6. 6
-Erorile in inductie...........................................................30
II. LOGICA SI LIMBAJUL..........................................................................32
- Limbajul si limba..............................................................................32
- Limbajul si gandirea..........................................................................33
- Functiile limbajului...........................................................................35
- Functia de comunicare...................................................35
- Functia practica............................................................35
- Functia afectiva............................................................36
- Functia ludica...............................................................37
- Functia cathartica.........................................................37
- Alte perspective asupra functiilor limbajului...................................37
- Formele limbajului...........................................................................38
III. LIMBAJUL JURIDIC.............................................................................39
IV. REGULI DE INTERPRETARE A JURIDICITATII..............................41
- Lacuna juridica si antinomia ..........................................................41
- Tipuri de lacune juridice..............................................44
V. INTERPRETAREA LOGICA A LEGILOR............................................48
- Metode utilizate...............................................................................48
- Interpretarea ordinara.....................................................................48
- Reguli de interpretare logica............................................................49
- Interpretarea logica directa..........................................49
- Interpretarea logica semidirecta..................................50
- Interpretarea logica indirecta......................................50
- Interpretarea logica semiindirecta...............................51
- Interpretarea extensiva....................................................................52
- Reguli specifice interpretarii extensive........................52
7. 7
- Argumente utilizate in interpretarea extensiva............53
- Argumentul a contrario sensu.....................53
- Argumentul a fortiori ratione......................54
- Criterii logice de utilizare a regulilor de interpretare a legilor...........55
VI. ANALOGIA JURIDICA.........................................................................58
VII. CONSTRUCTIILE JURIDICE..............................................................60
- Prezumtiile.......................................................................................61
- Fictiunile..........................................................................................61
VIII. FUNDAMENTAREA ADEVARULUI JURIDIC...............................62
- Demonstratia..................................................................................62
-Argumentarea..................................................................................62
- Argumente irelevante pentru fundamentarea adevarului juridic..........
63
IX. TEORIA SI LOGICA INTREBARILOR............................................66
- Intrebarile in drept..........................................................................66
- Analiza logica a intrebarilor............................................................67
- Tipuri clasice de intrebari................................................................70
- Tipuri de intrebari folosite in drept..................................................73
- Exigente in formularea si adresarea intrebarilor specifice dreptului..75
- Analiza logica a raspunsurilor..........................................................75
BIBILIOGRAFIE................................................................................................7
7
8. 8
PREZENTAREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE
Cursul prezinta problemele fundamentale din domeniul logicii juridice.
In prima parte sunt abordate reperele esentiale ale logicii formale -
notiunea, judecata si rationamentul -, care sunt , evident, si formele logice ale
gandirii juridice. Este, de asemenea, tratata problematica raportului dintre
gandire si limbaj, apoi functiile limbajului si in final principalele aspecte ale
limbajului juridic.
Partea a doua este destinata regulilor de interpretare a judecatilor si
criteriilor principale de utilizare a acestora.
In partea finala a cursului sunt prezentate problemele fundamentarii adevarului
juridic cu accent pe teoria si logica intrebarilor utilizate in domeniul juridic.
9. 9
NOTIUNI INTRODUCTIVE
In viata de toate zilele intalnim frecvent situatii in care
pot fi auzite atentionari sau apostrofari de genul:„Ce spui tu,
nu are nici o logiga”, „Explicaţiile tale sau argumentele tale
sunt lipsite de orice logica”, „Ai un comportament total
„ilogic”, „Cutare parcă şi-a pierdut minţile, nu are nicio
logica în tot ce face”.
Termenul de logica semnifica ideea de normalitate, de
corectitudine a gandirii, de raţionalitate, iar expresiile
mentionate semnalizeaza abaterea de la tot ceea ce intr-un
anume context, intr-un anume moment este considerat
normal si firesc de catre toata lumea.
Normalitatea actelor, gesturilor, comportamentului
nostru fizic (acţional) şi verbal se sprijină pe normalitatea
psihică. Psihicul uman are mai multe componente: cognitivă
sau intelectuală, afectivă sau emotionala, volitivă sau
voliţională, relational-atitudinala,s.a.
Logica dar si lipsa ei opereaza la nivelul componentei
intelectuale in care gandirea cu formele ei de baza – notiunea,
10. 10
judecata si rationamentul- ocupa locul central.
Intreg psihicul, in esenta lui, este o forma de reflectare.
Aceasta se realizeaza la randul ei sub forma de imagine, idee,
trăire. Poate cea mai importanta componenta a psihicului
nostru este componenta cognitivă. Reflectarea la acest nivel
se realizeaza sub forma de imagine si de idee. In primul caz
vorbim de treapta senzoriala incluzand senzatii, perceptii,
reprezentari, in cel de al doilea de treapta rationala, care, in
esenta cuprinde gandirea, sprijinita si ajutata insa si de
memorie si imaginatie.
Daca treapta senzorială asigură cunoaşterea
exteriorului, a particularului, a concretului, a ceea ce „se
vede” (este perceptibil), treapta raţională merge in
profunzimea perceptibililului, la nivelul esenţialului, a
generalului– care nu „se vede”, care depaseste bariera
perceptibilului.
Cunoaşterea raţională, reală, autentică presupune doua
condiţii:
1. – normalitate psihica, sprijinita pe integritatea
anatomica funcţională a mecanismelor neurocerebrale;
2. – respectarea unor norme, reguli, legi ale gandirii
11. 11
corecte.
Normalitatea, sinonima cu integritatea şi
funcţionalitatea mecanismelor neurocerebrale tine de
domeniul psihologiei. Psihologia are în vedere nu doar
gandirea normală şi ci gandirea patologică, gandirea infantilă,
gandirea adultului şi gandirea vârstnicului.
In privinta normelor gandirii corecte, a regulilor,
legilor si formelor, acestea tin de domeniul logicii.
Prin urmare, logica studiază gandirea numai sub
aspectul corectitudinii; studiază formele şi regulile gandirii
corecte făcând abstracţie de conţinutul ei; nu are importanta
ce gandeste un om sau altul, ci cum gândeşte sau, altfel spus,
cum ar trebui să gândească oamenii pentru ca gandirea lor sa
fie corecta.
Pentru că studiază formele gandirii corecte, logica
poartă şi atributul de formală. Asadar, logica formala se
ocupa de formele, dar si de legile gandirii corecte.
Logica juridica este logica formala aplicata la
domeniul juridic.
Scopul principal al logicii juridice il reprezinta, pe de o
parte analiza raţionamentelor juridice, iar pe de alta parte
elaborarea unor reguli ale argumentării eficiente.
Unii juristi considera ca nu exista si nici nu este
necesara o logica juridica ca un domeniu distinct de studiu
12. 12
pentru necesitatile profesionale. Logica naturala, intuitiva, a
bunului simt, ar fi suficienta pentru ca tot ce tine de sfera
dreptului are o logica proprie ce actioneaza de la sine si este
absolut accesibila, atat teoreticienilor, cat si practicienilor
dreptului.
In acest context, s-ar impune o cat mai sumara schitare
a unui profil al logicii generale, o conturare a specificului
logicii in genere.
Trebuie precizat ca logica moderna nu se rezuma la
logica naturala a bunului simt; ea se defineste tot mai des
drept o teorie stiintifica deductiva a unui limbaj, iar limbajul,
indiferent carui domeniu apartine, juridic, medical,
matematic, pare sa fie unicul obiect tangibil al logicii.
In domeniul dreptului, este folosita preponderent
logica formala, deoarece ea opereaza cu propozitii si notiuni
ale limbajului natural.
Ca disciplină metodologică, provenind din logica
formală, logica juridica studiază regulile specifice gandirii
juridice corecte care guvernează procesul, edictării,
respectării, interpretării şi aplicării normelor de drept.
Întregul domeniu al dreptului poate fi abordat dintr-o
perspectivă logică.
Acesta este alcătuit pe de o parte dintr-o structură de
norme organizate în ramuri şi instituţii juridice, iar pe de altă
parte dintr-o structură paralelă de principii, noţiuni si reguli
juridice nescrise, dar care pot fi desprinse prin analiza
sistemului legislativ sau impuse ideologic de către sistemul
politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat de norme (unele mai
13. 13
puternice ca forţă, ex. normele constituţionale), altele mai
slabe (ex. normele organice, normele ordinare). Acestea din
urma sunt, de regula, interpretate în conformitate cu regulile
impuse de normele superioare. Este doar unul dintre
principiile logice care asigura intregului sistem coerenta.
Dreptul ramane in permanenta un sistem deschis,
dinamic care înglobează şi se întregeşte mereu cu legi noi.
Criteriile de admitere a acestora sunt date de axiomele
constituţionale,care fac posibilă evitarea contradicţiilor,
ambiguităţilor, suprapunerilor.
În acest fel, sistemul juridic îşi poate păstra
proprietăţile logice esenţiale care sunt, si trebuie sa ramana,
rigoarea completitudinea consistenţa, coerenta si stabilitatea.
În orice limbaj şi cu precădere în cel juridic găsim
constructe; ex.: noţiuni sau concepte, judecăţi sau propoziţii,
raţionamente sau argumente, sisteme ipotetico-deductive
(teorii) dar şi norme sau reguli de gândire corectă, sau de
gandire productivă.
Toate demersurile raţionale din oricare domeniu de
cunoastere sau de activitate se desfăşoară în şi prin gândire si
au drept suport limbajul. Ca disciplină metodologică, aşa
cum este considerată, logica are trei forme fundamentale cu
care operează: noţiuna, judecata si raţionamentul. Cum deja
am precizat, acestea sunt formele cu care opereaza si
gandirea.
14. 14
I. FORMELE FUNDAMENTALE ALE
LOGICII
Obiective:
Familiarizarea cu formele de baza ale logicii formale, din
perspectiva logicii juridice. Prezentarea tipurilor de judecati
si descrierea rationamentului deductiv si inductiv si
evidentierea erorilor care se pot face in inductie.
Termeni cheie: notiune,judecata, rationament deductiv si
inductiv, inductie completa si inductie incompleta.
NOTIUNEA
Revenim la gandire ca proces psihic, ca sediu al
ratiunii şi teritoriu al logicii.
Gandirea este declanşată de situatii problematice;
situatiile problematice sunt situatii neobisnuite, inedite pentru
care nu avem soluţii imediate.
Soluţionarea unei situatii problematice e precedată de
trei etape şi anume: 1) percepţia problemei insotita de
intrebari autoadresate de genul „Ce fac”? „Cum fac”?;
2) explorarea mentală a soluţiilor posibile care este sinonima
15. 15
cu derularea propriu-zisa a procesului de gandire;
3) identificarea soluţiei optime marcate prin formule de
genul:„aha!”, „ da”, „gata!”, „am gasit!” „e clar!” .
Exploatarea mentala a solutiilor este o etapa de
efervescenţă mentală care include: reprezentări, memorie,
limbaj cel mai adesea interior dar in unele cazuri si exterior.
Reprezentarile mentale asociate cu formulari verbale sau
termeni nu sunt altceva decat notiuni, cautarea solutiilor
devenind, in ultima instanta, o operare cu notiuni. Iar
operarea cu notiuni reprezinta mecanismul insusi al gandirii.
Asadar, noţiunea este o „construcţie” mentală compusă
din reprezentare, adica dintr-o imagine mentală schematizată
la care se ataseaza un cuvânt. Aceasta constructie mentala
reflecta un obiect, lucru sau categorie de obiecte, lucruri,
fiinta,fiinte, existente în realitate.
Noţiunea reflectă în fapt caracterele generale,
esenţiale, necesare ale acestor obiecte, fiinte etc. sau a
categoriilor de obiecte, fiinte, lucruri etc.
Noţiunea este, intr-o oarecare masura, similară cu
desenele copiilor. Unui copil caruia i se cere sa deseneze o
casa va schita in linii generale imaginea unei case.Va reda
16. 16
caracteristicile esentiale, care se intalnesc la orice fel de casa,
indiferent de marime, forma sau amplasare, restectiv conturul
(patrat sau dreptunghiular) al peretilor, conturul de regula
triunghiular al acoperisului, usa, ferestrele si un cos de fum.
Acestea sunt elementele generale si esentiale ale oricarei
case. Pe acestea le are in minte in reprezentare orice copil si,
in mare masura, orice persoana adulta. Aceasta configuratie,
insotita de cuvantul „casa” reprezinta notiunea de casa cu
care va opera gandirea.
