Timpul sacru in biblie

976 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
976
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
38
Actions
Shares
0
Downloads
37
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Timpul sacru in biblie

  1. 1. COLECŢIA „FUNDAMENTELE MESIANISMULUI RESTAURATOR” TIMPUL SACRU ÎN BIBLIE (MANUSCRIS)
  2. 2. 2 CUPRINS: PRECUVÂNTARE SECŢIUNEA I: CONSIDERAŢII GENERALE Capitolul I: PLANUL ŞI SCOPURILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU Capitolul al II-lea: CONFLUENŢE ÎNTRE ASPECTUL FESTIV AL RELIGIOZITĂŢII ŞI STRUCTURA SĂRBĂTORILOR Capitolul al III-lea: ATOATEZIDITORUL ŞI TEMPLUL COSMIC Capitolul al IV-lea: GENERALITĂŢI DESPRE CALENDAR ÎN MESOPOTAMIA SECŢIUNEA A II-A: ŞABATUL ÎN TANAĦ (VECHIUL TESTAMENT) Capitolul al V-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA GENESA Capitolul al VI-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA EXODUL Capitolul al VII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA LEVITICUL Capitolul al VIII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA NUMERI Capitolul al IX-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA DEUTERONOMUL Capitolul al X-lea: ŞABATUL ÎN CĂRŢILE II REGI ŞI II CRONICI Capitolul al XI-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PSALMI Capitolul al XII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI AMOS Capitolul al XIII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI OSEA Capitolul al XIV-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI ISAIA Capitolul al XV-lea: ŞABATUL ÎN CĂRŢILE PROFETULUI IEREMIA Capitolul al XVI-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI EZECHIEL Capitolul al XVII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA LUI NEEMIA SECŢIUNEA A III-A: ŞABATUL ÎN NOUL TESTAMENT Capitolul al XVIII-lea: GENERALITĂŢI Capitolul al XIX-lea: RAPORTAREA LUI YEŞUA MESIA LA ŞABAT Capitolul al XX-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR Capitolul al XXI-lea: ŞABATUL ÎN LITERATURA EPISTOLARĂ NEO- TESTAMENTARĂ: CONSIDERAŢII HERMENEUTICE Capitolul al XXII-lea: ŞABATUL ŞI „TEOLOGIA UMBRELOR” SECŢIUNEA A IV-A: ANTI-ŞABAT Capitolul al XXIII-lea: GENERALITĂŢI Capitolul al XXIV-lea: ANTI-ŞABATUL ÎN NOUL TESTAMENT
  3. 3. 3 ADDENDUM: DETURNAREA DUMNEZEIŞTII ZILE DE ÎNCHINARE
  4. 4. 4 PRECUVÂNTARE Fiecare dintre religiile majore ale lumii caută să înţeleagă sacrul, iar aşa-numitele „religii ale Cărţii” sau religiile abrahamice – iudaismul, creştinismul, respectiv islamismul – încearcă să înţeleagă chiar o Divinitate personală. De asemenea, fiecare dintre religiile majore ale lumii caută să înţeleagă Universul, natura, omul, rostul şi destinul acestuia. În consecinţă, fiecare dintre ele oferă un Weltanschauung, o concepţie despre lume şi viaţă, mai mult sau mai puţin coerentă şi sistematizată. Religiile care se respectă nu numai că încearcă să facă aceasta ci chiar mai mult: dacă în concepţia lor există convingerea că lumea şi-a pierdut armonia, că există un dezechilibru cosmic, ele, de asemenea, încearcă să recâştige armonia pierdută, să recucerească spaţiul şi timpul şi să le organizeze, să le ordoneze. Pentru a organiza lumea şi a o face inteligibilă, religiile care se respectă nu numai că în-temeiază, adică dau temei unor sisteme de concepţii şi de acte sacre, de rituri şi ritualuri, ci ele instituie şi un calendar; timpul, acest cal nărăvaş, nu mai poate să se cabreze când vrea el, ci i se pune zăbală şi este strunit încotro vor sacerdoţii, fie că ei îşi reprezintă timpul ca fiind ciclic, fie liniar, fie un hibrid între acestea, fie în orice alt mod. Iar când sacerdoţii elaborează un calendar, el trebuie obligatoriu să conţină şi popasuri temporale, sărbători, fieste sau altele. Timpul, domesticit în cele din urmă, „constrâns” de calendar, se supune regulilor hotărâte de oameni. Această lucrare doreşte să examineze timpul sacru tratat în Tanaħ1 , Biblia ebraică, precum şi în Noul Testament2 . Prin obiectul cercetării sale, se poate spune că această carte este rezultatul unui studiu biblic tematic, înscriindu-se, de asemenea, în sfera profetologiei şi a teologiei simbolice. Iată structura acestei cărţi. În volumul I vom plasa tema studiului nostru în cadrul larg al religiologiei şi vom emite câteva consideraţii provenite din ştiinţa religiei: printre altele, vom acorda o atenţie specială sacrului, religiozităţii şi aspectului festiv al sacrului înzidite în om, precum şi structurii sărbătorilor. Apoi vom trata despre Elohim, Dumnezeul-Creator, precum şi despre Templul cosmic şi „preoţia” astrală şi umană. Un alt element discutat în acest volum va fi şabatul zilei a şaptea a săptămânii, un praznic ciclic, săptămânal, o sărbătoare unică în felul său. Datorită dimensiunilor sale considerabile, va fi ultimul element discutat în acest volum. Volumul al II-lea va examina Praznicele lui YHWH şi aşa-numitul „Eveniment cristic”. Prin „eveniment cristic” înţelegem înomenirea Fiului lui Dumnezeu şi naşterea omenească a lui Iisus Mesia, Yeşua ha-Maşiyaħ, viaţa şi slujba Lui, patimile Sale, moartea şi îngroparea Sa, învierea Lui şi Înălţarea la Ceruri. În mod obişnuit, în cadrul acestui eveniment de natură cristologică nu se adaugă şi pogorârea Duhului Sfânt, fapt care ţine de doctrina pneumatologiei, dar, pentru o mai bună comprehensiune a studiului de faţă, vom include şi acest lucru. 1 Tanaħ (ebr.): acronim pentru Torah (Legea), Nevi‟im (Profeţii), şi K(e)tuvim (Scrierile), ceea ce creştinii denumesc, incorect, Vechiul Testament. 2 În cazul discuţiei despre Şabat, vom prelungi analiza până în primele veacuri ale erei noastre, examinând modurile în care închinarea din această zi a fost deturnată în închinarea în ziua întâi a săptămânii.
  5. 5. 5 Să clarificăm şi semnificaţia sintagmei „Praznicele lui YHWH”, expresie cu care publicul cititor european este foarte puţin familiarizat. Biblia vorbeşte atât despre veşnicie, cât şi despre timp. În mod ciclic, veşnicia se pogora în scurgerea vremurilor, iar modul în care timpul sacru pătrundea în durata profană era prin intermediul sărbătorilor şabatului săptămânal şi „praznicelor lui YHWH”3 . Aceste praznice erau următoarele: Festivitatea lunară a lunii noi; Praznicele anuale: Paştele; Sărbătoarea Azimilor; Sărbătoarea Săptămânilor; Sărbătoarea Trâmbiţelor; Ziua Ispăşirii; Sărbătoarea Corturilor; Praznicele repetate la şapte ani şi la şapte ori şapte ani: anul şabatic4 şi anul jubiliar. Prin aceste sărbători sfinte, ciclice, nu numai cerurile descindeau pe Pământ, dar ele se şi deschideau ca o spirală ascendentă, o scară prin care omului i se îngăduia să urce spre Ceruri. Trebuie să subliniem faptul că toate aceste evenimente aveau loc în timpuri prestabilite de Dumnezeu, nu în momente aleatorii. Apelând la metoda cunoaşterii prin contrast, vom pune şi noi soroacele prestabilite (fie-ne îngăduit acest pleonasm...) de Dumnezeu în contrast cu zăpăceala omenească, invocând unul dintre multele momente amuzante din celebra carte Peripeţiile bravului soldat Švejk: în plin şi crâncen război mondial, eroul principal îşi dă o întâlnire cu un prieten la un anume restaurant „joi, la ora 18, după război, la U‟Kalicha”. Este ca şi cum eroul ar zice, „eh, ce mare scofală şi războiul ăsta mondial, e doar un fleac, va trece şi el, lucrul fundamental este că joi, după ce se termină războiul, ne vedem la cârciumă”. Războiul, o catastrofă de proporţii mondiale, este minimalizat şi trecut pe planul secund, importantă este întâlnirea de la o anume crâşmă (adresă fixă), într-o zi de joi (timp mobil, repetabil). În Providenţa divină, însă, lucrurile nu se desfăşoară absolut deloc aleatoriu: 29 Oare nu se vând două vrăbii pe un assarion5 ? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. 30 Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. 31 Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai valoroşi decât multe vrăbii. Evanghelia după Matei, 10:29-31.6 Aceste versete dezvăluie faptul că fiecare acţiune, chiar şi una care, aparent, e un fleac, căderea unei vrăbii sau a unui fir de păr, este cunoscută de Tatăl şi pregătită în mod suveran în Providenţa Sa. Dumnezeu nu a lăsat nimic la voia întâmplării, El este un planificator deosebit de minuţios. Sfânta Scriptură contestă vehement noţiuni de genul 3 Traducerea Bibliei de către Dumitru Cornilescu, 1923, vorbeşte despre aceste zile festive în mod inconsecvent, traducându-le fie „Sărbătorile Domnului”, fie „praznice”. În această lucrare noi vom folosi îndeosebi termenul „praznic”, cu înţelesul de „timp stabilit, sacral-festiv”, şi nu „sărbătoare”, prin care imensa majoritate a oamenilor înţelege „pretext pentru chefuri”. 4 Următorul an şabatic este între 25 septembrie 2014 şi 13 septembrie 2015. 5 Un assarion era 1/10 de drahmă. 6 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Matei10. Dacă nu este specificat altfel, versiunea Bibliei folosită în această lucrare este Noua Traducere Română (NTR), postată pe http://www.bibleserver.com/text/NTR
  6. 6. 6 sorţii, al destinului, ursitei, norocului, accidentului, întâmplării, fatalităţii. Cum ziceau rabini de binecuvântată memorie: „Cuvântul «coincidenţă» nu este un cuvânt koşer.” Aşadar, în volumul al II-lea vom examina Praznicele ciclice ale lui YHWH, festivităţile lunare, anuale, cele care aveau loc o dată la şapte şi la patruzeci şi nouă de ani şi le vom pune în relaţie cu timpul liniar al „evenimentului cristic” în care Mesia şi Duhul Sfânt au acţionat în istorie în moduri unice şi irepetabile. Volumul al III-lea va aborda câteva profeţii care ţin de eshaton, analizând „ziua DOMNULUI”, în ceea ce priveşte înţelesul său pentru profeţii care proclamau această zi, atunci şi acolo, precum şi semnificaţiile expresiei pentru noi, cei de acum şi de aici, peste care stă să se prăvălească Necazul cel Mare, după care vom păşi într-un nou veac, care prezintă un Rege, o structură, o legislaţie, o guvernanţă şi un modus vivendi absolut unic în istorie. Vom vedea împreună ce semnifică următoarele expresii profetice: 1. „ziua (aceea)”7 ; 2. „ziua lui YHWH”8 ; 3. „ziua lui Elohim”9 ; 4. „zilele din urmă”10 ; 5. „ziua judecăţii”11 ; 6. „ziua lui Mesia Yeşua”12 . Iar acum, cititorule, îţi fac invitaţia de a te alătura caravanei mele în drumeţia ce ne îmbie s-o pornim. Odată ajunşi la capăt, ne vom uita în urmă şi vom vedea pagubele serioase pe care le-am fi putut avea dacă ne-am fi rătăcit în istoria Praznicelor şi am fi confundat adevărata potecă divină cu bulevardul larg al sărbătorilor stabilite de oameni. Însă, mai mult, vom vedea şi câştigurile duhovniceşti şi intelectuale dobândite pe parcursul studierii temei de faţă. Deci, să purcedem la drum! 7 Ioel, 2:29; Is. 61:2b; 63:4; I Cor. 3:13; II Tim. 4:8; Evr. 10:25. 8 Obadia, 15; Ioel, 1:15; 2:1,11,31; Am. 5:18,20; Is. 13:6,9; Ţef. 1:7,14; Ier. 46:10; Ez. 30:3; Mal. 3:2; 4:1- 5; Fap. 2:20; I Tes. 5:2; II Tes. 2:2; II Pet. 3; Apoc. 1:10; 16:14. 9 II Pet. 3:12. 10 Gen. 49:1; Num. 24:14; Deut. 4:30; 31:29; Os. 3:5; Mica, 4:1; Ier. 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ez. 38:16; Dan. 2:28; 10:14; Fap. 2:17; II Tim. 3:1; Iac. 5:3; II Pet. 3:3; Evr. 1:2 etc. 11 Mat. 10:15; Fap. 17:31; Apoc. 6:17; 16:14. 12 I Cor. 5:5; II Cor. 1:14.
