Acest material a fost elaborat în cadrul cursului de instruire la distanță, realizat în perioada 17.10 – 31.12.2014, pe platforma www.e-learning.civicportal.org. Această activitate s-a desfășurat în cadrul proiectului „UE – Republica Moldova, un partener mai mult decât donator”, implementat de absolvenții programului „Open World” (2011): Ludmila Mitioglo și Victor Koroli. Acest proiect este implementat cu suportul Ambasadei SUA în Republica Moldova. Răspunderea este exclusivă a autorilor şi nu conține, sub nici o formă, pozițiile Ambasadei Statelor Unite ale Americii.

1. Istoricul constituirii Uniunii Europene
1. Bazele procesului de integrare europeana
Ideea creării unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al doilea război
mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.
Cele două războaie mondiale au dus la renaşterea pacifismului şi conştientizarea
pericolului naţionalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de
integrare europeană a fost dorinţa statelor Europei Occidentale de a-şi restabili poziţiile
economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au suferit
înfrângere (în primul rând Germania, împărţită în câteva zone de ocupaţie) a devenit
restabilirea propriilor poziţii politice şi a autorităţii pe plan internaţional. Consolidarea
forţelor statelor europene era văzută şi drept un pas important în opunerea influenţei
crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.
Bazele procesului de integrare europeana - care a dus la apariţia actualei structuri a
Uniunii Europene – au fost puse in 1950 de către Jean Monnet, pe atunci şef al
Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa si Robert Schuman, ministrul de externe
al Franţei. Jean Monnet a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei
să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluata de Robert Schuman,
care a mers mai departe şi a propus crearea unei comunităţi de interese paşnice dintre
Franţa si Germania, deschisă și altor state europene.
Astfel se dorea eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele
strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului, unificarea eforturilor de reconstrucţie a statelor
europene, a căror economie fusese puternic afectata de cel de-al doilea război mondial,
şi crearea condiţiilor care ar duce a evitarea pe viitor a războaielor în Europa. Planul
propus de Robert Schuman, ulterior denumit „Planul Schuman”, viza„plasarea producţiei
germane şi franceze de cărbune şi oţel în mâinile unei autorităţi supreme comune de
supraveghere (Autoritate Supremă) ... la care se pot alătura alte state europene”.
În aprilie 1951 – 6 state – Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda
şi Luxemburg - au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizaţii
europene Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).Deşi CECO îşi
începe activitatea în 1952, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională
începând cu anul 1953, când cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi
restricţiile cantitative la oţel şi cărbune.
În 1952 statele CECO semnează un tratat prin care înfiinţează Comunitatea
Europeană de Apărare (CEA). Această iniţiativă eşuează ca urmare a refuzului
Parlamentului Franţei de a ratifica tratatul. Acest eşec a afectat negativ procesul de
integrare europeană.

2. Relansarea ideii de integrare europeană se petrece în 1955, când la Conferinţa de la
Messina, cei şase membri ai CECO au ajuns la concluzia că productivitatea şi
bunăstarea economică este unica soluţie de supravieţuire a Europei de Vest vis-a-vis de
Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (EUROATOM), instituite prin
semnarea în 1957 a celor două Tratate de la Roma.
Prevederile din cadrul Tratatului de la Roma (Tratatul CEE) erau semnificative pentru
viitorul economic şi social al Europei. Obiectivul principal al Tratatului era crearea
treptată a unei pieţe comune, prin instituirea, în primul rând, a unei uniuni
vamale(anularea barierelor vamale în calea circulaţiei bunurilor şi crearea unui tarif
vamal extern comun). În al doilea rând, piaţa comună presupunea şi liberalizarea altor
sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor) şi stabilirea
unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă)
ce ar permite o intensificare a activităţii economice a statelor membre. Ca urmare,
în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Scopul EUROATOM-ului era controlul energiei atomice şi folosirea ei în scopuri paşnice.