Continutul si sfera notiunilor
Conţinutul se referă la totalitatea însuşirilor esenţiale
ale unei categorii de obiecte, fiinţe etc. De exemplu,
continutul notiunii de om cuprinde urmatoarele insusiri:
mamifer, biped, biman, cu postura verticala, cu ratiune,
limbaj articulat, isi construieste adapost, isi fabrica unelte etc.
Conţinutul noţiunii de grefier : este funcţionar din domeniul
juridic care consemnează dezbaterile, redactează hotărârile,
se ocupă de actele procedurale.
Sfera se referă la totalitatea obiectelor, fiinţelor,
oglindite în conţinut. Sfera noţiunii de om include toţi
17. 17
oamenii de pe planetă.Sfera notiunii de grfier cuprinde toate
persoanele care au aceasta ocupatie.
Alte exemple: automobil, scaun, umbrelă, gard,
croitorie dar şi deplasare, viteză, teroare, suferinţă, bucurie.
Aşadar, noţiunile au o existenţă în plan mental
simetrică cu existenţa în plan real a obiectelor, fenomenelor
etc.
Noţiunile sunt materia primă a procesului de gândire.
Reamintim că gândirea operează literalmente cu noţiuni, iar o
gândire corectă, clară, eficientă presupune atât claritatea
noţiunilor, cat si respectarea unor reguli de desfăşurare a
procesului de gândire.
Operaţiunile gândirii si formarea notiunilor
Obiectele, fiinţele, lucrurile din aceeaşi categorie
(clasă) nu sunt identice. Ele difera mai mult sau mai putin
intre ele.Uneori diferenţele sunt minime şi noţiunile
adiacente se pot confunda conducând la erori de gândire
implicit la erori decizionale (ex.: tipuri de „maşini”, rase de
„câini”, tipuri de „regnuri”.
Formarea corectă a noţiunii presupune o serie de
18. 18
operaţii mentale dupa cum urmeaza:
- Comparaţia care este o operaţiune mentală de
stabilire a asemănărilor şi deosebirilor dintre
obiecte, fiinţe, fenomene, duce la concluzia că
obiectele, fiinţele, fenomenele pot fi identice, uşor
diferite (asemănătoare), total diferite, opuse,
necomparabile.
- Analiza duce la o mai bună (profundă) cunoaştere a
elementelor analizate si este operaţia de
descompunere şi izolare mentală, a diferitelor
însuşiri, calităţi, atribute ale obiectelor, fiinţelor,
fenomenelor. Analiza se poate face şi concret,
material, în laborator. Este vorba de varianta
chimica sau fizica (demontarea si studiul unui
aparat, agregat etc.)
- Sinteza este reunirea mentală a părţilor unor entităţi
într-o entitate nouă sau intr-un concept ori notiune
noua. De exemplu, barbatul ideal sau femeia ideala
sunt rezultatul unor sinteze.Între analiză şi sinteză
este o unitate. Ele se presupun una pe cealaltă.
Sinteza poate fi asimilata unei concluzii.
19. 19
- Abstractizarea. Comparatia si analiza presupun
separarea unor însuşiri de altele precum şi de
obiectul căruia acestea îi aparţin. Această separare
în sine poartă numele de abstractizare.Obiectele
foarte diferite pot avea o însuşire comună.
Identificată şi abstrasă ea poate constitui criteriu
pentru o categorie anume. Această „abstragere”
(abstractizare) permite constituirea unei noi clase
sau categorii de obiecte. Ex.: studenţii „cunoscători
ai limbii spaniole” sau studenţii „cu calităţi sportive
deosebite”.Constituirea unei noi categorii pornind
de la abstractizarea unei însuşiri de la cazuri
particulare, poartă numele de generalizare.
- Generalizarea este operaţia prin care cuprindem
într-o noţiune o pluralitate de obiecte reunind o
însuşire sau mai multe dintre însuşirile lor comune.
Tipologia notiunilor
Între noţiuni sunt numeroase deosebiri din punctul de
vedere al sferei şi al conţinutului. Ex.: unele reflectă un
singur obiect, fiinţă, fenomen, altele mai multe obiecte, fiinţe,
20. 20
fenomene.
Prin urmare vom avea:
1. Noţiuni singulare (individuale). Ex.: Tour Eiffel,
Transfăgărăşanul, Cascada Niagara, preşedintele actual al
S.U.A. La notiunile singulare conţinutul este individualizat,
iar sfera limitată la un singur exemplu.
2. Noţiuni generale. Ex.: tunel, peşte, copac.
Conţinutul este relativ restrâns, iar sfera foarte largă,
generală.
3. Noţiuni colective. Ex.: pădure, omenire, studenţime.
4. Noţiuni vide. Conţinutul reprezinta o asociere, o
alcătuire bizară de obiecte, fiinţe, însuşiri , in timp ce sfera
lipseste. Ex.: „pătratul cu 5 colţuri”, „anticii din sec.19”,
„dinozaurii actuali”, „ mortul acrobat”, „peştii vorbitori”,
„elefanţii zburători” s.a.m.d. Cu noţiuni de acest gen poate
opera cel mult creaţia artistică.
5. Noţiuni concrete. Ex.: clădiri, automobil, plantă etc.
6. Noţiuni abstracte. Ex.: justiţie, frumuseţe, fermitate,
victorie etc. Toate acestea sunt însuşiri abstrase din obiecte,
fenomene, situaţii etc., concrete.
7. Noţiuni pozitive. Acestea reprezinta o concordanţă.
21. 21
Ex.: egal, drept, ordonat, corect.
8. Noţiuni negative. Acestea reprezinta o discordanţă.
Ex.: inegal, nedrept, dezordonat, incorect.
9. Noţiuni comparabile, care sunt noţiuni diferite dar
cu multe note comune ( Ex.: sat – oraş; alb – negru; plumb –
aur), dar unele pot fi noţiuni opuse.
10. Noţiuni necomparabile. Ex.: emoţie – copac;
teroare – adiere; cartier – nas; bărbat – autocar.
Definirea notiunilor
În primul rând trebuie stabilite coordonatele definiţiei.
Definiţia este operaţiunea de dezvăluire şi identificare
a notelor esenţiale din conţinutul unei noţiuni şi de
evidenţiere a însuşirilor esenţiale ale clasei de obiecte care se
reflectă în sfera ei.
Definiţia se face prin „genul proxim” şi „diferenţa
specifică”.
Genul proxim este genul cel mai apropiat de noţiunea
de definit.
22. 22
Diferenta specifică reprezinta notele prin care o specie
se deosebeşte de celelalte specii ale aceluiaşi gen.
De exemplu, omul este entitate aparţinând regnului
animal (genul proxim), din specia mamiferelor, biped –
biman, având postură verticală, limbaj articulat, raţiune
etc.(diferenta specifica).
În concluzie, definiţia este o operaţiune logică prin
care dezvăluim conţinutul unei noţiuni prin genul proxim şi
diferenţa specifică.
Noţiunea definită şi noţiunea care defineşte sunt cele
doua elemente structurale ale definiţiei, sunt unite prin verbul
„a fi” („este”). Între cele doua noţiuni, cea definita si cea care
defineste, trebuie să existe un raport de identitate.
Regulile definitiei
Definiţia trebuie să circumscrie cu precizie conţinutul
şi sfera noţiunii de definit.O definiţie corectă cere doua
condiţii: 1) atenţie (rigoare) si 2) cunoştinţe exacte. În plus ea
23. 23
cere respectarea unui pachet de reguli ajutătoare prin care se
pot evita principalele erori de definire. Aceste reguli sunt:
1. Definiţia trebuie să fie adecvată noţiunii de definit,
adică să o acopere în totalitate, respectiv să convină
întregului obiect definit, să convină numai obiectului definit
nu şi altora.
Abaterile de la această regulă, au loc atunci când nu
precizăm suficient diferenţa specifică.
În funcţie de respectarea acestei reguli definiţia este
adevăr sau falsă.
2. Definiţia nu trebuie să formeze cerc. (noţiunea să nu
se definească prin ea însăşi). Ex.: „omul este o fiinţă umană”;
„istoria este ştiinţa care studiază fenomenele istorice”.
Definiţia este în acest caz un cerc vicios. Ea nu ne
spune nimic.
3. Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi
pozitivă. O excepţie o constituie una din definiţiile culturii:
„cultura este tot ceea ce nu este natură”. Se sugereaza faptul
confom caruia cultura presupune intervenţia omului in
ordinea naturala.
Dar definiţia „negativă” se mai poate folosi totuşi dacă
24. 24
noţiunea de definit este negativă. Ex.: ilogic este ceea ce nu
respectă legile gândirii; anormal este ceea ce nu se încadrează
în normele general acceptate s.a.m.d.
4. Definiţia trebuie să fie clară.
Definiţia este clară dacă recunoaştem uşor obiectele
care compun sfera noţiunii de definit, daca este precisă, este
succintă si nu conţine termeni vagi, obscuri sau figuraţi ori
inutili si nu se transformă în descriere.
Tipologia definiţiilor
1. Definiţii reale acestea arată ce sunt obiectele,
fenomenele şi însuşirile lor esenţiale.
2. Definiţii nominale (sau verbale); sunt definiţii care
vor să arate, sa evidenţieze şi să fixeze semnificaţia unui
nume sau cuvânt. Ex.: „se numeşte X orice ......”, sau „
intelegem prin X totalitatea.......”, „inţelegem prin X orice...”.
3. Definiţii genetice arată modul în care apare un
fenomen, ia naştere un obiect etc. Ex.: „propulsia este forţa
care apare, prin degajarea precipitată a unei energii dintr-o
25. 25
incintă”, sau „taifunul este fenomenul care apare în condiţiile
în care o masă de aer cald în ascensiune este înlocuită de o
masă de aer rece care tinde să-i ia locul deplasându-se
orizontal”.
Operaţii care înlocuiesc definiţia
La operatiile care inlocuiesc definitia se recurge când
unele noţiuni se definesc cu dificultate sau nu se pot defini şi
dorim să dăm o idee sau imagine completă despre noţiunile
în cauză.
Aceste operaţii, prezentate mai jos pot completa sau
înlocui total eventualele încercări de definire:
a. descrierea reprezinta un inventar minuţios sau exact
al însuşirilor caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor. In
descriere se consemneaza toate observaţiile efectuate asupra
acestor obiecte sau fenomene şi poate fi de doua feluri:
ştiinţifică sau literară.
b. caracterizarea consta in evidenţierea datelor
caracteristice.
c. comparaţia, am precizat mai sus, este operatia de
26. 26
stabilire a asemanarilor si deosebirilor dintre doua sau mai
multe elemente.
d. indicarea unui obiect asemănător.
Una dintre operatiile mentale pe care le efectuam
adesea din nevoia de simplificare si ordonare a activitatilor
noastre mentale dar si practice, concrete, este clasificarea.
Clasificarea este operaţia de adunare, asociere, grupare
a obiectelor sau fenomenelor în clase (categorii) pe baza unor
caractere comune iar clasele astfel obţinute în clase din ce în
ce mai generale, asa incat fiecare dintre noţiunile
corespunzătoare să aibă un loc precis şi stabil în mintea
noastră.
Clasificarea este echivalenta cu generalizarea cu toate
că, în ambele operaţii se trece „se urcă” spre noţiuni din ce în
ce mai generale.
Generalizarea este o operaţie în sens vertical de
„urcare” spre noţiuni mai generale în timp ce clasificarea este
în primul rând o operaţie orizontală, de grupare a tuturor
obiectelor pe care vrem să le aşezăm în clase şi, în al doilea
rând, o operaţie verticală, de ierarhizare în ordinea
generalităţii.
27. 27
Regulile clasificării
O clasificare utila, operationala, presupune o serie
de reguli dupa cum urmeaza:
1. Fiecare dintre obiectele pe care le clasificăm trebuie
distribuit într-o clasă.
2. Nici un obiect nu poate fi aşezat în doua clase
deosebite.
3. Asemănările pe baza cărora grupăm obiectele în
aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât deosebirile
dintre ele.
4. Constituirea claselor pe o treaptă a clasificării
trebuie să se facă pe baza aceloraşi însuşiri.
Tipuri de clasificări
1. Clasificarea naturală – in care criteriul de baza il
reprezinta însuşiri esenţiale, adica cele care determină natura
obiectelor.
