2. • Biserica Ortodoxă ne înva ță că moartea este despăr țirea sufletului
de trup. Sf. Scriptură arată că atunci când „ omul merge la loca șul
său de veci", trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar
sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Ecl. 12,5-7)
• Bogat sau sărac, rege sau rob, în țelept ori analfabet, to ți părăsim
această via ță într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care
ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită

3. • Când un cre știn a murit,
rudele acestuia de multe
ori trec prin momente de
derută, întrucât apar
păreri și tradi ții diferite în
legătură cu datinile ce
înconjoară ceremonia
înmormântării
• Pentru a evita confuziile,
supersti țiile și datinile
fără sens ori care nu au
nici o legătură cu
credin ța cre ștină
ortodoxă, am însemnat
cele ce urmează, iar
povă țuirile au mai mult
caracter practic

4. I CE TREBUIE SĂ FACEM?
• Moartea unuia dintre
cre știni este prilej de
întristare. Când se
întâmplă decesul, familia
trebuie să anun țe preotul
parohiei din care
decedatul face parte,
solicitând toate
informa țiile necesare
• Preotul este cea mai
autorizată persoană la
care membrii familiei
trebuie să apeleze.
Astfel și preotul î și ia
măsurile cuvenite pentru
a împlini cum se cuvine
slujbele de pomenire și
înmormântare

5. • De la biserică se vor solicita: un sfe șnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars
tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce
(de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora
înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară premergătoare
înmormântării - stâlpii

6. • Clopotarul bisericii,
la soroacele
cunoscute, va trage
clopotul bisericii,
„ pentru a vesti și
celorlal ți membri ai
parohiei că unul
dintre ei a plecat pe
calea ve șniciei,
îndemnându-i să se
roage pentru acesta"

7. • Trupul mortului este spălat –
scăldat - cu apă curată, care
aminte ște de apa botezului
prin care cel răposat a
devenit membru al Bisericii,
este îmbrăcat cu haine noi și
curate - închipuind ve șmântul
cel nou al nestricăciunii , cu
care vom învia la ziua
judecă ții - și este pus în
sicriu, cu privirea spre răsărit
- întrucât de acolo va veni
Hristos la Învierea tuturor

8. • Pe piept i se pune o
icoană sfin țită - pentru
a arăta că respectivul
cre știn î și dă duhul întru
Hristos - și lângă
mâinile încruci șate pe
piept (dreapta peste
stânga), toiagul care se
aprinde atunci când
preotul sluje ște
• Trupul e acoperit cu o
pânză albă, arătând că
răposatul se află sub
acoperământul lui
Hristos
• La capătul mortului se
a șează sfe șnicul în care
se aprind lumânări,
rostind-se rugăciunea
scurtă „Dumnezeu să-
l/s-o ierte!"

9. • Atât lumânările care se
aprind în sfe șnic ori se
țin în mâini de către cei
prezen ți, în timpul
slujbei, ca și toiagul
care arde, simbolizează
candelele aprinse sau
lumina faptelor bune cu
care cre știnul va
întâmpina pe Hristos la
Judecata de apoi

10. • Lumânarea este și călăuza sufletului pe calea spre ve șnicie, risipind
întunericul mor ții și apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt
lumina vie ții: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va
avea lumina vie ții" (Ioan 8,12).

11. DE RE ȚINUT!
• 1. Nu este potrivit și nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului
să se a șeze bani de către rude și cunoscu ți. Cei care doresc să
sprijine băne ște familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o
tavă care se poate a șeza lângă sicriu ori în altă parte în casă

12. • 2. De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei - când
mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum și la
biserică, cu ocazia slujbei înmormantării - cu cuvintele „Dumnezeu să-l/s-o
ierte!"
• Acela și este salutul cu care ne adresăm și cunoscu ților sau celor pe care-i
găsim aduna ți lângă trupul răposatului

13. • În zilele de până la
înmormântare,
preotul este
chemat de familie,
de regulă, după-
amiaza, pentru a
săvâr și slujba
„Stâlpilor" – Stâlpii
Bisericii sunt cele
patru Evanghelii
• Această slujbă
este o rugăciune
scurtă - numită
biserice ște
panihidă – de la
grecescul
παννυχίς =
priveghere sau
slujbă de toată
noaptea - pentru
sufletul celui
răposat, la care se
adaugă citirea
unor păr ți din cele
patru Evanghelii

14. • Pentru aceasta,
se pregătesc
din vreme
cădelni ța sau
că țuia în care
se aprinde
cărbune și se
pune tămâie,
precum și o
colivă - de
obicei din
fructe, cozonac,
biscui ți etc., un
pahar cu vin –
pe alocuri și
mâncare - pe
care preotul le
va binecuvânta
la vremea
potrivită

15. • Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însu și trupul
mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul
• Ea este totodată o expresie materială a credin ței noastre în nemurire și înviere,
fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însu și le-a înfă ți șat ca simboluri
ale învierii trupurilor