Iniţial, CECO, CEE şi EURATOM, aveau structuri instituţionale proprii, deşi foarte
asemănătoare. După intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune a celor trei Comunităţi
Europene (1967) se constituie un singur Consiliu şi o singură Comisie a Comunităţii
Europene, care împreună cu Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a CE (a căror
activitate de la formare viza toate cele trei comunităţi) au creat o nouă structură
instituţională – Comunitatea Europeană. În mod curent, s-a folosit denumirea de
Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”. Un nou institut al
Comunităţii - Consiliul European - care reunea şefii de state şi guverne –a fost creat
în1974, iar în 1979 au avut loc primele alegeri în Parlamentul European.
Încă la etapa pregătirii Tratatelor de la Roma, unele state vest-europene au reacţionat
circumspect la noua iniţiativă federalistă de integrare economico-socială. Ca urmare,
Austria, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia au creat
în1960 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care avea drept scop doar
crearea unei zone de comerţ liber între ţările membre. Ulterior, succesele economice
înregistrate de Comunitatea Europeană au determinat mai multe state membre AELS să
solicite aderarea la CE, ceea ce a dus treptat la destrămarea Asociaţiei Europeane a
Liberului Schimb.

3. 2. Extinderea comunității europene
În următoarele două decenii, CEE se extinde geografic de mai multe ori:
I extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie
II extindere: 1981 – Grecia
III extindere: 1986 – Spania şi Portugalia
IV extindere: 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia
V extindere: 2004 – Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia, Cehia,
Polonia, Ungaria
VI extindere 2007 – România, Bulgaria
VII extindere 2013 – Croația.
Aprofundarea integrării europene (prin extinderea ariilor politicilor comune şi
consolidarea caracterului supranaţional al Comunităţii Europene) solicita şi un suport
juridic adecvat acestui proces continuu. Ca urmare, Tratatul CEE a fost amendat de
câteva ori şi suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală
într-o Constituţie.
Astfel, în 1986 ţările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European
(AUE) - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul stabilea realizareapieţei unice (o
noţiune ce caracterizează un proces mai profund de integrare decât noţiunea de „piaţă
comună”) până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,
capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii, precum şi implementarea a noi
politici comune şi a coeziunii economice şi sociale.
În 1992, ţările membre ale CEE au considerat că există premisele necesare efectuării
pasului hotărâtor în vederea creării unei uniuni politice, economice şi monetare. Ele au
semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la1
noiembrie 1993. Acesta a modificat şi a extins Tratatul de la Roma (1957), punând baza
legală pentru noua structura a Uniunii Europene (noua denumire a Comunităţii
Europene). Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană (UE) însemna, pe
de o parte menţinerea şi extinderea acquis-ului (totalitatea tratatelor şi a actelor
legislative) Comunităţii Europene şi, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul
Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).
Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta
devine o construcţie cu trei piloni:

4. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene este creată cetăţenia europeană şi se instituie
uniunea economică şi monetară.
Următorul pas în aprofundarea integrării europene a fost făcut prin semnarea la 2
octombrie 1997 a Tratatului de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999. Tratatul
prevedea unele modificări în structura instituţiilor UE, introducerea postului
Comisarului European pentru relaţiile externe şi, către 1999, introducerea monedei
unice europene.
Tot în 1997, este adoptată "Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi mai
extinsă", care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii
UE şi opiniile Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare la UE ale zece ţări
central europene.
La 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice europene în 11 state europene care
au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg,
Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Iar în 2002 moneda europeană
intră în circulaţie în 12 state membre ale UE, înlocuind monedele naţionale şi creînd
astfel Zona Euro (Marea Britanie, Danemarca şi Suedia încă nu au adoptat moneda
Euro).

5. În vederea realizării reformelor instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii
Europene, la 26 februarie 2001 este semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1
februarie 2003.