  7. 7. 7 SECŢIUNEA ÎNTÂI CONSIDERAŢII GENERALE Capitolul I PLANUL ŞI SCOPURILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU În celebra sa carte Omul şi sacrul, filosoful Roger Caillois surghiuneşte într-o sărmană notă de subsol un adevăr absolut fundamental: ...Teoria sărbătorii...ar trebui îndeosebi articulată unei teorii a sacrificiului. Într-adevăr, acesta pare un fel de conţinut privilegiat al sărbătorii. El este aidoma mişcării interioare pe care o rezumă sau îi dă sens. Amândouă se înfăţişează în acelaşi raport ca sufletul şi trupul... Dialectica sărbătorii o dublează şi o reproduce pe aceea a sacrificiului.13 Filosoful francez proclama un adevăr intuit şi propovăduit de marile religii: lumea poate beneficia de odihnă, de abundenţă şi de sărbătoare numai graţie unui sacrificiu primordial, săvârşit înainte de întemeierea lumii14 . Jertfa Zeului, odihna lumii şi praznicele omeneşti merg mână în mână. La fel stau lucrurile şi în Sfintele Scripturi dar convingerea noastră este că, din păcate15 , acesta subiect se discută mult prea rar: în „veşnicia trecută” a avut loc jertfa Zeului. Ea era o jertfă despre care, fiind plănuită de Cel în care toate promisiunile sunt „Da” şi „Amen”, a avut loc în mod potenţial, în planul veşnic şi virtual al lui Dumnezeu, şi urma să se concretizeze în timpul istoric şi să se materializeze în spaţiul perceptibil, pe Golgota. Chiar mai mult, în ceea ce priveşte tema studiului nostru, declarăm că numai pe baza jertfei de Sine dumnezeieşti primordiale, plănuită în „veşnicia trecută”, urma universul să experimenteze odihna şi urma omul să se bucure de răgazul, tihna şi îndestularea praznicelor. Întrucât a face afirmaţii nefondate este uşor, ne revine responsabilitatea de a demonstra biblic şi teologic declaraţia de mai sus. 13 Roger Caillois, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, ed. a doua revizuită, 2006, trad. Dan Petrescu, p. 115. 14 Sau cel puţin in illo tempore, după cum arată Mircea Eliade în operele sale. 15 Când scriem „din păcate”, exact aceasta intenţionăm să spunem: din păcate, adică din cauza limitărilor şi a mărginirilor pe care Căderea în păcat din Genesa, capitolul 3, le-a pricinuit minţii şi sufletului omenesc.
  8. 8. 8 I. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: FUNDAMENTE BIBLICE Pentru a fundamenta pledoaria noastră, transcriem câteva pasaje din Sfintele Scripturi: 4 Cine a făcut şi a împlinit aceasta, chemând, de la început, generaţie după generaţie? Eu, DOMNUL, am fost cu cei dintâi şi tot Eu voi fi şi cu cei de pe urmă. Isaia, 41:4. 9 Iată! Lucrurile spuse mai dinainte s-au împlinit şi acum vestesc altele noi; înainte să se împlinească vi le fac cunoscute. Isaia, 42:9. 9 Să se adune toate neamurile şi să se strângă popoarele! Care dintre ele16 a vestit aceasta şi care dintre ele ne-au prezis lucrurile care s-au întâmplat? Să-şi aducă martori care să dovedească că au dreptate, astfel ca ceilalţi să audă şi să poată zice: «Da! Este adevărat!» 10 «Voi sunteţi martorii Mei, zice DOMNUL, voi şi Robul Meu pe Care L-am ales, ca să cunoaşteţi, să Mă credeţi, şi să înţelegeţi că Eu sunt. Înaintea Mea nu a fost modelat nici un Dumnezeu şi nici după Mine nu va fi. 11 Eu, Eu sunt DOMNUL şi în afară de Mine nu este alt Mântuitor. 12 Eu am vestit, am mântuit şi am proclamat şi nu sunt străin între voi. Voi Îmi sunteţi martori, zice DOMNUL, că Eu sunt Dumnezeu. 13 Da, din zilele străvechi Eu sunt. Nimeni nu poate izbăvi din mâna Mea! Când Eu lucrez, cine se poate împotrivi?» Isaia, 43:9-13. 6 Aşa vorbeşte DOMNUL, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul său, DOMNUL Oştirilor: «Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, iar în afară de Mine nu există alt Dumnezeu. 7 Cine este ca Mine? Să proclame, să vestească şi să înfăţişeze înaintea Mea ce s-a petrecut în vechime, de când Mi-am întemeiat poporul? Ce urmează să se mai întâmple? Să ne prezică ce se va întâmpla! 8 Nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi! Oare nu v-am vestit şi prezis aceste lucruri în trecut? Voi sunteţi martorii Mei! Există vreun alt Dumnezeu în afară de Mine? Nu există o altă Stâncă! Eu nu cunosc vreuna.» Isaia, 44:6-8. 21 Vorbiţi! Prezentaţi-vă cauza! Lăsaţi-i să se sfătuiască împreună! Cine a prevestit aceasta cu multă vreme în urmă? Cine a vestit-o în trecut? Oare nu Eu, DOMNUL? Nu există alt Dumnezeu în afară de Mine, Dumnezeu drept şi Mântuitor; nu este altul în afară de Mine! Isaia, 45:21. 9 Amintiţi-vă lucrurile de la început, acelea din vechime, căci Eu sunt Dumnezeu, nu este altul! Eu sunt Dumnezeu, nu este altul ca Mine! 16 43:9 Sau: ei, cu referire la idolii naţiunilor. N. tr.
  9. 9. 9 10 Eu fac cunoscut mai dinainte sfârşitul şi, din vremuri străvechi, descopăr lucrurile care încă nu s-au întâmplat, zicând: „Planul Meu rămâne să se împlinească; voi face tot ceea ce doresc!‟ 11 Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă şi, dintr-o ţară îndepărtată, aduc omul care Îmi va împlini planul. Ce am spus voi duce la îndeplinire şi ce am plănuit voi face. Isaia, 46:9-11. 3 Lucrurile de dinainte le-am prevestit demult, gura Mea le-a vestit, Eu le-am făcut cunoscute; apoi, dintr-odată, am lucrat, iar ele s-au împlinit. Isaia, 48:3. 18 pentru că ştiţi că nu cu lucruri pieritoare – argint sau aur – aţi fost răscumpăraţi din felul vostru de viaţă fără rost, moştenit de la strămoşii voştri, 19 ci cu sângele preţios al lui Cristos17 , ca al unui miel fără meteahnă şi fără pată. 20 El a fost ales18 înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul vremurilor, pentru voi. I Petru, 1:18-2019 . 8 Toţi locuitorii pământului i se vor închina, şi anume aceia ale căror nume nu au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii Mielului, Care a fost înjunghiat20 . Apocalipsa, 13:821 . 20 Dumnezeul păcii, Care L-a adus înapoi dintre cei morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor22 al oilor, prin sângele legământului veşnic, 21 să vă echipeze cu orice lucru bun, pentru a-I face voia, lucrând între noi ceea ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Cristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor! Amin. Epistola către evrei, 13:20,21. II. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: ADEVĂRURI TEOLOGICE Declaraţia categorică a tuturor scriitorilor sfinţi menţionaţi mai sus, Isaia, Petru, Ioan şi autorul Epistolei către evrei, este regăsită în teologie ca doctrina despre Hotărârile sau Decretele lui Dumnezeu. Să vedem ce înseamnă aceasta. 17 1:19 Sau: Mesia; atât Cristos (greacă), cât şi Mesia (ebraică şi aramaică) înseamnă Cel care este uns; peste tot în carte. N. tr. 18 1:20 Sau: cunoscut. N. tr. 19 Subl. ns. 20 13:8 Sau: ale căror nume nu au fost scrise în Cartea Vieţii Mielului, Care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii. N. tr. 21 Subl. ns. 22 13:28 Conceptul de păstor trebuie înţeles aici în contextul său vechi-testamental: Dumnezeu Însuşi este Păstorul lui Israel (Ps. 80:1; Is. 40:10-11; Eze. 34:11-16); Dumnezeu a dat turma în grija conducătorilor, păstorii lui Israel, care însă nu au avut grijă de ea (Is. 56:9-12; Eze 34); Dumnezeu Îl va trimite pe adevăratul Păstor, pe Mesia, pentru a avea grijă de oi (Eze. 34:23). N. tr.
  10. 10. 10 De la un capăt al celălalt al lor, Sfintele Scripturi declară suveranitatea lui Dumnezeu: El este Acela care lucrează toate după buna plăcere sau după sfatul voii Sale, după cum scrie apostolul în Epistola către efeseni, 1:11. Dumnezeu este Acela care, înainte de întemeierea lumii, în mod suveran şi potrivit bunei Sale plăceri, a hotărât un plan veşnic23 . El este Acela care, în mod progresiv, a vestit omenirii despre acesta şi l-a şi realizat24 conform voii Sale25 , spre slava Sa. Toate lucrurile care se întâmplă sunt hotărâte din veşnicie şi fac voia Lui în întreaga Sa creaţie, atât cea naturală, cât şi cea spirituală, potrivit planului Lui prestabilit26 . Iată ce scrie Louis Berkhof despre această doctrină: Dintre lucrările pur imanente ale lui Dumnezeu (opera ad intra) trebuie să deosebim cele care vizează direct creaturile lui Dumnezeu (opera ad extra). Unii teologi, pentru a evita înţelegerea eronată, preferă să vorbească despre opera immanentia şi opera exeuntia, subdivizând prima în două clase, opera immanentia per se, care sunt opera personalia (generarea, filiaţia şi spiraţia) şi opera immanentia donec exeunt, care sunt opera essentialia, adică lucrările Triunului Dumnezeu, diferite de lucrările oricărei Persoane a Dumnezeirii, care sunt imanente în Dumnezeu până când sunt realizate în lucrările creaţiei, providenţei şi răscumpărării. Hotărârile divine constituie această clasă de lucrări divine. Ele nu sunt descrise în rezumat în Scriptură, ci sunt expuse în realizarea lor istorică27 . Modul în care Wayne Grudem tratează această doctrină este următorul: Hotărârile lui Dumnezeu reprezintă planurile Sale eterne prin care, înainte de crearea lumii, El a determinat tot ce se întâmplă în univers. Doctrina aceasta se aseamănă cu doctrina suveranităţii, însă în acest loc ne gândim la deciziile luate de Dumnezeu înainte ca lumea să fi fost creată, şi nu la acţiunile Sale suverane în timp. Acţiunile Sale suverane reprezintă punerea în aplicare a hotărârilor eterne luate cu mult timp în urmă. (…) Este potrivit să concluzionăm (…) că tot ce face Dumnezeu a fost planificat înainte de crearea lumii – de fapt, lucrurile acestea au făcut parte dintr-un plan etern al Lui. Scopul evidenţierii hotărârilor lui Dumnezeu este Acela de a ne ajuta să ne dăm seama că El nu face planuri în mod instantaneu, pe măsură ce se desfăşoară lucrurile. El cunoaşte sfârşitul încă de la început şi îşi va realiza toate scopurile Sale28 . Una dintre consecinţele acestei afirmaţii categorice că Dumnezeu nu face planuri în mod instantaneu, pe măsură ce se desfăşoară lucrurile sau, aşa cum cânta Psalmistul, 23 Dan. 4:25,34,35. 24 Această afirmaţie consolidează rostirea lui John H. Walton care scrie că în viziunea modernă asupra lumii, funcţia este o consecinţă a structurii, pe când în viziunea antică asupra lumii funcţia era o consecinţă a scopului. John H. Walton, „Creation”, în Dictionary of the Old Testament: Pentateuch, T. Desmond Alexander & David W. Baker (eds.), InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, USA şi Leicester, England, 2003, p. 164. 25 În teologie, studierea legămintelor – mai ales a legământului veşnic (Evr. 13:20) sau al răscumpărării – aduce lumină asupra acestui subiect de o importanţă deosebită. 26 Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 100. 27 Ibidem, p. 101. 28 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Editura Făclia şi Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. D. Moga, p. 353.
