1. Centrul de Studii Europene
Implicaţiile culturale ale postmodernităţii
Student:
Lincu Dan
An I, FR
- Iunie 2012 –

2. Definiţii şi teorii ale postmodernismului
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiții ale curentului câți
teoreticieni există. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască și pe aceea.
Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior
individului. Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca
raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de
loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere necesare
cunoașterii.1
O abordare onestă a ideii de postmodernism trebuie să înceapă printr-un transfer, o mişcare a
culturalului (în integralitatea sa) spre estetic. Post-modernismul a fost mai întâi o reacţie faţă de arhitectura de tip
funcţionalist, care a dominat până în anii ’70 ai secolului XX. De la o tendinţă identificabilă în perimetrul unor arte
(arhitectură, muzică, literatură) s-a trecut la amplificarea termenului, vorbindu-se iniţial de un nou “stil”, apoi de o
nouă “mişcare artistică”, pentru ca astăzi expresia “postmodernism” să ajungă în condiţia de concept cu vocaţie
generalizatore, fiind aplicat întregului câmp cultural. În anii ’80, termenul trece din plan estetic în cel teoretic
amplu, devenind un concept al filosofiei culturii şi al sociologiei istorice. Din aproape în aproape, termenul
glisează dinspre artă spre filosofie, de la sensul focalizat ce privea un nou stil artistic, cu anumite procedee
expresive, la sensul larg, ce angajează o nouă viziune asupra lumii. Este momentul în care s-a încetăţenit şi
conceptul de “cultură postmodernă”. Conceptul de postmodernitate ajunge să desemneze astfel o “epocă”, o nouă şi
ultimă “etapă” în evoluţia civilizaţiei, pe traseul cunoscut al schemei Antichitate–Evul Mediu–Renaştere–
EpocaModernă. Conceptul de postmodernitate/cultură postmodernă se înscrie astfel în familia noilor concepte din
disciplinele sociale, istorice şi umane. El interferează cu semnificaţia unor concepte ce sunt tot mai frecvent
utilizate în limbajul epocii actuale, precum cele de societate/civilizaţie postindustrială, societate informaţională,
dupăcum rezonează şi cu ideologiile ce ne asigură că amintrat în epoca post-ideologică, post-istorică etc.2
Postmodernismul este reticent în fața pretențiilor unora că sunt deținătorii secretelor adevărului, eticii,
sau frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepția individuală sau construcția de grup.
Postmodernismul este folosit în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la
sfârșitul secolului XX, dar și realitățile sociale și filosofice ale perioadei. Criticii marxiști consideră în mod polemic
faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” și al declinului instituțiilor și apoi a statului
națiune. Alți gânditori afirmă că postmodernitatea e reacția naturală la transmisii mediatice și societate. Abilitatea
cunoașterii de a fi copiată la nesfârșit oprește încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui
originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producția unei opere.
Postmodernismul are drept aliați apropiați mai multe discipline academice contemporane, mai ales pe cele din
câmpul sociologiei. Multe din ideile sale provin din domeniile feminismului sau a teoriei post coloniale. Alții
identifică mișcările anti-establishment și de underground din anii șaizeci ai secolului XX ca primele manifestări ale
nașterii postmodernismului.3
Printre precursorii post-modernismului putem mentiona pe T.S.Eliot4, Jung5. Roland Barthes pune bazele
psihologice si culturale ale postmodernităţii în literatură prin eseurile L’Activité structuraliste (1964) şi La Morte
de l’Auteur (1968).