Tratatul se axa pe următoarele trei chestiuni importante:
- reformele interne ale UE (au fost modificate principiile şi procedura de luare a
deciziilor cu o majoritate calificată prin introducerea posibilităţii blocării deciziei
de către minoritate, limitarea dreptului de veto în 35 de domenii legislative)
- aderarea noilor membri din Europa Centrală şi de Est la UE (li se oferă locuri şi
voturi în instituţiile UE şi sunt redistribuite locurile între „vechii” membri)
- dezvoltarea şi consolidarea unei politici externe şi de securitate comune.
În plus, Tratatul prevedea şi înfiinţarea unei noi structuri în domeniul cooperării
judiciare pe probleme de criminalitate - „Eurojust”
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată şi o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii
Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii
şi care implica atât statele membre, cât şi statele candidate. Această dezbatere a fost
urmată de convocarea unei Conveniţii Europene, care a elaborat un proiect de Tratat
Constituţional al UE. Convenţia reprezenta un for al 105 reprezentanţi ai institutelor
europene, guvernelor, parlamentelor naţionale ale statelor membre şi viitorilor membri.
După îndelungi dezbateri, la 18 iulie 2003Convenţia a prezentat preşedintelui
Consiliului European de la Roma proiectulConstituţiei Uniunii Europene. În continuare,
textul proiectului a fost discutat de către Conferinţa Interguvernamentală a statelor
membre UE, care la 29 octombrie 2004, la Roma, a adoptat varianta finală a
proiectului Constituţiei Europene.
Pentru a intra în vigoare, Constituţia trebuie ratificată de către toate statele membre ale
Uniunii Europene. În 2005, votanții francezi (29 Mai) și olandezi (1 Iunie) l-au respins în
cursul referendumurilor. Eșecul înregistrat de constituție în a câștiga sprijinul popular
în aceste două țări a făcut ca și alte țări să amâne sau să oprească procedura de
ratificare, iar actualmente viitorul Constituției este foarte incert. Dacă ar fi fost ratificat,
Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006.
Începând din Mai 2006 Tratatul Constituției Europene este ratificat în următoarele țări:
Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia și Spania.
3. Acordul SCHENGEN și Convenția cu privire la implementarea Acordului
SCHENGEN
Părțile semnatare ale Acordului Schengen:
Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Finlanda, Germania, Grecia, Islanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia.

6. Istoria și dezvoltarea Acordului Schengen
La 14 iunie 1985, Republica Federală Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda
au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la
abolirea treptată a controlului vamal comun acestor țări.
La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenția cu privire la Implementarea Acordului
Schengen. Punctele cheie ale acordului vizează masurile de creare, în urma abolirii
controlului vamal comun, a unui spațiu comun de securitate și justiție. Obiectivele
principalele ale acordului rezida în:
• armonizarea prevederilor legate de intrarea si șederea de scurtă durată în spațiul
Schengen a cetățenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);
• problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre se va supune
solicitantul azilului);
• probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;
• cooperarea poliției (urmăriri periculoase);
• cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiție.
Convenția cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1
septembrie 1993; prevederile lui nu puteau sa aibă un efect practic totuși, până când
condițiile tehnice și legale (așa că datele bancare și datele relevante privind protecția
autoritarilor) nu erau îndeplinite. Astfel, Convenția a început sa aibă efect practic la 26
martie 1995 atât pentru părțile originare ale Acordului Schengen, cât și pentru Spania si
Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda si Suedia au aderat la
Convenție, care a intrat în vigoare pentru cele trei țări nordice abia la 25 martie 2001.
Odată ce controlul vamal este complet abolit, deținătorul vizei comune este îndreptățit să
stea în cele 15 state mai sus menționate care aplică Convenția cu privire la
Implementarea Acordului Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de
șase luni, în timpul în care e valabilă viza.
