Documentul 'Veșnicia s-a născut la sat' explorează profunditatea culturală și spirituală a costumului popular românesc, evidențiind legătura sa cu tradițiile și credințele poporului. Este o reflecție asupra vieții rurale românești, ducând cititorul prin amintiri personale și scene din viața de zi cu zi, susținând ideea că legăturile comunității și tradițiile sunt esențiale în definirea identității naționale. Această lucrare subliniază importanța păstrării tradițiilor și portului popular ca simboluri ale sufletului românesc.

2. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
1
Ministerul Educației şi Cercetării Ştiinţifice
Inspectoratul Școlar Județean Ialomița
Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia
Veșnicia s-a născut la sat
- eseuri și artă plastică -
Ediția a VI-a
2015
Coordonatori:
Director, prof. Adriana Matache
Prof. Silvia-Ioana Sofineti
Prof. Theodora Vild

3. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
2
Coperta: Ştefan Andreea, clasa a XII-a, Liceul de Artă „Ghe.
Tattarescu”, Focșani, Vrancea, prof. coord. Tăicuțu Diana
Redactor: Silvia-Ioana Sofineti
Lector: Florentina Loredana Dalian și Simona Grigoraș
ISBN 978-606-8171-34-0

4. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
3
Cuvânt înainte
Costumul popular românesc înglobează în structura lui
dimensiunea istorică, artistică, spirituală, tradiţională şi, în acelaşi
timp, un soi de metafizică ce se face accesibilă prin ţesătură şi
culoare, într-un mesaj prin timp, spaţiu şi loc.
Cosmologia poporului român se regăseşte în costumul
popular prin reprezentarea soarelui şi a lunii, a bobului din tărână, a
firului de iarbă, al bradului, al secerei, al florii soarelui, al brazdelor
de puncte sau cruci, omul îmbrăcându-se cu întregul univers şi
universul existând prin el, prin culoare şi formă, prin artă şi măiestrie,
până într-acolo, încât, nu se deosebeşte creatorul costumului de
purtătorul lui şi nici universul de fiinţa ce până atunci măruntă,
devine, nemuritor şi grăitor de veşnicie, ca în rugăciunea spusă de
ţesătoare: „Cămara Ta Mântuitorul meu, o văd împodobită şi
îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului
meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte‖ (Luminânda din Lunea
Săptămânii Patimilor). Prin aceste cuvinte se desluşeşte taina
creatorului costumului popular: el doreşte unirea cu Singurul Absolut
pe care îl cunoaşte, cosând cruciuliţe mărunte, ca prin contopirea lor
în ţesătură să se realizeze adevărata unire cu divinul, cu
transcendentul. Acest simbol are dublu rol: de apărare împotriva
duhurilor rele, împreună cu „brăduţii‖-imagine stilizată a Pomului
vieţii, funia împletită ca semn al infinitului (dar şi semnul fecioriei sau

5. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
4
funia de fum ca o cale a sufletului către cer), pasărea (porumbelul),
şarpele sau soarele asociat deseori cu modelul crucii, dar şi de
mărturisire de credinţă. O credinţă simplă, dar autentică, expresivă şi
solemnă.
Se poate afirma că acest costum popular este o poartă către
sufletul românesc, un suflet plin de lirism, de sensibilitate, de putere şi
de mister, care nu se poate descifra fără a-icunoaşte rădăcinile
creştine şi jertfele săvârşite pe altarul credinţeişi care nu poate
rămâne nealterat, fără costumul popular şi multiplele semnificaţii pe
care le poartă, fără sărbătorile prin care se valorifică acestea şi fără a
păstra tradiţia portului în marile evenimente ale vieţii (naştere, botez,
cununie, înmormântare, etc). „Limbajul‖ acestuia poate transmite
peste timp o mie de poeme ale dragostei faţă de divinitate, de oameni,
de natură, de viaţă, de durere, de cântec, de nuntă, de joc, de biserică,
de sărbători şi de tot ce însemna odată viaţa satului, viaţa omului
simplu, legat de pământ şi prin pământ atât de aproape faţă de cer.
prof. coord. Theodora Vild

6. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
5
Amintiri…
Este ultima duminică de iarnă. Cei din urmă fulgi de nea se
străduiesc să ajungă teferi pe pământ, însă nu reușesc. Cerul
plumburiu anunță o zi mohorâtă. Privesc pe geam și văd cireșul din
fața casei cum plânge continuu...
Ieșim din cuib și ne luăm zborul spre... amintiri.
Ne îndreptăm cu pași ușori spre biserica satului. Încet-încet,
oamenii ies din case, posomorâți, împovărați de griji și nemulțumiri,
însoțindu-ne tăcuți.
Trec pe lângă școala veche, o clădire ajunsă în paragină. Nu
știu să se mai folosească acum, deși, nu de mult timp, se mai
desfășurau unele activități ale satului. De atâtea ori am studiat-o, însă
acum o văd altfel. O văd vie, cu zecile de învățăcei înăuntru, îmbrăcați
în portul popular specific zonei noastre. Mi-o imaginez pe doamna
învățătoare, care le povestește copiilor despre satul românesc, locul
situat în centrul lumii care se revarsă în mit, integrat fiind într-un
destin cosmic, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic. Ei
ascultă cu mare atenție cum acesta, de-a lungul timpului, a fost
considerat unicul rezervor spiritual al societății, având obiceiurile,
tradițiile și legile sale clare după care s-au ghidat generații întregi.
Satul românesc era cândva o entitate cu anumite reguli riguroase, bine
stabilite, care nu se mai regăsesc în zilele noastre. Toți sătenii se
cunoșteau foarte bine, se ajutau reciproc și dezinteresat, ceea ce nu se
întâmplă în orașul actual.
Îmi întorc privirea... Mă salută discret o doamnă pe care nu o
cunoșteam (eu fiind de mult timp plecată de aici), dându-mi un firesc
„Bună ziua!‖. Îi răspund cuviincios la salut. Mă gândesc că aici
oamenii își mai dau binețe, chiar dacă nu se cunosc neapărat. În

7. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
6
vâltoarea orașului, treci de multe ori pe lângă persoane cunoscute și,
din grabă, nici nu te observă... Totul e atât de diferit încă!
Trece timpul prea repede... Câteva raze de soare se străduiesc
să străpungă platoșa cenușie a cerului. Câinele latră la poartă,
anunțându-mă că vine cineva. Este mama! O bucurie imensă mă
cuprinde. O întâmpin cu drag și ne așezăm în fața focului, la căldură.
Flăcările se joacă în sobă. E atât de bine! Începem să țesem poveștile
noastre obișnuite. Îmi relatează câteva episoade din vremea războiului
pe care l-a prins și dânsa... Vremuri grele! Scoate din geantă poza
bunicilor mei, doi oameni minunați, care azi nu mai sunt printre noi. E
poza de la nunta dânșilor. Mi-a atras atenția îmbrăcămintea lor de
nuntă: costumul popular.
- Așa era pe vremea aceea, zice mama, privind îndelung
imaginea părinților ei.
Așa a spus-o, de parcă totul era o poveste cu „a fost odată ca
niciodată‖.
- Totul a început cu odată, când îmbrăcămintea a avut un rol
practic, fiind necesară omului pentru a se putea proteja de intemperii.
Cu timpul, însă, aceasta a primit și o valoare artistică, decorativă,
ornamentală, integrându-se primelor manifestări de împărtășire a unor
senzații, impresii, sentimente între persoanele care aparțin aceleiași
comunități. Astfel, mireasa făcea hainele de nuntă, chiar și ale soțului.
Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea nu se învăţau
din cărţi, ci de la femeile satului. Se transmiteau din generaţie în
generaţie, de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să
toarcă şi să ţeasă. Portul românesc, ca trăsături generale, are aceeaşi
asemănare pe tot cuprinsul ţării, având, desigur, deosebiri de
amănunte, cu schimbări de formă, croială, ornamentaţie şi cromatică.
Aceasta unitate îi dă caracter de popular şi naţional.
Cu timpul, s-a renunțat la portul tradiţional în beneficiul
hainelor cumpărate de la oraş, acest fapt punând în evidenţă procesul
de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la
noul ritm de viaţă al societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi
mireasa să fie îmbrăcaţi în costume naţionale; era aproape o modă ca

8. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
7
tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută
la târg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.
- Așa este, însă, prin îmbrăcarea acestor haine populare, omul
se îmbrăca cu întregul univers. Folclorul a fost integrat într-un context
socio-cultural care cuprindea toate faptele de viață din lumea satului.
Pornind de la realizările artistice făcute cu materii prime produse în
gospodăriile ţăranilor, portul popular românesc a dovedit bogata
măiestrie a ţăranului român, atât în ornarea ţesăturilor şi a broderiilor,
cât şi în obţinerea culorilor vegetale.
Confecționarea unui astfel de costum a presupus o muncă de
câteva luni de zile, de la țesutul pânzăturilor, brâurilor, cioarecilor,
până la brodatul cămășii. Țesutul este o îndeletnicire ce presupune
pricepere, îndemânare și măiestrie. Tehnica de lucru a pănzăturilor
țesute permite ca femeile să-și folosească propria imaginație și
inventivitate. Femeia, cu pricepere şi măiestrie artistică, a făcut
hainele din tot sufletul ei. A cusut cu multă migală fiecare frunză,
floare, figură. Avea în memorie fiecare etapă a lucrăturii – de la lâna
brută la fir, la ţesătură. Fiecare împunsătură de ac a trecut prin
zâmbetul, lacrima, dragostea ei. Hainele acestea erau adevărate arme
spirituale, asigurând protecţia purtătorului faţă de demoni.
Trece timpul prea repede... Este seară, e târziu... Adorm cu
gândul la portul popular pe care mi l-a descris mama, la culorile vii de
pe obiectele ceramice sau perinile așezate frumos, la ștergurile și
ulcica pusă în cui, obiecte pe care le văd și acum în tinda casei
bunicilor mei. Frumoase amintiri...
Prof. Chiș Ioana
Școala Gimnazială Iuliu Maniu Zalău, județ Sălaj

9. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
8
Meșteșugul durerii
Motto: ”Frunzele amintirii par să foşnească, cu durere, în
întuneric.”
Henry Wadsworth Longfelow
Nu știu de ce, parcă dintotdeauna, toți cunoscuții îi spun
simplu, bunica. Poate pentru că a purtat pe chip de când o știm noi, cei
de vârsta fiilor sau fiicei pierdute, semnele unei premature
înțelepciuni. Sau poate pentru că reprezintă pentru fiecare dintre noi
reperul existenței individuale, dincolo de spațiu și timp, chintesența
iubirii dăruite cu o generozitate și o lipsă de egoism de care nu am
putut fi niciodată capabili.
Dintre toate, poate casa bunicii poartă cel mai pregnant
amprenta timpului. Dacă mergi în vizită la bunica, primul lucru pe
care-l face este să se scuze timid: "La bunica nu-i lux, mamă. Casa–i
veche și bunica nu mai are putere s-o lipească și s-o vopsească ca-n
tinerețe. Și mai e ceva... nici nu se-ndură bunica... Când am construit
casa asta, copiii mei amestecau cu picioarele desculțe noroiul din zori
în seară, iar noi făceam din el chirpici... acum ei nu mai sunt...
niciunul... cum să dărâm eu ce-au muncit?‖
Te poartă apoi cu mândrie în cele două odăițe dragi sufletului
ei, în care își petrece ‖bruma asta de viață‖. Odaia icoanelor este cea
în care se roagă pentru sufletele tuturor celor pierduți prea devreme,
de la părinții care n-au trăit s-o vadă la vârsta măritișului, până la
copiii pe care i-a pierdut, într-o cadență nemiloasă, când abia atinsese
maturitatea.

10. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
9
Cea de-a două odaie este cea în care sălășuiește falnic
războiul de țesut.
‖Țese bunica, în fiecare zi țese. Și parcă trece, maică, ziua cât
ar trece-un an. Da-mi ține mintea-ntreagă țesutul ăsta. Și țesătura
asta... și asta de-aici... și asta... culeg din lacrimile sufletului. Nu-l mai
lasă, maică, să sângereze atâta.‖
Și-ncepe apoi o poveste pe care-ai asculta-o zile-n șir...
poveste despre cămeșele țesute pentru oricine a auzit că bunica face
ceea ce cu greu mai găsești în inima Bărăganului, despre cusăturile pe
care numai ea, cu înțelepciunea atâtor ani, știe să le potrivească și din
culoare și din formă...
‖Bunică, nu există fire la magazinele astea ale voastre care să-
mi placă mie! Vezi tu nucul ăsta mare, pe care mă ceartă nepotul că-l
mai țin și are dreptate, că are rădăcinile sub casa asta amărâtă? Firul
ăsta galben cu care-am cusut floricelele pe cămeșă este vopsit cu coji
de nuci verzi, lăsat puțintel, să nu se-nchidă culoarea prea tare. Că
dac-o lași prea mult...se-înnegrește. Da' brăduții ăștia-i vezi? Cu
frunze de ceapă verde am făcut firul, fata bunichii... și ia uite ce
mândră culoare! Și mai am, în spate, un soc care a cam lăstărit... că nu
mai poate bunica să–l îngrijescă... dar tot e bun! Culoarea asta o fac
cu florile, iar asta cu fructele de soc.‖
Nu știu cât timp a trecut, dar ceea ce știu cu siguranță este că
nu mă mai săturam ascultând poveștile bunicii, strecurate printre
autentice lecții de tradiție a țesutului și cusutului costumului popular.
‖Mai am, fata bunichii, și necazuri...că uite... ieri m-au
chemat la școală să le-așez războiul de țesut... au făcut un fel de
muzeu acolo. Am mai fost, că m-au chemat să le povestesc copiilor
despre meșteșugul țesutului... și am simțit și eu că mai are cineva
nevoie de mine. Le-a povestit bunica o zi întreagă și le-a așezat și
fusul în mână! Dar ieri n-am putut! Am crezut că mă duc la copiii mei
ieri și nu-mi părea rău. Da' nici nu m-am dus... nici la școală n-am
putut să merg... și le promisesem, fata bunichii. Numa' acuma, ca să
mă mai cheme, le fac cămeșe la toți .... să aibă de la bunica ... să se

11. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
10
ducă mândri să arate la toată lumea că au costume cu tradiție. Numa'
să mă țină Dumnezeu cât să le termin... Cămeșele se lucrează greu...
cu migală...‖
Din odăița bunicii începuseră să se întrevadă primele semne
ale apusului. Pe chipul ei brăzdat de vechi dureri strălucea o bucurie
aparte... aceea de a dărui ... de a împărtăși din meșteșugul pe care, zice
ea, nu va putea să-l uite nici măcar atunci când ochii și mâinile nu-i
vor mai fi slujbași credincioși. Pentru acel moment, pe care-l simte
din ce în ce mai aproape, și-a pregătit poveștile... spuse de ea... sau de
mine... sau de toți aceia care au ascultat-o.
În căsuța modestă de chirpici a sosit acum vremea
rugăciunilor, așa că mă retrag, cu ecoul din ce în ce mai îndepărtat al
glasului înfiorat de durere al bunicii.
Prof. Dumitru Adriana, Liceul Pedagogic "Matei Basarab",
Slobozia, Ialomiţa

12. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
11
Drag mi-e portul românesc
Să trosnească lemne-n foc
Şi să vină multă noapte
În pridvor de busuioc
Cu miros de mere coapte.
Cei bătrâni să fie vii
Pacea lumii fie dată
Eu copil între copii
Iar afară tânăr tata.
Şi bunica să mă ia
Să mă ducă încet spre pernă
Şi să simt venind din ea
Toată liniştea eternă.
În aceste versuri ale celebrului Adrian Păunescu, mă regăsesc
în totalitate; aşa a fost şi copilăria mea: merele coapte, dulceaţa de
nuci, bunica, lemnele care trosneau în sobă, trezindu-mă parcă din
reveria care mă cuprindea când vuietul Crivăţului se izbea de
fereastră. Când îmi amintesc de acei ani, mă simt ca şi cum aş fi
personajul principal dintr-o poveste auzită când îl chemam pe Moş
Ene... Simt furnicături în stomac… Unde sunt acele timpuri… ?
Oare au fost cu adevărat sau le-am citit de prin cărţi?... Nu, cu
siguranţă, am fost eu personajul principal, asemenea marelui scriitor
Ion Creangă, când îşi aşternea pe hârtie "Amintirile din copilărie"…

13. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
12
Offf, Doamne... cât mi-aş dori să mai fiu din nou copil de-o
şchioapă… să adorm fără grija zilei de mâine, să mă îmbăt de mirosul
copilăriei… Dar mă bucur că am trăit toate aceste momente, pentru
că, astăzi, copiii nu mai au aceeaşi copilărie; este era tehnologiei
avansate, a calculatoarelor, a smart-phone-urilor.
Şi, pentru că amintirile mi-au făcut programul pe ziua de
astăzi, mă aşez tăcută în fotoliul de lângă fereastră, închid ochii şi,
încet, încet, plutesc către anii din urmă… atunci când eu eram copila
ştrengară, cu părul bălai, care, asemenea Scufiţei Roşii, mergeam cu
bunătăţi la bunici, făcute de mama mea, fata bunicii mele. Bunica mă
aştepta, o femeie tare pricepută în gospodărie, în croşetat, tricotat,
cusut pe etamină. Pe pânza de cânepă, ţesea în războiul de ţesut
adevărate tablouri, toate inspirate din natura rurală. Eu am avut şansa
să trăiesc şi să copilăresc la sat şi să prind încă în viaţă acea
gospodărie ţărănească unde femeile se întâlneau în şezătoare, când
fiecare îşi realiza hainele şi obiectele casnice cu o iscusinţă rară. Chiar
dacă nu aveau şcoală, prin culori, semne, cusături, îmbrăcămintea
avea limbajul ei. Nu vă imaginaţi cu câtă emoţie aşteptam serile de
şezători… dar mama nu-mi permitea să merg prea des… acolo se
cânta, se râdea, se spuneau ghicitori, se făceau glume. Aici, pentru
prima dată am văzut o vestimentaţie care mi-a rămas fixată pe retină
şi anume o cămaşa albă ca spuma laptelui care avea presărate pe ici
colo câte o floare, nişte puncte colorate în roşu,negru; am aflat mai
târziu că era o ie .Aşa se numea şi era o piesă din costumul popular pe
care bunica mea îl îmbrăca atunci când mergeau la hora din centrul
satului, duminica. Acolo, mergeau toţi cei tineri, necăsătoriţi, dar şi
cei cu familie, însă în horă jucau doar fetele şi flăcăii care urmau să-şi
găsească alesul, aleasa. Cămaşa acea de in, am revăzut-o mai târziu,
când bunica a început să ţeasă pânza albă în războiul de ţesut, ca apoi
să o croiască. Zgomotul bătăilor de vatale, piese ale războiului de
ţesut, mi-a rămas în minte… poc!... poc!... se auzea apoi suveica
printre iţe, apoi iarăşi poc!... poc! Cu acest zgomot adormeam şi în
acelaşi zgomot mă trezeam. După ce cămaşa era croită şi cusută, urma
să fie împodobită cu flori, linii, puncte. Atunci, pentru prima dată, am

14. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
13
învăţat să mânuiesc acul, dar nu pe etamină, ci pe o pânză neagră, pe
care mi-a trasat linii albe cu o bucată de cretă. Inima îmi tresărea de
teama de a nu o dezamăgi, de a reuşi din prima să ajung la sufletul
bunicii şi să primesc acele laude: ‖Fata mamii, pricepută‖ .După acele
puncte, au urmat lecţii de cusut pe etamină şi cămaşa de in, aştepta
cuminte să fie împodobită. Tainele meşteşugului de a confecţiona
îmbrăcămintea nu se învăţau din cărţi, ci de la femeile satului. Aşa a
învăţat şi bunica mea .Se transmiteau din generaţie în generaţie – de la
mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă şi să ţeasă.
Femeile din satul meu, cu pricepere şi măiestrie artistică, au făcut
hainele din tot sufletul lor, nemuritor fireşte. Au cusut pe minunata
cămaşă fiecare frunză care tremura în bătaia vântului, fiecare floare de
pe întinderea câmpiei Bărăganului. Fiecare împunsătură de ac trecuse
prin zâmbetul, lacrima, dragostea lor. Cusătura descrie chiar ţinta
finală – lumea fără dor.
Urmăream şi la bunica şi mi-a rămas în memorie fiecare
etapă a lucrăturii – de la lâna brută la fir, la ţesătură. În timp ce lucra,
bunica spunea :
- Ştii tu, cămaşă dragă, ce erai odată?
- Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămaşă albă, cu care se
îmbracă oamenii.
- Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o buruiană, clătinată de
vânt, ca toate buruienile: aşa naltă, subţirea, tocmai de potriva mea;
erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut şi copt, cum
sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare,
te-au pus copăcel şi te-au lăsat la soare ca să te usuci. După aceea te-
au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa; apoi,
bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare,
unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adecă să-ţi putrezească
hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare, ca să te usuci,
răzămându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au
meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în pozderie, iară cojiţa ta în fuior.
Femeile apoi te-au răgilat, te-au periat şi te-au făcut fuior frumos şi
moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au

15. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
14
început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţăortul l-au depănat pe
râşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert cu leşie, să se
înălbească, apoi te-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le
depăna pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi
te-au luat şi te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergele printre
pături, ca să nu se hrentuiască urzala; şi fuscei printre rost, ca să nu se
încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin
spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au
întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe
"gura pânzei". Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe ţevi cu
sucala; apoi, punând ţăvile în suveică, au început a ţese, adică a trece
bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca
să se îndesască firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşăzată
spata. Şi uite aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi
frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fiert cu
leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie,
te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce
eşti acum.‖
Eu, ascultam vrăjită această poveste, de care aveam să aflu
mai târziu la şcoală că era povestea marelui scriitor Ion Creangă, „Inul
şi cămeşa"
Când eram la şezătoare, ascunsă undeva într-un colţişor,
(parcă şi acum când închid ochii, mă regăsesc în acel colţisor al odăii)
auzeam cum, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru
comunicarea cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd
împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-
mi haina – taina sufletului meu! Şi mă mântuieşte, Mântuitorul meu‖.
Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii
familii. Hainele acestea erau adevărate arme spirituale, asigurând
protecţia purtătorului faţă de demoni. Ascultam poveşti interesante de
la bunica mea, care mă trimiteau direct în mijlocul întâmplărilor
.Mult, tare mult îmi plăcea să stau acolo la ei, la bunici. Bunicul meu
era şi el un renumit maestru al lemnului. Era cel mai bun tâmplar din

16. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
15
acea perioadă. Dacă bunica mânuia cu pricepere şi dragoste acul,
suveica, pentru bunicul meu mirosul lemnului era cel mai aromat iz.
Acea cămaşă împodobită cu motive florale, am avut marele
noroc să o îmbrac. Mă simt deosebită, mândră fată, frumoasă fată,
îmbrăcată în costumul popular, cu cosiţele numai flori, aşa cum se
cade pe la sărbători. Îmi place portul popular, tradiţia românească,
obiceiurile străvechi, mă încarcă spiritual cu multă căldură, fericire.
Portul românesc, ca trăsături generale are aceeaşi asemănare pe tot
cuprinsul ţării, având desigur deosebiri de amănunte, cu schimbări de
formă, croială, ornamentaţie şi cromatică. Aceasta unitate îi dă
caracter de popular şi naţional. Costumul popular românesc reprezintă
veşnicia şi individualitatea unei etnii. Imi place cântul popular, mă
consider o artistă în devenire, de aceea fac parte din grupul vocal al
şcolii unde învăţ în prezent. Atunci când sunt pe scenă, în mândru port
popular, căldura emoţiilor îmi inundă tot corpul şi mă transpune într-o
altă lume, unde totul este plămădit numai din cântec.
Îmi aduc aminte de bunica, de dibăcia cu care mânuia acul,
suveica, fusul, în timp ce-mi spunea poveşti, de aroma nemaiîntâlnită
din camera ei, de pereţii îmbrăcaţi, gătiţi cu o multitudine de motive
florale de pe carpete, cuverturi, covoare ţărăneşti şi îi mulţumesc lui
Dumnezeu că am fost binecuvântată să trăiesc toate aceste clipe.

17. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
16
Busuioc Alina Andreea, clasa a VIII-a,
Şcoala Gimnazială Grindu, Ialomiţa,
prof. Coord. Cociorva Ion

18. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
17
Toate-s vechi şi noi sunt toate
Motto:
- Din străbuni pe poarta vremii,
A intrat frumosu-n case !
Şi-i poruncă strămoşească
Să păstrăm peste milenii ,
Arta noastră românească .
Tu femeie, ia şi coase
Raurii şi vechi izvoade
Cu arnici ,
Ca în lume să se ştie
(Din cartea "Cusături româneşti din izvoade străbune" de
Elvira Zamfirescu –Talianu .)

19. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
18
Deşi au trecut atâţia ani, costumul popular şi-a păstrat
nealterată frumuseţea şi autencititatea, iar măiestria lucrului de mână
rămâne neîntrecută. Îmi aduc aminte cu nostalgie de o întâmplare pe
care mi-a reamintit-o bunica, la care mai merg adesea. Într-o bună zi,
plină de lumină, de la începutul lunii mai, am păşit sfioasă spre casa
bunicii, sperând că voi obţine de la ea ceea ce-mi doream atât de mult.
Era costumul popular al bunicii, pe care îl păstra în lada ei de zestre,
veche şi ostoită de vreme, pe lângă alte lucruri ţesute de mâinile ei
neobosite. Lângă poartă, bunica mă aştepta, iar zămbetul ei blând mi-a
dat curaj să-i mărturisesc scopul vizitei mele.
Urma să am o serbare la şcoală, iar doamna învăţătoare ne-a
învăţat şi câteva dansuri populare. Eram tare necăjită pentru că nu
puteam participa la dansuri populare fără un costum popular. „Suita
de dansuri populare nu are rost fără costum şi să nu vă prind cu paiete
la serbare‖ ... acestea erau cuvintele doamnei învăţătoare ce-mi
răsunau în minte până am ajuns în curtea bunicii.
„- Am nevoie de ceva foarte drag ţie, bunică! Ştiu că nu te
poţi despărţi de el aşa uşor. Este vorba de costumul tău popular.‖
Am păşit împreună cu bunica spre casă, lângă care vegheau
doi cireşi plini de floare si miresme. În jurul meu dansau uşor petalele
florilor de cireş, care se opreau apoi, purtate de vânt, în părul alb al
bunicii. Parcă mă văd lângă ea: o copiliţă cu părul bălai împletit în
două codiţe. Am intrat în casa cu prispă şi ferestre mici, însă sărăcia
căsuţei era înviorată de belşugul lucrurilor ţesute.
Nu poţi călca un astfel de prag fără respect pentru energia
unei femei care a lucrat cu greu la câmp, e o mamă care a fost cu
copiii ei plină de îngrijire, dojană şi plină de mângâiere. Îmi povestise
bunica, în serile în care mai rămâneam pe la ea, cu cât greu a agonisit
tot ce are şi cu câtă trudă şi-a îngrijit cei trei băieţi: „cât au fost mici i-
am ferit şi de apă şi de foc, dar şi acum cât sunt mari tot le duc grija.‖

20. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
19
Am intrat într-o cameră micuţă împreună cu bunica şi parcă
ne-am „pitit‖ după lada veche, roasă de carii, dar aşezată la loc de
cinste sub candela ce împrăştia lumina în toate colţurile camerei. Din
lada veche au început să apară pe rând, parcă vrăjite, diferite piese din
costumul popular. Fiecare lucru cu povestea lui spusă de către bunica.
O ie bogat ornamentată cu motive florale, ce era lucrată pe pânză
ţesută în casă de către mâinile ei harnice.
Bunica îmi spuse să închid ochii şi îmi trase ia pe mine cu
blândeţe. Îmi dă şi o fustă, albă, care, în ciuda atâtor ani, nu se
îngălbenise încă. Două fote viu colorate le puse peste fustă şi parcă
eram din altă lume. Mă „încinse‖ bine cu un brâu şi, dintr-o dată, am
început să mă simt tare mândră. Mă grăbesc să scot din ladă un batic
înflorat cu care vreau să mă „îmbrobodesc‖ la fel ca bunica.
Ea însă mă opri, spunându-mi că abia după ce mă căsătoresc o
să port batic. Interdicţia mă supără „niţel‖, însă urma de tristeţe
dispăru după ce descoperii în ladă şi opincile bunicului, confecţionate
din piele de porc, sau de vită, iar ciorapii tricotaţi din lână îşi aveau şi
ei loc de cinste.
În acel moment intră în încapere un bătrân gârbovit de muncă
şi vreme, dar care se înveseli când îşi văzu nepoţica încălţată cu
opincile mult prea mari pentru picioruşele ei. Era bunicul, care intră în
jocul meu şi continuarăm împreună parada inedită. Îşi puse pe el
primul lucru care îi veni la îndemână: o cămaşă lungă până la
genunchi, ornamentată mai puţin decât ia femeiască, îşi trase repede şi
o pereche de iţari confecţionaţi dintr-o stofă specială, ţesută în casă,
„se încinse‖ bine cu un brâu, iar pe cap îşi puse o căciulă fumurie din
blană de miel.
„- Suntem gata să mergem la horă, nepoţică.‖- spuse bunicul,
dar iată că bunica scoase din întunericul lăzii şi o năframă
confecţionată din pânză si împodobită cu motive variate ce se purta cu
ocazia unor evenimente speciale (nunţi, botezuri). Bunica îmi povesti
şi despre tors, urzit, răsucit, ţesut, vopsit, cusut şi despre tehnicile de

21. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
20
realizare a costumului popular, care erau numai manuale. Păream
hipnotizată la auzul acestor lucruri despre care nu ştiam atâtea detalii
şi nu credeam că ascund atâtea secrete şi atâta muncă.
Culorile erau realizate cu vopsele vegetale din frunze de
nuc, coji de nuci, flori de sunătoare etc. Parcă îmi venea să aţipesc
vrăjită de lada cea veche. Bunica mă trezeşte din vis şi-mi face o
bucurie imensă dăruindu-mi costumul ei cel drag, cu care aveam să
merg mândră la prima mea serbare cu dansuri populare. De atunci,
oriunde aş fi când îl îmbrac, o fac cu dragoste şi onoare. Această
dragoste mi-a insuflat-o bunica. Am să-l păstrez ca pe un talisman ce
i-a adus ei viaţă lungă şi sănătate, iar pentru mine este o carte a
identităţii mele româneşti.
Trimbitasu Cătălina, Şcoala
gimnazială Grindu, clasa a VIII-a,
Prof. coord., Cociorva Ion

22. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
21
Umbre pe o ladă veche de stejar
Motto:
―Nu zugrăvesc fiinţa, zugrăvesc trecerea‖
(Montaigne)
Am crezut multă vreme că un costum tradiţional românesc
este doar o decoraţiune vestimentară. N-am înţeles ani la rând setea de
a trăi din pânza ţesută cu migală, fiindcă n-am putut înţelege şuvoiul
greu al trecerii. N-am prieput măreţia pasiunilor umane fiindcă n-am
descoperit la timp emoţia culorilor aşezate pe pânza de in a cămăşii
ţărăneşti care acoperea statura fermă a bărbatului secole de-a rândul.
N-am cuprins în sufletul meu râurile tremurătoare de pe maramele de
borangic ce împodobeau ca nişte mângâieri chipurile suave ale
femeilor românce. N-am înţeles preţul spiritual al costumului popular
deşi, în avântul pasiunilor şi curiozităţii mele pentru lucrurile vechi,
am umblat prin lăzile de zestre din casele bătrânilor ţărani. Acolo, în
ele, au stat la adăpost de vremuri mai bune sau mai rele, tăcerile
trecutului cu simbolurile sale misterioase. Mi-am imaginat, când am
început să înţeleg valorile casei ţărăneşti, că lada de zestre trebuie să
se fi născut atunci când luptătorul acestor pământuri a lăsat arma şi a
strâns în palme unealta cu care a transformat treptat, printre griji şi
bejenii, ideile simple în linii armonioase de o simplitate ornamentală
şi de o meticulozitate fără de pereche. Aşa trebuie să ni se fi înfăţişat
simfonia populară a culorii şi formei: pe urcuşul greu al istoriei,
ramificându-se în toate sensurile, de la frăgezimea chipului de copil
cu ochii limpezi, la pata de sânge care se varsă dintr-o inima eroică,

23. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
22
de la adâncimea fântânilor cu ape reci, la mormintele înălţate pe
strălucirea iubirii de pământ şi casă.
Astăzi, când am în faţa ochilor un costum popular românesc,
văd cu o uimire neostoită cum, ca nişte strofe de imn înălţător, se
desfăşoară desenul migălos pe mâneca de cămaşă bărbătească, pe ia
femeii românce, ca o naştere, ca o bucurie, ca o meditaţie, ca o ama,
ca o agonie, ca un tremur de emoţie. În desenul lăzii de zestre şi al
costumului popular străbunii noştri au pus drama omenească de la
leagăn până la mormânt. Acolo, în desenul migălos, se află dâra de
sânge pe care o lăsăm în istorie, acolo este plânsul veacurilor şi
chiotul izbânzilor, desfăşurarea verde a câmpiei, unduirile ameţitoare
ale munţilor, învolburarea cerului, pata roşiatică de soare a
asfinţitului.
Învăţătoarea mea era o femeie frumoasă, trecută de vârsta
tinereţii, cu statura mândră, cu o anume delicateţe misterioasă a femeii
în care sălăşluiesc deopotrivă bucuria şi tristeţea, austeritatea şi
vigoarea acestor pământuri. Era discretă şi răbdătoare, era uneori
excesiv de protectoare cu noi copiii. Avea vorba blândă şi aşezată;
uneori ni se părea că vorbeşte în şoaptă, ca pentru a păstra o anume
taină ştiută numai de ea şi noi. De două ori pe an, învăţătoarea noastră
se înfăţişa la şcoală îmbrăcată într-un costum popular de o rară
frumuseţe: de 1 Decembrie şi la sărbătoarea sfântă a Înălţării
Domnului. Pentru noi, copiii, ia doamnei învăţătoare era ca o
deşteptare a frumuseţii imaculate. Cusăturile de roz şi galben, de roşu
şi verde erau ca nişte arome ale luminii, ca nişte surprize ale umbrei în
care se aşezaseră parcă măreţia cerului şi a pământului. Prin ţinuta sa,
bătrâna doamnă redeştepta parcă armoniile acestei lumi şi ne insufla şi
nouă, copiilor, bucuria, emoţia, un soi de entuziasm naiv de dincolo
de orice cauză raţională. Doamna învăţătoare era mai frumoasă ca
oricând şi parcă mai tristă în acele două zile din an, cărora noi, atunci,
nu le puteam descoperi pe deplin semnificaţiile.
Familia Eliade trăia liniştit şi sobru într- un sat argeşean de la
poalele munţilor Făgăraş. La un moment dat, tresăririle violenţei se

24. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
23
strecurară peste lume ca din senin. Infernul războiului urlă
învălmăşind mulţimile, întunecând cerul cu crispări sângeroase şi
flăcări ucigătoare. Lumea era încremenită de spaimă, moartea lacomă
înghiţea popoare, frângea destine. Alexa, soţul doamnei învăţătoare,
maior în rezervă, a fost chemat la datorie încă de la începutul
conflagraţiei. A plecat pe front la comanda unei companii de
cercetaşi, care avea ca misiune să pregătească bătăliile pe liniile
frontului de Răsărit. După o jumătate de an de luptă cu primejdiile şi
cu inamicul sovietic, el şi întreaga companie căzură prizonieri şi fură
duşi într-un lagăr din inima Siberiei îngheţate. Nimeni de atunci n-a
mai aflat nimic despre el. La sfârşitul războiului a fost considerat
dispărut. Doamna Eliade nu l-a aşteptat. S-a rugat la Dumnezeu să-l
apere dacă ar fi fost viu, şi să-l ierte în împărăţia Lui în cazul că ar fi
fost mort. Războiul adusese foamete şi moarte. Sovieticii ocupaseră
ţara, libertăţile românilor erau strivite crunt sub cizma opresorului.
Zăngănitul armurilor trecuse, dar lumea era încă victima unor
persecuţii halucinante: condamnări fără judecată, închisori, execuţii,
exproprieri, hărţuieli de tot felul. Luca, băiatul familiei Eliade, elev în
ultimul an de liceu, hotărî împreună cu întreaga sa clasă de băieţi, să
ia drumul codrilor. Se uniră toţi, sub comanda unor ofiţeri tineri,
experimentaţi în tactici de luptă. Haiduci ai munţilor, luaseră cu ei în
întunecimea pădurilor nădejdea că vor izbândi. Vestea că s-a făcut
partizan în munţi a ajuns târziu în sat, odată cu descinderea trupelor
militare care percheziţionară o zi întreagă gospodăria familiei Eliade.
Doamna învăţătoare s-a speriat de amenininţările soldaţilor care-i
răscoleau casa furioşi, dar s-a bucurat că băiatul ei trăia şi mai ales că
alesese să lupte în detaşamentele de partizani. Lupta din munţi, însă,
s-a stins după scurtă vreme. Unii au murit în confruntare directă cu
trupele noii armate comuniste, alţii au fost arestaţi şi condamnaţi la
moarte. Au fost împuşcaţi după ce au suportat atrocităţi greu de
imaginat în puşcăriile comuniste. Alţii, însă,printre care şi tânărul
Luca, din motive de neînţeles, au fost trimişi într-un lagăr rusesc, în
―gulagul morţii‖. A rezistat în gerul siberian mai multe luni, bătut,
schingiuit, dezbrăcat, flămând, supus la munci grele sub ameninţarea
mitralierelor unor gardieni mereu aroganţi şi ameţiţi de alcool. S-a

25. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
24
îmbolnăvit şi nu s-a mai putut ţine pe picioare. Trupul i se împuţinase,
oasele îi ieşeau în geometrii chinuite pe sub pielea străvezie, ochii i e
adânciseră în orbite. Devenise inutil. Într-o zi doi gardieni îl luară cu
brutalitate din adăpostul auster în care zăcea şi îl târâră prin zăpadă
până la un loc în care îi abandonau de obicei pe morţi şi muribunzi. Îl
legară cu o sârmă de un copac gros, apoi se depărtară. Unul scoase o
sticlă de vodcă şi o împărţiră mutând-o de la unul la altul, până o
goliră. Începură să râdă şi îşi pregătiră puştile să tragă la ţintă în trupul
muribundului. Gardienii sovietici obişnuiau să se distreze astfel cu
deţinuţii. Moartea l-a doborât pe tânărul Luca în mijlocul pădurilor
reci ale Rusiei, cu fruntea în lumina albastră a cerului, cu bucuria că
Iadul murea odată cu el, că se elibera prin moarte. Umbra rece a
morţii se lăsă pe privirea lui senină şi peste zăpada ce scânteia de
gerul polar. O pată de sânge se scurse pe zăpadă şi contrasta
îspăimântător şi macabru cu albul strălucitor. Supliciul şi suferinţa se
topiră răzbunător într-un zâmbet pe chipul băiatului. Îşi înălţase
privirea spre cer într-un ultim efort, şi se prăbuşise cu ochii deschişi
îngheţaţi de moarte şi de ger. L-au lăsat să atârne îndoit peste sârma
cu care-l legaseră de copac, să-l mănânce fiarele aşa cum procedau cu
toţi condamnaţii.
Când vremurile s-au mai liniştit, impovărată de tristeţe, dar
hotărâtă, acceptându-şi viaţa ca pe o dramă obişnuită, dornică să se
elibereze de coşmarurile trecutului, doamna învăţătoare Eliade şi-a
părăsit satul de la poalele munţilor Făgăraş. Eu nu ştiu când a venit la
noi în sat. Am considerat-o mereu de-a noastră, fiidcă satul întreg o
considera a lui. Am intrat deseori în cămăruţa ei de o nobilă
simplitate, cu miros de muşcate, căreia nu-i puteai găsi niciun cusur.
Lângă pat, sub fereastră, se afla lada de zestre, masivă, grea, din lemn
de stejar, acoperită cu o pânză brodată de mână, albă, imaculată. N-am
îndrăznit niciodată să-i cer să o deschidă, dar, într-o zi, intuindu-mi
curiozitatea şi nerăbdarea, i-a ridicat capacul. Cu gesturi calme,
religioase, desfăcea fiecare obiect din ladă. În ochii ei era acea iubire
liniştită, fără reproşuri sau remuşcări, acea resemnare nobilă pe care
uneori o acceptăm ca unică resursă de supravieţuire. Trei costume

26. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
25
tradiţionale de o frumuseţe sinuoasă, ale căror tonuri coloristice se
afirmau sub forţa cuvântului bătrânei doamne:
- Uite, ăsta este costumul bietului Alexa, Dumnezeu să-l
odihnească. Nu pot vedea costumul ăsta decât pe trupul soţului meu…
Ce bine îi stătea cu el!... Îi plăcea aşa de mult să-l poarte… Asta este
costumul fiului meu, Luca. A murit prea de tânăr… Uite, costumul
ăsta nu-l văd îmbrăcat de nimeni, nici măcar de bietul Luca… Parcă
n-ar face parte din viaţă… parcă ar fi murit odată cu băiatul meu…
Privirea femeii se duse parcă într-un gând îndepărtat: Nici de nuntă,
nici de moarte… Dintr-o lume căzută sub persecuţia istoriei,
împovărată de incertitudini, nişte veşminte scoase cu grijă dintr-o ladă
de zestre veche dezvăluiau pasiunile, deznădejdile, durerile şi poverile
oamenilor, dar şi gloria iubirii de neam care subjugă orice dramă.
Costumul doamnei învăţătoare cu care se îmbrăca de două ori pe an în
semn de omagiu pentru tot eroismul senin al românilor; costumul
soţului său,cu care el se îmbrăcase în ziua căsătoriei şi pe care îl
purtase de sărbători, la slujbele de duminică sau la petreceri; costumul
fiului său , pregătit să-l poarte ca ginere, precum purtase şi tatăl, la
nunta ce va fi venit poate în vremuri mai bune.
Atunci, în odaia sărăcăcioasă a bătrânei mele învăţătoare, am
înţeles că din costumul popular renaşte mereu cântecul blând al
speranţei odată cu şoapta sfâşietoare a deznădejdii, plânsul etern al
iubirii sfâşiate, bucuria îmbrăţişării cu viaţa. Că atunci când este
amintire, costumul popular devine comoară.
Lada de zestre a doamnei învăţătoare a rămas doar o imagine
miraculoasă a memoriei care închide în ea, învăluită în parfum de
vremuri vechi, lacrima vie a unui popor. Şi cred că astăzi, poate în
pacea îmbelşugată a Cerului, în sărbătorile Paradisului divin, când ea
îşi pune cu grijă festivă costumul popular, Dumnezeu îngenunchează
ca un muritor. Am scris această poveste în semn de preţuire pentru
bocetul nerostit al acestui neam
Prof. Cociorva Ion,

27. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
26
Şcoala Gimnazială Grindu, Ialomiţa

28. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
27
Costumul popular din Moldova
Portul popular din Bucovina.Portul românesc şi toată arta
populară, arhitectura, crestăturile în lemn, ceramica, olăritul, s-au
născut şi dăinuie pe teritoriul ţării noastre din cele mai vechi timpuri.
Originea broderiilor de pe îmbrăcămintea ţăranilor trebuie căutată în
trecutul cel mai îndepărtat. Cusătura, arta cusutului şi a ţesutului, este
o îndeletnicire foarte veche. Împodobirea cămăşii şi a pieselor de la
brâu în jos, a sumanelor, se făcea pe teritoriul ţării noastre încă din
timpul triburilor trace. Istoria ne spune că dacii erau îmbrăcaţi aşa
cum sunt îmbrăcaţi acum ţăranii noştri de la munte. Îmbrăcămintea lor
era un fel de tunică până la genunchi, strânsă cu o cingătoare peste
mijloc, iţari largi legaţi la gleznă cu sfoară sau vârâţi în opinci, pe
deasupra o manta largă, fără mâneci, încopciată pe umăr. Femeile erau
înalte, zvelte, mândre la port, cu mlădiere în mişcări şi cu multă
blândeţe şi duioşie pe chipul lor frumos, în ochii lor mari, galeşi,
umbriţi de gene lungi. Purtau o haină uşoară, lungă până la călcâie, pe
deasupra o dulamă până la genunchi, strânsă la brâu, pe cap o
broboadă de in sau de cânepă, mărgele la gât şi flori în cosiţe. Mărturii
despre originea portului românesc se văd pe Columna lui Traian şi pe
Monumentul de la Adamclisi, care înfăţişează pe daci cu cămăşi croite
la fel cum poartă şi azi ţărăncile noastre, mai ales cele din Moldova şi
Bucovina.
Portul ţăranilor români din Bucovina este bogat ornamentat.
Cămaşa de sărbătoare la femei este încreţită la gât(cămaşă cu
brezărău), ca pe Monumentul de la Adamclisi. Cu timpul, unele
ţărănci, din spirit practic, au înlocuit aţa care începea să se rupă după
un timp de folosinţă, cu un guleraş mic de 1 cm. Aşa apare cămaşa cu
ciupag. Pe ciupag se brodează un fragment din modelul de pe
altiţă.Altiţa acoperă umărul. Are două sau trei dungi orizontale.
Dungile sunt despărţite prin lănţujele de metal, fir aur sau argint,
fluturi, mărgele. Urmează încreţeala de 5-15 cm, care are un ornament

29. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
28
geometric într-o singură culoare, galbenă, iar pentru cei tineri,
roşie.Pe piept şi pe spate cămaşa este brodată cu dungi înguste ca şi
cele de pe mânecă. Cămaşa de toate zilele este mai puţin brodată.
Bărbaţii şi mai ales flăcăii, au cămăşile brodate la poale, peste
umăr şi jos la mânecă.Dacă desenele de pe iile femeieşti sunt
câteodată viu colorate, au lănţujele din fir de aur şi argint, fluturi şi
mărgele, modelele de pe cămăşile bărbăteşti sunt lucrate mai mult cu
negru; foarte rar este folosit la umplutură puţin roşu sau fir
metalic.Ştergarul cu care îşi învelesc capul femeile bătrâne, ştergarul
care se pune şi ca ornament în casă, ca şi năframa folosită cu ocazia
nunţilor, sunt brodate cu motive geometrice sau flori stilizate şi
desenul se prezintă totdeauna pe două feţe; atât pe faţă cât şi pe dos,
modelul este acelaşi. Cojoacele, bundiţele şi bunda sunt brodate cu
ornamente din domeniul plantelor, flori şi frunze împreunate în
mănunchiuri sau ghirlande.
În culorile de pe costumul popular românesc, alături de alb,
negru, roşu, se găsesc nuanţe de gri, galben, portocaliu, verde de
diferite nuanţe, albastru ca cerul, albastru de Voroneţ, albastru închis.
Motivele nu se restrâng numai la contururi, ci acoperă chiar şi
fondul; motivul apare din fondul brodat şi este de o frumuseţe rară.
Portul popular se diferenţiază în funcţie de anotimp, ocazii
festive, vârstă şi se adaptează ocupaţiilor din fiecare zonă. Piesele
folosite în timpul muncilor sunt mai simple, cu mai puţine ornamente
decât costumul care se îmbracă la horă sau la nunţi, care are
ornamentele cele mai frumoase şi bogate în fir metalic, mărgele,
paiete (fluturi) prinse pe cămaşă cu o mărgică.
Portul naţional este ca o uniformă după care ni se cunoaşte
neamul, este un steag al naţiunii române. Portul nostru e cel mai
artistic, cel mai distins şi cel mai frumos dintre toate porturile
populare.
Costumul popular din judeţul Suceava se completează pe cap
cu o basma de culoare închisă, terminată de jur împrejur cu franjuri de
mătase.Peste costum se poartă un suman din postav de culoare
închisă, cu ornamente bogate din şnururi de lână neagră sau cu o
bundiţă împodobită cu blană de jder.

30. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
29
Dorna şi Câmpulung
Portul popular din centrul şi sudul Moldovei. În aceste
regiuni, în părţile dinspre munţi, iile sunt creţe la piepţi, cu altiţe pe
umeri, pe care sunt aplicate mânecile încreţite.
În partea de jos, mâneca este strânsă pe mână, cu creţuri
lucrate în fire colorate formând un galon, din care porneşte un volan
ce cade peste mână. Din altiţă pornesc trei şiruri de râuri (broderie
îngustă) pe toată lungimea mânecii.Spre şes, iile sunt întinse pe piepţi,
uneori însă şi încreţite la gât. Mânecile sunt largi, neîncreţite pe mână,
în lungimea lor au la fel râuri brodate. La gura cămăşii broderia este

31. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
30
mai îngustă, iar pe piepţi, mâneci şi câteodată şi pe poalele cămăşii
modelul de broderie este mai lat. În părţile Romanului, lărgimea
mânecii în partea de jos este strânsă pe o manşetă îngustă de 2-3 cm şi
acoperită cu broderie.
În regiunea Iaşului, iile sunt fără altiţe, iar motivele de
broderie sunt mai late şi plasate pe toată mâneca. În partea de jos se
termină cu un volan lucrat pe margine cu un model îngust de broderie,
care model conturează gura cămăşii, de asemenea şi poalele.Iile din
aceste locuri sunt lucrate cu mult roşu, negru, galben, mai rar cu
albastru şi cu fire de aur şi argint.În părţile Iaşului, iile sunt fără altiţe,
iar motivele de broderie sunt aşezate pe mâneci şi piepţi.În aceste
regiuni, peste cămaşă şi catrinţă se poartă un pieptar, care pentru vară
este din postav, iar pentru iarnă din blană. Pieptarele se fac fără
mâneci şi sunt garnisite cu aplicaţii de piele. Pe cap se poartă o
maramă lungă şi frumos aleasă.
Iaşi - Botoşani
În ţinutul Brăilei, iile, la fel şi partea de jos (fusta), se fac din
ţesături de borangic foarte subţiri şi alese cu diferite motive lucrate cu
fire de bumbac alb. Aceste materiale sunt fine şi transparente, iar iile,
cât şi fustele, se croiesc foarte largi şi bogate.Fotele sunt formate din
două bucăţi (spate şi faţă) şi alese cu diferite modele în culori vii, pe
întreaga suprafaţă. Marama care completează costumul este la fel de
bogată şi are aceeaşi ţesătură cu ia şi fusta, dar cu motive de alesături
diferite.

32. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
31
Aproape la toate formele de ii şi cămăşi, partea de jos este
croită în clini şi se uneşte cu partea de sus printr-o cusătură pe linia de
talie.Peste cămaşă sau ie, costumul din aceste regiuni se completează
cu catrinţe. Catrinţa este ţesută din fire de lână pe urzeală, iar pe
bătătură tot din lână sau bumbac şi are formă dreptunghiulară. Ea se
înfăşoară pe corp în aşa fel, încât marginea ei să cadă pe şold în partea
stângă.
Catrinţele sunt simple pentru lucru sau vărgate pentru zilele
de sărbătoare. Catrinţa vărgată (în dungi) este mult mai frumoasă şi
partea din mijloc, care cade în spate, este simplă, fără dungi şi se
numeşte dosul catrinţei.Aceste dungi sunt ţesute în diferite culori în
lung cele mai multe şi mai rar în lăţime.În regiunea Bacău, partea din
faţă a catrinţei este acoperită cu alesături în motive mari, iar câteodată
pe poale este conturată de jur împrejur cu un galon lat format din
aceleaşi motive.
Neamţ
În ţinutul Roman, maramele sunt înlocuite cu un fel de
ştergare dintr-o ţesătură mai plină şi cu alesături colorate la capete.

33. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
32
Bibliografie
1. Aurelia Doagă, Cusături româneşti, Editura „Ion
Creangă‖, Bucureşti, 1978.
2. Natalia - Tăutu Stănescu, Aplicaţii de broderii
româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.
3. LeocadiaŞtefănucă, Culegere de cusături populare,
Editura Dacia, Bucureşti, 1990.
Gogu Petronel - clasa a X-a
Liceul Tehnologic Holboca, jud. Iaşi
Îndrumător: prof. Otilia PÎNTEA

34. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
33
Costumul popular din zona
Maramureşului istoric
Toate piesele portului
popular sunt produsul exclusiv al
industriei casnice textile, având
ca punct de pornire culturile de
plante tehnice (cânepa, inul) și
creșterea oilor (pentru producția
de lână), apoi prelucrarea firelor
(înmuiatul, melițatul, pieptănatul
etc.) și, în cele din urmă, țesutul
pânzelor, în microateliere
casnice, croiul și brodarea.
La toate acestea se
adaugă meșterii specializați în
confecționarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor și pălăriilor.
În trecut, modelele și gama coloristică erau conservate de
către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate locală, prin care se
transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizați ai
localnicilor recepționau motive, culori, compoziții ornamentale
specifice unui anumit sat și, nu de puține ori, nu numai că erau în stare
să citească mesajul, dar recunoșteau și anumite redundanțe în modul
în care acesta fusese formulat‖(Corneliu Mirescu, 2006).
Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin
dispunerea și cromatica dungilor orizontale (pentru femei) și sumanul,

35. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
34
prin lungime (pentru bărbați). Nuanțarea se făcea și prin croi,
materiale auxiliare, lățimea tivului, sisteme de închidere, poziționarea
buzunarelor etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv
în identificarea zonei de proveniență, îndeosebi în cazul zadiilor:
galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea
Vișeului, roșu pentru Valea Izei, fiecare în alternanță cu dungi negre.
Portul maramureșean se remarcă prin eleganță sobră, reținută,
este unitar și are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice
pe care nu le găsim în alte zone‖ (T. Bănățeanul, 1965).
Costumul popular din
zona Maramureş prezintă
diferenţe sesizabile în cele patru
microzone, situate pe apele
principale – Mara, Iza, Vişeu,
Tisa. Diferenţierile se referă mai
puţin la croiala pieselor de port şi
mai mult la sistemul de
ornamentare şi la coloritul lor.
Pentru cămăşi, poale şi gatiii se
folosește pânza ţesută de in,
cânepă, bumbac. Lâna de oaie are
largă utilizare pentru piesele de
port specifice zonei: gube miţoase,
pieptare, ciorapi, mânecări, traiste.
Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşa
(cu poalele), două zadii, brâul, încălţămintea, apoi pieptarul şi guba,
sau lecricul (din pănură) purtate în anotimpurile răcoroase. Costumul
bărbătesc de vară este confecţionat din pânză şi este foarte simplu.
Costumul femeiesc
Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată
(neagră la femeile mai în vârstă), cămașă cu decolteu dreptunghiular,
cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un
pieptar din pănură sură sau un „lecric‖ (jachetă), guba din lână albă cu

36. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
35
mițe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă‖ (mărgele de corali) sau
zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului).
Prin componenţa sa, costumul femeiesc de Maramureş
aparţine tipului de costum cu
două catrinţe, denumite aici zadii.
El se compune din îmbrăcămintea
capului, cămaşa (cu poalele), două
zadii, brâul, încălţămintea, apoi
pieptarul şi guba, sau lecricul (din
pănură) purtate în anotimpurile
răcoroase.
Cămăşile aparţinând
costumului femeiesc au răscroiala
pătrată în jurul gâtului, mânecile
încreţite la umăr, terminate cu un volan. Motivele ornamentale sunt
dispuse în jurul gâtului, pe umăr şi la volanul mânecii încreţite. Peste
poală se poartă zadiile ţesute din lână în dungi late dispuse orizontal,
care prin coloritul lor puternic de roşu, portocaliu, galben, verde,
albastru sunt net diferenţiate de fond. În funcţie de culoarea
dungilor, se recunoaşte satul din care
provine costumul.
Costumele populare sunt
mai bogat ornamentate decât în alte
regiuni. Iile, deşi au aceeaşi croială,
se deosebesc prin felul cum sunt
montate şi aplicate broderiile. În
ţinuturile din Maramureş, iile sunt
încreţite în faţă prin fire colorate,
formând, astfel, un galon de la
răscroitura gâtului în jos, pe o distanţă de 13-15 cm în formă de
trapez. Mânecile sunt montate la fel, încreţite pe linia de răscroitură a
gâtului, iar pe linia de lungime sunt strânse prin acelaşi galon brodat
îngust (2-3 cm) de unde porneşte volanul.

37. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
36
Fotele din Maramureş sunt ţesute din lână de culoare roşie
sau neagră şi cu dungi de mai multe culori, aşezate în linia orizontală.
La unele costume, fota din faţă este roşie şi cea din spate neagră, sau
ambele negre. În partea de jos, pe o distanţă de 25-30 cm din margine,
fota este garnisită cu diferite motive colorate alese în război, în care
însă predomină roşu.
Costumul femeiesc este completat
de cojocul de blană de miel, bogat colorat.
Ilicele care se poartă peste costum sunt
din piele, fără mâneci şi brodate în diferite
culori. Piepţii sunt foarte înguşti, în
mijlocul feţei fiind depărtaţi unul de
celălalt pentru a se putea vedea toată
bogaţia broderiilor de pe ii. Aceste ilice
sunt conturate pe margine cu un şiret sau
cu o şuviţă îngustă de blană.
Costumul popular de
Maramureş se completează pe
cap cu o basma din caşmir roşu, brodată cu motive florale colorate sau
neagră, cu motive roşii. Pe margini se termină cu franjuri de
mătase.Năframa – produsă industrial – colorată şi imprimată se poartă
în nu doar la sărbători, ci zi de zi.
Femeile – ca şi bărbaţii – poartă în
picioare opinci. La gât poartă zgărzi din
mărgele colorate.
Îmbrăcămintea copiilor este realizată
în aceeaşi tehnică şi cu aceleaşi ornamente ca cea a adulţilor.
Costumul bărbătesc

38. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
37
Portul bărbătesc are ca element de
bază cămașa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara
gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei,
iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu;
lecric și gubă. Din gama accesoriilor notăm
clopul și straița țesută în culori vii.
Costumul bărbătesc de vară este
confecţionat din pânză şi este foarte simplu.
Bărbații poartă o cămașă albă, scurtă, izmene vara și cioareci
iarna, pe cap clopul sau cușma, tot în funcție de anotimp.
Maramureșenii care vor să respecte ca la carte ținuta tradițională nu
renunță nici azi la opincile din picioare.
Cămaşa de tip mai nou este mai lungă
decât cea veche, aceasta trecând peste talie,
largă, cu mâneca încreţită din umăr, cu
încreţele. Jos, mâneca se termină fie largă,
slobodă, fie prinsă într-o manşetă.
Izmene numite „gacii‖, sunt lucrate
din acelaşi material ca şi cămaşa. Sunt largi,
dar mai înguste decât cele oşeneşti şi mai
lungi. În afară de „cheiţe‖, care încheie pe lături lăţimile pânzei şi de
destrămături, sunt gacii care nu au nici un alt element ornamental.
Gatiile sunt simple, încreţite în talie. Cureaua este lată, din piele, cu
ornamente presate şi se încinge peste cămaşă.
Cojocul confecţionat din blană de miel este ornamentat cu
broderie din lână policromă sau cu aplicaţii de piele. Pieptarul este
unul din elementele ornamentale cele mai importante ale costumului
bărbătesc din Maramureş, prin posibilitatea pe care o are de a permite
o largă desfăşurare ornamentală şi cromatică. Pieptarul bătrânesc este
mai simplu, cu mari spaţii albe şi cu câteva elemente ornamentale în
piele şi broderie pe margini, la buzunare şi un mic câmp ornamental la
spate, sub guler.

39. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
38
Pălăria este din pâslă sau din paie, iar iarna se poartă cuşmă
din blană de miel. Bărbaţii poartă mânecări şi
traistă – ţesută din lână.
Forma pălăriilor din pâslă diferă după
epocă. Pentru vară, tinerii poartă pălării de paie cu
calotă şi boruri mici, ca cele oşeneşti. Iarna sunt folosite căciuli plate,
cu fundul rotund, aşa numitele „căciuli rotilate‖.
Una din piesele anexe nelipsite din portul
bărbătesc a fost în trecut „traista feciorească‖, ţesută în
război, din lână, ca un covor, cu ornamente geometrice
în roşu, verde, vişiniu, cu o clapă cu franjuri şi cu o
baieră lată, ţesută.
Eleva: Olar Ramona, clasa a XIV-a C seral, Coordonator
prof. ing. Miclăuș Dorina Carmen, Colegiul Tehnic Transilvania,
Baia Mare, Maramureș
Bibliografie: http://www.slideshare.net/CarmenMuresan1/la-
noi-in-maramu
http://www.cjmaramures.ro/traditii/costumul-popular-din-zona-
maramuresului-istoric
Costumul popular - element de
identitate naţională
România este una dintre puținele țări din lume unde, în anii
2000, unii oameni de la sat încă mai poartă costume tradiționale și în
zilele de lucru, nu numai cu ocazia anumitor sărbători. România se
remarcă print-o varietate extraordinară de costume populare.

40. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
39
Portul naţional e ca o uniformă după care ni se cunoaşte
neamul, e un steag al naţiunii române. Portul nostru e cel mai artistic
şi cel mai distins dintre toate porturile populare.
Portul popular românesc este, incontestabil, unul dintre cele
mai importante elemente culturale și istorice pe care le poate deține un
popor. Este o dovadă a identității naționale, a diferențelor culturale
într-o anumită arie geografică în care s-a format o civilizație distinctă,
care a evoluat după propriile-i legi, adaptate unui stil de viață aparte.
Un studiu al costumului popular în funcție de regiuni poate stabili cu
precizie evoluția neamului românesc.
Portul popular a evoluat odată cu românul, a fost alături în
cele mai importante momente din viața fiecărui om de rând, atât în
clipele fericite, cât și atunci când nenorocirile s-au abătut asupra
familiei și a comunității. Mai mult, costumul popular a fost acolo în
momentele în care românul și-a revendicat drepturile, s-a luptat pentru
o viață mai bună, când a câștigat sau când a fost reprimat și redus la
tăcere. Toate aceste evenimente nu au trecut fără să influențeze arta
populară, alături de credința puternică în Dumnezeu pe care a avut-o
țăranul român. Costumul popular este reflecția trăsăturilor definitorii
ale stilului de viață tradițional, a românului tradițional, cu setea
acestuia de a descoperi frumosul, de a-l crea, de a-l cultiva prin
virtuțile sale primordiale: dragostea de glie, curajul, aspirația la
libertate și avântul creației.
Costumul popular este un element de identitate națională.
Toate popoarele au, în modelul costumului popular, culorile
drapelului național.
Portul popular poate transmite emoții și sentimente. Un
costum negru este semnul doliului, exprimă durerea rudelor față de cei
plecați în lumea celor veșnice.
Din perspectiva magică și religioasă, costumului popular, prin
lucrătură și ornamentație, i se atribuia un rol important de protecție
împotriva forțelor malefice, dar și pentru a aduce noroc și sănătate
purtătorului. Mai mult, este încărcat și de ițele dragostei, având și o
încărcătură erotică importantă. În timpul lucrului, femeile spuneau o
rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta

41. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
40
Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru
într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Şi mă
mântuieşte, Mântuitorul meu‖ (Luminanda). Aşadar – costumul
popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii familii.
Costumele populare sunt esența tradiției populare românești,
dovada meșteșugului, a răbdării, dar și a talentului maeștrilor populari
din ale căror mâini ies piese cu totul deosebite, apreciate atât la nivel
național, cât și la nivel internațional. Portul popular românesc
impresionează prin complexitatea modelului, prin calitatea
materialului, prin imaginea pe care o oferă asupra unei culturi vechi,
încă vii în inima satelor din jurul Carpaților.
Aş dori să prezint în continuare portul popular din zona
folclorică în care se găseşte familia mea. Vorbesc de satul Teiu,
comuna Lăpugiu-de-Jos, judeţul Hunedoara.
Ţăranii şi ţărăncile din satul Teiu, ca şi din celelalte sate de pe
Valea Lăpugiului sau cele de pe râul Dobrei, au avut din moşi
strămoşi un port naţional românesc specific locului. Acest port nu
seamănă însă cu portul ardelenesc din ţinutul Orăştiei sau cu cel din
Ţara Haţegului, cu cel al Moţilor şi nici cu cel bănăţean. Din vremuri
străvechi, el a trebuit să fie una sau asemănător cu cel din Ţara
Pădurenilor, ţinut situat pe platourile munţilor Poiana Ruscă, la
poalele cărora se găsea vechiul district al Dobrei.
Cu trecerea timpului însă şi prin influenţa altor elemente de
port, el s-a schimbat şi înfrumuseţat mereu, transformându-se din
portul interesant şi frumos, dar greoi, de pădure şi de munte, în unul
mai simplu, mai uşor, de dealuri uşoare şi coline. Era portul cunoscut
în jurul Dobrei şi în satele de peste Mureş, între Zam şi Ilia, precum şi
în satele bănăţene până la Margina, desigur cu diferenţieri între sate şi
vârste.
 Portul bărbătesc:
Îmbrăcămintea bărbaţilor se compune din: cămaşă, ismene,
cioareci, cojoc, curea, laibăr, şubă, bundă, opinci, bocanci, pălărie şi
straiţă.
Cămaşa era făcută din pânză albă de cânepă sau bumbac, mai
rar din in, ţesută în casă, şi nu era prea lungă,dar totuşi ajungea până

42. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
41
la glezne, era trasă în sus pe şolduri. Gulerul era mic şi dublu, încheiat
cu unul sau doi nasturi de porţelan, albi sau coloraţi, cărora ţăranii le
ziceau bumbi. Avea mâneci lungi, la capete cu o manşetă simplă şi nu
prea lată, care se încheia la fel cu nasturi prin căşiţă, făcută din aţă
răsucită, sau căşiţă tăiată şi cusută în pânza manşetei (căşiţă =
butonieră); cămaşa avea uneori modele cusute în alb şi rareori în
culori la guler şi la mâneci. Ea se purta sub cureaua de la brâu, peste
ismene sau cioareci, lăsată liber, întinsă în faţă şi strânsă în creţuri la
spate.
lsmene se purtau iarna sub cioareci, iar în restul anului libere.
Ca şi cămaşa, ele se făceau din acelaşi material ţesut în casă. Se
purtau largi, dar nu exagerat şi erau legate strâns pe şolduri cu un şnur
împletit din fuior, numit brăcinar. Vara se înfăşurau jos pe pulpa
piciorului şi se legau cu un şnur sau o cureluşă.
Cioarecii erau un fel de pantaloni, care se îmbrăcau peste
ismene, iarna şi în zilele friguroase. Se făceau din pănură albă de lână,
ţesută în casă şi erau strânşi pe picior, fără niciun decor de şireturi. Se
legau la brâu, lăsaţi pe şolduri cu o curea subţire sau un brăcinar de
fuior, trase prin tivitura cioarecilor, care la rândul lor erau acoperiţi de
cureaua mare de la cingătoare.
Cojocul se purta peste cămaşă şi ajungea până la şolduri, dar
era fără mâneci. Se mai numea şi pieptar. Se făcea din piele cu lână de
oaie sau miel şi se lucra într-un mod mai simplu în sat sau mai frumos
şi mai artistic la meşteri cojocari, cu diverse cusături şi înflorituri
colorate pe el. Cojoacele aveau buzunare şi se încheiau într-o parte, cu
un fel de nasturi, dar erau şi acelea care se încheiau de sus până jos pe
piept. Primăvara şi toamna se foloseau cojoacele mai uşoare, care se
încheiau numai în faţă.
Cureaua servea ca cingătoare peste mijloc, peste şolduri şi
pântece. Se cumpăra din târguri şi era făcută din talpă sau piele
groasă, era lată şi dublă, dar deschisă în partea de sus, peste care se
îndoia dublura ca acoperire. Ţinea astfel loc de buzunar, unde se
puneau bani, tutun, pipa, cremenea şi iasca, amnarul, chibrituri şi
felurite acte importante. Cureaua folosită de tineri era mai frumoasă,

43. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
42
fiind garnisită cu bumbi şi găuri de metal, iar la bătrâni cureaua era
simplă de tot. Aceştia o mai numeau şerpar sau chimir.
Laibăr era o scurtă din pănură groasă şi albă, cu mâneci lungi,
care se încheia în faţă cu nasturi şi avea buzunare. Se purta de
primăvara până toamna. Feciorii şi bărbaţii mai tineri purtau laibăre
cu multe cusături şi găietane, ba chiar ciucuri în mai multe culori.
Şuba sau sumanul era făcută din pănură albă şi groasă de lână,
cu mâneci lungi şi se îmbrăca peste toate celelalte haine. Era croită pe
corp, dar mai lărguţă şi lungă, fără guler şi buzunare, iar în faţă se
încheia la gât cu două şireturi, cureluşe sau un bumb de metal. Pe
toate marginile avea cusute un rând sau două de găietane negre, iar
unele la colţurile de jos aveau o cusătură de găietane, după un anumit
model ieşit din colţ, dar se purtau şi şube simple, albe, fără nici o
garnitură de găietane.
Bunda era mare şi lungă, cu mâneci lungi, făcută din piei de
oaie cu blana mare, lucrate mai simplu. Se purta cu blana pe dinafară,
dar şi cu ea înăuntru. Desigur că bunda se purta numai pe geruri mari
sau în nopţile reci, mai ales de către păstori şi căruţaşi.
Opincile au fost în trecut încălţămintea generală a sătenilor.
Se făceau din piele de vită, argăsită, pe care unii le prelucrau singuri,
dar cei mai mulţi le cumpărau ca talpă de opinci de la tăbăcari şi apoi
le confecţionau ca încălţăminte singuri. Opincile înfăşurau talpa
piciorului, lăsând liber mijlocul deasupra acestora şi aveau în faţă o
curbură nu prea mare, numită gurguri. Ele se legau jos, pe deasupra
piciorului cu nişte cureluşe zise nojiţe, iar în continuare de vreo palmă
în susul fluierului piciorului erau înfăşurate peste obiele şi cioareci cu
alte cureluşe mai late şi mai lungi. Opincile şi cureluşele se ungeau cu
grăsime de porc sau seu de oaie pentru ca să nu prindă apă şi să fie
mai lucioase. În opinci piciorul se înfăşura cu o obială subţire de
pânză, apoi cu una mai lungă de lână care ajungea până la pulpă.
Opincile stricate se reparau cu petice zise potloage.
Se mai purtau ca încălţăminte şi bocanci, dar rar şi de către
foarte puţini. Bocancii erau făcuţi din piele, cu potcoave pe călcâi şi
cuie bombeuri pe talpă. Se cumpărau din târguri. Cizme nu se făceau
în sat.

44. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
43
Căciulă şi pălărie se purta pe cap de către toţi. Căciula se
făcea din blană de oaie sau miel, albă sau neagră şi avea formă înaltă,
pe care unii o îndoiau la vârf, într-o parte sau înăuntru. Pălăria mai
veche era tare şi scurtă, cu boruri mari, dar îndoite în sus, aşa încât
după îndoitură se punea pipa şi tutunul, iar pălăriile mai noi se făceau
mai moi, cu vârful bombat şi cu boruri ce aveau doar o mică îndoitură.
Straiţa care se purta era din pănură de lână sau pânză tare,
ţesută în culori sau numai albă. Era prinsă la gură cu un şiret lung şi
gros, numit baier, care se atârnă după gât. Existau străiţi mai mici care
se purtau în mână, dar şi mai mari, puse peste gât.
Bărbaţii şi tinerii purtau străiţi mici de piele făcute de
meşteşugari, având diferite orna-mentaţii, cu două despărţituri şi se
purtau peste umăr.
Nu se foloseau desagi. Din bătrâni însă s-a întrebuinţat o
straiţă foarte mare din pănură albă de lână numită « glugă ». Aceasta
avea o latură foarte lungă încât se folosea şi ca acoperitoare a capului
în caz de ploaie sau ninsoare. Treptat gluga dispăruse din Teiu şi se
păstra numai în satele de la păduri.
Vara şi toamna se purta acelaşi port, dar fără cioareci, cojoc şi
şubă, ci numai cu un laibăr de lână, iar cu picioarele se umbla mult
desculţ sau cu opinci cu obială subţire. Ismenele se purtau înfăşurate
jos la picior şi legate cu o cureluşă sau lăsate libere.
Feciorii şi bărbaţii tineri purtau aceeaşi îmbrăcăminte, dar a
tinerilor era mai frumos făcută, din materiale mai bune şi cu mai
multe cusături pe ele. Curelele se purtau de către aceştia mai înguste,
dar tot duble, având multe ornamentaţii pe ele. Pe curea, la brâu, se
prindeau batiste frumoase. Pălăriile celor tineri erau din fetru sau păr,
cu borduri mari, care se purtau în faţă lăsate şi în spate ridicate, iar
fundul se ţinea bombat în sus şi adâncit în faţă de o prinsătură cu trei
degete.
 Portul femeiesc:
Acesta era format din: cămaşă, brâu, spăcel, poale, rochie,
catrinţă, cojoc, şubă, opinci, cârpă, şal, conci, latiţă şi straiţă.
Cămaşa se făcea din pânză de cânepă, in sau bumbac şi era
largă şi lungă, se încheia la gât şi la mâneci cu bumbi de porţelan albi

45. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
44
sau coloraţi. Avea o tăietură la piept care forma intrarea pe cap, iar în
jurul gâtului şi la mâneci era încreţită. Se făceau cusături frumoase pe
mâneci, pe piept şi jos la poale, care se numeau: „pui", „tablă" şi
„rânduri". Culorile dominante la tinere erau vii, îndeosebi roşu, negru
şi albastru, iar la cele mai bătrâne culorile erau mai serioase. Se mai
punea dantelă albă cu colţi la marginea mânecilor şi jos la poale.
Brâul era o fâşie de ţesătură colorată din lână, lungă şi lată de
vreo 5 cm, cu care femeile se înfăşurau de mai multe ori peste cămaşă,
pe la mijloc. Deasupra lui se ridica puţin cămaşa, pentru ca să formeze
creţuri şi să fie largă, deoarece, în sânul cămăşii, cum se spunea,
femeile păstrau diferite lucruri mărunte ca: bani, legaţi în batistă, acte.
Spăcel se numea o cămaşă scurtă, numai până peste şolduri,
care semăna cu ia de astăzi, dar nu era aşa decoltată. Se făcea încreţită
la gât şi avea o tăietură pe piept în jurul căreia existau cusături
frumoase ca şi pe mânecile care erau largi şi lungi, dar strânse jos în
creţuri, formând din acestea un volan pe vârful căruia se găseau
colţişori.
Poalele se făceau din pânză albă, lungi şi încreţite, care se
legau strâns la brâu peste spăcel, iar la partea de jos aveau diferite
cusături, dantelă sau colţi. Peste poale se purta rochia, apoi catrinţă.
Spăcelul, poalele cu rochia şi catrinţa erau o îmbrăcăminte
mai de sărbătoare, cămaşa cu rochia peste ea fiind de zilele de lucru.
Unele femei, în special cele mai în vârstă, le poartă şi astăzi în acelaşi
mod.
Rochia era din material colorat, mai viu la tinere şi mai închis
la culoare la vârstnice, făcută în formă largă, dar încreţită bine la brâu.
Ca să fie încreţită, se trăgea la cusătură din partea de sus a rochiei un
şnur, care se strângea după nevoie. Uneori creţurile se fixau pe un
cordon. Rochia era strânsă, deci, la mijloc, largă jos şi se ridica în
partea din faţă câţiva centimetri, după şnurul sau cordonul rochiei,
pentru ca să se vadă cusăturile şi colţii de la poale sau de la cămaşă.
Rochiile se făceau la început din pânză de lână şi cânepă,
ţesută în casă cu fir subţire, iar mai târziu din fir de cânepă şi bumbac.
Pentru sărbători, se făceau din mătase sau stofă mai bună, zisă „din

46. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
45
păr"– caşmir, cumpărat din târguri. Pentru zilele de lucru, rochiile
erau din stambă.
Catrinţa se lega la brâu, înnodându-se printr-o fundă la spate,
peste rochia ridicată în faţă. Şorţul trebuia să fie de lungimea rochiei
scurtate pentru a nu se acoperi poalele. Catrinţa sau şorţul se făcea
întotdeauna din alt material şi altă culoare decât rochia.
Cojocul şi cojocelul: primul se purta iarna, iar cel de-al doilea
în restul anului, îmbrăcat peste cămaşă. Erau fără mâneci şi erau total
deschise în faţă, dar se puteau încheia cu nasturii pe care îi aveau.
Cojoacele şi cojocelele se făceau din blană de miel sau de oaie, unele
simple şi total albe, iar altele cusute de meşteri cojocari, cu diferite
modele şi flori, în culori diferite cu mult roşu. Cojocelul era mai
subţirel, din piele de miel tânăr.
Şuba se făcea din pănură groasă de lână, era croită pe corp,
dar lungă şi largă pentru a se îmbrăca peste cojoc şi haine, fiind
strânsă puţin în şolduri. Avea culoare numai albă, dar pe margini era
prins un model simplu, un „bârnaş" adică un şir sau două de găietane
cusute, în negru şi mai rar negru şi roşu.
Se mai făcea din aceleaşi găietane, un model cu cuburi sau
cercuri, la colţurile de jos, din părţi ori din spate când şuba avea la
spate o deschizătură nu prea mare.
Opincile constituiau încălţămintea generală, care însă erau
mai mici decât ale bărbaţilor şi cu un gurgui foarte mic. Ele se legau
ca şi cele bărbăteşti, cu nojiţe şi sus cu ceva cureluşe înfăşurate până
la pulpa piciorului, iar în opincă piciorul era înfăşurat în obiele de
cânepă sau de pânză mai moale, apoi o obială de lână.
Cârpa şi şalul. Capul se acoperea cu o năframă zisă cârpă, sau
„chişchineu", înflorată sau simplă, care se cumpăra din târg. Iarna se
punea peste cârpă încă o năframă mare de lână, numită „şal", care
ajungea până la umeri şi uneori îi acoperea spatele. Nu se purtau
broboade sau alte văluri pe cap. Femeile nu umblau niciodată cu capul
descoperit.
Pieptănătura. Fetele purtau părul împletit în cozi (cosiţe), iar
femeile căsătorite îl purtau strâns pe cap în formă de coc, prins cu ace
de păr şi acoperit cu năframă.

47. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
46
O pieptănătură veche era cea cu conciul de sârmă, zisă şi
„găteala părului cu conci cu coarne". Acest conci se făcea dintr-o
împletitură de sârmă groasă în formă de potcoavă, care se punea pe
ceafă în partea superioară şi cu capetele potcoavei, « coarnele », în
sus. Pe aceasta se înfăşura părul împletit în două cozi, formând astfel
un coc bogat. Se „cosea" apoi părul de conci cu o andrea cu aţă şi se
învelea cu o pânză croită ca o boneţică la copii, numită „ceapţă" şi
care avea pe margini o aţă ce încreţea ceapţa pe după conci. Ceapţa
era simplă, dar existau şi din cele împodobite cu diverse cusături.
Conciul forma o pieptănătură frumoasă şi arhaică, rămasă din
strămoşi, poate chiar de la daci. Era însă foarte greu de făcut şi
necesita ajutorul unei alte femei, astfel că nu se mai putea repeta des.
Datorită acestor inconvenienţe serioase, conciul treptat a ieşit din uz.
Câteva femei mai bătrâne poartă şi astăzi pieptănătură cu cozi cusute,
dar mai simplă. Şi soacra mea poartă poale, rochie, cârpă şi această
pieptănătură.
Fetele şi nevestele tinere aveau acelaşi port descris mai sus,
dar îmbrăcămintea acestora era mai frumos cusută, mai îngrijită, cu
mai multe cusături şi dantele, mai bogat împodobite. La gât ele purtau
un fel de împletituri de mărgele mărunte, late cam de 1 - 2 cm, numită
„latiţă". Purtau şi unul sau mai multe şiraguri de mărgele precum şi
salbe de argint, foarte rar câte una de aur.
La brâu se purtau rânduri de lănţişoare cu inele sau cu alte
figuri de bronz sau aramă, precum şi o batistă frumos cusută.
Straiţa folosită de femei era ţesută din lână, cânepă şi bumbac,
în care domina roşul. Ea se purta de obicei în mână, când era puţin
încărcată, sau în cap ori pe umăr când era mai mare şi mai încărcată.
Nu se purtau desagi.
În zilele noastre nu se mai poartă costumul popular decât de
către copii, la serbări.
Unul dintre motivele serioase că astăzi ne confruntăm cu
problema costumului, cu dispariţia lui şi din mediul rural, cu folosirea
lui numai pe scenă şi la diferite întruniri oficiale, este necunoaşterea
lui, lipsa interesului faţă de păstrarea lui ca matrice a continuităţii şi a
identităţii etnice, ca indicator etnic vizual şi estetic, care are funcţii

48. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
47
comunicative de informare despre nivelul de cultură, gusturi,
potenţialul creativ şi talentului poporului. Pentru valorificarea
costumului este necesară cunoaşterea tehnicilor de ţesut, de cusut şi de
brodat a cămăşilor, a principiilor compoziţionale şi decorative, a
tipologiei pieselor vestimentare.
Un rol important în realizarea acestui scop îl are şcoala.
BIBLIOGRAFIE
Av.dr.ŞUIAGA VICTOR, Monografia satului Teiu, lucrare
nepublicată( există trei exemplare)
Cercetări proprii: Site : www.historia.ro
prof. înv. primar Luminiţa Furdean, Liceul de Arte
"Sigismund Tuduţă", Deva
Frumuseţea costumului popular
din Moldova
Costumul popular românesc este renumit în întreaga lume
pentru originalitatea, frumuseţea şi bogăţia sa.Costumul popular
românesc este o minune de înflorări cusute pe pânză, minune făurită
de imaginaţia deosebită a ţărăncilor noastre.
Caracteristica principală a portului tradiţional din Moldova
este faptul că s-au păstrat un număr mare de elemente străvechi. În
comparaţie cu alte zone ale ţării, în Moldova s-a conservat foarte bine
portul popular străvechi datorită izolării geografice şi a înapoierii

49. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
48
economice în care au fost ţinute unele sate, dar şi datorită
patriotismului local puternic, manifestat de oamenii acestor locuri.
Costumul naţional femeiescdin Moldova este constituit, în
toate satele, din aceleaşi elemente: cămaşa(ia), poalele, catrinţa, brâul
şi bârneaţa, pieptarul sau bundiţa, opincile, hainele groase, traista,
baticul înflorat şi podoabele. Cămaşa este încreţită la gât şi are
mâneca croită din gât. Căutând să-şi împodobească într-un mod cât
mai deosebit cămaşa, moldovencele au creat multe modele, foarte
frumoase. Altiţa este ornamentul din partea de sus a mânecii, în formă
dreptunghiulară, lucrat în întregime cu ornamente. Pentru a sublinia
altiţa şi a separa cele două ornamente de bază ale mânecii, s-a realizat
încreţul mânecii. Cea mai mare parte din mânecă este ocupată de
râuri, care sunt şiruri de ornamente oblice sau drepte. Pe pieptul
cămăşii şi pe spate sunt cusute decoruri simple, în formă de şiruri
verticale. Culorile cele mai des folosite sunt albul, culoarea curăţeniei
şi a nevinovăţiei, roşul, culoarea vieţii şi a bucuriei, negrul, culoarea
întunericului.
Poala este în continuarea cămăşii. Ea este albă, iar în partea
de jos, de jur împrejur, are un model asemănător cu modelul de pe
cămaşă. Catrinţa este una din cele mai simple piese de port, formată
dintr-o ţesătură dreaptă, dreptunghiulară, de culoare închisă, cu care
femeia îşi înfăşoară trupul de la brâu în jos, suprapunând capetele în
faţă. Şi catrinţa poate fi catrinţa neagră, catrinţa pestriţă, catrinţa cu
vrâste, catrinţa cu flori.Brâul în zona Moldovei este ţesut. Brâul este
folosit la fixarea cămăşilor şi bârneţelor, pentru susţinerea catrinţelor.
Brâul este o ţesătură lungă de circa 2 metri, cu o lăţime de 8-12
centimetri, care se înfăşoară de 2, 3 ori pe după mijloc. Bârneţele sunt
mai lungi (de 3 metri) şi mai înguste (de 3-5 centimetri) şi au şi un rol
decorativ. Încălţămintea caracteristică costumului popular din zona
Moldovei este opinca.
Podoabele. Mai este şi astăzi valabilă o credinţă în legătură
cu aceste podoabe: “Cine nu poartă mărgele, pe lumea cealaltă
poartă şerpi, iar cine nu poartă cercei, poartă broaşte. Inel purtăm la
mână, că dacă blestemi, să cadă pe inel blestemele, nu pe copii”

50. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
49
(anonim popular). Pe lângă cercei, mărgele şi inele, în Moldova se
mai poartă ca podoabă de sărbători flori şi panglici în păr.
Bonda înflorată este făcută din două piei de miel, încheiată cu
―bunghi‖ într-o parte sau pe umăr. Motivele ornamentale cusute pe
cojoacele de sărbătoare sunt foarte diverse. Cele mai vechi sunt linia
dreaptă, linia subţire (şănătău) şi cea groasă (găitan), semicercul,
numit potcoavă, rombul etc. Legate de cultul Soarelui sunt motivele
solare foarte răspândite pe pieptarele vechi din această zonă. Cel mai
mult au fost cusute pe pieptare motive ca ruja (floarea, înscrisă în cerc
cu şapte sau zece petale; ea este însoţită de crenguţe cu frunze,
ilustrând străvechiul motiv al pomului vieţii), bobocul (cu forme
diferite de la cel închis până la floare), panseaua, frunza (motiv
prezent pe toate piesele cojocăreşti de sărbătoare, înconjurând florile),
strugurelul. Prin armonia şi bogăţia ornamentală şiprin culori, dar şi
prin măiestria execuţiei, bondiţele înflorate reprezintă cele mai
preţioase piese de podoabă ale costumului popular.
Traista nu face parte din costumul popular, dar este
întrebuinţată atât de femei, cât şi de bărbaţi. Are formă de sac de
dimensiuni variabile, cu baieră pentru agăţat. Traista se face dintr-o
ţesătură de lână, care se îndoaie la mijloc şi se coase pe laturi. Ea are
diferite culori şi modele în ţesătură.

51. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
50
Costumul naţional bărbătesc este mai sobru decât cel purtat
de femei. Cămaşa bărbătească este de două tipuri: cămeşoiul sau
cămaşa cu fustă.Cămeşoiul este lung până la genunchi şi folosit mai
mult de bătrâni. El este despicat la gât, are guler şi este foarte puţin
decorat în negru şi roşu.
Cămaşa cu fustă este mai scurtă, iar fusta este separată şi
foarte creaţă. Culorile sunt sobre: negru, negru cu galben, maron cu
verde, albastru cu galben şi cu mărgele închise la culoare.Iţarii
reprezintă îmbrăcămintea specifică pentru bărbaţi şi sunt de o mare
simplitate. Ei sunt lucraţi din postav şi au diferite lungimi. Sunt
încreţiţi pe picior. În brâu sunt strânşi cu o sfoară.
Cingătorile costumului popular bărbătesc, sunt brâiele,
bârneţele şi curelele. Brâiele sunt mai late (10-30 centimetri) şi mai
lungi (peste 2 metri) decât cele femeieşti şi au diferite culori. Ele se
poartă peste cămaşă şi se fixează cu bârneţe sau curele. Cingătorile de
lungimea taliei se lucrează din piele de vită cu ornamente ştanţate,
ţesute cu fâşii din piele, diferit colorate sau cu ţinte originale.
Sumanul este lung sau scurt. El se lucrează cu clini la poale,
cu o pavă mare sub braţ şi guler îngust sau mai lat. Acestea sunt
realizate din pănură cafenie, cusute cu şarad negru, dispus în benzi în
formă de ―zgărdiţe‖, repartizate pe liniile de îmbinare a părţilor, pe
margini şi guler.
Opincile, traista şi bondiţa sunt asemănătoare cu cele din
portul femeiesc.
Bibliografie:
http://www.asociatia-profesorilor.ro/costume-intalnite-in-
zona-moldovei.html
Unghianu Ştefan - clasa a X-a
Liceul Tehnologic Holboca, jud. Iaşi
Îndrumător: prof. Otilia PÎNTEA

52. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
51
Huțulii
din Bucovina.
Tradiţii şi
obiceiuri
Huțulii sunt un grup
etnic de origine ucraineană; trăiesc în Bucovina, dar originea lor nu a
fost stabilită nici până în prezent. Comunităţi de huțuli întâlnim şi în
Maramureș, dar şi pe teritoriul Ucrainei. Huțulii din
Bucovina formează o comunitate de foști oameni ai pădurii, care şi-au
câștigat faima de oameni izolați în sate unde se ajunge foarte greu,
sate înconjurate de păduri aproape necălcate de picior de om. Numele
lor ar veni de la termenul de huțan (hutkatese), echivalent cu săltăreţ,
legănat; nume dat inițial cailor, extins apoi şi utilizat şi pentru
populație. De numele lor este legată şi existenţa uneia dintre cele mai

53. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
52
apreciate rase de cai din Europa, calul huțul, rasă despre care se crede
că a fost creată de această comunitate. Unii istorici spun că huţulii
sunt urmaşi ai dacilor liberi şi că ar fi fost aici, pe aceste teritorii, de
când lumea, dar au fost influenţaţi de-a lungul timpului de slavi şi de
goţi. Alţii consideră că sunt slavi, veniţi în nordul Moldovei la înce-
putul Evului Mediu, din Pocuţia şi Galiţia. Din tradiţiile vechii
comunităţi huţule au mai rămas baltagul, ca o marcă a etniei şi caii
ageri, în şeile cărora călăreau altădată regi fără ţară, prin Nordul Car-
paţilor.
Cine sunt huțulii? Iubitori de liniște şi de singurătate, huțulii
din Bucovina sunt oameni ai naturii, îşi construiau gospodăriile în
locuri izolate, cât mai departe de mulțimi, adoptând un stil de viaţă
departe de civilizație. Huțulii s-au retras în Nordul Bucovinei, venind
ca fugari din Galiția (situația economică precară, dificultatea stagiilor
militare, condiții religioase greu de suportat). Ei au venit fie ca
pastori, fie ca zilieri pe pământuril emănăstirilor. Primii huțuli sunt
menționați în izvoarele de cancelarie domnească după
asediul Vienei (1683). Imigrarea lor a fost favorizată de desființarea
graniței moldo-polone între 1691-1699, când polonezii au ocupat
ținuturile nordice ale Moldovei.
Cu ce se ocupă huțulii? Huţulii şi-au construit locuințele în
apropierea pădurilor; prin urmare, ocupaţiile lor sunt strâns legate
de creșterea oilor, vitelor şi cailor, care sunt folosiți în pădure la
exploatarea lemnului. Femeile prepară din laptele obținut de la vaci şi
capre, caș, smântână, cașcaval afumat şi le expun spre vânzare în
târguri tradiţionale. Trebuie menționat că, odată cu aderarea României
la Uniunea Europeană, reglementările privind fabricatul produselor
lactate, tăierea lemnului îi pun în dificultate financiară pe huțuli. O
altă ocupație este agricultura; se cultiva grâu, secară, cartofi, in,
cânepa, în funcție de regiunea ţării în care se află fiecare. Culegerea
ciupercilor şi a fructelor de pădure a fost mereu o ocupație care să
asigure minimul de hrană, pe timpul iernii. Tradițional la huțuli este
mustul de merișoare, recunoscut şi apreciat pentru calităţile sale
nutritive şi curative.

54. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
53
Relația dintre huțul şi cal este una specială; din grija omului
pentru acest animal atât de util în viața aspră de la munte, a rezultat
rasa de cai huțuli, excelent adaptată la condițiile naturale foarte
vitrege. Ca tăietori de pădure, huțulii s-au făcut remarcați pentru
iscusința lor; ei prelucrau lemnul şi îl foloseau la crearea mobilierului
din case, obiecte de uz gospodăresc, arme de vânătoare. Huțanii îşi
procurau carnea din vânătoare; s-au remarcat şi în prelucrarea oaselor,
în special a coarnelor de cerb,
aceasta fiind o îndeletnicire
străveche.
Portul popular. Datorită
convieţuirii de secole a populaţiei
româneşti cu huţulii, aceştia şi-au
modificat formele pieselor portului
popular, încât astăzi se confundă
cu cele româneşti. Despre vechiul
costum popular huţul bărbătesc cu
haină şi pantaloni din dimie roşie îşi mai amintesc bătrânii că se purta
la Lupcina, Ulma şi Nisipitu, în vremea copilăriei lor, în timpul
României Mari. Piesele componente ale costumului popular huţul
sunt aceleaşi ca şi ale costumului popular românesc. Ele sunt la fel,
mai ales la costumul femeiesc. Nota deosebită a portului popular huţul
este dată de culorile foarte vii folosite, bazate pe roşu, galben şi
portocaliu.
Dacă la populaţia românească sunt deosebiri de culoare, date
de vârsta femeii care poartă costumul, la huţuli nu se întâlnesc
asemenea deosebiri; şi femeile în vârstă, nu numai de cele tinere,
poartă culori vii de roşu, portocaliu, galben, roz.
Costumul femeiesc huţul. Cămaşa cu poale sau ia este baza
portului popular femeiesc. Croiul cămăşii femeieşti este asemănător
cu al celor româneşti, cămaşa cu altiţă în creţ şi râuri este numită
,,voloşca”, adică românească. Cămaşa de lucru are croiul tip
,,poncho‖, iar cea de sărbătoare mult mai împodobită, este încreţită la
gât. Ca materii prime utilizate sunt cânepa, inul şi bumbacul din care

55. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
54
se ţese pânza în două iţe pentru
cămăşi, iar din cânepă se ţese pânza
mai groasă pentru poale.
Mânecile au ornamente la
altiţă şi o bentiţă la marginea de jos
sau broderii pe umăr. Ornamentele de
pe ii se realizează, în general, prin
broderie cu punct în cruciuliţă, peste fire, în lanţ, cu fir de lână mai
gros. Motivele lasă între ele foarte puţin spaţiu liber din albul
fondului. Motivele cele mai întâlnite sunt cele geometrice. Spre
deosebire de iile româneşti, la cămăşile huţule rombul formează o
reţea asemănătoare cu fagurele. Deseori se întâlnesc şi elemente
florale pe iile huţule.Brăţările cusute în partea de jos a mânecii strâns
în jurul încheieturii se aseamănă mult cu cele ale cămăşilor româneşti
bucovinene (Voitinel, Frătăuţi, Vicov etc.).
Peste cămaşă se poartă brâul lat peste care se aşează catrinţa
(la femei), opguta, care are tot formă dreptunghiulară ca şi cea
românească şi este ţesută din lână, în patru iţe. Se deosebeşte de cea
românească prin ornamente şi culoare. Brâul numit ,,pojas”este
simplu, cu dungi paralele dispuse pe lungime, iar betele înguste se
deosebesc cu greu de cele româneşti.
Iarna se poartă sumanele, făcute din pătură de casă ţesută
(,,dimia”) dată la piuă, care păstrează culoarea
naturală a lânii, de la brun la roşcat. Croiul
sumanului huţănesc este puţin evazat, cu câte
un clin îngust care ajunge la poale la 20 cm; şi
mâneca prezintă clin şi pave. În afară de suman
se poartă mantaua albă cu croi drept, la fel ca
cea a românilor. Este împodobită cu postav
roşu, verde sau negru şi cu găitan negru fiind
purtate şi de femei şi de bărbaţi.
Din cauza climei aspre de la munte,
femeile huţule îşi confecţionau din pânză nişte
cioareci până peste genunchi numite
,,pidcolnice” legate sub genunchi. Peste acestea erau purtate obielele

56. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
55
care erau din pânză albă sau roşie. Pentru nuntă, mireasa îşi împletea
ciorapi din lână colorată în modele geometrice şi florale. Cojoacele şi
pieptarele au acelaşi croi ca şi cele româneşti.
Opincile sunt legate cu nojiţe din lână sau piele, iar pentru
sărbători se purtau cizme cu carâmbi roşii, galbeni sau de culori
combinate. Portul femeiesc huţul este completat cu podoabe bogate,
ghiordane în culori vii de roşu, galben, brun, mărgele, corali, toate
purtate combinat cu şiruri de podoabe de aramă ştanţate sau lanţuri cu
3-5-7 cruci de aramă.
Costumul bărbătesc huţul prezintă unele diferenţieri faţă de
cele româneşti. Piesele de bază, cămaşa şi pantalonul, sunt din acelaşi
materii prime. Cămaşa cu ornamente dispuse în jurul ,,gurii‖, este mai
scurtă decât cea românească. Cămaşa huţanului cea de sărbătoare este
împodobită cu broderii în culori specifice huţule: roşu, portocaliu,
grena conturat cu negru sau verde.
Costumul (haină şi
pantaloni) din dimie roşie folosit
în secolul trecut deosebea pe
huţul de român. Haina acestuia
are croiul de tip ,,poncho‖ nu are
pane sub braţ, ci o croială a
latului care formează mâneca şi
care se prelungeşte într-un fel
de pane. Clinii de la piepţi, puternici evazaţi, sunt împodobiţi cu
pompoane de lână colorată. Acest suman este foarte scurt, depăşind cu
puţin linia şoldului. Pieptarul prezintă ornamente cu aplicaţii din piele,
perforate şi decupate, combinate cu motive geometrice şi florale.
Sumanul nu mai este identic cu cel românesc, ci se aseamănă ca formă
cu haina veche din dimie roşie şi are ornamente florale cusute pe
piepţi şi în jurul gâtului. Pantalonul (,,Kaszeniaky”) este din dimie
roşie mărginit cu şiret verde şi despicat jos la gleznă. Ca cingătoare se
purta chimirul, în 4-5 catarame, sau brâu de lână (,,pois”) peste care
se punea o curea îngustă (,,pasoc”). Sub opinci (,,pastolă”), legate cu
nojițe (,,voloch”) se puneau cioareci (,,haci”). Pe cap, huțanii purtau
pălării cu gang, în care bătrânii purtau tutun și amnar cu iască.

57. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
56
Costumul huțulilor este completat cu traiste de vânătoare, cornuri cu
praf de pușcă cu curele împodobite cu ornamente metalice. Bărbații
purtau prins de brâu vestitul baltag huțul fără de care nu se deplasau
nicăieri. Portul copiilor este o copie fidelă a portului celor maturi.
Tradiții şi obiceiuri la huțuli. Tradițiile huțule, atâtea câte se
mai cunosc şi se mai practică, sunt legate de evenimentele importante
din viața omului. De la botez şi până la îngropăciune, cursul vieții
este însoţit de obiceiuri străvechi.
La botez, pruncul este scăldat într-un vas în care se află un
ban de aur sau de argint. Apa respectivă este aruncată doar la rădăcina
unui arbore, pentru a avea rod mulți ani.
În comunitatea huţulă, fetele ies la joc încă de la vârsta de 16
ani, urmând ca la horă să-şi întâlnească ursitul. O nuntă huțulă ţine
trei zile şi trei nopți; nuntașii petrec două zile la mireasăşi una la mire.
La intrarea în biserică, se ţine cont de anumite superstiții: dacă mirii
se uităînapoi în drumul spre biserică, înseamnă că nu vor avea o
căsnicie trainică; dacă mireasa calcă mirele pe picior înainte de a intra
în biserică, înseamnă ca ea va fi mai autoritară decât bărbatul, iar dacă
lumânarea de cununie a
mirelui sau a miresei va
arde mai mult, înseamnă
că unul din cei doi va
avea viaţă mai scurtă.
După îndeplinirea
tradițiilor, mireasa
primește zestre (paturi,
covoare, perne, toate
lucrate manual).
Sfintele
sărbători Pascale au o
semnificaţie deosebită şi pentru huțuli. Ei sunt recunoscuți pentru arta
încondeierii ouălor. Femeile încep încondeierea cu o săptămână
înaintea Paștelui.
Culorile utilizate nu sunt întâmplătoare. Albul simbolizează
cerul, galbenul este soarele, roşul înseamnă viaţă, iar negrul pământ,

58. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
57
iar motivele folosite sunt cerul înstelat, viermele, pieptenele, cireşica,
creasta curcanului,
trifoiașul, soarele,
potcoava , desagii popii,
crucea pascală, motive
animale, vegetale, casnice
şi de câmp, dar mai ales
motive cu tentă religioasă:
crucea, mănăstirea, steaua.
Ei merg la biserică cu un
coş plin cu alimente, pe
care preotul le sfințeșteşi
din care se va mânca în
restul dimineților de Paşte.
Crăciunul (Sveta) se sărbătoreşte la huţuli pe stil vechi. În
Ajunul Crăciunului, huţulii acordă animalelor o atenție deosebită, care
sunt hrănite şi îngrijite cu mare grijă, pentru ca apoi membrii familiei
să se reunească în casă pentru a ajuna cu 12 feluri de mâncăruri de
post. Masa este servită după ce preotul vine cu icoana în fiecare casă
şi îi sfințește pe toți cei prezenţi şi bucatele.
Colindătorii îşi încep colindele abia după consumarea cinei şi
niciodată înainte de aceasta. În ziua de Anul Nou se merge cu
―Pseniţa‖, semănatul cu grâu, pe la vecini, rude şi apropiați pentru a le
merge bine tot anul.
În România, comunitatea huțulă organizează şi un festival,
Festivalul Huțulilor, la Herghelia Lucina din comuna Moldoviţa-
Suliţa, celebră pentru caii de rasă crescuți acolo. Festivalul este
organizat anual, în prima duminică din iulie.
Lumea huțulă încă mai există, în locuri aflate departe de
civilizație. Ei doresc să-şi conserve identitatea, tradiţiile şi obiceiurile
străvechi, dar cad treptat pradă modernităţii.
“Noi huțanii am fost așezați în munții aceștia de cătră
Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-
au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri

59. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
58
singuratice şi slobode. Așa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit
pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după
ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele.” (Mihail
Sadoveanu – Ţara de dincolo de negură, 1926).
Bibliografie
1. Hedvig Maria Formagiu, ,,Portul popular din
România”, Bucureşti, 1974.
Militaru Ioana Alexandra – clasa a XI-a
Drăgan Alexandra –
clasa a XI-a
Liceul Tehnologic
Holboca, jud. Iaşi
Îndrumător: prof.
Pîntea Otilia

60. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
59
Portul popular sălăjean
Costumul popular conține obiecte vestimentare din portul
tradițional, țesute și brodate, precum cămășile tradiționale, brâurile,
opincile. În fiecare familie exista, pe vremuri, o ladă de zestre care
conținea pe lângă țesături, ștergare, broderii, dantele și neprețuitul
costum popular tradițional, făcut din materiale naturale prin măiestria
femeilor.
În prima jumătate a secolului al XX-lea se remarcă prin
specificul portului popular tradițional din Sălaj, următoarele zone:
Buciumi, Fildu, Bobota, Mesteacăn, Cizer, Meseșeni, Sâg, Marca,
Stâna, Valea Someșului. Portul popular se împarte în mai multe
categorii: categoria veșmintelor care se purtau vara, cele care se
purtau iarna, la munca câmpului și sărbători. Cea mai frumoasă
categorie este cea podoabelor din care fac parte zgărzile din Bobota și
Băbeni, zgarda de bani din Cutiș, mărgelele din Pria și trăistuțele. De
departe, piesa cea mai frumoasă o reprezintă cununa de mireasă, din
mărgele albe perlate, din Tetiș.
Costumele populare tradiționale se lucrau manual de către
fetele și femeile din casă. Costumul femeiesc era compus din spacel,
poale, zadie, naframă sau chischineu. Costumul bărbătesc era compus
din cămașă, gaci și clop de paie. Iarna, femeile purtau în plus zadii de
lână și pieptare de piele de miel, iar bărbații aveau buici de lână,
cojoace brodate și cușme din blană de miel. Modelele și culorile cu
care erau brodate diferă de la o zonă etnografică la alta. Prin
frumusețea portului popular sălăjean se denotă creativitatea și
îndemânarea creatoarelor, adevărate artiste în acest sens.

61. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
60
Un vast tezaur de piese vestimentare și podoabe care au
făcut parte din portul popular sălăjean îl putem admira la Muzeul
Județean de Istorie și Artă din Zalău. Piesele acestea fac parte dintr-o
mare companie națională de identificare și conservare a patrimoniului.
Îi invit pe toți să descopere istoria și frumusețea portului
popular sălăjean!
TEMPE SAMIRA, clasa a VII-a A,
Școala Gimnazială Iuliu Maniu, Zalău, județ Sălaj
Profesor coord.Chiș Delia-Ioana

62. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
61
Portul popular - importantă
formă de cultură
Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante
forme de cultură ale unui popor, pe baza lui realizându-se numeroase
cercetări: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie, formele
contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu
portul altor popoare, contribuţia lui în procesul de geneză al unui
popor.
Portul popular românesc este, incontestabil, unul dintre cele
mai importante elemente culturale şi istorice pe care le poate deţine un
popor. Este o dovadă a identităţii naţionale, a diferenţelor culturale
într-o anumită arie geografică în care s-a format o civilizaţie distinctă
care a evoluat după propriile-i legi, adaptate unui stil de viaţă aparte.
Un studiu al costumului popular în funcţie de regiuni poate stabili cu
precizie evoluţia neamului românesc.
Portul popular a evoluat odată cu românul, a fost alături în
cele mai importante momente din viaţa fiecărui om de rând, atât în
clipele fericite, cât şi atunci când nenorocirile s-au abătut asupra
familiei şi a comunităţii. Mai mult, costumul popular a fost acolo în
momentele în care românul şi-a revendicat drepturile, s-a luptat pentru
o viaţă mai bună, când a câştigat sau când a fost reprimat şi redus la
tăcere. Toate aceste evenimente nu au trecut fără să influenţeze arta
populară, alături de credinţa puternică în Dumnezeu pe care a avut-o
ţăranul român. Costumul popular este reflecţia trăsăturilor definitorii
ale stilului de viaţă tradiţional, a românului tradiţional cu setea

63. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
62
acestuia de a descoperi frumosul, de a-l crea, de a-l cultiva prin
virtuţile sale primordiale: dragostea de glie, curajul, aspiraţia la
libertate şi avântul creaţiei.
Portul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul
strămoşilor noştri traci, geţi şi daci şi se aseamănă cu cel al popoarelor
din Peninsula Balcanică, desigur cu deosebirile care constau în
amănunte decorative şi colorit. În decursul istoriei, structura şi
evoluţia costumului popular românesc şi-a păstrat nealterate
caracteristicile esenţiale. Pornind de la realizări artistice făcute cu
materii prime produse în gospodăriile ţăranilor, portul popular
românesc a evoluat de-a lungul secolelor, dovedind o bogată măiestrie
a ţăranului român, atât în ornarea ţesăturilor şi a broderiilor, cât şi în
obţinerea culorilor vegetale. Portul popular se diferenţiază în funcţie
de anotimp, ocazii festive, vârstă şi sex, adaptându-se ocupaţiilor
specifice fiecărei zone.
Costumul popular constituie, alături de limbă, obiceiuri şi
tradiţii,o marcă a identităţii etnice, un element prin care recunoşti
imediat identitatea unui popor.
Portul popular românesc reprezintă nu numai un ansamblu
pentru activitatea de zi cu zi, ci este şi o parte reprezentativă a culturii
populare româneşti.
Portul popular este un element etnografic ce a apărut şi a
evoluat odată cu formele vieţii sociale. Prin cunoaşterea portului
popular, înţelegem mai bine caracterul şi specificul etnic al unui
popor. De altfel, portul popular reflectă modul tradiţional de viaţă al
poporului în anumite etape ale istoriei.
Utilizarea unor străvechi metode tradiţionale de ţesut, de
coasere, de brodat, folosirea unui fond principal de motive comune în
tot spaţiul românesc au asigurat unitatea costumului popular
românesc.
Fiecare zonă etnografică are specificul ei uşor de reţinut, aşa
că putem să deosebim fără prea multă greutate o ie de Muscel, o fotă
din Bucovina, un brâu din Bistriţa, o maramă din Oltenia, şorţul cu
franjuri din Haţeg, un clop din Oaş.

64. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
63
În mare, costumele populare româneşti se pot împărţi în şapte
regiuni folclorice. Mai detaliat, costumele populare româneşti se pot
clasifica pe zone etnografice, numărul zonelor variind între 40 şi 120,
totul depinzând de persoana care face împărţirea şi de criteriile
folosite. Confecţionarea costumului popular românesc a pornit de la
materii prime produse în gospodăriile ţăranilor, dar a evoluat odată cu
trecerea timpului, reprezentând azi o adevărată măiestrie, atât în
obţinerea şi decorarea ţesăturilor, cât şi a broderiilor. Portul popular
are aceeaşi structură pe tot teritoriul ţării, dar se deosebeşte de la o
regiune la alta prin amănunte, cum ar fi croiul, forma şi culoarea. Cele
şapte mari regiuni folclorice sunt:
1. Transilvania|Transilvania-Ardeal
2. Câmpiile de vest: Câmpia Mureşului Inferior; Câmpia
Crişurilor (Crişul Negru, Crişul Alb, Crişul Repede); Câmpia
Someşului inferior (Ţara Oaşului)
3. Banat, cuprinzând Lunca Timişului şi Caraş-Severin.
4. Valahia, cuprinzând Oltenia şi Muntenia.
5. Zona Dunării inferioare, cuprinzând Bărăgan, Dobrogea şi
sudul Moldovei.
6. Moldova, inclusiv Basarabia, Bucovina şi Transnistria.
7. Balcanicii sau Românii din peninsula Balcanică, care la
rândul lor se împart în 4 sub-grupe
8. Daco-românii de-a lungul graniţelor româneşti: Cadrilater
(Bulgaria), Timoc (nord-vestul Bulgariei şi estul Serbiei),
Voivodina/Banatul sârbesc şi în Ucraina (mai ales în regiunile
Cernăuţi şi Odesa)
9. Istroromânii în Istria, Croaţia
10. Macedoromânii (sau "aromânii") în Albania, Bulgaria,
Grecia, Macedonia.
11. Meglenoromânii în Grecia şi Macedonia.
În îndelungatul proces de evoluţie al costumului popular s-au
înregistrat progrese mai mult în înfrumuseţarea pieselor de bază, decât
în perfecţionarea sau îmbunătăţirea croielii. Piesa de bază a fost
cămaşa, purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei. Costumul bărbătesc
avea o piesă specifică, şi anume iţarii, iar cel femeiesc fota sau

65. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
64
catrinţa. Dintre hainele pentru sezonul rece este sarica, dar şi
pieptarul, confecţionat din piele de animal sau căciula, moştenită de la
daci.
În evoluţia portului popular se evidenţiază trei etape. În prima
etapă, portul românesc s-a individualizat în raport cu cel al popoarelor
vecine şi s-a diferenţiat în funcţie de zonă. Cromatica s-a diferenţiat
local pe categorii de vârstă şi zonal prin preferinţele pentru anumite
tehnici, motive etc.
Cea de-a doua etapă a fost influenţată de zona orăşenească.
Materialele industriale au înlocuit textilele casnice. Piesele de
influenţă orăşenească au apărut ca protectoare ale celor tradiţionale
(bluza peste cămaşă, năframa în locul maramei albe etc.). Curând,
piesele tradiţionale au fost înlocuite în portul zilnic, şi mai apoi în
portul de sărbătoare. Declinul portului tradiţional s-a accentuat în mai
multe zone odată cu dezvoltarea economiei de schimb şi a legăturilor
cu oraşele. La părăsirea portului tradiţional românesc a contribuit şi
ţărănimea înstărită, care, în lupta pentru avere şi din dorinţa de
evidenţiere, a adoptat costumul orăşenesc.
În cea de-a treia etapă, contemporană, costumul popular nu se
mai foloseşte în mod regulat sau la treburile agricole. Portul se mai
foloseşte local pentru valorificarea tradiţiilor artistice sau la
evenimente şi sărbători, în regiuni ale ţării unde se mai păstrează
datinile şi obiceiurile străvechi.
Costumul popular are ca piesă de bază cămaşa lungă, de
culoare albă. Cu o evidentă influenţă bizantină, costumul popular nu
poate fi imaginat cu cămaşă cu mâneci scurte. Pentru mult timp,
lungimea cămăşii a fost impusă de moravuri şi s-a menţinut ca simbol
al dependenţei sexului feminin. De la naştere şi până la moarte,
cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului şi la sărbători. Ea
îndeplineşte, de asemenea, rolul de marcă socială, în cadrul societătii
rurale. Există o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a
Paştelui şi Crăciunului, cămaşa fecioarei şi a văduvei, a nunţilor, a
naşterii şi a botezului, a datinilor şi obiceiurilor, cămaşa morţii. Pentru
ţăranul român, naşterea, nunta şi înmormântarea erau evenimentele

66. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
65
cele mai importante, fiind tratate în conformitate cu indicaţiile şi
interdicţiile moştenite prin tradiţie.
În cazul unei logodne, dacă fata accepta, era obligată să ţeasă
şi să brodeze cămaşa de mire şi năframa. Cămaşa de mire urma ca mai
târziu să fie folosită ca prima cămaşă a pruncului sau cămaşa de
înmormântare a soţului. Năframa era legătura celor doi tineri în faţa
lui Dumnezeu, prin participarea ei la ceremonia nunţii, ca semn al
fertilităţii (fiind purtată de mire la încingătoare), dar şi al unirii celor
doi pe lumea cealaltă, aceasta pe parcursul vieţii stând la icoana din
casa, iar la moartea soţilor împărţindu-se în jumătate pentru fiecare.
Trebuie menţionată şi cămaşa de soacră, lucrată de mireasă, ca dovadă
a îndemânării şi talentului acesteia.
În unele zone etnografice, îmbrăcarea anumitor piese de port
de către mireasă, în ziua nunţii, era obligatorie. În Teleorman,
miresele purtau ca piesă obligatorie cojocul cu creţ sau cu clini, cu sau
fără mâneci, lung până sub genunchi, decorat cu motive vegetale,
realizate cu aţă albă si verde. În sudul ţării, miresele înstărite purtau
pe cap un fes de pâslă cu ciucure negru. În Mehedinţi, era obligatoriu
ca mireasa şi naşa să poarte vâlnicul roşu, cu care se şi înmormântau.
Cămaşa mamei era brodată cu semnul crucii, iar în timpul
naşterii, în tivul cămăşii erau cusute talismane - usturoi sau busuioc.
Cămaşa lăuzei trebuia brodată cu cruci roşii în dreptul sânilor pentru a
proteja simbolic laptele. Scutecele şi cămaşa pruncului erau croite din
cămaşa de mire a tatălui, pentru a-l proteja de duhurile rele cu forţa
tatălui.
Sărbătorile de peste an impun o serie de semne şi simboluri,
care implică vestimentaţia. De exemplu, cămaşa de Drăgaică, purtată
în cadrul unui rit agrar numit „Sânzienele‖, era cea mai frumoasă
dintre cămăşile de zestre, ale celei mai mândre şi mai harnice fete,
aleasă Drăgaica. „Junii Braşovului‖, obicei specific zonei, readuce în
prim plan costumul unei vechi organizaţii militar-populare. La cămaşa
de june, purtată de vătaf, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca
produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete şi mărgele, cămaşa
cântărind în final aproape 10kg.

67. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
66
Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale
individului. Diferenţa de sex este marcată mai ales de piesa de bază a
costumului - cămaşa, încreţită la gât pentru femei şi dreaptă pentru
bărbaţi. Dar, în funcţie de anotimp, atât femeile, cât şi bărbaţii, poartă
peste cămăşi pieptare, cojoace şi haine mari de blană.
Meşteşugul costumului popular nu se învaţă din manuale, ci
este transmis din generaţie în generaţie, de la mamă la fiică. În trecut,
fetele nu se măritau până când nu ştiau să ţeasă şi brodeze costume
populare. De asemenea, meşteşugul este strâns legat de religie.
Femeile, când se adunau să lucreze, spuneau, la începutul procesului
de creaţie o rugăciune ortodoxă. Din perspectiva magică şi religioasă,
costumul popular, prin lucrătură şi ornamentaţie, i se atribuia un rol
important de protecţie împotriva forţelor malefice, dar şi pentru a
aduce noroc şi sănătate purtătorului. Mai mult, este încărcat şi de iţele
dragostei, având şi o încărcătură erotică importantă.
Portul românesc, ca trăsături generale are aceeaşi asemănare
pe tot cuprinsul ţării, având desigur deosebiri de amănunte, cu
schimbări de formă, croială, ornamentaţie şi cromatică. Aceasta
unitate îi dă caracter de popular şi naţional.
Costumul naţional românesc – izvorât din sufletul ţăranului
român are ca primă semnificaţie:
1. Semnificaţia goliciunii – adică îmbrăcămintea are rolul de a
acoperi corpul uman – ca o cerinţă divină – şi apoi de a-l apăra de
intemperiile vremii, de aceea variază în funcţie de anotimp, fiind mai
groasă iarna (ţesături de lână şi blană) şi cât mai uşoară vara (cânepă,
in, bumbac). Ţesătura din cânepă ţine de cald iarna şi răcoare vara.
2. Semnificaţia socială – hainele exprimă starea socială a
celui care le poartă faţă de ceilalţi. Diferenţa este dată de
ornamentaţie, cromatică şi punctul de cusătură. Unele haine indicau
profesiile – exemplu ciobanii, lucrătorii la pădure, muncile agricole –
când costumul este simplu – faţă de cel purtat la sărbători ori la nunta.
Brâul – cingătoarea – avea rol de a ţine strâns abdomenul şi rinichii.
El înseamnă însă şi abnegaţie şi curăţenie sufletească, precum şi
puterea de a învinge căderea spre ispită şi alte rele. Costumul popular
indică şi vârsta purtătorului.

68. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
67
3. Semnificaţii magico-religioase. Costumul naţional
românesc, prin lucrătură, ornamentaţie şi decoraţiile de pe haine, avea
ca scop de a-i apăra pe cei care le poartă de fiinţele malefice, duhurile
rele, dar şi de a le aduce noroc şi sănătate – având caracter apotropaic
şi în acelaşi timp afrodisiac.
Deci, putem spune că în portul popular românesc se îmbină
utilul cu frumosul, realizând echilibrul necesar între suflet şi trup, fără
ca importanta unuia să fie exacerbată în detrimentul celuilalt, iar
românul creştin şi ortodox, creatorul şi purtătorul acestor haine, avea
mereu în gând afirmaţia Apostolului Pavel: „trupul vostru este templu
al Duhului Sfânt‖.
Costumul popular, creaţie a ţărăncii noastre, ca parte a Sfintei
Tradiţii, este martor al existentei noastre şi vorbeşte de sfinţenia
locurilor şi a oamenilor ce locuiesc în aceste spaţii – rămâne ca un
talisman al românismului de azi. El este pilon al identităţii noastre
româneşti. Este legitimaţia noastră aici. Este o măsură pentru românii
ce vin din transcendent.
În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă
pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd
împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-
mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu‖.
Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii
familii.
Femeia, cu pricepere şi măiestrie artistică, a făcut hainele din
tot sufletul ei, nemuritor fireşte. A cusut fiecare frunză, floare, figură.
Avea în memorie fiecare etapă a lucrăturii – de la lână brută la fir, la
ţesătură. Fiecare împunsătură de ac trecuse prin zâmbetul, lacrima,
dragostea ei. Cusătura descrie chiar ţinta finală – lumea fără dor.
Hainele acestea erau adevărate arme spirituale, asigurând protecţia
purtătorului faţă de demoni.
Prin îmbrăcarea acestor haine numite populare, ale întregii
populaţii, omul se îmbracă cu întregul univers (lume) „eu trăiesc în
lume, dar şi întreaga lume e în mine‖. Deci portul popular reprezintă o
recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.

69. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
68
Bibliografie:
Elena Lupşan: Portul popular, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2006.
Tancred Bănăţeanu şi Elena Zlotea: Din tezaurul portului
popular românesc, Editura Sport – Turism, 1977.
PROF. ÎNV. PRIMAR VERONICA NISTOROIU
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 16 “MARIN IONESCU
DOBROGIANU”
CONSTANŢA

70. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
69
Portul tradiţional al dacilor
De milenii, Carpaţii au reprezentat fortăreaţa care i-a
adăpostit pe daci şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au
părăsit niciodată munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în
special păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră,
ocupaţiile şi munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au
făcut pe locuitorii acestor meleaguri duri ca diamantul.
Cele mai vechi informaţii despre geto-daci şi despre Dacia
provin din scrierile istoricilor greci Strabon, Ptolemeu şi Herodot.
Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona
muntoasă (râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită
Danubius), iar geţii stăpâneau partea de şes şi partea inferioară a
Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot Strabon ne spune
că ―dacii au aceeaşi limbă cu geţii‖ şi că ―elenii i-au socotit pe geţi de
neam tracic”. Prin urmare, grecii i-au numit geţi şi, mai târziu,
romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populaţie.
―De când s-a ivit picior de om pe pământul României – cu
multe mii de ani înainte de naşterea României – sublinia
academicianul Constantin Daicoviciu, în anul 1943 – pe amândouă
laturi ale Carpaţilor a trăit aceeaşi seminţie de oameni, cu forme de
viaţa asemănătoare, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi credinţe.”

71. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
70
Costumul dacilor. Diferite scrieri istorice și surse literare
ajunse până în zilele noastre ne permit să reconstituim imagini
veridice despre costumul strămoșilor noștri daci.
Cele mai importante surse de studiere a costumului dacilor
sunt metopele monumentului de la Adamclisi (Dobrogea),
basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma) precum şi fragmente de
stele funerare descoperite pe teritoriul Daciei.
Aceste reprezentări de pe monumentele antice îi înfățișează
pe daci având siluete robuste, puse în valoare de veșmintele
confecționate din țesături de casă, cu o croială simplă, comodă, lipsite
de elemente decorative. Un alt aspect important care trebuie
menţionat este decența costumului purtat de daci, lipsit de decolteuri
sau volum exagerat.
Din descrierile lui Strabon aflăm și despre felul cum arătau
bărbații daci, care erau de statură înaltă, „lați în umeri” și aveau
„pumnii ca ciocanele de spart ziduri”. În majoritatea cazurilor, dacii
sunt reprezentați cu bărbi și plete.
Populaţia Daciei era compusă din nobili, oameni liberi şi
sclavi şi costumele dacice atestă și aceste deosebiri de rang. Nobilii
aveau dreptul să-și acopere capul cu o căciulă de pâslă de formă
țuguiată numită „pilos” sau „pileus” (de aceea, nobililor daci li se
spunea „pileati”); ceilalți, țăranii și meșteșugarii, numiţi „comati‖,
care formau grosul armatei, purtau părul lung, „capillati‖. O altă
deosebire a ținutelor nobililor era centura decorată cu o pafta
ornamentală la care era atașată sabia.
Analizând documentele vremii, este dificil să spunem care era
cromatica costumului dac; putem doar să presupunem că aceasta era
în nuanțe de alb-bej, griuri și brunuri, culoarea naturală a lânii de oaie
sau a altor materiale naturale utilizate. Materialele folosite pentru
îmbrăcăminte erau de proveniență vegetală, precum cânepa sau inul,
și animală, pieile şi blănurile.

72. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
71
Pentru a obține țesăturile, dacii practicau meșteșugul
țesutului, dar cunoșteau și diferite procedee de obținere a materialelor
textile prin împâslire, prin care obțineau pâsla utilizată mai ales pentru
confecționarea bonetelor. Ulterior, tehnicile de țesereau fost
perfecţionate și s-au obținut stofe cu calități excepționale, cum este
postavul. Tehnologiile rudimentare de obținere a postavului de casă
cunoscute în antichitate au fost practicate de moldoveni până la
începutul secolului al XX-lea. În termenii locali, aceste țesături sunt
numite „aba‖, „suman‖, „șîiac‖ etc.
Costumul purtat de
bărbaţii daci era compus din
cămașa de cânepă, până mai jos
de genunchi. De regulă, cămașa
era cu mâneca lungă și avea o
croiala simplă.
Despicăturile din părțile
laterale ale cămășii erau
prevăzute pentru comoditate în
timpul mișcării. În zona taliei cămașa era încinsă cu cingători din
piele sau textile (frânghii sau chingi înguste).
Bărbaţii asortau cămaşa cu
pantaloni până la glezne, destul de
strâmţi, uneori foarte lungi şi
încreţiţi, formând cute transversale
asemenea iţarilor de lână purtați de
țăranii noştri moldoveni. Haina
exterioară purtată de daci, mai ales
iarna, era un cojoc cu blană pe dinăuntru sau pe dinafară. În acest
sens, poetul latin Ovidiu, exilat la Tomis, menționa: „Trec băştinaşii
înfofoliţi în miţoasele blănuri”(Tristele, III, 10). Pe vreme rea, în
afară de cojoace se mai purta gluga, ajustată în jurul gâtului cu un
șiret și garnisită cu franjuri. Apanaj al păstorilor, gluga a rezistat în
timp transformându-se în costumul popular moldovenesc în manta cu

73. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
72
glugă.În picioare, dacii încălţau opinci legate cu nojițe, rămase şi ele
în costumul ţărănesc de-a lungul veacurilor.
Opinci ţărăneşti din secolul al XIX-lea, foarte asemănătoare
cu cele purtate de daci cu două milenii în urmă
Tradiţia încălţărilor purtate în antichitate de daci s-a transmis
până în zilele noastre. Ele sunt cunoscute sub numele de opinci şi
constituiau până nu demult piese vestimentare ale portului popular
românesc. În unele zone rurale, opincile s-au purtat până pe la
mijlocul secolului al XX-lea. Treptat, acest tip de încălţăminte a fost
înlocuit de cizme, bocanci sau pantofi. Cele mai obişnuite erau
opincile cu cusătură la mijloc, realizate dintr-o singură bucată,
aproximativ dreptunghiulară, de piele, cu legături numite nojiţe.
Nojiţele opincilor pentru femei erau făcute din păr împletit în timp ce
nojiţele opincilor bărbăteşti erau sub forma unor cureluşe subţiri, din
piele. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Rolul ciorapului de astăzi
era substituit de obiele, bucăţi dreptunghiulare din pânză sau ţesătură
de lână, cu care era învelit piciorul, peste care se legau nojiţele.
Costumul purtat
de femei. Femeile mai ales
cele din clasa privilegiată
purtau capul acoperit cu o
năframă legată peste părul
strâns în coc, pe când cele
din popor umblau cu capul
descoperit. Există însă și
reprezentări ale femeilor
care poartă părul
pieptănat cu cărare la
mijloc și împletit în
cosițe. Ţinuta elegantă,
înfăţişată pe Columna lui
Traian se compunea
dintr-o rochie-tunică
lungă, peste care era

74. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
73
drapată ingenios o mantie largă, în timp ce
îmbrăcămintea comună, reprezentată în reliefurile de
la Adamclisi, este alcătuită dintr-o cămaşă de pânză
încreţită la gât, de o formă purtată până azi în
Moldova, peste care este încinsă de la brâu în jos o
bucată de ţesătură asemănătoare catrinţei.
Portul femeiesc era compus dintr-o cămaşa
de pânză (ie), poale şi o piesă ţesută din lână, având
ornamentaţie mai simplă sau mai complicată, care
acoperea partea inferioară a corpului. Aceasta din
urmă a primit ulterior diferite denumiri, în funcţie de
formă şi de zonă: catrinţă, vâlnic, fotă, opreg. O
completare a portului femeiesc era găteala capului, ţesături şi podoabe
sub forma unor marame, năframe sau cununi. O
caracteristică generală a portului femeilor dace consta în utilizarea
albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. Paleta cromatică a
portului dacilor era destul de sobră. Probabil că piesele vestimentare
femeieşti şi cele pentru copii, mai mult decât cele bărbăteşti, erau
colorate cu pigmenţi organici obţinuţi din plante sau pigmenţi
minerali.Un rol aparte în ținutele femeilor îl aveau bijuteriile și
accesoriile vestimentare. Datorită calităților materialelor din care au
fost confecționate, unele din acestea pot fi admirate şi astăzi în
colecțiile muzeale din lumea întreagă. Podoabele și obiectele din
metal prețios găsite în săpăturile arheologice dau dovadă de multă
măiestrie și ingeniozitate.
Din fier, dacii confecționau diferite
accesorii pentru vestimentație, cum ar fi
catarame, paftale, nasturi, fibule etc. Din
materiale mai ieftine se confecționau podoabe
destinate celor cu o poziție socială mai joasă,
iar din bronz și aur, celor din clasele
privilegiate. Cele mai multe podoabe erau din
argint și se foloseau pentru prinderea
pelerinelor (atât la femei, cât și la bărbați).
Femeile mai purtau în jurul gâtului colane,

75. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
74
mărgele din bronz, din sticlă, iar pe mâini brățări spiralice, lanțuri,
mai rar inele și cercei. Se consideră că podoabele scumpe erau purtate
numai de cei avuți. Se practica și tatuajul, care era considerat semn de
noblețe.
În decorul podoabelor deseori sunt reproduse imagini de ființe
umane și animale, motive vegetale sau fantastice, lanțuri ornamentale
obținute prin împletire sau îmbinări de inele, palmete și capete de
animale stilizate.
Asortate cu costumul de forme simple cu o gamă cromatică
modestă bijuteriile și accesoriile vestimentare creau o imagine
impresionantă, accentuând prin strălucirea lor spiritualitatea puternică
a dacilor.
Bineînțeles că pe parcursul evoluției sale, costumul dacilor a
adoptat și unele elemente din vestimentația popoarelor conlocuitoare,
reușind însă să păstreze în marea lor majoritate piesele vestimentare
locale: cămașa încrețită la gât, catrința, cingătorile, dar mai ales pe
cele potrivite climei mai reci, ca bondițele, cojoacele de blană,
opincile și căciulile țuguiate. Vestigii ale acestora mai pot fi admirate
în ținutele buneilor de la țară, care până în prezent au rămas
credincioși portului vechi.
Аnalizând comparativ elementele costumului dacic și formele
de port popular autohton, păstrate în colecțiile muzeelor sau în lăzile
de zestre a bunicilor, se pot face concluzii foarte interesante. Poate fi
observată o continuitate uimitoare a tipurilor vestimentare antice
purtate de daci, modificările în timp referindu-se doar la diversitatea
materialelor utilizate și tehnologiile de prelucrare ale acestora.

76. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
75
Până nu demult, ţăranii şi ciobanii noştri purtau căciuli,
cămăşi lungi din pânză, iţari, brâu (sau chimir) şi opinci, haine din
postav sau cojoace din blană de oaie.
Portul popular autentic, care a conservat
foarte bine tradiţia şi care aminteşte de
portul dacilor, poate fi întâlnit chiar şi în
prezent încă în multe zone din România,
în special în zonele montane, acolo unde
locuitorii autohtoni au fost mai bine
protejați de influenţele culturale ale
populațiilor care au trecut sau care s-au
aşezat pentru o vreme pe teritoriul actual
al României.
Ţărani din Ardeal la începutul
secolului al XX-lea
Iată mai jos un bun exemplu de
asemănare izbitoare între portul dacilor
antici şi portul popular al ţăranilor
români. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, un cunoscut ţăran
autodidact din Ţara Făgăraşului, cunoscut ca Badea Cârţan, a făcut o
călătorie pe jos până la Roma. Badea Cârţan a fost un susţinător al
unirii tuturor românilor, transportând în desagi sute de cărţi românești
peste Carpaţi, pentru a le face cunoscute românilor din Transilvania.
Mare iubitor de carte românească și de istorie, dorea să vadă Columna
cu ochii lui. Când a ajuns în Forumul roman, cum se făcuse seară, iar
el era singur și al nimănui, și-a așternut cojocul și s-a culcat la baza
Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o
revelație: au văzut un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din
Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu
plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. Badea Cârțan a făcut
senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale și
jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. Iată deci
încă o dovadă că portul dacilor nu se schimbase aproape deloc; el a
fost ușor recunoscut de locuitorii Romei, deși trecuseră aproape
optsprezece secole de la construcţia Columnei.

77. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
76
Bibliografie
1. DACII – Îmbrăcămintea, armele şi stindardul dacilor
« Cerul Albastru
2. http://istoriesinumismatica.com/2013/02/27/dacii-
imbracamintea-armele-si-stindardul-dacilor/;
3. www.moldovenii.md.
Notă: Imaginile utilizate pentru exemplificare au fost preluate
în scop educativ, de pe site-uri care permit libera lor descărcare.
prof. Pîntea Otilia
Liceul Tehnologic Holboca, jud. Iaşi
Ţărani din
Munţii Neamţului
Enciclopedi
a Fotografică, 1938 –
Nicolae Ionescu

78. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
77
Portul tradițional săsesc
Costumul popular descrie cel mai bine ceea ce are specific un
popor; portul popular este o expresie a rânduielilor lumii tradiționale a
satului. Veșmântul săsesc este un costum somptuos, bogat în broderii
și podoabe, în culori armonioase şi bine croit. Costumul popular
săsesc păstrează piese foarte vechi, prin care se înrudește cu costumul
din zonele de origine (Flandra, Luxemburg): mantaua încreţită
(Krauser/Kroner Mantel) din blană neagră, cămaşa cu încreţitură din
jurul gâtului, cingătoarea cu reliefuri metalice, paftaua de pe piept
(Heftel), cilindrul de catifea purtat fete pe cap (Borten), anumite feluri
de învelire a capului. Toate articolele vestimentare ale costumului
erau lucrate pe vremuri cu pricepere de săsoaice la străvechile
războaie de țesut.
Îmbrăcămintea sașilor se
remarcă și datorită broderiilor
splendide, cusute manual, cu multă
migală și răbdare. Broderiile sunt
realizate cu arnici în culorileroşu,
albastru, galben, negru, pe piele, postav
sau pânză de bumbac, in și cânepă
toarse și țesute în casă. Motivele
preferate sunt cele florale.
Cum erau gătite săsoaicele. În
funcție de vârstă, de statutul social
(fetiță, fată confirmată, femeie măritată,

79. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
78
femeie mai în vârstă) sau de
ocazie, existau mai multe costume,
fiecare cu straiele și podoabele sale.Fetele tinere, confirmate, purtau
pe cap o tocă înaltă,
din catifea neagră (Borten), scoasă în evidență de panglicile colorate,
care atârnau pe spate până la tivul rochiei.
Femeile măritate purtau capul acoperit cu o vălitură, prinsă în
ace, iar cele înstărite erau recunoscute după centura aurită din talie și
paftaua de pe piept. Piesele realizate din metale prețioase erau, în
general, destinate populației orășenești, iar cele din alamă, sticlă și
rareori argint sau pietre prețioase erau întâlnite în zone rurale.
Femeia mai în vârstă purta pe cap o căiță (Haube) bogat
împodobită cu broderii și pietre, pe fond negru, legată sub bărbie, tot
cu panglici brodate ce curgeau pe spate.
În partea superioară se purta pieptarul înfundat, cambrat, cu
ornamente bogate, în funcție de regiune. Peste fustele largi din stofe
colorate diferit se poartă șorțul cusut cu măiestrie, pe care se regăsește
adesea numele celei care le purta și anul în care a fost cusut.

80. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
79
În unele zone, atât fetele, cât și femeile se acopereau și cu o
manta neagră, creață, din postav, în formă de pelerină. În alte părți,
era un cojoc alb, brodat cu ornamente colorate și inserții de blană la
margini.Podoabele săsoaicelor pot fi clasificate după modul de
purtare, astfel:
pe cap (diverse voaluri, ace de vălitura, borten cu
panglici)
la gât (mărgele, broșe, pe piept – pafta)
la brâu (centura metalică)
pe mâini (inele, buchetiere pentru flori)
după vârstă (căița brodată pentru fetițe, bortenul
pentru fetele confirmate: cilindru din catifea neagă, vălitura, scufița
neagră de catifea brodată pentru femeile mai în vârstă)
de statut social (cordonul și paftaua din metale
prețioase și pietre semiprețioase purtate de fetele și femeile înstărite)
în funcție de sărbători și de anumite ceremonii
(costumul de confirmare, mireasă, de nașă etc).
Costumul bărbătesc. Prin comparație cu veșmintele
săsoaicelor, bărbații aveau costume mai simple, în general în alb-
negru, dar și mai colorate, după regiune, evidențiate de chimir sau
haina de deasupra,
împodobită cu
broderii colorate.
În general, sașii
purtau pe cap
pălărie, la gât
aveau o cravată din
catifea neagră
brodată, peste
cămaşă albă, cu
mijlocul încins cu
un şerpar.
Pantalonii negri erau strânşi pe picior, băgați întotdeauna în cizme
negre, înalte. Peste cămaşă se purta vestă sau cojoc de piele.Haina de
sărbătoare din timpul verii era «dolmanul», o zeghe de lână, închisă,

81. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
80
tăiată pe corp şi împodobită la guler şi mâneci cu broderii. Iarna, la
biserică, se purta blana, împodobită frumos. Altă haină bărbătească
era cojocul îmblănit şi încadrat la guler şi pe margini de jur împrejur
cu blană neagră și cusături.
Vestimentația tradiţională săsească înseamnă eleganță,
măiestrie și culoare. Deși tradiția portului și realizării costumului
popular este pe cale de dispariție, sunt zone în care se încearcă
păstrarea și reînvierea meșteșugului confecționării de costume
populare.Astfel, Muzeul de Etnografie
Săsească ―Emil Sigerus‖ din Sibiu
găzduiește o colecție deosebită de
costume și podoabe săsești. Ea include
piese din secolele XVII – XIX, piese de
port din cele trei mari zone etnografice cu populaţie săsească: zona
Sibiului, a Braşovului, Bistriţei şi cea a Târnavelor.

82. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
81
Bibliog
rafie
1. L
igia Fulga, Sașii
despre ei înșiși,
Die
SiebenbuergerS
achsenübersichs
elbst, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2008.
2. Cojoacele de iarnă ale sașilor
3. Portul săsesc de iarnă | Povești săsești
4. Muzeul Emil Sigerus
5. http://povestisasesti.com/2013/04/05/portul-
traditional-sasesc/, dar a dat bibliografie
Petraş Daniela, Catargiu Dragoş- clasa a X-a
Liceul Tehnologic Holboca, jud. Iaşi
Îndrumător: prof. Otilia PÎNTEA

83. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
82
Ia, semnul românului creştin
Veşmântul apare menţionat încă de la facerea lumii, din
momentul alungării Evei şi a lui Adam din grădina Raiului. Haina are
aici două înţelesuri: poate fi considerată un dar divin, dar, de
asemenea, simbolizează decăderea fiinţei umane, frunza de smochin
apărând ca o conştientizare a goliciunii, dar şi ca o recunoaştere a
păcatului.
Costumul popular are ca piesă de bază cămaşa lungă, de
culoare albă. Cu o evidentă influenţă bizantină, costumul popular nu
poate fi imaginat cu cămaşă cu mâneci scurte; lungimea cămăşii a fost
impusă de morala, goliciunea fiind considerată lipsă de bun simţ. De
la naştere şi până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile
câmpului şi la sărbători, îndeplinind rolul de marcă socială, în cadrul
societăţii rurale: există o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste
an, a Paştelui şi Crăciunului, cămaşa fecioarei şi a văduvei, a nunţilor,
a naşterii şi a botezului, a datinilor şi obiceiurilor, cămaşa
morţii.Pentru ţăranul român, naşterea, nunta şi înmormântarea erau
evenimentele cele mai importante, fiind tratate în conformitate cu
indicaţiile şi interdicţiile moştenite prin tradiţie. Tot astfel, cămaşa era
semnul rangului social, al bogăţiei purtătorului, al priceperii
nevestelor, mamelor sau fiicelor, dar şi declaraţie de apartenenţă la
creştinism: cruciuliţele cusute pe piept sunt un semn al credinţei, al
asumării rolului de model în societate şi familie.

84. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
83
Ia costumului popular din Muntenia este încrețită la gât, cu
bentiță, iar mâneca în partea de jos se termină fie cu o brățară, fie cu
pumnaș ce constă din suflecarea extremității mânecii și acoperirea ei
cu broderie executată pe fir, pe dosul mânecii, strânsă cu brățară sau
bentiță îngustă brodată. Cămaşa tradițională este specifică portului
popular românesc. Confecţionată din pânză de cânepă, cânepă cu
bumbac, in şi bumbac, lână ţigaie, este cusută cu râuri la gât, la gură,
la poale şi la marginea mânecii. Se brodează cu lână şi lânică, mătase
nerăsucită şi ibrişim, beteală, fir de argint şi aur, bumbac. Culorile
sunt roşu, violet, galben, portocaliu, verde, negru, mai rar albastru,
alb, brun. Cele mai vechi cămăşi sunt cele din pânză de in sau de
cânepă, brodate cu lână şi mătase, iar punctul de broderie cel mai
întrebuinţat este pe două feţe. Cel mai adesea, modelele sunt îmbinări
de puncte (cruciuliţe), din care se formează flori sau modele
geometrice, figuri stilizate de animale (porumbelul - simbol creştin
sau copacul vieţii). Nu există sărbătoare domnească (praznic
împărătesc) fără cămaşă nouă, pe care familia o purta duminca la
slujbă, mai ales de Sfintele Paşti, ca să fie asemenea neofiţilor din
primele veacuri creştine.
Cămaşa nouă avea dublă semnificaţie: de înnoire spirituală şi
de bucurie a sărbătorii, înnoire spirituală, pentru că în noaptea de Paşti
se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, „murind‖ omul
vechi şi „născându-se‖ omul cel nou şi bucuria Învierii, care se
regăsea atât în manifestarea spirituală, cât şi în cea materială, în sensul
praznicului ce cuprindea toată viaţa ţăranului român.
Să nu uităm să purtăm ia românească, semnul identităţii
noastre spirituale şi naţionale, să nu uităm să o aducem copiilor noştri,
să îi învăţăm să o iubească, să o respecte şi să o preţuiască, pentru că,
uitând câte ceva din tezaurul nostru românesc, uităm să fim creştini,
români, uităm trecutul şi ne aşteaptă un viitor mai sărac în semnificaţii
şi simboluri spirituale.
Pr. Prof. Stanciu Cătălin

85. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
84
Seminarul Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur” Slobozia,
Ialomiţa
Bibliografie
 Arta ţărănească la români, Oprescu
Gheorghe, Cultura Naţională, Bucureşti, 1922
 Cusăturile și broderiile costumului popular
din România, Tomida D. Ecaterina, Ed. Tehnică, București,
1972
 Oprescu Gheorghe, Arta ţărănească la
români, Cultura Naţională, Bucureşti, 1922
 http://www.timpul.md/articol/semnificatia-
costumului-popular-romanesc-57032.html

86. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
85
Costumul popular din zona
Bărăganului
Portul popular ialomițean vreme îndelungată Bărăganul a fost
considerat o „pată albă― pe harta etnografică a României. Singurul tip
de costum cunoscut era cel „de Vlaşca― format într-o restrânsă zonă
din sudul județului Ilfov — care reprezenta atât în muzee, cât și în
toate reprezentările folclorice, tipologia vestimentației populare din
vastul teritoriu al Bărăganului. Prin aceste părţi costumele sunt frumos
împodobite, iile sunt ornamentate cu motive mai înguste, formând
două şiruri de râuri pe piepţi şi două pe spate, care marchează şi
cusăturile de unire cu clini. În faţă, gura cămăşii este conturată cu
acelaşi model de broderie şi tot astfel şi mânecile. Pe umăr altiţele
sunt acoperite complet cu motive de broderii compacte, de unde
pornesc mânecile neîncreţite. Culorile folosite la aceste broderii sunt:
roşu, mult grena, galben, albastru, negru, portocaliu, fire de aur sau
argint şi paiete. În Vlaşca, fotele sunt conturate pe linia din faţă şi de

87. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
86
lungime cu un galon lat ales în culori în care predomină roşu. În
partea din faţă costumul are un şorţ îngust, care este la fel împodobit
cu diferite modele de alesături, aşezate în linii orizontale. Restul fotei
este într-o singură culoare, cele mai des întâlnite fiind negre. Fotele
sunt încreţite pe linia de talie pe un cordon, sau sunt gofrate ori plisate
până în linia de unde începe alesătura.
În părţile Bucureştiului, iile sunt cu mâneci largi, cu acelaşi
model de broderie ca şi râurile de pe piepţi. Fotele sunt formate din
două bucăţi (spate şi faţă) sau dintr-o singură bucată şi împodobite cu
alesături în culori, iar pe linia de talie sunt fixate printr-un brâu lat sau
prin bete. Costumele din aceste regiuni sunt completate prin marame
vaporoase ţesute din fire subţiri de borangic, cu motive delicate din
alesături, care sunt reliefate cu discreţie prin firele mai pline de
bumbac, cu care sunt conturate. Mai mult decât atât, datele din teren
au fost valorificate prin organizarea unui atelier format din 12 femei
absolvente ale Școlii Populare de Artă din comuna Mărculești, care au
reușit, respectând întru totul materialul, formele și tehnicile
tradiționale, să confecționeze 12 costume populare cu diferite modele.
Demersul de regăsire și readucere în actualitate a costumului popular
ialomițean a fost continuat în anii ce au urmat prin publicarea unei
descrieri complete în volumul Portul popular de sărbătoare din
România, apărut în anul 1984, realizat de Elena Secoșan și Paul
Petrescu.

88. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
87
Bibliografie:
http://mjialomita.ro/evenimente/costume-populare-din-colectiile-
muzeului-judetean-ialomita/
http://ro.scribd.com/doc/30119372/Referat-Istoria-Costumului-
Popular
prof. Neagu Mihaela,
Liceul Pedagogic ‖Matei Basarab‖, Slobozia, Ialomița

89. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
88
Bălăceanu Maria, clasa a IIIa B, Chiva Daniela, Ceptura, Prahova
Ciurel Alexandra, clasa I, înv. Solzaru Rodica, Ceptura, Prahova

90. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
89
Durbacea Adriana, clasa I, înv. Solzaru Rodica, Ceptura, Prahova
Leca Rafael, clasa a IIIa B, înv Chiva Daniela, Ceptura, Prahova

91. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
90
Plămădeală Alejandra, clasa a IIIa B, înv. Chiva Daniela, Ceptura,
Prahova
Plămădeală Karina, clasa I, înv. Solzaru Rodica, Ceptura,
Prahova

92. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
91
Tudorache Silvian, clasa I, înv Solzaru Rodica, Ceptura, Prahova
Vintilă Claudia, clasa a IIIa B, înv. Chiva Daniela, Ceptura, Prahova

93. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
92
Portul românesc, Vasilache Alexia, Clasa a III-a D,
Şc. Gimn. Nr. 29, Galaţi
Costumul românesc, Stanciu Adelina, clasa a IV-a A,
Şc. Gimn. Nr. 29, Galaţi
Costume populare româneşti, Bubuianu Adrian, clasa a IV-a E,
Şc. Gimn. Nr. 29, Galaţi

94. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
93
Ca la noi în Bărăgan, Trîmbiţaşu Cătălina, clasa a VIII-a, Şcoala
Gimnazială Grindu, Ialomiţa, prof. coord. Ionescu Valerica
Drag mi-e portul românesc, Busuioc Alina-Andreea, clasa a VIII-a,
Şcoala Gimnazială Grindu, Ialomiţa, prof. coord. Ionescu Valerica

95. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
94
Hai la horă-n sat, Constantin
Alice, clasa a VI-a, Şcoala
Gimnazială Grindu, Ialomiţa,
prof. coord. Ionescu Valerica
Drag, Bădişor - Trîmbiţaşu
Ana, clasa a V-a, Şcoala
Gimnazială Grindu, Ialomiţa,
prof. coord. Ionescu Valerica
Mândră-s fată-n satul meu, Filon
Mihaela, clasa a VI-a, Şcoala
Gimnazială Grindu, Ialomiţa, prof.
coord. Ionescu Valerica

96. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
95
Bobu Teodora, cls a VII-a - prof. Radovici Maricica - Palatul Copiilor
Brăila
Borsan Aruna, cls a IV-a - prof. Radovici Maricica - ASOCIAŢIA
BELLART ATELIER CREATIV - Brăila

97. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
96
Căluşarii - Ion Andrada, cls a V-a, Liceul de Arte "Ionel Perlea"
Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana
Cireaşă Bianca, cls I - prof. Radovici Maricica - PALATUL
COPIILOR BRĂILA

98. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
97
Coltul traditional din muzeu - Puia Tania, cls a VI-a B, Liceul de
Arte Ionel Perlea Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona
Costumul popular românesc - Nuţă Costin, cls a V-a B, Liceul de
Arte "Ionel Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona

99. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
98
Dansatori în costum popular - Bodeanu Adrian, cls a V-a, Liceul de
Arte "Ionel Perlea" Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana
Deaconu Antonia, cls a VII-a - prof. Radovici Maricica -
ASOCIAŢIA BELLART ATELIER CREATIV - Brăila

100. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
99
Dodan Felicia, cls a II-a - prof. Radovici Maricica - Palatul Copiilor
Brăila
Fata cu bundiţă - Trandafir Ana, cls a V-a B, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona

101. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
100
Fetele satului - Bucur Oana, cls a VII-a B, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona
Fetele satului - Neagu Corina, cls a VI-a B, Liceul de Arte"Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona

102. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
101
Fetele satului - Necula Bianca, cls a V-a B, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona
Fetele satului - Ungureanu Petronela, cls a VI-a B, Liceul de Arte
"Ionel Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona

103. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
102
Inspiraţie între flori - Golgovici Claudia, cls a V-a, Liceul de Arte
"Ionel Perlea" Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana
La seceriş - Bondoc Catinca, cls a VII-a B, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona

104. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
103
La seceriş - Duţă Alexandra, cls a VII-a B, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona
Meşteri populari - Coman Andreea, cls a V-a, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana

105. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
104
Meşterii populari - Anton Maria, cls a V-a, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana
Mihalcea Dalia, cls I - prof. Radovici Maricica - ASOCIATIA
BELLART ATELIER CREATIV - Braila

106. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
105
Mircea Ana Maria, cls pregătitoare - prof. Radovici Maricica -
Palatul Copiilor Brăila
Păstor din Muscel - Măiţă Vlad, cls a V-a B, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona

107. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
106
Perechea satului - Angan Lavinia, cls a VI-a B, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona
Popa Sabina, cls a IV-a - prof. Radovici Maricica - ASOCIATIA
BELLART ATELIER CREATIV - Braila

108. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
107
Port popular-Pop Rares, cls a VII-A, Şc. Gimn. Iuliu Maniu, Zalău
Sandu Elena Diana, cls pregătitoare - prof. Radovici Maricica -
Palatul Copiilor Brăila

109. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
108
Târgul de ceramică populară - Neculae Ilinca, cls a V-a B, Liceul de
Arte "Ionel Perlea" Slobozia, prof. coord. Buzoianu Simona
Târgul de oale - Jianu Nicoleta, cls a V-a, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana

110. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
109
Vânzătorii de pepeni - Cîţu Robert, cls a V-a, Liceul de Arte "Ionel
Perlea" Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana
Vânzătorii de pepeni - Işvanca Marius, cls a V-a, Liceul de Arte
"Ionel Perlea" Slobozia, prof. coord. Ionescu Liliana

111. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
110
Arta populară românească la muzeu - Dumitru Alexandra, cls a VII-
a B, Liceul de Arte „Ionel Perlea‖ Slobozia, prof. coord. Buzoianu
Simona
Alban Silvia, clasa aXIa, Liceul de Artă „Ghe. Tattarescu‖, Focșani,
Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura

112. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
111
Bărău Ionut, clasa aXIa, Liceul de Artă „Ghe. Tattarescu‖, Focșani,
Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura
Gheorghiță Alexandru, clasa aXIa, Liceul de Artă „Ghe. Tattarescu‖,
Focșani, Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura

113. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
112
Prepeliță Loredana, clasa aXIa, Liceul de Artă „Ghe. Tattarescu‖,
Focșani, Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura
Sărăcuțu Alina, clasa aXIa, Liceul de Artă „Ghe. Tattarescu‖,
Focșani, Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura

114. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
113
Stamate Gabriela, clasa aXIa,
Liceul de Artă „Ghe.
Tattarescu‖, Focșani,
Vrancea, prof. coord. Dumitru
Laura
Ştefan Andreea, clasa a XII-a,
Liceul de Artă „Ghe.
Tattarescu‖, Focșani,
Vrancea, prof. coord. Tăicuțu
Diana

115. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
114
În loc de epilog ...
Fascinanta lume a satului este locul de unde îşi trage seva
poporul român. Satul este cel care păstrează cu încăpăţânare şi
sfinţenie tradiţii şi obiceiuri străvechi ale românilor.
Din dorinţa de a învăţa de la aceşti oameni frumoşi, de dragul
de a-i vedea şi pentru că vrem să-i facem cunoscuţi, am continuat
demersul cu ediţia de anul acesta, demers început cu ceva timp în
urmă de doamna profesor Elvira Vlad.
Ediţia din acest an celebrează costumul popular românesc cu
elementele sale fascinante, diferite de la o zonă la alta, crâmpeie din
viaţa românului. Volumul înglobează în paginile sale, prea puţine
pentru un subiect atât de vast, cuvinte şi imagini frumoase ce
ilustrează măiestria meşterilor populari. De la pânza ţesută de bunici
în războiul de ţesut, la poveşti cu oameni ai satului ce preţuiesc
valorile autentice, case împodobite de sărbătoare şi marame
acoperind chipuri sfioase ale mamelor şi bunicilor, toate încearcă să
aducă la lumină un crâmpei din viaţa satului. Iile şi fotele tivite cu
migală şi dragoste se înlănţuie în hora ce aduce ţăranului român
linişte şi bucurie, împreună cu cântecul popular ce poate învinge
orice întristare şi marchează momente de restrişte sau de bucurie.
Festivalul „Veşnicia s-a născut la sat‖ este plecăciunea în faţa
înţelepciunii populare, pe care ne dorim să o transmitem generaţiilor
viitoare!
Prof. coord., Matache Adriana

116. „Veşnicia s-a născut la sat” 2015
115
CUPRINS:
Cuvânt înainte,Vild Theodora.............................................................3
Amintiri…,Chiș Ioana ........................................................................5
Meșteșugul durerii, Dumitru Adriana.................................................8
Drag mi-e portul românesc, Busuioc Alina Andreea......................11
Toate-s vechi şi noi sunt toate, Trimbitasu Cătălina....................... 17
Umbre pe o ladă veche de stejar, Cociorva Ion................................21
Costumul popular din Moldova, Gogu Petronel.............................. 27
Costumul popular din zona Maramureşului istoric, Olar Ramona ..33
Costumul popular – element de identitate naţională,
FurdeanLuminiţa...............................................................................39
Frumuseţea costumului popular din Moldova,Unghianu Ştefan.....48
Huțulii din Bucovina. Tradiţii şi obiceiuri,Militaru Ioana Alexandra
și Drăgan Alexandra .........................................................................52
Portul popular sălăjean,Tempe Samira........................................60
Portul popular – importantă formă de cultură, Nistoroiu Veronica62
Portul tradiţional al dacilor, Pîntea Otilia........................................70
Portul tradițional săsesc, Petraş Daniela și Catargiu Dragoş...........78
Ia, semnul românului creştin, Stanciu Cătălin..................................83
Costumul popular din zona Bărăganului, Neagu Mihaela...............86
Artă plastică ...................................................................................89
În loc de epilog, Matache Adriana..................................................115