42372785 psihologie-sociala

4,804 views

Published on

0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
4,804
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
2
Actions
Shares
0
Downloads
108
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

42372785 psihologie-sociala

  1. 1. UNIVERSITATEA SPIRU HARET Facultatea de Psihologie-Pedagogie Psihologie, anul IIDenumirea cursului: Psihologie Socială I (Introducere în Psihologia Socială)Tip curs: Obligatoriu, Anul II ZI/ID/FRDurata cursului/Nr. credite: semestrial, 5 creditePerioada de accesare a cursului: 1 oct 2007 - 1 octombrie 2008Manuale recomandate:Andronic, Răzvan-Lucian [2006] (2007). Elemente de psihologie socială. Bucureşti: Editura Funda iei “România de Mâine” (în curs de apari ie).Marica, Simona (1998). Psihologie socială. Bucureşti: Editura Funda iei “România de Mâine”.Obiective didactice• Formarea la studen ii anului doi a capacită ii de identificare a fenomenelor psihosociale• Dezvoltarea capacită ii studen ilor de în elegere a fenomenele psihosociale.Standarde de performan ă.   ¡ ¢ £ ¤ ¥ ¦ § ¨ © ¡ ¨ § § ¨ § ¥ § ¡ ¨ § • Studen ii formulează cu uşurin ă explica ii ale fenomenelor psihosociale întâlnite în via acotidiană.• Studen ii aplică conceptele studiate în cadrul interpretării fenomenelor psihosociale.Modul de stabilire a notei finale: Test-grilăConsulta ii pentru studen i: în fiecare miercuri, între orele 13.00-15.00, Laboratorul de PsihologieExperimentală, sediul din Braşov, str. Turnului nr. 5Titularul cursului / seriei: lect.univ.drd. Răzvan-Lucian AndronicAdresa facultate: Braşov, str. Turnului nr. 5Con inutul tematic al cursului:1. Psihologia Socială: specific şi domeniu de studiu2. Etape în evolu ia Psihologiei Sociale3. Teorii în psihologia socială4. Metodologia cercetării în psihologia socială5. Personalitatea în context social6. Percep ia socială7. Atitudini, valori, comportament8. Influen a socială (I)9. Influen a socială (II)10. Tehnici de influen ă interpersonală11. Rela iile interpersonale12. Comportamentul prosocial13. Comportamentul antisocial14. Elemente de psihologie socială şcolară
  2. 2. Bibliografia minimă obligatorie:Andronic, Răzvan-Lucian [2006] (2007). Elemente de psihologie socială (edi ia a II-a). Braşov, Sibiu: Editura Psihomedia.Marica, Simona (1998). Psihologie socială. Bucureşti: Editura Funda iei “România de Mâine”.Bibliografie facultativă:Chelcea, Septimiu. (coord.). Psihosociologie. Teorie şi aplica ii. Bucureşti: Editura Economică.Monteil, Jean-Marc. [1989] (1997) Educa ie şi formare. Perspective psihosociale Iaşi: Editura   Polirom.Neculau, Adrian (coord.). [2003](2004). Manual de psihologie socială. Iaşi: Editura PoliromRadu, I, Ilu , P., Matei, L. (1994). Psihologie socială. Cluj-Napoca: Editura EXE SRL.Prezentarea cursului: I. Psihologia Socială: specific şi domeniu de studiu Termenul de “psihologie socială” se referă la “două lucruri bine distincte” (Ralea şi Herseni,1966, 5): atât la psihologia socială ca fenomen (“anumite activită i sau procese psihice cu aspectesau implica ii sociale”), cât şi la “cercetările şi cunoştin ele ştiin ifice despre aceste fenomene” ( lapsihologia socială ca ştiin ă ). Această remarcă (cuprinsă în primul volum consacrat domeniului psihologiei sociale apărut lanoi în perioada postbelică) nu şi-a pierdut consisten a. În ceea ce priveşte psihologia socială cafenomen, aceasta are o puternică prezen ă în cadrul vie ii cotidiene, iar manifestările acestuia suntcel mai frecvent surprinse în formule „condensate”, sub forma proverbelor şi zicătorilor. Psihologia Socială ca ştiin ă are o prezen ă mai pu in pregnantă în România de astăzi: nuexistă ca specializare distinctă la nivelul studiilor superioare, programele de masterat în acestdomeniu au început să se dezvolte abia în acest secol, iar dezvoltarea unor teme de psihologiesocială prin elaborarea unor teze de doctorat se face încă sub „umbrela” catedrelor Psihologie sauSociologie. Această întârziere de dezvoltare a Psihologiei Sociale ca ştiin ă ine – în mare parte – departicularită ile evolu iei ştiin elor socio-umane înregistrate la noi în perioada postbelică. Datorităunor decizii de ordin politic, nu a putut fi parcurs (încă) până la capăt drumul spre un statut clarconturat al acestei ştiin e în România. Evolu ia spre dobândirea caracterului de ştiin ă autonomă a Psihologiei Sociale poate fiurmărită prin folosirea modelului elaborat de Mattei Dogan şi Robert Pahre (1997). “Ştiin ele sociale se trag, evident, din filosofie, pe care o putem diviza în două ramuri: filosofianaturii şi filosofia moralei. Aceste două ramuri aveau să devină ştiin ele naturale şi ştiin elesociale” (Dogan şi Pahre, 1997, 71). Ulterior acestei separări (teoretice) ştiin ele sociale “începeauprin a dezvolta nucleul central înainte de a se extinde şi a se diviza”. Pentru Dogan şi Pahre, inova ia în ştiin ele sociale (care variază între limite foarte largi,pornind de la o simplă explica ie statistică până la sinteza lucrărilor dintr-un domeniu) apare celmai adesea la intersec ia dintre două discipline – unde produce, de altfel, rezultatele cele maiimportante. Aparent paradoxal, inova ia “constituie totodată cauza şi efectul unei fragmentărineîntrerupte a ştiin elor sociale în specializări înguste şi al recombinării acestor specialită i într-omanieră transversală”. Modelul propus de Dogan şi Pahre descrie evolu ia ştiin elor sociale ca un proces, carecuprinde:1. Specializarea: trecerea de la planul teoretic la cel al cercetărilor concrete presupune o îngustare acâmpului de interes al unui număr de oameni de ştiin ă şi o focalizare a aten iei acestora peproblema studiată; 2
  3. 3. 2. Fragmentarea - consecin ă inevitabilă a specializării - este produsă pe baza unor criterii de ordinepistemologic, metodologic, conceptual sau ideologic;3. Hibridarea (recombinarea fragmentelor ştiin ei), care poate fi: - informală (de exemplu, deschiderea unui câmp de cercetare); - institu ionalizată (cel mai adesea, prin crearea de noi discipline şi subdiscipline). O astfel de evolu ie poate fi urmărită din momentul în care s-a constatat existen a fenomenelorpsihice şi a celor sociale (Moscovici,1994, 5-6). Operând cu o “separa ie simplă, de logicăformală”, care aşează pe de o parte, individul, persoana şi de partea cealaltă colectivitatea,societatea s-au putut dezvolta atât psihologia (“ştiin a fenomenelor psihice a indivizilor umani”),cât şi sociologia (“ştiin ă a fenomenelor sociale, deci a colectivită ilor umane, sub raportulactivită ii comune”). Această separa ie “ ine de o logică sigură” (Serge Moscovici) şi echivalează cu aplicarea unei”grile de lectură binară” a realită ii, care corespunde separa iei subiect-obiect, cu cele douăelemente fiind date şi definite independent unul de altul:(a) Subiect individual Obiect (ego, organism) (mediu ambiental, stimul)(b) Subiect colectiv Obiect (diferen iat după criterii (social / non-social) economice sau sociale)Fig. 1. “Grilele de lectură binară” ale (a) psihologiei şi (b) sociologiei - apud S. Moscovici (1994,9-10). Acest tip de abordare a avut, ini ial, câştig de cauză, putându-se delimita mai bine domeniul decercetare al celor două ştiin e: - prin studierea vie ii psihice aproape numai sub aspectul ei interior psihologia a putut săafirme caracterul func ional al vie ii psihice, legătura ei cu organismul; - sociologia, abordând (aproape exclusiv) societatea prin intermediul activită ilor şimanifestărilor sale exterioare obiective, a operat cu o desprindere a activită ilor umane de indiviziicare le-au produs şi o structurare a lor într-un nou plan de realitate – realitatea socială (care arepropriile ei legită i). Separarea men ionată anterior (şi procesele de specializare pe care le-a generat) se află - înopinia lui Moscovici (1994, 6) – în contradic ie atât cu unele afirma ii ale sim ului comun, cât şi cudemersurile ştiin ei, care atestă o continuă “îmbinare” a “psihologicului” (“individualul” ) cu“socialul”, în diferite modalită i şi la diferite niveluri (Golu, 1989). Nevoia de nuan are a propriului punct de vedere (din ce în ce mai specializat), resim ită depractican ii celor două ştiin e a dus, treptat, la apari ia şi dezvoltarea unui număr impresionant deramuri, subdiscipline, orientări etc. proces de fragmentare care face ca la ora actuală să nu existevreun domeniu al ştiin ei care să poată fi numit pur şi simplu “sociologie” sau “psihologie”, fără a ise adăuga un (necesar) adjectiv. Combinarea fragmentelor astfel rezultate a avut un rezultat notabil: apari ia psihologiei socialeprintr-o “hibridare institu ionalizată”, generată de faptul că specializarea în urma căreia s-adezvoltat sociologia şi psihologia a lăsat un “spa iu” între domeniile acestora, în care aplicarea“grilelor de lectură binară” nu dădea rezultate: spa iul fenomenelor care “sunt în acelaşi timppsihice şi sociale, indisolubil, indivizibil psihosociale” (Ralea şi Herseni, 1966, 19), fenomene denatură mixtă (combinată), ce au propriul lor mecanism de producere (Golu, 1989, 18). Universul fenomenelor psihosociale nu se află sub imperiul legilor psihologiei şi sociologiei,sau al însumării acestora, ci dispune de legi proprii (apte să surprindă jonc iunea acestor douăplanuri ale realită ii aflate în prelungire, precum şi specificul cauzalită ii psihosociale. Afirmarea psihologiei sociale ca ştiin ă a devenit posibilă, după Serge Moscovici (1994, 4)datorită promovorării unui punct de vedere original: “lectura ternară” a faptelor şi rela iilor, carevine să substituie rela ia în doi termeni subiect-obiect cu una în trei : Subiect individual – Subiectsocial – Obiect, sau, printr-o altă expresie Ego-Alter-Obiect : 3
