Eseurile lui Arthur Schopenhauer, traduse de T. Bailey Saunders, adună o selecție din scrierile sale esențiale, discutând teme precum suferința, femeia și educația. Schopenhauer abordează viața cu o viziune pesimistă, dar sinceră, având ca scop dezvăluirea adevărului despre natura umană și relațiile sociale. Aceste lucrări reflectă atât perspectivele sale filosofice, cât și observații psihologice, fiind o critică valoroasă asupra existenței și condiției umane.

1. ESEURI DE ARTHUR SCHOPENHAUER: STUDII IN PESIMISM
TRANSLATED BY:
T. BAILEY SAUNDERS, M.A.
CONTINUT
NOTA
pag. 2
CUVINT INAINTE
pag. 4
NOTA BIOGRAFICA
pag. 6
DESPRE SUFERINTA IN LUME
pag. 18
DESPRE DESERTACIUNEA
EXISTENTEI
pag. 29
NEMURIREA: UN DIALOG
pag. 34
DESPRE ZGOMOT
pag. 38
CITEVA PARABOLE
pag. 42
OBSERVATII PSIHOLOGICE
pag. 46
DESPRE SINUCIDERE
pag. 66
DESPRE FEMEIE
pag. 71
DESPRE EDUCATIE
pag. 83

2. NOTA
Eseurile prezentate aici formeaza o selectia din scrierile lui Schopenhauer
Parerga si Paralipomena, adunate impreuna sub un titlu ce nu se regaseste
in original si nu are pretentia de-a se substitui fiecarui capitol din acest volum.
Primul eseu este in principal interpretarea comentariilor filosofilor Nachträge
zur Lehre vom Leiden der Welt, impreuna cu partea inevitabila a unei alte
selectii, intitulate Nachträge zur Lehre von der Bejahung und Verneinung des
Willens zum Leben. Asemenea omisiuni pe care le-am facut, vin mai presus
de toate din dorinta de-a evita repetarea argumentelor deja familiare cititorilor
celorlalte volume din aceasta serie.
Dialogul asupra nemuririi contine viziunea lui Schopenhauer, in aceasta
privinta si a fost exprimata in intregime in principala sa opera filosofica si
tratata din nou in Parerga si Paralipomena.
Observatiile psihologice din acest volum si din precedentul, practic epuizeaza
capitolul original ce poarta acest titlu.
Eseul asupra femeii nu trebuie luat deloc drept o gluma. El exprima
convingerile reale ale lui Schopenhauer; si pentru un patrunzator observator
al greselilor umanitatii el poate fi acceptat ca un posibil raspuns la o intrebare
ce tinde a cuprinde o buna parte a relatiilor dintre noi.
T.B.S.
CUVINT INAINTE
Cind Schopenhauer a fost intrebat unde si-ar dori sa fie ingropat, el a
raspuns: "Oriunde; ei ma vor descoperi.", iar piatra ce este asezata pe
mormintul sau din Frankfurt, poarta doar inscriptia: "Arthur Schopenhauer",
fara sa fie insotita nici macar de data nasterii sau a mortii.

3. Pesimistul Schopenhauer a avut convingerea suficient de optimista ca mesajul sau catre
omenire va fi in ultima instanta inteles - o convingere care niciodata nu a dat gres intr-o
viata plina de dezamagiri, de desconsiderari; si de la care probabil ca a avut cele mai
inalte asteptari; o resemnare ce a aratat primele semne ce ar fi justificat-o doar cu citiva
ani inainte de moartea sa.
Schopenhauer n-a fost un oportunist; el n-a fost nici macar conciliator; n-a ezitat
niciodata sa-si declare credinta in sine, in principiile sale, in filosofia sa; n-a cerut sa fie
ascultat ca o chestiune de curtoazie, ci ca un drept - un drept pentru care va face eforturi,
pentru care s-a luptat si care in cursul trecerii timpului, tirziu, ii va fi recunoscut.
Desi tot ce-a scris Schopenhauer a fost mai mult sau mai putin scris pentru
a sustine principalele sale teze filosofice, principiul sau filosofic unificator
reprezentat de eseurile din acest volum au un anume interes, daca nu cu totul aparte, cel
putin suficient de independent pentru a ne indreptati sa le consideram la nivelul meritelor
lor reale, fara a le pune in legatura cu ideia sa principala. Si disociidu-le, daca cineva
poate face asta pentru moment (desi autorul lor nu ar fi permis asta!), se poate considera
ca el intra in acest fel pe teritoriul criticismului, unde opiniile pot cu greu varia. Pina acum,
asa cum a fost preocupata de filosofia sa, aceasta unanimitate nu exista; el este unul din
cei mai contestati filosofi; a fost de nenumarate ori explicat si condamnat exhaustiv si fara
indoiala asta se va mai repeta inca de nenumarate ori si de aici inainte. Care era directia
principala a filosofiei sale, explicatiile sale metafizice asupra lumii, reiese aproape in
fiecare din aceste eseuri, dar in principal din "Metafizica dragostei", cea care reuseste cel
mai bine sa le transmita cititorului.
