1. ESEURI DE ARTHUR SCHOPENHAUER: STUDII IN PESIMISM
TRANSLATED BY:
T. BAILEY SAUNDERS, M.A.
CONTINUT
NOTA
pag. 2
CUVINT INAINTE
pag. 4
NOTA BIOGRAFICA
pag. 6
DESPRE SUFERINTA IN LUME
pag. 18
DESPRE DESERTACIUNEA
EXISTENTEI
pag. 29
NEMURIREA: UN DIALOG
pag. 34
DESPRE ZGOMOT
pag. 38
CITEVA PARABOLE
pag. 42
OBSERVATII PSIHOLOGICE
pag. 46
DESPRE SINUCIDERE
pag. 66
DESPRE FEMEIE
pag. 71
DESPRE EDUCATIE
pag. 83

2. NOTA
Eseurile prezentate aici formeaza o selectia din scrierile lui Schopenhauer
Parerga si Paralipomena, adunate impreuna sub un titlu ce nu se regaseste
in original si nu are pretentia de-a se substitui fiecarui capitol din acest volum.
Primul eseu este in principal interpretarea comentariilor filosofilor Nachträge
zur Lehre vom Leiden der Welt, impreuna cu partea inevitabila a unei alte
selectii, intitulate Nachträge zur Lehre von der Bejahung und Verneinung des
Willens zum Leben. Asemenea omisiuni pe care le-am facut, vin mai presus
de toate din dorinta de-a evita repetarea argumentelor deja familiare cititorilor
celorlalte volume din aceasta serie.
Dialogul asupra nemuririi contine viziunea lui Schopenhauer, in aceasta
privinta si a fost exprimata in intregime in principala sa opera filosofica si
tratata din nou in Parerga si Paralipomena.
Observatiile psihologice din acest volum si din precedentul, practic epuizeaza
capitolul original ce poarta acest titlu.
Eseul asupra femeii nu trebuie luat deloc drept o gluma. El exprima
convingerile reale ale lui Schopenhauer; si pentru un patrunzator observator
al greselilor umanitatii el poate fi acceptat ca un posibil raspuns la o intrebare
ce tinde a cuprinde o buna parte a relatiilor dintre noi.
T.B.S.
CUVINT INAINTE
Cind Schopenhauer a fost intrebat unde si-ar dori sa fie ingropat, el a
raspuns: "Oriunde; ei ma vor descoperi.", iar piatra ce este asezata pe
mormintul sau din Frankfurt, poarta doar inscriptia: "Arthur Schopenhauer",
fara sa fie insotita nici macar de data nasterii sau a mortii.

3. Pesimistul Schopenhauer a avut convingerea suficient de optimista ca mesajul sau catre
omenire va fi in ultima instanta inteles - o convingere care niciodata nu a dat gres intr-o
viata plina de dezamagiri, de desconsiderari; si de la care probabil ca a avut cele mai
inalte asteptari; o resemnare ce a aratat primele semne ce ar fi justificat-o doar cu citiva
ani inainte de moartea sa.
Schopenhauer n-a fost un oportunist; el n-a fost nici macar conciliator; n-a ezitat
niciodata sa-si declare credinta in sine, in principiile sale, in filosofia sa; n-a cerut sa fie
ascultat ca o chestiune de curtoazie, ci ca un drept - un drept pentru care va face eforturi,
pentru care s-a luptat si care in cursul trecerii timpului, tirziu, ii va fi recunoscut.
Desi tot ce-a scris Schopenhauer a fost mai mult sau mai putin scris pentru
a sustine principalele sale teze filosofice, principiul sau filosofic unificator
reprezentat de eseurile din acest volum au un anume interes, daca nu cu totul aparte, cel
putin suficient de independent pentru a ne indreptati sa le consideram la nivelul meritelor
lor reale, fara a le pune in legatura cu ideia sa principala. Si disociidu-le, daca cineva
poate face asta pentru moment (desi autorul lor nu ar fi permis asta!), se poate considera
ca el intra in acest fel pe teritoriul criticismului, unde opiniile pot cu greu varia. Pina acum,
asa cum a fost preocupata de filosofia sa, aceasta unanimitate nu exista; el este unul din
cei mai contestati filosofi; a fost de nenumarate ori explicat si condamnat exhaustiv si fara
indoiala asta se va mai repeta inca de nenumarate ori si de aici inainte. Care era directia
principala a filosofiei sale, explicatiile sale metafizice asupra lumii, reiese aproape in
fiecare din aceste eseuri, dar in principal din "Metafizica dragostei", cea care reuseste cel
mai bine sa le transmita cititorului.
Aceste eseuri sint o valoroasa critica asupra vietii, realizata de catre un om
care are o larga experienta de viata, un om al lumii care poseda o facultate
inspirata de observatie. Schopenhauer a observat cel mai bine dintre toti oamenii viata; si
asta intr-un mod nemijlocit. Nu exista niciun ecou academic in exprimarea lui; el nu
apartine unei anumite scoli; vocea sa nu are o intonatie formala; cuvintul sau este adinc,
rostit din tot sufletul sau, purtind intregul rasunet al amaraciunii nascute din acea trasatura
individuala ce-l caracterizeza, fara nicio lauda, dar izvorita dintr-o convingere statornica. El
a reprezentat pentru tara si pentru timpul sau un adept al formei literare; dar pe care el a
utilizat-o doar ca pe o cale.
Sentintele sale sint uneori complicate, el spune multe lucruri taioase, multe stralucitoare,
multe aforisme, are maniera unui faimos eseist, este paradoxal (si cite dintre paradoxurile
sale nu sint acum truisme!); unele din aceste fantezii au putut fi ascultate odata in opera lui
Moliere, dar aceste vorbe de duh nu sint doar manifestari literare, ele sint utilizate pentru a
ilumina ceea ce
el considera ca ar fi adevarul. Rien n'est beau que le vrai; le vrai seul est aimable (Nimic
nu e mai frumos ca adevarul; singur adevarul este demn de-a fi iubit) cita el; a fost un
cautator deliberat si perseverent al adevarului, straduindu-se totdeauna sa atinga miezul
lucrurilor pentru a ajunge la cunoasterea primelor principii. Nu este lipsit de un soi de umor

4. necrutator, adesea prea accentuat, de la care adeptii vivisectiei psihologice se asteapta sa
infatiseze in intreaga ei goliciune scheletul mintii umane, sa indeparteze toate micile
sentimente, atit de fascinante, dar si toate ipocriziile care in cursul timpului au devenit o
parte integranta din complicata tesatura a vietii umane. Un om influentat de atitea motive
si posedind o limba clara si caustica nu e posibil sa atinga o foarte larga scara de
popularitate; sau sa fie considerata o persoana prea sociabila.
Tesatura vietii sociale este imbinata cu o multitudine de eschivari discrete, ale unor mici
ipocrizii, formele materiale ale unor sentimente ce stralucesc inselator; relatiile sociale ar fi
imposibile in absenta lor. Aici nu este posibila niciun fel de experienta sociala pentru o
persoana ce este destul de sincera pentru a spune intotdeauna ceea ce gindeste si multi
vor fi de-a dreptul multumiti daca aici nici nu va exista o astfel de persoana. Obiectele
destul de naturale pentru a forma subiectul unui astfel de diagnostic si expuneri critice;
unele alegeri pentru prieteni sint ipocriziile agreabile ale vietii ce pot sustine pentru ei
iluziile in care isi doresc sa traiasca. Conceptia pura a lumii clar explicate este socotita a
aduce unul din ultimile grade de disperare; este o conceptie intolerabila.
Cu toate acestea este un bine pentru omenire in a avea pe scena ei un vorbitor deschis,
un "tulburator al petrecerilor". Un vrajitor, care planuieste pentru noi spectacolul deziluziei
si care ne permite pentru un moment sa vedem lucrurile asa cum el le concepe, onest, ca
si cum ar fi si nu doar asa cum noi ne-am fi dorit sa fie. Pentru a estima valoarea unei
astfel de lectii
de acest gen nu este nevoie sa fim purtati prea departe, nici macar nu este nevoie in a fi
cu totul convinsi de autor.
Prima data putem sa intram in starea pe care el o traieste; si ne putem intreba: "Este
aceasta viziune a sa perfecta?". putem consola cu un diagnostic superficial, insa asta pe
propria noastra socoteala. Si acest gen
de examinare, ca si aceasta experienta a lui Schopenhauer, este un izvor
de incintare, daca nu il vom gasi chiar a fi un succes complet. Ceea ce ne izbeste, este
aceea ca el sufera probabil de o mica forma de privatiune ereditara, pentru ca stim ca aici,
in familia sa, este o forma evidenta de predispozitie fata de melancolie; stim de exemplu
ca bunica sa dupa tata atinge o forma de alienatie catre sfirsitul vietii, ca doi dintre fii sai
sufera de
o anumita forma de incapacitate mentala si ca cel de-al treilea, tatal lui Schopenhauer, a
fost un om cu un temperament curios si ca aceasta a pus probabil capat vietii sale. El
insusi ar fi avut in vedere acest aspect atunci cind spunea ca mama sa in momentul in
care s-a casatorit a actionat in interes individual in loc de-a indeplini acea sarcina
inconstienta pe care o impunea vointa speciei; iar urmasul acestei uniuni a suferit toate
consecintele acestui act.
Totusi, vorbind despre toate acestea pentru a fi explicate si atasindu-le importanta pe
care el considera ca ar avea-o, oricine poate fi uimit de claritatea viziunilor sale, de
vigoarea sa si la un moment dat, de subtilitatea perceptiei sale. Daca nu a vazut viata in
intregul ei, ceea ce a vazut prin propri sai ochi si ce ne-a transmis despre aceasta viziune
este mai presus

5. de orice indoiala o marturie sincera si in cea mai mare parte naturala, simpla si magnifica
totodata. Nu poate fi alocata o mare importanta acestei proprietati de a vedea lucrurile de
unul singur; ea este marca unei minti marete si originale; este calitatea principala a ceea
ce unii numesc geniu.
In ratiunea lui Schopenhauer, lumea poseda o personalitate - fertilitatea; a
carei personalitate poate fi ceva cam guraliva; o personalitate curioasa,
capricioasa si sensibila; plina de cele mai obisnuite superstitii, cele mai
extravagante vanitati, egoista, uneori violenta, mult mai rar generoasa; un om pe care in
timpul vietii sale nimeni nu l-a putut intelege, o creatura izolata, absorbita de sine, exclusiv
concentrata in elaborarea unei explicatii a lumii si posedind subtilitati ce de cele mai multe
ori au scapat perceptiei semenilor sai, un pustnic si un om de lume totodata. El a fost intrun mod esential un mare temperament; intreaga sa viata a fost o viata a ideilor, o viata
intelectuala. Si munca sa, rodul vietii sale, poate fi privita a fi infruntat cu succes testul
tuturor marilor opere - testul timpului.
Nu este mai putin curios ca cineva care a realizat atit de putin in zilele
vietii sale, cineva care a iubit atit de putin si a fost atit de putin iubit, ar
putea sa ne vorbeasca acum din paginile sale cu ceva din forta unor declaratii personale,
ca si cum ar fi acum impreuna cu noi si ca si cum l-am cunoaste, asa cum ii cunoastem pe
Charles Lamb si Izaak Walton, personalitati de calibru atit de diferit. Si sa realizam ca
acest om nu ne impresioneaza defavorabil; si daca el este lipsit de sarm, este insa cu
siguranta plin de interes si extraordinar de atragator; este atit de puternic in convingerile
sale intelectuale, este atit de eliberat de nesinceritate, este un egocentrist generos, plin de
atita din naivitatea umana; este atit de nemilos, onest si independent si la un anumit
moment (isi pot permite sa gindeasca unii!), atit de gresit.
RUDOLF DIRCKS

6. NOTA BIOGRAFICA
Arthur Schopenhauer s-a nascut la Dantzig, pe Heiligengeist Strasse, No. 117, pe 22
februarie 1788. Ambii sai parinti aveau origini olandeze, strabunicul dupa mama ocupind o
anumita pozitie in ierarhia ecclesiastica din Gorcum. Dr. Gwinner in "Viata" sa nu a urmat
linia olandeza a stramosilor din partea tatalui, dar stabileste ca strabunicul lui
Schopenhauer a arendat o ferma, Stuthof, in apropiere de Dantzig, la inceputul sec. XVIIIlea. Acest stramos Andreas Schopenhauer, a primit aici cu ocazia unei vizite neasteptate
pe Petru cel Mare si Catherina si este relatat ca nu existau sobe in camera in care cuplul
regal si-a petrecut noaptea, astfel ca insotitorii sai au aprins pe podeaua de piatra citeva
butoaie de brandy pentru a incalzi locuinta. Fiul sau, Andreas Schopenhauer, a calcat pe
urmele tatalui, combinind cariera de comerciant cu ocupatiile vietii de la tara. El moare in
1794 la Ohra, unde a achizitionat o mosie si s-a retras pentru a-si petrece aici ultimii ani ai
vietii. Sotia sa (bunica lui Arthur) i-a supravietuit citiva ani, desi la scurta vreme dupa
moartea sa a fost declarata dementa si incapabila sa-si mai administreze afacerile. Acest
cuplu a avut patru fii, cel mai virstnic, Michael Andreas, a fost slab de minte; al doilea, Karl
Gotfried, a fost deasemenea slab de minte si si-a parasit apropiatii in favoarea unor
persoane funeste, cel mai tinar fiu, Heinrich Floris, a avut fara indoiala o serie de calitati
considerabile care au lipsit fratilor sai. El a posedat inteligenta, un caracter puternic si o
mare perspicacitate comerciala; in acelasi timp a avut un interes pentru ocupatii
intelectuale, l-a citit pe Voltaire, caruia i-a si fost, mai mult sau mai putin, discipol, dar si alti
autori francezi, avind o mare admiratie pentru viata politica si de familie tipic englezeasca,
mobilindu-si pina si casa dupa aceasta moda. A fost un om cu un temperament inflacarat,
iar infatisarea sa era chiar atragatoare; era scund si robust, avea o fata luminoasa, nasul
putin ridicat si o gura larga. El este tatal filosofului nostru.
La treizeci si opt de ani, Heirich Schopenhauer s-a casatorit in 16 Mai 1785 cu Johanna
Henriette Trosiener, o tinara domnisoara de optsprezece ani, fica unui consilier al orasului
Dantzig. Era la vremea aceea o tinara persoana atractiva si cultivata cu o dispozitie calma,
ce s-ar fi maritat mai mult pentru avantajele pe care i le-ar fi oferit casatoria, o viata
confortabila si asigurarea unei pozitii sociale, decit dintr-o afectiune pasionala pentru
pretendetul sau, pe care se pare ca n-o impartasea. Heinrich Schopenhauer a fost atit de
mult influentat de ideile venite din Anglia, incit si-a dorit ca primul sau copil sa se nasca
acolo; si s-a indreptat intr-acolo doi ani mai tirziu dupa casatorie, dupa ce cuplul a facut
mai intii un detoure pe Continent. Dar dupa ce au petrecut citeva saptamini in Londra,
doamna Schopenhauer a fost cuprinsa intr-atit de dorul de patrie, incit sotul sau a

