Cainan…
37
10:25 Peleg înseamnă împărţire.
38
10:6Miţrayim înseamnă Două Egipturi, probabil cu referire la Egiptul de Sus şi cel de Jos; şi în v. 13.
15

16. 7 Fiii lui Cuş au fost: Seba, Havila, Sabta, Rama şi Sabteca. Fiii lui Rama au fost: Şeba şi Dedan.
8 Lui Cuş39 i s-a născut Nimrod; acesta a ajuns un om puternic pe pământ.
9 El a fost un vânător puternic înaintea Domnului; de aceea se spune: „Ca Nimrod, vânător
puternic înaintea Domnului.―
10 Primele centre ale regatului său au fost: Babel, Erec, Akkad şi Calne40, în ţara Şinar.
11 Din acea ţară, el s-a dus în Asur41 şi a construit Ninive, Rehobot-Ir, Calah
12 şi Resen, care este între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.
Imagine preluată de pe http://www.bibliotecapleyades.net/sitchin/sitchinbooks03_03a.htm
Lumea ştiinţifică nu poate stabili provenienţa sumerienilor, emiţând ipoteza că ar fi venit
de undeva, din estul zonei. În conformitate cu Genesa, capitolele 10 şi 11, ipoteza pe care o emite
autorul acestor rânduri este aceea că, cel mai probabil, sumerienii erau hamiţi.
În altă ordine de idei, din punct de vedere antropologic, este foarte probabil că trăsăturile
lui Noe au fost singularizate şi adâncite în fiecare dintre copiii săi: Iafet a moştenit caracteristicile
care au dus la apariţia rasei albe, Sem a avut copii ale căror caracteristici care pot fi regăsite între
evrei şi arabi, precum şi rasa galbenă, iar Ham a fost progenitorul rasei negre; este foarte probabil
că, de pildă, Cuş a fost negru: în definitiv, el a dat numele său Etiopiei, o ţară de negri. Acum
putem pricepe mai bine întrebarea retorică a lui Ieremia: „Poate un etiopian să-şi schimbe
39
10:8 Nu acelaşi cu cel din vs. 6-7; probabil strămoşul cassiţilor, în Mesopotamia (vezi Gen. 2:13).
40
10:10 Babilonia.
41
10:11 Asiria.
16

17. pielea?...‖, mai ales dacă ne aducem aminte că, în original, etiopianul era scris „cuşi‖. În
consecinţă, şi Nimrod, vânătorul puternic, trebuie să fi fost negru, iar sumerienii se denumeau
„oameni cu capetele negre‖.
După descoperirile ştiinţifice recente privitoare la rolul ADN-ului, nu mai este greu de
crezut pentru nimeni faptul că Ham era negru iar Iafet, fratele său era alb. Inserăm mai jos o
imagine a patru fraţi, două perechi de gemeni, şi în fiecare pereche de gemeni unul este alb iar
celălalt are pielea măslinie.
Imagine preluată de pe http://www.soundchristian.com/man/
Textul biblic de mai sus aminteşte, în treacăt despre Nimrod, războinicul puternic, marele
tiran hamit descendent din Cuş. Fondând în Sumer aşezările Babel, Erec (sumerianul Uruk),
Agade (Akkadu) şi Calneh, el a întemeiat astfel o formaţiune pre-statală semnificativă! Aici au
avut loc evenimentele din capitolele 10-11 din Genesa, inclusiv construirea blasfemiatoare a
turnului Babel şi confuzia limbilor. Vom trata mai târziu despre religiozitatea sumerienilor.
A. MEZOLITICUL TÂRZIU: 12.500 – 9.500 î.e.n.
1. Economia mezoliticului
Istoricii consideră că mezoliticul a început prin anii 20.000 î.e.n., când oamenii aveau o
economie de tip „prădalnic‖, fiind definiţi ocupaţional: ei vânau, pescuiau, culegeau, manifestau
interes pentru descoperirea materiilor prime şi pentru confecţionarea uneltelor. După datele de
astăzi, agricultura, la fel şi domesticirea animalelor, ar fi apărut prin anii 9.000 î.e.n.:
17

18. În mezolitic, când principala formă de economie pare să fie vânatul, apare domesticirea
animalelor şi descoperirea valorii alimentare a cerealelor sălbatice. (…) Mezoliticul este asociat
cu mai multe descoperiri importante: arcul, funia, năvodul, barca.42
Istoricii vorbesc despre „cultura natufiană‖, apărută chiar la sfârşitul pleistocenului – în
timpul căreia ar fi avut loc trecerea spre agricultură. Numele culturii natufiene provine de la
localitatea Wadi-en-Natuf, iar cultura în sine cunoaşte o fază timpurie (12.500 – 10.000 î.e.n.) şi
o fază târzie (10.000 – 9.500 î.e.n., aşezarea Mureybet). În Levant, adică în Siria şi Palestina, au
fost descoperite numeroase localităţi aparţinând acestei perioade, aşezări stabile de oameni
sedentarizaţi, care aparţin acestei culturi.
Din punct de vedere antropologic, natufienii aparţineau probabil trunchiului semito-hamit,
aveau constituţii suple, iar înălţimea lor depăşea puţin 155 cm.
Istoricii mai spun ș i faptul că natufienii ț ineau încă de economia „prădalnică‖, lucru pe
care-l vom discuta mai jos.
2. Artă ș i religiozitate
În natufian exista şi o industrie de prelucrare a oaselor în cârlige şi harpoane, unelte
penetrante. Pe plan artistic, natufienii fasonau oasele animale, sculptau figurine mici. Mircea
Eliade comentează:
Spre deosebire de schematismul geometric specific desenelor şi picturilor mezoliticului european,
arta natufienilor este naturalistă: s-au scos la lumina zilei mici sculpturi de animale şi figurine
umane, adesea în postură erotică (…). Simbolismul sexual al pilonilor sculptaţi în formă de falus
este atât de „evident‖ că nu poţi să te îndoieşti de semnificaţia lor magico-religioasă.43
42
Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al religiilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1993, trad. C. Baltag. Cap.
26: „Religiile din preistorie‖, p. 242. Vezi cam acelaşi citat în Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
p. 29.
43
Ibid., pp. 33,34.
18

19. „Amanţii din Ain Sakhri‖.
http://www.britishmuseum.org/explore/highlights/highlight_objects/pe_prb/p/ ain_sakhri_
lovers_figurine.aspx
În sud-estul Turciei, la Göbekli Tepe 44 , a fost descoperit un sanctuar ridicat prin anii
9.000 î.e.n. Situl arheologic de-aici, „Catedrala de pe deal‖, este în plină cercetare şi s-a
descoperit mai puţin de 5% din el, dar animalele sculptate pe monoliţii de-aici (vulpi, lei,
scorpioni, şerpi, vite) par să facă parte dintr-un sistem de simboluri sacre.
În lumea academică există o multitudine de teorii emise cu privire la incapacitatea
„primitivilor‖ de a elabora religii coerente. În funcţie de descoperirile care se vor face la acest sit
este foarte posibil ca aceste teorii să fie răsturnate.
44
A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Göbekli_Tepe şi http://www.ancient.eu.com/article/234/
19