Aceste eseuri sint o valoroasa critica asupra vietii, realizata de catre un om
care are o larga experienta de viata, un om al lumii care poseda o facultate
inspirata de observatie. Schopenhauer a observat cel mai bine dintre toti oamenii viata; si
asta intr-un mod nemijlocit. Nu exista niciun ecou academic in exprimarea lui; el nu
apartine unei anumite scoli; vocea sa nu are o intonatie formala; cuvintul sau este adinc,
rostit din tot sufletul sau, purtind intregul rasunet al amaraciunii nascute din acea trasatura
individuala ce-l caracterizeza, fara nicio lauda, dar izvorita dintr-o convingere statornica. El
a reprezentat pentru tara si pentru timpul sau un adept al formei literare; dar pe care el a
utilizat-o doar ca pe o cale.
Sentintele sale sint uneori complicate, el spune multe lucruri taioase, multe stralucitoare,
multe aforisme, are maniera unui faimos eseist, este paradoxal (si cite dintre paradoxurile
sale nu sint acum truisme!); unele din aceste fantezii au putut fi ascultate odata in opera lui
Moliere, dar aceste vorbe de duh nu sint doar manifestari literare, ele sint utilizate pentru a
ilumina ceea ce
el considera ca ar fi adevarul. Rien n'est beau que le vrai; le vrai seul est aimable (Nimic
nu e mai frumos ca adevarul; singur adevarul este demn de-a fi iubit) cita el; a fost un
cautator deliberat si perseverent al adevarului, straduindu-se totdeauna sa atinga miezul
lucrurilor pentru a ajunge la cunoasterea primelor principii. Nu este lipsit de un soi de umor

4. necrutator, adesea prea accentuat, de la care adeptii vivisectiei psihologice se asteapta sa
infatiseze in intreaga ei goliciune scheletul mintii umane, sa indeparteze toate micile
sentimente, atit de fascinante, dar si toate ipocriziile care in cursul timpului au devenit o
parte integranta din complicata tesatura a vietii umane. Un om influentat de atitea motive
si posedind o limba clara si caustica nu e posibil sa atinga o foarte larga scara de
popularitate; sau sa fie considerata o persoana prea sociabila.
Tesatura vietii sociale este imbinata cu o multitudine de eschivari discrete, ale unor mici
ipocrizii, formele materiale ale unor sentimente ce stralucesc inselator; relatiile sociale ar fi
imposibile in absenta lor. Aici nu este posibila niciun fel de experienta sociala pentru o
persoana ce este destul de sincera pentru a spune intotdeauna ceea ce gindeste si multi
vor fi de-a dreptul multumiti daca aici nici nu va exista o astfel de persoana. Obiectele
destul de naturale pentru a forma subiectul unui astfel de diagnostic si expuneri critice;
unele alegeri pentru prieteni sint ipocriziile agreabile ale vietii ce pot sustine pentru ei
iluziile in care isi doresc sa traiasca. Conceptia pura a lumii clar explicate este socotita a
aduce unul din ultimile grade de disperare; este o conceptie intolerabila.
Cu toate acestea este un bine pentru omenire in a avea pe scena ei un vorbitor deschis,
un "tulburator al petrecerilor". Un vrajitor, care planuieste pentru noi spectacolul deziluziei
si care ne permite pentru un moment sa vedem lucrurile asa cum el le concepe, onest, ca
si cum ar fi si nu doar asa cum noi ne-am fi dorit sa fie. Pentru a estima valoarea unei
astfel de lectii
de acest gen nu este nevoie sa fim purtati prea departe, nici macar nu este nevoie in a fi
cu totul convinsi de autor.
Prima data putem sa intram in starea pe care el o traieste; si ne putem intreba: "Este
aceasta viziune a sa perfecta?". putem consola cu un diagnostic superficial, insa asta pe
propria noastra socoteala. Si acest gen
de examinare, ca si aceasta experienta a lui Schopenhauer, este un izvor
de incintare, daca nu il vom gasi chiar a fi un succes complet. Ceea ce ne izbeste, este
aceea ca el sufera probabil de o mica forma de privatiune ereditara, pentru ca stim ca aici,
in familia sa, este o forma evidenta de predispozitie fata de melancolie; stim de exemplu
ca bunica sa dupa tata atinge o forma de alienatie catre sfirsitul vietii, ca doi dintre fii sai
sufera de
o anumita forma de incapacitate mentala si ca cel de-al treilea, tatal lui Schopenhauer, a
fost un om cu un temperament curios si ca aceasta a pus probabil capat vietii sale. El
insusi ar fi avut in vedere acest aspect atunci cind spunea ca mama sa in momentul in
care s-a casatorit a actionat in interes individual in loc de-a indeplini acea sarcina
inconstienta pe care o impunea vointa speciei; iar urmasul acestei uniuni a suferit toate
consecintele acestui act.