7. consimtit dorintei ei si s-au reintors la Dantzig unde s-a nascut la scurt timp copilul ce va fi
viitorul filosof. Primii cinci ani din viata i-a petrecut la tara, in parte la Stuthof, la ferma care
i-a apartinut cindva lui Andreas Schopenhauer, ce intrase de curind in proprietatea
bunicului sau maternal.
Cinci ani dupa nasterea fiului sau, Heinrich Schopenhauer, ca urmare a crizelor politice
ce pareau sa-i afecteze profund afacerile din orasul Hanseatic Dantzig, s-a hotarit sa-si
transfere toate activitatile de aici, acasa in Hamburg, acolo unde se va naste in 1795 cel
de-al doilea copil, Adele. Doi ani mai tirziu a decis sa-i ofere copilul o educatie comerciala
si l-a luat cu sine in acest scop la Havre, urmind calea Parisului; aici au petrecut un scurt
timp impreuna, iar mai apoi, chemat de indatoriri il va incredinta lui M. Gregoire, un
partener al sau de afaceri. Arthur va ramine la Havre pentru doi ani, tinarul va primi aici
instructie privata alaturi de Anthime, fiul acestui partener de afaceri al tatalui sau, cei doi
vor lega o prietenie trainica; reintors la Hamburg, va constata ca abia isi va putea reaminti
citeva cuvinte din limba sa materna. Aici va urma cursurile unei importante scoli private
pentru urmatorii trei ani. In aceasta perioada ambii sai parinti, dar in special mama sa, au
cultivat in casa lor, Klopstock, societatea oamenilor literari. In vara ce a urmat reintoarcerii
sale de la Havre, i-a insotit pe parintii sai intr-o calatorie pe Continent, avind printre altele
opriri la Weimar, unde l-a intilnit pe Schiller. Mama sa avea deasemenea, remarcabile
gusturi literare si un dar literar distinct, pe care mai tirziu il va folosi pentru a obtine unele
avantaje ce o vor duce la elaborarea unor scrieri literare de calatorii si fictiune ce i-au adus
si o anumita recunoastere, nu intru-totul lipsita de reputatie. De aceea nici nu a fost de
mirare, ca aceste tendinte literare au inceput sa se arate la fiul sau, in care a inceput sa
creasca in aceasi masura antipatia fata de cariera comerciala pe care tatal sau isi dorea so urmeze. Heinrich Schopenhauer, desi condamna aceste tendinte si se gindea chiar la
cumpararea unui loc intr-un astfel de colegiu pentru fiul sau, in cele din urma el va renunta
la aceasta idee, ca urmare a pretului destul de ridicat. Atunci i-a propus tinarului
Schopenhauer sa-l ia intr-o lunga calatorie in Franta, unde-l va putea intilni pe tinarul sau
prieten Anthime si apoi in Anglia, daca va renunta la chemarea sa literara; propunerea a
fost acceptata.
In primavara lui 1803 i-a insotit pe parintii sai la Londra si dupa vizitarea obiectivelor
turistice il vom intilni la scoala lui Mr. Lancaster, la Winbledon. Va ramine aici pentru
urmatoarele trei luni, din iulie pina in septembrie, formindu-si cunostintele de baza in limba
engleza; intre timp, parintii sai vor continua calatoria catre Scotia. Formalismul tipic
englezesc si ceea ce el va intelege ca fiind ipocrizie englezeasca, va contrasta puternic cu
experienta sa timpurie si fericita din Franta si ii vor produce o puternica impresie
defavorabila ce-si va gasi expresia in scrisorile catre prietenul si mama sa.
Dupa reintoarcerea din aceasta calatorie prelungita peste hotare, il vom regasi la
Hamburg in biroul unui senator Jenisch, dar avea tot atit de putina chemare catre o cariera
comerciala ca si pina acum si se va sustrage in secret de la sarcinile sale, pentru a-si
putea urma studiile. Putin mai tirziu, se va petrece o calamitate, cumva, inexplicabila. Cind
Dantzig va inceta a mai fi un oras liber si Heinrich Schopenhauer, cu o considerabila
pierdere materiala, va reusi totusi transferarea afacerilor sale la Hamburg, acest
eveniment va determina o puternica amaraciune in spiritul tatalu sau. La Hamburg
afacerile sale au cunoscut numeroase fluctuatii. Care din aceste doua evenimente i-au
afectat mai mult spiritul, nu este inca stabilit cu precizie, este insa mai mult decit evident
ca au avut o anumita influenta, actionind asupra unei anumite particularitati a personalitatii
sale, astfel incit temperamentul sau a devenit mult mai violent. In orice caz, intr-o zi de
aprilie 1805, fie s-a aruncat, fie ca a cazut singur de la ultimul etaj al unui hambar, cert

8. este ca a fost gasit intr-un canal si s-a ajuns la concluzia generala ca a fost cazul unui
suicid.
Schopenhauer avea saptesprezece ani la data acestei catastrofe, de care a fost in mod
natural foarte afectat. Desi la moartea tatalui sau influenta pe care incercase s-o exercite
asupra lui pentru a imbratisa o cariera comerciala era deja inlaturata, veneratia pe care i-a
purtat-o il va urmari intreaga sa viata si cu o anumita ocazie, a descoperit o modalitate de
a-i aduce un curios tribut memoriei disparutului; intr-o dedicatie (care oricum n-a fost
tiparita), cu ocazia celei de-a doua editii a operei Die Welt als Wille und Vorsellung.
"Astfel am putut folosi si cultiva in directia potrivita intreaga putere pe care natura
mi-a harazit-o, am putut urma impulsul natural, am putut lucra si gindi pentru
nenumarati alti oameni, fara insa a putea ajuta pe niciunul dintre ei; si pentru asta
trebuie sa-i multumesc tatalui meu, activitatii lui, inteligentei si chibzuintei sale fata
de viitor. De aceea aduc azi multumirile mele catre nobilul meu tata. Si in orice
deriva din munca mea, in orice placere, consolare sau invatamint, ar trebui auzit
numele sau si ar trebui cunoscut, ca daca Heinrich Floris Schopenhauer nu ar fi
fost omul care a fost, Arthur Schopenhauer ar fi fost de sute de ori ruinat."
In anul urmator mortii sotului, Johanna Schopenhauer s-a mutat impreuna cu fica sa la
Weimar, dupa ce mai intai s-a ocupat de afacerile sotului, care a lasat-o in posesie unor
venituri insemnate. La Weimar s-a dedicat literaturii si tinea de doua ori pe saptamina
intilniri literare de salon, ce erau frecventate de Goethe, cei doi Schlegels, Wieland,
Heinrich Meyer, Grimm si alte personalitati literare marcante. Fiul sau a continuat pentru
inca un an activitatea sa de birou, pina cind, intr-un final, mama sa sub influenta
prietenului Fernow, a consimtit spre marea sa bucurie sa-l lase sa-si urmeze chemarea
literara.
In timpul anilor ce au urmat, il vom descoperi pe Schopenhauer devotat unei munci
asidue de acumulare a cunostintelor necesare unei cariere de erudit; prima oara la
Gimnasiul din Gotha, unde a compus citeva versuri satirice unuia din maestrii sai, care iau si adus anumite neplaceri. In consecinta, s-a mutat la Weimar, unde si-a urmat studiile
clasice sub directia lui Frantz Passow, in a carui casa a si locuit. Din nefericire, in timpul
sejurului la Weimar, relatiile cu mama sa au devenit incordate. Unii considera ca de aici ar
veni si un interes autobiografic in eseul sau despre femeie, punctul sau de vedere ar fi prin
urmare in mare masura influentat de relatiile cu mama sa, la fel cum unele trairi ce
constituie argumentele sale specifice din eseul asupra educatiei, ar fi in mare masura
influentate de traseul urmat in propria sa evolutie.
La atingerea virstei majoratului, Schopenhauer va capatat drepturile asupra averii
parintesti, din care ii va reveni un venit anual de 150 Lire sterline. Acum va intra la
Universitatea din Gottingen (octombrie 1809), unde s-a inregistrat ca student la medicina
si s-a devotat studiului stiintelor naturii, mineralogiei, anatomiei, matematicii, si istoriei; mai
tirziu va include logica, psihologia si etnografia. Intotdeauna a fost insa pasionat de muzica
si a gasit o metoda de relaxare in lectiile de flaut si chitara pe care le urma. Studiile sale
din acest moment nu-i dau niciun ragaz, astfel incit sa poata fi preocupat de problema
izolarii; se simte nestingherit in mijlocul colegilor sai si recunoastem printre ei prieteni si
cunoscuti ca, F.W.Kreise, Bunsen, si Ernst Schultze. In timpul unei vacante, pleaca intr-o
expeditie la Casel si pe Muntii Hartz. In aceasta perioada se va afla sub influenta -si in
parte dator- lui Schultz, autorul lui Aenesidemus si mai apoi profesor la Universitatea din
Gottingen; acum Schopenhauer va realiza chemarea sa catre filosofie.

9. In timpul unei vacante la Weimar a avut o discutie cu Wieland, atunci in virsta de
saptezeci si opt de ani, care probabil indemnat de d-na Schopenhauer, incerca sa-l
indeparteze de vocatia pe care singur si-a ales-o. In replica, Schopenhauer a spus:
"Viata este o problema dificila; m-am decis sa-mi petrec viata meditind asupra ei."
Apoi, dupa ce conversatia a mai continuat putin, Wieland va declara hotarit ca a facut
alegerea cea mai buna. "Inteleg natura ta", a spus el; continua cu filosofia." Iar mai tirziu ia marturisit Johannei Schopenhauer ca el crede ca fiul sau va fi intr-o buna zi un om mare.
Catre sfirsitul verii lui 1811, Schopenhauer se va muta la Berlin si va urma cursurile
Universitatii. Aici va continua studiile sale asupra stiintelor naturii, va audia insa si cursurile
lui Schleiermacher de Istorie a filosofiei, precum si cele sustinute la catedra de Literatura
greaca si antica de F.A. Wolf, dar si "Informatii asupra Constiintei" si "Teoria stiintei" de
Fichte, de la care, asa cum rezulta din referintele frecvente din cartile sale, nu a lipsit
niciodata. Un an mai tirziu, cind a ajuns in Germania vestea dezastrului lui Napoleon in
Rusia, intreaga tara a fost cuprinsa de un mare entuziasm, incepind a se face pregatiri de
razboi. Schopenhauer a contribuit in acest scop echipind voluntari pentru armata, dar nu a
intrat in serviciul activ; mai tirziu, cind s-a aflat rezultatul bataliei de la Lutzen si Berlinul
parea a fi in pericol, a plecat pentru mai multa siguranta la Dresda si apoi la Weimar. Putin
mai tirziu il vom gasi la Rudoltstadt, unde a plecat ca urmare a diferentelor avute cu mama
sa si a ramas aici din junie 1813, fiind angajat in compunerea unui eseu: "Un Tratat
Filosofic in Patru Parti despre Principiul Ratiunii Suficiente", pe care il va inmina
Universitatii din Jena ca pe un exercitiu pentru a-l califica la titlul de Doctor in Filosofie,
pentru care era garantata fara nicio indoiala si diploma. Catre sfirsitul anului a publicat
eseul pe cheltuiala sa, dar se pare ca a fost distrus complet de presa, desi argumentele
sale au atras atentia lui Goethe si i-au adus simpatia sa, cel pe care l-a si intilnit la
intoarcerea sa la Weimar, in noiembrie, discutind cu el propria teorie asupra culorii. Citiva
ani mai tirziu, Goethe, care era oponent al teoriei newtoniene asupra luminii, a prezentat
teoria sa Farbenlehre (teoria culorii). Numele lui Schopenhauer apare frecvent in jurnalul
zilnic al lui Goethe si pe 24 noiembrie 1813, el ii scria lui Knebel: "Tinarul Schopenhauer
este un om remarcabil si interesant... Il gasesc un intelectual, dar sint nedecis in ceea ce
priveste viitorul." Rezultatul acestei asocieri cu Goethe a fost Uber das Sehn und die
Farben ("O viziune asupra culorilor"), publicata la Leiptzig, in 1816, o copie inmanindu-i lui
Goethe (care deja vazuse manuscrisul), in 4 mai a aceluiasi an. Citeva zile mai tirziu,
Goethe ii scria distinsului om de stiinta Dr. Seebeck, rugindu-l sa-i citeasca opera. In Viata
lui Gwinner, vom gasi o copie in engleza a scrisorii catre Sir C.L Eastlake:
"In anul 1830, cind doream sa public in latina acest tratat ce insoteste in limba
germana scrisoarea de fata, m-am dus la Dr. Seebeck la Academia din Berlin care
este recunoscuta unanim ca fiind prima in filosofie naturala din Germania; el
descoperise termo-electricitatea si citeva alte adevaruri ale fizicii. L-am intrebat
asupra opiniei sale in ce priveste disputa dintre Goethe si Newton; a fost extrem de
precaut si m-a facut sa promit ca nu voi publica nimic din ceea ce poate ca imi va
marturisi, ca la sfirsit, fiind indelung presat de mine, s-a confesat recunoscind ca
intr-adevar, Goethe avea perfecta dreptate si Newton gresea, dar el nu avea niciun
motiv sa spuna lumii asta. Atunci a si murit; un batrin las !"
In mai 1814, Schopenhauer se va muta de la Weimar la Dresda, ca urmare a noilor
diferente avute cu mama sa. Aceasta va fi ultima ruptura dintre cei doi si nu va mai avea so mai revada niciodata in cei douazeci si patru de ani ce vor urma pina la sfirsitul vietii,
desi vor relua corespondenta cu citiva ani inaintea mortii. Este cu totul lipsit de importanta