Punctele cheie ale Convenției cu privire la Implementarea Acordului Schengen:
• Cetățenii țărilor ce implementează Acordul Schengen (vezi itemul 1) pot trece
frontierele interne ale țărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal.
• O viză fără restricții teritoriale (viza turistică sau cea business ce permite
deținătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de șase luni, viza de tranzit
sau la aeroport), acordată unui cetățean dintr-o țară-terță de una din țările
semnatare, îndreptățește deținătorul, în același scop și pe durata validității vizei, să
intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei dintre țările semnatare.
• Orice cetățean dintr-o țară-terță cu permis de reședință valid în una dintre țările
semnatare poate călători cu un pașaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile
într-o perioadă de șase luni, în alte țări semnatare.
• Armonizarea politicii de vize în țările Schengen (lista comuna a cetățenilor din țară-
terță care solicită vize).
• Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen.
• Accesul tuturor țărilor Schengen la Sistemul Informațional Schengen (SIS) furnizând
date despre identitatea personală sau alte informații din spațiul Schengen.
• Cooperare apropiata dintre politie și justiție.
• Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri.

7. • Reguli ce determina acordarea competentei pentru procedurile de azil (in prezent,
înlocuite de întrevederile similare ale Convenției de la Dublin, din 15 iunie 1990).
Integrarea Acordului Schengen în Uniunea Europeană
Începând cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2
octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene.
Astfel, Comunitatea Europeană și-a asumat competența pentru largile spații ale acqui-
urilor Schengen (Acordul Schengen și variatele prevederi adoptate în acest context),
precum și pentru ulterioara să dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda și Danemarca
s-au făcut aranjamente speciale. Deși Marea Britanie și Irlanda nu sunt părți ale
Acordului Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acqui-urile
Schengen în întregime sau în parte și să participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca
va decide pe baza de analiză de caz dacă va participa, sub prevederile legislației
internaționale, la dezvoltarea ulterioară a acqui-urilor și dacă va integra în legislația sa
naționala și legislația Comunității, dezvoltata fără participarea sa.
Acordurile de cooperare dintre țările semnatare Schengen și Norvegia și Irlanda au fost
înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la conținut,
încheiate în baza Tratatului de la Amsterdam.
Pentru cetățenii UE și cetățenii țarilor-terțe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are
drept rezultat creșterea substanțială a libertății de călătorie și îmbunătățirea siguranței
în interiorul țărilor Schengen și frontierelor lor externe.
Prevederi legale selective cu privire la Acordul Schengen
1. Acordul din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux,
Republica Federala Germania și Republica Franceză privind abolirea treptată a
controlului vamal la frontierele comune: Joint Ministerial Gazette 1986, p. 79 ff.
2. Convenția din 19 iunie 1990 ce implementează Acordul Schengen din 14 iunie 1985
dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica Federală Germania și
Republica Franceză privind abolirea treptată a controlului vamal la frontierele
comune (Convenția cu privire la Implementarea Acordului Schengen): (Monitorul
Oficial Federal) Federal Law Gazette II 1993, p. 1013 ff.
3. Legea de la 15 iunie 1993 cu privire la Acordul Schengen din 19 iunie 1990 privind
abolirea treptată a controlului vamal la frontierele comune: (Monitorul Oficial Federal)
Federal Law Gazette II 1993, p. 1010 ff.
4. Notificarea din 14 iunie 1985 despre Intrarea în vigoare a Convenției cu privire la
Implementarea Acordului Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor
Uniunii Economice Benelux, Republica Federală Germania și Republica Franceză
privind abolirea treptata a controlului vamal la frontierele comune: (Monitorul Oficial
Federal) Federal Law Gazette II 1994, p. 631 ff.
5. Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997: (Monitorul Oficial Federal) Federal
Law Gazette 1998 II, p. 386.