  4. 4.   ¡ § ¨ (fizic, social, imaginar sau real) ¨ ¥ ¢ £ ¤Fig.2. „Grila de lectură ternară” a Psihologiei Sociale - după S. Moscovici (1992, 9) Această optică ternară este singura capabilă să abordeze fenomenele psihosociale, generând “omedita ie constantă, un ecran sau o prismă de refrac ie definită de prezen a şi interac iunea cu altul,cu grupul, acesta din urmă fiind o prezen ă reală sau imaginară. Psihologia socială examinează“obiecte” care sunt simultan psihologice şi sociale...Aici individualul şi colectivul sunt solidare,contopite” (Radu, Ilu şi Matei, 1994, 4). Apărută ca o “ştiin ă de grani ă” - în principal între sociologie şi psihologie - psihologiasocială “este la ora actuală o disciplină bine stabilită şi autonomă”, urmând procesul de evolu ie alştiin elor sociale descris la începutul articolului: îşi precizează problematica, care poate fi divizatăîn abordarea percep iei sociale (“studiul modalită ilor în care indivizii percep şi evaluează al ioameni”, corelat cu modul în care este percepută propria persoană) şi a influen ei sociale (“studiulmodalită ilor prin care oamenii se influen ează unii pe al ii, în judecă i, ac iuni şi decizii”) (Crider,Gothals, Kavanought şi Solomon, 1986, 404). În ceea ce priveşte cercetarea în domeniul Psihologiei Sociale, aceasta face obiectul unordemersuri tot mai specializate, putându-se vorbi chiar, la ora actuală, de subramuri ale psihologieisociale (Radu, Ilu şi Matei, 1994, 15-16). O enumerare a unora dintre cele mai cunoscute defini ii ale Psihologiei Sociale, datorate unorautori consacra i ai domeniului, este făcută de către Ştefan Boncu (1999): Sherif: psihologia socială reprezintă studiul ştiin ific al experien ei şi conduitei indivizilor înrela ie cu stimulii sociali. Watson: psihologia socială = studiul interac iunii umane. Dewey: psihologia socială = studiul fiin ei umane individuale aflată în interac iune cuambian a sa psiho-socială. Jones, Gerrard: subdisciplină a psihologiei care se ocupă cu studiul ştiin ific al conduiteiindividului în func ie de sistemul social. Allport: psihologia socială examinează şi explică modul cum gândurile, sentimenteleindivizilor sunt influen ate de prezen a actuală / implicată sau imaginată a altora. II. Etape în evolu ia Psihologiei Sociale Încercările de periodizare ale Psihologiei Sociale existente în literatura de specialitate au fostelaborate de către diverşi autori pornind de la propriul mod de raportare la acest domeniu de studiu.Ca atare, se poate observa o relativă eterogenitate în definirea etapelor esen iale de evolu ie aacestei ştiin e. Eterogenitatea în delimitarea etapelor de evolu ie provine - cel pu in par ial – şi din termenulpreferat pentru a descrie cel mai adecvat domeniul acestei ştiin e. Unii autori preferă termenul de„psihologie socială”, în vreme ce al ii pe cel de „psihosociologie”, existând argumente solidepentru fiecare punct de vedere Cu referire la literatura disponibilă în limba română, am ales pentru prezentare periodizareaprezentată în cadrul manualului de psihologie socială la care au contribuit specialişti din toatecentrele universitare majore în care este studiată disciplina (Neculau, 2003, 28-41). Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, autorii acestei periodizări a evolu iei Psihologiei Sociale„recunoscând caracterul oarecum artificial al oricărei periodizări a evolu iei în orice domeniu decunoaştere şi riscul de a judeca dezvoltarea unei ştiin e prin prisma unor informa ii totdeaunalimitate” (Chelcea şi Boncu, 2003,28) delimitează următoarele etape: 1. Preistoria (sec.VI î.H. – sec. al XIX-lea) 4
  5. 5. În această perioadă se încadrează contribu iile diferi ilor filosofi şi adep i ai metodeispeculative de abordare a fenomenelor psihosociale. „Elemente de psihologie socială pot fi uşordetectate în gândirea socială a marilor filosofi. Întrucât astfel de intui ii despre natura socială aomului nu sunt sistematizate şi sunt foarte departe de maniera actuală de conceptualizare,recuperarea lor reprezintă în bună măsură un travaliu de interpretare”.(Neculau, 2003, 29). Aceste intui ii sunt întâlnite indiferent de tradi ia filosofică urmată şi de contextul cultural.Totuşi, filosofia europeană este cea care a conturat mai pregnat ideea primatului socialului asupraindividualului: „Prin intermediul legilor, statul reglează interac iunile dintre indivizi, urmărindpacea şi progresul” (Chelcea şi Boncu, 2003, 30) .- Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) afirma că statul nu este doar forma supremă de societate, ci şi încoronarea spiritului social obiectiv, în cadrul căruia spiritele individuale sunt participante active;- Auguste Compte (1798-1857) intuina necesitatea unei ştiin e a individului în societate sub forma unei „morale pozitive” care să studieze fenomenele morale sau individuale;- Wilhelm Wundt (1832-1920), fondatorul primului laborator de psihologie experimentală considera că psihologia socială trebuie să studieze „sufletul colectiv”, care este tot atât de real ca şi sufletul individual ( definit ca „totalitate a trăirilor interioare”) 2. Fondatorii (1880-1934)- Gabriel Tarde (1843-1904) considera imita ia ca fiind elementul esen ial al vie ii sociale- Gustave Le Bon (1841-1931) preia ideea imita iei prin contagiune de la Tarde şi îi conferă ovaloare negativă, punând-o la baza modificării comportamentelor indivizilor în cadrul mul imilor- Începuturile psihologiei sociale ca ştiin ă sunt legate de aplicarea metodei experimentului înstudierea fenomenelor psihosociale: - Agronomul francez Max Ringelmann a încercat în anii 1880 să măsoare performan a individuală şi în grup în ceea ce priveşte sarcini simple (de exemplu, for a cu care este trasă o frânghie), descoperind fenomenul de „frânare socială” („social loafing”): „Diminuarea performan elor individuale în grup din cauza tendin ei subiec ilor de a se sustrage efortului colectiv în cazul sarcinilor comune, cu precădere când contribu ia individuală este greu de evaluat” (Chelcea şi Ilu , 2003, 149); - O serie de autori îi atribuie psihologului american Norman Triplett meritul de a fi primul dintre fondatorii psihologiei sociale, deoarece a condus o serie de experimente în 1897 şi a propus un model teoretic explicativ pentru fenomenul opus „frânării sociale” şi anume „facilitarea socială”: „Creşterea performan ei individuale datorită realizării unei activită i în prezen a altor persoane” (Chelcea şi Ilu , 2003, 146).- Prima utilizare a termenului de psihologie socială îi apar ine lui Carlo Cattaneo (1864), careconsidera conflictul ca un concept fundamental al noii discipline;- Floyd Allport (1890-1978) a realizat o serie de cercetări (mai ales în ceea ce priveşte facilitareasocială) şi a publicat un manual de psihologie socială (în 1924) bazat pe cercetări experimentale;- Cercetările din deceniul al treilea al secolului XX privind măsurarea atitudinilor (Louis L.Thurstone, Rensis Likert) şi a studierii opiniei publice (George Gallup) sunt considerate ca facândparte din perioada fondatorilor psihologiei sociale, datorită faptului că acestea au pus bazele unordirec ii majore de cercetare, dezvoltate ulterior. 3. Perioada clasică (1935-1960)- Două experimente importante marchează începutul acestei etape: cel realizat de Muzafel Sherif(1935) asupra efectului autocinetic („Iluzie optică prin care un punct luminos fix este perceput cafiind mişcător în condi ii de întuneric total”- Chelcea şi Ilu , 2003,122) şi cel efectuat de KurtLewin şi colaboratorii asupra climatelor şi stilurilor de conducere;- Înfiin area în anul 1943 a „Research Center for Group Dynamics” sub conducerea lui Kurt Lewin(1890-1947) a jucat un rol major în perioada clasică:- Leon Festinger (1919-1989) prin două teorii principale ale sale, teoria comparării sociale (1954)şi cea a disonan ei cognitive (1957) a avut o contribu ie marcantă în istoria psihologiei sociale; 5
  6. 6. - Solomon Ash (1906-1996) a încercat să impună abordarea gestaltistă în psihologia socială,văzând societatea ca fiind alcătuită din rela ii între institu ii, grupuri etc., cu consecin e psihologicela nivel individual. Experimentele cele mai cunoscute ale lui Ash se referă la conformism şi lapercep ia socială;- Carl I. Hovland (1912-1961) a folosit experimentul în cercetarea schimbării atitudinilor şi aefectelor diferitelor componente ale procesului de persuasiune;- Harol D. Lasswell a conceptualizat vestita schemă a analizei procesului comunicării: „Cine şi cespune, ce canal utilizează, cui spune şi cu ce efect?”. Spre deosebire de celelalte perioade, psihologia socială clasică este aproape în întregimedezvoltată pe pământ american. 4.Perioada modernă (1961-1989) Pentru Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, perioada modernă ar putea fi descrise prininterac iunea determinată de două coordonate principale: expansiune şi tensiune internă.a. Expansiunea psihologiei sociale s-a produs prin inaugurarea de noi domenii de studiu:- reprezentările sociale şi influen a minoritară (S. Moscovici);- identitatea personală (E. Erikson);- identitatea socială (H. Tajfel);- comportamentul prosocial (B. Latané şi J. Darley);- atrac ia interpersonală (E. Berscheid şi E. Walster).b. Tensiunea internă a luat aspectul unei crize complexe, vizând „trei aspecte principale: un aspectcare ine de distorsiunile (artefactele) introduse de procedurile experimentale, un aspect etic şi unulreferitor la relevan a psihologiei sociale şi la felul în care au fost construite teoriile ” (Chelcea şiBoncu, 2003,35). Controversele şi tensiunile din cadrul psihologiei sociale nu au echivalat cu suspendareademersurilor de cercetare. În acest context se dezvoltă în mod special teoriile atribuirii (referitoarela procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlal i), cercetările asupracomportamentului de ajutorare, studiul stereotipurilor etc. 5. Perioada contemporană (după 1990) Anii 90 ai secolului XX readuc în prim plan ideea legăturii între motiva ie şi cogni ie şidezvoltă o serie de orientări teoretice apărute anterior. De asemenea, se înregistrează o puternicărevitalizare a psihologiei sociale europene. O altă caracteristică importantă a perioadei actuale este interna ionalizarea psihologieisociale, multe ări devenind din obiect de studiu al psihologiei sociale adevărate producătoare decunoaştere psihosociologică, aşa cum este şi cazul României. Pentru Nicolae Radu şi colab. (2003, 5-19) există „trei începuturi” ale psihologiei socialeromâneşti: a. Psihologia socială de tip clasic: dezvoltată în spirit european (în special pe filia ie germană şifranceză) cu accent pe macroteorie; b. Psihologia socială empirică, unde accentul este pus pe cercetarea concretului social şi maipu in pe marile curente teoretice europene; c. Psihologia socială marxistă, abordare care se justifica prin faptul că societatea socialistăavea probleme psihosociale inconfundabile, de unde necesitatea unei abordări specifice. În ceea ce priveşte evolu ia psihologiei sociale româneşti, aceasta a urmat cele cinci etape deevolu ie descrise anterior, dar cu unele particularită i de dezvoltare. 6
  7. 7. III. Teorii în Psihologia Socială Este cunoscut faptul că teoriile ştiin elor socioumane se situează (ierarhizează), de regulă, petrei niveluri de generalitate:I. Nivelul teoriilor generale asupra societă ii şi individului;II. Nivelul teoriilor intermediare sau de rang mediu (teoretizate de către R. Merton);III. Nivelul teoriilor elementare sau al generalizărilor, realizate pe baza ipotezelor de lucru. În cazul teoriilor specifice domeniului psihologiei sociale (care pot fi încadrate în cadrul unuiadintre niveluri de generalitate mai sus men ionate), psihologia socială contemporană operează cumai multe niveluri de explica ie descrise ca atare de către Willem Doise (1986):1. Nivelul intrapersonal - Cuprinde analiza proceselor psihologice care privesc felul în careindivizii îşi organizează experien a pe care o au asupra mediului social (de exemplu, cercetărileasupra balan ei cognitive).2. Nivelul interpersonal - Se referă la analiza interac iunii interpersonale în cadrul unor situa iispecifice. Nu se ine seama de factorii pozi ionali sociali emanând din afara situa iei. Obiectul destudiu este dinamica rela iei stabilită la un anumit moment de anumi i indivizi într-o anumităsitua ie (de exemplu, unele cercetări efectuate în domeniul atribuirii).3. Nivelul pozi ional - Analiza ac iunii interindividuale în situa ii specifice luând în calcul rolulpozi iei sociale (al statusului, al identită ii) din exteriorul situa iei considerate (de exemplu, unelecercetări din domeniul identită ii sociale).4. Nivelul ideologic - Analiza interac iunii interindividuale luând în calcul rolul credin elor şi alrela iilor dintre grupuri (de exemplu, unele cercetări din domeniul identită ii sociale, alreprezentărilor sociale, al influen ei minoritare; unele studii asupra normelor culturale şi valorilor). În cadrul acestui capitol vor fi abordate doar la teoriile de nivel general ale psihologiei sociale,aşa cum au fost sistematizate de Petru Ilu (2000,35-47):I. Teoriile motiva ionale subliniază rolul decisiv al nevoilor şi motivelor în declanşarea şisus inerea ac iunii oamenilor. Aceste teorii încearcă descifrarea rela iei dintre individual şi social prin prisma constituirii şifunc ionării complexului motiva ional, rela ie care are „trei fa ete majore” (Ilu , 2000, 35-36):a. Cea mai mare parte a motivelor are un con inut determinat sau cel pu in „colorat” social, fiinddobândită prin procesul socializării;b. Motivele afectează percep iile persoanei, dar şi comportamentul individual. De exemplu,diferitele amenin ări îi solidarizează pe indivizi, atât pentru a le face fa ă, cât şi din tendin a de areduce disconfortul psihic personal şi a minimiza frica;c. Noile situa ii sociale creează noi motive, tendin e şi stări sufleteşti, care conduc lacomportamente ce influen ează, la rândul lor, situa iile sociale;II. Teoriile învă ării sociale „reprezintă, până la un punct, aplicarea principiilor învă ării dinpsihologia generală, cu specificarea că e vorba de o învă are mai difuză, prin împrejurări de zi cu zişi de învă area unor comportamente sociale” (Ilu , 2000, 36). Învă area socială se realizează prin intermediul următoarelor tipuri majore de învă are:a. Învă area directă, „pe propria piele” prin implicarea următoarelor mecanisme:- Asocia ia prin condi ionare clasică (ilustrată de celebrele experimente ale lui Pavlov, în cadrulcărora un stimul lumnos era asociat de către câini cu furnizarea de hrană, de unde producereasalivării după apari ia stimului luminos, chiar dacă nu se mai furniza hrană); 7