2. Clasificarea artificială – in care asocierea si gruparea
28. 28
obiectelor se face doar după însuşiri distinctive nu şi
esenţiale.
JUDECATA
Dacă noţiunea reflectă însuşiri generale ale obiectelor,
fiinţelor, fenomenelor fără a afirma sau nega, judecata este
inseparabilă de actul afirmării sau negării.
Chiar definitia judecatii spune că aceasta este forma
gândirii prin care se afirmă sau neagă ceva despre ceva.
În judecată se reflectă fie un raport între un obiect sau
o însuşire, fie raport între obiecte. Ex.: „clădirea” este (nu
este) „înaltă”, „terminată”, „colorată”, „proporţionată”
(raportul este între obiect / însuşire) sau „clădirea” este (nu
este) „mai mare” , „mai echilibrată” sau „mai solidă”....decat
cea alaturata.
În exemplele date, primele judecăţi, cele care exprimă
raportul dintre obiecte şi însuşire se numesc judecati de
predicaţie. Celelalte, exprimând un raport între doua obiecte
distincte, se numesc judecati de relaţie.
Judecata reflectă în ultimă instanţă raporturile care
29. 29
există în mod real între obiecte si însuşiri, sau intre obiecte
diferite.
Judecata care afirmă o relaţie reală între un obiect si o
însuşire sau intre doua obiecte este o judecată adevărată , in
timp ce judecata care neagă o relaţie reală este o judecata
falsă. Ex.: „orice magistrat este licenţiat în drept” este o
judecata adevarata; „ niciun magistrat nu este licenţiat în
drept” este o judecata falsa.
Pe de alta parte, judecata care afirmă o relaţie
inexistentă între un obiect si o însuşire sau intre doua obiecte
este falsă, dupa cum judecata care neaga o relatie inexistenta
este adevarata. Ex.: „la Polul Nord sunt călduri insuportabile”
este falsă; la Polul Nord nu sunt călduri insuportabile este
adevărată.
Criteriul unic al veridicităţii sau falsităţii unei judecăţi
este aşadar corespondenţa cu realitatea.
Tipologia judecăţilor
In clasificarea, respectiv tipologizarea judecatilor se
poate rcurge la un numar extins de criterii dupa cum
urmeaza:
30. 30
1. După calitate judecatile pot fi: a) afirmative şi b)
negative.
a) Judecăţile afirmative sunt cele în care se afirmă că o
însuşire aparţine obiectului judecăţii.
b) Judecăţi negative sunt cele în care se neagă că o
însuşire aparţine obiectului judecăţii.
2. După cantitate judecatile pot fi: a) singulare; b)
particulare); c) universale.
a) ex. de judecata singulară : „Columb este
descoperitorul Americii”. Afirmaţia sau, dupa caz, negaţia se
referă la o relaţie unică.
b) judecata particulară: se afirmă (neagă) ceva despre o
parte dintre obiectele unei clase. Ex.: „unii studenţi sunt
interesaţi de studii în străinătate”; „unii profesori nu acceptă
întârzierea la ore”.
c) Judecata universală ( se afirmă – neagă ceva despre
fiecare dintre obiectele unei clase). Ex.: „Toţi oamenii sunt
muritori”, „toate corpurile au greutate”, „Nicio piatră nu
pluteşte pe apă”.
3. După calitate şi cantitate.
Combinarea celor doua criterii oferă o posibilitate nouă
31. 31
de clasificare a judecăţilor.
Afirmaţie Negaţie
Universal A E
Particular I O
Judecati universal – afirmative (A). Ex; „ Toţi adulţii
au fost copii”; Judecati negative (E). Ex. „Niciun copil
nu are experienţa unui adult”.
Judecati particular – afirmative (I). Ex: „ Unii
infractori se autodenunţă”; Judecati particular negative
(O). Ex.: „ Unii infractori nu sunt pedepsiţi”.
4.După relaţie judecatile pot fi: a) categorice; b)
ipotetice; c) disjunctive.
a) Judecăţile categorice sunt cele în care afirmaţia sau
negaţia nu sunt supuse nici unei condiţii. Ex.: „Oxigenul este
un gaz”; „Fierul este un metal”.
b) Judecăţile ipotetice sunt cele în care afirmaţia sau
negaţia sunt supuse unei condiţii determinante. Ex.: „Dacă
temperatura scade sub 00
apa îngheaţă”, „Dacă săvârşeşti o
faptă gravă ajungi în detenţie”.
32. 32
Judecăţile ipotetice sunt compuse din doua judecăţi
categorice unite prin „Dacă ..... atunci”.Prima judecată este o
condiţie. A doua este consecinţa şi decurge în mod necesar
din prima.
Judecăţile ipotetice prezintă mai multe variante în care
consecinţa poate fi afirmativă sau negativă. Ex.: „Dacă
boxerul X este bine antrenat, va câştiga toate meciurile”,
„Dacă plouă, nu mai organizăm excursia”, „Dacă nu înveţi
temeinic, rezultatele tale vor fi slabe”, „Dacă antrenorul nu
va fi schimbat, echipa nu va deveni campioană”.
c) Judecăţile disjunctive sunt formate din doua sau mai
multe judecăţi categorice unite prin particula „ori” (sau). Ex.:
„Voi cumpăra o vopsea albă ori verde”; „Premiul cel mare va
fi un sejur la Paris ori un scuter”.
5. După modalitate judecatile pot fi: a) asertorice; b)
problematice; c) apodictice.
a) Judecăţile asertorice numite si constatative sunt cele
în care se constată apartenenţa sau neapartenenţa reală a unei
însuşiri la un obiect. Ex.: „Încăperea aceasta este încălzită”;
„Sala X nu este liberă”.
b) Judecăţile problematice, numite şi „de posibilitate”
33. 33
sunt judecăţi care exprimă legătura posibilă dintre o însuşire
şi un obiect. Ex.: „Norii aceştia pot aduce ploaie”; „Acest
talent poate evolua foarte bine”; „Este posibil ca această
recoltă să fie cea mai bună din ultimii ani”.
c) Judecăţile apodictice (de necesitate) sunt judecatile
care reflectă apartenenţa unei însuşiri care nu poate lipsi. Ex.:
„Un corp aruncat în sus revine (în mod necesar) pe pământ”;
„Apa care fierbe se transformă în vapori”.
RATIONAMENTUL
Legile fundamentale ale gândirii
Pentru a intelege mai bine dinamica
rationamentului ca proces mental, se impune sa trecem
pe scurt in revista legile fundamentale care ghideaza
procesul gandirii:
1. Legea identităţii pleacă de la ideea că obiectele,
fiinţele, fenomenele lumii impreuna cu însuşirile lor au
stabilitate în timp (rămân identice cu ele însele). Astfel, şi
noţiunile noastre au stabilitate şi identitate precisă şi conferă
34. 34
gândirii noastre claritate şi precizie (un brad este si ramane
intotdeauna un brad; un cal este si ramane un cal etc.).
2. Legea noncontradicţiei spune că doua judecăţi dintre
care una afirmă, alta neagă acelaşi lucru, nu pot fi adevărate
împreună în acelaşi timp. Ex.: judecăţile: „Frunzele sunt
verzi”; „Frunzele nu sunt verzi” pot fi adevărate în momente
sau perioade diferite, nu simultan. Alte exemple: „ afară este
întuneric” si „afara este lumină”; „ acest om este de bună
calitate” si „ acest om este un om de nimic”.
3. Legea terţiului exclus se aplică numai judecăţilor
contradictorii. Dintre acestea una este neapărat adevărată,
cealaltă este neapărat falsă. A treia posibilitate nu există.
Ex.: Mâine va fi un cutremur; Mâine nu va fi un cutremur, ori
Da, ori Nu, a treia varianta nu există.
4. Legea raţiunii suficiente exprimă faptul că orice
judecată validă are un temei, adică un corespondent în
realitate pe care îl invocăm când suntem întrebaţi ce ne face
să credem, sau de ce credem un lucru sau altul.
Revenind la raţionament, precizam ca acesta este o
formă a gândirii prin care din doua sau mai multe judecăţi
valide (cunoscute) derivăm o nouă judecată o nouă
35. 35
informaţie (cunoştinţă).Un exemplu banal: „Doua dimensiuni
(A şi B) egale cu o a treia (C) sunt egale între ele”.
Informaţia (A = C; B = C) care reprezinta doua
judecăţi este cunoscută. Ele constituie premisele
rationamentului.
Informaţia A = B este o judecată nouă derivata din
premise. Ea este concluzia.
Raţionamentul propriu-zis are chiar această formă:
A = C; B = C – premise
Deci: A = B – concluzie
Tipuri de rationament
1. Raţionamentul deductiv. In aceste tipuri de
raţionament gândirea merge de la adevăruri
generale la adevăruri particulare. Ex: „Toate
maşinile performante sunt scumpe” (premisa),
„Maşina lui X este performantă”(premisa),
„Deci Maşina lui X este scumpă”(concluzie).
Concluzia raţionamentului deductiv are un „caracter
cert”.
O formă importantă de raţionament deductiv este
36. 36
silogismul. Acesta permite derivarea dintr-o judecată
generală a uneia particulare prin intermediul unei a treia
judecăţi.
Silogismul se sprijină pe o axiomă de forma: „Ceea ce
se afirmă (neagă) despre o clasă de obiecte se poate afirma
sau nega despre fiecare obiect în parte”.
Legile generale ale silogismului se împart în două
categorii ale termenilor şi ale premiselor.
1. Legile termenilor :
a) orice silogism corect ale 3trei termeni şi numai trei.
In exemplul dat avem: 1) maşină; 2) performantă; 3) scumpă.
b) într-un silogism corect termenul mediu e distribuit
în cel puţin una din premise: ex.: „scumpă” (termen mediu)
c) intr-un silogism corect nici un termen nu apare în
concluzie dacă nu a apărut în premise: ex.: „scumpă”,
„maşina”;
2. Legile premiselor
a) într-un silogism corect o premisă este totdeauna
afirmativă în ex.dat.: ambele sunt afirmative.
b) într-un silogism corect una dintre premise este
37. 37
totdeauna universală („toate maşinile performante”).
c) într-un silogism corect din doua premise afirmative
rezulta totdeauna o concluzie afirmativă.
d) într-un silogism corect concluzia urmează premisa
cea mai slabă (fie cea negativă, fie cea particulară) ex.:
„maşina lui X”.
2. Raţionamentul inductiv. In raţionamentul inductiv,
gandirea merge de la adevăruri particulare, care pot fi doua
sau mai multe, la un adevăr general.
Ex.: premisă: Puii de găină sunt drăgălaşi.
Premisă: Puii de pisică sunt drăgălaşi.
Premisă: Puii de animale sălbatice sunt drăgălaşi.
Premisă: Puii de om sunt drăgălaşi.
Concluzie: Deci toţi puii sunt drăgălaşi.
Concluzia raţionamentului inductiv are caracter relativ.
Raţionamentul inductiv permite aşadar „ridicarea” de
la cunoştinţe sau informaţii despre obiectele individuale la
cunostinte despre ceea ce este general si esenţial în aceste
obiecte.
Inducţia se sprijină pe date observaţionale repetate şi
poate fi completă sau incompletă.
38. 38
Inducţia completă include un principiu forte şi anume ea
exclude graba de a generaliza o constatare implicând răbdare
în a aduna, compara si analiza observaţii cât mai ample si
mai detaliate.
Inducţia complet este definita ca formă de raţionament
prin care se obţine o concluzie generală despre o clasă de
obiecte, fiinţe, fenomene pe baza cunoaşterii tuturor cazurilor
particulare care compun acea clasă. Ex.: „Toţi studenţii
anului doi au sub douazecisidoi de ani”.
Inducţia completă presupune doua reguli:
a) clasa obiectelor, fenomenelor, fiinţelor despre care
se afirmă sau neagă ceva în concluzie să fie construită în mod
real din toate cazurile enunţate în premise şi numai din ele.
b) trebuie să existe certitudinea că însuşirea
generalizată aparţine fiecărui obiect, fiinţă sau fenomen din
această clasă.