Totusi, vorbind despre toate acestea pentru a fi explicate si atasindu-le importanta pe
care el considera ca ar avea-o, oricine poate fi uimit de claritatea viziunilor sale, de
vigoarea sa si la un moment dat, de subtilitatea perceptiei sale. Daca nu a vazut viata in
intregul ei, ceea ce a vazut prin propri sai ochi si ce ne-a transmis despre aceasta viziune
este mai presus

5. de orice indoiala o marturie sincera si in cea mai mare parte naturala, simpla si magnifica
totodata. Nu poate fi alocata o mare importanta acestei proprietati de a vedea lucrurile de
unul singur; ea este marca unei minti marete si originale; este calitatea principala a ceea
ce unii numesc geniu.
In ratiunea lui Schopenhauer, lumea poseda o personalitate - fertilitatea; a
carei personalitate poate fi ceva cam guraliva; o personalitate curioasa,
capricioasa si sensibila; plina de cele mai obisnuite superstitii, cele mai
extravagante vanitati, egoista, uneori violenta, mult mai rar generoasa; un om pe care in
timpul vietii sale nimeni nu l-a putut intelege, o creatura izolata, absorbita de sine, exclusiv
concentrata in elaborarea unei explicatii a lumii si posedind subtilitati ce de cele mai multe
ori au scapat perceptiei semenilor sai, un pustnic si un om de lume totodata. El a fost intrun mod esential un mare temperament; intreaga sa viata a fost o viata a ideilor, o viata
intelectuala. Si munca sa, rodul vietii sale, poate fi privita a fi infruntat cu succes testul
tuturor marilor opere - testul timpului.
Nu este mai putin curios ca cineva care a realizat atit de putin in zilele
vietii sale, cineva care a iubit atit de putin si a fost atit de putin iubit, ar
putea sa ne vorbeasca acum din paginile sale cu ceva din forta unor declaratii personale,
ca si cum ar fi acum impreuna cu noi si ca si cum l-am cunoaste, asa cum ii cunoastem pe
Charles Lamb si Izaak Walton, personalitati de calibru atit de diferit. Si sa realizam ca
acest om nu ne impresioneaza defavorabil; si daca el este lipsit de sarm, este insa cu
siguranta plin de interes si extraordinar de atragator; este atit de puternic in convingerile
sale intelectuale, este atit de eliberat de nesinceritate, este un egocentrist generos, plin de
atita din naivitatea umana; este atit de nemilos, onest si independent si la un anumit
moment (isi pot permite sa gindeasca unii!), atit de gresit.
RUDOLF DIRCKS

6. NOTA BIOGRAFICA
Arthur Schopenhauer s-a nascut la Dantzig, pe Heiligengeist Strasse, No. 117, pe 22
februarie 1788. Ambii sai parinti aveau origini olandeze, strabunicul dupa mama ocupind o
anumita pozitie in ierarhia ecclesiastica din Gorcum. Dr. Gwinner in "Viata" sa nu a urmat
linia olandeza a stramosilor din partea tatalui, dar stabileste ca strabunicul lui
Schopenhauer a arendat o ferma, Stuthof, in apropiere de Dantzig, la inceputul sec. XVIIIlea. Acest stramos Andreas Schopenhauer, a primit aici cu ocazia unei vizite neasteptate
pe Petru cel Mare si Catherina si este relatat ca nu existau sobe in camera in care cuplul
regal si-a petrecut noaptea, astfel ca insotitorii sai au aprins pe podeaua de piatra citeva
butoaie de brandy pentru a incalzi locuinta. Fiul sau, Andreas Schopenhauer, a calcat pe
urmele tatalui, combinind cariera de comerciant cu ocupatiile vietii de la tara. El moare in
1794 la Ohra, unde a achizitionat o mosie si s-a retras pentru a-si petrece aici ultimii ani ai
vietii. Sotia sa (bunica lui Arthur) i-a supravietuit citiva ani, desi la scurta vreme dupa
moartea sa a fost declarata dementa si incapabila sa-si mai administreze afacerile. Acest
cuplu a avut patru fii, cel mai virstnic, Michael Andreas, a fost slab de minte; al doilea, Karl
Gotfried, a fost deasemenea slab de minte si si-a parasit apropiatii in favoarea unor
persoane funeste, cel mai tinar fiu, Heinrich Floris, a avut fara indoiala o serie de calitati
considerabile care au lipsit fratilor sai. El a posedat inteligenta, un caracter puternic si o
mare perspicacitate comerciala; in acelasi timp a avut un interes pentru ocupatii
intelectuale, l-a citit pe Voltaire, caruia i-a si fost, mai mult sau mai putin, discipol, dar si alti
autori francezi, avind o mare admiratie pentru viata politica si de familie tipic englezeasca,
mobilindu-si pina si casa dupa aceasta moda. A fost un om cu un temperament inflacarat,
iar infatisarea sa era chiar atragatoare; era scund si robust, avea o fata luminoasa, nasul
putin ridicat si o gura larga. El este tatal filosofului nostru.