16. • „ Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ,
nu va muri, rămâne singur; iar de va muri aduce multă roadă” (In. XII, 24)
• „ ... Tu ce semeni nu dă via ță, dacă nu va fi murit” (I Cor. XV, 36)
• Dulciurile și ingredientele care intră în compozi ția colivei reprezintă virtu țiile
sfin ților sau ale răposa ților pomeni ți , ori dulcea ța vie ții vesnice, pe care nădăjduim
că a dobândit-o mortul

17. DE RE ȚINUT!
• 1. Unii credincio și pregătesc tămâia în obiecte improvizate -
linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc. - ceea ce nu numai
că este inestetic și nepractic, dar constituie și o lipsă de
respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situa ții,
este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele
specializate o că țuie - obiect destinat pregătirii tămâiei și
tămâierii

18. • 2. Nu este potrivit ca,
pentru a arde tămâia
să se folosească
drept „foc" sau „jar"
spirt, hârtie, capete
de lumânare, lemne
ori alte materiale
inflamabile. Acestea,
prin ardere, scot fum
și miros neplăcut,
anihilând mirosul
aromat al tămâiei
afectând respira ția
celor prezen ți. Cel
mai potrivit este să se
procure cărbune
special pentru
cădelni ță și că țuie

19. • 3. În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezen ți păstrează lini ștea
și o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat.
Nu se vorbe ște, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de
rugăciune, membrii familiei trebuie să- și impună o re ținere de a plânge zgomotos
pentru a nu tulbura rânduiala slujbei

20. • 4. Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de
post, asemenea și alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a
nu gre și, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt
și perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce

21. • 5. După plecarea
preotului este bine,
dacă se face
priveghere de toată
noaptea, să se
citească de
credincio șii mai
evlavio și, din
Sfintele Evanghelii
și Psaltire. Nu se
fumează, nu se fac
glume, nu se râde,
nu se spun pove ști,
ci se păstrează o
atitudine solemnă

22. • Unii credincio și, în
situa ția când decedatul
nu s-a spovedit și nu s-
a împărtă șit sau nu i s-
a aprins lumânarea
atunci când și-a dat
sufletul, solicită
preotului la ectenie -
rugăciunea de
pomenire - să adauge
„mort nespovedit,
neâmpărtă șit și fără
lumânare”

23. • Biserica înva ță că „trecerea cuiva din via ță fără spovedanie și fără împărtă șire, înainte
de a- și da sufletul, este socotită, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui
răposat, ci și un mare păcat pentru cei ai lui, rama și în via ță, dacă s-a petrecut din vina
sau nepurtarea lor de grijă“
• Atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de mor ți, nu este indicat ca
numele lor să fie înso țit de arătarea „mort neâmpărtă șit, nespovedit și fără lumânare"

24. RITUALUL ÎNMORMÂNTĂRII
• În ziua și la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru
înmormântare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și
cântăre țului câte o lumânare aprinsă
• După slujba ce se oficiază la casa decedatului, capelă sau casa
mortuară, se organizează procesiunea de înmormântare, care
rămâne aceea și până la cimitir

25. • Convoiul mortuar se aranjază astfel: în frunte merge un credincios cu crucea,
care va fi pusă la căpătâiul mortului, praporele sau steagurile cre știne;
urmează cei ce poartă masa cu pâinea, coliva și vinul, pomul cu darurile ce se
împart săracilor - simbol al vie ții și al mor ții, închipuind raiul în care se
dore ște a ajunge sufletul mortului, cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de
sfe șnice, cantăre țul și preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului
și ceilal ți participan ți

26. • Pe drum până la biserică și apoi până la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule"
funebru de către cor sau credincio și ori cântăre ț
• Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de
via ța și activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul roste ște în
dreptul sicriului ectenia pentru mor ți

27. DE RE ȚINUT!
• 1. Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul
este scos din casă pentru înmormântare este păgân și exprimă
men ți n erea unei supersti ții care denotă ignoran ța
• 2. Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradi ția
ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. Astfel de
practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită și
pu ținul respect ce-l poartă celor deceda ți. Îndeosebi, în perioadele
celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvâr șire
angajarea unei fanfare la înmormântare

28. • În timpul slujbei la biserică se va păstra aceea și atmosferă de lini ște și de
reculegere.
• Celor prezen ți li se împart lumânări aprinse (uneori înso țite de o batistă, o
pânză albă sau un prosop, precum și un covrig, un măr sau un colăcel etc.) de
sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună
„Dumnezeu să-l ierte" sau „Bogd a proste!" (Cuvânt slav, încetă țenit la noi, dar
care în traducere înseamnă tot „Dumnezeu să-l ierte!")