Inducţia incompletă presupune obţinerea unei
concluzii generale pe baza cunoaşterii doar a unei părţi din
cazurile particulare. Esantioanele din sondajele de opinie
publica, osciland in jurul a o mie de persoane pot sa nu fie
totdeauna reprezentative intrucat ele nu reprezinta decat o
39. 39
parte din totalul cazurilor particulare. De altfel sondajele de
opinie au o marja de eroare de pana la +/-3%
Am precizat că inducţia se sprijină pe date
observaţionale repetate. Acestea se recolteaza prin
intermediul metodei cunoscute sub numele deja sugerat, de
observatie.
Observaţia este o percepţie orientată, planificată, si
dirijată spre un anumit scop sau interes. Nu este acelasi lucru
sa percepi oamenii care trec pe strada si sa observi oamenii
care trec pe strada. Percepţia este pasivă, lacunară,
superficială, fugitivă, aleatorie in timp ce observaţia este
activă, completă, profundă, stabilă si dirijată, orientata.Doar
in aceste conditii inducţia are sanse sa fie corectă si completă.
În contextul discuţiei despre observaţie se poate vorbi
şi despre experiment.
EXPERIMENTUL
Experimentul consta in observarea unor evenimente
provocate. Evenimentele se pot provoca în laborator sau în
teren. Un exemplu de experiment de teren de natura
40. 40
psihosociala, organizat cu mai multi ani in urma, cand inca
nu aparusera telefoanele mobile,de catre Brigada de politie
rutiera a municipiului Bucuresti impreuna cu studentii
Academiei de Politie de la specialitatea Circulatie, a constat
in asezarea la vedere pe autostrada Bucuresti-Pitesti, a unui
manechin care sugera ideea unui accident mortal. Din
primele o suta de autoturisme care au trecut pe langa
„accident”, doar patru au oprit incercand sa dea o mana de
ajutor „victimei”.Concluzia care s-a putut trage, respectiv
„majoritatea automobilistilor (96%), indiferent de motivele
invocate, nu sunt dispusi sa opreasca in astfel de situatii”
echivaleaza cu rezultatul unei inductii incomplete
Erorile în inducţie
1.O prima eroare consta in generalizarea pripită;
aceasta presupune tragerea unei concluzii generale dintr-un
numar restrans de cazuri izolate.
2. O a doua eroare se încadrează în formula POST
HOC ERGO PROPTER HOC. (După aceasta, deci din cauza
aceasta) care consta in interpretarea greşită a unei legături
cauzale. Drept exemple stau numeroasele prejudecati si
superstitii potrivit carora unele intamplari sunt atribuite unor
41. 41
false cauze. Astfel multi oameni considera ca intalnirea cu o
pisica neagra,cu un preot sau cu o persoana care transporta un
recipient gol ori sarea varsata pe jos de un membru al
familiei, sunt aducatoare de neplaceri, fiind chiar cauze ale
acestora. Culoarea neagra a pisicii si a vesmintelor preotului
simbolizeaza doliul, durerea, nenorocirea, tragedia, motiv
pentru care sunt percepute ca prevestitoare de rau.
Coşarul, cu toate ca este invesmantat in aceeasi culoare
neagra este considerat aducator de noroc intrucat,prin
meseria lui, el curata si indeparteaza simbolul raului odata cu
funinginea neagra din cosurile de fum, deci intalnirea cu el
nu poate fi decat benefica.Eventuale relatari despre
evenimente grave cu alte cauze, dar puse incorect in relatii de
determinare cu astfel de intamplari banale si nesemnificative
se transmit peste generatii si se sedimenteaza in prejudecati si
superstitii care nu au nimic comun cu atitudinile si conduita
rationala.
Intrebari
1. Ce intelegeti prin termenul de notiune? Dati
exemple de notiuni din domeniul dreptului.
2. Cum actioneaza operatiile gandirii in abordarea
42. 42
unei spete judiciare?
3. Cum se defineste o notiune? Cum procedam cand
nu reusim sa o definim?
4. Dati exemple de judecati din domeniul dreptului.
5. Faceti un rationament inductiv complet si unul
incomplet.
43. 43
II. LOGICA SI LIMBAJUL
Obiective:
Intelegerea corelatiei dintre calitatile gandirii si
calitatile limbajului, intelegerea functiilor limbajului in
demersul juridic.
Termeni cheie: limbaj, limba, functiile limbajului
Limbajul si limba
Inainte de toate trebuie clarificata distinctia limbaj-
limba. Dacă limbajul este o activitate psihofiziologică limba
reprezinta un ansamblu de semne prin care membrii unei
societăţi sau colectivităţi comunică intre ei. In sens larg
limba consta in totalitatea reacţiilor care exprimă stări sau
trăiri psihice sau experienţe personale.
Limba contine pe de o parte cuvinte,vocabular iar pe
de alta reguli de combinare sau utilizare a acestora..
Cuvintele sunt semne sau simboluri ale unor realităţi
44. 44
obiecte, fiinţe, fenomene, relaţii, etc. care fiinteaza in planul
mental sub forma reprezentarilor.Asociate cu acestea ele
devin noţiuni.
Limba este un fenomen social in sensul ca este creată
in si de catre societate. Limba propriu-zisă, materna,
naturală este preluată de către copil de la adulţi si reprezinta
un instrument al limbajului natural,uzual.Există insa si
limbaje artificiale-tehnic, muzical, medical, juridic,etc. care
se invata ulterior si
care servesc comunicarii in cadrul unor domenii de activitate
distincte. De asemenea, se mai poate vorbi si de un limbaj al
trupului, al gesturilor, toate slujind, in ultima instanta,
procesului de comunicare.
Limbajul si gandirea
Într-o concepţie iniţială în istoria ştiinţei gandirea era
considerata ca inseparabila de limbaj.
Limbajul reprezinta aspectul exterior al gandirii, in
timp ce gandirea era latura interioara a limbajului.
Ulterior s-a considerat că gandirea funcţionează
45. 45
independent, iar limbajul exteriorizează rezultatele
raţionamentelor.
Mai apoi s-a ajuns la concluzia că gandirea si limbajul
nu pot fi identice ci total distincte dar aflate intr-o stransa
interdependenta..
Lipsa de identitate dintre gandire şi limbaj se resimte
în situaţia în care avem o idee şi nu găsim cuvintele pentru a
o exprima dar şi în situaţia în care ne autoimpunem un
control raţional al gandirii asupra a ceea ce vorbim.
Când acest control se pierde, vorbirea noastră
(limbajul) devine ilogic, iraţional. Acest lucru se poate
intampla in stările febrile, dupa ingestia de alcool sau
substante psihotrope, in starile de patologie şi degradare
mentala etc. Si totuşi cuvântul (ca element al limbajului) are
un rol fundamental în formarea gândirii.
Pentru copilul mic cuvintele sunt simple sonorităţi.
Asociate mereu cu aceleaşi obiecte, fiinţe, fenomene sau
relaţii, cuvintele direcţionează atenţia, se fixează şi înlesnesc
operatiile gândirii.
Treptat fiecare cuvânt devine un punct de cristalizare si
fixare a semnificaţiilor. De exemplu, o interdictie de orice
46. 46
fel, care de regula este insotita de reactia verbala „NU”,
pentru copil nu are initial nicio semnificaţie. Ulterior, prin
repetarea precipitata a grupului sonor „NU”, insotit si de
anumite manevre de atentionare sau amenintare, acesta
incepe sa dobandeasca un inteles, un sens, o semnificatie.
Iniţial semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa
individului dar treptat ele sunt corectate si precizate tot mai
mult de catre societate. De exemplu, cuvantul sau notiunea
„caine” raportat la experienta copilului are semnificatia de
partener agreabil, de joaca, in timp ce raportat la experienta
adultului poate avea semnificatia de animal care trebuie
ingrijit, care trebuie vaccinat, care produce mizerie, este
purtator de paraziti si boli, sau care poate deveni periculos.
Societatea şi experienţele noastre sociale ne obligă in
permanenta la raţionalizarea şi socializarea gândirii.Pentru a
ne face înţeleşi, raţionali, logici, trebuie să eliminăm ceea ce
este prea individual, personal sau afectiv, să cizelăm limbajul
făcându-l clar, precis, riguros, impersonal, raţional, universal.
Concomitent cu cizelarea limbajului se realizeaza si
cizelarea gandirii noastre.
Funcţiile limbajului
47. 47
1. O prima functie este cea de comunicare; societatea
este in esenta un sistem de relaţii de natura materiala şi
spirituala. Ambele tipuri presupun comunicare printr-o forma
sau alta de limbaj; atât relaţiile materiale care presupun
reclama sau publicitate, negociere dar si reclamatie la
protectia consumatorului, de exemplu, cât şi relaţiile
spirituale care implica transmiterea informatiei culturale
privind experiente de viata comune sau transpuse in arta
literara, cinematografica ori dramaturgica.
Logica limbajului, corectitudinea, precizia, coerenţa
facilitează comunicarea, in timp ce lipsa acestora, dimpotriva
perturbă, afectează, blochează, afectează comunicarea si prin
aceasta, nu de putine ori, chiar relaţiile sociale.
2. Funcţia practică se refera la capacitatea limbajului
de a influenţa, de a determina la acţiune sau de a opri
acţiunea semenilor. Prin finctia lui practica limbajul isi
exercita capacitatea de a convinge.
Într-o variantă simplă, termeni ca: „vino”; „du-te”;
„stai”; „pleacă”; „ridică-te” determina o persoana sa
actioneze conform celor transmise. In varianta complexa a
48. 48
retoricii sau artei oratoriei intalnita la mari oameni de stat,
conducători militari, avocaţi etc., mase mari de oameni sau
instante de judecata pot fi determinate la decizii si actiuni pe
care initial nu le luau in calcul. Funcţia practică poate actiona
si ca o funcţie reglatoare a conduitei proprii, sau a altora. Din
acest motiv aceasta functie se mai numeşte şi persuasivă.
Persuasiunea este capacitatea sau arta de a convinge pe
cineva de un anumit lucru. Uneori chiar in ciuda unor
convingeri opuse pe care acesta le are. Persuasiunea este
influentata de o serie de factori, dupa cum urmeaza:
a.caracteristicile sursei persuasive , respectiv
credibilitate, atractivitate, puterea de a recompensa sau
sancţiona.
b. caracteristicile mesajului; cu cat acesta este mai
logic, coerent, convingător si cu corespondenţe în realitatea
imediată, cu atat eficienta actului este mai mare.
c. caracteristicile receptorului, adica masura in care el
intelege mesajul, il accepta sau macar este atent. De fapt
atentionarea sau punerea în gardă a receptorului cu privire la
intenţie este foarte importanta in exercitarea persuasiunii.
3. Funcţia afectivă sau expresivă; prin limbaj se pot
49. 49
exprima stări emoţionale – frică, dispreţ, bucurie, panică etc.
Acestea pot fi exprimate si prin mimica, limbaj nonverbal.
Dar, limbajul articulat, vorbirea este in masura sa exprime
stari emotionale mult mai complexe, care merg pana la
atitudini si sentimente. Tonul, intensitatea, pauzele,
accentele, topica frazei pot comunica mesaje deosebit de
subtile, uneori amnbigui sau chiar cu semnificatie opusa celei
aparene.
4. Funcţia ludică
Copiii repetă cuvinte sonore, inventează cuvinte noi,
reţin rime si poezii pe care le repeta si de care se amuza in
timpul jocurilor lor. Cuvintele pot avea si o componenta
emoţională tonica, amuzanta, distractiva pe care copiii o
exploateaza din plin. Si adulţii se joaca si distreaza cu
cuvintele – rebus, calambururi, bancuri, glume, catrene, rime,
ironii, insa incarcatura acestora, dincolo de latura emotionala
si sonoritate este in mai mare masura rationala logica.
5. Funcţia cathartică sau eliberatoare de tensiune se
manifesta prin recurgerea la injurii, bârfă, defăimare,
calomnie, denigrare. Pe de alta parte, a spune deschis ce crezi
50. 50
despre comportamentul sau atitudinea unei persoane
stresante, reprezinta o usurare, o descarcare. De asemenea, a
povesti cuiva despre necazurile, suferinţele, temerile
personale reprezinta o reducere a tensiunii, functia cathartica
devenind astfel si funcţia terapeutică.
Alte perspective asupra funcţiilor limbajului vizează
individul sau grupul. In privinta individului mentionam:
a.- funcţia de integrare a acestuia în mediul său.
