Istoria educatiei fizice si sportului

Conf. univ. dr. ADIN-MARIAN COJOCARU
ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Curs în tehnologie IFR

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură clasificată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice,
categoria C (domeniile Filologie, Filosofie, Istorie şi studii culturale,
Arhitectură şi urbanism, Artele spectacolului)
Editura Fundaţiei România de Mâine este membră
a Societăţii Editorilor din România.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Istoria educaţiei fizice şi sportului/Curs în tehnologia IFR autor: Cojocaru Adin-Marian -
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
ISBN 978-973-163-893-5
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă
şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Editura Fundaţiei România de Mâine
Str. Fabricii nr. 46G, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: editurafrm@spiruharet.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
ADIN-MARIAN COJOCARU
ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE
ŞI SPORTULUI
– Curs în tehnologie IFR –
Realizator curs în tehnologie IFR
Conf univ. dr. ADIN-MARIAN COJOCARU
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti, 2014

5
CUPRINS
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice
1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică
1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
1.3.4. Sărbătorile legate de natură
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE
2.1.Introducere
2.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat
2.3.2. Documente care cuprind perceptele fundamentale ale vieţii în India antică
2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice
stau la baza civilizaţiei moderne
2.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EPOCA MEDIEVALĂ
3.1. Introducere
3.3.1. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei exerciţiului fizic în contextul
vieţii sociale
3.3.2. Cavalerismul factor social important în practicarea exerciţiilor fizice feudalism.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populare alt factor social important în practicarea
exerciţiilor fizice feudalism.

6
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca Renaşterii
PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA
4.1. Introducere
4.3.1. Filosofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne
4.3.2. Pedagogi raţionalişti ai secolului al XVIII-lea
4.3.3. Principalele sisteme de gimnastică ale secolului al XIX-lea
SISTEMELE DE EDUCAŢIE FIZICĂ
5.1. Introducere
5.3.1. Sistemul exerciţiilor fizice în Germania
5.3.2. Sistemul exerciţiilor fizice în Suedia
5.3.3. Sistemul exerciţiilor fizice în Franţa
ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN ŢARA NOASTRĂ
6.1. Introducere
6.3.1. Izvoare şi documente
6.3.2. Instituţionalizarea practicării exerciţiilor fizice
6.3.3. Organizarea educaţiei fizice şi sportului în România
6.3.4. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de vară
6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare

7
INTRODUCERE
Oamenii au studiat istoria dintr-o curiozitate firească de cunoaştere a trecutului şi din
convingerea că evenimentele istorice, ideile şi acţiunile trecute reprezintă o experienţă colectivă, din
care se pot trage învăţăminte pentru activitatea prezentă şi viitoare a societăţii.
Prezentarea obiectivă a fenomenelor a conferit istoriei caracterul de ştiinţă a dezvoltării societăţii
omeneşti.
Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor practicării exerciţiilor fizice.
Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi echilibru ecologic, ca dovadă a
faptului că omul rămâne marele său obiectiv, în planul ameliorării acestuia în toate componentele ce-l
definesc, va impune structura cursului şi orientarea sa.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să contribuie la formarea competenţelor necesare unui student pentru a
cunoaşte evoluţia fenomenului sportiv şi schimbările survenite in anumite momente ale acestei
evoluţii.
Cunoaşterea evoluţiei şi a etapelor de dezvoltare a fenomenului sportiv pe plan universal şi în
ţara noastră;
Familiarizarea cu spaţiul şi timpul istoric, în vederea formării unei culturi de specialitate în
domeniul educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei;
Însuşirea metodologiei de cercetare istorică necesară alcătuirii unei monografii sportive locale.
Competenţe conferite
Cursul dezvoltă următoarele aptitudini, competenţe:
l. Calitatea de a cunoaşte şi folosi noţiunile specifice disciplinei
2. Conferă competenţa de a explica şi fundamenta apariţia şi importanţa exerciţiilor fizice;
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare întregirii
cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului
sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor
pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare l. Originile exerciţiilor fizice (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Exerciţiile fizice în antichitate (3 ore)
Unitatea de învăţare 3. Exerciţiile fizice în epoca medievală (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Pedagogia realistă a secolului al XVII-lea (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Sistemele de educaţie fizică (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Istoria exerciţiilor fizice în ţara noastră (3 ore)

8
Teme de control (TC)
1. Exerciţiul fizic, mijloc de refacere în kinetoterapie.
2. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în Europa.
3. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în România.
Bibliografie obligatorie:
• Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat
• Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
• Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.
• Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,
• Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine.
• xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura
Aramis, 2002
Metoda de evaluare:
Examenul final constă în examinare teoretică, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea pe
parcurs la seminarii/proiect a studentului.
Nota finală se stabileşte ţinându-se cont şi de activitatea şi evaluările pe parcurs ale studentului,
conform cu precizările din Fişa disciplinei şi din Calendarul Disciplinei.

ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE
Cuprins
1.1.Introducere
1.3.Conţinutul de învăţare
1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
1.3.4. Sărbătorile legate de natură
1.1. Introducere
Modificările produse în baza economică a societăţii le
corespund tot atâtea perioade de dezvoltare în evoluţia societăţii
omeneşti şi, implicit, în istoria ei universală, sau a domeniilor ei de
manifestare (militară, politică, ştiinţifică, culturală, sportivă etc.).
Corespunzător acestora s-au diferenţiat următoarele perioade:
perioada comunei primitive; perioada orânduirii sclavagiste; perioada
orânduirii feudale; perioada orânduirii capitaliste; perioada orânduirii
socialiste.
Se impune a fi reaşezată în drepturile ei periodizarea clasică a
istoriei, bazată pe două mari epoci – preistorică şi istorică.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
Obiectivele unităţii de învăţare:
La sfârşitul acestei unităţii de învăţare, studenţii sunt capabili:
⇒ să descrie formele de practicare a exerciţiului fizice către
primii humanoizi;
⇒ să descrie modul în care activităţile de întreţinere a
influenţat evoluţia ulterioară a omului;
Competenţele unităţii de învăţare:
– să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei;
– să organizeze procesul de instruire;
9

– să explice şi să fundamenteze apariţia şi importanţa
exerciţiilor fizice;
– să evalueze nivelul de instruire al studenţilor;
– să comunice şi să colaboreze cu studenţii;
– să aplice cunoştinţele acumulate în situaţii profesionale
diferite;
– să ofere exemple de exerciţii specifice etapelor de dezvoltare,
de-a lungul istoriei;
– executarea responsabilă a sarcinilor profesionale;
– organizarea de evenimente specifice;
– familiarizarea cu lucrul în echipă;
– conştientizarea nevoii de formare continuă.
Timpul alocat unităţii: 2 ore
Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice,
culturale, sportive, o oglindă, o bancă de date şi informaţii prelucrate,
o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al întâmplărilor
provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa
lumii şi cartea revenirii ei.
Marele istoric român Nicolae Iorga considera istoria un mijloc
important de cunoaştere a omului, a societăţii, a lumii, de înţelegere a
interdependenţelor diferitelor aspecte ale vieţii sociale; cunoaşterea
trecutului, sublinia el, este o „necesitate pentru cunoştinţa umană”.
Fiecare domeniu de activitate şi creaţie omenească îşi are
propria sa istorie.
Istoria apariţiei exerciţiului fizic, diversificării, dezvoltării şi
instituţionalizării lui, a apariţiei sistemelor, metodelor şi categoriilor
fundamentale – educaţia fizică şi sportul – reprezintă obiectul
cursului de faţă.
Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor
practicării exerciţiilor fizice.
Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi
echilibru ecologic, ca dovadă a faptului că omul rămâne marele său
obiectiv, în planul ameliorării cestuia în toate componentele ce-l
definesc, va impune structura cursului şi orientarea sa.
Istoria exerciţiilor fizice nu este contemplativă, reflexivă, sau
doar comparativă şi descriptivă, ea se doreşte a fi formativă,
educativă şi prospectivă.
10

11
Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor
imemoriabile, nescrise şi apoi scrise, dezvăluite de descoperirile
arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc
din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca
specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru
întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta.
Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000
de ani în urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo
primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman
actual – Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic
(încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate
de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile
existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan
istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente probabile
de manifestare motrică.
Însuşirea mişcărilor condiţionate, naturale ale deplasării şi
verticalităţii
Avem în vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea
poziţiei de şezând, stând, ca premise ale dinamicii omului, evidenţiată
de târâre, de mers, alergare, aruncare, căţărare, echilibru, purtatul
greutăţilor. Acest bagaj motric modifică şi salvează totodată existenţa
umană, îi amplifică potenţialul biologic, sistemul locomotor şi
aparatul nouro-muscular, dobândind, prin repetare, o funcţionalitate
sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi dezvoltare în acest
plan.
Aceste aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric viaţa
sa de relaţie cu mediul înconjurător, posibilitatea de comunicare cu
semenii, sursă a îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile
existenţei şi supravieţuirii sale.
Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi
moralitatea sa. Dar, pe lângă viaţa sa de relaţie, există şi viaţa de
întreţinere a omului.
l.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
Aceasta se realizează pe două căi distincte:
Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă
hrana pe care trebuia s-o dobândească în medii climatice diferite –
uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri
o întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele
îndeletniciri reclamă omului acestei epoci un remarcabil potenţial
biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura
exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se
confrunta uneori direct cu sălbăticiunile pădurilor pentru a asigura
hrana lui şi a familiei, a tribului. Deprinderea de a arunca cât mai
departe şi mai corect obiectele de lovire sau prindere, de a alerga şi a
sări peste obstacolele neprevăzute ale hăituirii vânatului, păstrarea
echilibrului în condiţiile terenului denivelat, capacitatea de a susţine
în tempo alert „goana” vânatului, curajul, stăpânirea de sine în
momentele hotărâtoare ale acţiunii, coordonarea ei de către colectivul
bărbaţilor cărora le revenea sarcina tradiţională de a o întreprinde
cotidian, explică rolul vital al mişcărilor naturale devenite utilitare