29. • Unii credincio și aten ționează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor,
adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea și rudelor apropiate ale celui
decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea și primirea lumânării
aprinse reprezintă credin ța comună în „Lumina-Hristos" care călăuze ște
sufletul decedatului pe calea ve șniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate
sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credin ță și să
poarte în mâini simbolul „luminii celei neapuse"

30. • La sfâr șitul slujbei, membrii familiei și ceilal ți credincio și sărută icoana aflată
pe pieptul mortului, iar cei mai apropia ți ca rudenie, mâna ori fa ța mortului,
aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul
iertării și al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel care pleacă dintre
noi, se face în perfectă ordine și lini ște, întrucât ne aflăm în loca șul bisericii și
nu trebuie perturbată atmosfera slujbei de înmormântare

31. • Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână și trebuie
părăsită. Cu acest ban se credea că mor ții plătesc luntra șului Caron trecerea
peste Stix - un fluviu - al infernului. A ata șa un ban de Sfânta Cruce reprezintă
o impietate și perpertuarea unei supersti ții pe care orice cre știn ortodox nu o
poate sus ține

32. • Când preotul cite ște rugăciunea de dezlegare, unii credincio și, nefiind aten ți
la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate
picioarele mortului
• Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în
biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel:
„Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (N) de păcatul sufletesc și
trupesc"

33. • Iar a doua rugăciune: „ Și-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul
sau cu gândul, dezlegându-l și de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu
care el însu și din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine..." Deci este
limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci
pentru dezlegarea păcatelor

34. • Coliva, vinul, colacul și capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe
parcursul slujbiei înmormântării. În colivă, colac și în capete se aprind
lumânări , arzând tot timpul slujbei. Coroanele și pomul rămân la u șa busericii.
Bărba ții vor intra în loca șul sfintei biserici cu capul descoperit. La căpătâiul
celui decedat se a șează unul sau două sfe șnice, în care cei prezen ți aprind
lumânări

35. • La organizarea convoiului funebru se obi șnuie ște ca, lângă cruce, cineva să
poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui
• Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincio și
desemna ți din vreme a șează sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucă ți de
pânză albă numite pun ți

36. • Ele reprezintă „vămile văzduhului", peste care trebuie să treacă sufletul celui
decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu
• Tot acum se împart daruri de pomană și bani celor săraci, spre pomenirea
celui răposat

37. • Pentru economia de timp a celor prezen ți - unele rude sunt venite de la mari
depărtări - și pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de
fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej,
alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir

38. • Există și o altă în țelegere gre șită în legătură cu traseul de parcurs
de la casa decedatului la biserică și de acolo la cimitir. To ți știu că
cel decedat se duce „pe drumul fără întoarcere". Această expresie
înseamnă, în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mul ți
însă consideră că expresia „drumul fără întoarcere" ar însemna că nu
trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acela și drum

39. • De aici, o serie întreagă de complica ții, încercându-se itinerarii greoaie, care
consumă timpul și supun pe cei îndolia ți la parcurgerea pe jos a unor distan țe
mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situa ții,
cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în
prealabil, cu preotul

40. • Mai dăinuie pe alocuri și supersti ția ca în prima zi a săptămânii - luni - nu este
bine să se facă înmormântare - „pentru că e începutul săptămânii și ar muri to ți
din casă”
• Fire ște că o atare „credin ță" este falsă și nu trebuie luată în considerare,
înmormântarea putându-se să se facă în orice zi a săptămânii

41. LA CIMITIR
• După încheierea slujbei prohodului din biserică se porne ște, în
aceea și procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul
roste ște ultima ectenie și se cântă „Ve șnica pomenire”
• Prin acestă cântare ne rugăm lui Dumnezeu ca: a) să- Și aducă
aminte de cel decedat, cum s-a rugat tâlharul răstignit:
„Pomene ște-mă, Doamne, întru Împără ția Ta”, b) ca noi cei vii, să
păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de cel trecut la cele ve șnice

42. • Preotul săvâr șe ște tot ritualul de îngropare - varsă untdelemn și vin peste cel
decedat și cenu șa din cădelni ță, pecetluie ște groapa și binecuvântează coliva și
darurile care se împart
• Se varsă cenu șa, pentru a adeveri cuvântul Sf. Scripturi: „pământ și cenu șă
suntem” (Fac. 18; 27)

43. • Vinul și untdelemnul care
se toarnă peste trupul
mortului în chip cruci ș pot
fi turnate amestecat sau
separat
• Untdelemnul este
pecetea lui Hristos, ca și
untdelemnul de la Botez,
iar Vinul – este simbolul
sângelui, turnarea lui
preânchipuie învierea
trupului pentru via ța
ve șnică

44. DE RE ȚINUT!
• Icoana de pe pieptul
mortului se ia de către
rude folosindu-se, de
regulă, și la pomenirea
de patruzeci de zile,
acum se scoate - de
către rude - piedica de
la picioarele mortului
care se lasă în sicriu
• Florile care au fost
puse în sicriu este
potrivit să se strângă
și, după acoperirea
mormântului, să fie
a șezate deasupra, ele
amintind de
frumuse țea raiului

45. • Pomul - ramura de copac - împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a
purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a
fost golit de bunătă țile din el, care se dau de pomană. Tot acum se împart,
pentru sufletele răposatului diferite daruri. De preferat ca această milostenie să
se îndrepte către străinii nevoia și