20. http://en.wikipedia.org/wiki/Göbekli_Tepe
În legătură cu credinţele religioase din mezolitic, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu
opinează: „…Religia are în centrul său zeiţe, urmaşe ale acelor Venera steatopige din paleolitic.
S-au regăsit statuete în săpăturile de la Hacilar, Çatal-Hüyük 45, Ierihon (în jurul anilor 7.000
î.Hr.) (...) Zeiţele sunt deseori reprezentate ca femei-pasăre sau şarpe, au un posterior dezvoltat
(pe care sunt adesea figurate testicule în statuete falice) şi au ca însoţitori diverse animale ca
taurul, ursul, ţapul, cerbul, broasca ţestoasă, broasca râioasă etc.‖46 Vom dezbate mai jos această
afirmaţie, încadrată în contextul său.
45
Vizavi de această aşezare, prof. Alexandru Diaconescu ne spune în opera citată, la pagina 26, că la începutul
mileniului al VII-lea î.e.n., aici exista civilizaţie agricolă, după cum arată descoperirile făcute în tell-ul de 500 x 300
m şi înalt de 17,5 m. Au fost descoperite 13 niveluri de locuire, aşezarea a atins până la 13 ha şi a durat până către
4.500 a. Chr. În cursul săpăturilor s-au găsit dovezi de cultură a grâului, orzului, lintei şi mărului.
46
Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., loc. cit., pp. 241-243.
20

21. Venus din Willendorf, imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Mother_Goddess
Pe lângă figurinele feminine, în locuinţele din Natuf, ca decoraţii interioare, apar bucranii
(capete de tauri), coarne de auroci (strămoşii vitelor). Acestea sunt reprezentări care, amintind de
falusuri, ţin de cultul fertilităţii masculine.
Bucranii
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Ankara_Muzeum_B20-08.jpg
21

22. Mircea Eliade mai consemnează:
Mai puţin evidentă este importanţa activităţii imaginare declanşate de intimitatea cu diferite
modalităţi ale materiei. Lucrând cu un silex sau cu un ac primitiv, legând piei de animale sau
panouri de lemn, pregătind o undiţă sau un vârf de săgeată, modelând o statuetă în lut, imaginaţia
decelează analogii nebănuite intre diferite niveluri ale realului: uneltele şi obiectele sunt încărcate
de nenumărate simbolisme, lumea lucrului — microuniversul care confiscă atenţia meşteşugarului
timp îndelungat — devine un centru misterios şi sacru, bogat în semnificaţii.
Lumea imaginară creată şi continuu îmbogăţită prin contactul cu materia se lasă cu greu surprinsă
din creaţiile figurative sau geometrice ale diferitelor culturi preistorice. Dar ea ne este accesibilă şi
din experienţele propriei noastre imaginaţii. Mai ales această continuitate la nivelul activităţii
imaginare ne poate permite să „înţelegem‖ existenţa oamenilor trăind in acele epoci îndepărtate.
Dar activitatea imaginară a omului preistoric, spre deosebire de aceea a oamenilor din societăţile
moderne, era înzestrată cu o dimensiune mitologică.47
Vizavi de religiozitatea celor care au trăit în natufian, precizăm faptul că ei practicau două
tipuri de înmormântări: unul dintre tipuri era îngroparea craniilor, iar celălalt era înhumarea
întregului corp, într-o poziţie ghemuită, cu genunchii traşi sub bărbie şi cu mâinile încrucişate
peste piept, o poziţie foetală, aşa cum erau înhumaţi şi morţii din Egiptul pre-dinastic.
Puţin mai jos vom prezenta mai jos concepţia noastră privitoare la aceste tipuri de
înmormântări.
Deşi nu se încadrează neapărat în sfera intereselor noastre, ne îndreptăm acum atenț ia
asupra descoperirii focului şi inventării uneltelor.
În paleolitic omul a descoperit focul: mai întâi a descoperit focul natural, iar apoi l-a
produs şi artificial. Acest fapt a determinat schimbări esenţiale şi imediate: a îmbunătăţit
capacitatea de apărare a omului, în special faţă de animale, dar i-a permis şi prepararea hranei
prin frigere şi coacere; mai târziu, în neolitic, omul va putea să şi fiarbă hrana.
Un alt beneficiu adus de foc este acela că a permis iluminarea locuinţei (în peşteră şi nu
numai), şi a sporit capacitatea de rezistenţă la condiţiile de mediu (frig). Din neolitic, va fi
întrebuinţat la arderea lutului, iar apoi în metalurgie.
Gabriel Stan şi Victoriana Boşcăneanu au schiţat foarte bine traseul inventării uneltelor:
Dintr-o zonă de economie la alta, omul şi-a dovedit capacitatea de dezvoltare printr-o serie de
invenţii şi descoperiri care i-au marcat definitiv evoluţia:
a) Inventarea uneltei, care a presupus:
1. preconceperea formei anterior operaţiei de prelucrare a nucleului;
2. alegerea materiei prime;
3. organizarea exploatării unor depozite de silex;
4. distribuţia sa, posibil prin schimb, la mare distanţă;
5. controlul şi organizarea operaţiei de debitaj;
6. stocarea materiei primei;
47
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 35.
22

23. b) tehnica elaborării uneltei: cioplirea, în paleolitic; şlefuirea, în neolitic (de la care derivă şi
denumirile celor două epoci ale pietrei);
c) trecerea de la uneltele universale (cu funcţii multiple: tăiat, despicat, răzuit, din
protopaleolitic şi paleoliticul inferior) la uneltele monofuncţionale (un început de specializare, din
paleoliticul mijlociu şi mai ales din paleoliticul superior – răzuitoare, dăltiţe, vârfuri);
d) din mezolitic, specializării şi diversificării li se adaugă o nouă invenţie: „piesa de schimb
standard”, care este microburin-ul: criteriul calificării câştigă preponderenţă în raport cu cel al
abilităţii native;
e) din neolitic, o dată cu tehnica şlefuirii se realizează, ca invenţie, toporul şlefuit cu gaură de
înmănuşare şi unelte noi, legate de cultivarea plantelor;
f) inventarea plugului, în neoliticul final, care este asociat cu primele mijloace de transport cu
roată şi tracţiune animală; folosit pe scară largă încă din Hallstadt, plugul cunoaşte din La Tène
introducerea brăzdarului din metal.
Acestor invenţii li se adaugă altele, nu mai puţin importante: inventarea curselor şi capcanelor,
încă din paleolitic; uneltele specializate pentru pescuit şi vânat, arcul şi săgeata, din mezolitic;
invenţiile legate de arta focului, din neolitic, ceramica, metalurgia aramei şi plumbului, dar şi
roata şi carul, roata olarului, arhitectura monumentală; mijloacele de transport pe apă (monoxila,
din mezolitic, căreia i se adaugă, în zonele riverane, barca cu vâsle; posibil, din neolitic, bărci sau
corăbii, evident de mic tonaj…
B. TRANZIŢIA SPRE NEOLITIC
Pentru a înţelege mai bine tranziţia spre neolitic, vom reda o cronologie a preistoriei
Orientului Apropiat48:
Data înaintea Levant Anatolia Nordul Sudul
erei noastre Mesopotamiei Mesopotamiei
9.500
Proto-neolitic (PPN
A49)
8.700
Neolitic pre-ceramic Neolitic pre-
(PPN B – C) ceramic
(PPN B – C)
7.000
Neolitic ceramic Proto-Hassuna
48
Apud Marc Van De Mieroop, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 - 323 BC, Blackwell Publishing,
Oxford, UK, second edition, 2007, p. 14. Datele cronologice sunt aproximative.
49
PPNA provine din englezescul Pre-Pottery Neolithic A, adică „neolitic pre-ceramic A‖.
23