Integrarea, indeosebi in mediul social nu se poate realiza
decat prin intermediul limbajului si a comunicarii.
b.- funcţia de dezvăluire în faţa celorlalţi şi de
autodezvăluire. Prin limbaj ne facem cunoscuţi celorlalţi si
adesea chiar si nouă înşine.
c.- functia valorizatoare prin care atragem atentia
asupra punctelor noastre forte: posibilităţi, capacităţi,
aptitudini etc.
In privinta funcţiilor limbajului în cadrul grupului
mentionam:
a.- funcţia productivă, care permite cooperarea în
rezolvarea sarcinilor.
b.-funcţia facilitatoare a coeziunii; comunicarea dă
51. 51
viaţă grupului, îl menţine, in timp ce încetarea comunicării
duce la „moartea” grupului.
c.- funcţia rezolutivă a problemelor grupului.
d.- funcţia de valorizare a grupului.
Formele limbajului sunt urmatoarele: limbajul interior
si limbajul exterior. Limbajul interior este utilizat
preponderent în derularea gândirii. Limbajul exterior poate fi
oral sau scris. Limbajul oral se exprima sub forma
monologului si dialogului. Ca forma a limbajului exterior,
mentionam si forma particulara nonverbala – limbajul
gesturilor.
Intrebari
1. In ce consta corelatia dintre limbaj si gandire?
2. Care sunt functiile principale ale limbajului?
3. Cum poate functia cathartica a limbajului sa puna
o persoana in conflict cu legea?
4. Ce rol are limbajul in cadrul unui grup?
5. Care sunt formele limbajului si cum pot fi utilizate
in incalcarea normelor sociale?
52. 52
III LIMBAJUL JURIDIC
Obiective:
Analiza corelatiei dintre gandirea juridica si limbaj si
a rolului pe care limbajul il are in formularea, fixarea si
transmiterea normelor juridice.
Termeni cheie: limbaj juridic, maxime, adagii.
Gandirea juridică este inseparabilă de limbaj. In fond,
dreptul este o profesie a cuvintelor prin intermediul cărora
sunt formulate, fixate si transmise normele juridice, normele
de drept.
Totalitatea termenilor utilizaţi în domeniul dreptului
constituie universul discursului juridic.
Avantajul limbajului juridic specializat constă în
eliminarea ambiguităţilor provenite din omonimia şi
polisenia termenilor din limbajul natural.
O particularitate a limbajului juridic este abundenţa de
reguli, maxime şi adagii sau argumente formulate în limba
latină.
53. 53
Maximele utilizate si ca reguli juridice sunt scurte
definiţii ale unor principii ce se aplică diferitelor tipuri de
cazuri.
Adagiile – (sg. adagiu si nu adagio – compoziţie
muzicală lentă) sunt forme generale concise uşor de reţinut,
care oferă o sugestie sau o direcţie atunci când legea este
obscură sau insuficientă.
Utilizarea maximelor sau adagiilor înlătură riscul
alterării sensului originar prin traducerea în oricare dintre
limbile de circulatie folosite.
Câteva exemple:
1. „Idem est non esse et non probari”. „A nu proba (o
fapta, o afirmaţie) este acelaşi lucru cu a nu exista”. Altfel
spus, orice afirmaţie trebuie însoţită de probe altfel, nu are
relevanţă juridică.
2. „Error communis facit ius”. „Eroarea comună este
creatoare de drept”.
Ex.: Numele greşit trecut în certificatul de naştere
rămâne valid, persoana in cauza raportandu-se la orice
institutie sub numele inscris in act.
3. „Nemo censetur ignorare legem”. „Nimeni nu are
54. 54
voie să nu cunoască legea” si implicit nu poate invoca
necunoaşterea legii pentru a-şi justifica o faptă.
4. „Nulla poena sine lege”. „Nicio pedeapsă fără
lege”.Nimeni nu are voie să-şi facă singur dreptate (cum îl
taie capul, în afara legii).
5. „Nulla regula sine excepţione”. „Nici o regulă fără
excepţie”. Expresia vine din Dr. roman unde excepţia era un
mijloc de aparare.
6. „Mala grammatica non vitiat chartam”. „Gramatica
defectuoasă nu afectează validitatea unui act juridic”.
Intrebari
1. Ce reprezinta limbajul juridic in raport cu limbajul
natural?
2. Dati minimum zece exemple de termeni specifici
domeniului juridic.
3. Ce intelegeti prin maxime in cotextul dreptului?
Dati exemple.
4. Ce intelegeti prin adagii? Dati exemple.
IV. REGULI DE INTERPRETARE A
JURIDICITĂŢII
55. 55
LACUNA JURIDICĂ SI ANTINOMIA
Obiective: Intelegerea notiunilor de lacuna si
antinomie precum si familiarizarea cu regulile de
interpretare a juridicitatii.
Termeni cheie: lacuna juridica, antinomie, tipuri de
lacune.
Lacuna juridică (a dreptului sau a legii) constă în
lipsa, într-un sistem de drept, a unei norme care să poată fi
aplicată la un caz determinat.
De asemenea, exista lacuna juridică si atunci când
norma este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată
nicio soluţie.
Existenţa şi modul de complinire (completare) a
lacunelor in drept reprezinta una din temele centrale ale
logicii juridice.
Lacunele juridice sunt inerente oricărui sistem de drept
pentru că orice lege este o operă umană, prin urmare va fi
incertă, incompletă si limitată. Ea nu poate epuiza într-un
56. 56
simplu text totalitatea situaţiilor sociale prezente şi cu atât
mai puţin a celor viitoare care se pot crea între oameni,
Lacuna nu trebuie confundata cu antinomia. Dacă
lacuna constă în lipsa unei reglementări privitoare la un caz
determinat, antinomia este o incompatibilitate, un conflict
între doua norme care se bat cap în cap şi constă în
dificultatea de a alege o soluţie din doua sau uneori mai
multe soluţii contradictorii.
Situaţia de antinomie, de conflict a legilor numită de
catre unii autori şi lacună logică a dreptului de către unii
autori poate fi rezolvată prin doua metode:
1. În cazul unei diferenţe ierarhice a normelor, de ex.:
între o normă constituţională şi o normă ordinară se aplică
legea situată pe o poziţie superioară în ierarhie, conform
principiului Lex superior derogat lex inferiori.
2. În cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic se
aplică ultima lege conform principiului Lex posterior derogat
lex anteriori.
Pentru ca o antinomie să fie perfectă şi să genereze o
lacună logică este necesar ca doua norme (legi) să fie
promulgate în aceeaşi zi, să se afle pe acelaşi nivel ierarhic,
57. 57
iar contradicţia să privească aceeaşi acţiune şi acelaşi subiect
în aceleaşi circumstanţe.
Ori acest lucru este un incident pe cât de regretabil pe
atat de rar într-un sistem de drept naţional.
În dreptul privat internaţional însă există numeroase
cazuri de antinomii întrucât avem de a face nu cu unul ci cu
doua sau cu mai multe sisteme juridice la care cele doua
reguli sunt inaplicabile.
Când rezolvarea antinomiei nu este posibilă sau
aparent irezolvabilă, se creează literalmente o lacună în drept.
In practică se pot intalni cateva tipuri de antinomii, si
anume:
1. Situaţia în care doua norme de drept care trebuie
aplicate la aceeaşi relaţie juridică sunt simultan inaplicabile.
De exemplu: căsătoria sau adopţia unor persoane de
naţionalitate diferită, când legiuitorii din cele doua ţări au
prevăzut soluţii divergente în această situaţie.
2. Situaţia în care legea naţională contravine ordinii
publice internaţionale. In acest sens se pot vedea numeroase
cauze trimise la Curtea Europeana a drepturilor Omului.
3. Situaţia în care este imposibil să aplicăm simultan
58. 58
două norme aşa cum sunt ele enunţate. Aici este vorba de o
antinomie de interpretare care poate dispărea dacă se recurge
la altă tehnică de interpretare ce poate releva semnificaţii care
nu apar în textul legii.
În concluzie, de cele mai multe ori antinomiile pot fi
rezolvate printr-o tehnică de interpretare (de ex.: apelul la
interpretarea extensivă, apelul la spiritul legii, apelul la
spiritul epocii, apelul la intenţiile legiuitorului, dar validitatea
acestei rezolvări este relativă şi nu de putine ori va sta sub
semnul intrebarii.
Lacuna juridică este reglementată în Dreptul privat
care, în esenţă spune ca „judecătorul are nu numai libertatea
de a umple lacuna ci şi obligaţia de a o face pentru că în caz
contrar acesta se face culpabil de denegare de dreptate (refuz
de a soluţiona o cauză). Articolul 3 din Codul civil nu doar
semnalează existenţa lacunei juridice dar prevede şi
obligativitatea rezolvării ei: „Judecătorul care va refuza a
judeca sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată
sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca şi culpabil de
denegare de dreptate”. El, judecatorul nu are decât puterea
de a umple o lacună individuală, de a rezolva un caz
59. 59
particular. Decizia sa nu creează precedente şi nu poate ţine
loc de lege pentru rezolvarea unor cazuri asemănătoare.
Tipuri de lacune juridice
1. Lacune veritabile si lacune false.
Lacuna veritabilă este cea care apare într-un context
care nu oferă nici un fel de indiciu de interpretare pentru
soluţionarea cazului. Sunt situaţii în care o lege instituie
acţiune dar nu îi determină limitele sau condiţiile concrete în
care ea trebuie să aibă loc.
Lacunele false sunt de trei feluri: a) lacună lingvistică;
b) lacună ideologică (politică); c) lacună creată de o lege
desuetă.
a. Lacuna lingvistică apare când textul de lege are o
formulare deficitară sau conţine expresii incorecte din punct
de vedere terminologic.
b. Lacuna ideologică, sau politică, apare în cazul
schimbării de regim politic si implicit a ideologiei dominante
şi constă în conflictul dintre prevederile unora dintre legile
vechi şi cele ale noului sistem.
c. Lacuna creată de o lege intrată în desuetudine. Legea
60. 60
există şi aparent este valabilă dar formularea ei este depăşită,
este în discordanţă cu evoluţia, ştiinţei şi a societăţii în
general şi prevederile ei nu mai sunt operante.
2. Lacune intenţionate si lacune neintenţionate.
Criteriul care stă la baza acestei clasificări este voinţa
legiuitorului; uneori din dorinţa de a oferi o mai mare
libertate judecătorului acesta trece peste reglementarea unor
situaţii. Lacunele astfel create sunt intenţionate, sunt
constiente, deci create cu bună ştiinţă. Cele neintenţionate,
sunt independente de voinţa legiuitorului si se datorează mai
degrabă limitelor acestuia, mai precis incapacităţii sale de a
prevedea unele situaţii.
3. Lacunele primare si lacunele secundare.
Lacunele primare exista deja în momentul apariţiei
normei.
Lacunele secundare apar ulterior, datorită progresului
tehnic sau ca urmare a schimbării sistemului social.
4. Lacune în lege şi lacune în drept.
Într-un sistem evoluat de drept nu ar trebui să existe
lacune. Lacuna care apare în lege , in principiu, poate fi
rezolvată prin apelul la principiile dreptului.
61. 61
Unele situaţii însă nu pot fi soluţionate nici în acest fel, însuşi
dreptul şi principiile sale fiind un sistem în continuă evoluţie
şi într-o continuă adaptare la evoluţia societăţii.
5. Lacune critice si lacune diacritice.
Lacuna critică consta in imposibilitatea de evaluare a
unui comportament menţionat într-o normă. Lacunele critice
pot fi „A parte obiecti”, când ţinând seamă de prevederile
legii nu putem stabili dacă un comportament se înscrie sau nu
în acestea şi „A parte subiecti” , când nu putem identifica
subiecţii cărora li se adresează norma.
Lacuna diacritică apare în situaţia în care sancţiunea
prevăzută de normă nu este clară, astfel apărând
imposibilitatea de a soluţiona un caz sau de a lua o decizie
chiar dacă subiecţii sau comportamenteler vizate se pot
identifica.
6. Lacune de cunoaştere. Acestea pot surveni în doua
ipostaze:
Prima ipostază este cea in care modul de soluţionare
nu este prevăzut de lege sau cand există mai multe soluţii
pentru un caz dar nu sunt menţionate criteriile de alegere a
soluţiei în speţă si de eliminare a celorlalte opţiuni.