46. • S-a încetă țenit tradi ția ca să se dea „peste groapă” de pomană găină și coco ș vii sau
alte lucruri
• Toate acestea nu au decât o singură semnifica ție: milostenia pentru sufletul celui
răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă către cel ce prime ște, peste
mormânt , gestul neimplicând nici o rezonan ță și neavând nici o încărcătură religioasă

47. CE SUNT MORMINTELE ȘI CIMITIRILE?
• Sunt locuri de odihnă și pace în care a șezăm trupurile celor adormi ți, în
a șteptarea Învierii și a Judecă ții de apoi
• De și pleca ți dintre noi, mormintele lor păstrează vie în sufletele
noastre,amintire lor și legătura spirituală cu ei
• Ele țin treaz în noi gândul la moarte ca trecere la cele ve șnice îndemnându-
ne să ne pregătim pentru ea

48. DE CE SE PUNE CRUCE LA
MORMÂNT?
• Pentru că Sf. Cruce este semnul credin ței celui adormit
în Domnul, semnul lui Hristos și al biruin ței Lui asupra
mor ții
• Crucea care străjuie ște mormântul cre știnului arată că
cel înmormântat a adormit întru Hristos cu nădejdea că
va învia la Învierea cea de ob ște și va fi pururea cu El
întru slavă

49. CE CREDEM DESPRE INCINERARE?
• Arderea sau incinerarea
trupului înseamnă
nimicirea lui. Numai cei
ce cred că totul se
sfâr șe ște cu moartea
trupului și că după moarte
omul nu mai e nimic,
acceptă să le fie arse
trupurile după moarte
• Noi, cre știnii, credem cu
tărie în nemurirea
sufletului și în învierea
trupului omului , pentru a
fi judecate împreună,
deoarece împreună au
vie țuit pe pământ

50. • Trupul este templul lui Dumnezeu, întru care locuie țte Sf. Duh (I Cor. III, 16-
17)
• Cinstirea Sf. Moa ște, păstrate în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe
care o dăm trupurilor și a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le
revarsă în trupurile celor ce L-au iubit pe El

51. • Pe cei mor ți noi îi
îngropăm în pământ,
pentru că Dumnezeu
Însu și a zis lui Adam:
„pământ e ști și în
pământ te vei
întoarce” (Fac. III, 19)
• Iar ca pildă vie avem
pe Mântuitorul Însu și,
Care a fost îngropat și
a stat în sânul
pământului trei zile,
făcându-se
„începătură învierii
celor adormi ți” (I Cor.
XV, 20)

52. • Cinstirea cu
evlavie și
respect a celor
adormi ți întru
nădejdea învierii
și a vie ții
ve șnice, face
parte din
manifestarea
credin ței
cre știn-orodoxe
și exprimă
dragostea și
respectul pentru
cei care au murit
cu trupul, dar
sunt vii cu
sufletul

53. • Legătura celor mor ți cu cei vii nu încetează, ci ea se men ține prin
rugăciune neâncetată pe care Biserica o face pentru sufletele
răposa ților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în
învierea tuturor la sfâr șitul veacurilor

54. ROSTUL RUGĂCIUNILOR PENTRU CEI
ADORMI ȚI
• I Pomenirea mor ților
este un act de
credin ță ortodoxă =
fiind creat după
chipul lui Dumnezeu
Cel nemuritor sufletul
omului este nemuritor
(Fac. I,27; Lc. IX, 30-
32)
• În acest sens,
Mântuitorul spune:
„cel ce va crede în
Mine, viu va fi” (In.
XI, 25)

55. • To ți cei trecu ți la via ța
ve șnică au nevoie de
rugăciunile bisericii
• „ Cei pentru care se fac
rugăciuni de pomenire
simt o u șurare a
sufletului și o bucurie,
mai ales când sunt
pomeni ți la Sf. Liturghie
și se împart milostenii în
numele lor” (Sf. Ioan
Gură de Aur- Com. Ev.
Ioan)

56. • II Pomenirea mor ților este un act de iubire = iubirea
din rugăciunea pentru cei adormi ți este mai tare decât
moartea și ea se arată prin cinstirea osemintelor lor,
cât și prin modul în care îngrijim mormintele lor

57. • În antichitatea păgână, locul unde erau înhuma ți oamenii se numea η
νεκρόπλολις – necropolă = ora șul mor ților
• Cre știnismul a schimbat numele în το κοιμητήριον – cimitir = dormitor , unde
se odihnesc vremelnic, până la a doua venire a Domnului, cei adormi ți

58. • „ De aceea se
cheamă locul
acesta cimitir,
ca să ști ți că
cei răposa ți și
depu și aici nu
sunt mor ți, ci
sunt culca ți și
dorm” (Sf. Ioan
Gură de Aur)

59. • Co șciugul în care era pus trupul celui mort, anticii il numeau σαρκοφάγος –
sarcofag = mâncător de trup , cre știnii l-au numit sicriu – un chivot în care se
păstrează un obiect de mare pre ț, un odor
• Acest odor este trupul cre știnului, „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19)

60. • De aceea trupul
celui decedat nu
se arde, ci se
înhumează, se
a șează în sicriu,
iar sicriul se
depune în
mormânt cu fa ța
spre răsărit,
a șteptând
venirea lui
Hristos