pentru existenţa omului primitiv;
Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic
periodic şi diferenţiat, realizat pe o treaptă nouă, superioară de
existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de
hrana sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o
aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi pescuit. Apare actul muncii,
care, evident, îi modifică conştiinţa, dar fără ca aceasta să rămână
singura şi esenţiala condiţie a evoluţiei omului. Munca domestică,
cerută de cultivarea pământului, de strângerea recoltei, se bazează pe
aceleaşi mişcări naturale exersate în perioada formării sale biologice
şi perfecţionate de vânătoare şi pescuit.
Treptat, aceste deprinderi motrice, mai multe, mai complexe şi
mai eficiente, se vor transmite din generaţie în generaţie, atât în
aşa-zisele perioade ale matriarhatului şi patriarhatului, cât şi ale
conducerii războinice a triburilor. Prin agricultură, ele vor căpăta o
stabilitate indispensabilă apariţiei şi sedimentării tradiţionale a
obiceiurilor, cutumelor, momentelor.
Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor
O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra
pământurilor necesare agriculturii, a păşunilor reclamate de creşterea
animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a
pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de
adversitate şi, apoi, de supunere, apar primii germeni a unor noi
relaţii interumane.
În aceste situaţii dramatice, călăria, mânuirea armelor albe, a
arcului, bumerangului, suliţei, praştiei, obiectelor de piatră, apoi de
bronz şi de fier tot mai ascuţite şi mai eficace amplifică gestul motric,
îl obligă să fie mai viguros, mai exact, mai repetat, mai perfecţionat.
l.3.4. Sărbătorile legate de natură
Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria
recoltelor, de reuşita vânatului, de victoria în confruntările militare,
de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase
reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările
ritmice, nuanţate, însoţite de mimică, de cânt şi sunete onomatopeice
12

vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu caracter
natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale,
cuprinse în ritual.
Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XlX-lea,
îndeosebi, ai pământurilor virgine polineziene, australiene, sud-
americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât
atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse
ale planetei noastre, se mai întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii,
urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării
bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei,
luptelor, care, toate, amintesc de formele primare ale mişcărilor
corporale umane.
Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai
răspândit, impus de nevoile cotidiene ele existenţei lui. Din punct de
vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă
mersului şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă
cucerire a copilului din toate timpurile. La indigenii din America
întâlnim exerciţiul alergării sub toate înfăţişările în timpul incaşilor,
alergătorii reprezentau o categorie socială cu o funcţie bine definită.
În hotarele imperiului respectiv existau două şosele, una pe platoul
dintre cele două şiruri ale munţilor Cordilieri, iar a doua la poalele
munţilor, de-a lungul acestora, măsurând mii de kilometri, distanţă
străbătută de curieri în 8-l0 zile. Mulţumită unui sistem de releuri
intermediare, deci alergătorilor, ştirile se transmiteau cu rapiditate,
ca şi circulaţia mărfurilor şi produselor din capitală şi cele mai
îndepărtate colţuri ale imperiului.
La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni
alergători de rezistenţă din lume, parcurgând mai mult de l00 de km
într-o zi. Remarcabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului
Seri din Golful Californian, despre care se spune că prindeau din fugă
iepurele. Un vechi explorator al continentului african, Pete Kolb, a
cunoscut bine hotentoţii, care populau sudul Africii. Ei erau
alergători şi de viteză, şi de rezistenţă, pe care nici calul nu-i întrecea.
Boşimanii, de asemenea, vânau antilope alergând prin releuri până
când animalul obosea.
Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre
mantuşi, o populaţie de origine etiopiană, stabilită în jurul marilor
lacuri din centrul Africii.
13

14
În această regiune se găseau două populaţii deosebite ca rasă şi
obiceiuri: pigmeii (sub l50 cm înălţime), o populaţie care se ocupa cu
vânătoarea şi cu o agricultură înapoiată; mantuşii, uriaşi cu o înălţime
peste 2 m, excelenţi trăgători cu arcurile la ţintă şi excelenţi săritori în
înălţime, performanţele lor oscilând între l,50m şi 2 m.
Oceania, acest imens complex insular care se întinde între
oceanele Indian şi Pacific, este un adevărat paradis al etnografilor,
cuprinzând teritoriile celei mai bogate şi mai originale civilizaţii
primitive, în care se dezvoltă o mare varietate de jocuri. Dintre
acestea se evidenţiază călăria pe valuri, care stă la baza sportului
modern al surfingului. Căţărarea şi, mai ales, aruncarea sunt exerciţii
frecvent întâlnite în pădurile virgine ale Noii Guinee, în Australia şi
în insulele polineziene. Aruncarea liberă a lancei, a bumerangului,
tragerea cu praştia şi cu mare măiestrie.
În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate
erau cursele de reni, cursele de câini (înhămaţi la sănii), alergările pe
jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de
mongoli, – aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor,
deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea. Transformarea lor în
exerciţii fizice, cu forme perfecţionate, transmise pe baza unor
percepte cu raţiuni şi finalităţi bine precizate, instituţionalizate şi
incluse în sisteme educaţionale, în concursuri, adoptate de societate şi
cultivate ca atare, este un proces îndelungat pe care istoria lumii
antice ni-l va demonstra în Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat,
ca şi în bazinul mediteranean, în lumea Atenei şi Romei antice.

Sinteza unităţii de învăţare 1
Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale, sportive, o oglindă, o
bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al
întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea
revenirii ei.
Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi apoi scrise,
dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din
necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul
înconjurător, pentru întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta.
Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în urmă (primi hominizi,
apoi tipul preuman Homo primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman actual –
Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi
chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile existenţei. De aceea, în
plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente
probabile de manifestare motrică.
Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana pe care trebuia s-o dobândească
în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri o
întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei
epoci un remarcabil potenţial biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura
exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori direct cu sălbăticiunile
pădurilor pentru a asigura hrana lui şi a familiei, a tribului.
Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi diferenţiat, realizat pe o
treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de hrana
sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi
pescuit
Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor
O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra pământurilor necesare agriculturii, a
păşunilor reclamate de creşterea animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a
pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de adversitate şi, apoi, de supunere,
apar primii germeni a unor noi relaţii interumane.
Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de reuşita vânatului, de
victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase
reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de
mimică, de cânt şi sunete onomatopeice vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu
caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale, cuprinse în ritual.
Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XlX-lea, îndeosebi, ai pământurilor virgine
polineziene, australiene, sud-americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât
atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale planetei noastre, se mai
întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii, urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării
bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei, luptelor, care, toate, amintesc de
formele primare ale mişcărilor corporale umane.
Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai răspândit, impus de nevoile cotidiene
ele existenţei lui. Din punct de vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă mersului
şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă cucerire a copilului din toate timpurile.
15

16
La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni alergători de rezistenţă din lume,
parcurgând mai mult de l00 de km într-o zi. Remarcabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului
Seri din Golful Californian, despre care se spune că prindeau din fugă iepurele.
În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate erau cursele de reni, cursele de câini
(înhămaţi la sănii), alergările pe jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de mongoli,
– aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor, deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea.
Concepte şi termeni de reţinut
Istoria exerciţiilor fizice – formă educativă şi prospectivă de cunoaştere a evoluţiei omului sub
influienţa exerciţiului fizic;
Homo primigenius – omul din Neandertal tipul preuman;
Homo sapiens – omul actual
Întrebări de control şi teme de dezbatere
l. Care erau activităţile fizice specifice în paleolitic?
2. Care a fost evoluţia activităţilor fizice în neolitic?
3. Alergătorii cărui trib parcurgeau până la l00 km pe zi?
4. În ce zonă trăiau alergătorii care transmiteau veştile prin relee?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Periodizarea clasică a istoriei se face:
a) dupa structura economică a societăţilor;
b) după epocile preistorică şi istorică;
c) dupa etapele: antică, medie, modernă contemporană;
2. Exploratorul Pete Koll a relatat pentru prima dată despre
a) triburile de boşimani
b) triburile de hotentoţi
c) triburile de mantuşi

17
3. Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre:
a) triburile de bosimani
b) triburile de hotentoţi
c) triburile de mantuşi
4. Care este cel mai răspandit exerciţiu al omului în perioada neolitică?
a) aruncarea suliţei
b) trasul cu arcul
c) alergarea
5. Alergaturii care parcurgeau pana la l00 km intr-o zi erau
a) mexicanii Tarabumara;
b) peruanii tribului Seri;
c) pigmeii
Bibliografie obligatorie
l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat
2. Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
3. Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,
4. Postolache, N. (2007) – Istoria universală a kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine.
5. Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura
6. Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.
7. xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura Aramis,
2002

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE
Cuprins
2.l. Introducere
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale vieţii în India antică
2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice au
influenţat evoluţia practicării exerciţiilor fizice până în vremurile noastre
2.1. Introducere
Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în
domeniul esducaţiei fizice a atins un grad de dezvoltare extrem de
uimitor, dar aportul cultural al altor popoare de pe scena istoriei este
la fel de important.
Dezvoltarea educaţiei fizice în timpul societăţii sclavagiste s-a
realizat pe parcursul a două perioade istorice mari, anume perioada
sclavagistă timpurie (mileniul IV, III Î.Hr. până în mileniul I) şi
perioada sclavagistă dezvoltată (din mileniul I până în secolul
V D.Hr.). Prima perioadă prezintă statele care s-au dezvoltat în
Orient.
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
⇒ să descrie regionalizarea principalelor zone în care s-a
dezvoltat exerciţiul fizic practicat pentru pregătirea oamenilor pentru
viaţă.
⇒ să descrie concepţia despre exerciţiile fizice prevăzute de
principalele lucrări şi picturi murale ale antichităţii descoperite până
in prezent.
⇒ să cunoască evoluţia exerciţiilor fizice în Grecia antică,
naşterea Jocurilor Olimpice antice şi celelalte jocuri periodice şi
influenţa lor asupra vieţii sociale şi politice.
18

diferite;
Istoria orientului antic tratează apariţia primelor state despotice,
începând cu cel egiptean, realizat prin unificarea celor două
comunităţi independente: Egiptul de jos şi Egiptul de sus, în cea de-a
doua jumătate a mileniului IV (3300-3200 î.Hr.). Egiptul, ca stat
unitar, va supravieţui în istorie până în anul 525 î.Hr., când va fi
cucerit de perşi.
În complexul acestei înfloritoare civilizaţii egiptene, timp de
aproape trei milenii, astronomia, arhitectura, ingineria, meseriile,
pictura, sculptura, administraţia şi cultura vor înflori şi vor rivaliza cu
cele ulterioare, ale grecilor din vechea Eladă. În acest context,
exerciţiile fizice sunt incluse în conţinutul procesului de educaţie şi
practicate în şcoli, care se bucurau de o mare reputaţie întrucât ele
pregăteau scribii, funcţionari de stat de prim rang.
Gimnastica, luptele, călăria, ridicarea de greutăţi, săriturile,
alergările pe distanţe lungi pentru vânătoare constituiau formele
exerciţiilor fizice de bază.
Celebra pictură murală de la Beni-Hassan, veritabil manual de
lupte, cuprinzând l20 de faze de atac şi de apărare folosite în luptă,
reprezintă documentul cel mai elocvent al nivelului pe care această
activitate fizică, intrată în conceptul şi realitatea educaţiei, l-a atins cu
mii de ani în urmă.
19