62. 62
A doua ipostază este cea in care există un defect de
sistem care presupune:
a) lipsa informaţiei factuale ce nu permite determinarea
cu certitudine a faptelor şi încadrarea lor în normă sau
b) indeterminarea semantică, atunci cand termenii sunt
prea generali sau expresii lingvistice sunt imprecise, situatie
care lasă deschise mai multe opţiuni.
7. Lacune provizorii. Lacunele privizorii sunt create de
legiuitor prin trimiterile la o reglementare ulterioară ,de
completare, ( „legea în alb”). De regulă se precizează şi un
termen în care legea de completare trebuie să apară, dar
acesta adeseori nu este respectat.
8. Lacuna tehnică. Aceasta apare când legiuitorul
prevede sau statuează o normă generală fără a preciza şi
condiţiile concrete în care aceasta se va aplica.
De ex.: se prevede restituirea unor drepturi băneşti
(fără a se specifica cine le va face, în ce cuantum, de la ce
dată etc.).
63. 63
Intrebari
1. Ce este lacuna juridica?
2. Ce este antinomia?
3. Cand avem de a face cu o antinomie perfecta?
4. Ce tipuri de antinomiiputem intalni in practica?
5. Ce precizeaza art. 3 din Codul civil cu privire la
lacuna juridica?
6. Ce tipuri de lacune se pot intalni in practica
juridica?
64. 64
V INTERPRETAREA LOGICA A LEGILOR
Obiective: Analiza principalelor metode de
interpretare logica a legilor, a tipurilor de interpretare si a
argumentelor utilizate.
Termeni cheie: interpretare ordinara, interpretare
extensiva, argumente.
Obligaţia judecătorului de a complini o lacună juridică
nu presupune, in mod necesar ca la soluţia dată să se ajungă
prin metode logice.
Soluţia poate fi adoptată şi prin recurgerea la metode
intuitive, dar necesitatea de a-şi motiva decizia impune de
cele mai multe ori utilizarea unor procedee logice de
demonstrare a valabilităţii raţionamentului judiciar.
Acest aspect aduce în mod ferm în prim plan cerinţa
interpretării logice a legilor.
Noţiunea de interpretare semnifică evidenţierea
sensului termenilor cuprinşi în actele juridice în general şi în
65. 65
lege în special.
METODE UTILIZATE
În domeniul interpretării legilor se folosesc doua tipuri
de metode:
I. Interpretarea ordinară când legea este obscură sau
ambiguă.
II. Interpretarea extensivă când legea e lacunară.
I. Interpretarea ordinară se sprijină pe doua metode –
metoda gramaticală şi metoda logică.
Metoda gramaticală presupune trei etape: a) analiza
sintactică şi morfologică a propoziţiei din textul de lege; b)
determinarea sensului gramatical al frazelor sau cauzelor; c)
analiza înţelesului etimologic al noţiunii.
Metoda logică de interpretare a legii foloseşte metode
specifice logicii juridice, limitele acestora fiind determinate
de fiecare ramură de drept.
Regulile de interpretare logică
1. Interpretarea logică directă – aceasta face trimitere
la însuşi textul legii, analiza sprijinindu-se pe operaţiuni
66. 66
logice.
Regulile de interpretare logică directă derivând chiar
din termenii întrebuinţaţi de către legiuitor sunt următoarele:
a) O regulă principală a interpretării sensului propriu şi
direct al termenilor – regula „a proprio sensu”.
b) Reguli accesorii privind posibilitatea de a înţelege
aceşti termeni într-un sens larg (lato sensu) sau într-un sens
restrâns (stricto sensu).
De aceste doua reguli pot fi legate cele doua argumente
juridice cunoscute sub numele de „A generali sensu”
(considerarea termenilor în sensul lor larg, general) si „A
ratione legis stricta” , adică interpretarea strictă legată de
înţelesul oferit de textul legii. Interpretarea strictă sau
restrictivă se utilizează în principal în domeniul dreptului
penal.
2. Interpretarea logică semidirectă
Regulile acestui tip de interpretare pornesc tot de la
legea care este interpretată, dar nu se limitează la text, ci se
67. 67
extind la structura capitolului de lege sau a materiei tratate.
Cele mai frecvent utilizate reguli de acest tip sunt:
a. „Pro subjecta materia” , care recomandă folosirea
sensului termenilor aşa cum este dat în cadrul respectivei
ramuri de drept.
b. „A topica” – regulă care presupune analiza
succesiunii alineatelor, verbelor sau frazelor căutându-se
semnificaţia unui termen prin analiza locului acestuia în
cadrul structurii textului. Această regulă este asemănătoare
cu interpretarea gramaticală.
c. „A rubrica” este regula care pleacă de la
presupunerea că titlul unui paragraf, secţiune, capitol poate
oferi indicii cu privire la intenţia legiuitorului şi prin urmare,
interpretarea ţine cont de acestea.
3. Interpretarea indirectă recurge, în principiu, la surse
exterioare legii. Cele mai folosite reguli în acest caz sunt:
a) căutarea argumentelor în lucrărilor preparatorii. Ex.:
dezbaterile parlamentare din cadrul procesului de adoptare a
legii sau expunerea de motive care însoţeşte unele acte
normative;
b) regula autorităţii care trimite la doctrină sau soluţiile
68. 68
date de jurisprudenţă pornindu-se de la presupunerea că
somităţile în materie sunt cele mai în măsură să desprindă
înţelesul cel mai potrivit al legii.
4. Interpretarea semiindirectă
Regulile acestui tip de interpretare fie trimit la o lege
asemănătoare, fie încearcă să desprindă un sens logic sau un
principiu diriguitor de la care se poate pleca în desprinderea
sensului prevederii respective.
Cele mai frecvente reguli de acest fel sunt:
a) regula utilităţii logice, care, în cazul existenţei a
două sau mai multe posibilităţi de interpretare trimite la
sensul cel mai practic în conformitate cu scopul legii.
b) regula tendinţei „in favore” sau „in odio” a legii
care prevede că o interpretare care conduce la consecinţe
favorabile pentru inculpat, va fi prferata uneia care duce la
agravarea situaţiei sale. Aceasta este utilizată cu precădere în
dreptul penal.
c) regula identităţii de raţiune juridica -„a simili ad
simile”- care recomandă folosirea soluţiilor preconizate de
legiuitor într-un caz similar în cadrul aceleiaşi ramuri de
drept.
69. 69
Această regulă este cunoscută şi sub denumirea de
analogie sau raţionament analogic.
d) regula „a fortiori ratione” care extinde aplicarea
unei norme la un caz neprevăzut considerând că motivele
avute în vedere la stabilirea acestei norme se regăsesc cu tărie
în cazul nou apărut.
II. Interpretarea extensivă se foloseşte în cazul în care
legea este lacunară şi presupune metode similare cu cele
utilizate în cazul interpretării semiindirecte.
Regulile specifice interpretării extensive sunt:
a) interpretarea „a sensu legis” (în care se caută
înţelesul legii).
b) interpretarea „ab intentione legis”, întânită şi sub
formula „a scopo legis”, aceasta cautand să desprindă intenţia
legiuitorul atât din analiza lucrărilor preparatorii cât şi a
dezbaterilor parlamentare ocazionate de promulgarea legii.
c) regula „ab ocasione legis” care trimite la ocazia cu
care a fost emisă o lege (ex.: când un eveniment istoric a
determinat legiuitorul să elaboreze prevederile respective).
d) regula „a ratione legis” care ne ajută să desprindem
70. 70
un motiv (o raţiune pentru care ...) din însuşi textul legii pe
care apoi îl putem folosi pentru complinirea lacunei.
e) regula „ab efficacitate legis” care conduce la
varianta de interpretare care conferă legii un efect.
f) regula „ab utilitate legis” care permite sau facilitează
interpretarea cea mai utilă.
g) regula de interpretare „ab absurdum”(ab absurdo
sensu) este similară cu procedeul cunoscut în matematică sub
denumirea de reducere la absurd şi constă în stabilirea
adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o
contrazice.
Regula „ab absurdum” presupune doua operaţii:
1) admiterea că teza şi implicit teza sau soluţia
contrară, ar fi adevărate.
2) dovedirea falsităţii tezei (soluţiei) contrare, cu
ajutorul inferenţei bazate pe anumite fundamente.
În acest mod, din falsitatea unei judecăţi, decurge în
mod necesar adevărul judecăţii contrare acesteia.
Plecând de la doua teze contradictorii, acest procedeu
determină obţinerea din teza presupus adevărată a unor
71. 71
consecinţe false de unde, prin raţionament „a contrario” se
ajunge la considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată.
Regula „ab absurdum” se foloseşte în problemele
controversate pentru combaterea altor argumente ce se invocă
în sprijinul opiniei contrare.
Argumente utilizate în interpretarea extensivă
Argumentul „a contrario sensu” sau „per a contrario”
este bazat pe una dintre legile fundamentale ale logicii -cea a
terţiului exclus-, care spune că dintre doua noţiuni care se
neagă reciproc (contradictorii), numai una este adevărată,
cealaltă este falsă, a treia posibilitate nu există.
În conformitate cu această lege sau principiu al logicii,
ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru,
implicit el neagă contrariul.
Valoarea acestui argument -a contrario sensu sau per a
contrario- este totuşi relativă întrucât nu întotdeauna tăcerea
legii – spre exemplu – poate fi luată ca echivalentă cu o
soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.
Argumentul „per a contrario” impune cel puţin doua
reguli – îndeosebi în materia probatoriului care însă
72. 72
funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe
este aceeaşi pentru toţi participanţii la proces.Acestea sunt:
1) Un mijloc de probă nu poate dovedi că un
eveniment a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut loc.
2) Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi
în acelaşi timp să nu dovedească, acelaşi lucru despre, acelaşi
fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.
Acceptarea unui argument probatoriu sau mijloc de
probă exclude acceptarea mijlocului de probă opus. Un
justiţiabil nu poate avansa, într-o situaţie dată, un argument
de probă şi, cu acelaşi prilej, şi opusul său, privind acelaşi
mijloc de probă.
Argumentul „a fortiori ratione” - al raţiuni superioare
mai puternice.
Acest argument extinde aplicarea unei norme la un caz
neprevăzut de ea în situaţia în care motivele avute în vedere
la stabilirea acelei norme se regăsesc cu mai multă tărie în
respectivul caz.
De ex.: dacă într-un parc public este interzis a se călca
pe iarbă cu atât mai mult este interzis a se parca autoturisme,
săpa gropi, rupe flori sau tăia copaci.
73. 73
Chiar dacă aceste cazuri nu sunt expres prevăzute de
lege ele se pot incrimina prin extinderea prevederilor normei
care interzice călcarea ierbii.
În aceasta constă practic argumentul „a fortiori
ratione” - el implicând compararea a două situaţii de tarii
diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la
cea mai tare.
În acelaşi sens, dacă instanţa este dispusă să accepte
declaraţia unui martor oarecare, cu atât mai mult ea trebuie să
accepte declaraţia expertului, deoarece ea este mai puternică
(a se vedea relaţia dintre mărturie si profesiunea martorului).
Criterii logice de utilizare a regulilor de interpretare a
legilor
1. Un prim criteriu este cel conform căruia norma
juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice şi nu
în sensul înlăturării aplicării ei, în fond normele juridice sunt
create pentru a fi aplicate altfel nu-şi au rostul.
2. Un al doilea criteriu, cunoscut sub formularea
„acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să
74. 74
distingem” se referă la faptul că interpretul unui text de lege
conceput în termeni generali nu are voie să-i restrângă
aplicaţia şi nici să creeze distincţii în cadrul unei norme
juridice pentru a soluţiona diferenţiat sau preferenţial unele
situaţii.
3. Un alt criteriu, potrivit caruia „excepţiile sunt de
strictă interpretare”, spune ca textele de excepţie trebuie să-şi
găsească aplicare exclusiv la situaţiile care se referă neputând
fi extinse şi la alte ipoteze sau cazuri.
Un caz particular al acestei reguli îl constituie
interpretarea legii speciale în raport cu legea generală. În
acest caz legea specială constituie excepţia iar legea generală,
regula.
Cel mai adesea, raportul lege generală – lege specială
se instituie între doua acte normative de aceeaşi valoare
juridica - doua legi, doua hotărâri de guvern etc.- şi chiar în
cadrul aceluiaşi act normativ, între normele de principiu si
normele de excepţie.