24. 6.500 Çatal-Hüyük
Amuq B Hassuna/
Samarra
6.000
Halaf Halaf Halaf Ubaid timpuriu
5.500
5.000
4.500 Ubaid Ubaid Ubaid Ubaid târziu
4.000 Uruk timpuriu
Chalcolitic
3.500 Uruk Uruk târziu
Care sunt trăsăturile caracteristice ale acestor culturi despre care vom vorbi pe mai larg
mai jos? Pentru a da un răspuns aceste interogaţii, vom face apel la cuvintele lui Marc Van De
Mieroop:
Cele mai remarcabile aspecte ale acestor culturi sunt vasta lor răspândire geografică şi contactele
la mare distanţă. Reţinând faptul că acestea erau comunităţi mici a căror organizare nu o depăşea
pe cea sătească, răspândirea unei acumulări culturale ca şi cea de la Halaf din Zagrosul central şi
până la coasta mediteraneeană este uluitoare. Există rămăşiţe limitate şi diferenţele locale sunt
estompate, dar aspectele rămăşiţelor materiale ale Halaf-ului sunt cât se poate de specifice, cum ar
fi planul de construcţie unic al caselor sale care iese în evidenţă ca element distinctiv al acestei
culturi. În acelaşi timp, observăm că materialele de lux erau obţinute din regiuni foarte
îndepărtate. De exemplu, obsidianul se putea procura în mod natural numai din Anatolia centrală,
dar el se găseşte în situri pretutindeni în Orientul Apropiat. Succesul aşezării Çatal-Hüyük, un sit
mare din Anatolia centrală, care a existat de prin 7.200 până prin 6.000, este considerat adesea ca
fiind rezultat din negoţul său cu această rocă vulcanică. Tot din regiuni îndepărtate se obţineau şi
bunuri de un prestigiu mai redus. Ceramica de Ubaid din sudul Mesopotamiei a fost descoperită
de-a lungul Golfului Persic în zone atât de sudice cum ar fi Oman, iar savanţii au interpretat
aceasta ca fiind rămăşiţe ale unor expediţii de pescuit şi de scufundare după perle.
O altă caracteristică a acestor culturi timpurii este longevitatea lor. Cultura Halaf a dăinuit aproape
o jumătate de mileniu şi a fost infiltrată treptat de cea a sudicului Ubaid. Durata acestuia, de
aproape două milenii, şi marele grad de continuitate culturală pe care-l demonstrează sunt
surprinzătoare. Aceşti factori par să sugereze că, o dată ce în Mesopotamia inferioară s-au stabilit
comunităţi, ele au păstrat o dezvoltare stabilă şi locală. Ele au păstrat aceeaşi cultură materială pe
toată durata existenţei lor, doar devenind treptat tot mai extensive şi mai complexe.50
50
Marc Van De Mieroop, op. cit., p. 15.
24

25. 1. Agricultură, industrie, stratificare socială
Aşezarea Abu Hureira sau Mureybet a fost fondată pe cursul mijlociu al Eufratului în
epoca finală a natufianului. În aceeaşi perioadă a fost fondată şi aşezarea Gerade pe râul Orontes,
în nordul Siriei. Aceste aşezări, dimpreună cu Aswad, lângă Damasc, prezintă interes pentru
studiul nostru ca urmare a faptului că, în prima fază a neoliticului pre-ceramic A (PPNA), cuprins
între 9.500 – 8.700 î.e.n., aici se semnalează cultivarea intenţionată a plantelor: în Mureybet
au fost descoperite boabe carbonizate de alac (grâu cu un singur bob în spic), care creşte doar pe
coastele Munţilor Zagros şi în Kurdistanul irakian. În Aswad au fost descoperite boabe de grâu
amidonier, care creşte numai în Valea Iordanului. Există dovezi de cultivare a unor legume ca
lintea, mazărea şi măzărichea. 51 Acest lucru va duce la un nou tip de economie, care se
întemeiază pe cultura cerealelor.52
Neoliticul pre-ceramic B (PPNB) datează între 8.700 – 6.500 î.e.n., şi în această perioadă
„arealul locuit de comunităţile agricole se extinde, cuprinzând pantele Munţilor Taurus şi
Antitaurus, precum şi cursurile superioare ale Eufratului şi Tigrului. (…)
„În neolitic omul adoptă soluţii tehnice noi, de protejare a plantelor comestibile cu
împrejmuiri, de afânare a solului şi de îndepărtare sistematică a buruienilor prin plivire; astfel s-a
născut şi cultivarea primitivă a plantelor. Devenit producător al mijloacelor sale de existenţă,
omul dispune, din acel moment, şi de rezerve de hrană; în perspectivă istorică, agricultura
primitivă a avut drept consecinţe creşterea demografică, perfecţionarea uneltelor şi inventarea
unor ocupaţii umane noi.‖
La începutul mileniului al VII-lea nordul Siriei pierde întâietatea agricolă în faţa Podişului
Anatolian: aşezarea reprezentativă pentru Anatolia este Çatal-Hüyük. La apogeul înfloririi sale,
această aşezare se întindea pe 13 ha, era un focar de unde comunităţile agricole au migrat spre
Balcani şi restul Europei şi a continuat să aibă influenţe până prin 4.500 î.e.n.53
De-asemenea, civilizaţia agricolă trece şi spre nordul Mesopotamiei (Kurdistanul iraqian,
aşezările de la Djarmo şi Tepe Guran), spre coastele Munţilor Zagros, iar spre sud-est atinge
Câmpia Susianei (Elamul). În faza finală a neoliticului pre-ceramic B (PPNB) comunităţi agricole
ajung să locuiască pe coasta Mării Mediterane, la Ugarit (azi, Ras Şamra), iar apoi la Byblos.
În ceea ce priveşte partea opusă Anatoliei, sud-estul Semilunii: în mileniul al VI-lea
comunităţi umane au trecut dincolo de limitele sale şi au început lucrări de agricultură, populând
pentru prima dată Mesopotamia.
51
Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 23.
52
Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., loc. cit.
53
Actualmente, această aşezare este o movilă de 500 x 300 m, înaltă de 17 m.
25