  11. 11. 11 „Sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie şi planurile inimii Lui din neam în neam”29 , atunci înseamnă că hotărârile Lui cuprind toate lucrurile care se întâmplă30 . Henry Clarence Thiessen, scriind despre aceste hotărâri ale lui Dumnezeu, explică: Ele includ tot trecutul, prezentul şi viitorul; ele cuprind lucrurile pe care El le aduce în mod eficace la îndeplinire, cât şi lucrurile pe care El numai le permite (Is. 46:10 şi urm.). „Cu alte cuvinte, cu infinita Sa putere şi cu infinita sa înţelepciune, din veşnicia trecută, Dumnezeu a decis şi a ales şi a hotărât cursul tuturor evenimentelor fără excepţie pentru toată eternitatea care urmează.”31 În măreţul plan al transcendentului Dumnezeu toate lucrurile erau hotărâte înainte de întemeierea lumii: în plan erau incluse multe faze şi operaţii: creaţia universului şi a omului; intrarea păcatului în lume şi sfâşierea purităţii Creaţiunii; căderea omului în păcat, răscumpărarea oamenilor prin jertfa preţioasă a lui Mesia, revelat şi înjunghiat la sfârşitul vremurilor; tikun ha-olam – cum spun evreii – adică restaurarea universului sau mântuirea cosmică, evenimentul în care, în Hristos, vor fi recapitulate toate lucrurile; precum şi rolul jucat de fiecare dintre Ipostasurile Trinităţii în toate acestea. În ceea ce priveşte studiul nostru, vom vedea mai jos că prin evenimentul căderii omului în păcat Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere şi, strâmtorat de situaţie, ar fi alcătuit un plan B, secund, care includea stabilirea Praznicelor care schiţează mântuirea cosmică, ci, înainte de a exista problema (în speţă, Căderea în păcat), în mod suveran, Dumnezeu deja făurise rezolvarea ei: în veşnicia trecută, Fiul lui Dumnezeu acceptase deja să Se înomenească32 şi să devină Mântuitorul. În deliberarea care a avut loc în veşnicia trecută, Mesia, Acela care urma să odihnească Duhul lui YHWH33 , acceptase ca prin muncile sufletului Său să pună pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi să ia asupra Lui povara nelegiuirilor lor34 . El acceptase să Se înomenească, să adauge omenitate la dumnezeirea Sa35 şi să ispăşească păcatul prin Persoana şi jertfa Lui36 . Şi întrucât înainte de a exista problema – Căderea în păcat – Dumnezeu făurise deja soluţia, atunci, în consecinţă, Dumnezeu Se putea odihni şi putea să Se bucure, să sărbătorească. Mai mult decât atât, creând lumea şi susţinând-o laolaltă, El i-a împărtăşit acesteia sentimentele Sale de odihnă, de bucurie şi numai cel care a acceptat planul lui Dumnezeu, adică munca sufletului lui Mesia, găseşte odihna sufletului propriu37 şi se poate bucura nu sărbătorile oamenilor păcătoşi, ci de răgazul, tihna şi îndestularea 29 Ps. 33:11, trad. D. Cornilescu, 1923. 30 A se vedea elocventele versete din Fap. 2:23; 15:17b,18 etc. 31 Henry Clarence Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, publicat de Societatea Misionară Română, p. 116. Nu sunt precizate locul şi anul apariţiei, nici numele traducătorului. Cu privire la caracterul neschimbător sau imuabilitatea lui Dumnezeu, a se vedea Mal. 3:6; Iac. 1:17; Evr. 13:8. 32 Psalmul 40:6-8: „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: "Iată-Mă că vin! - în sulul cărţii este scris despre Mine - vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele. "” 33 A se vedea Is. 11:2: „Duhul lui YHWH Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de YHWH”. 34 Isaia 53:11. 35 A se vedea Io. 1:1-14; Col. 1:15-20; Fil. 2:5-11; Evr. 1:1-3. 36 Io. 1:29,36, etc. Aceia care cred că Dumnezeu ar fi fost luat prin surprindere sau a mai făcut un plan după ce l-a elaborat pe primul îşi demască o viziune foarte limitată, nedemnă de Dumnezeu. 37 Is. 53:11; Mat. 11:28,29.
  12. 12. 12 Praznicelor DOMNULUI Preasfânt. Odihna este o Persoană – Mesia – iar Praznicele arată munca Sa jertfitoare şi răscumpărătoare. Să prezentăm mai pe larg aceste declaraţii. III. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: STUDIU DE CAZ ASUPRA EPISTOLEI CĂTRE EFESENI, 1:3-12. Pentru a demonstra declaraţiile de mai sus, vom lua ca studiu de caz un pasaj deosebit de grăitor, scris prin Duhul Sfânt de apostolul Pavel: 3 Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Cristos! 4 În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui. În dragoste, 5 El38 ne-a predestinat pentru înfiere prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale, 6 spre lauda harului Său slăvit, pe care ni l-a arătat cu bunătate în Preaiubitul Lui. 7 În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţia harului Său, 8 pe care l-a revărsat peste noi cu toată înţelepciunea şi priceperea. 9 El39 a binevoit să ne descopere taina voii Sale, potrivit cu ceea ce plănuise în El Însuşi, după buna Lui plăcere, 10 ca s-o ducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, şi anume să le aducă pe toate împreună, în Cristos: cele din cer şi cele de pe pământ. 11 În El am fost şi aleşi40 , fiind rânduiţi mai dinainte după planul Celui Care le face pe toate după scopul voii Sale, 12 pentru ca noi, cei care am nădăjduit primii în Cristos, să slujim de laudă slavei Lui. Epistola către efeseni, 1:3-1241 . Dezghiocând acest pasaj inspirat, reţinem următoarele aspecte generale: a. În urma unei deliberări sau a unei sfătuiri care a avut loc în Sine Însuşi42 , Dumnezeu a întocmit un plan (v. 11) despre care Epistola către efeseni, 3:11, spune că este veşnic; b. Pe baza voinţei Sale tainice (v. 9), Dumnezeu urma să realizeze acest plan într-un anumit timp: la împlinirea vremurilor (v. 10); c. Acest plan era unirea tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ (Ef. 1:9,10); 38 1:5 Adopţia (înfierea) era un act juridic, cunoscut cititorilor din cultura greco-romană, prin care un tată ia sub autoritatea sa paternă un fiu sau o fiică dintr-o altă familie; cel adoptat primeşte acelaşi statut şi aceleaşi drepturi ca cele ale unui fiu născut în acea familie: ia numele noului părinte, devine moştenitorul lui, rămânând unit cu vechea sa familie numai prin legături de sânge. N. tr. 39 1:8-9 Sau: peste noi. Cu toată înţelepciunea şi priceperea, 9 El. N. tr. 40 1:11 Lit.: am fost traşi la sorţi, am fost făcuţi moştenire; unele traduceri redau: am fost făcuţi moştenitori. N. tr. 41 Subl. ns. 42 Probabil între Ipostasurile Trinităţii; textul sacru nu explicitează, iar noi nu avem dreptul de a citi în el ceea ce nu este prezent acolo.
  13. 13. 13 d. În vederea unirii tuturor lucrurilor din Ceruri şi de pe Pământ (v. 10), Dumnezeu a luat anumite hotărâri şi a realizat anumite acţiuni: a binecuvântat (v. 3); a ales (v. 4), a predestinat în vederea adopţiei (v. 5), a arătat har (v. 6), a răscumpărat, iertând păcate (v. 7), a revărsat har (vs. 7b, 8a), a binevoit să reveleze voinţa divină tainică43 a planului alcătuit în Sine Însuşi (v. 9); e. Hotărârile luate în planul tainic al lui Dumnezeu au un mediu de împlinire: în Hristos (vs. 4,10)44 ; aşadar, cele din ceruri şi de pe Pământ se vor „recapitula” în Hristos; f. Timpul realizării hotărârilor: împlinirea vremurilor (v. 10). Acum, pasajul din Epistola către efeseni prezentat mai sus este scris de apostol pentru a pregăti o discuţie amplă despre doctrinele precunoaşterii, alegerii, predestinării, mântuirii45 etc. dar, cu toate acestea, coordonatele sale fundamentale rămân, iar dacă la ele adăugăm versete de genul celor din 3:11 şi Epistola către romani, 8:28 şi din alte pasaje, putem deduce că acest măreţ plan este unic, fiind un sistem gigantic, unic, unitar, coerent, raţional, integrator, elaborat prin hotărâri eterne46 , care se înfăptuiesc în timp în serii succesive47 . IV. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: TEMEIURI ŞI ŢEL În expunerea despre planul lui Dumnezeu, Henry Clarence Thiessen tratează despre temeiurile hotărârilor lui Dumnezeu observând că, în elaborarea acestora, Dumnezeu a fost perfect liber, voluntar şi nu a acţionat constrâns sau din necesitate: Mai mult, decretele nu se datorează unui singur capriciu sau unei voinţe arbitrare. Dumnezeu nu acţionează pe baza unui simplu impuls emoţional; întotdeauna el acţionează raţional. S-ar putea ca El să nu ne dezvăluie întotdeauna motivele pentru care a decretat un anumit lucru ș i nu altul, dar noi suntem asiguraţi ca întotdeauna există nişte motive48 . (…) Desigur, decretele lui Dumnezeu se întemeiază pe sfatul Său preaînţelept şi sfânt. Fiind atotînţelept, cunoscând de la început sfârşitul, ştiind că păcatul va veni (devreme ce El decisese să-I permită să vină), ştiind care va fi natura păcatului şi ce va avea de făcut dacă voia să mântuiască pe cineva, El Şi-a întemeiat planurile pe toată cunoaşterea şi înţelepciunea Sa. Fiind perfect sfânt şi incapabil de părtinire sau de nedreptate, El Şi-a făcut planurile conform cu ceea ce este drept în mod absolut. El îl 43 A se vedea şi Ef. 3:9, precum şi Rom. 16:26. 44 A se vedea şi Ef. 3:11. 45 Scriptura arată că precunoaşterea, alegerea, chemarea şi planul predestinării au avut loc atât înainte de întemeierea lumii (Io. 17:5,24; Ef. 1:4,9,11; 3:10,11; II Tim. 1:9,10; Ef. 2:10; I Cor. 2:7), cât şi de la întemeierea lumii (Mat. 25:34; Apoc. 13:8; 17:8). Pasaje precum Rom. 8:29, însă, vorbesc despre precunoaştere, dar nu o plasează explicit în relaţie cu întemeierea lumii. 46 Ps. 33:11; Ef. 3:11; I Pet. 1:20; Ef. 1:4; II Tim. 1:9; Tit. 1:2. 47 H. C. Thiessen, op. cit., p. 118. 48 Aici teologul american invocă Deut. 29:29: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii acesteia.” H. C. Thiessen, op. cit., p. 118.
  14. 14. 14 poate mântui pe păcătos numai dacă făcând aşa rămâne drept în mod absolut (Rom. 3:25), în acest mod Dumnezeu poate fi atât iubitor cât şi drept (Ps. 85:10). Deci pe temeiul înţelepciunii şi al sfinţeniei Sale a emis El decretele, atât pe cele eficace cât şi pe cele permisive.49 În ceea ce priveşte motivul hotărârilor luate de Dumnezeu, acesta este unic: slava lui Dumnezeu. El susţine, conduce şi stăpâneşte orice creatură şi eveniment50 spre slăvirea Lui. Ţelul primordial al hotărârilor lui Dumnezeu nu este fericirea fiinţelor create, nici desăvârşirea sfinţilor, deşi amândouă acestea sunt incluse în ţelurile Lui, ci gloria lui care este absolută perfecţiune – ne spune H.C. Thiessen51 şi-i dau dreptate sute de pasaje care vorbesc despre slava Domnului care va umple tot pământul (Numeri, 14:21b), sau despre serafimii care zburau şi strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia, 6:3), sau redau rostirea inspirată a Psalmistului, care cânta despre cerurile care istorisesc despre slava lui Dumnezeu şi despre bolta cerească, povestitoare a lucrărilor mâinilor Sale. H.C. Thiessen adaugă: Ar fi o manifestare de egoism din partea omului dacă şi-ar căuta propria glorie, şi aceasta din cauză că omul este păcătos şi imperfect. Nu aşa stau lucrurile însă cu Dumnezeu. El este absolut fără păcat şi perfect în sfinţenie. Prin urmare, pentru El a-Şi urmări propria glorie nu înseamnă decât a căuta gloria sfinţeniei absolute şi a perfecţiunii lipsite de păcat. Nu este nimeni sau nimic mai presus pentru a fi glorificat. De fapt, Dumnezeu o face şi noi trebuie să urmărim în orice lucru gloria Lui care este manifestarea oricărei bunătăţi, purităţi, înţelepciuni şi a oricărui adevăr. Iar Wayne Grudem confirmă: Când afirmăm că Dumnezeu a creat universul ca să-şi arate gloria, este important să ne amintim că, pentru El, nu a fost necesară crearea acestui univers. N-ar trebui să credem că Dumnezeu avea nevoie de mai multă glorie decât avea din veşnicie până în veşnicie în Trinitate sau că, oarecum se simţea incomplet fără gloria pe care urma să o primească de la universul creat. Asta ar însemna să negăm independenţa lui Dumnezeu şi să insinuăm că Dumnezeu avea nevoie de univers pentru a putea fi pe deplin Dumnezeu. În schimb trebuie să afirmam că crearea universului a fost un act total liber a lui Dumnezeu. Crearea acestuia n-a fost un act necesar, ci un lucru pe care Dumnezeu a decis să îl facă din proprie voinţă „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apocalipsa, 4:11). Dumnezeu a dorit să creeze universul pentru a-Şi demonstra excelenţa. Creaţia arată spre marea Sa putere şi înţelepciunea-I infinită şi, în cele din urmă, pune în lumină toate celelalte atribute ale Sale. Aşadar, se pare că Dumnezeu a creat universul pentru a-şi găsi plăcerea în creaţia Sa, pentru că El Îşi găseşte plăcerea în creaţia Sa, în măsura în care creaţia arată spre diferite aspecte ale caracterului Său. 49 H. C. Thiessen, op. cit., pp. 118-119. Cât priveşte împărţirea voii lui Dumnezeu în cauzativă sau eficace şi permisivă, ne rezervăm dreptul de a nu fi de acord cu teologul american şi invităm cititorii să lectureze concluziile cărţii Suveranitatea lui Dumnezeu, de Arthur Pink, în curs de apariţie graţie Fundaţiei Mantachie din Bocşa, jud. Caraş-Severin. 50 A se vedea I Cr. 29:11; Ps. 145:8,9; Rom. 11:36. 51 H. C. Thiessen, op. cit., p. 117.