Iranul de astăzi îşi are obârşia în istoria celor două popoare
înrudite din antichitate – mezii şi perşii. Primul stat al mezilor apare
în secolul al VII-lea î.Hr. şi va fi destrămat în secolul al VI-lea de
către perşi, care sub regele învingător Cirus, vor crea un stat unitar şi
puternic ce va include şi Babilonul.
Darius va mări spaţiul şi puterea statului persan, până când
Alexandru Macedon îl va supune în secolul al IV-lea î.Hr.
Mărturie scrisă asupra conţinutului educaţiei, în general, şi a
practicării exerciţiilor fizice, în special, stă lucrarea lui Xenofon
intitulată Ciropedia, o naraţiune despre modul în care viitorul rege a
fost instruit în copilăria sa. Vânătoarea, care reclamă o pregătire
fizică şi atletică remarcabilă formată din alergarea rapidă pe distanţe
mari, din aruncări, şi apoi călăria, jocul cu mingea, care se crede că ar
fi la originea, hocheiului pe iarbă şi a polo-ului călare, toate aceste
forme de întrecere şi de pregătire a tineretului pentru război au fost
reflectate în scrieri, desene, broderii sau ţesături.
2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale
vieţii în India antică
India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale
lumii respective. Cert este că de abia în secolul al IV-lea î.Hr. avem
mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui popor
numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se
caracteriza printr-o interesantă şi originală cultură materială şi
spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme redactate în
20

21
limba sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul IV-lea
î.Hr. şi se consideră a fi Cartea sfântă care reprezintă temelia religiei,
filosofiei, moralei şi instituţiilor sociale ale hinduşilor.
În Vedele sunt cuprinse preceptele fundamentale ale vieţii,
modul de a trăi, de a gândi, de a munci şi implicit de a practica
exerciţiile fizice. O dată cu stratificarea socială a popoarelor hinduse,
către mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., şi formarea castelor (a
brahmanilor sau sacerdoţilor, militarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi
ţăranilor) se produce şi o diversificare a procesului educaţiei şi,
implicit, a exerciţiilor fizice.
În legile lui Mânu care întăresc atotputernicia religioasă, socială
şi politică a castei preoţilor brahmani, exerciţiile fizice erau
predominant de ordin respirator. Ele s-au constituit într-un
sistem unitar denumit Pranayama, încadrat într-o concepţie
complexă filosofico-religioasă, completată de reguli de
comportament în plan fizic, moral, social şi medical.
Exerciţiile de acest tip constau din poziţii ale membrelor
superioare şi inferioare combinate cu exerciţii de inspiraţie şi
expiraţie, alternate cu stări de apnee (de reţinere a actului respirator).
Spre deosebire de pranayama, care se bazează doar pe
exerciţiile de tip respirator, sistemul yoga, tot atât de vechi şi creat tot
în acest spaţiu geografic şi spiritual, pune accentul pe un ansamblu de
exerciţii constând din diferite poziţii iniţiale ale corpului şi
segmentelor sale, menţinute static timp prelungit, însoţite de
suspendarea respiraţiei şi continuarea reflecţiilor asupra unui anumit
subiect, ca şi de exteriorizarea unor atitudini de detaşare pentru a ieşi
din normal şi a suspenda funcţiile senzoriale.
Budismul, apărut în secolul al VI-lea î.Hr., a fost nu numai o
filosofie religioasă, dar şi o doctrină
adversă brahmanismului şi sistemelor
castelor, care şi-a creat propriul sistem
de educaţie. Conţinutul acesteia este
dezvăluit în cartea care descrie
Copilăria lui Buda, a prinţului Gautama.
Episodul din această naraţiune care
interesează istoria exerciţiilor fizice din
antichitate se referă la concursul instituit
de tatăl prinţului pentru cucerirea mâinii
frumoasei Gopa, la care participă 500 de
candidaţi. Concursul se va dovedi a fi
complex şi variat, fiind alcătuit din mai
multe probe intelectuale şi motrice:
interpretarea cărţilor sfinte, ştiinţa calculului şi întrecerile corporale:
mânuirea arcului, tragerea la ţintă, luptă, săritură, alergare, înot,
conducerea elefantului, a carului, dans, mimică etc.
Aşadar, în cadrul sistemelor filosofice ale Indiei antice –
brahmanismul, budismul, hinduismul, structurate pe ideea meditaţiei,
a resemnării, prin care se câştigă dreptul la Nirvana, la fericirea
eternă dincolo de moarte, nu se acordă o însemnătate de prim ordin
călirii şi dezvoltării corpului uman.
Israelul antic se formează în nordul Palestinei prin unificarea
triburilor, nomade care cuceriseră pământurile roditoare ocupate de
băştinaşii canaaneeni, popor înrudit cu fenicienii.

22
Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire
acestui stat până la destrămarea lui în 925 î.Hr. Despre existenţa
exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia,
care este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi
incomplet ar fi el. De exemplu, în Cartea regilor se arată că doar
regele Saul şi fiul său Ionathan aveau sabie şi lance, fapt care
evidenţiază caracterul paşnic, nerăzboinic al vechiului popor evreu.
Dar tot în Vechiul Testament se relatează despre măiestria lui David,
care ucide cu praştia pe uriaşul Goliath, şi despre ridicarea pietrei,
probă de forţă realizată la una din porţile Ierusalimului, descrisă de
prorocul Zaharia.
În schimb, practica dansului, sub formele sale sacre şi profane,
ocupă, potrivit relatărilor, un loc central în obiceiurile evreilor.
Încercarea de a implanta, după modelul cetăţilor greceşti antice,
exerciţiile fizice în viaţa poporului israelian a fost permanent
contracarată de preoţime, indignată că acestea profanează „vechea
credinţă” cu obiceiuri păgâne.
2.3.3. Confucus creatorul filosofiei şi culturii antice din
China antică
În China, veche cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia
lui Confucius şi a sistemului său (secolul al VI-lea î.Hr.) şi a
ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor
influenţa puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice.
Tragerea cu arcul, conducerea carului, lupta cu pumnii, aruncarea cu
piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă formele
predominant războinice ale exerciţiilor corporale.
Dar, o parte din exerciţiile respective vor fi încadrate de
medicul Kong-Fu într-un sistem medical, gradate după intensitate şi
ritm, alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă, care
urmărea să asigure o ţinută corectă..
În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici
mistico-religioase shintoiste şi budiste care au constituit temelia
educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social-
politice şi militare a poporului japonez.
Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a
Japoniei o intensitate unică, prin cultivarea paroxistică a simţului de
onoare, de vitejie, de sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie.
Formele acestei educaţii şi culturi, stilizate în manieră japoneză
şi de esenţă motrică, sunt următoarele:
Sumo – luptă cu torsul şi membrele dezgolite, bazată pe reguli
precise, cu 48 de procedee tehnice. Acest gen de luptă a stimulat
întrecerea oamenilor cu un exces ponderal, ajungând la o greutate de
peste l50 kg.;

Kendo – similară cu o scrimă cu bastoane lungi de bambus
ţinute cu ambele mâini. Loviturile dure peste cap şi membrele
superioare impun protecţia pieptului şi mâinilor cu măşti, pieptare,
manşoane şi mănuşi;
Jiu-jitsu – luptă de apărare fără armă, reprezentând un exerciţiu
străvechi japonez bazat pe rapiditatea efectuării unor procedee
tehnice de apucare, torsionare, trântire care provoacă dureri
insuportabile adversarului şi îl obligă să nu mai continue întrecerea.
Iniţial, o artă de apărare a samurailor şi apoi a oamenilor din popor,
jiu-jitsul, vechi de când lumea, a devenit astăzi un sport larg
răspândit.
23

24
Kyudo reprezintă o mânuire a arcului, care reclamă forţă,
stăpânire de sine, echilibru interior şi ţinută.
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte
educaţionale şi filozofice au influienţat evoluţia practicării
exerciţiilor fizice până în vremurile noastre
Practicarea exerciţiilor fizice în Grecia veche sau clasică
reprezintă o culme, un apogeu al istoriei lor milenare.
Sursele care ne furnizează informaţii sunt scrierile literare,
ştiinţifice, documentele arheologice şi operele de artă.
Dacă se stabileşte ca hotar războiul Troiei (între 1193-1183 î.Hr.),
istoria antică a Greciei se împarte în epoca preelenică şi epoca
clasică,
Din două documente literare ne provin ştiri despre aceste
exerciţii:
În primul rând, Legenda Argonauţilor, mai veche decât
poemele homerice, care ne relatează despre expediţia lui Jason cu
corabia Argo în Marea Egee. În toate escalele, argonauţii se întrec cu
băştinaşii în jocuri, în pugilat, în lupte cu taurii (tauromahia), curse
cu cai, trasul cu arcul, întreceri de palestre şi de stadion.
Totodată, în Poemele homerice – Iliada şi Odissea – Întrecerile
cu care, pugilatul, trânta liberă, alergările de viteză, scrima cu sabia,
aruncarea cu suliţa, cu discul, tragerea cu arcul alcătuiesc un
ansamblu de practici efectuate cu măiestrie de eroii homerici.
Întrecerile conduse de reguli prestabilite, efectuate în momentele de
sărbătoare sau solemne ale cetăţii de către tineretul castei nobiliare
militare vor atinge strălucirea lor maximă în epoca Greciei antice.
Dacă, în epoca preelenică, practicarea şi preocuparea pentru
exerciţiile fizice erau instinctive, în epoca următoare ele se
transformă într-o concepţie care va determina instituţionalizarea şi
sistematizarea lor. Grecii vechi sunt cei care au creat cuvântul
gimnastică (de la termenul ghimnos, care în traducere înseamnă
„gol”), pentru a conceptualiza generic multitudinea exerciţiilor fizice.
Acestora li s-au amplificat sensurile educative, recunoscându-li-se
efectele lor în plan fizic şi psihic, ca şi puterea de a influenţa unitar
fiinţa umană.
În sfera medicală şi igienică, exerciţiile fizice sunt preluate de
cei doi medici celebri ai antichităţii – Hipocrate (460-377 î.Hr.) şi
Galenus (l39-20l d.H.) – care le valorifică pe plan terapeutic. Primul,
considerat părintele medicinii şi unul dintre cei mai străluciţi bărbaţi
ai „secolului de aur” al lui Pericle, asociază exerciţiile fizice cu
alimentaţia, dieta, masajul şi băile de soare şi de mare în vederea
echilibrării humorale a organismului şi stimulării metabolice. Cel de-
al doilea a dominat medicina evului mediu până la Renaştere. În
cărţile sale de patologie, terapeutică, farmacologie şi fiziologie, el se
referă la exerciţiile fizice, la jocurile cu mingea, reţinând doar pe cele
care solicită organismul, acestea influenţând, aşa-zisa pneuma,
principiu vital care domină medicina lui Galenus. Funcţionalitatea
sporită a organismului, asociată cu actul respirator profund, fortifică
aparatele şi sistemele acestuia, le măreşte rezistenţa la îmbolnăviri.
In sfera militară, specifică statutului spartan creat de dorieni,
exerciţiile fizice joacă un rol central. Organizat prin legislaţia lui
Licurg (a doua jumătate a secolul al IX-lea î.Hr.), statul spartan va fi