26. http://www.bu.edu/mzank/Jerusalem/mp/fertilecrescent.jpg
Zonele albastre erau favorabile agriculturii celei mai timpurii, zonele verzui sunt câmpiile aluvionare,
unde oamenii au făcut şi sisteme de irigaţii, iar zonele roşiatice sunt deşerturi.
Din punctul de vedere al industriei, în această perioadă apare o „industrie‖ incipientă de
materiale de construcţie: bolovani de calcar sunt arşi în cuptoare gigantice, apoi ghipsul şi varul
sunt folosiţi pentru pereţii şi podelele locuinţelor din aşezările din nordul Siriei.
Ca rezultat al creşterii numerice a comunităţilor, pe planul dezvoltărilor sociale apar
diferenţieri, cum ar fi centralizarea puterilor şi a funcţiilor, apar elite care deţin controlul asupra
resurselor agricole, apar ştampile de lut, care erau folosite pentru a sigila vasele cu provizii ale
clanurilor, pachetele sau lăzile, se ivesc şefi de clan care au însemne de statut, de genul cuţitelor
sacrificiale şi al anumitor podoabe, mai ales din materiale importate, conducătorii comunităţilor
au locuinţe mai mari sau structurate diferit.
2. Artă şi religiozitate
Privitor la religiozitatea din această perioadă, au fost descoperite „structuri construite de
dimensiuni considerabile, care serveau reuniunilor comunităţii şi cultului morţilor‖, cranii ale
strămoşilor expuse în încăperile principale, fie pictate, fie „decorate cu lut şi scoici pe post de
ochi şi gură‖.54
54
Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 24.
26

27. C. NEOLITICUL TÂRZIU: 6.500 – 4.500 î.e.n.
1. Migraţii
În timpul epocii de piatră timpurii, zona aflată la nord de Golful Persic era mlăştinoasă;
nu putem şti cât de întinsă spre nord era zona mlăştinoasă. În neolitic, în prima jumătate a
mileniului al VI-lea, în partea nordică a Mesopotamiei a fost fondată aș ezarea Tepe Gawra, la 20
km nord-est de Ninive, în regiunea care astăzi este Kurdistanul irakian. Vasele ceramice decorate
produse aici aveau o structură delicată.
Din aşezarea Tepe Gawra au emigrat oameni care au fondat alte aşezări săteşti, care sunt
incluse în cultura denumită Hassuna, dezgropată în situl Tell Hassuna, la sud de oraşul modern
Mosul. Aşezarea Tepe Gawra este importantă nu numai pentru că din ea a originat cultura
Hassuna, ci şi pentru că din ea a iradiat cultivarea plantelor din zona Mesopotamiei.
Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Halaf_culture
O altă cultură care ilustrează neoliticul mesopotamian este Samarra (5.500 – 4.500). Din
această cultură face parte şi aşezarea de la Çoga Mami şi importanta aşezare de la Tell es-Sawan.
De menţionat faptul că aceste aşezări trec dincolo de izohieta de 200 mm precipitaţii medii
anuale, şi ele cultivau grâul şi secara, plantă care are nevoie de irigaţii.
Aici trebuie să abordăm puţin chestiunea irigaţiilor. „La sud de izohieta de 200 mm
precipitaţii medii anuale clima este atât de aridă încât agricultura nu se poate realiza decât prin
27

28. irigaţii. Odată însă pus la punct sistemul, productivitatea muncii devine foarte mare.‖55 Pentru a
putea cultiva în sudul izohietei, locuitorii din neoliticul nordului mesopotamian au trebuit să pună
la punct, deci, sisteme de irigaţii. Nu exista alternativă, întrucât inundaţiile fluviilor Tigru şi
Eufrat
…nu aveau un efect benefic, ca în Egipt, ci erau neregulate şi devastatoare. Cele două fluvii nu
purtau un mâl roditor ca Nilul, ci doar sfărâmături de rocă bazaltică din zona Munţilor Armeniei şi
Antitaurus, pe care le depuneau la revărsare.
Din această cauză, în Mesopotamia agricultura nu se baza pe îndiguiri, ci pe aducerea apei printr-
un canal principal, de la care porneau radial canale secundare, până la ogorul avut în vedere. În
rest, căldura aproape permanentă şi solul roditor au făcut ca în „Ţara dintre cele două fluvii‖
productivitatea muncii agricole să fie foarte ridicată.56
2. Artă ș i religiozitate
Săpăturile efectuate în Çatal-Hüyük la nivelul X (cca. 5.750 î.e.n.) au revelat faptul că în
fiecare casă exista câte un sanctuar, o încăpere de 4 x 5 m, care demonstra existenţa cultului
fertilităţii: au fost descoperite bucranii, capete de taur, ale căror coarne simbolizau forţa creatoare
masculină şi, de-asemenea, multe figuri feminine, posibile zeiţe al fertilităţii, statuete ale triadei
zeiţa-mamă – zeiţa-fiică – pruncul divin sau figuri ceramice în poziţie de naştere.
Faptul că nu există un templu comun pentru întreaga aşezare, ci fiecare locuinţă are
sanctuarul sau lăcaşul său de cult demonstrează că societatea era încă gentilică şi nu este nici
măcar proto-urbană.
D. FAZA HALAF57
Tell Halaf este un sit arheologic din nord-estul Siriei, aproape de graniţa turcă. El aparţine
de cultura neolitică, dăinuind de prin 6.100 până în 5.400 î.e.n., dar a dat numele său unei culturi
răspândite, care a dăinuit până prin 4.500 – 3.750 î.e.n., când această cultură halafiană a coborât
în nordul Mesopotamiei, manifestându-se şi prin cultura Ubaid/ Obeid.
1. Artă ș i religiozitate
Legat de faza halafiană trebuie neapărat să menţionăm ceramica de-aici; ea era cu mult
superioară celei din aș ezările din alte părţi ale Asiriei. De fapt, standardul acestei manufacturi şi
design-ul ceramicii halafiene nu au mai fost vreodată atinse în antichitate.58 Se produceau vase
rafinate şi fragile, arse în cuptoare închise, la foc intens şi supravegheat. Ele erau pictate frumos,
cu motive diverse, geometrice sau animaliere. Bolurile erau adesea decorate în interior cu
reprezentări de plante, animale şi oameni.
55
Ibid., p. 28.
56
Ibid., p. 28.
57
A se vedea http://ancientneareast.tripod.com/Halaf_Culture.html
58
R.K. Harrison, Old Testament Times – A Social, Political and Cultural Context, Baker Books, Grand Rapids,
Michigan, USA, 2005, p. 38.
28

29. Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Halaf_culture
O descoperire de excepţie a fost cea a unei vaze pe care era reprezentată o caretă cu roată
spiţată, fapt care arată marea vechime a transporturilor pe roţi.
Figurinele umane descoperite aici reprezentau, în general, femei nude, cu caracteristici
sexuale exagerate, amintind de aurignacianul timpuriu.
Zeiţa-Mamă, aici ca zeiţa Cybele. Această statuetă datează doar de prin sec. VI î.e.n.,
dar conceptul de „Zeiţă-mamă‖ există din preistorie, după cum vom argumenta mai jos.
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ankara_Muzeum_B19-36.jpg
29