La treizeci si opt de ani, Heirich Schopenhauer s-a casatorit in 16 Mai 1785 cu Johanna
Henriette Trosiener, o tinara domnisoara de optsprezece ani, fica unui consilier al orasului
Dantzig. Era la vremea aceea o tinara persoana atractiva si cultivata cu o dispozitie calma,
ce s-ar fi maritat mai mult pentru avantajele pe care i le-ar fi oferit casatoria, o viata
confortabila si asigurarea unei pozitii sociale, decit dintr-o afectiune pasionala pentru
pretendetul sau, pe care se pare ca n-o impartasea. Heinrich Schopenhauer a fost atit de
mult influentat de ideile venite din Anglia, incit si-a dorit ca primul sau copil sa se nasca
acolo; si s-a indreptat intr-acolo doi ani mai tirziu dupa casatorie, dupa ce cuplul a facut
mai intii un detoure pe Continent. Dar dupa ce au petrecut citeva saptamini in Londra,
doamna Schopenhauer a fost cuprinsa intr-atit de dorul de patrie, incit sotul sau a

7. consimtit dorintei ei si s-au reintors la Dantzig unde s-a nascut la scurt timp copilul ce va fi
viitorul filosof. Primii cinci ani din viata i-a petrecut la tara, in parte la Stuthof, la ferma care
i-a apartinut cindva lui Andreas Schopenhauer, ce intrase de curind in proprietatea
bunicului sau maternal.
Cinci ani dupa nasterea fiului sau, Heinrich Schopenhauer, ca urmare a crizelor politice
ce pareau sa-i afecteze profund afacerile din orasul Hanseatic Dantzig, s-a hotarit sa-si
transfere toate activitatile de aici, acasa in Hamburg, acolo unde se va naste in 1795 cel
de-al doilea copil, Adele. Doi ani mai tirziu a decis sa-i ofere copilul o educatie comerciala
si l-a luat cu sine in acest scop la Havre, urmind calea Parisului; aici au petrecut un scurt
timp impreuna, iar mai apoi, chemat de indatoriri il va incredinta lui M. Gregoire, un
partener al sau de afaceri. Arthur va ramine la Havre pentru doi ani, tinarul va primi aici
instructie privata alaturi de Anthime, fiul acestui partener de afaceri al tatalui sau, cei doi
vor lega o prietenie trainica; reintors la Hamburg, va constata ca abia isi va putea reaminti
citeva cuvinte din limba sa materna. Aici va urma cursurile unei importante scoli private
pentru urmatorii trei ani. In aceasta perioada ambii sai parinti, dar in special mama sa, au
cultivat in casa lor, Klopstock, societatea oamenilor literari. In vara ce a urmat reintoarcerii
sale de la Havre, i-a insotit pe parintii sai intr-o calatorie pe Continent, avind printre altele
opriri la Weimar, unde l-a intilnit pe Schiller. Mama sa avea deasemenea, remarcabile
gusturi literare si un dar literar distinct, pe care mai tirziu il va folosi pentru a obtine unele
avantaje ce o vor duce la elaborarea unor scrieri literare de calatorii si fictiune ce i-au adus
si o anumita recunoastere, nu intru-totul lipsita de reputatie. De aceea nici nu a fost de
mirare, ca aceste tendinte literare au inceput sa se arate la fiul sau, in care a inceput sa
creasca in aceasi masura antipatia fata de cariera comerciala pe care tatal sau isi dorea so urmeze. Heinrich Schopenhauer, desi condamna aceste tendinte si se gindea chiar la
cumpararea unui loc intr-un astfel de colegiu pentru fiul sau, in cele din urma el va renunta
la aceasta idee, ca urmare a pretului destul de ridicat. Atunci i-a propus tinarului
Schopenhauer sa-l ia intr-o lunga calatorie in Franta, unde-l va putea intilni pe tinarul sau
prieten Anthime si apoi in Anglia, daca va renunta la chemarea sa literara; propunerea a
fost acceptata.
In primavara lui 1803 i-a insotit pe parintii sai la Londra si dupa vizitarea obiectivelor
turistice il vom intilni la scoala lui Mr. Lancaster, la Winbledon. Va ramine aici pentru
urmatoarele trei luni, din iulie pina in septembrie, formindu-si cunostintele de baza in limba
engleza; intre timp, parintii sai vor continua calatoria catre Scotia. Formalismul tipic
englezesc si ceea ce el va intelege ca fiind ipocrizie englezeasca, va contrasta puternic cu
experienta sa timpurie si fericita din Franta si ii vor produce o puternica impresie
defavorabila ce-si va gasi expresia in scrisorile catre prietenul si mama sa.