  15. 15. 15 Dorim să supunem atenţiei cititorilor noştri un pasaj interesant: Apocalipsa, 13:8. El se poate traduce în două feluri: „Toţi locuitorii pământului i se vor închina, şi anume aceia ale căror nume nu au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii Mielului, Care a fost înjunghiat” sau „Toţi locuitorii pământului i se vor închina, şi anume aceia ale căror nume nu au fost scrise în Cartea Vieţii Mielului, Care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii”. Totuşi, citind în Apocalipsa, 17:8, despre „locuitorii Pământului ale căror nume n-au fost scrise în Cartea Vieţii de la întemeierea lumii”, credem că Mielul este Cel înjunghiat de la întemeierea lumii, această înjunghiere având loc în mod potenţial în planul virtual al lui Dumnezeu şi urmând să se concretizeze în timpul istoric şi să se materializeze în spaţiul perceptibil, pe Golgota. Vorbind despre planul şi hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu, întemeierea lumii, mântuirea prin jertfa lui Mesia, secvenţialitatea evenimentelor şi odihna lui Dumnezeu, Beniamin Fărăgău scrie: Toate lucrările Lui au fost deci isprăvite încă de la întemeierea lumii: şi cele care ţin de realitatea materială, şi cele care ţin de realitatea spirituală. Însăşi mântuirea noastră era isprăvită în Hristos înainte de întemeierea lumii. (…) Atât Pavel, cât şi Petru şi Ioan afirmă că Isus Hristos – Mielul fără cusur, Jertfa desăvârşită a lui Dumnezeu, care face posibilă refacerea relaţiei noastre cu El – a fost aşezat în planurile lui Dumnezeu mai înainte de orice altă lucrare a Lui52 . Dumnezeu a început crearea lumii abia după ce soluţia Sa a fost aşezată la locul ei. De aceea S-a putut El odihni de toate lucrările Lui în ziua a şaptea, deşi ştia că în următoarea zi, probabil, creatura mâinilor Lui Îl va necinsti şi, prin aceasta, va prăvăli întregul Univers în prăpastia înstrăinării de Dumnezeu. Nimic altceva în afara soluţiei desăvârşite în Hristos nu putea oferi o bază pentru odihnirea lui Dumnezeu de lucrările Lui. Nimic altceva în afara soluţiei desăvârşite a lui Dumnezeu în Hristos nu poate oferi o bază suficientă pentru odihnirea de propriile noastre lucrări nedesăvârşite. Dacă până şi faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită înaintea Lui (vezi Isaia 64:6), cum altfel am putea să ne odihnim în prezenţa lui Dumnezeu decât spălaţi şi îndreptăţiţi prin sângele Domnului Isus Hristos?53 Este drept că teologul român citat scrie pasajul de mai sus în relaţie cu versetele 4-9 din Epistola către evrei, capitolul 4. Cu toate acestea, odihnirea lui Dumnezeu trebuie extinsă şi asupra trăirilor sau sentimentelor pe care El le avea vizavi de întreaga creaţie înainte ca planul lui Dumnezeu, din potenţial şi virtual, să se concretizeze în timpul istoric şi să se materializeze în spaţiul perceptibil. Chiar mai mult, odată ce Dumnezeu- Tatăl ştia că lumea căzută în păcat urma să fie răscumpărată şi restaurată prin jertfa Fiului Său – ştia pentru că El Însuşi hotărâse astfel – El a purces la crearea ei odihnindu-Se, bucurându-Se, celebrând, sărbătorind…şi întreţesând în urzeala lumii aceste trăiri: într- adevăr, transcendentul Dumnezeu Se imanentizează, „El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui trup omenesc”54 , „dă tuturor oamenilor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”, „în El avem viaţa mişcarea şi fiinţa”55 , toate lucrurile se susţin laolaltă în 52 Prin expresia „aşezat în planurile lui Dumnezeu mai înainte de orice altă lucrare a Lui”, teologul citat nu vrea să spună că şi Isus Hristos ar fi o lucrare a lui Dumnezeu, ci că Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat locul, statutul şi funcţiile înainte de procesul creaţiei, după cum indică şi contextul. 53 Beniamin Fărăgău, Epistola către evrei, vol. I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004, p. 183. 54 Iov, 12:10. 55 Fap. 17:25,28.
  16. 16. 16 Hristos56 , Dumnezeu susţine în continuu toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui57 , iar Pavel vorbeşte despre transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu unindu-le în Epistola către efeseni, 4:6, care declară că există „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi”58 . Odată ce „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”59 , atunci înseamnă că sacrificiul Fiului lui Dumnezeu adus Tatălui, pe baza harului abundent, prin Duhul Sfânt, odihnirea lui Dumnezeu în soluţia mesianică, bucuria Sa, prăznuirea dumnezeiască sunt lucrurile care ţin lumea laolaltă din veşnicia trecută până în veşnicia viitoare: cartea Apocalipsa dezvăluie sfârşitul istoriei şi ascensiunea lumii înapoi în veşnicie ca având loc într-o sărbătoare continuă, un ospăţ desfăşurat de-a pururi, o sălăşluire a credincioşilor cu Dumnezeul lor. Şi, încă şi mai mult, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, El l-a plămădit pe acesta cu capacitatea – şi chiar cu trebuinţa – de a se bucura, de a celebra, de a prăznui. Iată ce scrie Wayne Grudem: Aşadar, se pare că Dumnezeu a creat universul pentru a-şi găsi plăcerea în creaţia Sa, pentru că El Îşi găseşte plăcerea în creaţia Sa, în măsura în care creaţia arată spre diferite aspecte ale caracterului Său. Aşa se explică motivul pentru care şi noi ne bucurăm spontan de tot felul de activităţi creatoare cărora ne dedicăm. Oamenii înzestraţi artistic, muzical sau literar, se bucură să creeze opere de valoare, să vadă, să audă sau să mediteze la creaţiile lor. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât să ne bucurăm imitând, la nivel de făpturi create, activităţile Sale creative. Şi unul din aspectele uimitoare ale umanităţii – spre deosebire de restul creaţiei este capacitatea ei de a crea noi lucruri. Aşa se explică de ce ne găsim plăcerea, în alte feluri de activităţi „creative”: multor oameni le place să gătească sau să-şi înfrumuseţeze casa, să lucreze în lemn sau în alte materiale, să inventeze, sau să caute noi soluţii aplicabile în plan industrial. Chiar şi copiilor le place să coloreze desene sau să înalţe case din cuburi de lemn. Prin toate aceste activităţi, reflectăm într-o mică măsură activitatea creatoare a lui Dumnezeu, şi ar trebui să ne găsim plăcerea în acest lucru şi să- I mulţumim Lui pentru ele60 . Aşadar, generalitatea emisă de filosoful francez Roger Caillois este cât se poate de adevărată în spaţiul Sfintelor Scripturi: numai mulţumită Jertfei asumate de Fiul lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, se face posibilă odihnirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, se pot realiza scopurile lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor care sunt „în Hristos”, adică în cadrul mesianic stabilit de El, se poate celebra şi prăznui înaintea Sa. Or, pentru ca oamenii să se poată bucura de Dumnezeu, de planul şi de hotărârile Sale veşnice, de răscumpărarea din păcat şi izbăvirea din prezenţa acestuia, de restaurarea lor, ei trebuiau să fie creaţi cu capacitatea de a înţelege acestea, de a se închina cu mulţumire, de a celebra şi prăznui relaţia lor mântuitoare cu Dumnezeu. În cele ce urmează, am dori să mai zăbovim asupra aspectului sărbătoresc pus de Dumnezeu în om odată cu crearea acestuia. Vom face aceasta nu examinând Sfintele Scripturi – pentru 56 Col. 1:17. 57 Evr. 1:3. 58 După Wayne Grudem, op. cit., p. 283. 59 Rom. 11:34-36. 60 Wayne Grudem, op. cit., p. 288.
  17. 17. 17 aceasta vom avea timp şi spaţiu mai târziu, cu voia Domnului – ci abordându-l din punct de vedere al antropologiei culturale. Iar ulterior, întrucât Dumnezeu a purces la întemeierea lumii odihnindu-Se, bucurându-Se, celebrând, sărbătorind şi întreţesând în urzeala lumii aceste trăiri şi El ţine toate lucrurile laolaltă în Hristos61 , vom vedea faptul că universul este, de fapt, locul în care toate cele create se închină lui Atoateziditoriului, adică întregul univers este un templu cosmic. 61 Col. 1:17.
  18. 18. 18 Capitolul al II-lea CONFLUENŢE ÎNTRE ASPECTUL FESTIV AL RELIGIOZITĂŢII ŞI STRUCTURA SĂRBĂTORII După cum scriam şi alte studii, cu ocazia antropogenezei, atunci când, potrivit Sfintelor Scripturi, Dumnezeu l-a plămădit pe om din ţărâna pământului şi l-a însufleţit prin suflarea Sa expirată în nările lui62 , făcându-l purtător al chipului Său63 şi chiar chip al Lui64 , Elohim-Creatorul a pus în sufletul acestuia rădăcina din care odrăslesc aceste trebuinţe şi relaţii, un nucleu dur care dă consistenţă sufletului omenesc: sacrul. Textura sa este alcătuită din fire întreţesute, cum ar fi trebuinţa de transcendent, de taină, de inefabil, de a se minuna, de a venera, de a celebra etc. Fiorul sacrului existent în cele mai intime unghere ale sufletului îl face pe om să fie un homo religiosus, care are nevoia fundamentală de a se închina, tânjeşte să se-nchine şi nu poate altfel decât să se închine. Apologetic vorbind, omul „va rămâne de-a pururi un subiect credincios.”65 Acest sacru este acela care face ca relaţia cu Dumnezeu să fie caracterizată de transcendenţă sau cel puţin de o receptivitate a divinului, de o capacitate de a răspunde idealului divin cu reverenţă şi de a deveni tot mai asemănător lui Dumnezeu66 . De asemenea, relaţiile intra- şi inter-personale ale omului îşi au rădăcina tot în sacru. Şi, în sfârşit, o formă de manifestare a sacrului este festivitatea. Închinarea intensă, deplină, săvârşită înaintea Zeului în mijlocul comunităţii de credinţă, declanşează în om bucurii care se cer descătuşate: aşa apare nevoia de a celebra, de a avea praznice, fie festivităţi mărunte, fie sărbători măreţe şi somptuoase. Sau, pentru a apela la cuvintele lui Michel Malherbe: Sărbătoarea, oricare ar fi ea, răspunde unor nevoi profunde ale omului, independente de religie şi cultură. Este expresia acestor nevoi care este impregnată de credinţe religioase. Religiile, într-un fel sau altul, au recuperat în avantajul lor instinctul sărbătorii67 . După cum se cunoaşte îndeobşte, Adam şi Eva, proto-părinţii omenirii au căzut în păcat68 . Prin căderea în păcat, sacrul, nevoia de închinare, nevoia de bucurie, nevoia de a celebra, nevoia de praznice şi de festivităţi somptuoase nu a dispărut: ea a rămas, iar vectorul ei poate fi îndreptat fie spre singurul Dumnezeu viu şi adevărat, fie spre orice alt obiect al închinării, târându-l pe închinător în păcatul idolatriei... Oamenii pot păşi pe calea cea largă, închinându-se grosier averilor, sexualităţii, distracţiilor, sportului sau, mai rafinat, venerând dorinţa de a dobândi şi deţine putere şi autoritate, sau celebrând măcar prestigiul şi slava deşarte... 62 Gen. 1:26-28; 2:7. 63 I Cor. 15:49. 64 I Cor. 11:7. 65 Florin Georgescu, Societate şi religie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 9. 66 Louis Berhhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Grand Rapids, Michigan, ed. 1988, p. 203. 67 Michel Malherbe, op. cit., p. 157. Subl. ns. 68 A se vedea Genesa, capitolul 3.