  8. 8. - Mecanismul reîntăririi (condi ionarea instrumentală) în care un comportament anume se producesau este evitat datorită faptului că din experien ele trecute s-a învă at că ar putea avea consecin ebenefice sau, dimpotrivă, neplăcute.b. Învă area indirectă (observa ională) care se efectuează prin observarea comportamentului altorpersoane şi a consecin elor acestuia. Avantajul poten ial fa ă de învă area directă este posibilitateade a maximiza beneficiile, minimizând costurile şi riscurile (deoarece, la modul propriu, nu estevorba de o învă are „pe propria piele”);c. Învă area complex-cognitivă este tot de tip indirect, fiind realizată pornind de la relatările altora,prin lecturi şi prin combinarea informa iilor din mai multe surse. Ponderea celor trei tipuri de învă are socială în cadrul rela iei individual-social diferă înfunc ie de mai mul i factori, în primul rând vârsta: la vârstele mici predomină învă area directă,înlocuită ulterior cu cea indirectă; învă area complex-cognitivă este specifică tinere ii târzii şimaturită ii. Al i factori care influen ează această pondere sunt: gradul de inteligen ă; nivelulcultural; unele trăsături de personalitate şi experien a de via ă.III. Teoriile cognitiviste pornesc de la ideea conform căreia ac iunile şi gesturile oamenilor depindde felul în care ei percep şi definesc situa iile sociale. O serie de afirma ii sunt comune tuturordemersurilor cognitive:- Indivizii tind în mod spontan să dea în eles evenimentelor şi situa iilor prin grupare, categorizare,ordonare sau sporirea inteligibilită ii. Pentru a realiza aceste opera ii se folosesc scheme mentale,categorii, prototipuri – toate pentru a descrie şi în elege realitatea înconjurătoare (indiferent degradul de complexitate al acesteia);- În percep ia lumii apare o distan ă fundamentală între un fundal amorf şi obiecte predominante;- O abordare teoretică fundamentală de tip cognitiv este cea a teoriilor atribuirii, „care încearcă sădescrie şi să explice după ce legită i, în ce condi ii şi cum oamenii obişnui i utilizează informa ii învederea determinării cauzelor comportamentelor sociale” (Ilu , 2000, 37);- Atunci când percep iile, inferen ele şi procesele mnemotehnice se referă nu doar la rela iiinterpersonale (la judecă i asupra altor persoane) ci şi la situa ii şi grupuri sociale, la în elegerealumii în ansamblul ei, avem de-a face cu cogni ia socială. Aici se au în vedere în mod specialstrategiile de cunoaştere cotidiană pe care le folosesc oamenii obişnui i şi tipurile de erori care potsurveni. Comparativ cu teoria învă ării sociale, abordarea cognitivă se deosebeşte prin douăparticularită i majore:1. Concentrarea teoriilor învă ării sociale mai degrabă pe prezentul percep iilor unei persoane decâtpe rolul percep iilor trecute (ca în cazul teoriilor cognitive);2. Teoriile cognitive accentuează importan a perceperii, definirii şi interpretării personale(subiective) ale situa iei şi nu pe cele „obiective” ale situa iei, aşa cum ar părea ea pentru unobservator neutru, din exterior.IV. Teoriile cost-beneficiu pornesc de la postulatul conform căruia oamenii se ghidează dupăprincipiul de a ob ine beneficii cât mai mari cu costuri cât mai mici. În cadrul acestei abordări sepot regăsi o serie de abordări:- Luarea deciziei de a ac iona într-un fel sau altul este rezultatul unui proces de evaluare din parteasubiectului uman a avantajelor şi dezavantajelor tuturor alternativelor posibile;- Pe lângă raportul cost-beneficiu (avantaje-dezavantaje), oamenii au în vedere probabilitatea cucare acest raport se poate realiza, adică o estimare a câştigurilor şi costurilor aşteptate de cătreindivid: „În decizia de a adopta o alternativă sau alta, indivizii combină deci doi factori: 1) valoarearezultată din raportul cost-beneficiu a unei variabile şi 2) probabilitatea, expectan a ca respectivulrezultat să se şi realizeze dacă se adoptă o anumită variantă („expectancy-value theory”)” (Ilu ,2000, 38).- Teoria schimbului social: indivizii se ghidează în luarea diferitelor decizii gândind mereu cedecizii va lua celălalt. În mod asemănător unei partide de şah, strategiile individului se modifică înfunc ie de presupusele (sau realele) strategii ale celuilalt (cu care se interac ionează); 8
  9. 9. - Teoria echită ii (Adams, 1965) postulează că oamenii se compară cu ceilal i în func ie de raportuldintre costurile şi beneficiile pe care le angajează într-o activitate. Conform acestei teorii, numărimea costurilor şi beneficiilor celor două persone contează, ci raportul dintre ele: “e crucial demen ionat că indivizii judecă echitatea sau inechitatea după felul în care percep acest raport, ceeace poate fi departe de situa ia reală” (Ilu , 2000, 39). Ori de câte ori indivizii percep o inechitate (inegalitate între cele două raporturi) – de obiceiîn defavoarea lor – aceştia vor avea tendin a de a restabili echitatea, prin două tipuri de solu ii:- comportamentale: se micşoarează costurile sau se măresc beneficiile proprii şi ale celuilalt,dacă este posibil;- cognitive: micşorează sau măresc costurile şi beneficiile doar în plan perceptiv-interpretativ şinu la modul efectiv.V. Teoriile normelor şi a rolurilor sociale accentuează importan a factorilor macro-socioculturali:- În cadrul fiecărei culturi func ionează un set de valori şi norme sociale de mare generalitate, darcare pot diferi de la o cultură la alta (de exemplu, predominan a individualismului în culturileoccidentale şi a colectivismului în cele asiatice);- Pe lângă valorile şi normele generalizate la nivelul unei culturi, există norme şi reguli legate depozi iile pe care individul le ocupă în societate – statusurile sociale, care sunt concretizate subforma rolurilor sociale, cărora li se asociază o serie de drepturi sau îndatoriri (scrise sau nu) fa ă desemenii săi;- Rolurile sociale sunt direct complementare, aproape fiecărui rol corespunzându-i un contra-rol (deexemplu, perechile: părinte-copil; şef-subordonat etc.). Rolurile sociale sunt concepte-cheie înpsihologia socială, dar sunt judecate în mod diferit, de către indivizi concre i, cu personalitateproprie.VI. Interac ionismul simbolic, abordare teoretică care pleacă de la o serie de postulate:- Oamenii ac ionează fa ă de obiecte şi persoane pe baza în elesului pe care acestea le au pentru ei.Cu alte cuvinte, trebuie să ne plasăm în pozi ia persoanei (persoanelor) care interac ionează şi săanalizăm contextul în care interac ionează;- În elesurile sunt rezultatul interac iunilor sociale, fiind produse colective, născute şi structuratedatorită vie ii în comun. Simbolurile pe baza cărora se interac ionează au în elesuri împărtăşite,comune, fără de care nu ar fi posibilă cunoşterea şi predic ia conduitei semenilor noştri;- Oamenii nu recep ionează şi nu vehiculează simboluri şi în elesuri în mod mecanic, ci leadaptează la schimbările survenite în existen a proprie;- Individualul şi socialul sunt doi termeni care sunt nu pot fi concepu i unul fără celălalt:„ Nu po i în elege indivizii fără a examina societatea care i-a modelat şi îi remodelează continuu şie imposibil de în eles societatea fără a avea în vedere profilul personalită ii membrilor ei, care odefinesc şi o redefinesc perpetuu” (Ilu , 2000, 43). La finalul prezentării principalelor categorii de teorii de nivel general din psihologiasocială, Petru Ilu ine să reamintească că acestea sunt „teorii slabe” - stând sub semnul vagului, încompara ie cu cele din domeniul ştiin elor exacte. Fiind vagi, prezintă avantajul unui caracter mai flexibil, mai adaptabil la diferitele contextesociale, în cadrul cărora au o func ie orientativă în explicarea şi predic ia fenomenelor psihosociale. De aceea, este necesară dezvoltarea teoriile de rang mediu (intermediar), care sunt maioperante în cadrul diferitelor contexte sociale, datorită faptului că se plasează la un nivelintermediar între explicarea unor fenomene foarte specifice (prin intermediul teoriilor de rangelementar, al generalizărilor) şi teoriile de ordin general, prezentate anterior. 9
  10. 10. IV. Metodologia cercetării în Psihologia Socială Metodele de cercetare utilizate în psihologia socială sunt extrem de variate, dar pot ficlasificate în două tipuri majore de metode: metode experimentale şi metode nonexperimentale. Alegerea metodei potrivite este condi ionată de o serie de factori, între care pot fi enumerate:natura ipotezei, resurse disponibile (timp, resurse financiare, participan i), restric iile etice etc.(Boncu, 1998).I. Metode experimentale A. Experimentul de laborator În ceea ce priveşte psihologia socială actuală aceasta este o ştiin ă preponderent experimentală:statisticile arată că experimentul de laborator a fost utilizat în aproximativ 2/3 din studiile efectuateîntre grani ele acestei ştiin e. Ştefan Boncu (1998, 2004) descria astfel etapele realizării unui experiment de laborator:a) Punerea problemei De obicei formulată sub forma unei întrebări, o problemă demnă de o abordare prin metodaexperimentului trebuie să aibă o caracteristică fundamentală: să fie solvabilă – la întrebarearespectivă trebuie să se poată răspunde cu instrumentele pe care le are la îndemână psihologul.b) Formularea ipotezei Cea de-a doua etapă este consacrată formulării unei tentative de solu ionare a problemeiştiin ifice, adică a ipotezei. Ipoteza este considerată empirică pentru că se referă la fenomeneobservabile.c) Selec ia participan ilor Selec ia persoanelor a căror comportament va fi observat este un proces multicriterial,dependent în primul rând de natura problemei. În ultimele decenii se manifestă tendin a de înlocuire a termenului de “subiect” (care sugereazăo rela ie de subordonare fa ă de experimentator sau chiar faptul că persoanele în cauză sunt folositede către acesta) cu cel de “participant”, dată fiind importan a acestor persoane la progresul ştiin ei. La începutul desfăşurării experimentului, pe baza principiului randomizării (al repartizării laîntâmplare) participan ii vor fi incluşi în grupuri astfel încât acestea (grupurile) să fie aproximativechivalente. Ulterior psihologul administrează un tratament experimental unuia sau unora dintre grupuri(care se numesc grupuri experimentale) sau un tratament standard sau normal unui alt grup, numitgrup de control. În relativ multe cazuri, grupul de control nu se foloseşte preferându-se administrareatratamentului experimental în grade diferite mai multor grupuri experimentale.d) Efectuarea testelor statistice După aplicarea tratamentului experimental, datele culese sunt transformate în cifre şi analizateprin intermediul statisticii. Pentru a stabili dacă diferen a nu a fost determinată de manipulare sau aapărut din întâmplare, experimentatorul apelează la un test statistic care va fi ales în func ie de tipuldatelor şi design-ul cercetării.e) Generalizarea ipotezei ini iale La sfârşitul unui experiment reuşit se poate certifica faptul că ipoteza este adevărată pentrucondi iile specifice în care a fost testată. Un adevăr valabil numai în condi ii extrem de specifice este însă neinteresant pentru progresulştiin ei. Ca atare apare necesitatea ca experimentatorul să confere cât mai multă generalitateconcluzilor sale. Cu cât se generalizează mai mult rezultatele unui experiment, cu atât cresc şanselede eroare. De aceea generalizarea trebuie făcută foarte prudent şi în urma efectuării şi a altorexperimente, pornind de la aceeaşi ipoteză. 10