30. Bucranii http://en.wikipedia.org/wiki/Çatalhöyük
Mircea Eliade scrie:
Cultura zisă de la Tell Halaf (…) apare în momentul dispariţiei culturilor din Anatolia. Ea
cunoaşte cuprul şi pare să fie creaţia unei populaţii coborând din nord, poate din fugarii de la
Hacilar şi Çatal Hüyük. Complexul religios de la Tell Halaf nu diferă prea mult de culturile care
ne-au reţinut până in prezent. Morţii erau îngropaţi însoţiţi de ofrande, printre care figurine din lut.
Taurul sălbatic era venerat ca epifanie a fertilităţii masculine. Imagini de tauri, bucranuri [motive
ornamentale figurând capete de taur descărnate — nota trad.], capete de berbeci şi securea dublă
aveau, desigur, un rol cultual, în legătură cu zeul furtunii, atât de important in toate religiile
Orientului Apropiat antic. Totuşi nu s-au găsit figurine masculine, în timp ce imagini ale zeiţei
abundă; întovărăşită de porumbei, cu sâni exageraţi, reprezentată de multe ori în poziţie ghemuită,
e greu să nu recunoaştem imaginea exemplară a Zeiţei-Mame (…).59
59
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 48.
30

31. E. FAZA UBAID/ OBEID: SCHIMBĂRI SOCIALE ŞI RELIGIOASE
Cultura Ubaid (5.300 – 3.500 î.e.n.) a fost descoperită lângă cetatea antică Ur. „Această
cultură reprezintă, de fapt, începuturile aşezării sumerienilor în Mesopotamia, căci primul nivel
de locuire într-o serie de viitoare oraşe-state ca Eridu, Ur, Nippur sau Uruk (Warka) se încadrează
în cultura Obeid‖, ne spune profesorul Diaconescu 60 , iar Emil Condurachi mai face nişte
precizări:
Continuând tradiţiile economice mai vechi, purtătorii acestei culturi mai practică încă vânătoarea
şi pescuitul. Încetul cu încetul, însă, agricultura şi creşterea vitelor capătă o pondere din ce în ce
mai mare în viaţa lor economică. Sunt aclimatizate câteva din plantele cele mai caracteristice
regiunii mesopotamiene – alacul, spre exemplu. Sunt, de asemenea, domesticite unele animale
(…). Ceramica pictată, lucrată cu mâna şi împodobită cu figuri de animale şi păsări, ca şi
ţesăturile simple, satisfăceau nevoile încă modeste ale acestei străvechi populaţii, care
întrebuinţează deocamdată foarte rar obiectele de aramă. Câteva topoare plate de aramă, oglinzi şi
ace cu gămălie din acelaşi metal dovedesc totuşi că, în timpul acestei faze, populaţia
mesopotamiană trecuse în perioada aramei, denumită de arheologi perioada eneolitică.61
Mai jos, sub formă de studii de caz, vom puncta istoria şi religiozitatea aşezărilor
menţionate de profesorul Diaconescu, dar nu înainte de a scrie câteva cuvinte despre faza
chalcoliticului şi de a face o comparaţie între religiozitatea oamenilor din „preistorie‖ şi spusele
Sfintelor Scripturi.
F. FAZA CHALCOLITICULUI: 4.500 – 3.300 î.e.n.
Termenul „chalcolitic‖ provine din cuvintele greceşti chalkos, cupru şi lithos, piatră. În
perioada chalcolitic piatra este treptat înlocuită cu cuprul. Trebuie semnalat faptul că metalurgia
nu apare acum, ci acum ea doar capătă proporț ii. Henry M. Morris, apud Cyril Stanley Smith,
face observaţia că „Cele mai vechi obiecte de metal, modelate artificial, sunt nişte mărgele de
aramă descoperite în nordul Irakului, datând de la începutul mileniului al 9-lea î.d.Cr.‖, iar apoi îi
citează pe Halet Campbel şi Robert Braidwood:
…Înainte de anul 7.000 î.d.Cr., oamenii din Cayönü Tepesi nu numai că cunoşteau metalul, dar
chiar modelau obiecte din cupru autohton prin şlefuire şi ciocănire.62
60
Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 29.
61
Emil Condurachi, op. cit., pp. 9-10.
62
Henry M. Morris, op. cit., pp. 424, 425.
31

32. III. HOMO RELIGIOSUS DIN „SEMILUNA FERTILĂ” ÎN PERIOADA
PREISTORIEI
Dacă am dori să studiem religiozitatea oamenilor din perioada „preistorică‖ din
„Semiluna fertilă‖ pe baza pattern-ului de mai sus (pp. 5-6), atunci aplicabilitatea sa ar fi extrem
de limitată: nu avem acces la izvoarele orale ale oamenilor trăitori în preistorie – deci studiul
efectuat prin prisma antropologiei culturale ne este refuzat. Nu putem studia comunităţile de
„preistorici‖ nici din perspectiva istoriei religiilor, întrucât nu au fost descoperite textele lor
sacre: ştiinţa spune că respectivele comunităţi nu cunoşteau scrisul, erau pre-literate, lucru despre
care vom mai vorbi. „Terenul de cercetare‖ aparţine, deci, unui spaţiu şi unor timpuri de mult
apuse. Pe vremuri, Rudolf Otto vorba despre un fior sau chiar un cutremur lăuntric, mistic, al
închinătorilor, un mysterium tremendum et fascinans… Noi nu avem acces la cunoaşterea „tainei
cutremurătoare‖, şi nu cunoaştem nici onirismul şi nici măcar visele lor, fie în stare de veghe, fie
cele din timpul somnului. Avem aceeaşi problemă cu „dublul‖ lor: „Această structură mentală
reflectă convingerea că trupul material al fiinţei umane este dublat de un element independent şi
imaterial (dublu, spirit, suflet etc.)‖ 63 Nu cunoaştem, aşadar, concepţiile preistoricilor despre
acestea şi despre imaginarul lor. „…Credinţele şi ideile nu sunt fosilizabile64‖.
Ceea ce avem, concret, sunt nişte „documente‖ preistorice constând din oseminte umane,
mai ales cranii, unelte de piatră, pigmenţi, îndeosebi ocru roşu, hematit, gravuri, picturi rupestre,
pietre pictate, statuete sculptate în os şi în piatră. Însă ele, spune Mircea Eliade la un moment dat,
par să fie „opace‖ semantic65 şi chiar şi încercarea de a le încadra într-un sistem de semnificaţii
nu are foarte mult succes pentru interpretarea lor.
Singurul element incontestabil e faptul că la temelia existenţei acestor „documente‖ se
poate identifica o religiozitate. De unde vine ea? Cum spuneam, răspunsurile sunt foarte diferite,
dar există o constantă: lumea academică repudiază persoanele care afirmă că religiozitatea este
dată de Dumnezeu, astfel încât un istoric al religiilor de calibrul lui Mircea Eliade a găsit o altă
formulare:
„Sacrul‖ este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La
nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci
alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi, sau mai degrabă a
deveni om înseamnă a fi religios.66
Şi, în altă parte, acelaşi istoric contesta evoluţia gândirii abstracte de tip religios a omului:
„Homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus.‖67
63
Lucian Boia, op. cit., p. 30.
64
Mircea Eliade, p. 6.
65
Ibid., pp. 6, 4-5.
66
Ibid., p. VIII.
67
Ibid., p. 7.
32

