1. Relieful glaciar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Calitatea informa iilor sau a exprimării din acest articol sau sec iune trebuieț ț
îmbunătă ită.ț
Consulta iț manualul de stil iș îndrumarul, apoi da i o mână de ajutorț .
Acest articol este scris par ial sau în întregimeț fără diacritice.
Pute i da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. terge i eticheta după adăugareaț Ș ț
diacriticelor.
Acest articol nu con ine o listă de referin e bibliografice sau această listă este incompletă,ț ț
de aceea sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Pute i ajuta introducândț citări mai precise ale surselor.
[[wiki]]
Acest articol sau această sec iune nu este înț formatul standard.
terge i eticheta la încheierea standardizării.Ș ț
Relieful glaciar – montan si de calota
Ghetarii, ca factor modelator al suprafetei terestre, isi imprima si astazi, ca si in trecutul geologic,
amprenta in trasaturile si formele reliefului din regiunile reci ale Globului. Ghetarii situati in zonele
marilor latitudini, ajungand pana la nivelul bazinelor oceanice si marine, constituie in ansamblul lor
ghetarii de calota sau continentali. Masele de gheata cantonate pe varfurile muntilor inalti formeaza
ghetarii montani. Cele doua calote de gheata polare, ale Groenlandei si Anctarticii, insumeaza 97%
din volumul ghetii de pe Glob. Rezulta ca numai 3% din aceasta masa revine ghetarilor montani.
Relieful glaciatiunii montane
Specificul si dinamica ghetarilor montani Ghetarii montani apar in general pe suprafete restranse,
ajungand pana in regiunile ecuatoriale, unde stau instalati pe cele mai semete varfuri; sunt izolati in
partile superioare ale diferitelor masive muntoase si ocupa cuvetele suspendate, obarsiile unor
bazine hidrografice ori platouri inalte si valurite. Acolo unde temperatura medie anuala este sub
0ºC, exista posibilitatea formarii ghetarilor; aceasta este limita zapezilor persistente. Limita
zapezilor persistente prezinta variatii de la ecuator spre poli. In regiunile ecuatoriale aceasta limita
se afla la cca 5000 m, iar in zonele temperate ea coboara la 3000 m. Dar limita atinge valorile
altimetrice cele mai inalte nu in zona ecuatoriala, ci in regiunile subtropicale, deoarece aici
predomina miscarile descendente ale aerului, care se afla departe de starea de saturatie cu vapori de
apa. La oscilarea limitei contribuie si alti factori, ca de ex gradul de izolare catre interiorul
continentului. Astfel in partea de est a Tibetului si in Anzii Americii de Sud limita zapezilor
persistente se ridica la 6.300-6.500 m. Cat priveste expunerea versantilor in raport cu curentii de aer
umed, acest fapt apare bine ilustrat in Himalaya. Versantul lor sudic, condensand umiditatea
musonului oceanic de vara, prezinta limita zapezii persistente la inaltimea de cca 4.900 m, in timp
ce pe versantul nordic, orientat catre zona pustiurilor interioare ale Asiei limita se afla la app.
5.600m. Miscarea si extinderea ghetarilor montani se afla in stransa dependenta cu raporturile care
se stabilesc, datorita conditiilor climatice, intre procesul de acumulare si deci de crestere a masei de
gheata si cel de topire sau ablatie, care determina echilibrul glaciar. In functie de modul in care se
realizeaza sau nu acest echilibru, un ghetar creste sau descreste in dimensiuni, inainteaza sau se
retrage. Din acest punct de vedere un ghetar se poate diviza in doua mari sectoare, unul de

2. acumulare, situat in partea dinspre amonte si altul de ablatie, care se afla spre avale. Limita
inferioara a sectorului de acumulare coincide cu limita zapezilor persistente, fiind oarecum stabila,
in timp ce limita superioara a sectorului de ablatie poate oscila mai sus sau mai jos, in functie ce
conditiile locale. Exista trei cauze principale care conditioneaza topirea ghetarilor montani:
radiatiile solare directe, caldura cauzata prin convectia aerului si siroirea pe masa de gheata. Orice
ghetar montan, se afla in conditiile unui schimb continuu de materie: reducerea lui datorita topirii,