  11. 11. f) Predic iile O ipoteză confirmată devine suport pentru prezicerea faptului că un nou lot de participan i seva comporta identic cu lotul original. Acestă predic ie se află în legătură cu un alt aspect important al metodei ştiin ifice, replicarea.Aceasta se referă la faptul că experimentatorul însuşi, sau alt experimentator să poată realizeaza unalt experiment în care procedurile din primul experiment sunt repetate întocmai, iar rezultateleob inute să fie la fel ca în cazul experimentului care a fost replicat.g) Explica ia Aceasta este etapa finală a metodei experimentale, prin care experimentatorul încearcă săexplice ceea ce a găsit făcând apel la o teorie mai generală sau formulând o lege empirică cu privirela rela ia dintre variabila independentă şi variabila dependentă, mai ales dacă aceasta a fostconfirmată într-o replică a experimentului. B. Experimentul de teren. În psihologia socială se utilizează şi experimentul de teren care are ca principale caracteristici(Boncu, 2004):1. În teren variabilele pot avea o intensitate mai mare decât în laborator;2. În teren se poate profita de existen a unor variabile care nu pot fi reproduse în laborator (în general din motive etice);3. Spre deosebire de experimentele de laborator (realizate într-o perioadă scurtă) frecven a şi durata variabilelor se manifestă la dimensiuni reale datorită desfăşurării naturale a fenomenelor psihosociale.4. În studiile de teren se respectă structura temporală autentică a evenimentelor;5. În acest tip de experiment se studiază unită ile naturale de comportament ce apar în medii specifice. În general, participan ii fac ceea cea ar fi făcut dacă cercetarea nu ar fi avut loc.6. În raport cu experimentul de laborator, experimentul de teren are o serie de dezavantaje:1. Dificultatea de repartizare a participan ilor;2. Posibilul refuz al persoanelor de a participa în condi iile ce presupun tratament experimental;3. Eterogenitatea în aplicarea tratamentului experimental;4. Contaminarea rezultatelor tratamentelor experimentale, rezultată din comunicare şi compara ii sociale între participan i;5. Probleme etice ale măsurării fără ştirea subiec ilor. II. Metode non-experimentale Aplicarea sistematică a experimentului este metoda dominantă în psihologia socială actuală.Există situa ii în care efectuarea unui experiment cu scopul de a testa o ipoteză specifică este cutotul imposibilă. Restric iile pot proveni fie din dificultatea manipulării, fie din obligativitatearespectării codului deontologic al profesiei Principale metode non-experimentale utilizate în psihologia socială actuală sunt:a) Cercetarea corela ională Corela ia se referă al acea rela ie între două variabile în care creşterea sau descreşterea uneivariabile poate fi prezisă din schimbările în cea de-a doua variabilă.b) Studiul documentelor Este o metodă non-experimentală de colectare a datelor, foarte utilă pentru investigareafenomenelor ce se desfăşoară pe scară largă, uneori la scara întregii societă i. Studiul documentelorpresupune asamblarea unor date produse în cadrul func ionării unei unită i sociale sau produse deal i cercetători.c) Studiul de caz Permite o analiză aprofundată a unui singur caz (o persoană, un grup sau a unui eveniment).Este folosit cu preponderen ă în aplica iile psihologiei sociale în cadrul diferitelor mediiorganiza ionale. 11
  12. 12. d) Ancheta psihosociologică Se poate realiza prin interviu structurat sau prin chestionar. În ambele cazuri, întrebările pot fiînchise sau deschise. Principalul avantaj al metodei provine din faptul că se poate aplica multorsubiec i fără eforturi considerabile. În cazul psihologiei sociale, două metode sunt fundamentale (Ilu , 2000, 46-47):- Experimentul, care are ca avantaje rigurozitatea şi controlul variabilelor, dar şi dezavantajul„artificialită ii” (al posibilei distan e între via a reală şi ceea ce constituie tratamentulexperimental);- Cercetările corela ionale, care urmăresc să descopere ce asocia ii, corela ii, dependen e existăîntre variabilele care (spre deosebire de experiment) nu au fost manipulate de cercetător. Culegerea de informa ii poate fi făcută prin observa ie, anchetă, interviuri, diferite statistici şidocumente. Avantajul major al studiilor corela ionale este dat de reflectarea comportamentelornaturale (neprovocate) ale indivizilor. Dezavantajul pregnant se referă la faptul că stabilirea uneicorela ii nu indică sensul cauzal: dacă două variabile A şi B sunt corelate, nu se ştie dacă A estecauza lui B sau invers; ba mai mult, este posibil ca A şi B să coreleze puternic datorită ac iuniiuneia sau mai multor variabile. Referindu-se la utilizarea diferitelor metode de cercetare în psihologia socială, Petru Ilu(2000, 46-47) identifica o serie de probleme metodologice: a. Psihologia socială, la fel ca şi alte ştiin e socio-umane, utilizează un set comun de metode,nedispunând de metode specifice. Deoarece nu există metode specifice, studiile psihosociologicepot fi uşor percepute că ar apar ine altor domenii, mai ales de către persoane care nu cunoscspecificul acestei ştiin e.b. Este necesară efectuarea unei metaanalize a studiilor efectuate pe o temă sau alta, deoarece esterelativ frecventă situa ia când rezultatele diferitelor studii sunt diferite:c. Studiile de psihologie socială ridică numeroase probleme de natură etică, mai ales în cazul celorîn care se foloseşte înşelarea (pacălirea) unei păr i a participan ilor (en.: „deception”), în vreme ceal ii sunt complici ai exprimentatorului: Inducerea în eroare a participan ilor este o sursă puternică de nemul umire din parteaparticipan ilor, care sunt puşi uneori să îndeplinească sarcini care le provoacă neplăceri şi stres saupot dezvolta reprezentări şi atitudini negative fa ă de studiile de psihologie socială, care se potdifuza în rândul opiniei publice. De aceea, se preferă o limitare drastică a utilizării înşelării participan ilor, doar în cazurile încare este absolut necesar. În cazul în care utilizarea înşelării participan ilor nu poate fi evitată,trebuie respectate următoarele direc ii de ac iune:- se iau toate măsurile posibile pentru protejarea siguran ei fizice şi psihice şi pentru respectareadrepturilor participantului;- se utilizează o serie de tehnici concrete de ameliorare sau eliminare a efectelor inducerii în eroare: i) Consensul informativ, care presupune o informare prealabilă a participan ilor (înainte de începerea experientului) asupra duratei acestuia, asupra condi iilor de desfăşurare, cine participă şi precizarea faptului că au libertatea totală de a participa sau nu şi de a se retrage oricând în timpul experimentului; ii) Informarea post-experiment („debriefing”), în cadrul căreia participan ilor li se dau toate informa iile, se explică de ce a fost nevoie de tactica înşelării. Participan ii sunt ruga i să pună întrebări şi să îşi exprime opiniile în legătură cu modul de desfăşurare şi utilitatea experimentului desfăşurat. 12
  13. 13. V. Personalitatea în context social Adrian Neculau (1996, 154-178) remarca faptul că: „Alături de punctul de vedere potrivitcăruia personalitatea este văzută ca o unitate existând exclusiv în individ, ca „emana ie” atrăsăturilor sale, s-a dezvoltat un punct de vedere după care personalitatea este o construc ie (psiho)socială, „esen a” sa putând fi identificată în cadrul procesului interac ional, a procesului social careare loc între indivizi.” . (Neculau, 1996, 155). Adoptând perspectiva constructivistă asuprapersonalită ii, esen a acesteia nu mai este căutată prin înregistrarea unui număr (cât mai mare) detrăsături, ci prin modul în care individul interac ionează cu ceilal i: Importan a acestei noi perspective (constructiviste) asupra personalită ii este dată de faptul căabordarea personalită ii nu mai este apanajul exclusiv al cercetătorului (cel care o descria prinintermediul unor trăsături), ci presupune abordarea ei din trei perspective: i) perspectiva personalită ii teoreticianului; ii) perspectiva observatorului cotidian; iii) perspectiva proprie a subiectului. Într-o recentă lucrare dedicată problematicii Sinelui, Petru Ilu remarca faptul că în literaturade specialitate din România termenul de „Sine” („Self” în psihologia socială americană) estesubstituit în mod eronat cu cel de „Eu”: „să observăm că cei doi termeni nu sunt perfectinterşanjabili, „sinele” cuprinzând accentul sporit pe focalizarea cognitivă a individului asupra luiînsuşi”. (Ilu , 2001,11). Cu peste un secol în urmă, W.James afirma că Sinele nu are o structură simplă, ci posedă onatură complexă, mai multe “fa ete”. Formarea sa este abordată de către autorii americani SharonBrehm şi Saul Kassin (1990) prin reliefarea aspectelor care in de componentele sale principale, de“ABC”-ul Sinelui (aspectele de ordin afectiv, comportamental şi cognitiv, de unde abrevierea demai sus, în limba engleză). A. Stima de Sine - componenta afectivă Cei care se simt bine cu propria persoană sunt, în general, adaptabili la stres, după A.Bandura expunerea la factori stresan i în condi iile unei încrederi în eficienta personală reduceapari ia efectelor fiziologice adverse. În contrast cu acestea, persoanele care se evaluează în termeni negativi sunt relativnesănătoase (existând o rela ie liniară între intensitatea afectului depresiv şi descreşterea func ieiimunitare), având un grad semnificativ de anxietate sau pesimism atunci când se raportează laviitor (fiind, astfel, mai dispuşi la eşec ). În ceea ce priveşte problemele create de un nivel scăzut al stimei de sine, este de remarcatfaptul că o atitudine defensivă a sinelui (self - defeating attitude) poate prinde persoana într-uncerc vicios: Stimă de sine redusă Aşteptări Autoînvinovă iri negative Eforturi scăzute, Eşecuri nivel mare al anxietă iiFig.3. “Cercul vicios” al stimei de sine redusă - Sharon Brehm şi Saul Kassin (1990, 67). ¡   © 13