Sursa: http://www.migratie.md/topics/schengen_agreement/

8. 4. Din istoria relaţiilor RM–UE
Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană au fost formal lansate odată cu
semnarea la 28 noiembrie 1994 a Acordului de Cooperare şi Parteneriat (APC), care a
intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o perioadă iniţială de 10 ani cu posibilitatea
prelungirii tacite.
• 13 iulie 1995: Moldova devine prima ţară din CSI, care este admisă în Consiliul
Europei, pas important pe calea apropierii ţării noastre de UE.
• 2 octombrie 1995: A fost semnat Acordul interimar privind comerţul între Republica
Moldova şi Uniunea Europeană (a intrat în vigoare la 1 mai 1996), fapt care a permis
o dinamizare a schimburilor comerciale.
• 1 iulie 1998: A intrat în vigoare Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC). Relaţiile
Republicii Moldova cu UE au fost plasate într-un cadru legislativ oficial, care a pus şi
baza juridică a aplicării programului TACIS de asistenţă în Moldova. APC, instituit
pentru o perioadă de 10 ani, avea următoarele obiective: continuarea dialogului
politic; promovarea comerţului şi a investiţiilor; cooperarea în domeniul legislativ,
economic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida
democraţia, a dezvolta economia şi de a finaliza tranziţia la economia de piaţă.
• 1 ianuarie 2000: Este extinsă valabilitatea Acordului privind comerţul cu produse
textile semnat cu UE, iar, la 24 ianuarie 2000, Comisia Europeană oferă Republicii
Moldova autorizaţia de a exporta pe piaţa UE vinuri produse din două soiuri de viţă
de vie.
• 28 iunie 2001: Vizita la Bruxelles a dlui Vladimir Voronin, Preşedintele RM. Ţara
noastră a devenit membră a OMC şi a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est.
• 27 decembrie 2001: A fost adoptat Documentul de strategie a ţării pentru Moldova
(Country Strategy Paper) pentru perioada 2002-2006. Acest document stabileşte
obiectivele de cooperare ale UE cu Republica Moldova, axându-se pe implementarea
programului de susţinere a reformelor în ţară.
• 13 noiembrie 2002: A fost emis Decretul cu privire la crearea Comisiei Naţionale
pentru Integrare Europeană.
• 28 februarie 2003: În cadrul Parlamentului a fost constituită Comisia Naţională
pentru Integrare Europeană (CNIE), care la 16 septembrie 2003 a aprobat şi a
prezentat Comisiei Europene Concepţia integrării Republicii Moldova în UE.
• 8 august 2003: Guvernul a adoptat Hotărârea cu privire la crearea Departamentului
Integrării Europene pe lângă Ministerul Afacerilor Externe şi a subdiviziunilor de
integrare europeană în cadrul ministerelor şi departamentelor de resort.
• 10 octombrie 2003: Dl Andrei Stratan, Prim-viceministru al Afacerilor Externe, a
efectuat o vizită la Bruxelles, în timpul căreia i-a prezentat lui J. Solana Concepţia de
integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
• 18 decembrie 2003: Parlamentul European adoptă rezoluţia privind Republica
Moldova care reflectă poziţia Parlamentului European cu privire la situaţia
instituţiilor democratice şi a statului de drept din Republica Moldova, dezaprobă
proiectul de memorandum cu privire la reglementarea transnistreană propus de Rusia
în noiembrie 2003 şi reiterează angajamentele internaţionale ale Rusiei de a-şi evacua
trupele şi muniţiile de pe teritoriul Republicii Moldova.
• 29 ianuarie 2004: La Chişinău are loc prima rundă de consultări privind elaborarea
Planului Individual de Acţiuni RM-UE pentru 2004-2006. Andrei Stratan, Prim-
viceministru al Afacerilor Externe, conduce grupul de lucru al Republicii Moldova la
discuţii. Negociator din partea UE este Mingarelli Hugues, Şef de direcţie în cadrul
Direcţiei generale pentru relaţii externe a Comisiei Europene.
