Fișă de lucru_Relația incipit final în romanul Ion

1. Anexa 1
Fișă de lucru – clasa a 10 F
Relația dintre incipit și final în romanul Ion de Liviu Rebreanu
Citește cu atenție următoarele fragmente apoi rezolvă cerințele:
A.
„Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga,
până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste
podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre
Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea
Bârgăului.
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate,
pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti,
mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi
coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de
coline.
La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos
cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere
uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi
înnegrit de vremuri.
Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere năbuşitoare. Doar în
răstimpuri fâşâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opinteşte să
se înalţe dintre crengile pomilor, se bălăbăneşte ca o matahală ameţită şi se prăvale peste
grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceaţă cenuşie.
În mijlocul drumului picoteşte câinele învăţătorului Zaharia Herdelea, cu ochi întredeschişi,
suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-şi murdărească
lăbuţele prin praful uliţei, zăreşte câinele, stă puţin pe gânduri, apoi iuţeşte paşii şi se furişează
în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.
Casa învăţătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor,
cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi
dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul uşii, unde se spală dimineaţa învăţătorul, iar
după-amiază, când a isprăvit treburile casei, dna Herdelea, străjuieşte o ulcică verzuie de lut. În
ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veşnic frânghia pe care acuma atârnă nişte cămăşi
femeieşti de stambă. În umbra cămăşilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un
cocoş mic cu creasta însângerată.
Drumul trece peste Pârâul Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop-Glanetaşu. Uşa
e închisă cu zăvorul; coperişul de paie parcă e un cap de balaur; pereţii văruiţi de curând de-abia
se văd prin spărturile gardului.
Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetaşu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă
altele... Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungureşti, iar o babă şade pe prispă, ca o
scoabă, prăjindu-se la soare, nemişcată, parc-ar fi de lemn...
Căldura picură mereu din cer, îţi usucă podul gurii, te sugrumă, în dreapta şi în stânga
casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-şi feţele sub streşinile ştirbite de ploi şi
de vite.
Un dulău lăţos, cu limba spânzurată, se apropie în trap leneş, fără ţintă. Din şanţ, dintre
buruienile cărunţite de colb, se repede un căţel murdar, cu coada în vânt. Lăţosul nu-l ia în
seamă, ca şi când i-ar fi lene să se oprească. Numai când cellalt se încăpăţânează să-l miroase, îi
arată nişte colţi amemnţători, urmându-şi însă calea cu demnitatea cuvenită. Căţelul se opreşte
nedumerit, se uită puţin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni unde se aude îndată un
ronţăit căznit şi flămând...
De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăieşte. Pe prispă doi ţărani
îngânduraţi oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aci sunete de
viori şi chiuituri...”
(Capitolul I – ÎNCEPUTUL)