33. Aşa cum am spus, marele istoric lăsa să se înţeleagă faptul că religiozitatea este în esenţa
omului, prezentă încă de la apariţia sa. Este ceea ce Florin Georgescu denumea „teza coincidenţei
dintre începuturile fiinţei umane şi a originii credinţelor religioase‖.68
Alexandru Stan şi Remus Rus, doi profesori care provin din spaţiul teologic creştin,
afirmă aceeaşi idee:
Departe de a fi o dimensiune dobândită de-a lungul unei perioade de timp, religia apare în istoria
omului ca fiind co-extensivă cu el. Descoperirile arheologice relevă faptul că acolo unde au existat
fiinţe umane au existat şi practici care atestă existenţa de credinţe religioase.69
Convingerea noastră, bazată pe Sfintele Scripturi, este, cum spuneam mai sus, că omul
este creat de Elohim, Dumnezeul creator despre care vorbeşte întreaga Biblie, chiar începând cu
Genesa, 1:1. Când a creat omul, antropogeneză consemnată în cartea Facerea, capitolele 1 şi 2,
Făcătorul a pus în el „trei nevoi fundamentale: nevoia de transcendent, nevoia de semnificaţie şi
nevoia de comunitate. (…) Cele trei nevoi definesc dependenţa lui de Dumnezeu, valoarea lui
derivată, respectiv natura lui comunitară.‖70 Creat de Dumnezeire, omul a fost întotdeauna un
homo religiosus, a avut înzidită în sine nevoia de a crede în Dumnezeu şi de a I se închina.
Apologetic vorbind, omul „va rămâne de-a pururi un subiect credincios.‖71
Pe aproximativ aceeaşi linie discursivă se deplasează şi istoricul Lucian Boia. În tratarea
pe care o face ansamblurilor sau structurilor arhetipale „susceptibile (…) să acopere esenţialul
unui imaginar aplicat evoluţiei istorice‖, profesorul Boia vorbeşte despre „Conştiinţa unei
realităţi transcendente‖, pe care o precizează ca fiind: „realitate invizibilă, insesizabilă, dar cu
atît mai semnificativă faţă de realitatea evidentă şi tangibilă. Este domeniul supranaturalului şi al
manifestărilor sale perceptibile care compun miraculosul. Supranaturalul poartă cel mai adesea
amprenta sacrului‖, iar apoi încheie evidenţiind: „Tot acest complex defineşte o caracteristică
mentală universal prezentă, intrinsecă condiţiei umane.‖72
Întrebarea care se ridică acum este: cum s-a obiectivat nevoia de transcendent a grupurilor
umane din „Semiluna fertilă‖ din epoca preistorică, relaţionate la Genesa, capitolele 1-11?
Tocmai acesta este momentul în care Sfintele Scripturi ne vin în ajutor cu desluşiri
semnificative: ele ne arată faptul că după Căderea în păcat din Genesa, 3:1-6, nevoia de
transcendent din om a fost, într-adevăr, desfigurată, dar a continuat să-şi revendice dreptul la
existenţă:
Atunci li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-
au făcut învelitori cu ele.
Genesa, 3:7.
68
Florin Georgescu, Societate şi religie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 11,12.
69
Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, op. cit., p. 15.
70
John Stott, apud Beniamin Fărăgău, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala”
realizărilor noastre?, Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, ed. a doua revizuită, p. 46.
71
Florin Georgescu, op. cit., p. 9.
72
Lucian Boia, op. cit., p. 28.
33

34. Termenul chagor (Strong 2290) tradus aici drept „învelitori‖ semnifică mai degrabă
„acoperitori‖. O dată ce proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, şi-au dat seama de goliciunea lor, ei
au încercat s-o acopere şi să revină la Dumnezeu conform planului născocit de gândirea lor şi
prin propriile lor forţe.
Să spunem lucrurile altfel: după ruperea de Dumnezeu, născocirea unui plan pentru
acoperirea şi „cârpirea” dezastrului, pentru apropierea de Dumnezeu prin eforturi proprii
şi nevoinţă personală în vederea mântuirii, semnifică primele manifestări ale religiei
antropocentrice păgâne care-l mână pe om spre truda deznădăjduită şi falimentară de a se
mântui prin fapte!
Apogeul acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, este format din două
culmi: prima culme este aceea a politeismului, iar cealaltă este cea a persecutării – într-o formă
sau alta – a celor care au credinţe religioase diferite.
Genesa, 4:3,5-8, la fel ca şi Genesa, 10:8-12 şi 11:1-9, confirmă prima culme a acestei
religii antropocentrice păgâne.
La secole după aceste întâmplări, un rabin evreu, unul din mai-marii partidei
„nazarinenilor‖, Şaul din Tarsul Ciliciei, căruia creştinii îi spun apostolul Pavel, încapsula în
câteva versete nişte adevăruri inspirate şi majore:
19 … ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a arătat.
20 De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui – au fost
percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără scuză,
21 pentru că, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu I-au
mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a întunecat.
22 Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit
23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea omului
muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor mici73.
24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, ca să urmeze poftele inimilor lor, dezonorându-
şi astfel trupurile între ei.
25 Ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună şi s-au închinat şi au slujit creaţiei în
locul Creatorului, Care este binecuvântat în veci, amin!74
Epistola lui Pavel către romani, 1:19-25.
Redăm un scurt comentariu privitor la căderea în păcat şi derapajul spre politeism,
comentariu scris de mitropolitul ortodox Irineu Mihălcescu, care, fiind mason o perioadă din
viaţa sa, cunoaşte păgânismul din interior:
Dar prima pereche de oameni ieşită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia Lui şi s-a înstrăinat de
El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s-a întunecat, inima s-a pervertit şi voinţa li
73
1:23 Sau: animalelor care mişună; sau: animalelor care se târăsc; termenul ebraic tradus în greacă face referire la
toate celelalte animale mai mărunte, distincte de vite şi de animalele sălbatice mari; de asemenea, termenul poate
include şi insectele (vezi Gen. 1:24 şi nota). N.tr.
74
Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
34