pe de o parte si inmagazinarea de noi cantitati de precipitatii solide, pe de alta parte. Sub acest
aspect, la nivelul limitei zapezilor persistente se tinde la un echilibru mobil intre acumulare si
topire. Deasupra limitei zapezilor persistente, volumul acumularii creste, datorita maririi cantitatii
de precipiatatii solide si a temperaturilor coborate; crescand volumul, ghetarul se deplaseaza pe
panta. In acest fel, o parte din masa ghetii patrunde sub limita zapezilor persistente, avand forma
unei limbi. Aici topirea precumpaneste fata de acumulare. Capatul dinainte al limbii ghetarului se
termina mai mult sau mai putin abrupt, sub forma unei frunti. Alaturi de actiunea de transport si
acumulare, comune si ghetarilor de calota, eroziunea (exaratie) reprezinta un proces deosebit de
important pentru modelarea reliefului de catre ghetarii din regiunile de munte. Intensitatea eroziunii
creste o data cu grosimea masei de gheata si cu micsorarea pantelor. Procesul de eroziune glaciara
este intensificat de contributia materialelor morenice (blocuri uriase, bolovani, pietrisuri de diferite
dimensiuni), care se afla incorporate pe marginile si la fundul ghetarului. Prin intermediul acestora,
ghetarul scrijeleaza peretii si patul vaii. Aceasta eroziune bruta este dublata de un proces de slefuire,
determinat de gheata curata sau amestecata cu particule fine de roca, avand o granulometrie
asemanatoare nisipului si care constituie „faina de ghetar”. Ghetarul desfasoara o puternice eroziune
laterala, cat si o eroziune in sens longitudinal. Roca versantilor, afectata de inghet, prezinta fisuri
mari, care inlesnesc ghetarului sa smulga mai usor blocuri de roca; eroziunea laterala largeste mult
profilul transversal al vailor glaciare. Eroziunea in profil longitudinal, se deosebeste de aceea a
apelor curgatoare prin faptul ca gheata actioneaza mai slab acolo unde panta este mai mare. Cand
panta este mai mica, sau cand ghetarul intalneste contrapante si praguri forta lui de eroziune devine
maxima. Masa de gheata, ajungand deasupra pragului se fisureaza si se fragmenteaza in blocuri,
care se vor suda intre ele mai jos pe panta si apasand puternic intensifica eroziunea. In acest fel,
pragurile din cadrul vailor glaciare sunt mai putin supuse eroziunii. Acest mod de a eroda, al
ghetarului, in excavatiile din fata contrapantelor se numeste subsapare si creaza profile
longitudinale in trepte, compuse din praguri si bazinete sau excavatii de subsapare. Eroziunea
glaciara are o intensitate diferentiata in functie de sectoarele sau partile componente ale ghetarului.
Eroziunea cea mai puternica se manifesta in cadrul vailor, unde masele de gheata curg, preseaza,
smulg si tarasc cantitati mari de roca. In perimetrul circurilor, eroziunea este mai redusa, ea
exercitandu-se nu atat prin deplasarea ghetii, cat mai ales datorita imensei presiuni cauzata de
grosimea foarte mare.
Tipuri de ghetari montani Dupa aspectul exterior se deosebesc mai multe tipuri: a)Ghetarul alpin
sau de vale este bine reprezentat pe varfurile inalte ale Alpilor. Se compune din: bazin de alimentare
cu zapada, circul cu gheata si o limba bine dezvoltata, care coboara mult sub limita zapezilor. Zona
de alimentare este acoperita de o zapada mai densa, grauntoasa, numita firn sau névé. Zona névé-
ului este permanenta incepand in medie de la altitudinea de 3000 m in sus. Ea aluneca incet
alimentand in permanenta circul, ce cantoneaza o mare cantitate de gheata. Din circ, gheata este
evacuata continuu prin limba, care aluneca in cadrul unei vai pana la linia de topire. Datorita
dezvoltarii mari a limbii, ghetarul se mai numeste si ghetar de vale. Uneori limbile prezinta
ramificatii, ajungand sa ia aspect de retea. De asemenea ele se pot uni prin confluente. O
caracteristica in plus a acestui ghetar este prezenta multor morene de fund. Unul din cei mai mari
ghetari de vale este Fedcenko din Pamir, lung de 77 km; In Alpi, ghetarul Aletsch are 24 km.