  14. 14. În general. oamenii îşi văd propria persoană mai mult ca fiind caracterizată în baza unortrăsături pozitive decât a unora negative. Atunci când se compară cu ceilal i, persoanele se evaluează mai favorabil, se consideră a fimai buni decât ceilal i si îşi atribuie controlul asupra evenimentelor pozitive din propria lor via ă. Aceste “flatări” la adresa propriei persoane se manifestă şi atunci când persoana nu este pusă,în mod expres, să se autoaprecieze. În actul autoapreciativ apar, în mod obişnuit, o serie de mecanisme pe care persoana lefoloseşte pentru a-şi proteja propria stimă de sine: 1. Bias∗- uri care servesc Sinelui În acestă categorie pot fi încadrate diferen ele de apreciere la adresa propriei persoane în cazde succes sau eşec, aprecierile hiperpozitive în ceea ce priveşte viitorul personal ş.a.m.d.. 2. Self - Handicapping Aparent paradoxal, oamenii dezvoltă comportamente elaborate pentru a îşi “sabota” propriulcomportament, în scopul de a îşi furniza o justificare “la îndemână” în cazul unui eşec. Deşi subminarea eforturilor personale este o opera ie de un succes aproape egal cu cel al“fabricării” de scuze (reuşind izolarea Eului de un eventual eşec), se deosebeşte de aceasta prin“costurile” mari pe care le presupune, putându-se solda cu reducerea “presiunii”interioare spre realizarea succeselor în activitate (a complexului motiva ional care o generează) şicu creşterea riscului de eşec. 3. Compara iile în jos ( “Downward Comparasion”) Atunci când stima de sine a unei persoane este pusă în joc, compara ia socială este făcută însensul căutării unui comportament soldat cu eşec (pentru persoana cu care se face compara ia), alcomparării cu cei care sunt inferiori persoanei în cauză dintr-un anumit punct de vedere, sau alraportării la cei care sunt mai pu in ferici i decât aceasta (sau considera i a fi mai lipsi i de noroc). Chiar si în absen a unei compara ii cu alte persoane, este observabilă (în mod direct) tendin aoamenilor de a îşi considera propriile aspecte negative ale personalită ii ca fiind universal - valabileiar pe cele pozitive a fi unice, personale.B. Prezentarea Sinelui – Componenta comportamentală Considerarea prezentării sinelui ca drept o componentă distinctă a Sinelui îi este datorată luiGoffman (1959 - The Presentation of Self in Everyday Life). Prezentarea sinelui este alcătuită,după Brehm şi Kassin (1990, 85-88) din strategiile pe care oamenii le folosesc pentru a modificaceea ce gândesc ceilal i despre ei, având două componente:I. Prezentarea strategică Compusă din comportamente de prezentare motivate de dorin a de a câştiga putere,influen ă, simpatie sau aprobare, prezentarea strategică are două modalită i principale de realizare: - cea de a merge împreună cu al ii - pentru a fi plăcut de aceştia; - cea de promovare a Sinelui, tip de comportament motivat de dorinta de a ieşi în fa ă şi dea fi respectat pentru competen a proprie.II. Verificarea Sinelui Cel de-al doilea aspect al prezentării Sinelui este verificarea Sinelui, compus dincomportamentele motivate de dorin a persoanei de a-şi completa imaginea bună “prezentată”, însensul de a-i mări precizia.∗ Termenul de „bias” poate fi tradus din engleză ad litteram ca „tendin ă” sau „părtinire”. În psihologiasocială, termenul este întrebuin at pentru a descrie „un mod specific al indivizilor, o tendin ă a acestora de aselecta anumite informa ii şi de a oculta alte informa ii, precum şi o modalitate de prelucrare a informa iilor,care conduce la rezultate discrepante fa ă de ra ionamentele ştiin ifice” (Chelcea şi Ilu , 2003,60). 14
  15. 15. Modalită ile în care se face prezentarea Sinelui diferă de la o persoană la alta (uneori în modconsiderabil în cadrul aceluiaşi context socio-cultural) în special în ceea ce priveşte propor ia pecare individul o acordă laturii strategice sau de verificare a promovării Sinelui. Aceste diferen e sunt în legătură cu ceea ce Mark Snyder (1987) numea prin termenul de“monitorizare a Sinelui” (Boncu, 1996): “Prin self-monitoring Snyder în elege capacitateapersoanei de a exercita control, în func ie de situa ie, asupra auto-prezentării verbale şi non-verbale”.C. Fundamentele cognitive Recunoaşterea propriei persoane drept o entitate distinctă este primul pas către realizareaconceptului de sine, definit ca “suma totală a convingerilor unei persoane despre atributele salepersonale”. După producerea acestei recunoaşteri, conceptul de sine este modelat datorită implicăriifactorilor sociali. C.H.Cooley folosea termenul de “looking-glass-self” pentru a descrie procesul,idee dezvoltată de G.H.Mead, care considera că autocunoaşterea este dependentă de imaginile pecare şi le face individul privind ceea ce gândesc ceilal i (cei semnificativi) despre el şi deîncorporarea acestora în propriul concept de sine. Fundamentele cognitive ale Sinelui se referă la modalită ile de formare a conceptului de sine,pornind de la câteva surse majore de informa ii: introspec ia, observarea propriului comportament(percep ia de sine), informa iile ob inute de la al ii (prin compararea cu ceilal i şi imaginea socialăde sine - metapercep ia) şi memoria evenimentelor trecute (organizate în func ie de propriul Eu). În cadrul aspectelor cognitive se încadrează şi schemele despre sine. a. Introspec ia- Demersul introspec iei este bazat pe opinia larg răspândită conform căreiaautocunoaşterea “cere” actul introspec iei, al autoreflectării asupra celor mai lăuntrice gânduri şisentimente personale - convingere care, reflectată în planul cunoaşterii ştiin ifice a fost punctul deplecare al unei metode şi a unei orientări în psihologie. Pornind de la o afirma ie a lui Paul Fraisse, I. Radu (1994) sublinia faptul că introspec ia nupoate fi sursa unică a conceptul de sine, fiind necesară luarea în considera ie şi a altor surse: “Autoobserva ia este de fapt aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nunumai cunoaşterea gândurilor, sentimentelor şi aspira iilor intime (=introspec ie ), ci şi cunoaştereadin activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din actele rela iilor cu semenii, din încercările vie iietc. b. Percep ia propriului comportament poate fi luată în considera ie ca sursă de informa ie dacă seacceptă faptul că o persoană poate învă a despre sine în acelaşi fel în care înva ă ceilal i despre el -prin referire la propriul comportament. În ceea ce priveşte modalită ile în care oamenii realizază acest tip de învă are, Brehm şiKassin aminteau: i) Teoria autopercep iei (self - perception theory, Daryl Bem - 1972) conform căreia oamenii afla i în dificultatea de a-şi interpreta propriile trăiri fac inferen e despre propria lor persoană pe baza observării propriului lor comportament, folosindu-se în aceste sens si de o serie de indici interiori (internal cues ). ii) Teoria identificării ac iunii (action identification theory”- Robin Vallacher şi Daniel Wagner (1985, 1987) care afirmă faptul că interpretarea actelor propriului nostru comportament la un nivel înalt sau scăzut stă la baza autopercep iei.c. Influen a altor oameni Această sursă de informa ie utilizată în formarea conceptului de sine şi-a găsit consacrarea încadrul psihologiei sociale o dată cu elaborarea teoriei compara iei sociale (Leon Festinger),conform căreia oamenii îşi evaluează propriile lor capacită i şi opinii prin compara iile pe care lefac cu al ii. Orientarea către această sursă este accentuată în cazul în care persoana nu este sigură depropriile-i disponibilită i şi opinii, iar informa iile obiective referitoare la acestea nu sunt valabile. Compara ia socială se face, o dată apărută situa ia de incertitudine, cu cei percepu i a fisimilari. 15
  16. 16. Compara ia cu altul si înscrierea (situarea) în reperele oferite de contextul social completeazădatele furnizate de percep ia propriului comportament, la toate acestea adăugându-se opiniagrupului, care, după expresia lui I.Radu, “...constituie matricea în care se cristalizează imaginea desine”.d. Memoria autobiografică - Amintirile unei persoane despre secven ele de evenimente care i-auafectat, în mod direct, existen a fac posibilă existen a conceptului de sine, fiind ghidate de Eu în celpu in trei modalită i: a. Efectul referin ei de sine (T. Rogers, Kuipert şi Kirken, 1977), prin care informa iile sunt reamintite mai bine atunci când sunt relevante pentru sine decât atunci când nu sunt; b. Bias-ul egocentric, efect care are ca rezultat rememorarea evenimentelor trecute prin plasarea propriului Eu în loc central; c.Highsight bias - tendin a de autoconsiderare a individului ca având capacitatea de control asupra evenimentelor trecute (ştiam eu că o să se întâmple aşa). Nu toate evenimentele trecute au aceeaşi relevan ă când este vorba despre imaginea desprepropria persoană. În acest sens, I. Radu (1991) indica dinamica succeselor şi eşecurilor propriidrept o sursă importantă de autocunoaştere. C.Mamali (1981) insista asupra rolului experien elorcruciale ale individului asupra evolu iei ulterioare a acestuia.Schemele despre Sine Toate cele patru surse ale formării conceptului de sine se află sub inciden a unor mecanisme deapărare, mecanisme care scapă controlului conştinent. Problema care preocupă pe diferi ii specialişti ai ştiin elor socio-umane (în special pe cei dindomeniul personologiei, ai psihologiei dezvoltării şi ai psihologiei sociale) este aceea a esen eiconceptului de sine. După Hazel Markus (1977) moleculele conceptului de sine sunt schemele despre sine, caresunt folosite de persoană în prelucrarea informa iei personal relevante. Schemele sunt importantepentru că ajung să conducă persoana la interpretarea şi reamintirea experien elor proprii de via ă înacord cu anumite teme care sunt personal relevante. Conceptul de sine nu este o entitate statică (o dispunere fixă a acestor scheme) ci, dimpotrivă,una dinamică. În orice act de gândire asupra propriei persoane se face referin ă atât la aspectele actuale cât şila cel posibile, fapt care influen ează întreaga activitate a individului. Multitudinea de referiri la diferitele scheme despre sine nu produce o confuzie de identitatepentru că acestea sunt organizate într-un întreg coerent şi în plus apare complexitatea Sinelui -definită după numărul de identită i distincte ale unei persoane date, trăsătură care ac ionează ca unfiltru în fata evenimentelor stresante. VI. Percep ia socială În ceea ce priveşte modalită ile de percepere a obiectelor şi fenomenelor fizice au fost stabiliteo serie de legită i a căror ac iune s-a dovedit a fi relativizată în condi iile în care apare influen afactorului social în percep ia stimulilor fizici. IIustrative în acest sens sunt experimentele privind distorsiunile produse în percep ia timbrelorpoştale sau a monezilor (Radu, Ilu şi Matei, 1994, 37), apărute atunci când acestea sunt încărcatede semnifica ii socio-culturale. De exemplu, monezile cu valori mai mari sunt percepute de cătreparticipan ii la un experiment ca fiind mai voluminoase decât cele cu aceeaşi dimensiune, daravând valori mai mici. Aceste date experimentale vin să sus ină o mai veche observa ie a lui Otto Klimberg , conformcăreia “percep ia a devenit într-o foarte mare măsură un fapt de psihologie socială” , fiind supusăac iunii a două categorii de factori (Golu , 1970): 16