10. sa dezgropam mortii asupra acestor diferente nefericite dintre Johanna Schopenhauer si
fiul sau. Ruptura fost cauzata ca urmare unor temperamente diferite; ar trebui invinovatiti
amindoi si niciunul dintre ei. Nu exista niciun motiv pentru a presupune ca Schopenhauer
a fost vreodata un fiu impaciuitor sau o persoana prea sociabila; de fapt, sint o multime de
motive care indica ca poseda un temperament dificil si suparator, precum si faptul ca a
avut o atitudine critica fata de mama sa, care poate ca n-a fost cea mai fericita in toate
situatiile. Pe de alta parte, Anselm Feuerbach, in Memoriile sale, ne furnizeaza o imagine
nu tocmai placuta asupra d-nei Schopenhauer: "Madame Schopenhauer", scrie el " o
vaduva bogata. A facut o profesie din eruditie. Scriitoare. Vorbeste mult si bine; inteligent;
fara inima si suflet. Multumita de sine, dornica de-a fi aprobata si zimbind constant doar
catre sine. Dumnezeu sa ne pazeasca de femeile al caror suflet s-a topit numai in
intelect!"
In acest timp Schopenhauer va lucra la propriul sau sistem filosofic; ideea principiului
sau filosofic functiona:
"In mainile mele, inca si mai mult, in mintea mea, creste ceva, o filosofie care va fi o
etica si o metafizica inglobate intr-una singura, doua branse care au fost pina acum
divizate intr-un mod la fel de fals cum omul a fost divizat in trup si spirit. Lucrarea
creste, incet si cu masura, ca un copil in uterul mamei sale. Si care devine constient
mai intii de unul din membrele sale, apoi de unul din organele de simt cu care este
inzestrat, treptat, si unul urmand celuilalt. In alte cuvinte, am pus fiecare fraza pe
hirtie fara nicio neliniste asupra modului cum va fi realizat intregul: pentru ca stiu
ca toate se ridica plecind de la o singura temelie. Astfel cum toate lucrurile isi au o
obirsie organica si asa cum singure vor vietui... Sansa, tu, conducatoare a luciditatii
lumii ! Lasa-ma sa traiesc si sa am pace pentru inca citiva ani, pentru ca-mi iubesc
munca asa cum o mama isi iubeste copilul. Cind acesta va fi matur si va trebui sa
se nasca, abia atunci datoria ta va capata interes pentru mine pentru o aminare. Dar
daca ma voi cufunda inaintea acestui timp intr-o virsta a fierului, atunci ingaduie ca
aceste miniaturi, aceste inceputuri, aceste studii ale mele, sa fie daruite lumii asa
cum sint si pentru ceea ce sint: poate ca intr-o zi se vor ridica spirite inrudite care
vor putea imbina intr-un intreg toate aceste membre separate si sa restaureze
"fragmentul antic"; scria el in 1813. [1]
In martie 1817, a terminat munca pregatitoare pentru sistemul sau si a inceput sa
aseze lucrurile singulare impreuna; un an mai tirziu, Die Wellt as Wille und Vorstelung:
vier Bucher, nebst einem Anhange, der die Kritik der Kantischen Philosophie enhalt
(Lumea ca vointa si reprezentare; patru carti cu un appendix continind o critica
asupra filosofiei lui Kant"). Intimpinind unele aminari la publicarea operei sale,
Schopenhauer i-a scris lui Brockhaus, editorul sau, una din scrisorile sale caracteristice
pline de exagerari; acesta i-a replicat astfel: 'ca el va trebui sa refuze toata corespondenta
viitoare cu autorii unor astfel de scrisori, care in divina stingacie si vulgaritate au o
mireasma mai degraba de vizitii decit de filosofi" si incheaia cu o speranta pornita doar din
ingrijorare, 'ca o astfel de opera de va fi tiparita, nefiind buna de nimic, doar va irosi hirtia,
astfel putindu-se intimpla ca aparitia ei nici sa nu se realizeze'.[2] Aceasta lucrare va
apare la sfirsitul lui decembrie 1818, inceputul lui 1819, cu un titlu generic. Schopenhauer
intre timp, in septembrie, a plecat in Italia unde a revazut testele finale. Astfel, daca la
primirea raspunsului lui Brockhaus avea destule motive de ingrijorare ca temerile acestuia
in legatura cu opera sa, se vor implini, ajunge sa creada ca practic asa va si fi. Dar in fata
acestei necunoscute, fata de care dorea o apreciere, Schopenhauer a gasit o mica
consolare. Sora sa i-a scris in martie (era pe atunci la Neapole), ca Goethe: "a primit
cartea cu mare bucurie, a taiat imediat paginile numeroase si a inceput pe data s-o

11. citeasca. O ora mai tirziu mi-a trimis o nota in care spunea ca-ti multumeste foarte mult si
gindeste ca intreaga carte este buna. El a marcat cele mai importante pagini pe care ni lea citit si noua si a fost o mare incintare... Esti singurul autor pe care Goethe l-a citit
vreodata serios, asa mi s-a parut si am simtit o mare bucurie." Cu toate acestea, cartea nu
s-a vindut. Saisprezece ani mai tirziu, Brockhaus il informa pe Schopenhauer ca o mare
parte din copiile cartii au fost vindute la pret de maculatura si ca mai detine inca citeva
exemplare in stoc. Totusi, in timpul anilor 1842-1843, Schopenhauer a examinat problema
scoaterii unei editii secunde si a facut o revizuire a cartii in acest scop; cind a terminat
lucrul s-a deplasat la Brockhaus si a fost de acord sa lase chestiunea platii deschise. In
anii urmatori editia secunda a fost epuizata (500 de copii la primul volum si 750 din cel deal doilea) si pentru asta autorul n-a primit niciun ban.
"Nu pentru contemporanii mei" spunea Schopenhauer cu convingerea sa ferma in
prefata acestei editii, "nu pentru compatriotii mei - ci pentru omenire am realizat acum
opera mea completa, cu increderea ferma ca nu va fi lipsita de valoare pentru ei,
chiar daca aceasta recunoastere va veni tirziu, asa cum se intimpla in general cu tot
ceea ce este valoros. Pentru ca ea n-a fost scrisa pentru generatiile trecatoare,
preocupate de deziluziile momentului; pentru ca mintea mea aproape impotriva
vointei mele a fost necontenit impinsa la aceasta munca de-a lungul unei lungi vieti.
Insa in timp ce curgerea timpului nu a fost in stare sa ma faca sa ma indoiesc de
trainicia operei mele, nici nu am simtit nevoia de compasiune; pentru ca am avut
permanent in fata ochilor mei falsul si uritul, si in final, absurdul si prostia, asezate
in fata admiratiei universale si in deplina onoare si mi-am reamintit mie insumi, ca
aici nu era cazul, ca aceia care sint capabili sa recunoasca adevarul si autenticul,
sint asa de rari, astfel incit voi putea astepta zadarnic timp de douazeci de ani si ca
cei care sint capabili sa-l produca pot sa nu fie decit citiva, astfel ca munca lor va
reprezenta o exceptie, o forma supusa prefacerii la care sint condamnate toate
lucrurile pieitoare si pamintesti; si astfel toate vor fi pierdute, doar pentru a renaste
in perspectiva posteritatii, cea in fata careia fiecare om asezat fata in fata cu sine,
nazuieste sa gaseasca cea mai inalta forma de confirmare."
Cind Schopenhauer a pornit catre Italia, Goethe i-a dat o scrisoare de prezentare pentru
Lordul Byron care se afla la Venetia, dar Schopenhauer n-a folosit niciodata aceasta
scrisoare; spunea ca n-are curajul de-a i se prezenta:
"Stii," spunea intr-o scrisoare, "trei mari pesimisti se afla in acelasi timp in Italia Byron, Leopardi si eu. Si inca niciunul dintre noi n-a facut pina acum cunostinta cu
ceilalti..."
Va ramine in Italia pina in iunie 1819, cind se va indrepta catre Milano, unde va primi de la
sora sa stiri ingrijoratoare despre firmele de comert din Dantig, care au devenit insolvabile;
aici el si mama sa aveau investit intregul capital, la care el mai contribuise intre timp cu
cite ceva. Schopenhauer le-a propus imediat sa imparta veniturile proprii cu ele. Dar mai
tirziu, cind una din firmele de comert ce nu si-a indeplinit obligatiile catre creditori le va
oferi treizeci%, Schopenhauer nu va accepta mai putin de saizeci% si asta in cazul unei
plati imediate, sau in intregime in cazul unor plati intirziate; si a fost atit de indignat de felul
cum mama si sora sa au esuat in clarificarea afacerilor cu debitorii, incit nu va mai
coresponda cu ele din nou, timp de unsprezece ani. In legatura cu afacerile sale, scria:
"Pot sa-mi imaginez ca din punctul tau de vedere, conduita mea ti se poate parea
dura si nedreapta. Dar asta este o simpla iluzie ce va dispare imediat ce vei reflecta
ca n-am dorit sa mi se ia nimic din ceea ce era de drept si incontestabil al meu,

12. pentru ca asta inseamna mult mai mult decit atit, e vorba de intrega mea fericire, de
libertatea mea, de timpul meu de a invata, totul, depinde de asta - o binecuvintare
de care in lume oameni ca mine se bucura asa de rar, incit ar trebui sa fie la fel de
inconstienti ca si vitele ca sa nu isi apere in cel mai inalt grad si sa caute sa
pastreze cu orice chip, ceea ce de drept este al lor. Vei spune poate, ca toti creditorii
tai au acest mod de-a gindi. Sint deplin constient ca si eu pot ajunge foarte usor
fara bani. Dar daca toti oamenii ar gindi asa cum gindesc eu, atunci lucrurile ar fi
aici pe pamint alcatuite cu mai multa intelepciune si in acest caz, probabil ca nici nu
vor mai exista falimente, nici razboaie, nici mese de joc." [4]
In iulie 1819, cind se afla la Heidelberg, i-a venit ideea de-a deveni lector universitar si a
prins forma in vara urmatoare, cind i-a fost oferit un curs de filosofie la Universitatea din
Berlin. Dar experimentul n-a fost incununat de succes. Cursul nu a atins asteptarile si asta
in momentul in care Hegel avea in acelasi timp si loc un curs ce se bucura de o asistenta
suprapopulata si entuziasta. Acest esec l-a amarit si mai mult si in urmatorii ani si-a
reamintit tot mai des de aceste momente. Aici a avut loc un incident pe care detractorii sai
l-au amplificat mai mult decit ar fi cintarit, cu toate acestea a fost suficient se stinjenitor
pentru Schopenhauer - ne referim la afacerea Marquet. Incidentul s-a petrecut intr-o zi pe
cind se reintorcea acasa, cind a descoperit trei femei barfind in fata usii sale; una dintre
ele era o croitoreasa care ocupa o alta camera in acea casa. Prezenta lor l-a iritat pe
Schopenhauer (a carei sensibilitate in aceasta privinta poate fi estimata in eseul "Despre
zgomot"), care gasindu-le ocupind aceeasi pozitie si intr-o alta ocazie, le-a cerut sa plece;
dar croitoreasa i-a raspuns ca ea este o persoana onesta si refuza sa paraseasca locul.
Schopenhauer a disparut in apartamentul sau de unde a iesit cu un bat. Conform propriei
sale marturii, i-a oferit femeii bratul pentru a o conduce; dar ea nu a acceptat si a continuat
sa ramina unde se afla. Schopenhauer a amenintat ca o va indeparta cu forta si si-a pus
amenintarea in practica, luind-o de talie si incercind s-o dea afara. Femeia a inceput sa
tipe si a incercat sa revina in locul de unde a fost indepartata. Schopenhauer a inceput
acum a o impinge pentru a o da afara; croitoreasa a cazut si a ridicat intreaga casa in
picioare. Aceasta femeie, Caroline Luise Marquet, a declansat o actiune impotriva lui
solicitind daune si pretinzind ca a fost batuta si data afara. Schopenhauer si-a aparat
singur cazul si actiunea a fost respinsa. Femeia a facut apel, iar Schopenhauer, care avea
planificata o calatorie in Elvetia nu si-a aminat vizita, astfel ca actiunea a avut loc in lipsa;
judecata a fost reconsiderata si Schopenhauer a fost amendat cu douazeci de taleri. Dar
nefericita poveste nu s-a sfirsit aici. Schopenhauer a plecat din Elvetia in Italia si nu s-a
mai intors la Berlin pina in mai 1825. Caroline Marquet si-a reinoit plingerea in fata curtii,
sustinind ca datorita acestui rau tratament la care a fost supusa, a suferit o febra in urma
careia si-a pierdut puterea unuia din brate, astfel ca intreaga stare generala a organismului
a avut de suferit si cerea plata lunara a unei compensatii. A cistigat cazul; acuzatul a fost
condamnat la plata a trei sute de taleri si la o contributie de saizeci de taleri pe an, pe
intreaga durata a vietii victimei sale. La intoarcerea la Berlin, Schopenhauer a incercat tot
ce se putea face pentru a schimba decizia; dar fara succes. Femeia a mai trait douazeci
de ani; Schopenhauer a scris pe cerificatul mortii ei: "Obit anus, obit onus"
Ideea casatoriei pare sa-l fi stapinit mai mult sau mai putin pe Schopenhauer in timpul
vietii, dar nu l-a putut determina ca in final sa faca acest pas. Este suficient sa aratam in
ce lumina a privit el femeia, asa cum reiese din eseurile sale.
Casatoria este o datorie, contractata la tinerete si achitata la batrinete. Oamenii
casatoriti vor purta pe umerii lor intreaga povara a vietii, in timp ce cei necasatoriti
vor purta doar jumatate din aceasta povara,