b)Ghetarul pirinean are ca specific prezenta masei de gheata numai in interiorul circului. Este mic si
lipsit de limba. Restrangerea ghetarului este determinata de conditiile climatice, relativ secetoase, si
de limita zapezilor persistente mai ridicata; ablatia impiedica formarea limbilor de gheata. Ghetarul
fiind cantonat doar in cadrul circului a primit denumirea de ghetar suspendat sau de circ. Are multe
morene de suprafata si interioare, dar nu prezinta morene de fund. Este tipul de ghetar specific

3. muntilor Pirinei. Pentru muntii din România, el a fost specific fazei glaciare Würm, cand
majoritatea ghetarilor si-au retras limbile, ramanand numai in circuri. c)Ghetarul de platou se
intalneste foarte rar, avand forma unei mici calote de gheata. Se instaleaza in zonele cu largi
excavatii ale platourilor foarte inalte, slab alimentate cu zapezi. Un astfel de ghetar se intalneste in
Alpii Dauphinezi, iar in pleisocen, se pare ca a existat si pe suprafetele de nivelare inalte din M-tii
Retezat. d)Ghetarul himalaian nu are un circ propriu-zis; reprezinta un caz particular al ghetarului
alpin, fiind insa mai complex si de proportii. Este caracteristic pentru M-tii Himalaia, unde zona
zapezilor persistente este extrem de extinsa, de la 4700 m la peste 8000 m. Ghetarii isi dezvolta
limbi foarte lungi, care depasesc de multe ori 50 km, avand aspectul unor fluvii de gheata, cu
frecvente confluente. Prin inseuari si transfluenta, gheata, foarte groasa trece peste cumpene,
unindu-se cu ghetarii vecini. Vara, in zona de intensa ablatie se formeaza lacuri si torenti care timp
de 1-2 luni sapa albii si terase in ghetar. In Himalaia se disting doua mari zone de glaciatie, una
catre est, in perimetrul Vf. Chomolugna (Everest), iar cealalta catre vest spre muntii Kara-Korum.
Dintre ghetari mentionam: Rakhiot, Bazhin, Sikkim, Siachen-lung de 72 km, Rongbuk. e)Ghetarul
de tip Kilimandjaro, specific muntilor cu acelasi nume, se afla instalat in cratere vulcanice. Trece si
peste marginile craterului, coborand sub forma de limbi dispuse radiar pe pantele conului. Privit de
la inaltime el se infatiseaza ca o stea uriasa. Astfel sunt ghetarii Shira, Mawenzi si Kibo din M-tii
Kilimandjaro si Lewis, Diamond, Gregory, Darwin, Joseph, César in Kenia. f)Ghetarul de tip
norvegian este specific zonei de munti vechi ai Norvegiei, ridicati si faliati la inceputul
cuaternarului si care au ramas sub forma unei platforme inaltata, cu abrupturi de mai multe sute de
metri. In aceste regiuni se afla instalati ghetarii cu aspect de platosa, din care pornesc periferic limbi
de gheata cu dimensiuni in general reduse. Aceste platose de gheata sunt denumite icefjeld, iar
limbile icestrom. In zona limbilor de gheata apar si morene. g)Ghetarul de tip alaskian este specific
regiunilor muntoase inalte din Alaska, care depasesc uneori altitudinea de 5000 m. Ghetarii aluneca
pe vai si ajungand la poalele muntilor conflueaza, formand veritabile piemonturi de gheata. Sunt
numiti si ghetari de piemont. Pe suprafata ghetii se depune un strat de praf rezultat din dezagregarea
rocilor. Uneori apar chiar soluri, pe care se poate instala o vegetatie arborescenta. Periodic, areale
ale padurilor sunt ingropate sub valuri de gheata provenite prin alunecare din sectoarele inalte.
Partile care ajung la ocean se desprind din cauza mareelor, formand ghetarii plutitori, denumiti
iceberg-uri. Ei nu formeaza in partile inferioare morene propriu-zise, ci acumulari aluvionare,
dispuse in panze groase, ce inlesnesc procesele de solificare. In Alaska se intalnesc ghetarii
Malaspina, Bering si Alsek iar in Chile San Rafael.
Relieful creat de ghetarii montani
Relieful generat de ghetarii montani, cuprinde forme de eroziune si de acumulare. Specific este
faptul ca aceste forme se dispun intr-o anumita etajare. Forme de eroziune Circul glaciar este o
depresiune, sub forma unei excavatii circulare, incadrate de pereti abrupti, la obarsia vailor glaciare,
care este sau a fost ocupata de un ghetar. In circulatie au mai intrat si termeni romanesti de caldare
sau zanoaga. Excavatia este creata prin presiunea exercitata de masa de gheata, prin abradarea
(erodarea) patului de roca. Se deosebesc circuri de ravena, de versant sau perete, de obarsie, de vale.