Dupa reintoarcerea din aceasta calatorie prelungita peste hotare, il vom regasi la
Hamburg in biroul unui senator Jenisch, dar avea tot atit de putina chemare catre o cariera
comerciala ca si pina acum si se va sustrage in secret de la sarcinile sale, pentru a-si
putea urma studiile. Putin mai tirziu, se va petrece o calamitate, cumva, inexplicabila. Cind
Dantzig va inceta a mai fi un oras liber si Heinrich Schopenhauer, cu o considerabila
pierdere materiala, va reusi totusi transferarea afacerilor sale la Hamburg, acest
eveniment va determina o puternica amaraciune in spiritul tatalu sau. La Hamburg
afacerile sale au cunoscut numeroase fluctuatii. Care din aceste doua evenimente i-au
afectat mai mult spiritul, nu este inca stabilit cu precizie, este insa mai mult decit evident
ca au avut o anumita influenta, actionind asupra unei anumite particularitati a personalitatii
sale, astfel incit temperamentul sau a devenit mult mai violent. In orice caz, intr-o zi de
aprilie 1805, fie s-a aruncat, fie ca a cazut singur de la ultimul etaj al unui hambar, cert

8. este ca a fost gasit intr-un canal si s-a ajuns la concluzia generala ca a fost cazul unui
suicid.
Schopenhauer avea saptesprezece ani la data acestei catastrofe, de care a fost in mod
natural foarte afectat. Desi la moartea tatalui sau influenta pe care incercase s-o exercite
asupra lui pentru a imbratisa o cariera comerciala era deja inlaturata, veneratia pe care i-a
purtat-o il va urmari intreaga sa viata si cu o anumita ocazie, a descoperit o modalitate de
a-i aduce un curios tribut memoriei disparutului; intr-o dedicatie (care oricum n-a fost
tiparita), cu ocazia celei de-a doua editii a operei Die Welt als Wille und Vorsellung.
"Astfel am putut folosi si cultiva in directia potrivita intreaga putere pe care natura
mi-a harazit-o, am putut urma impulsul natural, am putut lucra si gindi pentru
nenumarati alti oameni, fara insa a putea ajuta pe niciunul dintre ei; si pentru asta
trebuie sa-i multumesc tatalui meu, activitatii lui, inteligentei si chibzuintei sale fata
de viitor. De aceea aduc azi multumirile mele catre nobilul meu tata. Si in orice
deriva din munca mea, in orice placere, consolare sau invatamint, ar trebui auzit
numele sau si ar trebui cunoscut, ca daca Heinrich Floris Schopenhauer nu ar fi
fost omul care a fost, Arthur Schopenhauer ar fi fost de sute de ori ruinat."
In anul urmator mortii sotului, Johanna Schopenhauer s-a mutat impreuna cu fica sa la
Weimar, dupa ce mai intai s-a ocupat de afacerile sotului, care a lasat-o in posesie unor
venituri insemnate. La Weimar s-a dedicat literaturii si tinea de doua ori pe saptamina
intilniri literare de salon, ce erau frecventate de Goethe, cei doi Schlegels, Wieland,
Heinrich Meyer, Grimm si alte personalitati literare marcante. Fiul sau a continuat pentru
inca un an activitatea sa de birou, pina cind, intr-un final, mama sa sub influenta
prietenului Fernow, a consimtit spre marea sa bucurie sa-l lase sa-si urmeze chemarea
literara.
In timpul anilor ce au urmat, il vom descoperi pe Schopenhauer devotat unei munci
asidue de acumulare a cunostintelor necesare unei cariere de erudit; prima oara la
Gimnasiul din Gotha, unde a compus citeva versuri satirice unuia din maestrii sai, care iau si adus anumite neplaceri. In consecinta, s-a mutat la Weimar, unde si-a urmat studiile
clasice sub directia lui Frantz Passow, in a carui casa a si locuit. Din nefericire, in timpul
sejurului la Weimar, relatiile cu mama sa au devenit incordate. Unii considera ca de aici ar
veni si un interes autobiografic in eseul sau despre femeie, punctul sau de vedere ar fi prin
urmare in mare masura influentat de relatiile cu mama sa, la fel cum unele trairi ce
constituie argumentele sale specifice din eseul asupra educatiei, ar fi in mare masura
influentate de traseul urmat in propria sa evolutie.
La atingerea virstei majoratului, Schopenhauer va capatat drepturile asupra averii
parintesti, din care ii va reveni un venit anual de 150 Lire sterline. Acum va intra la
Universitatea din Gottingen (octombrie 1809), unde s-a inregistrat ca student la medicina
si s-a devotat studiului stiintelor naturii, mineralogiei, anatomiei, matematicii, si istoriei; mai
tirziu va include logica, psihologia si etnografia. Intotdeauna a fost insa pasionat de muzica
si a gasit o metoda de relaxare in lectiile de flaut si chitara pe care le urma. Studiile sale
din acest moment nu-i dau niciun ragaz, astfel incit sa poata fi preocupat de problema
izolarii; se simte nestingherit in mijlocul colegilor sai si recunoastem printre ei prieteni si
cunoscuti ca, F.W.Kreise, Bunsen, si Ernst Schultze. In timpul unei vacante, pleaca intr-o
expeditie la Casel si pe Muntii Hartz. In aceasta perioada se va afla sub influenta -si in
parte dator- lui Schultz, autorul lui Aenesidemus si mai apoi profesor la Universitatea din
Gottingen; acum Schopenhauer va realiza chemarea sa catre filosofie.