25
un lagăr militar în care cetăţenii lui liberi (puţini la
număr faţă de sclavi) practicau neîntrerupt,
începând din copilărie, exerciţiile fizice dure.
Nici fetele nu erau excluse de la această
pregătire fizică paramilitară. Alergătoarea dorică, o
capodoperă a sculpturii antice, aflată în Muzeul
Vaticanului, evidenţiază această concepţie.
Din pregătirea fizică făceau parte: alergările,
lupta, aruncarea cu discul şi suliţa, jocul cu mingea
şi dansul. Elemente morale, emoţionale şi
intelectuale nu găsim în această practică intensivă,
dar limitată a exerciţiilor fizice.
În sfera educaţiei, gimnastica antică va găsi spaţiul şi timpul
necesare dezvoltării ei impetuoase. Atena, centrul politic şi economic
al Aticei, va cultiva fiinţa umană în complexitatea ei, procesul de
educaţie (care îi va fi atât de specific) urmărind perfecţionarea
acesteia în plan fizic şi spiritual.
Modelul educativ şi cetăţenesc creat de educaţia ateniană era
sintetizat de noţiunea devenită simbol kalokagathia, care se traduce
prin „frumos şi bun”. Acest deziderat social va orienta conţinutul şi
metodologia procesului de instruire şi educaţie a tinerei generaţii, va
determina crearea de instituţii specializate în acest sens. Paralel cu
dezvoltarea virtuţilor trupeşti (sănătate,
putere, abilitate, agilitate şi armonie
somatică), tânărul va fi înnobilat prin
concepţia filosofică dobândită, prin
însuşirile morale şi trăirile sale spirituale.
Educaţia va fi dominată de cultul
frumosului, de necesitatea armoniei
dintre formă şi conţinut, dintre
dezvoltarea fizică şi cea psihică a
tânărului. O astfel de viziune poartă
amprenta gândirii lui Platon, care, în
lucrarea sa Legile, subliniază că, după
muzică, omul are nevoie de gimnastică
pentru a se forma unitar în plan intelectual, moral, estetic şi fizic.
Aristotel, cel mai reprezentativ savant şi filosof al lumii antice,
dar şi un eminent pedagog, în lucrarea sa Politica, consideră educaţia
ca una din funcţiile cele mai importante ale statului şi familiei.
Corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea
raţiunii, afirma Aristotel.
Gimnastica este indispensabilă educaţiei. Aşa se explică
apariţia instituţiilor specializate, în peisajul Cetăţii pe lângă şcolile şi
gimnaziile în care tânărul învaţă cititul, scrisul, raţionamentele,
desenul, muzica, poezia şi declamaţia. În aceste instituţii specifice,
numite Palestre, se vor forma tinerii efebi, un model de armonie
exterioară şi interioară cultivat de Atena clasică. Li se vor alătura
apoi stadioanele, construite în spaţii verzi lângă ape curgătoare,
alcătuind o ambianţă rafinată a unei instruiri şi trăiri pe cât de
spiritualizate, pe atât de viguroase în aer liber, în meditaţie, în
conversaţie şi exerciţiu corporal.
Gimnastica propriu-zisă constituie un concept integrativ în care
se asamblează exerciţiile fizice ale vremii: alergarea, săriturile,

26
aruncările (cu discul, cu suliţa), pugilatul şi pancraţiul, ultimele două
conţinând formele primare ale boxului. Celebrul discobol al lui
Miron sau grupul statuar al luptătorilor Borghese, aflate ambele în
muzee italiene (al Vaticanului şi al fundaţiei Ufizi din Florenţa), sunt
mărturii care străbat timpul, sugerându-ne tehnicile folosite, atât de
apropiate de cele modeme. Pe lângă aceste exerciţii, gimnastica
antică mai cuprindea jocul cu mingea sau sferistica, înotul, tragerea
cu arcul, cursele de cai şi de care.
Agonistica reprezintă un concept generic folosit pentru a
nominaliza concursul, întrecerile efectuate în toate probele incluse în
gimnastică. Practic, conceptul este sinonim cu cel de sport.
Aşa s-au născut, şi au marcat istoria Greciei clasice, jocurile
periodice cu denumiri şi localizări diferite: jocurile pitice, istmice,
nemeice şi panatheniene. Dar cele mai importante se vor dovedi
jocurile olimpice.
Organizate în Olimpia, o câmpie situată în colţul de nord-vest
al Peloponesului, din 4 în 4 ani, Jocurile Olimpice vor dura l2 secole,
nefiind întrerupte de nici un cataclism natural (cutremure, inundaţii
etc.) sau social (războaie, epidemii etc.) şi fiind vizionate de o
mulţime de spectatori (cca 40000) veniţi din toate colţurile lumii
greceşti antice (Asia mică, Africa, insulele şi peninsula continentale).
Spectacolul jocurilor organizate cu rigurozitate (selecţia
competitorilor, alegerea arbitrilor) şi cu solemnitate (depunerea
jurământului la altarul lui Zeus, patronul jocurilor, şi încoronarea
învingătorilor) era inaccesibil femeilor şi sclavilor. Programul
jocurilor se desfăşura pe parcursul a 5 zile, prima fiind destinată
procesiunii concurenţilor şi depunerii jurământului, a doua zi, tragerii
la sorţi şi intrării în concursurile pentatlonului, care se deschidea cu
alergarea, după care urmau săriturile, aruncările, luptele, pugilatul şi
pancraţiul. După aceste concursuri, de tip atletic, se schimba locul
concursului (din stadion în hipodrom), care continua în ultimele două
zile prin întrecerile de călărie şi care.
Această succesiune a suferit modificări de-a lungul timpului,
căutându-se ca spectacolul concursurilor să devină tot mai interesant.
Premiile acordate învingătorilor, în special la pentatlon, în ziua a
cincea, aveau o mare valoare morală şi materială. Campionii olimpici
antici erau consideraţi eroi naţionali, ei primind rentă viageră din
partea Cetăţii, bunuri materiale (pământ, sclavi, imobile), o dată cu
proslăvirea lor în operele poeţilor.
După l2 secole, jocurile inaugurate în anul 776 î.Hr. vor fi
desfiinţate de împăratul Teodosiu I, prin decret, în anul 394 d.Hr.
Măreaţa instituţie trăise ll72 ani, după ce se derulaseră neîncetat 293
ediţii ale Jocurilor olimpice antice. Raţiuni politice, religioase,
morale şi fenomene de corupţie, de mercenariat, de dopaj au
determinat această hotărâre, care va acoperi Olimpia de uitare.
Exerciţiile fizice în viaţa romanilor şi declinul lor în lumea
antică
Dacă Roma au cucerit militar Grecia clasică (secolul I î.Hr.),
Atena a cucerit Roma prin cultura, artele şi civilizaţia acestui popor
original, dotat cu o mare putere de creaţie.
Statul roman antic, republică sau imperiu, va prelua pasiunea
greacă pentru exerciţiile fizice şi întrecerile agonisice, adaptând-o

27
îndeosebi scopurilor militare generate de politica sa expansionistă,
fără a le conferi însă caracterul sistemic pe care l-am întâlnit în
vechea Eladă. Instituţiile greceşti suferă astfel modificări
substanţiale, în special în conţinutul lor.
Palestrele se vor transforma în terme sau stabilimente de băi,
iar întrecerile pentatlonice în lupte de gladiatori.
Băile sau termele romane, asociau procedurile de sudoraţie cu
cele de băi reci şi calde, cu masajul, cu exerciţii ale pentatlonului
sau cu jocul cu mingea.
Se încheiau cu plimbări prelungite, în interiorul lor, constituind
momente de odihnă ale romanului patrician, care le considera ca pe
un for public, un tip de gimnaziu, anticipând cluburile lumii moderne.
Aceste practici, care situau jocul cu mingea de piele sau
umplută, denumită spheristerium, în preocupările recreative, vor fi
dublate de jocurile spectaculoase care au degenerat treptat, devenind
sângeroase şi pline de cruzime prin luptele gladiatorilor cu fiarele
sălbatice sau prin aducerea în arenele circurilor a primilor creştini şi
sacrificarea lor ca hrană a acestora.
Sărbătorile şi spectacolele în circuri sau amfiteatre, care erau
construcţii grandioase, cum ne sugerează ruinele Coliseumuiui din
centrul Romei de astăzi (24000 de locuri), erau numeroase (l23
construite într-un singur an, în timpul lui Traian), având în program
alergările de care şi cai, mult gustate de publicul roman, Ele vor fi
folosite ca diversiuni abile de către împăraţi despotici, cum au fost
Caligula şi Nero, pentru a determina masele să „uite” revendicările
lor politice şi sociale, mulţumindu-se cu (pâine şi circ).
Aveau să treacă mai multe secole de umbra şi de tăcere privind
soarta, rolul şi efectele exerciţiilor fizice practicate de omul evului
mediu.
Istoria orientului antic tratează apariţia primelor state despotice, începând cu cel egiptean,
realizat prin unificarea celor două comunităţi independente : Egiptul de jos şi Egiptul de sus, în cea de-
a doua jumătate a mileniului IV (3300 – 3200 î.Hr.). Egiptul, ca stat unitar, va supravieţui în istorie
până în anul 525 î.Hr., când va fi cucerit de perşi.
Gimnastica, luptele, călăria, ridicarea de greutăţi, săriturile, alergările pe distanţe lungi pentru
vânătoare constituiau formele exerciţiilor fizice de bază.
Celebra pictură murală de la Beni-Hassan, veritabil manual de lupte, cuprinzând l20 de faze de
atac şi de apărare folosite în luptă, reprezintă documentul cel mai elocvent al nivelului pe care această
activitate fizică, intrată în conceptul şi realitatea educaţiei, l-a atins cu mii de ani în urmă.
Iranul de astăzi îşi are obârşia în istoria celor două popoare înrudite din antichitate – mezii şi
perşii. Primul stat al mezilor apare în secolul al VII-lea î.Hr. şi va fi destrămat în secolul al VI-lea de