In functie de modul lor de grupare sau asociere pot fi deosebite: circuri compuse sau comlexe care
rezulta din ingemanarea celor simple si circuri in trepte sau etajate. Intre peretele de roca al circului
si masa de gheata se afla crapaturi verticale numite rimaye.(sunt formate datorita diferentelor
termice dintre peretele stancos – mai cald – si gheata. Circurile se dezvolta cu precadere in
vecinatatea limitei zapezilor persistente; de asemenea un rol important in evolutia lor il are
orientarea sau expunerea versantilor. In multe din fostele circuri glaciare, care au functionat in
pleistocen, se afla azi cantonate lacuri glaciare denumite popular tăuri, zanoage sau „ochiuri”.
Custurile (karling-uri in limba germana) sunt creste montane inguste, zimtate, situate la contactul
dintre doua circuri glaciare vecine; sunt formate prin eroziune glaciara si procese periglaciare. Pot
prezenta parti mai joase numite sei de transfluenta (prin care masa de gheata din interiorul unui circ
cu pozitie altimetrica mai mare, poate sa debuseze intr-un circ vecin, situat mai jos) si parti mai
inalte – ace, piramide, muchii inguste si zimtate (care rezulta din fragmentarea custurilor prin

4. procese crionivale). Valea glaciara reprezinta fagasul prin care curge limba ghetarului. In linii
generale, ea se aseamana cu un uluc sau jgheab urias, al carui profil transversal prezinta forma de
„U”. Uneori vaile glaciare pot avea si forma literei „V” (cazul unor vai glaciare din M-tii Vosgi),
sau profil complex, adica de „V” si de „U”.
In afara de vaile glaciare mari, exista si cele afluente, care se termina brusc deasupra vaii principale,
colectoare. Ele au primit denumirea de vai suspendate sau troghuri. Un aspect deosebit il prezinta
vaile glaciare imbucate formate dintr-un uluc larg, in interiorul caruia a fost sculptata o vale mai
recenta si mai stramta. Profilul longitudinal al vaii glaciare are mari deniverari, formand praguri pe
rocile mai dure si cuvete sau bazinete largi pe rocile mai moi. Ele rezulta din procesul de subsapare
glaciara. Primul prag este cel care separa circul de valea glaciara. Adancirea cuvetelor din spatele
pragurilor, permite ghetii sa creasca in grosime si sa actioneze mai mult in contrapanta prin
subsapare. Cea mai mare cuveta se afla in partea inferioara a vaii, fiind denumita bazinet terminal.
Dupa retragerea limbii glaciare, aceste bazinete se umplu cu apa formand lacuri (lacurile Geneva si
Constanta din Alpi). Cu timpul lacurile se pot colmata, aparand campii reduse ca suprafata. La
partea superioara, in dreptul pragurilor se dezvolta crapaturi in masa ghetarului, denumite crevase.
Rocile valurite, cunoscute si sub denumirea de spinari de berbeci (roches moutonnées) apar sub
forma unor ondulari pe pragurile glaciare. Ele se datoresc slefuirilor si striatiunilor adanci trasate de
ghetarul incarcat cu materiale morenice, dure, in timpul curgerii.
Formele de acumulare Ghetarii smulg, in timpul inaintarii lor, cantitati mari de materiale, din peretii
si fundul circurilor si vailor glaciare, pe care le transporta in interiorul masei lor. Ei transporta, de
asemenea, cantitati mari de nisipuri si praf, aduse de vant. In ansamblu, morenele reprezinta o
aglomerare de blocuri eterogene, implantate intr-o masa de materiale mai fine, argilo-nisipoase, care
sunt transportate de ghetari si depuse acolo unde gheata se topeste. In functie de pozitia lor in
interiorul vaii glaciare morenele sunt: frontale (terminale)¬ – materiale depuse sub forma unui arc
de cerc in fruntea limbii de gheata; laterale – materiale depuse sub forma de diguri abrupte pe
marginea vaii glaciare; mediane – depuse in partea centrala a vaii glaciare. In functie de pozitia lor
in masa de gheata pot fi: de suprafata (transportate de ghetar pe spinarea sa); de fund (iau nastere
din materialele smulse de ghetar pe parcursul zonei de frecare cu fundul vaii); interne (rezulta din
patrunderea morenelor de suprafata in corpul ghetarului). In spatele valului morenaic se observa un
fel de movile denumite drumlin-uri, care se formeaza prin depunerea gramezilor de morene
existente in interiorul masei de gheata la topirea totala a partii frontale.