Rezolvarea problemei raportului dintre legea generala
si legea specială se face conform următoarelor reguli:
- legea specială derogă (se abate) de la legea
75. 75
generală;
- legea generală nu derogă de la cea specială.
Termenii de general sau special sunt relativi în acest
context în sensul că raportul general - special se realizează
prin comparaţie ca operaţie logică. O dispoziţie poate fi
considerată specială în raport cu o altă dispoziţie cu o
aplicare mai largă, dar în acelaşi timp, poate fi şi o normă
generală faţă de o dispoziţie cu o sferă de aplicare mai
restrânsă.
Intrebari
1. Ce metode se utilizeaza in domeniul interpretarii
legilor?
2. Care sunt regulile de interpretare logica directa?
3. Care sunt regulile de interpretare logica
semidirecta?
4. Care sunt regulile de interpretare logica indirecta?
5. Care sunt regulile de interpretare logica
semiindirecta?
76. 76
6. In ce consta interpretarea extensiva?
7. Ce argumente se pot utiliza in interpretarea
extensiva?
8. Care sunt criteriile logice de utilizare a regulilor de
interpretare a legilor?
77. 77
VI. ANALOGIA JURIDICĂ
Obiective: Intelegerea situatiilor in care este necesara
recurgerea la metodele analogiei.
Termeni cheie: analogie, similitudine juridica.
Analogia juridica se referă la găsirea unei egalităţi
juridice necesară soluţionării, după aceleaşi reguli juridice a
unor speţe asemănătoare.
Analogia juridică funcţionează pe baza similitudinii
situaţiilor sau aşa-numitei identităţi de raţiune juridică.
Aplicarea analogiei în domeniul dreptului presupune
plecarea de la un caz special care nu este prevăzut sau
reglementat de lege şi ajungerea la un alt caz a cărui
soluţionare este reglementată clar, ulterior aplicând aceste
reguli la soluţionarea primului caz. Din similitudinea de
situaţii juridice derivă şi similitudinea de soluţii.
Metoda analogiei nu poate fi utilizată în câteva situaţii:
78. 78
1) în dreptul penal (deşi unii autori susţin că ar putea fi
permisă cu condiţia de a fi limitată doar la cazurile care ar
uşura situaţia infractorului).
2) în cazul excepţiilor, conform principiului universal
recunoscut, potrivit căruia excepţiile sunt de strictă
interpretare.
3) în cazul prezumţiilor legale absolute.
Analogia se bazează pe ideea potrivit căreia aceeaşi
cauză trebuie să producă aceleaşi efecte. Pentru ca
raţionamentul analogic să poată fi aplicat între cele două
situaţii care sunt comparate trebuie ca asemănările sau
similitudinile să fie fundamentale sau să fie mai numeroase
ori mai importante decât deosebirile.
Desigur că prin analogie se face completarea lacunelor
legii.
Problema care se pune în acest caz, este însă nu de a
interpreta un text ci de a găsi un text care să fie aplicabil la
cazul concret, neprevăzut de lege.
Completarea lacunelor legii se poate face fie
recurgându-se la norme care guvernează situaţia similară, caz
în care avem de a face cu analogia legii (analogia legis), fie
79. 79
prin recurgerea la principii de drept care au fost aplicate la un
caz asemănător. În acest caz vorbim de analogia dreptului
(analogia juris).
În cazul în care însăşi legea se referă la aplicarea „prin
asemănare” a unor prevederi ale altei legi, nu putem vorbi de
analogie (legea la care se face trimitere nu mai este repetată
pentru a se evita redundanţa).
Intrebari
1. Ce este analogia juridica?
2. Ce presupune aplicarea analogiei in domeniul
dreptului?
3. In ce situatii nu se poate utiliza metoda analogiei?
80. 80
VII. CONSTRUCŢIILE JURIDICE
Obiective: Analiza notiunilor de construct juridic,
prezumtie si fictiune.
Termeni cheie: construct, prezumtie, fictiune.
Conceptele de construct juridic, prezumţie şi
ficţiune.
Construcţia juridică este un procedeu logic complex
care are drept scop să ofere o configurare logică, sintetică şi
consistentă soluţiilor legale.
Construcţiile apar ca nişte idei generale în drept
capabile să-şi exprime şi explice propria logică interioară.
Întrucât se produc în planul mental al conceptelor
denumirea lor corectă este de „constructe”; de ex.:
conceptele de drept subiectiv, stat, patrimoniu sunt
constructe.
Atunci când se referă la relaţiile sociale concrete cu
81. 81
care au legătură constructele juridice se transformă adesea în
instituţii juridice.
Funcţia constructelor este aceea de a induce un
element de coerenţă logică în complexul de reglementări
juridice. De ex.: în cazul instituţiei transmisiunii succesorale
constructul juridic ce leagă între ele diferitele elemente ale
acestor instituţii o constituie ideea potrivit căreia „eredele
(moştenitorul) chemat la succesiune continuă persoana
defunctului”.
Constructul uzează de procedeul artificial al ficţiunii
spre a oferi un principiu explicativ pentru variate reguli ce se
pot grupa în jurul acestui principiu şi pot conduce la
realizarea finalităţilor urmărite de legiuitor.
Cele mai utilizate procedee de realizare a constructelor
juridice sunt prezumţiile şi ficţiunile.
În esenţă prezumţia constă în transformarea unei
probabilităţi într-o certitudine.
Prezumţia este un artificiu nu o forţare sau o deformare
a realităţii şi are un rol atât economic cât şi de stabilitate
juridică.
De cele mai multe ori probabilitatea pe care se bazează
82. 82
prezumţia este stabilită pe baze ştiinţifice sau pe evidenţe
factuale.
De aici şi deosebirea între procedeul prezumţiei şi cel
al ficţiunii.
În cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a
realităţii pe când în cazul ficţiunilor avem de a face cu o
deformare conştientă şi voită a faptelor reale, în scopul
atingerii unor obiective de politică legislativă.
Intrebari
1. Ce sunt constructele juridice si care este functia
acestora?
2. Ce este fictiunea?
3. Ce este prezumtia?
83. 83
VIII. FUNDAMENTAREA
ADEVĂRULUI JURIDIC
Obiective: Intelegerea importantei fundamentarii
adevarului juridic, a demonstratiei si argumentarii
care....... principale si a diferentelor dintre acestea.
Termeni cheie: fundamentare, demonstratie,
argumentare.
În general fundamentarea (întemeierea) este operaţia
logică prin care se indică temeiul aserţiunilor sau afirmaţiilor
făcute.
Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din
care se poate deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic
valid.
Cele mai importante forme ale fundamentării sunt
demonstraţia şi argumentarea.
84. 84
Delimitarea între ele se face după criteriul valorii
cognitive a premiselor. Astfel:
- Demonstraţia se caracterizează prin premise certe
care se impun datorită evidenţei lor intuitive;
- Argumentarea se întemeiază pe opinii care pot fi doar
premise probabile dar care sunt acceptate de către toţi;
- Demonstraţia ţine doar de logica formală, fiind
alcătuită în întregime din lanţuri de silogisme;
Argumentarea recurge la logica informală şi retorică.
- Demonstraţia poate fi corectă sau incorectă;
- Argumentarea poate fi convingătoare (puternică)
sau mai puţin convingătoare (slabă).
-Demonstraţia este utilizată atunci când textul legii în
care se încadrează faptele este cunoscut.
Argumentaţia este folosită în cazul lacunei sau
obscurităţii legii. Din această cauză, în argumentaţie punctul
de plecare trebuie să fie admis de auditoriul care urmează a fi
convins.
Şi demonstraţia şi argumentarea sunt folosite atât
pentru a proba temeiul legal al unei aserţiuni cât şi pentru a
proba un adevăr faptic.
85. 85
De ex.:
Avem de a face cu o demonstraţie atunci când
procurorul aduce drept probă o pată de sânge care poate fi
atribuită acuzatului cu ajutorul analizei ADN după cum,
avem în faţă o argumentare atunci când acelaşi procuror arată
că acuzatul s-a aflat în apropierea locului în care a fost găsită
victima omorului; că a ameninţat-o pe aceasta de mai multe
ori cu moartea iar hainele cu care acuzatul a fost îmbrăcat (şi
care ar fi putut fi pătate cu sânge) au dispărut.
Argumente irelevante pentru fundamentarea adevărului
juridic de nevăzut.
1. Argumentul la persoană se face referire la calităţile
personale -integritate, respectabilitate ale inculpatului.
2. Argumentul autorităţii se face apel la competenţa şi
poziţia oficială a persoanei.
3. Argumentul prin apelul la opinia poporului la
pasiunile, prejudecăţile şi sentimentele acestuia.
4. Argumentul prin apelul la milă in care se invocă
starea de boală, sărăcie etc. a inculpatului.
5. Argumentul prin apelul la modestie se face apel la
ideea de modestie; în raport cu o persoană cu autoritate sau
86. 86
funcţie publică (similar cu argumentul autorităţii).
6. Argumentul prin apelul de ignoranţă, in care se
încearcă acreditarea ideii că o afirmaţie este falsă din capul
locului pentru că ea aparţine unui ignorant.
7. Argumentul prin flatarea vanităţii constand în
încercarea de a obţine adeziunea interlocutorului (judecătorul
sau martorul advers) prin flatarea acestuia.
Ex.: „am încredere în inteligenţa şi experienţa dvs. şi
cred că veţi fi de acord să …..”
8. Argumentul bastonului constă în încercarea de a
impune o idee prin ameninţări şi represalii.
Intrebari
1. In ce consta fundamentarea adevarului juridic?
2. Care sunt cele mai importante forme ale
fundamentarii?
3. Ce argumente irelevante se intalnesc in practica in
incercarea de a fundamenta adevaruri juridice?
87. 87
IX. TEORIA ŞI LOGICA
ÎNTREBĂRILOR
Obiective: Analiza importantei intrebarilor in
domeniul dreptului, a modului corect de formulare, adresare
si interpretare a raspunsurilor.
Termeni cheie: intrebari, raspunsuri, exigente.
Întrebările în drept
Întrebările numite şi propoziţii interogative detin un
loc şi o importanţă deosebite atât în activitatea ştiinţifică
propriu-zisă cât şi în activităţile noastre practice de zi cu zi.
Studiul şi analiza întrebărilor reprezintă conţinutul unei
discipline speciale numită logica interogativă sau logica
întrebărilor. Între aplicaţiile acesteia întâlnim deopotrivă
sisteme de întrebări cu particularităţi şi caracteristici speciale
cum sunt instrumentele folosite în cercetările psiho-sociale
88. 88
(interviul, ancheta socială, sondajele de opinie) dar şi cele
necesare juriştilor în diferitele etape esenţiale ale activităţii
lor, cum sunt interogatoriul, ancheta sau detecţia
comportamentului simulat.
Pentru justa soluţionare a diferitelor cauze cu care se
confruntă, investigatorul şi mai apoi magistratul au nevoie de
anumite informaţii pe care le vor obţine prin intermediul
întrebărilor.
Într-o primă fază acestea vor viza faptele, persoanelor
implicate într-o cauză judiciară; acţiunile în care acestea au
fost sau sunt angajate (ce s-a petrecut, sau se petrece, unde,
când, cum, din ce motive, în ce condiţii, cu ce scop etc.).
Pentru ca răspunsurile la astfel de întrebări să poată fi
valorificate ca probe pro sau contra anumitor ipoteze legate
de soluţionarea unei cauze investigatorul (anchetatorul) sau
magistratul trebuie să respecte cu stricteţe o serie de exigenţe
privind felul în care întrebările se formulează sau se
adresează.
Analiza logică a întrebărilor
89. 89
O întrebare autentică poate fi recunoscută după
anumite caracteristici în limbaj oral după intonaţie, anumite
accente sau contextul în care e formulată sau în limbaj scris
după sensul?
De regulă o întrebare nu exprimă o informaţie ci o
solicită.
Excepţie fac întrebările retorice care sunt utilizate ca
mijloace de persuasiune (convingere) şi care maschează un
conţinut informaţional.
Ex.: „Crezi oare că poţi să încalci regulile fără să fii
pedepsit?”
Întrebarea este aparentă; în fapt este vorba de o
informaţie mascată potrivit căreia „orice încălcare a legii se
sancţionează”.