  17. 17. a) factori structurali, derivând din natura stimulilor fizici sau din efectele produse de aceştia însistemul nervos central;b) factori func ionali, derivând din trebuin e, dispozi ii, experien e trecute, memoria subiectului. Percep ia socială este definită ca “segment al procesului cognitiv adică modul în care individulajunge să-şi formeze o imagine despre sine şi în acelaşi timp, felul cum se conturează impresiile,aprecierile despre ceilal i”. (Radu, Ilu şi Matei, 19). Acelaşi fenomen este descris în modasemănător, ca: „proces cognitiv, conştient realizat în cadrele experien ei sociale a individului prinfolosirea tiparelor (patterns) culturale existente, a sistemului de simboluri verbale ale limbii, cusemnifica iile generalizate existente în colectivitate” (Ana Bogdan-Tucicov, 1981, 185-187). În acest sens, se poate distinge între percep ia colectivă (“mod colectiv generalizat de a reflectasimilar fenomenele”) , perceperea celuilalt (“ca percepere de către subiect a altei persoane”),diferită de perceperea de sine (“care este o percep ie a propriei personalită i cu referire la celălalt”). Percep ia socială are “două laturi” (Brehm şi Kassin) fiind vorba, de fapt, de două procese decunoaştere similare (de sine şi de altul): “ În ultimă analiză, în cunoaşterea de sine individulutilizează în mare măsură acelaşi tip de informa ie (subl. aut.) ca şi în cunoaşterea de altul. Nuexistă autopercep ie, autocunoaştere, înainte de ac iune, de cunoaştere de altul” (Radu, Ilu şiMatei, 21). Percep ia socială, astfel definită, are atributele specifice fenomenelor de “întâlnire a socialuluicu psihologicul în formula structurală a omului” (Golu, 1989, 18) - fenomenele psihosociale fiindastfel abordabilă din perspectiva psihologiei sociale. O latură a percep iei sociale, cea referitoare la constituirea Sinelui, a fost abordată în capitolulanterior. În continuare va fi prezentată a doua latură, percep ia socială a persoanelor. Există modalită i aproape automate de percep ie a persoanelor (Brehm şi Kassin, 1990 , 97-102) , care fac apel la:1. Patternuri de trăsături (fizice, de ordin demografic sau social) În mod curent, persoanele sunt percepute prin intermediul trăsăturilor fizice, de fapt prinintermediul unor patternuri ale acestor trăsături fizice, la care se adaugă, pentru a completaimaginea, luarea în considerare a caracteristicilor de ordin demografic şi social ale acestora. Acest mod de operare este întâlnit mai ales în situa iile în care nu există motiva ia de a seforma o impresie precisă.2. Situa iile – scenariu (“The Scripts of Life”) Constituite cu referire la situa iile de via ă mai frecvente, aceste sunt preconcep ii asupra aceea ce este probabil să apară într-o situa ie anume. Datorită faptului că sunt elaborate func ie de contextele sociale din care face parte individul,cunoaşterea acestor “scenarii” furnizează condi iile de context necesare pentru în elegerea şiaprecierea manifestărilor verbale şi nonverbale ale persoanelor, influen ând percep ia acestora.3. “Probele” de comportament Perceperea corectă a mişcărilor corpului uman nu generează dificultă i în actul percep ieiceluilalt. Problematică este în desfăşurarea acestui proces semnifica ia relativă dată de diferitelepersoane care observă acelaşi act comportamental. Principalele diferen e în perceperea actelor comportamentale sunt date de modalitatea în careoamenii împart “curgerea” naturală a comportamentului persoanelor observate în secven e maimici, pentru a-l putea observa mai uşor. Cu cât observatorul ştie mai multe despre o persoană saueveniment, cu atât mai pu in va sim i nevoia de a zăbovi asupra mai multor puncte alecomportamentului persoanei observate (de a-i “ împăr i” comportamentul). Interac iunea cu alte persoane se face pe baza cunoaşterii (cel pu in aproximative) a felului încare ceilal i gândesc şi ac ionează într-o situa ie anumită, această cunoaştere fiind o precondi ieobligatorie a eficien ei interac iunilor între persoane. 17
  18. 18. Pentru a putea în elege îndeajuns comportamentul celorlal i până la stadiul în care să poată face predic ii asupra acestuia, orice persoană încearcă să afle dispozi iile celorla i, stările relativ stabile ale acestora. Cum nu este posibil să se vadă (la modul propriu) aceste dispozi ii, solu ia care este adoptată este aceea a ob inerii acestora (prin inferen ă) din ceea ce o persoană zice şi face, printr-un proces de atribuire: „proces cognitiv prin care oamenii asociază cauze propriilor comportamente sau comportamentelor altora” (Chelcea şi Ilu , 2003, 52). Cu alte cuvinte, se produce o atribuire a unor dispozi ii psihice pe baza datelor observabile - manifestările comportamentale ale persoanei supuse actului percep iei sociale la care are acces cel / cei interesa i de cunoaşterea acesteia, iar aceste dispozi ii sunt considerate cauze ale comportamentelor observate. Primele deschideri teoretice în acest domeniu apar in lui Fritz Heider (1958), prin teoria echilibrului cognitiv : “Construindu-şi viziunea asupra realită ii prin interpretare guvernată de principiul coeren ei, al echilibrului, individul trece dincolo de datele accesibile nemijlocit prin observa ie pentru a putea explica, în elege, pentru a-şi putea adapta propriul comportament. ... Producerea sensului este un proces de atribuire. Situarea cauzei constă în atribuirea - în mod subiectiv, dar nu arbitrar – unei cauze sau a unui set de cauze pentru un eveniment sau comportament observate ... Atribuirea este ceea ce permite elaborarea elementelor universului cognitiv prin inferen e pornind de la observa ie” (Radu, Ilu şi Matei, 1994, 51). Heider arăta că orice persoană este un “mic savant” în domeniul social în care îşi desfăşoară existen a, găsind explica ii (făcând atribuiri) asupra comportamentelor manifestate în respectivul domeniu. În psihologia socială există mai multe teorii referitoare la aribuire, cum ar fi:a) Teoria inferen elor corespondente (Edward Jones, Kaith Davis, 1965 ) Conform acestei teorii (care se referă, în fapt, doar la hetero – atribuiri) atribuirile desprecaracteristicile unei persoane se fac atunci când: ac iunea persoanei respective a fost aleasă în modliber de către aceasta, cel în cauză este capabil să o desfăşoare şi are posibilitatea alegerii ac iunii. În cazul în care ac iunile depăşesc compenten a ac ională a actorului sau nu sunt dorite deacesta (după aprecierea observatorului), acestea sunt considerate ne-pertinente, iar în cazul în careac iunea este percepută a fi impusă, ea este considerantă ca fiind ne-informativă (în sensul că nuaduce nici un element relevant despre trăsăturile definitorii ale persoanei vizate). b) Teoria lui Harold Kelley (1967) Această teorie este bazată pe principiul covaria iei, conform căruia oamenii atribuie uncomportament unor factori care sunt prezen i atunci când se manifestă respectivul comportament şilipsesc când acesta nu se produce, fiind vorba de o variantă “profană” a analizei de varian ă. Modelul covaria iei introduce o serie de elemente suplimentare fa ă de modelul inferen elorcorespondente în explicarea modului în care subiectul - savant (psiholog) naiv realizează atribuirileîn cazul percep iei persoanelor: i) Schemele cauzale - spre deosebire de omul de ştiin ă, care efectuează o analiză de varia ie completă, omul obişnuit (aflat în posesia unei informa ii par iale, în criză de timp sau fiind prea pu in motivat în perceperea celuilalt) efectuează doar inferen e (atribuiri) incomplete, apelând deseori la elemente care in de experien a trecută, la concep ia personală (conturată pe parcursul existen ei sale) despre maniera în care anumite tipuri de cauze interac ionează pentru a da un efect determinat, apelând, astfel, la o serie de “scheme cauzale”. ii) Auto – atribuirea, hetero – atribuirea. Pentru Kelley, cele două modalită i de atribuire sunt identice, cu excep ia obiectului atribuirii, care este comportamentul propriu, respectiv al unei alte persoane. Această opinie a generat o dispută aprinsă între adep ii punctului de vedere conform căruia cele două modalită i ar fi, în mod fundamental, identice şi cei care, dimpotrivă, 18
  19. 19. sus in faptul că acestea sunt diferite. iii) Atribuiri interne – externe respectiv atribuirea cauzelor unui comportament unor cauze de tip extern (situa ionale, legate de mediu) sau intern (legate de persoană). c) Taxonomia tridimensională - Weiner şi Bernard (1986) Pe lângă factorii lua i în considerare de Kelley, cei interni (personali) şi cei externi(situa ionali), Weiner şi Bernard mai propuneau încă două categorii: prima care vizează factoriistabili sau instabili şi cea de-a doua care vizează pe cei controlabili sau necontrolabili. Rezultă o taxonomie (care vine oarecum în continuare cu intui iile sim ului comun) şi careexplică diferitele acte comportamentale (proprii şi ale altora) pe baza luării în considerare a acestortrei categorii de factori. Diferitele tipuri de atribuiri astfel ob inute au importante consecin e în ceeace priveşte explicarea propriilor performan e comportamentale, fiind înso ite de schimbărisemnificative de ordin motiva ional şi / sau emo ional. Erorile în atribuire apar, în principal, ca şi consecin e ale vitezei cu care persoana trebuie săopereze în atribuire, pentru a putea ob ine un rezultat cu caracter adaptativ în cadrul mediuluipsihosocial. Datorită faptului că atribuirile trebuie să aibă loc deseori în timp scurt, aceste erori înatribuire sunt, practic, inevitabile. Erorile în atribuire pot fi subsumate câtorva categorii principale:I. Eroarea fundamentală de atribuire Reprezintă tendin a de a subestima impactul situa iilor şi de a supraestima rolul cauzelorpersonale în determinarea comportamentului celorlal i (“fundamental attribution error” sau“ultimate attribution error” - Ross, 1977 ). Acestui tip de eroare i-au fost date o serie de explica ii:- Papalia şi Wendkos (1985, 624): pe de o parte, datorită faptului că, spre deosebire de propriulnostru comportament (ale cărui influen e le putem cunoaşte), comportamentul celorlal i nu este lafel de accesibil şi, pe de altă parte, avem tendin a de a-i judeca pe ceilal i în func ie de ceea ce seîntâmplă acum (deoarece o explica ie care ar face referin ă la trecutul respectivei persoane ar fi maidificil de construit);- Witting şi Williams (1984, 566): eroarea fundamentală de atribuire apare datorită tendin eiconform căreia de multe ori uităm că o secven ă de comportament observată este doar o mică partedin întregul (extrem de complex) al personalită ii celuilalt ;- O altă explica ie a fost dată prin prin gradul de atragere a aten iei (salien ă) de către persoanapercepută (Heider, 1958). Conform acestei ipoteze, atunci când gradul de salien ă este mai mare departea situa iei (şi nu a persoanei) efectul se poate inversa. Termenul “salien ă” (fr. “saillant”)apare ca atare în unele traduceri în limba română. Cum nu este vorba de un împrumut lingvisticdefinitivat, precizăm coresponden ii româneşti: evident, proeminent, predominant, relevant -(Doise, Deschamps, Mugny, 1996, 46).II. Distorsiunea consensului Presupunerea logică ar fi aceea că în cazul unei ac iuni atipice ar trebui să se solicite atribuirilepersonale, iar în cazul ac iunilor tipice (uzuale) procesul atribuirii ar trebui să fie, preponderentsitua ional. Fa ă de această presupunere apar două serii de probleme , date de: a. Efectul falsului consens, tendin a oamenilor de a supraestima (în sensul atingeriiconsensului) părerea celorla i despre propriul comportament, despre opiniile sau atributelepersonale. Această tendin ă este datorată unor cauze cognitive (“expunerea selectivă”, care constăîn luarea unor “monstre” de comportament doar de la persoane asemănătoare) şi motiva ionale(“self – serving motivation” - motiva iile generate de o persoană pentru a se asigura că totul este în 19