Formele de acumulare fluvio-glacira Apele rezultate din topirea ghetarului se incarca cu material
morenaic fin, pe care il transporta la diferite distante si cu care cladeste o serie de forme denumite
fluvio-glaciare. Aceste depozite se dispun in largi amfiteatre sau mari conuri de dejectie, mult
aplatizate, care se ingemaneaza formand campii fluvio-glaciare sau sandre. In ele apele curgatoare
pot forma ulterior terase fluvio-glaciare.
Relieful ghetarilor de calota
Activitatea ghetarilor de calota (continentali) prezinta multe elemente comune cu cea a ghetarilor
montani. Glaciatiunea actuala de calota ocupa suprafete intinse in Antarctica, Groenlanda, Islanda,
Spitzberg, in i-le Franz Iosef, Noveia Zemlia, Severnaia Zemlia.
Tipurile actualilor ghetari de calota Dupa extindere, morfologie si dinamica, actualii ghetari de
calota pot fi grupati in patru tipuri: anctartic, groenlandez, islandez si Spitzberg. Tipul antarctic In
Antarctica calota are aap. 14 mil.kmp. In jurul Antarcticii gheata de pe continent se prelungeste
mult si in apa oceanului, formand o platosa relativ unitara, inalta uneori de 90 m, numita banchiza;
din ea se desprin blocuri imense de gheata numite aisberguri (iceberguri). In unele zone periferice
apar tot mai multe stanci deasupra ghetii (nunatak-uri), crevase si vai canion. Materialul detritic
rezultat din dezagregarea rocilor ce compun nunatak-ul va fi preluat de catre masa de gheata in

5. miscare si depus sub forma de morene glaciare. Gheata calotei antartice este pleisocena. Topirea ei
ar ridica nivelul oceanului planetar actual cu circa 15 m. Prezenta ei in zona Polului sudic determina
anumite particularitati curentilor marini si vanturilor, care influenteaza regimul climatic al Globului.
Tipul groenlandez este cantonat in Groenlanda, ocupand ¾ din suprafata insulei. Zonele litorale
raman descoperite, iar intre ele si calota se interpune o fasie muntoasa. In afara calotei de gheata
neteda (icefield) cu grosimi de 2500-3000 m, are limbi de gheata ce coboara spre ocean (icestrom)
unde dau aisberguri; deasupra masei de gheata sunt varfuri muntoase (nunatak-uri). In zonele
periferice ale calotei glaciare se intalnesc: crevase, fiorduri, morene, krioconite (praf de natura
vulcanica), cursuri subglaciare care local devin supraglaciare. Tipul islandez ocupa partial insula
islandeza si are caracter discontinuu datorita eruptiilor vulcanice si gheizerelor. Ghetarii sunt
marunti si imprastiati pe intreaga suprafata a insulei. Eruptiile subglaciare duc la topirea masiva a
ghetii si la formarea unor bazine acvatice sub sau inglaciare. Cand drenarea acestor ape de catre
raurile subglaciare sau inglaciare se face brusc, au loc inundatii catastrofale. Tipul Spitzberg este
alcatuit din ghetari alpini pe vaile din munti si ghetari de platou la exterior.
Relieful de eroziune Ghetarii de calota exercita o tripla activitate: de eroziune (exaratie), de
transport si de depunere. Formele rezultate sunt vizibile mai ales dupa retragerea ghetarilor.
Formele de eroziune sunt reprezentate prin: fjelduri, fiorduri, roci mutonate, nunatak-uri. Fjeld-urile
sunt campii inalte sau podisuri, dezvoltate pe un substrat dur, care a fost netezit partial de ghetari.
Deasupra lor se ridica martori (monadnock-uri) sau stanci reziduale (nunatak-uri). Fiordurile apar
ca niste golfuri lungi si ramificate, ce patrund in interiorul uscatului pe zeci de km; au rezultat prin
inundarea de catre mare a unor vai glaciare adanci, dupa topirea calotei glaciare ce acoperea zona
limitrofa. Rocile mutonate (roches moutonnées) sunt stanci slefuite, ovale sau circulare modelate de
ghetarii prin morenele de fund, fixate in masa de gheata.