Întrebările autentice (lipsite de funcţie informativă sau
conţinut informaţional) sunt, în consecinţă, utilizate în
situaţia în care avem nevoie de anumite informaţii despre
ceva necunoscut, incert şi care trebuie descoperit.
Ele au un caracter imperativ (seamănă oarecum cu un
ordin, cu o cerinţă fermă), de ex.: ce şti despre X?; ce aţi
făcut ieşi după amiază?; ce poţi să-mi spui despre …?”; de
90. 90
când îl cunoaşteţi pe X? etc.
Dacă cel ce adresează întrebarea (întrebătorul) se poate
numi investigator, anchetator, cercetător (ştiinţific) operator
de interviu, organ de cercetare, profesor.
Cel căruia i se adresează poartă numele generic de
„respondent” şi poate fi: un cetăţean oarecare, un elev, un
martor, un inculpat sau un suspect (bănuit).
Răspunsul la o întrebare poate fi o propoziţie cognitivă
de fapt o informaţie, adevărată, falsă sau problematică.
O întrebare este constituită din doua părţi: o particulă
interogativă (cine, ce, când, unde, cum, de ce, în ce scop),
„datul” întrebării este partea din răspunsul aşteptat care apare
şi în construcţia întrebării şi în schema de răspuns.
Ex.: cine te-a vizitat iar dimineaţă?. Ieri dimineaţă m-a
vizitat X.
Observăm că răspunsul este de asemenea constituit din
doua părţi: din datul întrebării şi substituţia sau înlocuirea
particulei interogative. Un nume de persoană înlocuieşte
particula „cine”, o dată calendaristică sau oră înlocuieşte
particula „când”, descrierea faptei, evenimentului, situaţia,
întâmplarea, acţiunea înlocuieşte particula „ce”, descrierea
91. 91
cauzei determinante, a împrejurărilor înlocuieşte particula
„cum”, descrierea motivelor înlocuieşte particula „de ce”,
descrierea felului, obiectivului urmărit înlocuieşte particula
„în ce scop”.
Se mai poate observa, de asemenea, că răspunsurile
aşteptate sunt prefigurate prin însăşi construcţia întrebării.
Aceasta sugerează şi la ce trebuie să se refere
răspunsul şi cum ar trebui să fie formulat.
Din aceste motive se consideră că întrebarea în general
are o funcţie direcţionar-sugeratoare dincolo de faptul că
reprezintă un factor catalizator şi stimulativ pentru reacţiile
respondentului.
Orice întrebare implică un domeniu si o presupoziţie
existenţială.
Zona de interes vizată de o întrebare (sau mai multe)
reprezintă domeniul întrebării. De ex.: un eveniment rutier
poate constitui un domeniu de interes pentru un investigator.
Informaţiile despre condiţiile producerii lui, dobândite
prin întrebări adresate martorilor, au la bază nişte presupuneri
ale agentului constatator care îl vor orienta pe acesta în
formularea întrebărilor.
92. 92
O astfel de presupunere poartă numele de presupoziţie
existenţială. Ea este de fapt o ipoteză care va fi confirmată
sau infirmată de răspunsurile care pot fi la rândul lor în acord
sau în dezacord cu realitatea.
O întrebare sau set de întrebări logic şi corect
formulate trebuie să se circumscrie clar domeniului întrebării
şi să se sprijine pe presupoziţii evidenţiate raţionale.
În principiu există o singura presupoziţie existenţială
primară, de ex.: evenimentul s-a datorat excesului de viteză,
şi mai multe presupoziţii existenţiale secundare: şoferul era
băut; s-a luat la întrecere cu un altul, s-a înfuriat pe un altul
care se deplasa foarte încet, a vrut să facă impresie persoanei
din dreapta, etc.
Tipuri clasice de întrebări
Diversitatea largă a întrebărilor şi necesitatea utilizării
lor adecvate impune un efort de clasificare a acestora.
A. Un prim criteriu este tipul de solicitare introdus de
întrebările în sine. In functie de acesta, intrebarile pot fi: a)
decizionale si b) completive. Acestea pot fi deschise sau
închise.
93. 93
a. Prin întrebări decizionale se solicită respondentului
să aleagă un răspuns din două sau mai multe care sunt oferite
prin însăşi construcţia întrebării şi care sunt exclusive unul
faţă de altul.
De ex.: „persoana în cauză purta o haină, o geacă sau
un tricou? – respondentul are practic trei variante de răspuns
reciproc exclusive: 1) … purta o haină; 2) … purta o geacă;
3) …. purta un tricou, la care se poate adăuga o a patra,
respectiv a cincea variantă: 4) purta o cămaşă (sau bluză); 5)
nu purta nimic.
O astfel de întrebare decizională poate avea şi o formă
mai simplă, de ex.; „persoana era îmbrăcată cu ceva, sau nu
purta nimic ?”
Din acest caz nu există decât două răspunsuri posibile:
a) da, era îmbrăcat cu o bluză
b) nu purta nimic,
sau, în aceeaşi ordine de idei, întrebarea poate fi una
decizională plurală, ex.: cu ce era îmbrăcată persoana, cu o
cămaşă, bluză, maiou, tricou, helancă, sau nu purta nimic?
Întrucât răspunsul la o astfel de întrebare nu poate fi
94. 94
decât singurul (unic), („purta o bluză”, „purta un tricou”, „nu
purta nimic”) întrebarea este de tipul decizională plurală
exclusivă.
Dacă la variantele enumerate am adăuga şi articolele
„haină”, „geacă”, „sacou”, „pulover”, „palton” aceasta ar
deveni un alt tip şi anume, o întrebare decizională plurală
neexclusivă pentru că răspunsurile posibile ar fi de genul:
„purta o cămaşă, un sacou şi palton”; „purta o bluză şi un
pulover”; „purta un tricou şi un sacou”; „purta o geacă şi o
bluză”; „nu purta nimic”.
b. Întrebările completive
Prin întrebări completive se solicită informaţii care
permit completarea unor lacune de cunoaştere referitoare la o
anumită situaţie, persoană, fenomen etc.
Lacuna a cărei completare se urmăreşte este sugerată
oarecum în însăşi configurarea întrebării care se pune
respondentului. Ex.: „ce poţi să-mi spui despre …?”; „ce
părere aveţi despre …?”; „ce ştiţi despre ce s-a întâmplat în
…..,sau la ….?”.
Întrebările completive pot fi:
a) Deschise care nu sugerează vreun răspuns, listă de
95. 95
răspunsuri, o schemă de răspuns posibilă (nu este foarte clar
ce se cere şi cum ar trebui să se răspunsă) astfel că
respondentul are dificultăţi în a formula răspunsuri clare,
precise, satisfăcătoare.
b) Închise care conţin sau măcar sugerează
posibilităţile de răspuns.
Acestea seamănă cu întrebările decizionale simple sau
plurale exclusive sau neexclusive la care respondentul trebuie
să opteze pentru variantele pe care le consideră adevărate.
B. Un alt criteriu de clasificare a întrebărilor îl
reprezintă particula interogativă utilizată în construcţia însăşi
a întrebării : (ce, cine, când, unde etc.) după care diferenţiem
întrebări referitoare la: evenimente, persoane, timp, locuri,
moduri, scopuri, motivaţii etc.
C. După datul întrebării avem întrebări normative,
factuale – prin care se solicită informaţii concrete (ex.: „unde
este …?”, „cât costă …?” etc.), normative – prin care se
solicită anumite instrucţiuni care trebuie normate pentru a
rezolva o problemă, ex.: „cum trebuie procedat pentru …?”;
„ce paşi trebuie să urmez ca să ….?”.
96. 96
D. După domeniu:
a) întrebări cu domeniu vid (aberante, inconsistente,
fanteziste) la care nu se poate, e necesar (e inutil) a se
răspunde.
Ex.: „d-ta crezi că eu mă hrănesc cu aer?”; „d-ta crezi
că toată lumea e proastă numai d-ta deştept?”.
b) întrebări cu domeniu nevid (concret) se referă la
orice domeniu concret.
E. După contextul în care sunt formulate:
a) proprii contextului ştiinţific; acestea sunt sunt
întâlnite în situaţia lacunelor de informare (cunoaştere)
instituţională (ex.: cercetători, oameni de ştiinţă), cotidiană,
orice persoană care doreşte să afle ceva despre o situaţie
concretă de viaţă.
b) proprii contextului didactic; acestea sunt intrebarile
specifice mediului scolar si universitar., de ex.: întrebări test,
ajutătoare, pregătitoare, încuietoare, capcană, indirecte.
Ele pot fi completive sau decizionale şi pot fi
organizate în forma unor teste grilă, extemporale, teze, lucrări
de control sau clasica „ascultare” la clasă.
97. 97
Tipuri de întrebări folosite in drept
Intrebarile folosite in drept, se înscriu pe o paletă largă
şi întrunesc trăsături specifice celor utilizate atât în context
ştiinţific cât şi în context didactic.
Situaţiile din cadrul activităţii juridice, care necesită
întrebări sunt: anchetele, interogatoriile, audierile, biodetecţia
judiciară, iar persoanele îndrituite să le formuleze sunt:
anchetatorul, procurorul, avocatul, judecătorul, specialistul în
biodetecţie.
Cea mai generală clasificare a întrebărilor din
domeniul dreptului cuprinde întrebările prealabile şi
întrebările privind faptele.
Întrebările prealabile se adresează suspectului,
învinuitului (inculpatului) sau martorilor şi se referă la a) date
personale (nume, prenume, cetăţenie, starea civilă, data şi
locul naşterii, antecedente penale etc.) sau b) la fondul cauzei
(dacă îl cunoaşte pe inculpat, suspect etc., de când, dacă este
rudă cu acesta, dacă îi cunoaşte activitatea etc.).
Întrebările privind faptele trebuie analizate în raport
cu:
98. 98
- poziţia respondentului în respectivul context juridic
(reclamant, pârât, martor, inculpat etc.);
- starea psihică a respondentului;
- nivelul cultural al respondentului;
- poziţia celui care formulează sau adresează
întrebări (anchetator, procuror, judecător etc.);
- etapa juridică în curs (anchetă, audiere,
interogatoriu);
- scopul urmărit prin respectivele întrebări.
Alte întrebări utilizate în activitatea juridică: de sprijin,
de completare, de precizare, de control, de detaliu, ajutătoare,
neutre, critice.
Exigenţe în formularea şi adresarea întrebărilor
specifice dreptului.
Intrebarile specifice dreptului impun o serie de rigori si
exigente care sunt expuse in cele ce urmeaza:
1) Intrebarile trebuie sa fie: concise, clare, precise;
2) Ele trebuie sa fie accesibile respondentului adica
adaptate capacitatilor sale de intelegere;
3) Intrebarile nu trebuie sa contina elemente de
intimidare;
99. 99
4) Trebuie sa fie neutre sub aspectul sugerării de
răspunsuri;
5) Trebuie sa fie neutre sub aspectul încărcăturii
emoţionale care ar putea fi transferată de la cel ce
întreabă la respondent: furie, nervozitate,
nemulţumire;
6) Intrebarile nu trebuie să sugereze explicit
sau implicit respondentului promisiuni ce nu pot fi
respectate.
Analiza logică a răspunsurilor
Raspunsurile obtinute la intrebari, indiferent de natura
sau contextul in care se utilizeaza se inscriu intr-o vasta
tipologie care ofera un camp generos de analiza oricarei
abordari din perspectiva logica. Astfel raspunsurile pot fi:
Răspunsuri adevărate sau false
Răspunsuri adecvate sau inadecvate
Răspunsuri complete sau incomplete (parţiale)
Răspunsuri directe (explicite) sau indirecte (implicite)
Răspunsuri consistente sau inconsistente
Răspunsuri simple (monosilabice) sau supraîncărcate
100. 100
(abundente)
Răspunsuri aberante
Intrebari
1. Prezentati cateva elemente de teorie a intrebarilor.
2. Prezentati cateva repere de analiza logica a
intrebarilor.
3. Care sunt tipurile clasice de intrebari care pot fi
utilizate si in domeniul dreptului?
4. In ce consta specificul intrebarilor utilizate exclusiv
in drept?
5. Ce exigente trebuie avute in vedere in formularea si
adresarea intrebarilor specifice dreptului?
Ce tipuri de raspunsuri pot oferi persoanele interogate?