61. • III Actul de pomenire al
celor adormi ți în Domnul
este un act de speran ță =
Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe
cre știni: „Despre cei ce-au
adormit nu vrem să fi ți în
ne știin ță, ca să nu vă
întrista ți, ca ceilal ți care
nu au nădejde ... De
credem că Iisus a murit și
a înviat, tot a șa credem că
Dumnezeu pe cei adormi ți
întru Iisus îi va aduce
împreună cu El” (I Tes. IV,
13-14)

62. • Lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările
credin ței și ale nădejdii cre știne că sufletul este nemuritor iar
trupul va învia la cea de a doua venire a Domnului Hristos

63. • În simbolismul lor, lumânările semnifică via ța omului care, trăind pe pământ, a
răspândit multă lumină în jurul său
• A șa cum se tope ște o lumânare, trece via ța fiecărui om
• Când arde o lumânare în țelegem câtă valoare spirituală are lumina pe care ea o
răspânde ște în jurul ei

64. SF. SCRIPTURĂ ȘI SF. PĂRIN ȚI DESPRE
CINSTIREA CELOR ADORMI ȚI
• Din punct de vedere
cre știn, moartea are trei
în țelesuri:
• a) moarte fizică =
despăr țirea sufletului de
trup
• b) moarte morală =
neascultarea de
Dumnezeu, cauzată de
păcat
• C) moarte ve șnică =
despăr țirea pentru
totdeauna a omului de
Dumnezeu, ca urmare a
necredin ței și pocăin ței

65. • Rugăciunea pentru mor ți este un act de caritate și con ține două
virtu ți: rugăciunea în ea însă și, ca serviciu adus lui Dumnezeu; și rezultatul
rugăciunii, ca bine ce se face răposatului
• Prin urmare, rugăciunea pentru mor ți este în acela și timp o faptă de
milostenie și o faptă de credin ță. Domnul Iisus Hristos, El Însusi, ne înva ță că
noi n-am putea avea nici o virtute fără ajutorul Său

66. • A chema mila dumnezeiască asupră-ne și asupra altora, asupra viilor și
asupra mor ților - este o tendin ță ce exprimă voin ța lui Dumnezeu.
Rugăciunea, după învă țătura Apostolului și a Bisericii, este o lucrare a
Sfântului Duh ce locuie ște în noi

67. • În Vechiul Testament , la moartea cuiva se făcea plângere mare și se ținea
post șapte zile (I Reg. 31, 11-13) Evreii aveau rugăciuni speciale pentru mor ți
pe care le repetau în fiecare an (Jud. XI, 40), la rugăciuni se adăugau și fapte
de milostenie. Tobit spune fiului său: „Împarte pâinea ta la mormântul
drep ților, dar celor păcăto și să nu le dai” (Tobit IV, 7)

68. • În Noul Testament Domnul nostru Iisus Hristos ne înva ță și ne-a arătat că
oamenii vie țuiesc dincolo de mormânt. Via ța cre ștină este întemeiată pe iubirea
pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte.
Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugându-se pentru membrii Bisericii lui
Hristos și purtând greutatea aproapelui

69. • „ Toate câte ve ți cere, rugându-vă cu credin ță, ve ți primi” (Matei, XXI,
22); „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să face ți cereri, rugăciuni,
mul țumiri, pentru to ți oamenii... Că aceasta este lucru bun și primit
înaintea lui Dumnezeu” (I Tim. II, 1-3)

70. • Sf. Ioan Gură de Aur spun: „Vrei să cinste ști pe cel plecat (adormit)? Cinste ște-l
astfel: fă milostenie, fapte bune, Liturghii”
• Pomenirea mor ților la Sf. Liturghie, a fost rânduită de Sf. Apostoli, arată acela și Sfânt
Părinte: „Nu în zadar ne-au lăsat lege Apostolii de a pomeni la Înfrico șatele Taine pe
cei deceda ți; ei știau că aceasta este pentru cei adormi ți o pre țioasă binefacere, o
mare u șurare” (Omilii la Ep. I Cor.)

71. • Plin de nădejde credin ță și iubire, Sf. Ioan Hrisostom întreabă: „De
ce, a șadar, durere, lacrimi și tânguiri, când se poate dobândi atâta
iertare pentru cel plecat”
• Rugăciunea are o influien ță benefică asupra sufletelor aflate dincolo
de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat, se roagă și se va ruga
pentru mor ți, până la A Doua Venire a lui Hristos

72. • La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeie ști de pe parcursul zilei, la Utrenie, la
Liturghie și la Vecernie, Biserica se roagă deopotrivă pentru vii săi și pentru mor ți
• Scopul Bisericii este de a-l sfin ți pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea
ve șnică. Ea se îngrije ște de mântuirea tuturor membrilor săi deopotrivă, vii sau
adormor ți

73. • Ceea ce este iară și important, rugăciunea pentru mor ți a Bisericii Ortodoxe
este strâns legată cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan
Gură de Aur; în timpul fiecăreia dintre ele, Biserica se roagă de trei ori pentru
cei răposa ți
• A) la Proscomidie : preotul ia a cincea prescură, scoate cu copia părticele
pentru mor ți și le pune pe Sf. Disc și zice:

74. • „ Pentru pomenirea și iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormi ți
întru dreapta credin ță: ale strămo șilor, ale mo șilor, ale părin ților, ale
fra ților, ale surorilor, ale fiilor și fiicelor, ale celor dintr-o rudenie și dintr-
o semin ție cu noi și ale tuturor celor ce au adormit întru nădejdea învierii
și a vie ții ve șnice; ale ctitorilor sfântului loca șului acestuia (N), ale
miluitorilor și binefăcătorilor, ale tuturor celor ce s-au ostenit și au slujit
în sfânt loca șul acesta: arhierei, ieromonahi, preo ți, ierodiaconi, diaconi,
monahi, monahii

75. • și ostenitori; ale ferici ților
patriarhi... ale dreptmăritorilor
cre știni, pe care i-au acoperit
apa, marea, râurile, izvoarele,
băl țile, pu țurile, sau războiul
i-a secerat și cutremurul i-a
cuprins, tâlharii i-au ucis și
focul i-a ars, sau fiarelor,
păsărilor, jigăniilor și la toată
firea celor din mare s-au făcut
mâncare; ale celor răpi ți fără
de veste; ale celor ar și de
trăsnete și ale celor înghe ța ți
în mun ți, pe cale, în loc
pustiu și în sihăstrie; ale celor
sfâr și ți de întristare sau de
bucurie; ale celor ce au
pătimit în zile bune și în
nenorocire;

76. • ale celor pe care i-a ucis
calul, sau grindina,
zăpada, ploaia înmul țită,
cărămida și țărâna i-au
împresurat și de
năprasnă au căzut; ale
celor pe care i-au omorât
băuturile otrăvitoare,
înecările cu oase; ale
celor lovi ți de tot felul de
aruncare: a fierului, a
lemnului și a oricărui fel
de piatră; ale celor
sfâr și ți de chiotul tare, de
alergarea grabnică, de
palmă, de pumn, de
lovitura cu piciorul, de
ciumă, de foame, de sete,
de mu șcături înveninate,
de înghi țirea șerpilor, de
călcarea cailor, de
sugrumare de cel de
aproape,

77. • sau marea sau pământul desfăcându-se i-a înghi țit; și de toată vârsta: bătrâni,
tineri, voinici, copilandri, copii, prunci fără de vreme, parte bărbătească și
femeiască; și pe care nu i-am pomenit, din ne știin ță sau din uitare, sau din
pricina mul țimii numelor, Însu ți îi pomene ște, Dumnezeule, Cel ce știi numele
și vârsta fiecăruia

78. • B) la ie șirea cu Cinstitele Daruri , când preotul spune: „Pe to ți cei adormi ți din
neamurile noastre, strămo și, mo și, părin ți, fra ți, surori, fii și fiice și pe to ți cei
dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul
Dumnezeu întru Împără ția Sa!”

79. • C) și după sfin țirea Darurilor : „Pentru iertarea păcatelor și odihna sufletelor robilor
lui Dumnezeu (N), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea și
suspinarea; odihne ște-i, Dumnezeul nostru și-i sălă șluie ște-i pe dân șii unde
străluce ște lumina fe ței Tale”
• Această rugăciune se roste ște de către preot, în taină, în fa ța Sfintei Mese, în timpul
cântării Axion-ului „Cuvine-se cu adevărat...”

80. • La serviciile de seară și de diminea ță - la Vecernie și la Utrenie -
Biserica se roagă deopotrivă pentru răposa ți, această rugăciune
exprimând unirea, legătura, raportul și comuniunea cu ei

81. SOROACELE DE POMENIRE A CELOR
ADORMI ȚI ÎN BISERICA ORTODOXĂ
• Rugăciunea
comună se face la
biserică,
rugăciunea
particulară se face
la domiciliu; de
aceea, rugăciunile
pentru mor ți pot fi
rugăciuni comune
sau rugăciuni
particulare , și
trebuie să ne
rugăm pentru
răposa ți totdeauna
și pretutindenea

82. • „ Că nu este drept nici unul ”, înva ță Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 3,10).
„Nimeni nu e curat de păcate, măcar de-ar fi trăit o singură zi pe pământ" (Iov
14, 44). Știm bine că suntem zămisli ți în păcat, ne na ștem, vie țuim în păcat și
nu suntem cură ți ți pe deplin de păcat în clipa în care trecem în lumea de
dincolo de mormânt

83. CE SEMNIFICA ȚIE AU POMENIRILE DE: A
TREIA, A NOUA ȘI A PATRUZECEA ZI?
• Sfântul Macarie
Alexandrinul ne
comunică
descoperirile
îngere ști care i s-au
făcut despre starea
sufletelor mor ților în
timpul celor
patruzeci de zile de
după moarte. Când
s-a îndeplinit
misterul mor ții,
sufletul, despăr țit de
trupul său, locuie ște
pe pământ încă două
zile și vizitează
împreună cu îngerii
locurile pe unde a
făcut binele