Formele de acumulare glaciara Formele de acumulare sunt mult mai extinse si mai variate decat
cele de exaratie. Ca pozitie acestea se dezvolta pe suprafata ocupata anterior de ghetari (morena de
fund); in domeniul morenei frontale si la exteriorul morenei (proglaciare, fluvio-glaciare). Genetic,
in relieful de acumulare glaciara se includ si formele create de raurile alimentate de ghetari. Relieful
morenei de fund Reprezinta o campie cu aspect valurit, cu forme pozitive (drumlin-uri, öesar-uri,
kames-uri) cat si zone depresionare (lacuri, balti, mlastini, turbarii). Drumlinurile se refera la
formele cu aspect colinar, orientate pe directia deplasarii ghetarilor. Intre ele exista zone de inseuari,
lacuri sau sectoare mlastinoase. Lungimea fiecarei coline oscileaza intre 400-1000 m, latimea intre
150-200 m, iar inaltimea relativa intre 10-40 m. In plan au aspect oval. De obicei drumlinurile se
gasesc grupate, numarul lor fiind de ordinul sutelor si miilor. Dispunandu-se unul in cotinuarea
celuilalt si in acelasi timp unul langa altul, aceste forme confera reliefului trasaturi particulare,
asemanatoare dunelor lineare. Oesar-urile (eskers) se infatiseaza ca o ingramadire de pietre cu
aspect de dig serpuit; orientarea lor corespunde sensului deplasarii ghetarilor. Se aseamana cu niste
rambleuri de cale ferata. Kamesurile sunt tot forme fluvio-glaciare, pozitive cu aspect mamelonar
sau de movile. Se dezvolta in imediata apropiere a morenei frontale. Campiile morenice sunt
alcatuite din argile nisipoase si blocuri, au suprafata neteda sau usor valurita si presarata cu lacuri
sau balti. Relieful morenic deluros ocupa spatii izolate pe fondul campiilor morenice si are o
distributie haotica. Movilele sunt rotunde sau ovale. Aceste forme au rezultat din depunerea pe
suprafata reliefului subglaciar, a morenelor cantonate in crapaturile ghetarilor de calota. Vaile si
lacurile sunt nenumarate. Vaile sunt slab evoluate, prezinta profil transversal in forma de „V”,
praguri si cascade. Lacurile care ocupa alaturi de balti si mlastini o mare suprafata (in Finlanda 9%
din suprafata tarii) se prezinta fie sub forma de sabe legate de rauri scurte fie izolate. Relieful
morenei frontale Salpausselka si pradolinele. Ghetarii de calota au transportat importante cantitati
de morene in zonele lor periferice, sau frontale. In morfologia actuala a Finlandei se pastraza bine
asemenea lanturi de morene frontale, denumite salpausselka. Latimea acestor culmi deluroase este
de cativa km, inaltimea relativa de peste 60-80 m, iar lungimea de ordinul catorva sute de km.
Versantul dinspre ghetar este mai abrupt, in timp ce versantul dinspre avale este mai prelung, mai
lin. Intre ele se dezvolta culoare depresionare ce poarta denumirea poloneza de pradoliny

6. (pradoline). Latimea lor este de cativa km, iar lungimea de ordinul sutelor si miilor de km.Elba,
Oderul si alte rauri din N Germaniei si Poloniei curg local pe vechi pradoline. Blocurile eratice
reprezinta bucati mari de roca, raspandite in cadrul morenei frontale. Ele se pot depune si pe fundul
oceanului fiind aduse de banchize si iceberguri. Formele fluvio-glaciare (proglaciare) Campiile de
sandre sunt zone acumulative construite de catre torentii glaciari la periferia morenei frontale. Pe
suprafata campiei, care atinge ordinul sutelor si miilor de hectare, ulterior raurile isi sapa terase,
coborand nivelul panzei freatice. Astfel particulele fine, uscate, pot fi antrenate pe diferite cai
(indeosebi eoliana) generand campiile de loess. Zoliile sunt forme depresionare in cadrul campiilor
de sandre. Cursurile fluvio-glaciare au antrenat cu ele si blocuri de gheata, pe care le depun dupa o
anumita distanta, acoperindu-le ulterior cu aluviuni. Este acea „gheata moarta” sau „fosila” care
prin topire creaza zoliile.
Bibliografie: 1. Ilie, Gr. Posea, N. Popescu, 1970 –“Geomorfologie generala”, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti 2. Ielenicz M. si colab., 1999 – “Dictionar de geografie fizica”, Editura
Corint, Bucuresti