  20. 20. regulă, corect); b. Chiar dacă normele sociale corecte sunt la dispozi ia celui care percepe, acesta alege săneglijeze această informa ie, atunci când este vorba de cifre (“base – rate fallancy”), fiinddemonstrată tendin a oamenilor de a fi relativ insensibili în raport cu informa ia consensualăprezentată sub formă de cifre sau de probabilită i.III. “Bias” - urile motiva ionale Reprezintă tendin a manifestată în cadrul percep iei sociale de protejare a persoanei carepercepe prin crearea de explica ii confortabile ale cauzelor unui comportament observat. Aceastătendin ă poate fi, uneori, atât de puternică încât anulează ac iunea erorii fundamentale de atribuire(Witting şi Williams, 1984, 566) Acest tip de eroare în atribuire se manifestă în principal prin: 1. Credin a într-o lume bună (“belief in a just world”), credin a conform căreia întrega existen ăumană se desfăşoară într-o lume corectă, unde fiecare primeşte ceea ce merită; 2. Atribuirile defensive – tendin a de a-i considera pe cei cu eşecuri (de diferite tipuri) ca fiindunicii responsabili pentru acestea, în special atunci când consecin ele acestora sunt severe. Pentru a avea o imagine completă asupra unei persoane, toate inferen ele făcute asupradiferitelor tipuri de acte comportamentale trebuiesc închegate într-o imagine unitară şi coerentă,printr-un proces de integrare a acestor atribuiri personale. Formarea impresiei este rezultatulintegrării informa iei disponibile despre o persoană anume, în vederea formării unei impresiicoerente despre aceasta. Cu privire la acest proces de integrare în percep ia persoanelor s-au emis o serie de puncte devedere teoretice, a căror valabilitate a fost probată experimental:1) Teoria integrării informa iei (“aritmetica” percep iei sociale) vine să afirme faptul că impresiilenoastre despre diferitele persoane sunt bazate, pe de o parte, pe dispozi ia celui care percepe de a-şiforma anumite impresii şi, pe de altă parte, pe modalită ile în care acesta face “media” (în func iede propriile sale caracteristici) între trăsăturile persoanei – intă ale actului percep iei. Printre devia iile de la teoria integrării informa iei cele mai cunoscute sunt: - Bias-ul evaluării pozitive a persoanei (“person pozitivity bias”) – persoanele sunt percepute înmod mai favorabil (în termeni mai pozitivi) decât grupurile sau obiectele; - Efectul primarită ii (“priming”), constând în tendin a cuvintelor sau gândurilor care au fostfolosite recent de a reveni cu uşurin ă în sfera conştiin ei, influen ând astfel actul percep iei sociale.2) Trăsăturile centrale: efectele teoriilor implicite ale personalită ii În percep ia socială sunt observabile o serie de influen e generate de diferen ele dintretrăsăturile persoanei (persoanelor) percepute, influen e care sunt date de faptul că în percep iasocială acestea nu “cântăresc” în mod egal în formarea imaginii despre celălalt. Conform teoriei echilibrului cognitiv, oamenii simt nevoia de a introduce “ordine” în mediulsocial în care îşi desfăşoară existen a, riscând simplificări în unele situa ii (din lipsă de informa ii,timp sau motiva ie ). În ceea ce priveşte rela iile interpersonale, această nevoie se concretizează într-o serie demodalită i specifice: “individul preia etichetări şi clasificări care privesc raporturile cu al ii, precumşi însuşirile psihice. În felul acesta, el plasează pe ceilal i în categorii sumare pentru a-şi face o ideecât de cât corectă. Este ceea ce subsumează conceptul teorii implicite ale personalită ii “(Radu, Ilu şi Matei, 1994, 23). 20
  21. 21. Influen a pe care o anume trăsătură o are în ceea ce priveşte modalitatea de influen are apercep iei globale este pusă în legătură de Solomon Asch (1946) cu gradul de centralitate altrăsăturii respective. O trăsătură este cu atât mai “centrală” cu cât are o influen ă mai puternică asupra impresieiglobale, determinând presupunerea că persoana respectivă are, cu siguran ă, şi celelaltecaracteristici care sunt asociate cu aceasta. Din punct de vedere statistic, există anumite trăsături care pot apărea mai des împreună,trăsăturile de personalitate “intrând” în patru clase principale: - pozitiv – social; - negativ – social; - pozitiv - intelectual; - negativ – intelectual.3) Bias-ul confirmării: de la impresii la realitate Conform acestui efect, oamenii au tendin a de a căuta, interpreta şi crea informa ii care verificăîn mod curent convingerile lor existente, perseveren a în convingeri fiind prezentă uneori chiar şiatunci când aceste informa ii au fost discreditate. O dată ce o opinie a fost formată despre o anumită chestiune particulară, ea este întărită, chiarfără ca persoana respectivă să încerce să articuleze argumente în favoarea opiniei respective. Prin simpla punere a oamenilor în postura de a se gândi şi explica de ce o teorie implicităalternativă ar putea fi adevărată, perseveren a acestui “bias” al confirmării în integrarea informa ieipoate fi redusă sau chiar eliminată.4) Predic ia care se autoîndeplineşte (“Self - fulfilling prophecy”) Este procesul prin care aşteptările celui care percepe despre o persoană pot conduce persoanarespectivă în a se comporta într-o asemenea modalitate încât să confirme respectivele expectan e. În domeniul aprecierii modului în care loc percep ia persoanelor există două puncte devedere total diferite: A. Procesul este unul scurt şi relativ autonom, în cadrul căruia oamenii, fără prea multegânduri, efort sau interven ii ale conştin ei de sine, fac ra ionamente scurte şi expeditive despreceilal i, bazate în special pe aparen e fizice, no iuni preconcepute sau, uneori, doar o sugestiecomportamentală (Efectul salien ei: ceea ce vezi este ceea ce primeşti); B. Procesul este relativ subiectiv, sub controlul gândirii oamenilor, care îi observă pe ceilal icu aten ie şi îşi păstrează în func iune propriul ra ionament până când analiza asupra persoanei, acomportamentului acesteia şi a situa iei este completă. Brehm şi Kassin (1990, 129-145) sus in faptul că este aproape sigur a concluziona că ambelepuncte de vedere sunt corecte. Uneori, procesul este făcut cu viteză, alteori este vorba despre odesfăşurare ceva mai elaborată. În ambele cazuri, oamenii pot conduce interac iunile cu ceilal i de-a lungul unui drum definit de impresiile lor ini iale , aceasta putând conduce la “Self – fullfillingprophecy” . Cu ajutorul procesului percep iei sociale, deşi acesta are multiple surse de eroare posibile(descrise anterior), persoanele ob in rezultate adaptative în contextul lor social, fiindcă ei câştigătreptat experien ă - devenind mai precişi în perceperea celorlal i. Treptat, ajung să devină acei „mici savan i” despre care vorbea Heider: persoane care atribuiecu acurate e cauzele comportamentului celorlal i în contextele sociale pe care le cunosc foarte bine. 21
  22. 22. VII. Atitudini, valori, comportament Conceptul de atitudine a fost considerat încă de la începuturile psihologiei sociale drept cel maicaracteristic, mai indispensabil concept al domeniului. I. Radu (1994, 63) enumeră unele dintre celemai cunoscute defini ii date conceptului de atitudine: E.E. Bogardus: “O atitudine este o tendin ă pro sau contra fa ă de un element din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are semnifica ie doar în rela ie cu anumite valori”. G.W. Allport: “O atitudine este o stare mintală şi nervoasă de pregătire – cristalizată pe baza experien ei – care exercită o influen ă direc ională sau dinamică asupra răspunsurilor individului, fa ă de toate obiectele cu care este el în rela ie”. Al. Roşca: “O predispozi ie mintală dobândită, mai mult sau mai pu in durabilă, de a reac iona într-un modcaracteristic (obişnuit favorabil sau defavorabil) fa ă de persoane, obiecte, situa ii, idei sau idealuricu care individul vine în contact”. Orice defini ie a atitudinii încorporează şi o teorie a conceptului. Cu toată diversitatea defini iilor date, se pot desprinde o serie de note comune (Radu, Ilu şi Matei, 1994, 63-64): a. Atitudinea este o dispozi ie sau predispozi ie psihică, o propensiune de a reac iona într-un chip caracteristic fa ă de datele realită ii. În acest sens, atitudinea este considerată drept o variabilă latentă care poate fi analizabilă în plan experimental prin diferite categorii de variabile dependente măsurabile: “Practic, atitudinea transpare în coeren a sau consisten a modurilor de comportare ale individului, în unitatea ori convergen a acestora” . b. Cuplul atitudini-rela ii este considerat ca reprezentând laturi solidare ale aceleiaşi realită i. Atitudinile nu numai se dezvăluie în sistemul de rela ii ale individului ci se şi formează gra ie acestora, prin interiorizarea con inutului lor subiectiv. Pentru A. Chircev, atitudinile manifeste devin rela ii, iar rela iile interiorizate - privite în timp - constituie atitudini. c. Atitudinea poate fi privită ca un laitmotiv al rela iilor noastre cu lumea obiectivă, o “tematizare” a trăirilor în func ie de experien ă, un principiu unificator al actelor noastre de conduită. Atitudinea nu poate fi echivalată în nici un caz cu o dispozi ie pasageră, ci se referă la o modalitate mai generală de reac ii fa ă de obiecte, institu ii, valori etc. d. Definitoriu pentru atitudine este referin a continuă la valori: “…prezen a unui moment de evaluare, concretizat în selectivitatea rela iilor, a modului de comportament în genere. Cuplul “atitudini-valori” ine de nucleul persoanei” e. Atitudinile sunt forma iuni complexe, ca şi obiectul lor. Deşi există autori care descriu (prin folosirea unui model unidimensional) atitudinea ca pe o evaluare globală a obiectului atitudinii pe o dimensiune continuă de tip favorabil / defavorabil (Neculau, 2003, 126), mai sugestive sunt abordările care descriu laturi (fa ete) ale atitudinii. Aceste laturi / fa ete cuprind con inutul, intensitatea, durata, direc ia etc.. Majoritatea psihologilor promovează punctul de vedere conform căruia există trei componente ale atitudinii: 1. Componenta afectivă, formată din stări emo ionale şi preferin e evaluative; 2. Componenta cognitivă – opinii şi convingeri; 3. Componenta comportamentală – inten ie comportametală. Studierea rela iei între atitudine şi comportament a arătat, la fel ca şi existen a cotidiană, căexistă atât cazuri de corela ie foarte ridicată între răspunsurile atitudinale şi cele comportamentale,cât şi corela ii slabe sau chiar manifestări comportamentale contraatituninale (Radu, Ilu şi Matei,1994, 89-95):a. Convergen a atitudine-comportament Este explicată, în primul rând prin faptul că atitudinea este o for ă motiva ională puternică. 22