28
către perşi, care sub regele învingător Cirus, vor crea un stat unitar şi puternic ce va include şi
Babilonul.
India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale lumii respective. Cert este că de
abia în secolul al IV-lea î.Hr. avem mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui popor
numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se caracteriza printr-o interesantă şi
originală cultură materială şi spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme redactate în limba
sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul IV-lea î.Hr. şi se consideră a fi Cartea sfântă care
reprezintă temelia religiei, filosofiei, moralei şi instituţiilor sociale ale hinduşilor.
În Vedele sunt cuprinse preceptele fundamentale ale vieţii, modul de a trăi, de a gândi, de a
munci şi implicit de a practica exerciţiile fizice.
În legile lui Mânu care întăresc atotputernicia religioasă, socială şi politică a castei preoţilor
brahmani, exerciţiile fizice erau predominant de ordin respirator.
Budismul, apărut în secolul al VI-lea î.Hr., a fost nu numai o filosofie religioasă, dar şi o doctrină
adversă brahmanismului şi sistemelor castelor, care şi-a creat propriul sistem de educaţie. Conţinutul
acesteia este dezvăluit în cartea care descrie Copilăria lui Buda, a prinţului Gautama.
Israelul antic se formează în nordul Palestinei prin unificarea triburilor, nomade care cuceriseră
pământurile roditoare ocupate de băştinaşii canaaneeni, popor înrudit cu fenicienii.
Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire acestui stat până la destrămarea lui în
925 î.Hr. Despre existenţa exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia, care
este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi incomplet ar fi el.
În China, veche cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia lui Confucius şi a sistemului său
(secolul al VI-lea î.Hr.) şi a ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor influenţa
puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice. Tragerea cu arcul, conducerea carului, lupta
cu pumnii, aruncarea cu piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă formele predominant
războinice ale exerciţiilor corporale.
Dar, o parte din exerciţiile respective vor fi încadrate de medicul Kong-Fu într-un sistem
medical, gradate după intensitate şi ritm, alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă,
care urmărea să asigure o ţinută corectă.
În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici mistico-religioase shintoiste şi budiste
care au constituit temelia educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social-politice şi
militare a poporului japonez.
Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a Japoniei o intensitate unică, prin
cultivarea paroxistică a simţului de onoare, de vitejie, de sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie.
Practicarea exerciţiilor fizice în Grecia veche sau clasică reprezintă o culme, un apogeu al
istoriei lor milenare.
În primul rând, Legenda Argonauţilor, mai veche decât poemele homerice, care ne relatează
despre expediţia lui Jason cu corabia Argo în Marea Egee. În toate escalele, argonauţii se întrec cu
băştinaşii în jocuri, în pugilat, în lupte cu taurii (tauromahia), curse cu cai, trasul cu arcul, întreceri de
palestre şi de stadion.
Totodată, în Poemele homerice – Iliada şi Odissea – Întrecerile cu care, pugilatul, trânta liberă,
alergările de viteză, scrima cu sabia, aruncarea cu suliţa, cu discul, tragerea cu arcul alcătuiesc un
ansamblu de practici efectuate cu măiestrie de eroii homerici. Întrecerile conduse de reguli prestabilite,
efectuate în momentele de sărbătoare sau solemne ale cetăţii de către tineretul castei nobiliare militare
vor atinge strălucirea lor maximă în epoca Greciei antice.
Aristotel, cel mai reprezentativ savant şi filosof al lumii antice, dar şi un eminent pedagog, în
lucrarea sa Politica, consideră educaţia ca una din funcţiile cele mai importante ale statului şi familiei.
Corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea raţiunii, afirma Aristotel.
Gimnastica este indispensabilă educaţiei. Aşa se explică apariţia instituţiilor specializate, în
peisajul Cetăţii pe lângă şcolile şi gimnaziile în care tânărul învaţă cititul, scrisul, raţionamentele,
desenul, muzica, poezia şi declamaţia. În aceste instituţii specifice, numite Palestre, se vor forma
tinerii efebi, un model de armonie exterioară şi interioară cultivat de Atena clasică.
Agonistica reprezintă un concept generic folosit pentru a nominaliza concursul, întrecerile
efectuate în toate probele incluse în gimnastică. Practic, conceptul este sinonim cu cel de sport.

29
Aşa s-au născut, şi au marcat istoria Greciei clasice, jocurile periodice cu denumiri şi localizări
diferite: jocurile pitice, istmice, nemeice şi panatheniene. Dar cele mai importante se vor dovedi
jocurile olimpice.
Organizate în Olimpia, o câmpie situată în colţul de nord-vest al Peloponesului, din 4 în 4 ani,
Jocurile Olimpice vor dura l2 secole, nefiind întrerupte de nici un cataclism natural (cutremure,
inundaţii etc.) sau social (războaie, epidemii etc.) şi fiind vizionate de o mulţime de spectatori (cca
40000) veniţi din toate colţurile lumii greceşti antice (Asia mică, Africa, insulele şi peninsula
continentale).
Exerciţiile fizice în viaţa romanilor şi declinul lor în lumea antică
Dacă Roma au cucerit militar Grecia clasică (secolul I î.Hr.), Atena a cucerit Roma prin cultura,
artele şi civilizaţia acestui popor original, dotat cu o mare putere de creaţie.
Statul roman antic, republică sau imperiu, va prelua pasiunea greacă pentru exerciţiile fizice şi
întrecerile agonisice, adaptând-o îndeosebi scopurilor militare generate de politica sa expansionistă,
fără a le conferi însă caracterul sistemic pe care l-am întâlnit în vechea Eladă. Instituţiile greceşti
suferă astfel modificări substanţiale, în special în conţinutul lor.
Concepte şi termeni de reţinut
Vedele – preceptele de viaţă, de gândire şi de practicare a exerciţiului fizic în India.
Legile lui Mânu – întăresc drepturile religioase ale preoţilor brahmani şi practicarea exerciţiilor
predomunant respiratorii în India .
Budismul – folosofie religioasă opusă brahmanisnului în India.
Confucianismul – doctrina finosofică în China.
Shintoismul – practică mistico religioasă în Japonia
Kalokagathia – model educativ creat de educaţia ateniană.
1. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Egiptul antic?
2. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Persia (Iranului de astăzi?
3. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în India antică?
4. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Israelul antic?
5. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în China antică?
6. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Japonia antică?
7. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Grecia antică?

30
1. Unde a fost descoperita pictura murala de la Beni Hassan?
a) in Egiptul antic;
b) in Mesopotamia;
c) in Babilon
2. Cine a scris naraţiunea despre modul in care a fost instruit viitorul rege in copilăria sa
intitulata Ciropedia?
a) Alexandru Macedon;
b) Xenofon;
c) Sofocle
3. Exercitiile fizice descrise in Legile lui Manu aveau un caracter :
a) predominant militar;
b) predominant religios;
c) predominant respirator
4. Paranayama este un concept filozofico-religios de reguli cu caracter fizic, moral, social
si medical dezvoltat in:
a) India;
b) Egipt;
c) China
5. Sistemul de exercitii incadrat intr-un sistem medical, gradate dupa intensitate si ritm,
alternate cu o gimnastica respiratorie puternica si profunda, care urmarea sa asigure o tinuta
corecta a fost elaborat de:
a) Kung-Fu;
b) Ling;
c) Confucius
6. Din care lucrare provin cele mai vechi marturii despre exercitiile fizice si intreceri la
grecii antici:
a) Legenda Argonautilor;
b) Iliada;
c) Odissea
7. Cine a fost celebrul medic (460-377 i. Hr.) considerat parintele medicinii, care a
valorificat pe plan terapeutic exercitiile fizice cu alimentatia, dieta, masajul si baile de soare si
de mare in vederea echilibrarii humorale a organismului si stimularii metabolice?
a) Pericle;
b) Hipocrate;
c) Galenus

31
Bibliografia obligatorie
România de Mâine.
2002

TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI
Cuprins
3.l. Introducere
3.3.l. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei exerciţiului fizic în contextul
vieţii sociale
3.3.2. Generalităţi Cavalerismul factor social important în practicarea exerciţiilor fizice
feudalism.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populare alt factor social important în practicarea
exerciţiilor fizice feudalism
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca renaşterii
3.1. Introducere
După anul 476 d.Hr., data prăbuşirii Imperiului roman de apus,
generată de contradicţii interne (corupţie, destrămare politică,
modificarea relaţiilor economico-sociale, răspândirea religiei creştine
care zdruncină temelia morală şi administrativă statală) şi externe
(migraţia popoarelor aşa-zise barbare), începe o nouă epocă istorică,
cea a evului mediu, denumită şi medievală sau feudală, când
aristocraţia nobiliară este înlocuită prin cea funciară, iar sclavii devin
coloni sau iobagi.
În această perioadă, care acoperă multe secole (până în cel de
al XIV-lea, când apare fenomenul complex al Renaşterii), procesul de
educaţie suferă modificări radicale. Condus şi influenţat de biserica
creştină în spaţiul european, cel mai evoluat din punct de vedere
cultural, economic şi social, procesul pedagogic este subordonat unor
modele cu totul deosebite de cele ale lumii antice şi îndeosebi ale
Greciei clasice. Filosofia creştină şi biserica, instituţia ei
fundamentală, vor afecta profund exerciţiile fizice care sunt excluse
din arsenalul educaţiei.
32

⇒ să cunoască procesul de decădere al conceptului educaţional
al antichităţii;
⇒ să cunoască limitele in care a fost îngrădită educaţia omului
in feudalism;
⇒ să cunoască diferenţa dintre drepturie educaţionale ale
meselor şi ele ale nobilimii;
⇒ să cunoască personalităţile care au promovat modelele de
educaţie modernă şi progresistă in perioada renascentistă.
diferite;
3.3.l. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei
exerciţiului fizic în contextul vieţii sociale.
Vechea concepţie a lumii greco-romane, îngropată o dată cu
incendierea Olimpiei şi abolirea Jocurilor olimpice antice.
Ideile aşa-zise „păgâne” (cum au fost catalogate şi Jocurile
33