  19. 19. 19 Să vedem, în definitiv, dacă tot vorbim despre praznic sau sărbătoare, ce înseamnă acest concept. Pentru aceasta, vom lua ca ghid excelenta Introducere în antropologia culturală – Mitul şi ritul, de Mihai Coman. Eruditul cercetător spune că „terminologia sărbătorii îşi are rădăcinile în cuvintele latine festus (legat de o sărbătoare), feriæ (sărbătoare, târg) şi feralis (legat de moarte)”69 . El mai notează următoarele: Sărbătoare, festival, ospăţ, banchet, fiesta, carnaval, celebrare – în literatura de specialitate, termenii folosiţi pentru această clasă ceremonială sunt variaţi şi eterogeni. În esenţă, sărbătoarea apare ca o categorie integrantă, în care sunt apoi incluse diferite complexe ritualice care se individualizează prin anumite note specifice70 . Antropologi citaţi de Mihai Coman spun că baza identităţii culturale a unei comunităţi este constituită de valorile, ideologia şi concepţia despre lume împărtăşite de membrii săi. Orice comunitate are cel puţin un obiect memorabil (zeu, om, eveniment, fenomen cosmic, produs agricol etc.) pe care-l celebrează periodic în mod sacru-ritualic, simbolic şi/ sau artistic într-un interval de timp consacrat unei multitudini de rituri, evenimente, activităţi colective. Această multitudine exprimă în faţa publicului Weltanschauung-ul comunităţii şi modul său fundamental de a trăi, fiind o esenţializare şi o tipizare a existenţei comune. În mod direct sau indirect, sărbătoarea îi afectează pe toţi membrii comunităţii. Distinsul antropolog român menţionat mai sus aminteşte de sistemul social în care se integrează ceremoniile şi face referire la sărbătorile religioase, folclorice, economice, politice şi naţionale, precum şi sportive. Din perspectiva obiectului sărbătorii, cercetătorul face o distincţie între sărbătorile legate de viaţa individului şi a familiei, cele asociate unor evenimente cosmice (Anul Nou, schimbarea anotimpurilor) şi cele care onorează diferite divinităţi. Savantul mai adaugă faptul că există complexe ceremoniale care aduc în prim- plan diferite divinităţi, având în comun aceleaşi elemente constitutive ale sărbătorii: purificarea rituală, prepararea alimentelor ceremoniale şi consumul lor colectiv. Subiectul acesta al sărbătorilor este deosebit de important pentru demersul nostru, astfel încât prezentarea sistematică a trăsăturilor sale este de cea mai mare utilitate. Iată, potrivit lui Mihai Coman, trăsăturile sărbătorilor: A. Sărbătorile instaurează o ruptură de timp şi spaţiu: intervalul de sărbătoare este fixat de un calendar tradiţional şi este limitat la anumite zile care instituie „un sezon al sărbătorilor”. Locurile sărbătorii sunt prestabilite. Ele sunt spaţii deschise care instaurează o comunicare egalitară, fără constrângeri. Aceste spaţii sunt „deturnate” de la utilizările cotidiene, sunt luate în stăpânire de participanţi şi sunt decorate cu elemente efemere; B. Orice sărbătoare presupune o performanţă publică, concretizată prin procesiuni către un loc anume stabilit, prin participarea la un eveniment public şi prin prezentarea dramatizată a unor simboluri sociale. Pe timpul sărbătorii oamenii comunică liber şi fără oprelişti; 69 Mihai Coman, Introducere în antropologia culturală – Mitul şi ritul, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 215. 70 Ibidem, p. 214.
  20. 20. 20 C. Sărbătoarea implică distracţia (instituind astfel o rupere de regimul normal de muncă şi sobrietate): acum au loc concursuri, dansuri, diverse jocuri, iar râsul şi lipsa de griji sunt manifestări emblematice; D. În aceste momente se generalizează consumul excesiv de alimente şi băutură: ospăţul reprezintă esenţa sărbătorii (cu atât mai semnificativă în societăţile arhaice, unde austeritatea şi lipsurile dominau în marea parte a anului). Deseori, excesele alimentare sunt dublate de excese verbale, sonore (zgomote şi muzică), figurative (măşti, care alegorice) şi comportamentale (extravaganţa şi licenţiozitatea). Sistemul ceremonial al sărbătorii se caracterizează, aşadar, prin varietatea şi, implicit, caracterul eterogen şi contradictoriu al elementelor rituale care sunt puse în joc. El combină dimensiunea sacră şi pe cea profană, amestecând momentele rituale consacratoare, care cer respectarea strictă a scenariului tradiţional, cu jocuri şi concursuri, cu risipa de mâncare şi băutură, cu manifestări de voioşie, bazate pe lipsa de respect faţă de reguli şi cu numeroase forme de licenţiozitate. Ambiguitatea pare a fi trăsătura esenţială a sărbătorii: ea joacă între solemnitate şi derizoriu, spiritual şi carnal, afirmare a normelor şi contestare, acte religioase şi activităţi uzuale. (…) Sărbătoarea este un construct ceremonial complex, care înglobează mai multe familii de rituri: A. Rituri de sacralizare: acestea permit valorizarea acelor locuri care vor găzdui sărbătoarea şi a intervalului temporal care o va închide în limitele sale (time out of time); B. Rituri de purificare: cu ajutorul focului, apei sau aerului curat, aceste rituri magice gonesc puterile malefice în afara comunităţii sărbătoreşti. Alte rituri de apărare, precum binecuvântările şi procesiunile cu obiecte sacre au menirea de a proteja acest spaţiu de intervenţiile ulterioare ale spiritelor rele; C. Rituri de trecere: permit marcarea trecerii de la un stagiu la altul pentru anumite categorii care finalizează tranziţia în cadrul acestei sărbători: grupuri de aceeaşi vârstă sau sex, grupuri ocupaţionale, militare şi religioase; D. Rituri de inversiune: răsturnările simbolice marchează opoziţia dintre viaţa normală (bazată pe respectarea ierarhiilor şi a normelor) şi viaţa sărbătorească. Acum, prin deghizări sau dramatizări, pot fi inversate atributele de sex, vârstă, poziţie socială (oamenii simpli mascaţi în regi, generali, bogătaşi) sau de structură religioasă (mascarade, etichetate drept „blasfemii” ale actelor, oficianţilor, figurilor şi simbolurilor religioase); E. Rituri de etalare ostentativă a elementelor simbolice: acum sunt prezentate cu mult fast statuile, altarele, icoanele, relicvele şi alte obiecte considerate sacre, pentru a fi văzute, adorate, plimbate prin spaţiul comunitar, atinse etc. Cu ocazia acestor procesiuni sau pelerinaje, oamenii au confirmarea depozitării elementelor sacre în interiorul comunităţii şi, în acelaşi timp, pot să prezinte altor comunităţi bogăţia însemnelor sacralităţii (şi, implicit, puterea religioasă) a societăţii lor;
  21. 21. 21 F. Rituri de consum ostentativ: în timpul sărbătorii sunt pregătite şi consumate cantităţi uriaşe de alimente şi băutură. Deseori, acestea pot include mâncăruri tradiţionale, care se prepară numai cu ocazia unei anumite sărbători şi al căror consum implică ideea unor forme de comunicare cu duhurile strămoşilor; G. Dramatizări ritualice: în diversele spaţii consacrate sărbătorii au loc puneri în scenă (de obicei) ale narativelor mitice de întemeiere. Prin aceste dramatizări, comunitatea retrăieşte, cu o intensitate sporită, momentele sacre ale începuturilor, faptele, suferinţele, sacrificiile, miracolele şi victoriile zeilor şi eroilor civilizatori; H. Rituri de schimb: acestea pot lua diferite forme: 1. transferurile reciproce de daruri, schimburile de vizite între grupuri sau colectivităţi, încheierea de tratate sau confirmarea în public a unor alianţe, acte de pacificare sau restituirea unor datorii mai vechi; 2. distribuirea comunitară a alimentelor, obiectelor de uz personal sau casnic, animalelor sau a altor bunuri (…); 3. schimburi comerciale prilejuite de târgurile care au loc în aceste perioade: ele permit întâlnirea producătorilor sau negustorilor din zone îndepărtate şi achiziţionarea sau vânzarea unor bunuri altfel greu de obţinut în spaţiul economic limitat al comunităţii; I. Rituri de competiţie: sărbătorile declanşează numeroase concursuri (…) Regulile jocurilor, asemenea celor specifice riturilor, sunt fixate de tradiţie şi nu pot fi încălcate decât cu riscul unor sancţiuni sociale sau morale grave. Prin aceste jocuri, comunitatea afirmă anumite valori fundamentale şi creează ierarhii care dublează ierarhiile sociale şi politice existente. În acelaşi timp, performanţele şi prestigiul învingătorilor confirmă rolul şi eficienţa ierarhiilor sociale (…); J. Rituri de devalorizare: acestea sunt forma invers simetrică a riturilor de sacralizare care deschid sărbătoarea. Ele marchează terminarea timpului, închiderea spaţiului şi oprirea comportamentelor sărbătoreşti71 . Să mai adăugăm faptul că, în ceea ce priveşte relaţia dintre luminători, calendar, grup uman şi sărbătoare, Th. W. Danzel, citat de C.I. Gulian, scria că „Multe din perioadele astronomic-cosmice au apărut în conştiinţă ca o expresie simbolică corespunzătoare perioadelor umane”72 , iar pe următoarea pagină, academicianul român adăuga: „Gândirea primitivă nu porneşte de la curiozitatea faţă de natură, cum credea Tylor, ci de la nevoia şi dorinţa de a instala omul în lume. Nu timpul abstract, ci timpul recoltei, timpul vânătorii sau timpul serbării sunt vitale.”73 Înainte de a trece mai departe, voi aminti atitudinea de multe ori prudentă a autorităţilor faţă de sărbători: dacă există o bucurie exuberantă resimţită de mai mulţi indivizi deodată, aceasta nu poate fi reprimată, astfel încât autorităţile isteţe, în loc de a încerca s-o reprime, vor aplica metode de inginerie socială, vor controla gloatele şi le vor orienta atent, spre scopurile utile lor... Astfel, stăpânitorii decretează „sărbători” prin care 71 Ibidem, pp. 217-220. 72 C.I. Gulian, op. cit., p. 162. 73 Ibidem, p. 163.
  22. 22. 22 gloatele, trudite de purtarea jugului, mai sunt lăsate puţin să răsufle şi să se elibereze de tensiunile interne acumulate. Sărbătorile devin, astfel, nişte „supape”, nişte ocazii de detensionare socială, în care oamenii chefuiesc sau se lansează în orgii, dornici să-şi satisfacă pofte carnale: a crede că, de exemplu, Crăciunul, Valentine‟s Day, Ziua Femeii, Carnavalul (nu numai cel din Rio) şi altele asemenea lor, sunt numai născociri profund păgâne, este corect...dar incomplet. Toate acestea, însă, trebuie supravegheate cu atenţie şi programate sau stabilite conform unui calendar, pentru că în cadrul lor, energiile maselor riscă să se dezlănţuie prea mult şi să degenereze în mişcări sociale spontane, de natură revendicativă. Însăşi Sfânta Scriptură aminteşte un exemplu de inginerie socială: 31 Ieroboam a făcut o casă de înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau parte din fiii lui Levi. 32 A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ca sărbătoarea care se prăznuia în Iuda, şi a adus jertfe pe altar. Iată ce a făcut la Betel, ca să se aducă jertfe viţeilor pe care-i făcuse el. A pus în slujbă la Betel pe preoţii înălţimilor ridicate de el. 33 Şi a jertfit pe altarul pe care-l făcuse la Betel, în ziua a cincisprezecea a lunii a opta, lună pe care o alesese după bunul lui plac. A hotărât-o ca sărbătoare pentru copiii lui Israel, şi s-a suit la altar să ardă tămâie. I Regi, 12:31-3374 . Aceasta – precum şi alte acţiuni prin care omul Îl scotea pe Dumnezeu din sufletul său, încercând să păstreze o aparenţă de evlavie – va duce la o mâhnire a lui Dumnezeu pe care i-o va împărtăşi profetului: 13 Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă. Ieremia, 2:1375 . După cum vom vedea pe parcursul lucrării, „Praznicele” biblice erau substanţial şi radical diferite: ele nu erau ale oamenilor, în general, nici măcar ale evreilor, în mod special, ci erau ale lui YHWH, ale DOMNULUI: El este Acela care le dăruise oamenilor pentru a fi serbate în cinstea Sa, ele aveau loc la timpuri şi în spaţii decretate în mod suveran şi divin. Fiind sacre, Praznicele cereau o anumită puritate. Celebrându-le, credincioşii se bucurau şi se închinau ÎN DOMNUL şi-şi împlineau astfel foamea de Dumnezeire şi de transcendent... 74 Traducerea Dumitru Cornilescu, 1923, subl. ns. 75 Traducerea Dumitru Cornilescu, 1923, subl. ns.