Ceea ce Eliot vedea doar ca pe o entitate independentă, repetându-se mecanic în opera literară a
prezentului – tradiţia – ajunge să fie receptată, spre sfârşitul secolului, ca factor de opresiune culturală care
1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism
2 http://www.scribd.com/doc/6577404/Filosofia-Culturii-CURS-SNSPA
3 http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism studii internationale despre postmodernism
4 In lucrarea sa Tradition and the individual talent
5 In lucrarea Über die beziehungen der analytischen psychologie zum dichterischen kunstwerk

3. anihilează, în mod unilateral, auctorialitatea, identitatea creatoare (lucru semnalat de altfel şi de Howard Bloom în
lucrarea The Anxiety of Influence).6
Cultura postmodernă este un concept impus de teoreticieni pentru a exprima şi delimita universul cultural
contemporan faţă de cel din perioada modernă. Cultura postmodernă ar fi echivalentul cultural al societăţiilor
postindustriale, al societăţilor informaţionale, cu o economie bazată pe cunoaştere, societăţi dominate de noile
mijloace electronice de informare şi comunicare. Este, insă, o realitate empiric observabilă că postmodernismul
cultural este corelat celui postindustrial si că amplificarea sa are suportul multiplelor consecinţe economico-
sociale ale postindustrialismului.7 Epoca post-modernă este asociată cu o nouă formă de civilizaţie, post-industrială şi
post-masificată, cu o nouă paradigmă ştiinţifică, diferită radical de cea clasică. Schimbările peisajului social şi
cultural vin în avalanşă, dar sunt haotice, fără a impune o direcţie clară de sens şi program. Toffler le-a grupat în
ceea ce el numeşte „al treilea val al civilizaţiei”, valul postindustrial, după cel al civilizaţiei agricole (care a dominat
mii de ani, de la revoluţia neoliti-că) şi cel alcivilizaţiei industriale moderne.8
Unii teoreticieni, precum Ihab Hassan, acordă postmodernismului sensul de curent larg ce exprimă "un fenomen
social, poate chiar o mutaţie în umanismul occidental"9 , mutaţie ce comunică subteran cu noile idei politice şi
sociale, cu noile paradigme ştiinţifice. Ieşirea din modernitate este asociată cu fenomene contradictorii, faţă de
care întâlnim atitudini antagonice, de la apologie la negare pătimaşă. Dar fenomenul este real, el arată că s-au
epuizat unele teme, idei şi atitudini, iar societăţiile dezvoltate ("de avangardă") sunt în căutarea unei noi identităţi pe
măsură ce dobândesc o nouă fizionomie culturală şi spirituală.
Postmodernitatea a beneficiat de interpretări diverse şi chiar opuse, de atitudini care merg de la apărare la
negare pătimaşă. Imposibilitatea de a o defini după tiparele clasice este o trăsătură a acestui tip de cultură. Voi
încerca să evidenţiez caracteristicile acestui tip de cultură din câteva perspective: sociologice, istorice, filosofice,
cultural-estetice şi semiotice.
Sensuri sociologice şi istorice:
•Arnold Toynbee a acordat un sens negativ termenului de postmodern, la începutul anilor ’50, când a
folosit termenul pentru a defini faza de tranziţie a civilizaţiei occidentale de la raţionalism modern la o “izbucnire
anarhică de iraţionalism”, denumind-o “modernitate demonică”, ce a renunţat la viziunea raţionalistă asupra istoriei.
Modernitatea raţională ar fi legată de burghezie şi de clasa de mijloc, iar postmodernitatea ar exprima
ascensiunea clasei industriale, urbane, societatea de masă, consumul de masă, educaţie şi cultura de masă,
toate cu sens de degradare, declin, incertitudine. .
•S. Huntington identifică elementul caracteristic al epocii actuale în sfârşitul dominaţiei culturale a
Occidentului; am asista la trecerea de la conflictele ideologice la cele civilizaţionale, de la modernizarea prin
“occidentalizare” la modernizarea prin “indigenizare”, de la civilizaţia universală la structuri diferenţiate după
criterii culturale locale, de la bipolarism la o lume multipolară în interiorul globalizării, caracterizată prin refuzul
uniformizării, creşterea importanţei forţelor culturale, noneconomice.
Sensuri filosofice:
•Gianni Vattimo: postmoderitatea este asimilată cu “gândirea slabă”, cu respingerea opoziţiilor clasice şi
rigide ale raţionalismului (subiect/obiect, materie/spirit, existenţă/conştiinţă, cauză/efect etc.);
•Ilya Prigogine – cultura actualăse caracterizează prin “noua alianţă” dintre natură şi cultură, natură şi ştiinţă,
om şi natură, printr-o nouă viziune asupra lumii, în care au relevanţă ideea de dezordine, de structuri departe de
echilibru, de temporalitate, viaţă etc.
•Jurgen Habermas – postmodernismul este o contrareacţie conservatoare împotriva moştenirii luminilor,
o mişcare reacţionară, ce respinge pilonii modernităţii, raţionalitatea şi universalitatea (raţiunii).
6 Prof. Dr. Codrin Liviu Cuţitaru - Europa culturală. Ideologii moderne şi postmoderne, pag.34
7 http://www.thefreelibrary.com/Coordonate+ale+disputei+dintre+postmodernitate+si+modernitate%3A+II....-a0251631971
8 Alvin Toffler,Consumatorii de cultură , Bucureşti, Editura Antet, 1997
9 Filosofia culturii – Curs SNSPA

4. •Matei Călinescu - postmodernitatea este o “faţă a modernităţii”, o prelungire a avangardei şi o depăşire
a ei totodată, o perspectivă din care modernitatea se interoghează pe sine;
Sensuri culturale şi estetice:relativismul cultural şi axiologic (anularea criteriilor unice, monolineare),
interesul pentru diferenţe în interiorul globalizării, sinteze global/local, multiculturalismul ca formă de păstrare a
diferenţelor; o revalorizare a tradiţiilor culturale, moderne sau premoderne, reînnodarea legăturii cu trecutul;
amestecul stilurilor (toate sunt considerate valide), varietatea stilurilor şi a direcţiilor de gândire, fără ierarhie
valorică, hibridarea lor fără o direcţie clară; autoreferenţialitatea discursului literar, romanul despre roman,
complexul identităţii; autoexegeza (literatura postmodernistă este reflecţia culturii postmoderniste, scriitorul
devine propriul său critic şi teoretician); intetextualitatea originea ei este angoasa pierderii identităţii, memoria
culturală este folosită ca element de creaţie; refuzul elitismului literar şi artistic, moartea avangardei,
coborârea artei în social şi în cotidian, anularea distanţei dintre artă şi viaţă, o viziune pluralistă şi demasificată,
apariţia unui soi de nouă cultură populară; după deconstructivismul avangardist urmează reconfigurarea
postmodernă a subiectivităţii.