• 1 mai 2004: Aderarea a zece noi membri la Uniunea Europeană face ca Republica
Moldova să fie şi mai aproape de spaţiul UE.
• Mai 2004: Republica Moldova a fost inclusă în Politica Europeană de Vecinătate
(PEV) a UE.

9. • 15 octombrie 2004: La Bruxelles a avut loc a treia reuniune trilaterală RM-UE-
Ucraina consacrată problematicii frontierei moldo-ucrainene. Subiectele prioritare ale
discuţiilor s-au referit la respectarea Acordului semnat de Moldova şi Ucraina în mai
2003 şi realizarea controlului comun al frontierei la cele cinci posturi vamale.
• 9 decembrie 2004: Comisia Europeană a aprobat Planul de Acţiuni Republica
Moldova - Uniunea Europeană.
• 13 decembrie 2004: Miniştrii de Externe ai statelor membre ale UE, în cadrul
reuniunii Consiliului Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe al UE, au aprobat Planul
de Acţiuni RM-UE, reafirmând importanţa Politicii Europene de Vecinătate.
• 22 februarie 2005: La Bruxelles, în cadrul Consiliului de Cooperare UE-Moldova, a
fost semnat Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană.
• 20 aprilie 2005: Guvernul Republicii Moldova a aprobat în cadrul primei sale şedinţe
în noua componenţă Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeana, care
pune în sarcina instituţiilor de stat asigurarea implementării prevederilor Planului de
Acţiuni, precum şi prezentarea rapoartelor lunare, trimestriale şi semestriale.
• 14 septembrie 2005: La Bruxelles a fost prezentat raportul privind îndeplinirea
Planului de Acţiuni RM-UE, fiind apreciat pozitiv de către Comisia Europeană, în
special pentru faptul că „într-o perioadă relativ scurtă au fost realizate foarte multe
lucruri pe plan naţional”. Raportul conţine descrierea rezultatelor activităţii
autorităţilor moldoveneşti pe parcursul a 6 luni de la semnarea documentului.
• 6 octombrie 2005: La Chişinău a fost inaugurat Oficiul Delegaţiei Comisiei Europene
în Republica Moldova. Primul şef al Delegaţiei Comisiei Europene în Republica
Moldova a fost desemnat dl Cesare de Montis.
• 30 noiembrie 2005: La Odesa a avut loc inaugurarea oficială a sediului central al
Misiunii Comisiei Europene de Asistenţă la Frontieră pentru Republica Moldova şi
Ucraina. La ceremonia de lansare a participat dl J.Solana, Înalt Reprezentant al UE
pentru Politica Externe şi Securitate Comună, dna B. Ferrero-Waldner, Comisar
European, dl Andrei Stratan, Viceprim-ministru, Ministrul Afacerilor Externe şi
Integrării Europene al Republici Moldova, dl B. Tarasiuc, Ministrul de Externe al
Ucrainei.
• 25 aprilie 2007: A avut loc inaugurarea oficială a Centrului Comun de Vize, găzduit
de Ambasada Ungariei la Chişinău.
• 10 octombrie 2007: La Bruxelles a fost semnat Acordul între Republica Moldova şi
Comunitatea Europeană privind facilitarea eliberării vizelor.
• 13 noiembrie 2007: Adunarea Parlamentară a Consiliului Europe a ratificat Acordul
dintre Comunitatea Europeană şi Republica Moldova privind facilitatea eliberării
vizelor de scurtă şedere şi readmise.
• 1 ianuarie 2008: Au intrat în vigoare Acordurile RM-UE privind Facilitarea eliberării
vizelor şi Readmisiei.
• 5 iunie 2008: La Luxemburg a fost semnată Declaraţia comună privind Parteneriatul
de Mobilitate dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova.
• 11 iulie 2008: La Chişinău a fost semnată Declaraţia Miniştrilor Afacerilor Externe ai
Republicii Polone şi Republicii Moldova referitor la înfiinţarea Forului Polono–
Moldovenesc al Integrării Europene.