35. s-a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât omenirea străveche a ajuns în
scurtă vreme într-o stare de decădere generală. În această stare, oamenii au uitat că Dumnezeu este
Unul, că este Duh şi că este Creatorul şi Pronietorul şi, cu mintea lor întunecată şi rătăcită, şi-au făcut
mai mulţi dumnezei şi i-au înfăţişat sub chip omenesc şi de animale sau, ceea ce este şi mai grav,
au îndumnezeit şi ceea ce era neînsufleţit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri,
izvoare, mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina,
întunericul etc.
Aşa s-a ajuns de la monoteismul primitiv curat şi spiritual, la politeismul cu toate formele lui:
zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie, la animism şi fetişism (…)75
În ceea ce priveşte a doua culme a acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii,
spuneam că ea este demascată de persecuţiile aplicate de păgâni celor care aveau alte credinţe
religioase. Cititorii care doresc să afle mai multe despre formele de manifestare ale păgânismului
au la dispoziţie o multitudine de surse, printre care se află şi istoria Bisericii (sau, mai bine scris,
a „Bisericii‖), unde le recomandăm analizarea sutelor de mii de crime pe care această instituţie
le-a săvârşit de-a lungul veacurilor.
Însă Elohim, maiestuosul Creator, are şi numele de YHWH, care arată faptul că Îşi asumă
şi rolul de Mântuitor şi, atât în Genesa, 3:21, cât şi în tot restul Bibliei şi al istoriei, El Însuşi face
acoperirea sau, altfel spus, ispăşirea păcatului: mai întâi El acoperă perechea omenească cu piei
de animale (probabil miei), apoi acoperă/ispăşeşte păcatul prin intermediul sistemului sacrificial
din Pentateuh şi, finalmente, ispăşind/ştergând păcatul prin crucificarea Fiului Său, adevăratul
Miel de jertfă. Altfel spus, în locul religiei antropocentrice şi păgâne a răzvrătirii omeneşti, în
care omul însuşi se apropie de Dumnezeu cu jertfa închircitoare a faptelor sale, îmbrăcat cu straie
de frunze de smochin, Făcătorul Însuşi pune religia teocentrică a harului îndreptător pe care El îl
dăruieşte celor căzuţi în păcat.
În ceea ce priveşte religiozitatea preistoricilor, există date concrete pe care le deţine atât
comunitatea academică ne-creştină, cât şi noi. Desigur, grila noastră interpretativă diferă.
Datele concrete în posesia cărora suntem sunt următoarele:
1. exista un cult al sexualităţii şi fertilităţii (manifestat sub forma de statuete ale
Zeiţei-Mamă, ale falusurilor, bucraniilor, ale închinării la tauri şi, mai târziu, la
ţapi);
2. exista ofiolatrie (închinarea la şerpi);
3. exista unui tratament special aplicat morţilor, în diverse forme;
4. exista un cult al plantelor agricole şi al agriculturii;
5. exista un studiu al legităţilor aştrilor (astronomie), un discurs elaborat despre ei
(astrologie) şi, întrucât aştri erau zei, exista o închinare adusă lor (astrolatrie). Pe
planul imediat, concret, exista calendarul, în funcţie de care se prăznuiau
sărbătorile religioase peste care, frecvent, se suprapuneau şi cele agricole.
În rândurile care urmează noi propunem citirea datelor existente prin următoarea grilă
interpretativă personală.
75
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ed. a doua, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 19.
35

36. A. Sexualitatea, cultul fertilităţii şi religiozitatea, din perspectiva biblică
Vizavi de credinţele religioase din mezolitic – şi nu numai – Mircea Eliade şi Ioan Petru
Culianu opinau că „…Religia are în centrul său zeiţe, urmaşe ale acelor Venera steatopige din
paleolitic. S-au regăsit statuete în săpăturile de la Hacilar, Çatal-Hüyük, Ierihon (în jurul anilor
7.000 î.Hr.) (...) Zeiţele sunt deseori reprezentate ca femei-pasăre sau şarpe, au un posterior
dezvoltat (pe care sunt adesea figurate testicule în statuete falice) şi au ca însoţitori diverse
animale ca taurul, ursul, ţapul, cerbul, broasca ţestoasă, broasca râioasă etc.‖ Cadrul acestor
cuvinte este mai larg:
Cu agricultura, ritmurile de viaţă şi credinţele religioase se schimbă destul de radical. La vânători,
destinul uman este strâns legat de acela al vânatului; la agricultori, obiectul solidarităţii mistice
devine vegetaţia: cerealele în bazinul mediteranean (…) Cu agricultura, misterele femeii revin în
centrul religiei: ea este comparată cu glia hrănitoare, graviditatea ei simbolizează viaţa ascunsă a
seminţei şi regenerarea; ciclul ei menstrual devine solidar cu toate ciclurile naturale, cum ar fi cel
al lunii, al fluxului şi refluxului, al plantelor şi al anotimpurilor.76
Iar Joseph Campbell scria şi el:
...nimeni nu poate vorbi cu certitudine despre locul religios şi social al femeii din această
perioadă77, căci evidenţele răzleţe ale oaselor şi cioburilor neşlefuite de ceramică nu ne revelează
nimic despre soarta ei. Va trebui să citim, ipotetic, din evidenţele următorului mileniu (4.500 –
3.500 î.e.n.), când printre cioburi apar o multitudine de figurine feminine. Aceasta sugerează că
evidenta analogie dintre femeia care dă viaţă şi puteri hrănitoare şi cele ale pământului trebuie să-l
fi condus deja pe bărbat spre asocierea feminităţii fertile cu o idee a maternităţii naturii.78
Însă, din punctul de vedere al autorului studiului prezent, şi cu toată deferenţa datorată
acestor iluştri savanţi, aceste alineate trebuie plasate în categoria simplelor teorii. Argumentele pe
baza cărora contestăm veridictatea relaţiei pe care istoria religiilor o vede şi o afirmă în repetate
rânduri ca existând între, pe de-o parte, sexualitatea şi fertilitatea omenească şi, pe de altă parte,
fertilitatea agricolă, sunt următoarele: mai întâi, cititorii atenţi au sesizat că nu vorbim despre
sexualitate fără a adăuga repede şi termenul „fertilitate‖. Această asociere are temeiuri
importante: Dumnezeu a creat primul om, pe Adam, „Pământescul‖. Din acest bărbat, adică iş –
pe care rabinii evrei îl denumesc Adam Qadmon, omul primordial, şi despre care speculează că ar
fi fost androgin – este modelată sau plăsmuită işah, femeia, pentru a-i fi un ajutor potrivit
bărbatului. Între cei doi nu doar că trebuia să existe o „potrivire‖, o complementaritate, dar li s-a
şi dat porunca de a creşte, de a se înmulţi, de a popula Pământul şi de a-l supune, or această
poruncă, chiar dacă a fost dată în ambientul edenic din Genesa, 1:28, a rămas valabilă, fiind
76
Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., pp. 241-243.
77
Perioada neoliticului cuprinsă între 5.500 – 4.500 î.e.n. N. ns.
78
Joseph Campbell, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass, New York, USA, 1991, p. 139.
36