Cultura postmodernă romănească
Mentalitaea comunistă nu a întărziat să îşi facă simţite efectele şi in domeniul cultural, aşadar pentru
această perioadă Romănia şi restul statelor est-europene au un adevărat handicap atât la nivel cultural cât şi al
civilizaţiei, aşadar postmodernismul romănesc e “împrumutat” de la cel vest-european, o copie palidă şi forţată a
acestuia. O altă caracteristică a postmodernismului romănesc este şi slaba sa acoperire la nivel naţional, el
dezvoltându-se doar în centrele academice unde a fost creat.
Grupuri literare postmoderne romăneşti:
•grupul oniric( Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu şi Dumitru Ţepeneag); Școala de la
Târgoviște (Radu Petrescu, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu); Cenaclul de luni10;Cenaclul
Universitas11; Cenaclul Junimea12; Cenaclul Litere13.
Concluzie
Curentul postmodernist modifică fundamental chiar conceptul de “literatură”, care se extinde acum
dincolo de spatiul pur beletristic, inducănd şi genurile nonficţionale (jurnal, corespondenţă, literatură de
popularizare) si literaturile noncanonice (literatura minorităţilor naţionale, cea pentru femei).
Scriitorul postmodern trăieşte apăsat de povara secolelor anterioare, fiind conştient că totul a fost deja
scris; el trebuie acum să reinvestească fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilitaăţii sale, el preferă jocul
cu limbajul şi colajul de sintagme, de teme sau de motive din epocile literare apuse. Citatul ironic, jocul cu
modelele prestigioase, parodierea modelelor, parafraza, indica presiunea livrescului asupra existentei. Graniţele
culturale, limitele genurilor şi ale speciilor literare se anulează, literatura este inscenată, in mod ludic, fără tragism
şi fără inocenţă; fragmente, sintagme, laitmotive, atitudini din texte venerate sunt reasamblate şi puse într-o nouă
lumină.
Trăsături ale literaturii postmoderniste: desolemnizarea discursului, valorificarea prozaismului,
cuprinderea diversităţii realului, refuzul stilului înalt, ermetic şi impersonal, valorificarea creativă si recuperatoare
a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafrază si parodie, practicarea unei poetici a concretului şi a
banalului, receptivitatea faţă de livresc, în forma intertextualităţii, a metatextualităţii, si a transtextualităţii;14
10
Centrul Universitar București, condus de Nicolae Manolescu, a reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii
generații, numită și generația ’80 sau generația în blugi.
11
Centrul Universitar București, condus de Mircea Martin, 1983-1990
12
condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului este Desant ’83 (1983
13
condus la sfârșitul anilor nouăzeci de poetul Mircea Cărtărescu
14
http://www.calificativ.ro/POSTMODERNISMUL-a8036.html

5. Bibliografie
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism
2. http://www.scribd.com/doc/6577404/Filosofia-Culturii-CURS-SNSPA
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism studii internationale despre postmodernism
4. Prof. Dr. Codrin Liviu Cuţitaru - Europa culturală. Ideologii moderne şi postmoderne
5. http://www.thefreelibrary.com/Coordonate+ale+disputei+dintre+postmodernitate+si+
modernitate%3A+II....-a0251631971
6. Alvin Toffler – Consumatorii de cultură , Bucureşti, Editura Antet, 1997
7. Filosofia culturii – Curs SNSPA
8. Gianni Vattimo – Sfârşitul modernităţii, Constanţa, Editura Pontica, 1993
9. Jean-Francois Lyotard, Condiţia postmodernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1989
10. Jurgen Habermas,Le discours philosofique de la modernite, douze conferences, NRF,
Paris,Gallimard, 1988
11. Matei Călinescu – Cinci feţe ale modernităţ ii, Bucureşti, Editura Univers, 1995
12. http://www.calificativ.ro/POSTMODERNISMUL-a8036.html