13. suna una din maximile sale egoiste. N-au fost oare toti adevaratii filozofi celibatari Descartes, Leibnitz, Malebranche, Spinoza, Kant? Scriitorii clasici nu vor fi considerati,
deoarece femeia ocupa o pozitie subordonata in viata lor. N-au fost toti marii poeti
casatoriti si asta cu consecinte catastrofale? Sincer, Schopenhauer n-a fost omul care sasi sacrifice personalitatea, vointei speciilor!
In august 1831 a facut o expeditie neprevazuta la Frankfurt pe Main, o expeditie in
parte datorata izbucnirii holerei la Berlin si partial datorita unui vis (era foarte credul in
asemenea materie), care ii prevestea moartea la inceputul acelui an. Aici va ramine practic
pina la sfirsitul vietii sale, ce va deveni de-o regularitate mecanica si pe care o va dedica in
intregime dezvoltarii ideilor sale filosofice; la inceput izolat, dar pe masura ce timpul trecea
devenea cumva lacom de succesul pe care si l-a refuzat in zilele tineretii sale. In februarie
1839 are un moment de exaltare, cind afla de la Societatea Stiintifica din Drontheim ca a
cistigat premiul pentru cel mai bun eseu, la intrebarea: "Daca libertatea poate fi dovedita
din punctul de vedere al constiintei" si ca a fost ales membru al acelei Societati; si un
moment ce corespunde unei mari disperari, cind a fost informat de Academia Regala
Daneza de Stiinte, din Copenhaga, ca la o competitie similara, eseul sau, "Daca sursa si
fundatiile eticii au scopul de-a cauta ideea morala intuitiva si in analiza altor conceptii
morale derivate, sau in alte principii ale cunoasterii", a esuat, tocmai pe terenul unde avea
nevoie de respectul ce era aratat opiniei principalilor filosofi. A publicat aceste eseuri in
1841, sub titlul "Doua probleme Fundamentale ale Eticii" si zece ani mai tirziu, Parerga si
Paralipomena, lucrare asupra careia si-a concentrat atentia cinci sau sase ani. Munca sa
tirzie, ce se va dovedi a fi cea mai populara, a fost refuzata de trei edituri si cind a fost
acceptata de Hayn din Berlin, autorul a primit doar zece copii ca plata a muncii sale. Din
aceasta carte au fost selectate toate eseurile, cu exceptia "Metafizicii dragostei", care va
apare ca supliment a celei de-a treia din principalele sale opere. Editia secunda a
principalei sale opere, Die Welt als Wille und Vorstellung - Lumea ca vointa si
reprezentare, apare in 1844 si a fost primita cu aprecieri din ce in ce mai mari. Pina acum,
el a fost cunoscut in Frankfurt ca fiu al vestitei Johanna Schopenhauer, de acum, va
incepe sa aiba discipoli, care desi putini numerosi, erau insa suficient de entuziasti; si ei
vor dovedi ca reputatia de care se arata odata ingrijorat, ii va fi intr-adevar de folos. Artistii
ii picteaza portetrul; un bust al sau a fost realizat de Elizabeth Ney. In numarul din aprilie
1853, din 'Weisminster Review', intr-un articol intitulat "Iconoclasmul in Filosofia Germana"
scris de John Oxenford, acesta va profeti recunoasterea sa ca scriitor si ginditor in Anglia;
trei ani mai tirziu, Saint-Rene Taillandier in 'Review des Deux Monde', ii va face un serviciu
similar in Franta. Unul dintre admiratorii sai cei mai entuziasti a fost Richard Wagner, in
1854 i-a trimis o copie a operei sale Inelul Nibelungilor purtind inscriptia:"In semn de
admiratie si gratitudine." Facultatea de Filosofie a Unversitatii din Leiptzig i-a oferit un
premiu pentru expunerea si criticismul sistemului sau filosofic. Doi francezi, M. Foucher de
Careil si M. Challemel Lacour, care l-au vizitat pe Schopenhauer in ultimile zile ale vietii,
au lasat o marturie a impresiei ce le-a lasat-o acest interviu intr-un articol de mai tirziu,
intitulat: "Un Budist Contemporan in Germania.", ce va apare in 'Revue des Deux Mondes',
in 15 martie 1870. M. Foucher de Careils ne-a lasat o fascinanta imagine:
“Quand je le vis, pour la première fois, en 1859, à la table de l’hôtel d’Angleterre, à
Francfort, c’était déjà un vieillard, à l’oeil d’un bleu vif et limpide, à la lèvre mince et
légèrement sarcastique, autour de laquelle errait un fin sourire, et dont le vaste front,
estompé de deux touffes de cheveux blancs sur les côtés, relevait d’un cachet de
noblesse et de distinction la physionomie petillante d’esprit et de malice. Les habits, son
jabot de dentelle, sa cravate blanche rappelaient un vieillard de la fin du règne de Louis
XV; ses manières étaient celles d’un homme de bonne compagnie. Habituellement
réservé et d’un naturel craintif jusqu’à la méfiance, il ne se livrait qu’avec ses intimes ou

14. les étrangers de passage à Francfort. Ses mouvements étaient vifs et devenaient d’une
pétulance extraordinaire dans la conversation; il fuyait les discussions et les vains
combats de paroles, mais c’était pour mieux jouir du charme d’une causerie intime. Il
possédait et parlait avec une égale perfection quatre langues: le français, l’anglais,
l’allemand, l’italien et passablement l’espagnol. Quand il causait, la verve du vieillard
brodait sur le canevas un peu lourd de l’allemand ses brilliantes arabesques latines,
grecques, françaises, anglaises, italiennes. C’était un entrain, une précision et des sailles,
une richesse de citations, une exactitude de détails qui faisait couler les heures; et
quelquefois le petit cercle de ses intimes l’écoutait jusqu’à minuit, sans qu’un moment de
fatigue se fût peint sur ses traits ou que le feu de son regard se fût un instant amorti. Sa
parole nette et accentuée captivait l’auditoire: elle peignait et analysait tout ensemble; une
sensibilité délicate en augmentait le feu; elle était exacte et précise sur toutes sortes de
sujets.”
Schopenhauer a murit la 20 septembrie 1860, la saptezeci si trei de ani, impacat si
singur, asa cum a trait intreaga sa viata; dar nu fara a primi avertismente. Intr-o zi din
aprilie, in timp ce facea obisnuita sa plimbare dupa cina, a suferit de palpitatii ale inimii,
de-abia putind respira. Aceste simptome s-au intensificat in urmatoarele luni si Dr. Gwinner
l-a averizat sa-si intrerupa baile reci si sa ia micul dejun in pat; cu toate acestea,
Schopenhauer tinea la regimul sau si era putin inclinat sa asculte pescriptiile medicului. In
dimineata zilei de 18 septembrie a avut o discutie cu Dr. Gwinner in care isi exprima
dorinta de-a pleca in Italia si ca va fi de compatimit daca va muri tocmai acum, cind
intentiona sa faca citeva adaugiri importante la Parerga si Paralipomena; a vorbit despre
munca sa si despre calda recunoastere ce a primit-o pina si in cele mai indepartate locuri.
Dr. Gwinner nu l-a vazut niciodata pina atunci atit de inflacarat si prietenos si l-a parasit
fara nicio tragere de inima; fara sa-si imagineze ca l-a vazut pentru ultima oara. In cea dea doua dimineata dupa aceasta intrevedere, Schopenhauer si-a facut obisnuita baie rece,
urmata de micul dejun. Servitorul i-a deschis fereastra pentru a lasa sa patrunda aerul
rece al diminetii. Putin mai tirziu, a sosit Dr. Gwinner, care l-a gasit culcat intr-un colt al
canapelei; fata sa purta aceiasi expresie obisnuita.
Nu era niciun semn care sa arate ca aici s-ar fi dat o lupta. Nici nu a fost data nicio batalie
cu moartea; el a murit asa cum spera sa se intimple, usor, fara sa simta nicio durere....
In elaborarea acestei note, scriitorul isi recunoaste datoria fata de lucrarea Dr.
Gwinner, Viata si mica lucrare a Profesorului Wallace pe aceiasi tema, la fel ca si fata de
citiva alti autori pe care i-a avut la dispozitie -TRANSLATORUL
RUDOLF DIRCKS
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------1
2
3
4
Wallace’s Life, pp. 95, 96.
Wallace, p. 108.
Haldane and Kemp’s The World as Will and Idea.
Wallace, p. 145.

15. Tr. CasCarino
DESPRE SUFERINTELE LUMII
In afara cazului in care suferinta este obiectul direct si imediat al vietii, existenta noastra
ar trebui sa fie un esec total in scopurile sale. Este absurd sa privesti o asemenea
cantitate imensa de durere ce abunda pretutindeni in lume si isi afla originile in nevoi si
necesitati inseparabile de viata insasi, ca neservind niciunui scop ci doar ca un simplu
rezultat al intimplarii. Fiecare nenorocire, asa cum vine, pare fara dubii a fi ceva
exceptional; dar nenorocirea este in general regula.
Nu cunosc o absurditate mai mare decit cea propusa de cele mai multe dintre sistemele
filosofice in declararea raului ca fiind negativ in caracterul sau. Raul este doar ceea ce
este pozitiv; el isi face simtita doar propria existenta. Leibnitz este preocupat in mod
special de apararea acestei absurditati; si el cauta sa-si intareasca pozitia utilizind un palid
si palpabil sofism. Este un bine care este negativ; cu alte cuvinte, fericirea si satisfactia
implica intotdeauna implinirea unor dorinte, unele stari de durere, duse pina la capat.
[Nota trad. 1: -- Leibnitz a argumentat ca raul este o calitate negativa-- i.e -- absenta
binelui si caracterul sau activ si aparent pozitiv este o parte accidentala si nu esentiala a
naturii sale. Recele, spune el, este doar absenta puterii caldurii si puterea activa de
dilatare din procesul transformarii apei in ghiata este o parte intimplatoare si nu parte
esentiala a naturii recelui. Cert este, ca puterea de dilatare in inghetarea apei este de fapt
o crestere a fortei de respingere intre moleculele sale; iar Schopenhauer este cit se poate
de indreptatit in a numi intreaga argumentatie drept un sofism.]