9. In timpul unei vacante la Weimar a avut o discutie cu Wieland, atunci in virsta de
saptezeci si opt de ani, care probabil indemnat de d-na Schopenhauer, incerca sa-l
indeparteze de vocatia pe care singur si-a ales-o. In replica, Schopenhauer a spus:
"Viata este o problema dificila; m-am decis sa-mi petrec viata meditind asupra ei."
Apoi, dupa ce conversatia a mai continuat putin, Wieland va declara hotarit ca a facut
alegerea cea mai buna. "Inteleg natura ta", a spus el; continua cu filosofia." Iar mai tirziu ia marturisit Johannei Schopenhauer ca el crede ca fiul sau va fi intr-o buna zi un om mare.
Catre sfirsitul verii lui 1811, Schopenhauer se va muta la Berlin si va urma cursurile
Universitatii. Aici va continua studiile sale asupra stiintelor naturii, va audia insa si cursurile
lui Schleiermacher de Istorie a filosofiei, precum si cele sustinute la catedra de Literatura
greaca si antica de F.A. Wolf, dar si "Informatii asupra Constiintei" si "Teoria stiintei" de
Fichte, de la care, asa cum rezulta din referintele frecvente din cartile sale, nu a lipsit
niciodata. Un an mai tirziu, cind a ajuns in Germania vestea dezastrului lui Napoleon in
Rusia, intreaga tara a fost cuprinsa de un mare entuziasm, incepind a se face pregatiri de
razboi. Schopenhauer a contribuit in acest scop echipind voluntari pentru armata, dar nu a
intrat in serviciul activ; mai tirziu, cind s-a aflat rezultatul bataliei de la Lutzen si Berlinul
parea a fi in pericol, a plecat pentru mai multa siguranta la Dresda si apoi la Weimar. Putin
mai tirziu il vom gasi la Rudoltstadt, unde a plecat ca urmare a diferentelor avute cu mama
sa si a ramas aici din junie 1813, fiind angajat in compunerea unui eseu: "Un Tratat
Filosofic in Patru Parti despre Principiul Ratiunii Suficiente", pe care il va inmina
Universitatii din Jena ca pe un exercitiu pentru a-l califica la titlul de Doctor in Filosofie,
pentru care era garantata fara nicio indoiala si diploma. Catre sfirsitul anului a publicat
eseul pe cheltuiala sa, dar se pare ca a fost distrus complet de presa, desi argumentele
sale au atras atentia lui Goethe si i-au adus simpatia sa, cel pe care l-a si intilnit la
intoarcerea sa la Weimar, in noiembrie, discutind cu el propria teorie asupra culorii. Citiva
ani mai tirziu, Goethe, care era oponent al teoriei newtoniene asupra luminii, a prezentat
teoria sa Farbenlehre (teoria culorii). Numele lui Schopenhauer apare frecvent in jurnalul
zilnic al lui Goethe si pe 24 noiembrie 1813, el ii scria lui Knebel: "Tinarul Schopenhauer
este un om remarcabil si interesant... Il gasesc un intelectual, dar sint nedecis in ceea ce
priveste viitorul." Rezultatul acestei asocieri cu Goethe a fost Uber das Sehn und die
Farben ("O viziune asupra culorilor"), publicata la Leiptzig, in 1816, o copie inmanindu-i lui
Goethe (care deja vazuse manuscrisul), in 4 mai a aceluiasi an. Citeva zile mai tirziu,
Goethe ii scria distinsului om de stiinta Dr. Seebeck, rugindu-l sa-i citeasca opera. In Viata
lui Gwinner, vom gasi o copie in engleza a scrisorii catre Sir C.L Eastlake:
"In anul 1830, cind doream sa public in latina acest tratat ce insoteste in limba
germana scrisoarea de fata, m-am dus la Dr. Seebeck la Academia din Berlin care
este recunoscuta unanim ca fiind prima in filosofie naturala din Germania; el
descoperise termo-electricitatea si citeva alte adevaruri ale fizicii. L-am intrebat
asupra opiniei sale in ce priveste disputa dintre Goethe si Newton; a fost extrem de
precaut si m-a facut sa promit ca nu voi publica nimic din ceea ce poate ca imi va
marturisi, ca la sfirsit, fiind indelung presat de mine, s-a confesat recunoscind ca
intr-adevar, Goethe avea perfecta dreptate si Newton gresea, dar el nu avea niciun
motiv sa spuna lumii asta. Atunci a si murit; un batrin las !"