• 23 septembrie 2008: La Chişinău a avut loc Reuniunea de lansare a Platformei de
Cooperare a Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană.
• 20 martie 2009: UE a aprobat Programul "Parteneriatul Estic" în care sunt incluse
şase state ex-sovietice: Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaidjan şi
Armenia.
• 13 mai 2009: La Chişinău a avut loc a treia Reuniune a Comitetului Mixt Republica
Moldova – Uniunea Europeană pentru monitorizarea Acordului privind facilitarea
regimului de vize, în cadrul căreia a fost evaluat procesul de implementare a acestuia.
• 13 mai 2009: La Chişinău s-a desfăşurat cea de-a treia Şedinţă a Platformei de
Cooperare a Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană,

10. care a reunit reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi ai statelor-membre ale
UE, având ca parteneri de discuţie pe exponenţii instituţiilor naţionale implicate în
procesul de implementare a Parteneriatului de Mobilitate.
• 30 septembrie 2010: A fost semnat Protocolul privind principiile generale pentru
participarea RM la programele UE, care a intrat in vigoare la 1 Mai 2011. Primul
program UE la care RM planifica să participe este FP7.
• Ianuarie 2011: Republica Moldova a primit Planul de acţiuni privind liberalizarea
vizelor, care conţine două seturi de condiţii, care odată implementate vor contribui la
instituirea unui regim fără vize între RM şi UE.
• 2-3 mai 2011: Participarea delegaţiei Parlamentului Republicii Moldova condusă de
Preşedintele Parlamentului RM dl Marian Lupu la reuniunea de constituire a Adunării
Parlamentare EURONEST.
• 4-5 mai 2011: O delegaţie a Republicii Moldova participă la lansarea reţelei
Forumului RM-UE.
• 26 iunie 2012: Semnarea Acordului privind spațiul aerian comun între Republica
Moldova și UE
• 19 noiembrie 2012: Consiliul UE a luat decizia de a iniția procesul de evaluarea
implementării condiţiilor
• celei de-a II-a faze a dialogului privind liberalizarea regimului de vize
• 12 iunie 2013: Republica Moldova și Uniunea Europeană au finalizat negocierile pe
marginea Acordului
• de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv
• 15 noiembrie 2013: Comisia Europeană publicat cel de-al 5-lea Raport de Progres al
Comisiei Europene
• privind implementarea Planului de Acţiuni RM-UE privind liberalizarea regimului de
vize, prin care a constat îndeplinirea tuturor condiționalităților pentru abolirea
regimului de vize pentru călătoriile de scurtă durată în spaţiul Schengen
• 27 noiembrie 2013: Comisia Europeană a înaintat propunerea de a liberaliza
regimul de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova, care presupune modificarea
Regulamentului 539/2001 privind abolirea regimului de vize pentru călătoriile de
scurtă durată în spaţiul Schengen pentru cetăţenii Republica Moldova
• 28 noiembrie 2013: Republica Moldova a parafat textului Acordului de Asociere, care
include și crearea
• Zonei de Liber Schimb, Aprofundat și Cuprinzător.
• 27 iunie 2014: Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Acordul de Asociere cu
UE.
Sursa: Strategia Europeană
Vasile CIOARIC
Acest material a fost elaborat în cadrul cursului de instruire la distanță, realizat în perioada
17.10 – 31.12.2014, pe platforma www.e-learning.civicportal.org. Această activitate s-a
desfășurat în cadrul proiectului „UE – Republica Moldova, un partener mai mult decât
donator”, implementat de absolvenții programului „Open World” (2011): Ludmila Mitioglo și
Victor Koroli.
Acest proiect este implementat cu suportul Ambasadei SUA în
Republica Moldova.
Răspunderea este exclusivă a autorilor şi nu conține, sub nici o
formă, pozițiile Ambasadei Statelor Unite ale Americii.