16. Aceasta explica faptul ca vom gasi placerea in a nu fi atit de placuta cum ne-am fi
asteptat, iar suferinta cu mult mai dureroasa.
S-a spus ca in lume placerea ar depasi in greutate durerea; ori in orice caz, aici exista
un echilibru intre cele doua. Daca cititorul doreste sa vada pe scurt daca aceasta
declaratie este adevarata, il lasam sa compare respectivele simtaminte a doua animale,
unul fiind angajat in devorarea celuilalt.
Cea mai buna consolare in nenorocire sau mizerie, de orice fel ar fi, este gindul ca alti
oameni sint intr-o nenorocire inca si mai mare decit cea in care te afli tu; si aceasta este o
forma de consolare deschisa oricui. Dar ce soarta cruda inseamna asta pentru omenire in
intregul ei !
Sintem asemeni mieilor pe un cimp jucindu-se sub ochii macelarului, ce alege mai intii
pe unul, apoi pe un altul, pentru a-i sacrifica. La fel este si in cele mai bune din zilele
noastre, in care sintem cu totii inconstienti de raul pe care Soarta il are din belsug pregatit
chiar acum pentru noi ---boala, saracie, mutilare, pierderea luminii ochilor, sau a ratiunii.
Nici cea mai mica parte din neajunsurile existentei nu sta in asta, acest Timp, apasa
continuu asupra noastra, nelasindu-ne vreodata sa ne tragem rasuflarea, venind mereu
dupa noi ca un impartitor de sarcini cu biciul sau. Daca din clipa in clipa Timpul isi opreste
mina, este doar pentru a ne da prada mizeriei plictiselii.
Dar nenorocirea are rostul sau; pentru ca asa cum corpul nostru ar face explozie daca
presiunea atmosferei ar fi inlaturata, la fel s-ar intimpla daca din viata omului ar fi inlaturate
toate nevoile, greutatile si adversitatile; daca tot ce ar lua in mina omul ar fi incununat de
succes, ar fi intr-o masura atit de mare inghitit de aroganta, incit daca n-ar exploda, ar
prezenta spectacolul unei prostii nestapinite - ba chiar mai mult, ar putea innebuni. Si mai
departe pot spune, ca o anumita cantitate de durere sau de necaz este necesara pentru
orice om, in toate timpurile. O corabie fara balast este instabila si nu va putea sa tina
drumul drept.
Sigur este doar ca munca, nelinistea, truda si necazul, constituie cea mai mare parte din
viata celor mai multi dintre oameni. Dar daca toate dorintele noastre ar fi satisfacute
imediat ce ele s-ar ivi, cu ce si-ar mai ocupa oamenii viata ? ce-ar mai putea face cu timpul
lor ? Daca lumea ar fi un paradis de lux si de confort, un tarim de lapte si de miere, unde
toata lumea ar obtine ce-si doreste, imediat, fara nicio dificultate, omul ar muri de
plictiseala, ori s-ar spinzura; sau ar fi aici razboaie, masacre, crime, astfel ca intr-un sfirsit
omeniriea isi va produce ea insasi mai multa suferinta decit accepta azi din miinile Naturii.
In tineretea noastra, asa cum intrezarim viata care vine, sintem asemeni copiilor la
teatru inainte sa fie ridicata cortina, plini de entuziasm, asteptind nerabdatori ca piesa sa
inceapa. Este o binecuvintare ca nu stim ceea ce urmeaza sa petreaca! Dar putem
prevedea, caci este o vreme cind copiii pot parea prizonieri inocenti, condamnati nu la
moarte, ci la viata si totusi, cu totii inconstienti de ceea ce sentinta lor inseamna. Cu toate

17. acestea, dorinta fiecarui om este sa ajunga la virsta senectutii; cu alte cuvinte, la o stare a
vietii in care sa poata spune: "Este rau azi si va fi si mai rau miine, si tot asa pina la tot ce
poate fi mai rau ".
Daca incerci sa-ti imaginezi pe cit de bine poti, la ce cantitate de mizerie, durere si
suferinta de orice fel lumineaza soarele in miscarea lui, vei admite ca ar fi cu mult mai bine
daca pe pamint soarele ar fi capabil sa determine fenomenul vietii tot la fel de putin ca si
pe luna; si daca aici, ca si acolo, suprafata ar fi inca intr-o stare imperfecta de cristalizare.
Din nou poti sa privesti la viata ca la un episod nerentabil, ce doar disturba calmul
binecuvintat al non-existentei. Si in orice caz, chiar egale toate acestea, s-au pierdut
impreuna cu acest bine acceptabil si cu cit mai mult traiesti, cu atit mai limpede vei simti
asta; in intregul sau, viata, este o deceptie, ba mai mult inca, o amagire.
Daca doi oameni ce erau prieteni in tineretea lor se intilnesc din nou atunci cind vor fi
batrani, dupa ce au fost separati o mare parte a vietii, sentimentul principal ce il vor avea
in momentul cind vor da ochii unul cu celalalt, va fi unul al unei dezamagiri complete in fata
vietii privita in intregul ei; deoarece gindurile lor vor fi purtate inapoi, spre timpurile de
inceput, cind viata era fara cusur asa cum se prezenta in desfasurarea de altadata, in
lumina trandafirie a rasaritului, pe cind promitea atit de multe - si din care s-a indeplinit atit
de putin! Acest simtamint va fi complet predominant peste toate celelalte, incit, nici nu vor
considera ca mai este necesar sa-si adreseze cuvinte; dar pe de alta parte va fi o tacere
asumata si va forma fundamentul asupra a tot ce vor avea de discutat.
Cine a trait sa vada doua, trei generatii, este asemeni unui om care a stat citva timp in
fata cabinei unui scamator la un bilci si a fost martor la desfasurarea spectacolui de doua
trei ori in serie. Trucurile erau menite sa fie vazute o singura data; cit timp ele nu mai
reprezinta o noutate si au incetat sa mai induca in eroare, efectul lor s-a pierdut.
In timp ce niciun om nu merita a fi invidiat pentru soarta sa, exista aici un numar
nemasurat dintre cei a caror soarta pare a fi de compatimit profund.
Viata este o indatorire ce-o ai de savirsit. Si este un lucru minunat sa spui defunctus est;
inseamna ca omul si-a implinit aceasta sarcina.
Daca copiii ar fi adusi in lume printr-un simplu act de ratiune, ar mai putea continua sa
mai existe specia umana? N-ar putea mai degraba un om avea o compasiune atit de mare
fata de generatiile ce vor urma, incit sa le crute de mizeria acestei existente? Ori, in orice
caz, a nu lua asupra sa cu singe rece sarcina de-a impune aceasta povara.
Trebuia sa fi spus, presupun ca filosofia mea este incomoda - pentru ca rostesc
adevarul; si oamenii prefera sa fie asigurati ca tot ce face Dumnezeu este bun. Duceti-va
la preoti atunci si lasati filosofii in pace! In orice caz, nu ne cereti sa ne punem de acord
doctrina noastra cu lectiile pe care le-ati invatat. Asta este ceea ce vor face pentru voi acei

18. pungasi de falsi filosofi. Intrebati-i de orice doctrina ati fi incintati, si o veti obtine. Profesorii
din Universitatile voastre sint siliti a predica optimismul; si este o sarcina asa de usoara si
agreabila sa rastorni teoriile lor.
I-am reamintit cititorului ca fiecare stare de prosperitate, fiecare sentiment de satisfactie,
este negativ in caracterul sau; este un fel de-a spune ca el consta in eliberarea de
suferinta, cea care este elementul pozitiv al existentei. Urmeaza de aici ca fericirea
oricarei existente date consta in a fi masurata nu in bucurii si placeri, ci in cantitatea ce a
fost eliberata de suferinta - de raul pozitiv. Daca acesta este adevaratul punct de plecare,
animalele inferioare par sa se bucure de un destin mult mai fericit decit al omului. Sa
examinam problema ceva mai de aproape.
Oricit ar varia formele pe care le poate lua fericirea si suferinta umana, ce-ar conduce
un om in a cauta pe una si a incerca sa evite pe cealalta, elementele concrete ce apartin
tuturor sint placerea corpului sau suferinta corpului. Aceasta baza este foarte restrictiva;
ea consta in simpla sanatate, hrana, protectia fata de umezeala si frig, satisfacerea
instinctului sexual; sau altfel, in absenta tuturor acestor lucruri. Prin urmare, atita timp cit
placerea fizica este atinsa, omul nu este cu nimic mai bun decit o bruta, incercind sa evite
pe cit de mult aceste posbilitati ale sistemului sau nervos ce-l pot face mai sensibil la orice
fel de placeri, dar deasemenea trebuie sa fie reamintit, si la orice fel de suferinta. Dar apoi,
comparat cu bruta, cit de inalte sint pasiunile ce se inalta in el! ce diferenta incomesurabila
este in adincimea si forta emotiilor lui! - si inca intr-un caz, ca si celalat, toate doar pentru a
produce acelasi rezultat in definitiv: adica, sanatate, hrana, imbracaminte, si asa mai
departe.
Sursa principala a tuturor acestor pasiuni este acest gind despre ce e absent si viitor, cu
ajutorul caruia omul exercita o puternica influenta asupra a tot ceea ce face. Aici se afla
adevarata origine a grijilor sale, a sperantelor, a temerilor - emotiilor ce-l afecteaza mult
mai adinc decit ar putea fi vreodata in cazul acestui prezent cu bucurile si suferintele la
care bruta este limitata. In puterea reflectiilor sale, a memoriei si previziunii, omul poseda
o masinarie capabila a condensa si a stoca placerile si tristetile lui. Dar bruta n-are nimic
de acest fel; tot ceea ce ea simte in durere este ca si cind suferinta era aici inca de la
inceput, un gind egal, un acelasi lucru ce i s-a mai intimplat si inainte de nenumarate ori. Ii
lipseste puterea de-a insuma sentimentele sale. De aici si temperamentul ei calm si
indolent; si cit de mult este acest lucru de invidiat! Dar ceea ce vine in imaginea omului,
toate emotiile ce ii sint date, il ridica la o stare superioara; preia aceleasi elemente ale
placerii si durerii care sint comune la el si la bruta, ii dezvolta sensibilitatea la fericire si
suferinta intr-un asemenea grad, incit la un anumit moment dat, omul, este adus intr-o
stare presanta de fericire ce se poate dovedi a-i fi chiar fatala unui altuia, pe care-l poate
arunca in abisul disperarii si-al suicidului.
Daca vom duce analiza noastra un pas mai departe, putem gasi ca in dorinta de-a mari
aceste placeri, omul a adaugat intentionat altele noi la cele care prin numarul si tensiunile
lor erau inca limitate, care in starea lor originala nu erau cu mult mai dificil de satisfacut
decit cele ale brutei. De aici a derivat luxul in toate formele sale; mincarurile delicate,
folosirea tutunului si opiului, lichiorurile, hainele elegante si o mie si una de lucruri, altele
decit cele considerate necesare pentru existenta sa.

19. Si dincolo de toate acestea, aici este o o sursa separata si particulara de placere, si
prin urmare de suferinta, pe care omul a stabilit-o pentru sine ca urmare a utilizarii puterii
sale de reflectie; si asta detine partea cea mai mare din valorile si negarile lui, aproape
mai mult decit toate celelalte interese puse laolalta. Ma refer la ambitiile si la simtamintele
de onoare si rusine; intr-un cuvint, despre ceea ce el gindeste fata de parerile pe care
ceilalti oameni si le formeaza despre el. Avind mii de forme, adesea unele foarte stranii,
acestea devin un scop asupra realizarii caruia sint concentrate toate eforturile pe care le
face si care nu-si au radacinile in placerile sau suferintele fizice. Este adevarat, ca pe linga
sursele de placere pe care le are in comun cu bruta, omul se bucura la fel de bine si de
placerea pe care i-o ofera puterea mintii sale. Asta admite multe trepte succesive, de la
fleacurile usuratice sau doar o simpla vilva iscata, pina la cele mai inalte realizari
intelectuale; dar si aici este insotit de plictiseala, ce se ridica impotriva lui situindu-se de
partea suferintei. Plictiseala este o forma de suferinta necunoscuta brutei, in orice caz, in
starea lor naturala doar cele mai inteligente dintre ele sint cele care prezinta urmele ei
slabe atunci cind sint domesticite; in timp ce in cazul omului, ea a devenit pur si simplu o
pedeapsa. Multimea acelor nenorociti vrednici de plins, al caror scop in viata este mereu
acela de a-si umple pungile dar niciodata de-a pune ceva si-n capul lor, ofera un exemplu
singular al acestui supliciu al plictiselii. Bogatia lor devine o pedeapsa oferindu-i prada
mizeriei de-a nu avea nimic de facut; pentru a scapa, vor alerga in toate directiile,
hoinarind aici, apoi dincolo, si pretutindeni la fel. Nici n-au ajuns bine intr-un loc si
nelinistiti, vor vrea sa afle ce distractii le sint oferite; ca si cind ar fi niste bieti cersetori,
intrebind vesnic ingrijorati de soarta lor, unde pot primi o pomana! este, ca nevoile si
plictiseala sint cei doi poli ai vietii omului. In final mai pot mentiona ca in ceea ce priveste
relatiile sexuale omul este tributar unei rinduieli specifice, ce-l conduce cu indaratnicie sasi aleaga o singura persoana. Acest sentiment creste, acum si apoi, transformindu-se intro dragoste mai mult sau mai putin patimase, ce este sursa unei mici placeri si unei mari
suferinte.
Oricum, este un lucru minunat, ca un simplu adaos de meditatie poate servi in a ridica o
asemenea vasta si mareata structura a fericirii si suferintei umane; refugiindu-se
deasemenea pe aceiasi baza ingusta de bucurie si durere pe care omul o detine in comun
cu bruta si expunindu-l astfel la cele mai violente emotii, la atit de multe furtuni de pasiune,
la atit de multe convulsii ale sentimentelor, incit ceea ce el a suferit sta scris si se poate citi
in liniile brazdate adinc pe fata lui. Si inca, atunci cind pare ca toate acestea au fost spuse,
el inca mai da ultima lupta, pentru aceleasi lucruri pe care bruta demult le-a atins si asta,
cheltuind o cantitate incomparabil mai mica de pasiune si suferinta!
Dar toate acestea contribuie la cresterea cantitatii de suferinta din viata omului,
depasind cu mult cantitatea ce-o ofera toate placerile ei; si suferintele vietii sint cu mult
mai dureroase pentru om prin faptul ca moartea este ceva foarte original pentru el. Bruta
se fereste de moarte instinctiv, fara a intelege cu adevarat ce inseamna ea si de aceea
fara a o contempla in modul original in care omul o face, cel care are sumbra ei
perspectiva permanent in fata ochilor sai. Astfel incit, chiar daca doar citeva brute sfirsesc
de o moarte naturala, cele mai multe dintre ele traiesc suficient pentru a perpetua specia,
pentru ca apoi, daca nu chiar mai devreme, sa devina prada pentru alte animale, -- in timp
ce omul, pe de alta parte, reuseste sa faca din asa-numita moarte naturala regula, la care
oricum, exista aici o multime de alte exceptii, -- avantajul este de partea brutei, din
motivele aratate mai sus. Dar adevarul este ca omul atinge limita naturala a duratei de
viata la fel de rar ca si bruta; din cauza modului de viata defectuos, in care a pierdut orice