34
olimpice vechi), ca vigoarea trupească, plăcerea vieţii sănătoase,
prospeţimea şi puterea trupului, sunt considerate nefaste, urmând a fi
înlăturate.
Cu cât trupul va fi mai slăbit, cu atât sufletul – se afirma – va fi
mai transparent, mai pur şi ca atare va beneficia de bunăvoinţa
divină.
Acest ascetism creştin va arunca un con de umbră asupra
exerciţiilor fizice de-a lungul secolelor care alcătuiesc evul mediu,
întrerupându-le evoluţia şi strălucirea antică.
Dar, în pofida acestor oprelişti, a epurării lor din contextul
educativ al timpului, predominant religios, exerciţiile fizice vor
supravieţui datorită celor doi factori sociali atât de specifici epocii:
cavalerismul şi masele populare ale burgurilor medievale.
3.3.2. Cavalerismul factor social n important în practicarea
exerciţiilor fizice feudalism.
Locul exerciţiilor fizice în educaţia cavalerilor. Instituţiile
feudale, întemeiate pe forţa armelor, ca pavăză a puterii politice, ca şi
apariţia pe arena istoriei a unor noi popoare vor genera, totuşi, în
pofida acestor limite, nevoia de prospeţime fizică şi de efectuare a
unor exerciţii fizice specifice.
Cavalerismul medieval a apărut ca o consecinţă a unor influenţe
interne şi externe care au acţionat asupra statelor creştine europene
rezultate din condiţiile feudale.
Preluând concepţia germană asupra pregătirii şi investirii
solemne a tânărului pentru exerciţiile militare, a practicii arabe
privind călăria, a moravurilor războinice nordice, spiritul eleganţei
franceze şi mândriei spaniole cultivate de armatele statelor
respective, cavalerismul medieval specific Europei occidentale va
idealiza „bravura dezinteresată”, simţul onoarei, sacrificiul total
pentru credinţă, pentru biserică.
În sistemul de educaţie cavalerească, corpul şi sufletul, care
reflectau durerea creştină, erau, fiecare în parte, cultivate în mod
specific: trupul era oţelit prin pregătire militară, iar sufletul prin
mistica creştină. Educaţia morală, de esenţă creştină, şi practicarea
exerciţiilor fizice alcătuiau pregătirea cavalerului.
Trebuia să cunoască cele şapte exerciţii – călăria, exerciţiu de
bază, raţiunea de a fi a cavalerismului, înotul, mânuirea armelor,
lupta, aruncarea săgeţilor din arc, a arbaletei, a lancei, turnirul (joc
războinic individual sau pe echipe) şi juta, care imită duelul, un gen
de turnir simplificat în doi.
Turnirul era un joc cavaleresc prin excelenţă, un joc de război,
o şcoală de pregătire militară, de origine celtică. Publicul invitat –
nobilii şi doamnele – înconjura arena, poporului rămânându-i locurile
periferice. Semnalul luptei era dat de „herald”. Echipele erau
despărţite printr-o frânghie, care la un semnal era tăiată şi cele două
formaţii se năpusteau una împotriva celeilalte. Lupta începea cu
lancea şi se termina cu sabia, dar după reguli severe care să
micşoreze efectele dramatice.
Lupta continua mai multe ore, până ce arbitrii apreciau că
victoria revine echipei care avea mai mulţi călăreţi „în şa”. Forma
aceasta de luptă pasionată şi chiar sângeroasă a evoluat spre forme
mai blânde, în urma legilor, decretelor şi ordonanţelor date de papi şi

regi pentru a-i diminua violenţa.
Juta era o formă simplificată a turnirului, care reducea
întrecerea dintre două echipe la doi adversari. Aceştia, în fuga cailor
veniţi din direcţii opuse, despărţiţi de o barieră, căutau să prindă
momentul precis al încrucişării, pentru a aplica lovitura de lance
adversarului şi calului acestuia, protejaţi de armură. Fiecare lovitură
reuşită era punctată, întrecerea îneheindu-se când unul din cei doi
adversari era doborât de pe cal. Jocul a evoluat cu precizie şi
eleganţă, devenind o competiţie a regilor şi prinţilor.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populere alt factor social
important în practicarea exerciţiilor fizice feudalism
Exerciţiile fizice şi jocurile în practica maselor
Paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în sferele nobiliare,
înglobate în concepţia instruirii specifice instituţiei cavalereşti,
înregistrăm jocurile populare, practicate de ţăranii liberi,
meşteşugarii din jurul burgurilor izvorâţi din pătura ţărănească şi
negustori.
Dintre aceste jocuri menţionăm Quintena, joc vechi, ca şi oina,
care parodia juta, constând în lovirea unei ţinte fixe, un manechin, o
momâie.
Un alt joc, lupta liberă, în care bretonii străluceau prin tradiţie,
se baza pe priza puternică a adversarului şi aplicarea de dezechilibrări
şi piedici până la răsturnarea lui pe spate.
Jocurile cu mingea, spre deosebire de
precedentele jocuri, care aveau un scop militar,
războinic, satisfăceau dorinţa şi nevoia maselor
de întrecere organizată în zilele de sărbătoare
în aer liber, în pieţele satelor şi oraşelor sau în
afara lor, pe câmpuri. Jocul consta din lovirea
mingii şi se numea jeu de paume.
Când scopul urmărit era aruncarea mingii la distanţă cât mai
mare, jocul se numea longue paume. Mingea era confecţionată din
piele groasă umplută cu pietre, nisip, rumeguş sau pilitură de fier,
fapt care reclama jucătorilor o mare dibăcie, dublată de o forţă
remarcabilă. Jocul, la nivelul maselor, s-a bucurat de o popularitate
egală cu cea a turnirurilor în lumea cavalerilor.
35

36
Acelaşi joc, cu aceleaşi reguli simple, inclus în spaţii acoperite
(denumite Balhaus, în
Germania, şi Tripot, în Franţa)
se va numi court paume.
Mingea, de data aceasta, era
bătută cu racheta, inventată în
secolul al XVI-lea, mai întâi
pătrată şi apoi rotundă. Acest
joc va fi preluat de nobilime,
fiind probabil strămoşul tenisului modern, a cărui denumire provine
de la cuvântul vechi de origine franceză „tenez”, care înseamnă
„primeşte”.
Alături de jocul la paume, realizat cu mâna, va fi practicat şi cel
cu piciorul, la soule, tot atât de vechi ca şi cel de mai sus. Obiectul de
joc era o minge mare confecţionată uneori din lemn, dar cel mai
adesea din piele umplută cu tărâţe sau fân. Mingea era lovită cu
piciorul şi, mai rar, cu mâna sau cu pumnul, fiind disputată de două
echipe care aveau de apărat o ţintă sau un spaţiu propriu (un zid, o
linie trasată etc.). Fiecare echipă urmărea să arunce şi să conducă
mingea în câmpul echipei adverse. Jocul era violent, fiind însoţit de
accidentări grave şi devastări care au dus la abolirea Iui.
În Italia, jocul cu mingea se numea Calcio şi se practica de
către echipe costumate. În Anglia, jocul cu mingea lovită de picior se
practica încă din secolul al XlII-Iea, în stradă, împiedicând circulaţia
şi provocând pagube materiale, motiv pentru care a şi fost interzis
prin edicte date în secolele al XlV-lea şi al XV-lea.
La crosse era, de asemenea, un joc cu mingea practicat în
Franţa, Anglia şi Olanda, constând din lovirea acesteia spre o ţintă,
care era de obicei o gaură în pământ, efectuată cu un baston
încovoiat, curbat la capăt, asemănător crosei din golful sau hocheiul
modern (pe gheaţă, pe iarbă sau călare).
Istoria acestei epoci înregistrează transformarea vechilor
deprinderi şi îndeletniciri motrice ale cavalerilor şi maselor populare
şi adaptarea lor la specificul vieţii noi. Astfel, în locul caloriei
încărcate cu cuirase şi haiduciei apare careta, în locul turnirului –
caruselul, în loc de jeu de paume – biliardul, în loc de juta – scrima.
Cauze sociale, motivări psihice, evoluţia gândirii şi
comportamentului oamenilor acestui sfârşit de ev determină aceste
schimbări. Călăria greoaie a cavalerilor îşi pierde ţelurile războinice
şi mistice şi dobândeşte alte temeiuri, mult mai formale şi mai
spectaculoase. Se pune acum preţ pe voltije, pe dresaj, pe exerciţii de
echilibru şi trecere peste obstacole, apar demonsraţiile de manej din
marile palate regale şi nobiliare. Turnirurile sunt înlocuite cu
„carusele”, parăzi spectaculoase şi
harnaşamente colorate ale cailor şi costume
sclipitoare ale cavalerilor. Aceeaşi
metamorfoză se petrece şi cu scrima rezultată
din jută. Mânuirea dibace a spadei nu mai
urmăreşte scoaterea din luptă a adversarului.
Francezii o vor transforma într-o adevărată
artă, italienii şi spaniolii – într-un joc de
precizie şi eleganţă. Dansurile devin mai
stilizate şi ordonate prin reglementări minuţioase ale mişcărilor: paşi

37
mărunţi şi cadenţaţi, înclinări şi reverenţe graţioase. Se dansează
„pavana”, „menuetul”, „gavota”, „sarabanda” etc.
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca renaşterii
Umaniştii, arta şi omul Renaşterii; contribuţia pedagogilor şi
medicilor la evoluţia exerciţiilor fizice
Renaşterea reprezintă o etapă istorică complexă şi de tranziţie
între lumea evului mediu şi cea modernă.
Laicizarea vieţii spirituale, scoaterea culturii de sub cenzura
doctrinei catolice, reîntoarcerea la idealurile antice ale educaţiei,
descoperirile geografice epocale – toate acestea vor stimula
domeniile astronomiei, fizicei, medicinii, pedagogiei şi artelor.
Universul cunoaşterii va fi dăruit şi deschis omului, în unitatea sa
spirituală şi materială.
Omul Renaşterii, aşa cum a dorit să-l condiţioneze (să-l educe,
să-l sculpteze, să-l picteze, să-l spiritualizeze) acest curent umanist,
se va reîntoarce cu frenezie către binefacerile exerciţiilor fizice.
Biserica catolică, încă din secolul al XIII-lea, va începe treptat să
acorde permise, sub denumirea de luduş permisus (jocuri îngăduite),
pentru corpul clerical de a participa la alergări, jocurile cu mingea,
aruncarea lancei, tragerea cu arcul etc., în cadrul instituţiilor
congregaţiilor religioase.
Aceste permise includeau şi lucrările grele ale câmpului (labor)
în intenţia de a fortifica omul, de a înlătura primejdiile deja sesizate
ale ascezei şi ale unei spiritualizări excesive în sfera misticului, de a
crea un om de acţiune, după modelul Atenei clasice.
Sculpturile lui Donatello, ale lui Benvenuto Cellini, Boticelli şi
mai cu seamă ale lui Michelangelo (celebrul David sau pictura din
Capela Sixtină) reliefează un om viguros, cu tors lat, braţe vânjoase,
umeri largi, coapse lungi, care nu pot rezulta decât dintr-un proces de
educaţie impregnat de exerciţii fizice. In plan pedagogic, umaniştii
italieni Pietro Paulo, Vergerio, Maffeo Vegio, Aeneas Sylvius
Picolonini, Vittorino da Feltre, Ludovic Vives, Nicolo Machiavelli şi
Hieronimus Mercurialis, apăruţi în secolul al XV-lea în nordul
peninsulei italice, în care oraşele Florenţa, Genova, Veneţia, Padova
cunoşteau o înflorire economică şi culturală fără precedent, vor
reactualiza importanţa exerciţiilor fizice. În mod aparte se distinge
viziunea lui Vergerio, preluată de Cicero şi însuşită printre alţii şi de
diplomatul şi scriitorul Machiavelli, de a reînvia vechile virtuţii
militare, de a promova gimnastica bellica (de război), organizată de
stat, constând din sărituri, alergări, pugilat şi pancraţiu, călărie şi
scrimă.
Pedagogia umanistă, subjugată de maxima romană (a lui
Juvenal) şi adaptată timpului: „corpul trebuie să fie sănătos pentru ca
şi sufletul să fie sănătos”. Cel care le va transmite şi le va tălmăci va
fi medicul Hieronimus Mercurialis, care, lucrând la Roma, se va
documenta în bibliotecile ei asupra gimnasticii Atenei clasice, scriind
o carte celebră care va rămâne izvorul şi puntea de cunoaştere ce va
lega lumea antică cu cea modernă. Această lucrare se numeşte
(prescurtat) Ars gimnastica, apărută în 1569
Lucrarea, folosind o bibliografie impresionantă pentru acea
perioadă (95 de titluri), nominalizează exerciţiile fizice din antichitate
şi tratează tehnica şi efectele lor, în funcţie de care le diferenţiază în:

38
exerciţii de gimnastică ballică, medică şi atletică. Stilul literar,
bogăţia documentaţiei asigură lucrării o valoare de excepţie care
explică larga difuzare şi influenţa ei considerabilă asupra epocii sale
şi imediat următoare.
Umanistul german Erasmus din Rotterdam va condamna cu
asprime brutalitatea folosită ca metodă în şcoala timpului său,
cultivând în cartea sa Despre arta de a guverna moravurile copiilor,
exerciţii naturale (mersul, alergarea, săriturile), dar evitând jocurile
populare cu mingea, pe care le acuză de violenţă. El va susţine, în
cuvântările sale, nevoia omului de a fi sănătos, de a se apăra
împotriva exceselor de toate felurile, practicând dansul şi virtuţile
cavalereşti – lupta, scrima, alergările, săriturile, înotul.
Printre scriitorii umanişti englezi inspiraţi de Eramus se află o
personalitate de legendă, Thomas Morus, prieten şi cancelar al regelui
Henric al VlII-lea, autor al unei lucrări de excepţie intitulate Utopia.
În această carte de ficţiune, el imaginează o societate ideală, fără
clase şi antagonisme sociale, în care educaţia este egală pentru toţi
copiii şi gratuită, constând din ştiinţele naturii, exerciţiile fizice de tip
elenic şi din învăţarea unei meserii. Pentru convingerile sale
filosofice şi social-politice, pe care nu le-a abjurat, va fi condamnat la
moarte pe eşafod. Ideile sale vor fi preluate de un alt umanist
progresist italian Tomasso Campanella, care, în lucrarea sa Cetatea
soarelui (Civitas soli), asemănătoare Utopiei lui Th. Morus, militează
pentru o educaţie colectivă a copilului, menită încă de timpuriu să-l
formeze în spiritul muncii pe ogoare, în ateliere şi al dragostei pentru
exerciţiile fizice şi întrecerile corporale. Pentru ideile sale critice la
adresa instituţiilor sociale şi politice ale timpului a stat 27 de ani în
închisoare, acuzat de erezie.
Th. Morus şi T. Campanella – trăind departe unul de altul, dar
aproape în acelaşi secol (al XVI-lea) – au susţinut dramatic, cu
sacrificiul vieţii lor, idei înaintate, democratice, fiind consideraţi
primii socialişti utopişti.
Mişcarea generată de Curentul umanist al Renaşterii în Italia va
influenţa şi gândirea filosofilor, pedagogilor şi scriitorilor francezi.
Ideea educaţiei tinerei generaţii în spiritul idealului antic va inspira
una din cele mai interesante opere a literaturii franceze clasice,
romanul Gargantua şi Pantagruel al lui Fr. Rablais. Această satiră
virulentă la adresa stărilor sociale, concepţiilor de viaţă, nivelului
culturii din vremea respectivă, împotriva scolasticii din câmpul
educaţional va conţine şi va propune un sistem pedagogic hibrid,
format din practici cavalereşti şi umaniste. Gargantua, împreună cu
dascălul său, va practica zilnic mersul şi alergarea, şi chiar şi pe timp
ploios, exersând tragerea cu arcul, cu tunul, aruncarea cu lancea, cu
praştia şi cu arbaleta, repetând exerciţiile de atac şi de apărare din
scrimă, jocurile cu mingea cu mâna şi cu piciorul, lupta liberă şi toate
tipurile de sărituri, înotul, vâslitul, călăria şi vânătoarea. Repausul era
folosit pentru lectură şi interpretarea scriitorilor antici.
Caracteristicile acestui model educativ, care combină sfera
intelectuală şi morală cu cea fizică şi motrică atât de metodic,
dezvăluie gândirea unui pedagog profund, dublat de o vervă
scriitoricească greu de egalat. O vom reîntâlni în opera lui Michel de
Montaigne, autorul celebrelor Eseuri (Essais). Acesta nu este un
pedagog, ci un cugetător care critică rigiditatea educaţiei scolastice, a

39
cărei victimă fusese propria lui copilărie. „Sufletul se simte apăsat –
afirmă Montaigne – când nu este ajutat de corp. Exerciţiul omului
trebuie să fie expresia pregătirii sale spirituale.” El recomandă
alergările, lupta, călăria, mânuirea armelor, vânătoarea şi muzica,
călirea corpului. Teza sa esenţială constă în nevoia de a forma nu un
atlet, nu un corp, ci un om.
După anul 476 d.Hr., data prăbuşirii Imperiului roman de apus, generată de contradicţii interne
(corupţie, destrămare politică, modificarea relaţiilor economico-sociale, răspândirea religiei creştine
care zdruncină temelia morală şi administrativă statală) şi externe (migraţia popoarelor aşa-zise
barbare), începe o nouă epocă istorică, cea a evului mediu, denumită şi medievală sau feudală, când
aristocraţia nobiliară este înlocuită prin cea funciară, iar sclavii devin coloni sau iobagi.
Locul exerciţiilor fizice în educaţia cavalerilor. Instituţiile feudale, întemeiate pe forţa armelor,
ca pavăză a puterii politice, ca şi apariţia pe arena istoriei a unor noi popoare vor genera, totuşi, în
pofida acestor limite, nevoia de prospeţime fizică şi de efectuare a unor exerciţii fizice specifice.
Cavalerismul medieval a apărut ca o consecinţă a unor influenţe interne şi externe care au
acţionat asupra statelor creştine europene rezultate din condiţiile feudale.
În sistemul de educaţie cavalerească, corpul şi sufletul, care reflectau durerea creştină, erau,
fiecare în parte, cultivate în mod specific: trupul era oţelit prin pregătire militară, iar sufletul prin
mistica creştină. Educaţia morală, de esenţă creştină, şi practicarea exerciţiilor fizice alcătuiau
pregătirea cavalerului
Turnirul era un joc cavaleresc prin excelenţă, un joc de război, o şcoală de pregătire militară, de
origine celtică. Publicul invitat – nobilii şi doamnele – înconjura arena, poporului rămânându-i locurile
periferice. Semnalul luptei era dat de „herald”.
Juta era o formă simplificată a turnirului, care reducea întrecerea dintre două echipe la doi
adversari. Aceştia, în fuga cailor veniţi din direcţii opuse, despărţiţi de o barieră, căutau să prindă
momentul precis al încrucişării, pentru a aplica lovitura de lance adversarului şi calului acestuia,
protejaţi de armură.
Exerciţiile fizice şi jocurile în practica maselor
Paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în sferele nobiliare, înglobate în concepţia instruirii
specifice instituţiei cavalereşti, înregistrăm jocurile populare, practicate de ţăranii liberi, meşteşugarii
din jurul burgurilor izvorâţi din pătura ţărănească şi negustori.
Dintre aceste jocuri menţionăm Quintena, joc vechi, ca şi oina, care parodia juta, constând în
lovirea unei ţinte fixe, un manechin, o momâie.
Un alt joc, lupta liberă, în care bretonii străluceau prin tradiţie, se baza pe priza puternică a
adversarului şi aplicarea de dezechilibrări şi piedici până la răsturnarea lui pe spate.
Jocurile cu mingea, spre deosebire de precedentele jocuri, care aveau un scop militar, războinic,
satisfăceau dorinţa şi nevoia maselor de întrecere organizată în zilele de sărbătoare în aer liber, în
pieţele satelor şi oraşelor sau în afara lor, pe câmpuri. Jocul consta din lovirea mingii şi se numea jeu
de paume. Când scopul urmărit era aruncarea mingii la distanţă cât mai mare, jocul se numea longue
paume.

40
Alături de jocul la paume, realizat cu mâna, va fi practicat şi cel cu piciorul, la soule, tot atât de
vechi ca şi cel de mai sus. Obiectul de joc era o minge mare confecţionată uneori din lemn, dar cel mai
adesea din piele umplută cu tărâţe sau fân.
La crosse era, de asemenea, un joc cu mingea practicat în Franţa, Anglia şi Olanda, constând din
lovirea acesteia spre o ţintă, care era de obicei o gaură în pământ, efectuată cu un baston încovoiat,
curbat la capăt, asemănător crosei din golful sau hocheiul modern (pe gheaţă, pe iarbă sau călare).
1. Cum s-au transmis exerciţiile fizice din Grecia antică in Roma antică?
2. Care au fost formale de practicare a exerciţiilor fizice în roma antică ?
3. Care au fost formele de practicare ale exerciţiilor fizice în perioada renaşterii?
4. Care au fost formale de practicare a exerciţiilor fizice în rândul maselor?
5. Care au fost formale de practicare a jocurilor cu mingea?
1. Care din variantele de mai jos reprezintă un joc de origine celtica specific pregătirii
militare in evul mediu se desfăşoară intre doua echipe?
a) Iuta;
b) Turnirul;
c) Quintena.
2. Care din variantele de mai jos reprezintă un joc cu caracter militar in evul mediu
disputat intre doi adversari?
a) Iuta;
b) Quintena;
c) Turnirul.
3. Care din variantele de mai jos denumeşte un joc asemănător oinei, care consta in
lovirea unui manechin, parodiind Juta?
a) Iuta;
b) Quintena;
c) Turnirul.