84. • După exemplul Mântuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul
trebuie să se urce la cer, pentru a slăvi pe Creatorul universului
• Tot spa țiul dintre pământ și ceruri este împăr țit în 20 - 24 de vămi sau
tribunale, iar sufletul, trecând pe acolo, este acuzat de către demoni de
păcatele sale

85. • Cunoscând starea sufletelor după moarte, trecerea vămilor și
înfă ți șarea înaintea lui Dumnezeu, care toate au loc în a treia zi,
Biserica și rudele, arătându- și dragostea lor pentru cel mort, roagă pe
Domnul a-i ierta păcatele și a-i înlesni trecerea vămilor

86. • După ce sufletul s-a închinat Domnului, el e purtat prin felurite loca șuri ale
sfin ților pentru a privi frumuse țile raiului. Această vizitare a locuin țelor cere ști
durează șase zile, în care sufletul admiră și slăve ște pe Dumnezeu, a toate
Creatorul. În această contempla ție el uită cu totul necazurile ce le-a avut fiind în
trup; dar, cu toate acestea, dacă el este împovărat de păcate, se întristează
repro șându- și că și-a irosit via ța în negrijă și că nu L-a slujit pe Dumnezeu după
poruncile Sale

87. • Terminând vizitarea raiului, a noua zi - după despăr țirea sa de trup -
sufletul se urcă din nou la Dumnezeu, pentru a I se închina; pentru
aceasta Biserica face rugăciuni pentru mor ți în ziua a noua
• După a doua închinare, Domnul porunce ște ca să-i fie arătat acelui
suflet iadul. Atunci vede sufletul suferin țele păcăto șilor, aude
plângerile, gemetele și scrâ șnirea din ților. În timpul a 30 de zile
sufletul vizitează toate cotloanele iadului și tremură de frică să nu fie
condamnat acolo pe vecie

88. • Într-a patruzecea zi după despăr țirea sa de trup, se urcă pentru a treia oara să I
se închine Creatorului. Și atunci, Judecătorul etern hotără ște locuin ța ce i se
cuvine sufletului, după faptele sale și după via ța pământească. Astfel, are loc
judecata particulară, în a patruzecea zi după moarte; iată pentru ce Biserica se
roagă pentru mor ți în acea zi

89. • Urmând pilda Domnului Care, dupa înăl țarea Sa a patruzecea zi, a șezut
pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, a șteptând până se vor pune
vrăjma șii Lui a șternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot a șa și sufletele
mor ților, al căror destin a fost stabilit prin judecata particulară a lui Hristos,
rămân în acea stare - nu însă fără posibilitate de schimbare - până în ziua
Judecă ții generale

90. ALTE POMENIRI INDIVIDUALE
• La trei, șase și nouă luni
• La un an, după exemplul cre știnilor din vechime care în fiecare an prăznuiau
ziua mor ții martirilor și a sfin ților, ca zi de na ștere a lor pentru via ța de
dincolo
• În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de
cele 7 zile ale crea ției

91. POMENIRILE COLECTIVE ÎN BISERICĂ
• În Biserica cre ștină, fiecare zi este consacrată memoriei unuia sau
mai multor sfin ți. În afară de aceasta, fiecare zi a săptămânii este
hotărâtă unei prăznuiri speciale, astfel încât sâmbăta este
consacrată memoriei tuturor sfin ților și a răposa ților
• Sâmbăta - Sabat - este un cuvânt ebraic, care se tâlcuie ște odihnă

92. • Biserica Ortodoxă consacră această zi memoriei tuturor celor ce au părăsit
acest pământ pentru lumea de dincolo de mormânt pentru că Sâmbăta e ziua
în care Mântuitorul a stat în momânt cu trupul, iar sufletul lui s-a pogorât la
iad, ca să elibereze din el pe to ți drep ții cei din veac adormi ți

93. ALTE SÂMBETE SPECIALE DE POMENIRE
• A) Sâmbăta lăsatului sec de carne sau Mo șii de iarnă – Duminica ce
urmază este numită Duminica Înfrico șatei Judecă ți, facem rugăciune
pentru mor ți, în această Sâmbătă, ca Dumnezeu să se îndure de ei la
Judecata de apoi
• B) Sâmbata Rusaliilor numită și Mo șii de vară – adică ziua de
pomenire a mo șilor și strămo șilor no ștri – pentru ca pogorârea Sf.
Duh, care se va serba a doua zi, să se facă și asupra celor adormi ți,
izbăvindu-i de stricăciune și de pedeapsă și pregătindu-i pentru
învierea de ob ște

94. • c) Tradi ția a adâugat și Mo șii de toamnă - între 26 octombrie și 8 noiembrie
• d) În toate sâmbetele Postului Mare – pentru că în toate zilele din acest timp al Postului
nu se săvâr șe ște Liturghie cu sfin țirea Darurilor – ci Liturghia Darurilor mai înainta
sfin țite - și deci nu se pot face nici parastase pentru cei mor ți

95. DE RE ȚINUT!
• Nu se fac parastase
în următoare zile și
perioade din cursul
anului:
• a) Duminicile de
peste an , pentru că
DUMINICA amintind
de Ziua Invierii , e zi
de bucurie, iar nu de
întristare
• b) În cele
douăsprezece zile
dintre Na șterea și
Botezul Domnului.