20. legatura cu felul sau de-a trai natural si a tensiunilor la care este supus prin munca si
emotii, ce conduc la o degenerare a rasei, astfel incit de cele mai multe ori, obiectivul sau
nu este atins.
Bruta este mult mai multumita cu simpla sa existenta decit omul; mecanismul este in
intregime acesta; si omul gaseste satisfactii in el doar in masura in care este insensibil si
redus. In consecinta, viata unei brute poarta mult mai putina suferinta - dar deasemenea si
mai putina fericire - in comparatie cu viata omului; si in timp ce acest lucru poate fi localizat
pe de o parte in eliberarea de chinul oferit de - neliniste si anxietate, ii este de asemenea
datorat faptul ca - speranta, in orice sens real, este necunoscuta pentru bruta. In acest fel
este lipsita de orice participare la ceea ce noua ne ofera cea mai mare si cea mai fericita
parte a bucuriilor si placerilor, anticiparea mentala a unui viitor fericit si ispititorul joc al
fanteziei, ce le datoram puterii noastre de imaginatie. Iar daca bruta este lipsita de
neliniste, ea este in acelasi sens fara speranta; in orice caz, constiinta ei este limitata la
momentul prezent, la ceea ce ea poate vedea in clipa de fata inaintea ochilor. Bruta este
intruchiparea impulsurilor prezentului si prin urmare a acelor elemente de teama si
speranta ce exista in natura ei -- si care nu merg prea departe -- apar numai in relatiile cu
obiectele ce se afla in fata lor si prin intermediul carora ajung la aceste impulsuri; in timp
ce raza viziunii unui om cuprinde intreaga sa viata si se intinde mult mai departe, putind
scruta trecutul si viitorul.
Imediat dupa asta este o relatie in care bruta isi arata intelepciunea reala in comparatie
cu noi -- vreau sa spun, linistea ei, bucuria ce-o manifesta in clipa prezentului. Linistea
spiritului ce pare sa le fie dat sa-l traiasca atit de adesea, ce ne face sa ne rusinam deatite ori atunci cind lasam avalansa gindurilor si grijilor noastre sa ne tulbure linistea si sa
ne alunge multumirea. Dar de fapt toate aceste bucurii oferite de speranta si imaginatia
noastra, pe care le-am mentionat, n-au sa ne aduca nimic. Placerea pe care un om o
gaseste in asteptarea unor satisfactii este o parte a placerii reale ce este atasata la acesta
bucurie acordata in avans. Ea este dedusa ulterior; pentru ca cu cit asteptam mai
nerabdatori ceva, cu atit mai putina satisfactie vom gasi in asta atunci cind ea va sosi. Dar
bucuria brutei nu este anticipata si de aceea nu va suferi nicio deductie; astfel ca placerea
momentului real soseste intreg si nealterat. In acelasi fel, raul preseaza asupra brutei doar
cu greutatea sa proprie; in timp ce la noi, teama sosirii face adesea ca povara sa fie de
zece ori mai grea.
Este doar modul sau caracteristic in care bruta se abandoneaza pe sine in intregime
clipei acestui prezent, ceea ce contribuie atit de mult la placerea ce o descoperim la
animalele noastre favorite. Ele sint intruchiparea clipei prezentului si intr-un fel anume ele
ne fac sa simtim valoarea fiecarei ore ce este lipsita de griji si de necaz, pe care de cele
mai multe ori, prinsi de gindurile si preocuparile noastre, o ignoram. Dar omul, aceasta
creatura egoista, plina de cruzime, se foloseste gresit de aceasta calitate a brutei, de-a fi
mult mai multumita decit noi cu o existenta simpla si adesea lucreaza incercind s-o extinda
intr-o asemenea masura, incit ajunge sa-i ofere brutei nimic altceva decit o viata searbada,
trista, ce a fost total pustiita. Pasarea care a fost astfel creata ca ar putea hoinari mai mult
de jumatate din lume, el o inchide intr-un spatiu nu mai mare de un picior, ca sa-si
gaseasca acolo sfirsitul intr-o moarte latenta, mistuita de dorul si plinsul libertatii pierdute;
pentru ca intr-o cusca, de fericire, nimeni nu poate sa cinte. Cind am vazut cum
maltrateaza omul cainele, cel mai bun prieten al sau; modul in care infasoara in lanturi

21. acest animal nobil, am simtit cea mai adinca simpatie fata de bruta si o profunda revolta
fata de stapinul sau.
Vom vedea mai tirziu ca discutind dintr-o inalta perspectiva este posibila justificarea
suferintelor omenirii. Dar aceasta justificare nu se poate aplica in cazul animalelor, ale
caror suferinte, pe linga faptul ca sint intr-o mare masura datorate omului, cel mai adesea
prin forta lor considerabila ajung chiar sa le intreaca puterea de rezistenta. [1] Si in acest
fel ne vedem fortati sa intrebam: De ce si in ce scop exista toata aceasta tortura si chin
cumplit ? exista aici nimic care sa acorde o pauza vointei; nu exista libertatea de-a te
lepada de tine si astfel sa obtii mintuirea. Nu exista decit un singur argument care ar putea
servi sa explice suferinta animalelor. El este: ca vointa de a trai, care sta la baza tuturor
fenomenelor lumii, trebuie in cazul lor sa satisfaca dorinta de a se hrani singure. Acest
lucru este facut prin profilarea treptata a fenomenelor, fiecare dintre cele care exista fac
acest lucru pe socoteala altora. Oricum, am aratat deja ca aceasta capacitate de
rezistenta la suferinta este cu mult mai mica la animale decit la om. Orice alta explicatie ce
poate fi data asupra destinului lor va fi sub natura ipotezei, daca nu de fapt chiar mitica in
caracterul sau; si-l voi lasa pe cititor sa faca singur supozitii asupra acestei chestiuni.
[Nota 1: _Lumea ca vointa si reprezentare_, vol II. p. 404.]
Se spune ca Brahma ar fi creat lumea printr-un gen de eroare sau cadere in pacat; si
potrivit ordinii, de-a ispasi pentru nebunia sa, este obligat sa ramina in el insusi pina ce isi
va rascumpara pacatele. Ca justificare a originii lucrurilor, este admirabila! In conformitate
cu doctrina Budismului, lumea a luat nastere ca urmare a unor tulburari inexplicabile a
calmului divin al Nirvanei, aceasta stare minunata obtinuta prin expiatia pe care a indurat-o
un timp atit de indelungat - schimbarea avind loc printr-un fel de calamitate. Aceasta
explicatie trebuie sa fie inteleasa avind unele fundamente morale; desi este ilustrata exact
asemeni unei teorii paralele in domeniul stiintelor fizicii, care plaseaza originile soarelui
intr-un amestec de ceata primitiva despre care nimeni nu stie cum s-a format. Ulterior,
printr-o serie de pacate morale, lumea a devenit treptat, ajungind sa treca din rau in rau, la fel de bine cum se intimpla si conform succesiunilor fizice - pina cind si-a asumat
aspectul ingrozitor pe care-l poarta azi. Admirabil! Grecii priveau lumea si zeii ca lucrare a
unei enigmatice necesitati. O explicatie care poate fi acceptata: ne vom multumi cu ea
pina cind vom gasi una mai buna. Din nou, Ormuzd si Ahriman sint puteri rivale, aflate intrun razboi continuu. Asta nu-i un prea mare rau. Dar ca un Dumnezeu ca Iehova ar fi creat
aceasta lume de mizerie si suferinta, dintr-un simplu capriciu si pentru ca s-a bucurat sa
faca asta, iar ca apoi ar fi aplaudat pentru a-si proslavi propria opera si a declara ca totul a
fost creat pentru a fi minunat -- asta nu putem deloc intelege! In explicatia sa asupra
originii lumii, Judaismul, este inferior fata de oricare alta formulare a doctrinelor religioase
marturisite de o natiune civilizata; si in deplina concordanta cu asta, este singura care nu
prezinta nici cea mai mica urma de convingere in ceea ce priveste nemurirea sufletului [1]
[Nota 1: Vezi _Parerga_ vol. I. pp. 139_et seq_ ]
Chiar daca afirmatia lui Leibnitz - ca aceasta este cea mai buna dintre lumile
posibile - ar fi corecta, asta nu ar justifica pe Dumnezeu in creatia sa. Pentru ca el nu este
doar Creator al lumii, ci si al posibilitatii insasi; si de aceea el ar fi trebuit sa aiba o
modalitate atit de ordonata incit aceasta sa poata admite existenta a ceva cu mult mai
bun.

22. Exista aici doua lucruri care fac imposibil de crezut ca aceasta lume este opera izbutita
a Fiintei prea-intelepte, prea-bune si prea-puternice in acelasi timp; primul este mizeria
abunda pretutindeni in lume; cel de-al doilea este imperfectiunea evidenta celei dintii dintre
creatiile sale, omul, care este o parodie a ceea ce el ar trebui sa fie. Aceste lucruri nu pot fi
conciliate cu niciuna din noianul de astfel de credinte asemanatoare. Dimpotriva, ele sint
doar date ce sustin ceea ce am spus; ele au acceptul nostru de a prezenta lumea ca
rezultat al propriei noastre ticalosii si de aceea, ca ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca
nici nu ar fi fost. In timp ce in ipotezele de inceput ridicau o acuzatie amara impotriva
Creatorului si furnizau material de sarcasm, in cele de mai tirziu, ele formeaza un aspru
rechizitoriu asupra propriei noastre naturi, a propriei noastre vointe si ne predau o lectie a
umilintei. Ele ne deschid posibilitatea de-a vedea ca venim in lume asemeni copiilor unui
sclav eliberat, purtind asupra noastra povara pacatului; si asta doar gratie faptului de-a
avea de ispasit la nesfirsit acest pacat, incit existenta noastra este atit de nefericita iar
incununarea ei este moartea.
Nu exista aici nimic mai sigur decit adevarul general ca acest pacat cumplit lumii este
cel in care isi afla originea suferintele cumplite lumii. Nu ma refer aici la raporturile fizice
dintre aceste doua lucruri aflate pe tarimul experientei; sensul meu este metafizic. Prin
urmare, singurul lucru care ma impaca cu Vechiul Testament este povestea "Caderii
stramosilor in pacat". In ochii mei este singurul adevar metafizic din aceasta carte, desi el
apare sub forma unei alegorii. Nu-mi apare aici o mai buna explicatie asupra existentei
noastre decit faptul ca ea este rezultatul unor pasi gresiti, a unor pacate pentru care
trebuie sa platim. Nu ma pot abtine de-a recomanda cititorului preocupat, un popular, dar
in acelasi timp un profund tratat cu privire la acest subiect de Claudius [1], ce expune in
esenta spiritul pesimist al Crestinismului. El este intitulat:
"Pamintul este blestemat de dragul tau."
Nota trad.1: Matthias Claudius (1740-1815), un popular poet, prieten cu Klopstock, Herder
si Lessing. El a editat Wandsbecker Bote, in partea a patra a acestei lucrari apare tratatul
mentionat mai sus. El a scris in general sub pseudonimul Asmus si Schopenhauer il
utilizeaza adesea pentru a face referire la el.
Intre etica Grecilor si etica Hindusa este un contrast flagrant. Intr-un caz (cu exceptia lui
Platon, trebuie sa marturisesc), obiectul eticii este de a-l conduce pe om catre o viata
fericita; in celalalt caz este de a-l elibera si mintui complet inca din timpul vietii -- intocmai
asa cum este declarat chiar in primele cuvinte din Sankhya Karika.
Asemanator cu asta este contrastul dintre ideea de moarte de la Greci si Crestini. Ea
este surprinzator prezentata intr-o forma vizibila pe un minunat sacrofag antic in galeria
din Florenta, care expune in relief intreaga serie de ceremonii ce se succed in cadrul unei
casatorii din vremea antichitatii, de la prezentarea formala, pina in seara cind torta zeului
Hymen lumineaza casa fericitului cuplu. Comparati asta cu sicriul crestin decorat cu doliul
negru si acoperit cu un crucifix! Cite semnificatii se regasesc in aceste doua modalitati dea gasi consolare in moarte! Ele se opun reciproc, dar fiecare dintre ele este intemeiata.
Unul reprezinta confirmarea vointei de-a trai, ce a ramas desigur, pentru totdeauna de
partea vietii, cu toate ca formele ei se pot repede schimba. Celalalt, un simbol al suferintei
si al mortii, subliniaza refuzul vointei de-a trai pentru a se elibera din sfera lumii de sub