  23. 23. 23 Capitolul al III-lea ATOATEZIDITORUL ŞI TEMPLUL COSMIC Pentru antropologii şi cercetătorii necredincioşi ai miturilor, primele două capitole din cartea Genesa istorisesc o cosmogonie. Reverenţioşi, credincioşii biblici denumesc aceste capitole „Naraţiunea Creaţiei”. O lecturare a lor ne va ajuta să stabilim câteva relaţii între Dumnezeu-Elohim, Creatorul spaţio-temporalităţii, şi lumea aceasta76 . Prin conceptul „lume” înţelegem Universul cu aştrii săi, omul, mediul său înconjurător şi cultura edificată de acesta în relaţiile sale cu mediul. Praznicele se zămislesc la confluenţa acestora. Zilele 1-4 pot fi încadrate în categoria aducerii ordinii în creaţie, culminând cu crearea soarelui şi a lunii: în ziua întâi, Dumnezeu creează lumina (Gen. 1:1-5), în ziua a doua Creatorul martelează firmamentul care separă apele aflate deasupra cerului de apele de sub el (v. 6-8), în ziua a treia (9-13) face uscatul şi vegetaţia, iar în ziua a patra (14-19) sunt creaţi luminătorii, soarele şi luna. În zilele 5 şi 6 Atoateziditoriul – ca să întrebuinţez un arhaism – creează peşti, păsări (v. 20-23), animale şi oameni (1:24 – 2:1) şi le porunceşte să populeze Terra. În ceea ce priveşte ziua a şaptea, ea este plasată într-o categorie unică: în această „zi fără seară” Creaţia este bună şi desăvârşită, iar Atoateziditoriul sau „Cosmo-ctitorul” o va binecuvânta, o va sfinţi şi se va odihni în ea (Gen. 2:2-4). În scurgerea vremurilor, numeroşi teologi – rabini evrei, Părinţi ai bisericii, teologi medievali – au observat că, metaforic vorbind, Universul este un templu. În urma acestei descoperiri, ei au vorbit despre Templul Cosmic, în care Zeul Îşi află odihna şi în care liturghisesc slujitori dumnezeieşti. După cum vom demonstra în această lucrare, în ziua a şaptea se săvârşeşte o liturghie absolut specială. Până atunci, însă, inserăm un comentariu al lui T.D. Alexander privitor la această metaforă: În Genesa 2-3, Grădina din Eden funcţionează ca un loc de întâlnire al DOMNULUI Dumnezeu cu primul cuplu uman. Există paralele interesante între Eden şi sanctuarele de mai târziu, îndeosebi Cortul Întâlnirii şi Templul din Ierusalim. 1. DOMNUL Dumnezeu păşeşte în Eden aşa cum o va face mai târziu în Cort (Gen. 3:8; cf. Lev. 26:12; Deut. 23:15; II Sam. 7:6,7); 2. În Eden şi în celelalte sanctuare se intră dinspre răsărit şi sunt păzite de heruvimi (Gen. 3:24; Ex. 25:18-22; 26:31; I Re. 6:23-29); 3. Este posibil ca menorah, sfeşnicul din Cort, să simbolizeze pomul vieţii (Gen. 2:9; 3:22; cf. Ex. 25:31-35); 4. Perechea de verbe evreieşti folosite în porunca lui Dumnezeu adresată omului, aceea de „a lucra şi a păzi grădina” (2:15) este folosită în alte părţi din Pentateuh numai în combinaţie cu îndatoririle leviţilor în sanctuar (cf. Num. 3:7,8; 8:26; 18:5,6)77 ; 76 În limba ebraică, un corespondent aproximativ ar fi olam ha-ze. 77 ’Āvad, a lucra; şāmar: a păzi.
  24. 24. 24 5. Râul izvorând din Eden (2:10) aminteşte de Ezechiel, 47:1-12, care înfăţişează un râu curgând din viitorul templu din Ierusalim şi dăruieşte viaţă Mării Moarte; 6. În fine, aurul şi onixul menţionate în Genesa, 2:11,12, sunt întrebuinţate în mod extensiv pentru a decora mai târziu sanctuare şi veşminte preoţeşti (de exemplu, Ex. 25:7,11,17,31)78 . Aurul, îndeosebi, este asociat cu Prezenţa divină. Întrucât Edenul era un paradis în care divinitatea şi umanitatea se bucurau fiecare de prezenţa celuilalt, nu ne surprinde că acesta devine un prototip pentru sanctuarele de mai târziu79 . Dintre teologii neo-protestanţi contemporani, probabil că cea mai viguroasă pledoarie în favoarea Templului Cosmic îi aparţine lui John H. Walton, profesor de Vechiul Testament, care plasează naraţiunea Creaţiei în cadrul mai larg al operelor literare existente în arealul cultural al Orientului Apropiat antic. Iată un fragment din gândirea sa: În Orientul Apropiat antic, unul din obiectivele majore ale zeilor, în timp ce se implicau în activitatea creatoare, era acela de a crea un loc de odihnă pentru ei înşişi. Această odihnă era dobândită fie atunci când forţele monstruoase ale haosului erau învinse, fie atunci când era finalizată construirea unui sanctuar, zeii căutau în mod constant repaosul ce provenea în urma stabilirii echilibrului în lume. În Enuma Eliş, absenţa odihnei conduce la confruntarea dintre zei. Astfel, Apsu se plânge lui Tiamat referitor la comportamentul care dezbină a zeilor mai mici (1:35-40). După înfrângerea cu succes a lui Tiamat, Marduk reorganizează zeii şi cosmosul sub controlul lui şi sfârşeşte prin a construi Babilonul, oraşul sacru. El numeşte altarul „Camera ce va fi locul nostru de popas” şi anticipează găsirea odihnei aici (6:51-58). În Orientul Apropiat antic, ca şi în Biblie, templele sunt pentru „odihnă” divină, iar odihna divină se găseşte în sanctuare sau locuri sacre. După cum Baal este portretizat construindu-şi un palat ca să-şi găsească odihna în el, tot aşa şi Dumnezeu creează un loc de odihnă pentru el, atât în cosmos în Genesa, cât şi în templu (Ps. 132:13-14; cf. Levenson, 288). În mod corespunzător, cosmosul funcţional din Genesa nu este aşezat doar avându-i în vedere pe oameni. Cosmosul este gândit pentru a îndeplini o funcţie în relaţia cu Dumnezeu. În sfârşit, în a şaptea zi descoperim că Dumnezeu a muncit pentru a dobândi odihna. Această a şaptea zi nu este un apendice teologic al relatării creaţiei, doar pentru a o încheia acum, o dată ce a fost relatat evenimentul principal al creării omului. Mai degrabă, aceasta anunţă scopul creaţiei şi a cosmosului. Dumnezeu nu a aşezat cosmosul doar ca oamenii să aibă un loc, ci şi pentru a servi ca templu al Său, în care va găsi odihnă în ordinea şi echilibrul statornicite de El. Iar mai jos, savantul continua: Vizualizarea cosmosului ca templu poate fi văzută în cadrul anticului Orient Apropiat. Textele egiptene despre temple adesea portretizează templul ca relaţionat cu muntele cosmic sau prima movilă primordială apărută din apele haosului. Templul este zugrăvit ca fiind în centrul cosmosului, cu ape curgând din mijloc (Lundquist, 208). În mitologia ugarită, Baal îşi caută o casă, care este un templu cosmic. O rugăciune pentru a dedica 78 În relatarea din Exodul privitoare la Cort există aproximativ 100 de referinţe la aur şi şapte la onix. 79 T.D. Alexander, From Paradise to the Promise Land – An Introduction to the Pentateuch, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, 2002, p. 131.
  25. 25. 25 cărămida fundaţiei unui templu arată conexiunea apropiată dintre cosmos şi templu în gândirea akkadiană (…) Textele mesopotamiene cosmologice, cum ar fi Enuma Eliş (unde Marduk organizează universul şi apoi i se construieşte un altar), textele mesopotamiene ale construcţiei templului (…) şi în special relatarea proiectului templului lui Gudea, toate contribuie la această asociere. În textele sumeriene extensive, relatarea construirii de către Gudea a unui templu pentru Ningirsu (…), sunt câteva aspecte demne de remarcat. În primul rând, este declaraţia că sanctuarul este construit pentru a oferi un loc de odihnă pentru Ningirsu şi consoarta sa, Bau. În al doilea rând, ceremoniile de dedicare durează şapte zile. Al treilea aspect semnificativ este că textul atinge multe elemente pertinente, pe care le recunoaştem din Genesa, 1, inclusiv proclamarea funcţiilor şi instalarea funcţionarilor (…). În plus, Horowitz a observat că descrierea construcţiei templului nu este de natură arhitecturală. În ciuda detaliilor, relatările „nu-l ajută pe cititor să vizualizeze forma templului nici măcar parţial sau schematic” (…). Aceasta este în acord cu ceea ce s-a discutat mai sus despre relatarea creaţiei din Genesa fiind mai degrabă funcţională decât structurală, la fel cum relatarea lui Gudea a stabilit funcţii (ziua întâi până la a treia) şi funcţionarii (ziua a patra până la a şasea) pentru templul cosmic. Genesa, 2:1, indică aceasta, în timp ce se referă la creaţia cerului şi a pământului (cosmosul cu funcţiile sale) şi toată oştirea lor (funcţionarii în diversele domenii ale cosmosului). Într-un proiect de construcţie a templului, structura va fi construită, şi mobilierul, şi ornamentele vor fi făcute în pregătirea momentului când toate au fost gata pentru dedicarea templului. Cu această ocazie, în mod normal o sărbătoare de şapte zile, funcţiile templului vor fi declarate, mobilierul şi toate celelalte vor fi aşezate la locul lor, preoţii vor fi instalaţi în funcţie şi jertfele potrivite vor fi aduse pentru iniţierea operării templului. Undeva, în procesul acesta, chipul zeităţii ar fi adus în templu pentru a intra repaosul în noua reşedinţă. Isaia, 66:1, exprimă, în mod clar, funcţia cosmos-templu în teologia biblică, în timp ce identifică cerul ca tronul lui Dumnezeu şi pământul ca aşezare a picioarelor Lui, oferind un loc de odihnă pentru El. Dumnezeu, de asemenea, începe să se odihnească în ziua a şaptea a creaţiei, la fel cum Se odihneşte în templul Lui. Elementul sabatului ajută la recunoaşterea ecuaţiei cosmos-templu în Genesa şi la realizarea semnificaţiei contextuale a funcţiilor şi funcţionarilor în naraţiunea creaţiei. După cum am observat mai devreme, „odihna” nu presupune relaxare, ci, mai degrabă, atingerea stării de echilibru şi stabilitate. Contextul creat de Dumnezeu nu intenţionează să furnizeze odihnă poporului creat de El (deşi aceasta devine un aspect semnificativ al teologiei pe măsură ce trece timpul), ci Dumnezeu Îşi întocmeşte odihna pentru Sine Însuşi, odihnă oferită de isprăvirea creării cosmosului. Sălăşluirea în locul Său de odihnă este echivalentul întronării, este înrudită cu preluarea controlului în rolul Său de conducător suveran al cosmosului. Templul, la rândul său, pur şi simplu oferă o realitate simbolică pentru acest concept. Psalmii, 104:2-4, surprinde aceasta, căci elementele cosmosului servesc drept funcţionari pentru domnia lui Yahweh. Conexiunile care subliniază relaţia cosmos-templu în Genesa, capitolele 1-2, sunt numeroase. Corpurile cereşti sunt amintite, folosind termenul neobişnuit de „luminători”, care de-a lungul Pentateuhului sunt lumini ale sfeşnicului ce funcţionează pentru a da lumină în Cortul Întâlnirii. Ar trebui, de asemenea, remarcată ideea râurilor ce curg din locul sfânt legată atât de Genesa, 2 (ce zugrăveşte Edenul ca sfânta sfintelor) şi în templul lui Ezechiel (Ezec. 47:1). Un al treilea element este cel în care oamenilor le este desemnată funcţia în Genesa, 2:15, fiind folosiţi termenii preoţeşti ‛ābad şi šāmar. Însă principala conexiune este motivul odihnei, căci odihna este funcţia principală a templului şi întotdeauna se află un templu acolo unde zeitatea îşi găseşte odihna. Altă contribuţie la acest concept important este faptul că, după cum cosmosul este prezentat în termenii