41
4. Cum se numea jocul cu mingea care a stat la originea tenisului, se juca in spatii
acoperite numite Balhaus la germani si Tripot la francezi?
a) Court paume;
b) Jeu de paume;
c) Longue paume.
5. Cum se intitulează lucrarea reprezentativa a renascentistului francez Francois Rabelais
din care răzbate ideea educaţiei tinerei generaţii in spiritul idealului antic:
a) Didactica magn;a
b) Civitas soli (cartea soarelui);
c) Gargantua si Pantagruel.
6. Cine a fost autorul lucrărilor „Schola ludus” (Scoala jocului) si „Schola materna” in
care un loc central il au jocurile dinamice, pe care le considera ca fiind naturale, cu efecte
educative complexe, igienice, psihice si morale, confirmate si preluate de teoria si practica
pedagogilor rationalisti ai secolului al XVIII-lea:
a) Komenski (Comenius)
b) J.J. Rousseau;
c) Pestalozzi.
Bibliografia obligatorie
România de Mâine.
2002

PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA
Cuprins
4.l. Introducere
4.3. Conţinutul de învăţare
4.3.l. Filisofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne
4.1. Introducere
Acest secol se numeşte secolul realismului; personalităţile de
frunte ale acestui val de pedagogi realişti sunt A.Komenski şi John
Locke. Ideologul lor este filosoful englez Fr. Bacon, care, în lucrarea
sa Novum Organum, susţine idea că „omul este servitorul şi
interpretul naturii”, că „natura nu se studiază din cărţi şi prin
silogisme, ci prin observaţii directe”. El este şi partizanul practicării
exerciţiilor fizice, ca unic mod de combatere a vieţii sedentare, idee
care în simplitatea ei va influenţa pe educatorii renumiţi ai secolului
al XVII-lea.
⇒ să cunoască personalităţile care au fundamentat teoria
practicării exerciţiilor fizice;
⇒ să cunoască principalele sisteme propuse de pedagogii
realişti ai sec. XIX-lea.
Competenţele unităţii de învăţare
– să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei
42

diferite;
4.3.1. Fiiosofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor
fizice moderne
A.Komenski sau Comenius (forma latinizată a numelui) este cel
mai prodigios şi original pedagog al secolului său, fiind considerat pe
drept cuvânt creatorul şcolii moderne (l592 – l670). Lucrările sale
filosofice şi pedagogică de bază sunt Didactica magna („Didactica
generală”), publicată în l640, şi Orbis sensualium pictus (lumea
simţurilor zugrăvită prin imagini), apărută în l668.
În prima lucrare, I.A.Komenski îşi explică principiile, metodele
şi planul de organizare a învăţământului – pe clase, pe ani, pe
trimestre şi orare, săptămânale şi zilnic, şi lecţii urmate de recreaţii şi
pauze. Cea de a doua, pune bazele principiului intuiţiei, valabil şi
astăzi în orice instruire.
În sistemul aplicat de Komenski în diferite locuri şi oraşe ale
Europei, inclusiv în Transilvania (în orăşelul Saros-Patak, aproape de
Tisa), exerciţiile fizice ocupă un loc central. Idealul său educativ era
să formeze un om sănătos şi moral, puternic şi util, îndrăzneţ, dar
disciplinat. El este unul dintre primii autori de cărţi specializate în
practicarea exerciţiilor fizice – Schola luduş (Şcoala jocului) şi
Schola materna. Din toate formele de exerciţii, el alege jocurile
dinamice, pe care le consideră ca fiind naturale, cu efecte educative
complexe, igienice, psihice şi morale, confirmate şi preluate de teoria
şi practica pedagogilor raţionalişti ai secolului al XVUI-lea.
John Locke (l632 – l704) este un continuator al concepţiei lui
Bacon, potrivit căreia ideile şi conştiinţele provin din lumea
simţurilor. El crede că ,sufletul copilului este o tabula rasa” (o placă
nescrisă), iar senzaţiile sunt izvoarele cunoaşterii. Aptitudinile
înnăscute se fortifică prin exerciţiu, care perfecţionează talentul
copilului. Esenţa gândirii pedagogice a lui J.Locke este cuprinsă în
43

44
lucrarea sa intitulată sugestiv Câteva cugetări asupra educaţiei
copilului şi se bazează pe interrelaţia dintre laturile morală,
intelectuală şi fizică ale fiinţei umane. Cartea a stârnit un imens
interes, inspirând pe Rousseau şi Pestalozzi.
Idealul său educaţional îl reprezintă formarea gentlmenului
perfect, model întâlnit la marii precursori ai lui Locke, situează
procesul educativ în familie şi în şcoală. Exerciţiile de înot, de
alergare în costumaţie adecvată în aer liber, urmate de băi de soare şi
de băi reci, alternate cu odihnă şi somn regulat, fără medicamente,
dar cu o alimentaţie raţională, trezitul devreme, reprezintă preceptele
aplicate cu succes în formarea tineretului aristocratic, care avea
condiţiile unei educaţii privilegiate.
J.J. Rousseau, debutează perioada modernă a istoriei civilizaţiei
şi culturii umane cu Principiul de bază al sistemului său de educaţie
este întoarcerea la natură. „Natura l-a creat pe om bun”, dar
„societatea este cea care îl corupe”, afirmă scriitorul, filosoful şi
pedagogul Rousseau. Scolastica medievală, încă prezentă, constituie
un factor de constrângere a fiinţei umane, care este născută să fie
liberă.
Doctrina pedagogică a lui Rousseau este expusă în romanul său
Emil sau despre educaţie, apărut în 1762, are cinci capitole,
corespunzător intervalurilor de vârstă. Din punct de vedere
pedagogic, mai importante sunt primele două – până la 3 ani şi de la
4 la l2 ani.
Îndeosebi cel de al doilea interval este afectat preponderent
exerciţiilor fizice, urmând ca educaţiei intelectuale să-i fie repartizaţi
anii ulteriori; jocurile cu mingea, trasul cu arcul, înotul, alergarea,
jocurile dinamice de îndemânării sunt recomandate lui Emil. Ceea ce
i se reproşează lui Rousseau este faptul că îl izolează pe Emil de
societate, de familie şi de ceilalţi copii, supraapreciindu-se
posibilitatea de dezvoltare spontană a eroului său, subestimându-se
rolul decisiv al educatorului şi ignorându-se rolul femeii. Militând
pentru o educaţie individuală, Rousseau neagă că omul trebuie educat
prin şi pentru societate.
Pe acest plan, pedagogia lui Komenski este superioară, fapt care
explică supravieţuirea şi influenţa ei de-a lungul întregii epoci
moderne şi contemporane.
Şi Pestalozzi (l746 – l827), marele pedagog elveţian, care s-a
distins printr-o neasemuită dragoste pentru copilul sărac, va fi
puternic influenţat de Rousseau şi Kant. Concepţia sa filosofică este
eclectică. El neagă biserica, dar recunoaşte existenţa unei „fiinţe
supreme”. Ca şi Komenski, Pestalozzi nu rămâne doar în sfera
reflecţiilor despre educaţie, ci o profesează, fiind un subtil
didactician. Baza oricărei educaţii este intuiţia, idee preluată din
lucrările lui Komenski.
Pestalozzi repune exerciţiile fizice la loc central în sistemul
educaţiei, care este colectivă. Exerciţiile sunt naturale sau
elementare, integrate într-o gimnastică articulară. Predomină
extensiile, flexiile, torsiunile realizate simplu şi liber, fără aparate.
Ca şi la Rousseau, ideile lui Pestalozzi despre educaţie şi rolul
exerciţiilor fizice în conţinutul ei sunt incluse în romanul pedagogic

45
popular, intitulat, după numele personajelor Leonard şi Gertruda
(l78l). Deşi criticat de Ling şi Jahn pentru caracterul mecanic al
exerciţiilor, inesteticul şi eficienţa lor limitată, sistemul lui Pestalozzi
va marca întreaga evoluţie a gimnasticii şcolare a secolului al XlX-
lea, a şcolii filantropice germane şi a pedagogilor Herbard şi Froebel,
socotiţi discipolii săi.
Guts Muths, discipol al lui Salzmann, care a lucrat în
Philantropiumul de la Schnepfenthal, este personalitatea cea mai
remarcabilă a Şcolii filantropice. El este considerat cel care a introdus
pentru prima dată exerciţiile fizice în sistemul de educaţie şcolară.
Lucrarea sa capitală se intitulează Gymnatik jur die Jugend
(Gimnastica pentru tineret). în viziunea sa, gimnastica este un sistem
de exerciţii ale corpului care au ca scop perfecţionarea lui. Ele au
valoare somatică şi igienică, dar şi una pedagogică şi psihologică.
Muths clasifică astfel exerciţiile fizice:
– exerciţii naturale bazate pe alergări de viteză şi de rezistenţă,
combinate şi cu obstacole;
– săriturile cu elan în lungime, înălţime şi adâncime şi, pentru
prima dată, săritura cu prăjina;
– aruncarea la distanţă, la ţintă, cu arcul, cu prăjină, cu suliţa
şi cu discul;
– lupta liberă, căţăratul, care angajează musculatura întregului
corp;
– exerciţiile de echilibru şi balans pe sol şi la diferite înălţimi
pe suprafeţe variate;
– exerciţii de ridicare, purtare de greutăţi şi exerciţii de
tragere;
– dansuri, marşuri şi exerciţii militare.
Acest ansamblu de exerciţii se completa cu scăldatul în apă
rece, cu înotul.
O altă lucrare care îl onorează pe Guts Muths este Cartea
jocurilor, prima culegere de jocuri de mişcare, cu o mare valoare
educativă şi motrică.
Pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea şi cei raţionalişti ai
secolului al XVIII-lea au elaborat bazele teoretice şi practice ale
efectuării exerciţiilor fizice de către tineret – fie individual, fie
colectiv, fie independent de familie, fie în instituţii specializate, în
şcoli.
Sub imboldul multiplelor proiecte de educaţie – care, după
Revoluţia Franceză din l789, va aparţine statului – proiecte
determinate de ideile generoase ale marelui eveniment politic,
economic şi social, se acreditează idea egalizării, a generalizării
învăţământului şi a laicizării lui.
Francesco Amoros (de origine spaniolă, emigrant în Franţa),
pedagog teoretician şi practician, a creat un sistem de gimnastică şi
instituţiile, înfiinţate ca atare, în care l-a aplicat. Dintre instituţiile
apărute, cel mai important se va dovedi Gimnaziul normal de
gimnastică de pe Câmpul lui Morte, la Paris, înfiinţat în l920, pentru
instruirea fizică a ofiţerilor, pe lângă care va funcţiona şi o secţie
civilă, frecventată, printre alţii, de adolescenţii Victor Hogo şi

Istoria educatiei fizice si sportului

Istoria educatiei fizice si sportului

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to Istoria educatiei fizice si sportului

Similar to Istoria educatiei fizice si sportului (14)

Recently uploaded

Recently uploaded (6)

Istoria educatiei fizice si sportului