23. acest domeniu sumbru ce apartine mortii si diavolului. Si in chestiunea dintre afirmarea si
negarea vointei de-a trai, Crestinismul, este in ultima instanta indreptatit.
Opozitia in care se prezinta Noul Testament atunci cind este comparat cu Vechiul
Testament in conformitate cu punctul de vedere ecclesiastic asupra problemei in discutie,
este doar diferenta ce exista intre sistemul meu etic si filosofia morala a Europei. Vechiul
Testament reprezinta omul aflat sub stapinirea Legii, si in orice caz, aici nu poate fi vorba
de mintuire. Noul Testament declara falimentul Legii, eliberarea omului de sub dominatia ei
[1] si in locul ei predicatorii vestesc Imparatia Gratiei divine, pentru a fi cistigata prin
credinta si dragostea fata de aproape si deplinul sacrificiul de sine . Aceasta este calea de
eliberare de raul lumii. Spiritul Noului Testament este fara indoiala ascetismul, cu toate ca
protestantii si rationalistii l-au rastalmacit pentru a se potrivi scopului lor. Ascetismul este
negarea vointei de-a trai; si tranzitia de la Vechiul Testament la Noul Testament, de la
domnia Legii, la domnia Credintei si de la justificarea muncii, la mantuirea prin Mediator,
de la domnia pacatului si mortii, la viata vesnica in Hristos, ceea ce inseamna, cind luam
asta in sensul real, tranzitia de la simplele virtuti morale, la refuzul vointei de-a trai.
Filosofia mea arata fundamentele metafizice ale dreptatii, dragostea fata de omenire si
punctele esentiale ce indica telul spre care aceste virtuti ne conduc in mod necesar, daca
ele sint practicate intr-un mod desavirsit. In acelasi timp, este o marturisire neprefacuta ca
omul trebuie sa se intoarca cu spatele la lume si o astfel de respingere a vointei de-a trai
este calea spre eliberare. Este deasemenea in acord cu spiritul Noului Testament, in timp
ce toate celelalte sisteme sint exprimate in spiritul Vechiului Testament; este un mod de a
spune ca, teoretic, la fel de bine ca si practic, rezultatul lor este Judaismul - nimic altceva
decit un teism despotic. In acest sens, doctrina mea ar putea fi numita singura filosofie cu
adevarat Crestina -- o declaratie ce poate parea paradoxala pentru acei oameni care se
reduc la o cercetare superficiala in loc de a patrunde miezul problemei.
[Nota 1: Cf. Romani VII; Galateni II, III.]
Daca doriti o busola sigura care sa va ghideze prin viata si sa alunge toate indoielile cu
privire la calea cea dreapta pe care o cautati, nu se poate obtine nimic mai bun decit sa va
obisnuiti sa priviti aceasta lume ca pe un penitenciar, un fel de colonie de detinuti, sau [in
greaca] ergastaerion, asa cum au numit-o primii filosofi. [1] Printre Parintii Crestini, dind
dovada de un curaj vrednic de lauda, Origen, a avut acest punct de vedere [2], care este
in mod cert justificat mai departe de anumite teorii obiective ale vietii. Aici ma refer nu
numai la propria mea filosofie ci la intelepciunea din toate timpurile, asa cum a fost ea
exprimata in Brahmanism si Budism si a fost rostita de filosofi greci ca Empedocle si
Pitagora; si deasemenea, asa cum Cicero, in remarca sa potrivit careia, oamenii intelepti
din vechime obisnuiau sa predea ca noi am sosit in aceasta lume pentru a ne indeplini
pedeapsa pentru crimele pe care le-am savirsit intr-o alta conditie a existentei-- o doctrina
ce facea parte din initierea in mistere. [3] Iar Vanini, -- cel pe care contemporanii sai l-au
ars pe rug, gasind in asta o sarcina mult mai usoara decit sa argumenteze netemeinicia
teoriilor lui -- a formulat acelasi lucru intr-un mod foarte convingator. "Omul," spune el,
'este intr-atit de posedat de tot felul de nenorociri, incit, daca asta nu ar fi respinsa de
religia Crestina, as putea sa-mi asum riscul de-a afirma ca daca spiritele raului isi au citusi
de putin o existenta, atunci toate au imbracat o forma umana si ispasesc acum pentru
crimele lor." [4] Iar adevarata Crestinatate -- folosind cuvintul in adevaratul lui sens,
priveste existenta noastra ca o consecinta a pacatului si greselii.
[Note1: Cf. Clem. Alex. Storm. L. iii, c, 3, p. 399.]

24. [Note 2: Sf.Augustin _De cìvitate Dei_., L. xi. c. 23.]
[Note 3: Cf. _Fragmenta de philosophia_.]
[Note 4:
_De admirandis naturae arcanis_; dial L. p. 35. ]
Daca va obisnuiti cu aceasta perspectiva asupra vietii, va veti adapta in consecinta
asteptarile si veti incepe sa priviti toate evenimentele ei neplacute, mai mari sau mai mici,
suferintele ei, grijile ei, nenorocirile ei, ca nimic neobisnuit sau ilegitim; ba mai mult, veti
descoperi ca totul este asa cum ar trebui sa fie, intr-o lume in care fiecare dintre noi
plateste pedeapsa existentei in propriul sau mod caracteristic. Printre relele unei colonii
penitenciare este societatea acelora ce o formeaza; daca cititorul merita o companie mai
buna, nu va fi nevoie sa-i adresez niciun cuvint pentru a-i reaminti ce are de facut pentru a
se impaca cu prezentul. Daca are un suflet aflat deasupra celor comune sau este un om
de geniu, se va simti uneori asemeni unui prizonier de o nobila conditie, condamnat sa
visleasca pe galere laolalta cu criminalii de rind; si va urma modelul sau si va incerca sa
se izoleze in sine.
Oricum, trebuie spus ca aceasta perspectiva asupra vietii ne va permite in general sa
contemplam asa numitele imperfectiuni comune marii majoritati a oamenilor, neajunsurile
lor morale si intelectuale ce au ca rezultat expresia caracteristicii de baza, fara a fi deloc
surprinsi, fara a spune nimic ofensator; pentru ca nu vom inceta niciodata sa reflectam
asupra a ceea ce sintem si ca acest om din preajma noastra este o fiinta conceputa si
nascuta in pacat, ce traieste sa ispaseasca pentru el. Acesta este sensul Crestinismului
atunci cind vorbeste de natura pacatoasa a omului.
Pardon, este cuvintul nimerit in toate ! [1] Indiferent de nebunia pe care omul o comite,
fie ca e vorba de neajunsurile sau viciile ce fiinta le poate avea, manifesta fata de noi
toleranta; amintindu-ne ca atunci cind aceste defecte le vedem la altii nu sint decit o
contemplare a propriilor vicii si nebunii. Ele sint deficientele umanitatii in care ne gasim; a
carei defecte, unul si toate, le impartim in intregul pe care-l compunem; da, egali cu acesti
oameni ce par extrem de vinovati, in fata carora tindem sa devenim atit de indignati, si
asta, doar pentru ca ele nu s-au facut ivite pina acum in noi. Pentru ca ele sint greseli ce
nu se arata la suprafata. Dar care exista acolo, jos, in adincurile naturii noastre; si orice le
poate chema in afara, vor veni si se vor etala singure, intocmai asa cum le vedem acum
stralucind la altii. Este adevarat ca un om poate avea defecte pe care sa nu le putem intilni
la ceilalti; si este incontestabil ca suma totala a defectelor este in unele cazuri foarte
intinsa; pentru ca diferenta de personalitate dintre un om si un altul depaseste posibilitatile
oricarui etalon de masura.
[Nota 1: "Cymberline", Act. V, Scena 5.]
De fapt, convingerea ca lumea si omul sint ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca nici
nu ar fi fost, este un fel de-a ne umple cu compasiune, dar asta doar pentru a o indrepta
unul catre celalalt. Mai mult, din acest punct de vedere putem considera foarte bine ca
formula cea mai potrivita de adresare ar fi nu: meine Herr, Monsieur, Sir, ci: Soci malorum,
Companion de miseres, Semenul meu de suferinte. Acest lucru ar suna probabil straniu,
dar este in deplina armonie cu faptele; el pune celelalte lucruri in adevarata lor lumina; si
ne reaminteste de acele lucruri care sint in definitiv cu adevarat cele mai necesare in viata:
- toleranta, rabdarea, respectul si dragostea fata de semenii nostri, cele fata de care

25. fiecare dintre noi se gaseste in nevoie si poate ca tocmai de aceea, fiecare om le
datoreaza fata de semenii sai.
VANITATEA EXISTENTEI
Aceasta vanitate isi gaseste expresia in intregul sistem in care lucrurile isi au existenta;
in natura infinita a Spatiului si Timpului, care se opun naturii finite a individualului; in
fiecare clipa a acestui prezent trecator ca singura modalitate de existenta reala; in
interdependenta si relativitatea tuturor lucrurilor; in continua Devenire ce nu va fi niciodata
Fiintare; in constanta dorinta niciodata satisfacuta; in lunga batalie care formeaza istoria
vietii unde fiecare efort este verificat prin dificultati si este oprit pina ce ele sint depasite.
Timpul este cel in care se scurg toate lucrurile; el este doar forma sub care vointa de a trai
--lucrul-in-sine-- --si tocmai de-aceea nemuritor -- dezvaluie ca toate eforturile sale sint
zadarnice; el este acel agent prin care in orice moment toate lucrurile aflate in mana
noastra vor deveni nimic; pierzind orice valoare reala pe care vreodata au avut-o.
Cel care --a-fost--, nu mai exista; sau exista la fel de putin ca si cel care --nu-a-fostniciodata. Dar despre tot ceea ce exista, in clipa urmatoare va trebui sa spui ca a fost. De
aceea ceva de o mai mare importanta, trecut acum, este inferior fata de ceva de o mai
mica importanta prezent acum, prin aceea ca ultimul este -o-realitate- iar cel descris la
inceput reprezinta ceva apartinind nimicului.
Spre marea sa uimire, omul se descopera pe sine din senin fiintind, dupa mii si mii de
ani de non-existenta; el traieste un scurt rastimp; iar apoi, din nou, vine o perioada la fel de
lunga de non-existenta. Simturile se revolta impotriva acestui lucru si ii dau senzatia ca nu
poate fi adevarat. Mult prea crudul intelect nu poate specula asupra unui asemenea
subiect fara a avea sentimentul ca Timpul este ceva ideal in natura sa. Aceasta idealitate a
Timpului si Spatiului este cheia oricarui sistem metafizic adevarat; pentru ca el ofera o cu
totul alta ordine a lucrurilor decit poate fi intilnita in domeniul naturii. Din acest motiv este
Kant atit de mare.
Despre fiecare eveniment din viata noastra putem spune doar pentru o singura clipa ca
el --exista--; dupa aceea si pentru totdeauna, el --a-fost--; in fiecare seara sintem saraciti
cu cite o zi. Asta poate foarte posibil sa ne arunce in ghiarele nebuniei, lasindu-ne sa
vedem cit de rapid se scurge mai departe acest scurt timp al vietii noastre; si chiar daca nu
ar fi asta, in adincurile fiintei sintem cu totii constienti, cumva tainic, de partea noastra
marginita din primavara eternitatii, astfel ca putem intotdeauna spera ca vom regasi din
nou viata aici.
Aprecieri de felul celor atinse mai sus pot intr-adevar sa ne conduca sa adoptam
credinta ca cea mai mare --intelepciune-- este de-a face din bucuria prezentului obiectivul
suprem al vietii; pentru ca asta este singura realitate, toate celelalte sint doar jocuri ale
mintii. Pe de alta parte, o astfel de actiune am putea la fel de bine s-o numim cea mai