  26. 26. 26 templului, şi templul este configurat ca un microcosmos. Se spune că Yahweh găseşte repaos în templu (ex. Ps. 132:13-14)80 . Aşadar, în cosmosul-templu există o preoţie siderală şi umană, aştri şi oameni liturghisesc deopotrivă. Să tratăm puţin despre aştri; pentru aceasta, am inserat traducerea efectuată de Dumitru Cornilescu, 1923, întrucât ea este citită de numeroşi credincioşi, atât protestanţi cât şi tradiţionalişti şi, ca atare, este responsabilă de formarea (sau deformarea) gândirii religioase a cititorului. 14 Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; 15 şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. 16 Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. 17 Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, 18 să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. 19 Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra. Genesa, 1:14-19. „Luminătorii” despre care este vorba aici au o caracteristică principală şi funcţii multiple. Atunci când Moise a scris cartea Genesa, este foarte probabil că el a avut şi un scop polemic, acela de a declara în culturile înconjurătoare din Orientul Apropiat antic că YHWH este Zeul atoate-creator şi unic, care a făcut şi luminătorii. „Aşadar” – pare să tune Moise într-un discurs anti-păgân – „luminătorii nu sunt zei care s-au făurit ori s-au modelat pe ei înşişi dintr-un material pre-existent, aşa cum spun istorisirile popoarelor care ne înconjoară, ci sunt creaţi. Fiind creaţi din materiale create ele însele de către YHWH, luminătorii nu sunt divini, ei nici măcar nu au nume! În consecinţă, închinarea la ei, adică astrolatria, este idolatră. Dimpotrivă, ei înşişi slujesc, mai întâi Creatorului şi apoi oamenilor” – mai adaugă slujitorul dumnezeiesc. Funcţiile multiple prin care „slujesc”81 purtătorii de lumină sau luminătorii82 sunt următoarele: „luminătorii” sunt aceia care sunt aceia care stabilesc ritmul temporal83 , operând o distincţie între zi şi noapte (v. 14a) şi separând lumina de întuneric (v. 18); 80 John H. Walton, op. cit., pp. 164-165. N. ns. 81 În originalul ebraic nu apare verbul „a sluji”, ci „a fi”. 82 Ma’or: luminător, purtător de lumină. Concordanţa Strong H 3974. 83 În altă lucrare am notat următoarele: „Cu sprâncene ridicate şi degetul arătător întins, unii pseudo- gânditori atei simulează inteligenţa subtilă atunci când îi întreabă pe credincioşii biblici: «Dar dacă Dumnezeul din Genesa a creat luminătorii doar în ziua a patra, de unde exista lumină în ziua întâi?...» Inserăm aici un citat preluat de la Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel, 1970. Aşadar, nu este un răspuns dat de un ateu oarecare, ci de un ateu care avea o pregătire de excepţie. El scrie despre Big Bang, explozia iniţială de la care a fost generat universul, care şi astăzi este în expansiune: «La început, a fost o explozie. Nu o explozie ca pe Pământ, pornind dintr-un centru bine-definit şi răspândindu-se pentru a cuprinde din ce în ce mai mult aerul înconjurător, ci o explozie care a avut loc simultan peste tot, umplând de la început tot spaţiul (...) După circa o sutime de secundă – momentul cel mai îndepărtat de care putem vorbi cu o anumită siguranţă – temperatura universului era de o sută de mii de milioane (10 la puterea a 11-
  27. 27. 27 sunt plasaţi pe firmament pentru a lumina Pământul (v.15, 17b); luminătorul mai mare stăpâneşte ziua; luminătorul mai mic stăpâneşte noaptea (16, 18a); luminătorii sunt semne (’otiyot), adică elemente purtătoare de mesaj84 , indicatoare spre vremuri, zile şi ani (14). Luminătorii sunt, prin urmare, semne indicatoare. Să vedem ce indică ele: Decretele sunt stabilite pentru ceruri, iar corpurile cereşti sunt expuse în vederea determinării zilelor, lunilor, semnelor prevestitoare85 şi calendarului (…). Cuvântul ebraic folosit pentru „semn” are un cuvânt înrudit în akkadiană, ce este folosit pentru semnele prevestitoare. Cuvântul ebraic, totuşi, are un sens mai neutru şi, din nou, autorul a golit elementele cosmosului de trăsăturile lor mai personale. În Vechiul Testament, semnele funcţionează teologic, ca indicatori folosiţi de Dumnezeu pentru a reda cunoaşterea şi prin care El Se revelează, aceştia putând fi folosiţi pentru avertizare, motivaţie şi autentificare. Eclipsele ar fi unul dintre exemplele în care corpurile cereşti sunt folosiţi ca semne. Aceasta nu este o funcţie mecanică, ci una teologică86 . În primul rând, semnele indică „vremuri”. Acest termen este deosebit de important pentru noi, astfel încât îl vom analiza din mai multe unghiuri, în primul rând cel filologic, dar nu înainte de a ne aminti că numai o filologie corectă poate dezvălui o teologie corectă: aşadar, punând cuvintele în slujba Cuvântului, vom vedea mai întâi ce nu înseamnă acest slavonism, iar apoi ce înseamnă el de fapt. Termenul plural mō‛ădȋ m87 nu semnifică totalitatea elementelor meteorologice care determină starea atmosferei („vreme”), nici nu înseamnă ere sau epoci determinate istoriceşte şi nici măcar timpuri în sensul de anotimpuri sau sezoane, ci are o bogăţie de conotaţii şi este un termen deosebit de semnificativ pentru această lucrare: în sensul primar, mō‛ed înseamnă o întâlnire la un timp prestabilit; în mod specific, un festival; în mod convenţional, un an; prin implicaţie, o adunare (convocată pentru un scop clar definit). Din punct de vedere tehnic, înseamnă congregaţia în sine; prin extensie, locul întâlnirii; de-asemenea, un semn(al) (desemnat în prealabil; semn, (loc de) adunare (solemnă), congregaţie, (vreme) desemnată, hotărâtă, soroc, timp stabilit88 ; solemn(itate), sinagogă; (timp) fixat, stabilit, praznic sau semn prestabilit. După cum spunea John H. Walton, termenul mō‛ed nu indica o funcţie mecanică, ci una socio-religioasă89 . a) de grade Celsius. Aceasta înseamnă că era mult mai fierbinte decât chiar centrul celei mai fierbinţi stele. (...) În sfârşit, universul era plin de lumină.» Primele trei minute ale universului, Editura Politică, Bucureşti, 1984, pp. 22-23. Iată, prin urmare, opinia unuia care nu este credincios biblic, dar care formulează un gând care relaţionează corect lumina iniţială a zilei întâi cu faptul că nu era nevoie de luminători chiar în acea zi, ei au putut foarte bine să fie creaţi în ziua a patra.” 84 Părăsind puţin contextul, amintim cititorului că, în Evanghelia după Ioan, minunile săvârşite de Iisus, Yeşua, nu sunt denumite minuni, ci semne (gr., semeia) întrucât aceste minuni indică ceva, sunt semne care trimit spre calitatea Sa de Mesia şi de Fiu al lui Dumnezeu. 85 În original, omens. N. ns. 86 John H. Walton, op. cit., p. 159. 87 La singular, mō‛ed. Savantul Strong l-a înseriat cu numărul H 4150. 88 Inclusiv aspecte specifice ale ciclului natural, ca în Ieremia, 8:7. 89 John H. Walton, ibidem.
  28. 28. 28 Acum, aici trebuie să facem o observaţie care ţine de filosofia culturii: gândirea ebraică era, în genere, holistică, şi atunci când un termen apare în Biblie, el poate însemna simultan toate conotaţiile sale; în consecinţă, în istoria traducerilor Sfintelor Scripturi – şi spunem aceasta cu mâhnire – mō‛ed a fost redat de multe ori incomplet sau chiar eronat. Vom da un exemplu la îndemână. După cum este îndeobşte cunoscut, pe la jumătatea secolului al III-lea î.e.n., la cererea lui Ptolemæus Philadelphus, o echipă de cărturari evrei, alcătuită din 70 (sau 72) de experţi, au tradus Scripturile evreieşti în limba greacă, lingua franca a acelor timpuri. Aşa a apărut celebra versiune Septuaginta sau Septanta (LXX). Când acei traducători iluştri au avut de tălmăcit în greacă termenul mō‛ed, ei n-au găsit un echivalent al său care să aibă aceeaşi sferă semantică, deosebit de bogată, după cum am văzut mai sus, astfel încât s-au focalizat pe valoarea sa temporală şi l-au redat cum au putut: kairos90 , care semnifică „timp potrivit, moment oportun”. Deşi ciunteşte din toată forţa de expresie a conceptului original, kairos izbuteşte să sublinieze că lucrurile nu se întâmplă aleatoriu, ci se desfăşoară conform unei temporalităţi înscrise în planul dumnezeiesc. Vom vedea faptul că această noţiune întăreşte convingerea că Praznicele91 lui YHWH nu aveau loc spontan şi aleatoriu, în zile confuze şi decretate de oameni, dornici să consacre sărbători „Sfintei Mironosiţe întocmai cu apostolii Maria Magdalena”, Izvorului Tămăduirii sau Cuviosului Somn şi Sfintei Lene, sau să se lanseze în orgii, ci ele aveau loc la timpul poruncit de YHWH, şi în prezenţa Cosmo-ctitorului92 . Să reţinem faptul că timpul şi timpurile erau stabilite de YHWH. Filosoful Roger Caillois spunea: Lumea se comportă ca un cosmos guvernat de o ordine universală şi care funcţionează după un ritm regulat. Măsura, regula o menţin. Legea ei este că orice lucru se află la locul lui, că orice eveniment se întâmplă la timpul lui.93 Aici trebuie să lărgim puţin sfera discursului şi să aduc în discuţie alţi doi termeni care, puşi în relaţie cu termenul mō‛ed, vor pune într-o lumină mai mare subînţelesurile 90 Kairos (gr.), Concordanţa Strong G 2540. 91 Să-mi fie îngăduit să fac o dezvăluire de natură personală: atunci când a trebuit să găsesc un singur cuvânt care să redea toată bogăţia de semnificaţii şi sensuri cel puţin ale termenului mō‛ed, m-am simţit năpădit de frustrarea produsă de inexistenţa unui echivalent al său în limba română. „Unde este cuvântul care spune adevărul?”, se întreba Mihai Eminescu pe vremuri. Sau, în cazul de faţă: care este conceptul care revelează minuţiozitatea Providenţei unui Dumnezeu atent la cele mai mici detalii relaţionale, doxologice, soteriologice, spaţiale, temporale, sociale, aşa cum, după cum vom vedea mai târziu, se subînţelege în termenul mō‛ed?... Personal, nu am reuşit să găsesc un echivalent fericit nici măcar pentru conotaţia temporală a noţiunii: cel mai apropiat cuvânt este „soroc”, dar, din nefericire, acesta a căzut în desuetudine, a devenit un arhaism. Desigur, mai există şi un colocvialism apropiat de adevărul termenului: „exact la ţanc”, dar este oare permisă – pentru a nu întreba „morală” sau „estetică” – inserarea expresiei „la ţanc” într-o traducere de text sacru?... Sau se poate spune în mod repetat: „timp stabilit, sacral-festiv”?... Avea dreptate Heidegger când spunea „Limba este stăpâna noastră, şi nu invers.” …Astfel încât, oftând din rărunchi, mi-am amintit ceea ce spunea un rabin de binecuvântată memorie: „Orice traducător e un trădător” şi am tradus bogăţia de semnificaţii şi sensuri înfăţişate mai sus prin termenul „praznic”. 92 Desigur, Tanaħ-ul menţionează şi sărbători „inventate” de evrei, Purim, Ħanukah, dar nu în mod arbitrar, ci tot ca nişte comemorări ale unor momente în care Dumnezeu a intervenit „cu mână tare şi cu braţ întins” pentru a-şi salva poporul. 93 Roger Caillois, op. cit., pp. 120-121.