In mai 1814, Schopenhauer se va muta de la Weimar la Dresda, ca urmare a noilor
diferente avute cu mama sa. Aceasta va fi ultima ruptura dintre cei doi si nu va mai avea so mai revada niciodata in cei douazeci si patru de ani ce vor urma pina la sfirsitul vietii,
desi vor relua corespondenta cu citiva ani inaintea mortii. Este cu totul lipsit de importanta

10. sa dezgropam mortii asupra acestor diferente nefericite dintre Johanna Schopenhauer si
fiul sau. Ruptura fost cauzata ca urmare unor temperamente diferite; ar trebui invinovatiti
amindoi si niciunul dintre ei. Nu exista niciun motiv pentru a presupune ca Schopenhauer
a fost vreodata un fiu impaciuitor sau o persoana prea sociabila; de fapt, sint o multime de
motive care indica ca poseda un temperament dificil si suparator, precum si faptul ca a
avut o atitudine critica fata de mama sa, care poate ca n-a fost cea mai fericita in toate
situatiile. Pe de alta parte, Anselm Feuerbach, in Memoriile sale, ne furnizeaza o imagine
nu tocmai placuta asupra d-nei Schopenhauer: "Madame Schopenhauer", scrie el " o
vaduva bogata. A facut o profesie din eruditie. Scriitoare. Vorbeste mult si bine; inteligent;
fara inima si suflet. Multumita de sine, dornica de-a fi aprobata si zimbind constant doar
catre sine. Dumnezeu sa ne pazeasca de femeile al caror suflet s-a topit numai in
intelect!"
In acest timp Schopenhauer va lucra la propriul sau sistem filosofic; ideea principiului
sau filosofic functiona:
"In mainile mele, inca si mai mult, in mintea mea, creste ceva, o filosofie care va fi o
etica si o metafizica inglobate intr-una singura, doua branse care au fost pina acum
divizate intr-un mod la fel de fals cum omul a fost divizat in trup si spirit. Lucrarea
creste, incet si cu masura, ca un copil in uterul mamei sale. Si care devine constient
mai intii de unul din membrele sale, apoi de unul din organele de simt cu care este
inzestrat, treptat, si unul urmand celuilalt. In alte cuvinte, am pus fiecare fraza pe
hirtie fara nicio neliniste asupra modului cum va fi realizat intregul: pentru ca stiu
ca toate se ridica plecind de la o singura temelie. Astfel cum toate lucrurile isi au o
obirsie organica si asa cum singure vor vietui... Sansa, tu, conducatoare a luciditatii
lumii ! Lasa-ma sa traiesc si sa am pace pentru inca citiva ani, pentru ca-mi iubesc
munca asa cum o mama isi iubeste copilul. Cind acesta va fi matur si va trebui sa
se nasca, abia atunci datoria ta va capata interes pentru mine pentru o aminare. Dar
daca ma voi cufunda inaintea acestui timp intr-o virsta a fierului, atunci ingaduie ca
aceste miniaturi, aceste inceputuri, aceste studii ale mele, sa fie daruite lumii asa
cum sint si pentru ceea ce sint: poate ca intr-o zi se vor ridica spirite inrudite care
vor putea imbina intr-un intreg toate aceste membre separate si sa restaureze
"fragmentul antic"; scria el in 1813. [1]
In martie 1817, a terminat munca pregatitoare pentru sistemul sau si a inceput sa
aseze lucrurile singulare impreuna; un an mai tirziu, Die Wellt as Wille und Vorstelung:
vier Bucher, nebst einem Anhange, der die Kritik der Kantischen Philosophie enhalt
(Lumea ca vointa si reprezentare; patru carti cu un appendix continind o critica
asupra filosofiei lui Kant"). Intimpinind unele aminari la publicarea operei sale,
Schopenhauer i-a scris lui Brockhaus, editorul sau, una din scrisorile sale caracteristice
pline de exagerari; acesta i-a replicat astfel: 'ca el va trebui sa refuze toata corespondenta
viitoare cu autorii unor astfel de scrisori, care in divina stingacie si vulgaritate au o
mireasma mai degraba de vizitii decit de filosofi" si incheaia cu o speranta pornita doar din
ingrijorare, 'ca o astfel de opera de va fi tiparita, nefiind buna de nimic, doar va irosi hirtia,
astfel putindu-se intimpla ca aparitia ei nici sa nu se realizeze'.[2] Aceasta lucrare va
apare la sfirsitul lui decembrie 1818, inceputul lui 1819, cu un titlu generic. Schopenhauer
intre timp, in septembrie, a plecat in Italia unde a revazut testele finale. Astfel, daca la
primirea raspunsului lui Brockhaus avea destule motive de ingrijorare ca temerile acestuia
in legatura cu opera sa, se vor implini, ajunge sa creada ca practic asa va si fi. Dar in fata
acestei necunoscute, fata de care dorea o apreciere, Schopenhauer a gasit o mica
consolare. Sora sa i-a scris in martie (era pe atunci la Neapole), ca Goethe: "a primit
cartea cu mare bucurie, a taiat imediat paginile numeroase si a inceput pe data s-o

11. citeasca. O ora mai tirziu mi-a trimis o nota in care spunea ca-ti multumeste foarte mult si
gindeste ca intreaga carte este buna. El a marcat cele mai importante pagini pe care ni lea citit si noua si a fost o mare incintare... Esti singurul autor pe care Goethe l-a citit
vreodata serios, asa mi s-a parut si am simtit o mare bucurie." Cu toate acestea, cartea nu
s-a vindut. Saisprezece ani mai tirziu, Brockhaus il informa pe Schopenhauer ca o mare
parte din copiile cartii au fost vindute la pret de maculatura si ca mai detine inca citeva
exemplare in stoc. Totusi, in timpul anilor 1842-1843, Schopenhauer a examinat problema
scoaterii unei editii secunde si a facut o revizuire a cartii in acest scop; cind a terminat
lucrul s-a deplasat la Brockhaus si a fost de acord sa lase chestiunea platii deschise. In
anii urmatori editia secunda a fost epuizata (500 de copii la primul volum si 750 din cel deal doilea) si pentru asta autorul n-a primit niciun ban.