26. mare --nebunie--; pentru ca ceea ce exista acum si in clipa urmatoare nu mai este, a
diparut total asemeni unui vis, nu poate merita un efort serios.
Intregul fundament pe care se sprijina existenta noastra este prezentul, acest prezent
ce --intotdeauna-zboara--. Asta sta in insasi natura existentei noastre, ca apoi sa ia forma
unei miscari constante pentru a nu ne oferi niciodata posibilitatea de-a atinge restul spre
care totdeauna tindem. Sintem asemeni unui om care alearga coborind o colina, care nu-si
poate niciodata opri din miscare picioarele cit timp va continua sa alerge si daca s-ar opri,
ar cadea in mod inevitabil; sau din nou, ca un bat ce balanseaza in virful unui deget, ori
asemeni unei planete ce s-ar putea prabusi inevitabil in soare in momentul in care ar
inceta sa se invirta mai departe pe orbita. Nelinistea este marca existentei.
Intr-o lume in care totul este instabil, unde nimic nu poate sa dureze si este purtat
mereu inainte, in viltoarea grabita a schimbarii, unde daca un om doreste cu orice pret sa
raminana neclintit trebuie sa avanseze si sa miste mereu, asemeni unui acrobat pe o
fringhie -- intr-o asemenea lume, fericirea este de neconceput. Cum poate dainui intr-o
lume in care, asa cum a spus Platon, -- e o Devenire continua si niciodata Fiintare-- cea
care este singura forma a existentei? In primul rind, un om nu este fericit niciodata, dar isi
consuma intreaga viata nazuind la ceva ce crede ca il poate face fericit; isi atinge foarte
rar scopul, iar atunci cind o face, este doar pentru a fi dezamagit; si de cele mai multe ori,
in cele din urma, este un naufragiat ce dupa o lunga calatorie in cautarea secretului fericirii
pe oceanele lumii ajunge intr-un port cu catargul frint si velatura sfisiata. Pentru ca abia
apoi sa afle ca era totuna daca ar fi fost fericit sau nenorocit; pentru ca intreaga sa viata na fost nimic mai mult decit o clipa din prezentul vesnic pieitor; si ca acum, ea s-a sfirsit.
In acelasi timp, este un lucru minunat ca in lumea fiintelor umane, ca si in cea a
animalelor, mecanismul multimii acestor nelinisti este declansat si mentinut sub influenta a
doua simple impulsuri --- foamea si instinctul sexual; ajutate poate putin de influenta
plictiselii, dar de nimic altceva; si astfel, puse in teatrul vietii, sint suficiente pentru a forma
--primum mobile-- al unei masinarii atit de complicate ce pune in miscare o scena asa de
diversa si neobisnuita!
Privind putin mai de aproape, descoperim ca acea materie anorganica prezinta un conflict
constant intre fortele chimice, care in cele din urma actioneaza spre dezintegrarea ei; si pe
de alta parte, acea viata organica este imposibila fara schimbarea continua a materiei si
nu poate exista daca nu primeste un ajutor perpetuu din afara. Acesta este tarimul
--sfirsitului--; iar opozitia sa ar fi --existenta infinita-- care nu este expusa niciunui atac din
exterior si nu are nevoie de nimic pentru a o sustine; [greaca: haei hosautos dn], tarimul
pacii eterne; [greaca: oute giguomenon oute apollumenon], unele stari invariabile, fara
sfirsit si neschimbatoare, trasatura negativa a cunoasterii, care formeaza nota dominanta
a filosofiei Platonice. Ea este pentru astfel de stari tot la fel cum aceasta negare a vointei
de viata se deschide in fata omului oferindu-i aceasta cale.
Scenele vietii noastre sint asemeni portretelor schitate in mozaicul brut. Privit de
aproape el nu va avea niciun efect. Nu este aici nimic frumos pentru a fi descoperit, in
afara de cazul in care te asezi si-l privesti de la o anumita distanta. Tot asa, pentru a
cistiga ceva la care am rivnit indelung trebuie doar sa descoperi cit de sterp si de inutil
este; si chiar daca traim intotdeauna in speranta unor lucruri mai bune, in acelasi timp
adesea regretam mult si amarnic ca aceasta clipa a trecut din nou. Privim la prezent ca la
ceva ce trebuie pus la timpul viitor si servind doar ca o cale catre telul nostru. De aceea
cei mai multi dintre oameni daca isi arunca privirea inapoi atunci cind vor fi la sfirsitul vietii,
vor descoperi ca asa s-a petrecut de-a lungul intregii perioade cit ei au trait--ad interim--;

27. vor fi surprinsi sa descopere, ca tocmai lucrul de care nu au tinut seama deloc si l-au lasat
sa zboare alungat de tristetile lor, a fost tocmai viata in asteparea careia s-a scurs pe linga
ei tot timpul ce le-a fost acordat.
Din citi oameni putem gasi unul despre care sa poata fi spus ca speranta n-a facut din
el un nebun pina cind a ajuns sa danseze in bratele mortii!
Apoi, din nou, ce creatura nesatula este omul! Fiecare satisfactie pe care o atinge
aduna in el semintele unor noi dorinte, astfel incit aici nu exista niciun sfirsit al dorintelor ce
se ridica din fiecare vointa individuala. Si de ce se intimpla asta? Motivul real este pur si
simplu ca, luata in sine, Vointa este suverana asupra tuturor lumilor; totul ii apartine si de
aceea niciun singur lucru nu poate s-o satisfaca vreodata, ci doar intregul lor, care este
fara de sfirsit. Cu toate acestea, trebuie sa stimulam simturile pentru a intelege cit de putin
primeste Vointa, aceasta stapina a lumii, atunci cind ia forma individuala, de obicei doar
atit de putin cit este necesar pentru a mentine un acord in intregul organism. Din acest
motiv omul este foarte nefericit.
Viata se prezinta in cea mai mare parte asemeni unei pedepse -- indatoriri, vreau sa
spun, pentru a supravietui in definitiv, -- gagner sa vie --. Daca acest lucru este realizat
viata devine o povara, iar apoi, vine cea de-a doua sarcina, de-a face ceva cu acestia care
au cistigat --desprinderea de sub aripa plictiselii, care asemeni unei pasari de prada
pluteste amenintator deasupra noastra, gata in orice moment sa loveasca acolo unde
vede o viata lipsita de griji. Prima sarcina este de-a cistiga ceva; cea de-a doua, sa alunge
sentimentul ca a fost ceva cistigat; astfel incit ea devine o povara.
Viata omului trebuie sa fie un fel de gresala. Adevarul acestui lucru va fi suficient de
evident daca doar ne reamintim ca omul este alcatuit din nevoi si necesitati greu de
satisfacut; si ca chiar atunci cind acestea sint satisfacute, tot ceea ce se obtine este o
stare lipsita de suferinta, in care nu-i ramine nimic altceva decit sa fie aruncat prada
plictiselii. Aceasta este o dovada directa ca existenta nu are o valoare reala in sine; pentru
ca ce altceva este plictiseala decit un sentiment de desertaciune in viata?
Daca viata -- setea de viata, care este esenta adevarata a existentei noastre -- ar fi
stapinita de oricare valoare pozitiva in sine, nu ar exista vreodata aici un asemenea lucru
asemeni plictiselii; simpla existenta in sine ne-ar satisface, astfel incit nu ar trebui sa ne ne
mai dorim nimic altceva. Dar asa cum se prezinta lucrurile, nu vom aprecia nicio placere in
existenta, cu exceptia momentelor cind purtam o batalie pentru a obtine ceva; pentru ca
apoi, distanta strabatuta si dificultatile depasite pentru atingerea acestui scop sa arate ca
si cum ne-ar fi multumit -- o iluzie, Maya, ce va dispare imediat atunci cind o atingem.
Sau altfel spus, atunci cind sintem angajati in unele actiuni pur intelectuale -- in realitate
am pasit in afara vietii, pentru a privi la ea din exterior, mai mult sub forma unui spectator
ce asista la desfasurarea unei piese. Si chiar placerea senzuala in sine nu inseamna
altceva decit o lupta si o straduinta ce inceteaza in momentul in care scopul sau este atins.
De cite ori nu sintem implicati intr-una din aceste actiuni, dar sintem aplecati asupra
existentei insasi, natura ei inutila si lipsita de valoare, ne apare lamurita pe deplin; si asta
este ceea ce avem in vedere atunci cind ne referim la plictiseala. Nazuinta catre ceva
straniu si insolit -- o tendinta a naturii umane, innascuta si imposibil de eradicat -- ce ne
arata cit de fericiti sintem la orice intrerupere a cursului natural al acestor actiuni ce sint atit
de suparatoare.

28. Aceasta este manifestarea perfecta a vointei de-a trai, organismul uman cu siretenia si
complexitatea masinariei lui, ce trebuie sa spulbere si sa se infringa pe sine si tot ceea ce
tinde spre distrugere -- acesta este modul naiv in care Natura, care este intotdeauna
veridica si sincera in ceea ce spune, proclama razboiul total impotriva acestei vointe, care
in esenta sa este neprofitabila si lipsita de continut. Unde daca ar exista orice valoare in
sine, ceva neconditionat si absolut, nu ar fi putut sa se sfirseasca astfel, in simplul nimic.
Daca ne reintoarcem la a contempla lumea in intregul sau si in special la toate aceste
generatii ce au trait scurta ora a parodiei existentei lor, vom vedea ca totul a fost doar
pentru a fi maturati imediat intr-o rapida succesiune; daca vom pleca de la asta si vom
privi viata in micile ei detalii, asa cum ni se infatiseaza, asemeni unei comedii, cit de ridicol
ne apare acum totul! Este ca si cum o picatura de apa ar fi privita printr-un microscop, o
singura picatura supaaglomerata cu --infusoria--; ori o farima de brinza plina de acarieni
invizibili pentru ochiul liber. Cit am ride de modul cum acesti fermenti intr-atit se agita si se
lupta unul cu altul intr-un spatiu asa de mic! Si privind la oricare din ele, aici, sau in micul
cimp al vietii umane, aceasta framintare teribila produce un efect atit de caraghios!
Doar privita la microscop aceasta viata apare atit de mare. Ea este doar un punct
invizibil ce este extras si amplificat de puternicele lentilele ale Timpului si Spatiului
INDESTRUCTIBILITATEA SUFLETULUI
- UN DIALOG-
THRASYMACHOS--PHILALETHES
Thrasymachos. - Spune-mi intr-un cuvint: Ce voi mai fi dupa moarte? Si cauta te rog sa
fii cit se poate de clar si de precis.
Philalethes. -Totul si nimic.
Thrasymachos. -M-am gindit eu! Iti dau o problema si o rezolvi printr-o contradictie!
Acesta este un truc foarte rasuflat.
Philalethes. - Da, ai ridicat o chestiune transcendenta si te astepti ca eu sa-ti raspund intrun limbaj creat doar pentru cunostinte imanente. Prin urmare, nu este deloc de mirare ca
de aici a decurs o contradictie.
Thrasymachos. -Ce vrei sa spui printr-o intrebare transcendenta si cunostinte imanente?
Bineinteles ca am mai auzit aceste expresii si inainte; nu sint noutati pentru mine.
Profesorul era indragostit nebuneste de utilizarea lor, dar asa, doar ca predicatii ale
Divinitatii si niciodata nu mi-a vorbit despre nimic altceva; ceea ce era dealtfel cit se poate
de potrivit si de corect. El argumenta astfel: daca Divinitatea este plasata undeva in lumea

29. insasi, ea nu poate fi decit imanenta; daca este aflata undeva in afara lumii, ea este
transcendenta. Nimic nu poate fi mai clar si mai evident decit asta! Tu stii foarte bine unde
te situezi. In timp ce nonsensurile Kantiene nu sint capabile sa duca nicaieri; ele sint azi
destul de invechite nemaiputind fi aplicabile ideilor moderne. La ce bun am mai avut atunci
o intreaga pleiada de oameni eminenti care au studiat in metropolele din intreaga
Germanie?
Philalethes. (deoparte) -Sarlatanii nemtesti, se intelege.
Thrasymachos. -Maretul Scleiermacher, de exemplu, si acel gigantic intelect, Hegel; ale
caror opere, in aceste zile ale vremii noastre, noi le-am abandonat ca fiind drept
absurditati. As dori sa spun mai degraba ca pina acum ne situam mai presus de toate
acestea, astfel incit in zilele noastre nu ne mai putem impaca deloc cu ele. Care mai este
folosul lor atunci? Ce mai inseamna azi toate acestea?
Philalethes. -Cunostintele transcendente sint acele cunostinte ce trec dincolo de granitele
experientei posibile si incearca sa determine natura lucrului asa cum el este in sine. Pe de
alta parte, cunostintele imanente, sint acele cunostinte care sint limitate in sine in
intregime in aceste granite ale experientei posibile; astfel incit, ele nu se pot aplica la nimic
altceva decit la fenomenele existente. Pe cita vreme tu reprezinti un individual, moartea va
reprezenta acest sfirsit al omului din tine. Dar individualitatea ta nu iti apartine in realitate
tie si nici acelei fiinte launtrice, ascunse; ci este doar o manifestare vizibila, exterioara, a
ei. Nu este _lucrul-in-sine_ ci doar o reprezentare a fenomenului ce se manifesta in
aceeasta forma a timpului; si de aceea ea prezinta un inceput si un sfirsit. Dar fiinta ta
reala se afla undeva dincolo de timp, este fara de inceput si fara de sfirsit, nu cunoaste
pina nici limitele oricarui individual dat. Este prezenta pretutindeni si in fiecare individual; si
niciun individual nu poate exista in afara ei. Astfel ca atunci cind moartea soseste, pe de o
parte, tu esti anihilat ca individual; pe de cealalta parte, esti si continui sa fii in tot si in
toate. Asta este ceea ce am am avut in vedere, atunci cind am spus ca dupa moarte vei fi
totul si nimic. Este dificil in a gasi la intrebarea ta un raspuns mult mai precis si care sa fie
in acelasi timp si atit de concis. In acelasi timp, admit ca raspunsul este contradictoriu; dar
lucrurile sint atit de simple! Pentru ca, in vreme ce viata ta se desfasoara in timp, acea
parte nepieritoare din tine se afla in eternitate. Poti pune chestiunea astfel: acea parte
nepieritoare din tine este in ultima instanta plasata undeva in afara timpului si tocmai de
aceea este indestructibila; dar aici vei intilni o alta contradictie! Si in acest fel vei putea
vedea ce se intimpla atunci cind incerci sa aduci transcendentalul in interiorul acestor
limite proprii cunostintelor imanente. Este intr-un anume fel o ducere pina la capat a
violentei, printr-o utilizare gresita a limitelor sale si pentru lucruri pe care n-a intentionat
niciodata sa le serveasca.
Thrasymachos. -Asculta, nu dau doua doi bani pe imortalitatea ta, cu exceptia cazului in
care eu am sa ramin un individual.
Philalethes. -Bine, poate ca voi putea sa-ti dau satisfactie la acest punct. Presupune ca
pot garanta ca dupa moartea ta vei ramine un individual, dar numai cu conditia, si daca vei
accepta mai intai, sa petreci trei luni de inconstienta completa.
Thrasymachos. -Pina acum nu am nicio obiectie de facut.
Philalethes. -Dar reaminteste-ti, daca oamenii sint complet inconstienti, in aceasta stare
ei nu pot tine sub nicio forma socoteala timpului. Astfel incit, atunci cind vei fi mort, iti va fi
totuna daca au trecut cele trei luni cit timp va trebui sa stai inconstient, sau de au trecut