  29. 29. 29 acestui termen: ħag şi qorban. Ei ne vor ajuta să desluşim mai clar modurile biblice de prăznuire şi, de asemenea, vor da dreptate spuselor antropologului Mihai Coman. Sfera semantică a primului termen, ħag94 semnifică „(victimă de) festival; (zi de) ospăţ (festiv); festivitate (solemnă).” Termenul provine din ħagag95 , care înseamnă „(în mod propriu-zis) a se mişca în cerc, adică (specific) a mărşălui într-o procesiune; a prăznui; (prin implicaţie) a se veseli: a celebra, a dansa, a ţine o sărbătoare, o festivitate (solemnă); a merge clătinându-se de colo-colo”. Al treilea termen pe care-l vom întrebuinţa în studiu este qorban96 , care înseamnă „ceva adus la altar, adică un dar sacrificial; oblaţie, ceea ce este dăruit, ofrandă.” El provine din qarav, „a se apropia sau a face să se apropie, a se alătura, a aduce ofrande, a înfăţişa, a produce, a pregăti, a sta, a lua.” Altfel spus, atunci când credinciosul se înfăţişa la altar, el trebuia să ducă divinităţii o jertfă, fie de ispăşire, fie de închinare, fie ambele. Dacă strângem laolaltă toţi termenii pe care i-am inserat mai sus, relaţionându-i la poporul biblic şi punându-i în contrast cu opusurile lor, obţinem următoarele adevăruri: În mod suveran şi divin YHWH (şi nu interesele religioase ale altor zeităţi sau calculele politice ale oamenilor) decretase ca soarele şi luna (şi nu alţi aştri) să indice timpuri sacral-festive (şi nu profane), non-aleatorii, din categoria timpului circular (şi nu cel liniar). În aceste timpuri israeliţii (şi nu păgânii) făceau un pelerinaj până la un loc stabilit, adică la Yeruşalayim (şi nu în crânguri sau sub orice copac verde). Scopul pelerinajului era clar definit: întâlnirea cu YHWH (şi nu cu alte zeităţi şi nici măcar unii cu ceilalţi) şi reconsolidarea relaţiei cu El prin jertfe de ispăşire şi închinare, prăznuind în cinstea Sa şi consolidându-şi mântuirea. La aceste sărbători, credincioşii dansau dansuri circulare97 , adică „hore”, iar consumul de alcool continuat până la mersul pe şapte cărări nu era o scenă neobişnuită98 ... Atragem atenţia asupra unui fapt: contextul imediat al versetului 14 din Genesa, 1, este cel al creaţiei. Prin urmare, scopul întemeierii vremurilor mō‛ădȋ m cu siguranţă nu este numai cel de a desemna timpurile speciale de închinare, ci şi acela de a înfiinţa un calendar care guvernează fiecare aspect al vieţilor plantelor, animalelor, precum şi al oamenilor99 . Or, întrucât calendarul stabilit de luminători guvernează viaţa plantelor, 94 Savantul Strong l-a înseriat cu numărul H 2282, iar în greaca Noului Testament apare ca heorte, Strong G 1859. 95 Ħagag, Strong H 2287. 96 Qorban, Strong H 7133. 97 Termenul românesc „horă” provine din grecescul hora, care înseamnă mişcare în cerc, şi vizează àcele ceasornicului (sau ale „horo-logiului”) care merg în cerc, făcând o sinteză între timpul liniar şi cel ciclic, recurent; vizează şi dansul popular dansat în cerc; iar în mod ultim, se manifestă de „Paştele”, ortodox şi catolic, când credincioşii acestor religii aveau obiceiul de a face o procesiune circulară în jurul bisericii. În Sfintele Scripturi, termenul „hora” a fost valorizat de Domnul Iisus care, în Evanghelia după Ioan, a vorbit mult despre „ceasul” Său, despre hora Sa, despre înomenirea Sa, ca mişcare de sus în jos, şi despre înălţarea Sa, ca mişcare de jos în sus, având loc „circular”. 98 În cadrul poporului ales, consumul de alcool nu era – şi nu este – neobişnuit, dar excesul duce la păcat. 99 Apud Henry Ross Cole, “The Sacred Times Prescribed in the Pentateuch: Old Testament Indicators of the Extent of Their Applicability,” disertaţie de doctorat, p. 59, după Samuele Bacchiocchi, God’s Festivals in Scripture and History, vol. I, p. 37.
  30. 30. 30 animalelor, oamenilor şi praznicele stabilite pentru închinare, afirm existenţa unei „liturghii cosmice” – ca să întrebuinţez sintagma lui Ioannis Zizioulas100 . Pentru a întări faptul că luminătorii au o funcţie bivalentă, adică atât liturgică precum şi calendaristică, cititorul poate lectura Deuteronomul, 4:19; Psalmii, 74:16; 136:7. O consideraţie aparte merită versetul 19 din Psalmul 104, un psalm al creaţiei: 19 El a făcut luna ca să arate vremurile (mō‛ădȋ m); Soarele ştie când trebuie să apună. Apoi, aştrii nu sunt numai semnele indicatoare ale praznicelor, ci şi ale zilelor şi anilor101 . Dar ce înseamnă „zi”? În limba ebraică, pentru „zi” se foloseşte termenul yom102 . Acesta este al cincilea substantiv ca frecvenţă în Scripturile evreieşti103 . Cunoscând o regulă hermeneutică extrem de importantă, aceea că semnificaţia unui termen este determinată de contextul în care este plasat el, o citire atentă a ocurenţelor termenului „zi” în Sfintele Scripturi ne va ajuta să înţelegem că această noţiune putea semnifica perioada luminoasă cuprinsă între răsăritul şi apusul soarelui104 , sau ziua de 24 de ore care începea seara, la afinţitul soarelui, şi includea partea nocturnă şi apoi cea diurnă a zilei105 , sau o perioadă de timp nedefinită106 sau a unui eveniment specific107 . Cel mai adesea, însă, prin „zi” se consideră intervalul de timp cuprins între o seară şi următoarea seară. În ceea ce priveşte semnificaţiile semnelor care indicau zilele, anii şi calendarul, acestea vor fi abordate în capitolul următor. De reţinut: Elohim-Creatorul a decis ca ziua să fie măsurată de seara până în următoarea seară. Sufletului omenesc dependent de închinăciune şi mânat de trebuinţa celebrării i-au fost date atât soarele, cât mai ales luna, care indică mō‛ădȋ m, timpurile prestabilite, sacral-festive. 100 Ioannis Zizioulas, Creaţia ca euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, trad. C. Papacioc, p. 11. 101 „Aceasta este o funcţie şi nu două, fiindcă prepoziţia nu este repetată” spune John H. Walton, op. cit., loc. cit. 102 Concordanţa Strong H 3117. 103 http://www.gotquestions.org/Romana/zile-24-ore.html 104 Gen. 1:14; 3:8; 8:22; Am. 5:8. 105 Gen. 1:5,8,13,19,23,31; Num. 7:12,18; Hag. 1:15. 106 Gen. 2:4; Ps. 102:3; Is. 7:17. 107 Is. 9:3; Ier. 32:31; Ez. 1:28.
  31. 31. 31 Capitolul al IV-lea GENERALITĂŢI DESPRE CALENDAR ÎN MESOPOTAMIA Deschidem acest capitol declarând un adevăr tulburător: încă din vremurile străvechi se ştia că săptămâna are şapte zile sau, mai corect, că are o durată de şase zile profane şi un timp sacru de o zi. Probabil că în acest punct, cititorule drag, mă vei opri şi mă vei întreba: „Care sunt argumentele care stau la baza acestor afirmaţii?...” Dacă ai face una ca aceasta, ai proceda cu înţelepciune. Replica autorului studiului de faţă va fi mai amplă, conturând un răspuns care pune cosmosul, timpul şi omul într-un sistem de relaţii. Să ne închipuim că în faţa noastră avem un portal prin care putem trece în spaţiu- timp: în consecinţă, te voi îmbia să mă însoţeşti într-o călătorie în care vom ajunge în Mesopotamia, în urmă cu peste 5.500 de ani. Să facem o plimbare în cultura şi civilizaţia poporului sumerian, în mijlocul căruia am ajuns. Vom constata că acest popor antic este uluitor de avansat în ceea ce priveşte ştiinţa, tehnica, spiritualitatea, arta108 . Sumerienii au inventat scrierea şi calendarele cultice şi liturgice pe care le întrebuinţau ei, primele din lume, arată că acordau atenţie trecerii soarelui şi a lunii printre aştri, trecere care determina un calendar structurat matematic. Acest popor străvechi credea că luna, soarele, precum şi alţi aştri, reglementează vremurile şi soroacele vieţii cetăţii. Joseph Campbell, care nu a fost numai un mare specialist în mituri, ci avea şi o peniţă măiastră, scria că prin observaţii îndelungate şi meticuloase, verificate şi răsverificate cu atenţie, se descoperise faptul că „în afară de soare şi de lună, mai erau alte cinci sfere cereşti, vizibile sau prea puţin vizibile (anume, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn) care se deplasau pe direcţii stabilite, de-a lungul căilor pe care le urmau soarele şi luna, printre stelele fixe”. Aceasta a dus mai scrie marele mitolog, la …noţiunea aproape nebunească, ghiduşă şi care, cu toate acestea, avea un potenţial teribil, că legile guvernând mişcările celor şapte sfere cereşti ar trebui ca, într-un fel mistic, să fie acelaşi ca şi cele care guvernează viaţa şi gândirea oamenilor de pe Pământ. Întreaga cetate, nu numai zona templului, era acum concepută ca o imitaţie pe Pământ a ordinii cosmice, un «mezocosmos» sociologic, instituit de tagma preoţească între macrocosmosul universului şi microcosmosul individului, învederând singura formă esenţială a tuturora. Regele era centrul, în calitate de reprezentant omenesc al puterii 108 Ştiinţa afirmă o istorie evolutivă, teoretizând despre omul descins din maimuţă care evoluează, dobândeşte staţionarea bipedă, vorbirea articulată, inventează uneltele, descoperă focul, îmblânzeşte animalele, realizează „Revoluţia agricolă”. Din când în când, în lume se mai fac descoperiri uluitoare (piramidele, Templul de la Göbekli Tepe, statuie din Insula Paştelui etc.). Neputând să le ignore, recunoaşte cu jumătate de gură inteligenţa uriaşă din spatele descoperirilor, dar aceasta nu o face să-şi schimbe abordarea. Pentru ştiinţă, existenţa Creatorului care a plămădit om inteligent nu poate fi luată în calcul.
  32. 32. 32 făcută să se manifeste în mod celest fie în soare, fie în lună, conform punctului focal al cultului local.109 Scriitura marelui mitolog despre descoperirea legităţilor aştrilor (astronomie), despre elaborarea unui discurs despre ei (astrologie), despre ghicirea după mişcările aştrilor (astromanţie) şi despre închinarea la aştrii-zei (astrolatrie) este seducătoare, dar incorectă din punct de vedere biblic: oamenii nu evoluau din primate, nu-şi descopereau locul în lume, nu deveneau oameni... Or, Biblia nu numai că nu vorbeşte despre vreo evoluţie a speciei umane, dar pe paginile sale nu figurează nici bâjbâiala după un calendar. Dimpotrivă, existenţa calendarului se datorează Creatorului care a vrut ca Universul creat să fiinţeze într-o ordine, nu în haos, şi aici Genesa, 1:14-19, are un rol deosebit. Sumerienii şi, mai târziu, akkadienii, observau luna cu mare atenţie şi împărţeau timpul în conformitate cu fazele acesteia: lună nouă sau „Crai-nou”, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar. În Mesopotamia, luna începea „în momentul în care, urmând perioadei de invizibilitate datorată apropierii soarelui, semiluna apărea din nou scurt timp pe orizontul de vest imediat după asfinţitul soarelui.”110 Astfel, fiecare lună era de 29 sau 30 de zile, un an având aproximativ 354 de zile. Această lună calendaristică, alcătuită din intervalul de timp scurs între două faze identice ale Lunii, era luna lunară, căreia i se mai poate spune lunaţie, lună sinodică sau siderală. Totuşi, orientalii luau în considerare şi stelele, precum şi soarele şi obţineau şi o lună calendaristică solară, denumită ITI111 . Între cele două sisteme calendaristice se acumulau decalaje de 7 luni la 19 ani. Ca atare, din necesităţi practice, în timp112 , orientalii au recurs la un calendar complex, luni- solar, bazat pe ciclul metonic, calendar care insera o lună în plus113 , în anul 3, 6, 8, 11, 14, 17 şi 19. Decalajele erau recuperate atunci când la cele douăsprezece luni ale anului se mai adăuga o a treisprezecea lună pentru ca sistemele să corespundă mersului soarelui, iar liturghiile să poată fi o manifestare calculată a cosmosului sacru, o hierofanie. Iată ce scrie Mark Cohen: 109 Joseph Campbell, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass, New York, USA, 1991, pp. 146-148. 110 F. Rochberg-Halton, „Calendars, Ancient Near East”, The Anchor Bible Dictionary I (New York, 1992), 810, apud Mark E. Cohen, The Cultic Calendars of the Ancient Near East, CDL Press, Bethesda, Maryland, USA, 1993. 111 După Mark E. Cohen, op. cit., p. 5, în sumeriană luna calendaristică era ITI, în akkadiană, arħu, în ugarită yrħ şi în Iuda şi Israel yeraħ sau ħodeş. În ceea ce priveşte anul, în sumeriană acesta era MU; în akkadiană, şattu, în ugarită şnt şi în ebraică şana. 112 Mark Cohen, în op. cit., pp. 5-6, scrie că probabil că, drept rezultat al secolelor de observaţii ale cerurilor, numai pe vremea regelui Nabonassar, 747 î.e.n., astronomii babilonieni au început să recunoască faptul că 235 de luni lunare au aproape acelaşi număr de zile ca şi 19 ani solari. Totuşi, nu aceasta este data la care astronomii babilonieni au acceptat principiul acesta în mod conştient, ci probabil că intercalările au fost standardizate şi ciclul de 19 ani a intrat în vigoare numai prin anul 367, sau poate chiar prin 383 î.e.n., în vremea ahemenizilor. 113 La evrei această lună va fi Adar Şeni, „Al doilea Adar”. Mark Cohen, în op. cit., p. 5, scrie următoarele: „Lunilor li se atribuiau nume, de obicei cu referire la respectarea ritualului distinctiv al lunii sau la un eveniment agricol semnificativ. Lunile intercalate erau denumite cu acelaşi nume ca şi luna precedentă, scribul anexa numărul «2» după numele lunii sau adăugând cuvântul «extra» (diri) pentru a o distinge de luna anterioară. În unele sisteme calendaristice din Orientul Apropiat luna intercalată era pur şi simplu denumită diri/ watrum («extra») sau taşnit («a doua»).

×