2. B.
„Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată,
parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserăm de toamnă.
Zăgreanu rămase în mijlocul uliţei, urmănnd cu pnvin drăgăstoase trăsura ce se depărta în
trapul cailor. Ghighi, şezând pe scăunelul din faţă, îl vedea şi-l găsea mai drăguţ ca orice alt
bărbat din lume.
La Râpile Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar
turnul bisencii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în
faţa crucn, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa, parcă făcea un jurământ mare.
Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panghcă cenuşie în
amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cişmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul
veşted, delniţele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea
Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase...
Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii
le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.
Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca
nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.
Herdelenu tac toţi trei. Numai gândurile lor, aţâţate de speranţa împodobitoare a tuturor
sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile
trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuşi mersul vremii.
Drumul trece pnn Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde
în şoseaua cea mare şi fără început...”
(Capitolul XIII – SFÂRȘITUL)
1. Extrage substantivele proprii (termeni geografici și toponimici) din fragmentul A, în ordinea
apariției lor în text.
2. Extrage substantivele proprii (termeni geografici și toponimici) din fragmentul A, în ordinea
apariției lor în text.
3. Identifică temenii comuni celor două fragmente, arătând diferența dintre cele două texte în
ceea ce privește succesiunea acestor cuvinte.
4. Transcrie alte elemente elemente (cuvinte, structuri) commune celor două fragmente și trage
o concluzie cu privire la ordinea apariției lor în text.
5. Stabilește diferența dintre statutul social al învățătorului Zaharia Herdelea și cel al lui
Alexandru Pop-Glanetașu, prin raportare la prezentarea locuinței fiecăruia.
6. Precizează modul de expunere folosit de autor în prezentarea drumului și a satului.
7. Motivează, prin raportare la conținutul întregului roman Ion, rolul „privirii” selective a
naratorului în ceea ce privește identificarea detaliilor (în fragmentul A).
8. Precizează semnificația simbolică a drumului, principalul element comun fragmentelor A și B.
9. Transcrie, din ambele fragmente, verbele care se referă la drum și realizează o paralelă între
semnificația celor din primul text și semnificația celor din cel de-al doilea text.
10. Identifică detalii prin care romancierul vrea să-i creeze cititorului iluzia că satul parcă e mort.
11. Explică prin raportare la întregul roman, intenția romancierului (manifestată în fragmentul A)
de a suspenda, pentru moment cursul vieții.
12. Interpretează ultimul paragraf din fragmentul A, insistând asupra notației autorului prin care
se precizează că, de fapt, satul trăiește. Ține cont de ansamblul romanului.
13. Explică semnificația care se desprinde, în finalul romanului, din pasajul: Satul a rămas înapoi
acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste
zvârcohrile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.
14. Interpretează semnificația comparației din această frază conclusivă: Copitele cailor bocănesc
aspru pe drumul bătătoritt şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuşi mersul
vremii.

3. Anexa 2
1. Precizați sensul termenilor incipit, final.
2. Sintetizați elemente de compozitie care conferă romanului Ion de Liviu Rebreanu o structură
circulară.
3. Comparați mărturiile lui L. Rebreanu cu opinia criticului literar Nicolae Manolescu. Formulați o
concluzie valorificând informațiile desprinse din cele două texte.
A. „Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecînd peste Someş şi prin Jidoviţa, se întoarce
la sfârsit pe acelasi drum înapoi, pînă ce iese din lumea fictiunii si reintră în lumea lui reală. Lumea
romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri
din viaţa-i proprie…”
L. Rebreanu, Mărturisiri
B. „Despre drumul de la începutul lui Ion s-a spus că face legătura între lumea reală si lumea ficţiunii:
urmîndu-l, intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman. Viaţa fictivă se pierde în acelasi fel la Rebreanu, în
viata cea mare şi fără început. Romanul fiind un univers închis si rotund, el seamănă cu un succedaneu
artificial al realităţii deschise și infinite: pare a se vărsa şi la un capăt, şi la altul, în viată, dar e complet izolat
de ea”.
N. Manolescu, Arca lui Noe
*SUCCEDANÉU, succedanee, s. n. Substanță, produs etc. care poate înlocui la nevoie o altă substanță, un alt produs etc. cu
proprietăți asemănătoare. – Din fr. succedane, lat. succedaneus. Sursa: DEX '09 (2009)
Temă acasă:
Scrie un eseu liber, de circa o pagină, în care să prezinți concepția lui Liviu Rebreanu cu privire la
modalitatea de construcție a romanului, pornind de la fragmentele A și B din Ion, valorificând și următoarea
mărturie a scriitorului:
Spuneam cum am ajuns, frământând planul romanului, să-l sintetizez într-o imagine grafică. În
cursul elaborării, am căutat să realizez concret imaginea aceasta. De-abia aici a rezultat împărțirea fiecărui
capitol în mici diviziuni care cuprind câte o scenă, câte un moment, în sfârșit, un fir liber de țesătura
generală. Toate acestea apoi au trebuit înodate în anume fel, ca să se poată întoarce în cuprinsul acțiunilor
principale, care și ele, la sfârșit, trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere înfățișarea unei lumi
unde începutul se confundă cu sfârșitul. De aceea romanul, un corp sferoid, se termină precum a început.
Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe șoseaua laterală, trecând peste Someș și prin Jidovița, se întoarce la
sfârșit pe același drum înapoi, până ce iese din lumea ficțiunii și reintră în lumea lui reală. Lumea
romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri
din viața-i proprie.
(Liviu Rebreanu – Jurnal)