  23. 23. O explica ie alternativă ar fi aceea că (în acord cu teoria disonan ei cognitive) suntem tenta i sărealizăm o convergen ă între evaluările şi comportamentul propriu, atitudinea apărând ca o“autojustificare” (ra ionalizare) a ac iunilor proprii.b. Divergen a atitudine-comportament este explicabilă astfel:- O sursă majoră de abatere de la atitudinea proprie o constituie dezirabilitatea socială, tendin asubiec ilor de a da răspunsuri sau de a ac iona în conformitate cu ceea ce este dorit în plan social;- O explica ie mai intuitivă ar fi aceea conform căreia un comportament dat depinde de mai multeatitudini, iar noi observăm divergen a doar cu una (nu neapărat cea mai relevantă).- De asemenea, diferen a de timp în care înregistrăm răspunsurile comportamentale şi cele de lascalele de atitudini este invocată ca o posibilă explica ie. Cu alte cuvinte, dacă intervalul temporaleste destul de mare, s-ar putea ca pe parcurs să se schimbe fie atitudinea, fie comportamentul, fie şiuna şi alta. În concluzie, între atitudine şi comportament există o rela ie strânsă, dar de tip probabilistic:“numai cu o oarecare probabilitate putem deduce un comportament dintr-o anumită atitudine şiinvers…dacă avem în vedere o perioadă de timp mai îndeplungată în via a indivizilor şi acomunită ilor umane, între atitudine şi comportament legătura este de circularitate cauzală ” (Radu,Ilu şi Matei, 1994, 93). Ori de câte ori se încearcă schimbarea atitudinii, avem de-a face cu un proces de comunicare.Pornind de la această axiomă, Ştefan Boncu nota că „psihologia socială studiază schimbarea deatitudine din punctul de vedere al comunicarii persuasive, punând în eviden ă condi iile în caremesajul poate sa aibă impact.” Ca atare, teoriile elaborate de psihologii sociali din acest domeniudisting trei componente ale situa iei de influen ă - sursa, mesajul şi inta - şi explică succesulpersuasiunii în func ie de caracteristicile fiecăreia (Boncu, 2004,19):I. Caracteristicile sursei de influen ă: a. Credibilitatea Pentru ca o sursa sa fie credibilă, ea trebuie sa aibă două calită i: competen ă şi să fie demnăde încredere. b. Atractivitatea Cu cât o sursă a comunicării este mai simpatică, mai atractivă, având mai mult farmecpersonal, cu atât va obtine mai multa influen ă şi va putea schimba mai uşor atitudini.II. Caracteristicile mesajului:a) Cantitatea de informa ie De regulă, mesajele lungi şi care par bine informate conving auditoriul care nu este foarteatent. Atunci când inta este foarte atentă la ce se spune, mesajele lungi au succes doar cu condi iaca informa ia să fie reală şi de o calitate bună. Principalul avantaj al mesajelor scurte este că pot fiuşor re inute de către intă (calitate exploatată pe larg în cadrul publicită ii TV).b) Mesajul patetic Aceste mesaje sunt cele care fac apel la sentimentele celui ce urmează să fie influen at, punândproblema rolului emo iei în procesul de persuasiune. Mesajele care utilizează amenin ări şiprovoacă frică sunt eficiente numai în condi iile în care acestea con in şi instruc iuni pentru evitareapericolului. Mesajele care provoaca emo ii pozitive pot fi la fel de eficiente.III. Caracteristicile intei Impactul mesajului ine cont atât de caracteristicile persoanei, cât şi de situa ia în care se aflăpersoana. Variabila-situa ie este atât de importantă încât psihologii au ajuns la concluzia ca existăfoarte pu ini indivizi care sa fie în mod constant foarte uşor sau foarte greu de influen at. Richard Petty şi John Cacioppo (în cadrul “teoriei probabilitatii de elaborare”) au distinsdouă posibilită i de ac iune individuală în fa a mesajului persuasiv care vizează schimbareaatitudinală: i) Indivizii pot analiza foarte atent continutul mesajului (şi pot elabora ulterior mesajul) – “calea centrală”; ii) Indivizii pot fi mai pu in aten i, urmărind mai pu in con inutul mesajului şi luând în seamă alte caracteristici ale situa iei, ale sursei sau ale mesajului – “calea periferică”. Calea centrală este mai eficientă, conducând la o schimbare mai profundă a atitudinii în 23
  24. 24. raport cu cea periferică. De obicei, gradul în care individul este interesat de ceea ce se discutădetermină “calea” pe care o alege (determinând probabilitatea elaborării): “dacă mesajul vorbeştedespre lucruri care ne interesează, atunci vom analiza atent argumentele, deci vom alege caleacentrală”. 24
  25. 25. VIII. Influen a socială (I) Pentru Septimiu Chelcea „Termenul de influen ă socială designează un tip deinterac iune între două entită i sociale, dintre care una este „ inta”, iar cealaltă sursa „influen ei”.Ca urmare a acestei interac iuni, inta reac ionează altfel decât în modul ei obişnuit fa ă de un„obiect” (exprimând o opinie, făcând o evaluare, propunând o explicare sau realizând uncomportament).” (2005, 75-76). Alex Muchielli deschide un volum dedicat analizei variatelor tehnici de manipulare, cuafirma ia că „Orice cuvânt este o încercare de influen are a celuilalt” (2000/2002,11). Doar aceste două abordări (din multe altele posibile) sunt suficiente pentru a sugera faptul căabordarea în psihologia socială a influen ei sociale include fenomene şi procese foarte variante. Atât de bogat este domeniul teoretic al influen ei sociale încât „aproape se confundă cudomeniul psihologiei sociale” (Boncu, 2002,11), incluzând numeroase subdomenii, „care pot fiprivite şi ca forme de influen ă socială” (Boncu, 2002,12):- facilitarea socială;- normalizarea sau formarea normelor de grup;- conformismul;- polarizarea de grup;- influen a minoritară şi fenomenele de schimbare socială;- complezen a în fa a cererilor altora;- imita ia;- obedien a;- deindividualizarea;- lenea socială;- contagiunea. La toate acestea mai pot fi adăugate leadership-ul, comunicarea de masă, hipnoza, o serie de“domenii învecinate: negocierea şi decizia de grup” şi chiar schimbarea de atitudine şi persuasiunea(abordate în capitolul precedent). Desigur, enumerarea formelor de influen ă socială mai sus men ionată nu este singura posibilă,lucrările de psihologie socială con inând în capitolele dedicate influen ei sociale diferite prezentăriale formelor sale. În cadrul acestui curs am rezervat domeniului teoretic al influen ei sociale spa iul a trei capitole,dintre care primele două se referă la prezentare a unor forme (subdomenii) bine conturate: - Imita ia; - Normalizarea; - Conformismul; - Obedien a; - Influen a minoritară şi fenomenele de schimbare socială. În cadrul ultimei teme dedicate domeniului influen ei sociale va fi abordată complezen a în fa acererilor altora, ob inută prin tehnici de influen ă interpersonală (dintre care vom accentua tehnicilede manipulare comportamentală). A. Imita ia În pofida rolului pe care l-a avut studierea imita iei în cadrul evolu iei psihologiei sociale caştiin ă (vz. 2.1., etapa “fondatorilor”), considerarea acesteia ca formă de influen ă socială estecontestată de mul i autori, printre care şi Serge Moscovici. Această contestare îşi are probabil originea în concep ia ini ială asupra acestui fenomen, ca fiindunul de natură instinctuală şi “a continuat să fie o victimă a prejudecă ilor, fiind văzută ca oproprietate a indivizilor anxioşi, dependen i, conformişti, lipsi i de inteligen ă şi cu o stimă de sineslabă” (Bandura, 1972 apud Boncu, 2002, 23). Contestărilor ini iale li s-au adăugat şi uneleconcep ii eronate în efectuarea experimentelor de psihologie socială, care au confundat multăvreme studierea imita iei cu cea a conduitelor mimetice (care nu au consecin e în plan creativ). “Reabilitarea” imita iei şi considerarea acesteia ca formă de influen ă socială este legată decontribu iile lui Miller şi Dollard (1941), care au abordat pentru prima dată imita ia ca o problemă
  26. 26. de învă are şi Albert Bandura (1962) care “redă imita iei noble ea pierdută” prin dezvoltarea teorieiînvă ării sociale. Bandura îşi propunea să depăşească neglijarea aspectelor sociale ale procesului de învă are,preluând conceptul de învă are vicariantă * (numită şi „învă are fără încercare” / „no-trial learning”)pentru a-şi preciza concep ia. Învă area vicariantă este definită de Bandura ca „tipul de învă are prin care sunt achizi ionate noirăspunsuri sau sunt modificate caracteristici ale repertoriilor existente de răspunsuri ca urmare aobservării comportamentului altuia şi a consecin elor întăritoare a acestui comportament, fără carăspunsurile modelate să fie realizate în mod deschis în timpul perioadei de expunere” (apudBoncu, 2002, 37). Expunerea la stimulii modelatori (în cadrul învă ării vicariante) poate produce trei categorii deefecte:1. Achizi ionarea de răspunsuri noi, care nu existau în cadrul repertoriului comportamental alsubiectului;2. Slăbirea sau întărirea inhibi iilor subiec ilor asupra răspunsurilor comportamentale dejaelaborate;3. Efecte de facilitare a răspunsurilor existente în repertoriul subiec ilor, dar utilizate cu o frecven ăredusă. Teoria învă ării sociale afirmă că în procesul de imita ie se achizi ionează în primul rândreprezentări simbolice ale răspunsurilor modelului. Această afirma ie indică deosebirea clară fa ăde studiile psihosociologice anterioare asupra imita iei, care puneau accentul pe achiti ia deasocia ii stimul-răspuns specifice (cum ar fi cele asupra comportamentului mimetic). Pentru Alfred Bandura, fenomenele de imita ie sau de modelare includ patru subprocese:l. Procesele aten ionale – au în vedere activitatea de orientare şi activitatea perceptivă aobservatorului atunci când inregistrează evenimentele externe;II. Procesele de fixare - se referă la procesarea şi memorarea comportamentului modelului de cătreobservator (într-o formă simbolică). Organizarea informa iilor cu ajutorul unor coduri eficienteuşurează actualizarea şi ulterior reproducerea corectă a comportamentului modelului;III. Procesele de reproducere motorie pornesc de la reprezentările simbolice, pentru ghidareaperforman ei imitative. În unele cazuri (datorită unor limite de ordin fizic) deşi reprezentările suntadecvate, nu se poate produce reproducerea motorie;IV. Procesele motiva ionale - reglează reproducerea efectivă a comportamentuiui modelului, carese află sub controlul factorilor motiva ionali şi al întăririlor externe. Dacă există abilită i motoriiadecvate, reprezentarea simbolică a răspunsului modelului ghidează comportamentul imitativnumai dacă individul este motivat se imite acel model. Printre principalele teme în care teoria învă ării sociale a fost concretizată prin demersuriaplicative se numără: comportamentul agresiv; judecă ile morale; comportamentul de evitare şitratarea fobiilor; însuşirea rolurilor de sex. B. Normalizarea (sau formarea normelor de grup) Ceea ce frapează în primă instan ă în contactul cu grupurile sociale este similaritatea atitudinilorşi conduitelor membrilor grupului. Această similaritate face ca grupul să ac ioneze de multe ori ca un singur individ, sub ac iuneanormei de grup. Normalizarea, ca formă de influen ă socială, a fost surprinsă pentru prima dată încadrul unui experiment care a marcat începutul epocii “clasice” de evolu ie a psihologiei sociale: “În 1935, Sherif a modelat procesul de constituire a normelor în laborator. Fenomenul fundamental în situa iile de normalizare constă în inexisten a unei norme stabilitedinainte, pe care grupul ar impune-o indivizilor fără ca el insuşi să fie sensibil la pozi ia acestora.Lipsa consensului majorită ii cu privire la raspunsul corect face ca membrii, nesiguri perăspunsurile lor, să exercite influen ă unul asupra altuia şi să sfârşească prin a adopta o normă* Termenul de „vicar” desemnează la ora actuală un rang (pozi ie) în ierarhia ecleziastică; la origine echivalacu „reprezentant” sau „loc iitor”. 26

×