96. • c) De la lăsatul
secului de carne
până la sâmbăta
întâi din Postul
Mare, sâmbăta Sf.
Teodor
• d) Din sâmbăta
Floriilor până în
Duminica Tomei
• e) La praznicele
Împărăte ști: 1. cu
dată schimbătoare :
Duminica Floriilor,
Duminica Învierii
sau Pa știle,
Înăl țarea Domnului,
Pogorârea Sfântului
Duh;

97. • 2. cu dată fixă : Na șterea Domnului sau Crăciunul – 25 decembrie,
Tăierea Împrejur – 1 ianuarie, Botezul Domnului – 6 ianuarie,
Întâmpinarea Domnului – 2 februarie, Schimbarea la fa ță – 6 august,
Înăl țarea Sf. Cruci – 14 septembrie
• Avem excep ții : la Joia Înăl țării care este dedicată pomenirii eroilor și
în ziua hramului bisericii , se fac pomenirile celor adormi ți

98. • În Liturghierul , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucure ști
2012, la pag. 150: Potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe, pomenirea mor ților nu
se face în zilele de duminică, la praznicele împărăte ști, în Săptămâna Patimilor
și Săptămâna Luminată, precum și între 20 decembrie și 6 ianuarie; prin
urmare, în aceste zile nu se roste ște nici ectenia pentru mor ți în cadrul Sfintei
Liturghii

99. • În timpul Postului Mare , nu se fac parastase în zilele de rând - luni, marti,
miercuri, joi, vineri - deoarece în aceste zile nu se face liturghie obisnuită sau
deplină
• Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvâr șirea Sfintei Liturghi ,
aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei mor ți

100. • În legatură cu aceste zile de pomenire a mor ților, există grija ca ele să fie
respectate cu sfin țenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace
• Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care , conform rânduielilor
biserice ști, nu se fac pomeniri de mor ți, atunci este bine ca slujba respectivă
să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să
fie deja svâr șită

101. • Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin și lumânări.
Celelalte daruri sunt in func ție de posibilită țile celor care fac pomenirea
• Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposa ți, este bine ca
slujba să se facă în comun și nu separat, căci cu cât rugăciunea are caracater
colectiv, cu atât este mai puternică

102. • Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie
și profundă comuniune cu cei răposa ți. Ele trebuie respectate și cultivate, căci
prin aceasta înter ținem viu cultul mor ților și legătura cu pământul sfânt al țării
care acoperă osemintele lor

103. CE SUNT SĂRINDARELE?
• Cuvântul sărindar de la grecescul σαραντάφια – sarandafia = înseamnă
pomenirea unuia sau mai multor mor ți la 40 de Liturghii, cum înva ță Sf.
Simeon al Tesalonicului
• Ele se numesc: a) de ob ște = când pomenire se face la 40 Liturghii conscutive
și b) particulare = când pomenirea se face la 40 Liturghii răzle țe. La sfâr șitul
celor 40 de Liturghii se face parastas numindu-se deslegarea sărindarelor

104. ALTE RÂNDUIELI ȘI POVĂ ȚUIRI
• Pentru cei ce au răposat fără lumânare , înainte de Sfintele Pa ști se
dă la altar o lumânare mare - numită făclie - pe care preotul o
aprinde de la Pa ști până la Înăl țare
• Pentru pruncii mor ți, până la vârsta de șapte ani, pentru diaconi și
preo ții de mir, precum și pentru arhierei și călugări, slujba înmormântării
este diferită

105. • Pentru to ți deceda ții care se înmormântează în Săptămâna Luminată - între
Sfintele Pa ști și Duminica Tomei - slujba înmormântării se face după o rânduială
specială
• Celor care urmează a fi incinera ți - adică li se ard trupurile în crematoriu - nu li
se săvâr șesc nici slujba înmormântării și nici slujbele de la soroacele de
pomenire a celor mor ți, rânduite de Biserică

106. • Celor care s-au sinucis cu bună știin ță și în integritatea facultă ților
mintale nu li se săvâr șe ște nici o slujbă și sunt îngropa ți la marginea
cimitirului, într-u n loc anume destinat
• Timp de patruzeci de zile, după tradi ție, arde la piciorul crucii candela
și mormântul se tămâiază, de una din rude ori de o presoană
desemnată în acest scop

107. • La pomenirea de
șapte ani, nu se
dezgropă osemintele,
ci se face doar slujba
parastasului. Odihna
celor răposa ți nu
trebuie deranjată, cu
atât mai mult, cu cât
preotul, la
înmormântare, a
însemnat groapa
zicând: „se
pecetluie ște
mormântul acesta
până la a doua venire
a Domnului”
• Suntem datori însă, să
facem precum ne-a
învă țat Biserica
noastră ortodoxă,
îndepărtând
obiceiurile și datinile
omene ști