37. reiterată după Potop, în Genesa, 9:1. Mai mult, cunoaşterea Evei de către Adam 79 şi a soţiei lui
Cain de către acesta80 a fost făcută cel puţin cu scopul înmulţirii oamenilor.81
Dar din punctul de vedere biblic, importanţa sexualităţii culminate în fertilitate îşi are
rădăcinile în Proto-Evanghelia din Genesa, 3:15, unde este atestat pentru prima dată faptul că o
femeie va avea o sămânţă, sau, de fapt, un „sămânţ‖. După cum am demonstrat într-o altă lucrare
care trata Proto-Evanghelia, atunci când Dumnezeu a promis că femeia va avea un „sămânţ‖ care
va zdrobi capul şarpelui, Eva a intuit că Dumnezeu va trimite pe Pământ un copil de parte
bărbătească, şi acest copil, deşi va fi om, va avea obârşie divină, va aduce izbăvirea oamenilor
din tărâmul deşertăciunii şi Pământul muşcat de către entropie, refăcând relaţia dintre om şi
Dumnezeu.
După ce auzise cu urechile ei promisiunea dumnezeiască din Genesa, 3:15, Eva ştia că, la
un moment dat, o femeie va avea sămânţă şi, cumva, Îl va naşte pe... Domnul, astfel încât, aflată
la experienţa primei naşteri umane din această lume, Eva a crezut că L-a născut chiar pe Acela
care urma să aducă izbăvirea, şi a strigat „Am născut un om: pe Domnul!‖82 …Nu ştia că femeia
despre care vorbise Dumnezeu că va avea „sămânţ‖ va fi Maria, evreica Myriam, la câteva mii de
ani după aceea… Cum zicea Arnold Fruchtenbaum, exclamaţia a fost aproape corectă, momentul,
însă, era prost ales!
Cunoaştem, desigur, naraţiunea ulterioară: întâiul-născut era Cain, care a fost urmat
ulterior de Abel.
Acum facem un pas mai departe vizavi de promisiunea divină, sexualitate şi fertilitate,
precum şi despre manifestarea religiozităţii: cândva, mai târziu, Cain a adus lui YHWH,
DOMNULUI, o jertfă vegetală, iar Abel una animală. Aici trebuie să sporim atenţia, întrucât apar
fapte de o natură specială: Dumnezeu nu poruncise niciunde fraţilor să aducă jertfe!... Mai mult,
Abel aduce jertfă miei şi grăsimea lor. Pe vremuri, Iustin Martirul şi Filosoful spunea că „în
Vechiul Testament erau umbre, în Noul Testament erau chipuri, în veşnicie vor fi realităţi.‖
Parafrazându-l, putem spune şi noi că mieii înjunghiaţi de Abel erau umbre care pre-închipuiau
sistemul de jertfe mozaice din Leviticul, care urma să devină realitatea realmente reală în
înjunghierea Mielului pe Golgota.
Aşadar, dacă Dumnezeu nu poruncise fraţilor să aducă jertfe, şi nici măcar nu li Se
arătase, de unde ştiau ei despre Dumnezeu şi despre necesitatea sau măcar posibilitatea aducerii
jertfelor?... Să fi avut ei parte de intuiţii religioase aleatorii?
Desigur că acesta ar fi un posibil răspuns, dar mult mai simplu şi mai la îndemână pare să
fie explicaţia că Adam şi Eva istoriseau copiilor lor, cu nostalgie, poate cu patos, despre
primordii, adică despre modul în care fuseseră ei creaţi, despre părtăşia caldă pe care o avuseseră
cu Dumnezeu, despre Grădina desfătărilor, despre ispitire şi căderea în păcat, despre acoperitorile
79
Genesa, 4:1.
80
Genesa, 4:17.
81
Negaţia valorii de adevăr a acestei afirmaţii se învederează în Genesa, 38:8-10, unde Onan este pedepsit cu
moartea pentru evitarea fertilităţii.
82
Genesa, 4:1. Este regretabil că marea majoritate a traducerilor Bibliei inserează cuvinte care în original nu apar,
anume, „cu ajutorul‖.
37

38. încropite şi despre hainele de piele oferite lor cu multă bunăvoinţă de către Dumnezeu, înainte de
a-i izgoni în frigul istoriei şi, mai presus de orice nostalgie a desăvârşirilor pierdute, proto-părinţii
istoriseau despre nădejdea venirii „Sămânţului‖.
Or, această relatare a fost narată de Adam de mii de ori în următorii 930 de ani, cât a trăit
el, apoi a fost preluată de toţi urmaşii săi. La naşterea lui Noe, cel din care urma să fie repopulat
Pământul, Adam nu murise de mult timp şi, oricum, deja în conştiinţa mulţimilor de oameni
intrase „epoca de aur‖ a Edenului, fapt atestat de miturile prezente la imensa majoritate a
populaţiilor existente, atunci şi acum.
Aşadar, grila interpretativă pe care o oferim pentru citirea cultului fertilităţii nu este, aşa
cum o face Mircea Eliade şi alţii, un sistem de conexiuni între penetrarea solului cu plantatorul,
în timpul efectuării muncilor agricole, penetrarea pieilor de animale cu un ac primitiv, în timpul
coaserii lor şi penetrarea femeii în timpul actului sexual, considerată un fel de glie umană
rodnică. Nu, ci noi vedem sexualitatea cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu la creaţie,
acceptarea mandatului cultural de a se înmulţi (fertilitatea), precum şi deosebit de importanta
Proto-Evanghelie din Genesa, 3:15, unde, după Căderea în păcat a cuplului omenesc primordial,
Dumnezeu, vorbind cu şarpele, îi pecetluieşte destinul:
Voi pune duşmănie între tine şi femeie,
Între sămânţa ta şi sămânţa ei83;
El îţi va zdrobi capul,
Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.84
După acest moment, este foarte posibil ca nădejdea pe care o aveau femeile să fie aceea că
unul dintre copiii pe care-i vor naşte va fi „sămânţa femeii‖ promisă ca Izbăvitor, după cum, după
alte câtva milenii, fiecare evreică nutrea nădejdea nemărturisită că prin ea va veni Mesia.
În acest sens, despre statueta aşa-numită „Venus din Willendorf‖, redată mai sus, s-a spus
că ea are chipul brăzdat pentru că, de fapt, ea nu are chip, fiind „femeia universală‖. Convingerea
noastră, pe de altă parte, este că ea nu are chip întrucât promisiunea că o femeie va da naştere
unui fiu-izbăvitor, Proto-Evanghelia, fusese rostită, dar încă nu se ştia cine va aduce pe lume
Izbăvitorul. În decursul generaţiilor născute după Căderea în păcat se vorbea despre Născătoare şi
parthenogenesis, adică despre femeia care urma să zămislească un copil fără ajutorul unui bărbat
şi care, desigur, era o taină pentru oameni. Faptul că Născătoarea va da naştere fiului-izbăvitor
prin partenogeneză a fost, la rândul său, preluat în conştiinţa religioasă şi bifurcat: un filon a dus
spre ceea ce mitologia denumeşte „mitul Zeiţei-Mame‖. Celălalt filon al promisiunii din Genesa,
3:15, s-a ţinut foarte aproape de conceptul de „Zeiţă-mamă‖, dar a fost sublimat în miturile
despre o zeiţă a fertilităţii, a dragostei şi sexualităţii. La un moment dat, acest filon va fi
obiectivat în forme de artă (sculpturi, picturi, statui), iar ulterior cele două filoane se vor reîntâlni
în statueta „Fecioara cu pruncul în braţe‖: această statuetă este, simultan, atât Zeiţa-Mamă,
Născătoarea prin partenogeneză, cât şi zeiţa dragostei şi a fertilităţii. Statueta şi închinarea adusă
83
Cu referire la sămânţa femeii, cf. NTR.
84
Versiunea Noua Traducere Română (NTR), disponibilă pe http://www.bibleserver.com
38