"Nu pentru contemporanii mei" spunea Schopenhauer cu convingerea sa ferma in
prefata acestei editii, "nu pentru compatriotii mei - ci pentru omenire am realizat acum
opera mea completa, cu increderea ferma ca nu va fi lipsita de valoare pentru ei,
chiar daca aceasta recunoastere va veni tirziu, asa cum se intimpla in general cu tot
ceea ce este valoros. Pentru ca ea n-a fost scrisa pentru generatiile trecatoare,
preocupate de deziluziile momentului; pentru ca mintea mea aproape impotriva
vointei mele a fost necontenit impinsa la aceasta munca de-a lungul unei lungi vieti.
Insa in timp ce curgerea timpului nu a fost in stare sa ma faca sa ma indoiesc de
trainicia operei mele, nici nu am simtit nevoia de compasiune; pentru ca am avut
permanent in fata ochilor mei falsul si uritul, si in final, absurdul si prostia, asezate
in fata admiratiei universale si in deplina onoare si mi-am reamintit mie insumi, ca
aici nu era cazul, ca aceia care sint capabili sa recunoasca adevarul si autenticul,
sint asa de rari, astfel incit voi putea astepta zadarnic timp de douazeci de ani si ca
cei care sint capabili sa-l produca pot sa nu fie decit citiva, astfel ca munca lor va
reprezenta o exceptie, o forma supusa prefacerii la care sint condamnate toate
lucrurile pieitoare si pamintesti; si astfel toate vor fi pierdute, doar pentru a renaste
in perspectiva posteritatii, cea in fata careia fiecare om asezat fata in fata cu sine,
nazuieste sa gaseasca cea mai inalta forma de confirmare."
Cind Schopenhauer a pornit catre Italia, Goethe i-a dat o scrisoare de prezentare pentru
Lordul Byron care se afla la Venetia, dar Schopenhauer n-a folosit niciodata aceasta
scrisoare; spunea ca n-are curajul de-a i se prezenta:
"Stii," spunea intr-o scrisoare, "trei mari pesimisti se afla in acelasi timp in Italia Byron, Leopardi si eu. Si inca niciunul dintre noi n-a facut pina acum cunostinta cu
ceilalti..."
Va ramine in Italia pina in iunie 1819, cind se va indrepta catre Milano, unde va primi de la
sora sa stiri ingrijoratoare despre firmele de comert din Dantig, care au devenit insolvabile;
aici el si mama sa aveau investit intregul capital, la care el mai contribuise intre timp cu
cite ceva. Schopenhauer le-a propus imediat sa imparta veniturile proprii cu ele. Dar mai
tirziu, cind una din firmele de comert ce nu si-a indeplinit obligatiile catre creditori le va
oferi treizeci%, Schopenhauer nu va accepta mai putin de saizeci% si asta in cazul unei
plati imediate, sau in intregime in cazul unor plati intirziate; si a fost atit de indignat de felul
cum mama si sora sa au esuat in clarificarea afacerilor cu debitorii, incit nu va mai
coresponda cu ele din nou, timp de unsprezece ani. In legatura cu afacerile sale, scria:
"Pot sa-mi imaginez ca din punctul tau de vedere, conduita mea ti se poate parea
dura si nedreapta. Dar asta este o simpla iluzie ce va dispare imediat ce vei reflecta
ca n-am dorit sa mi se ia nimic din ceea ce era de drept si incontestabil al meu,

12. pentru ca asta inseamna mult mai mult decit atit, e vorba de intrega mea fericire, de
libertatea mea, de timpul meu de a invata, totul, depinde de asta - o binecuvintare
de care in lume oameni ca mine se bucura asa de rar, incit ar trebui sa fie la fel de
inconstienti ca si vitele ca sa nu isi apere in cel mai inalt grad si sa caute sa
pastreze cu orice chip, ceea ce de drept este al lor. Vei spune poate, ca toti creditorii
tai au acest mod de-a gindi. Sint deplin constient ca si eu pot ajunge foarte usor
fara bani. Dar daca toti oamenii ar gindi asa cum gindesc eu, atunci lucrurile ar fi
aici pe pamint alcatuite cu mai multa intelepciune si in acest caz, probabil ca nici nu
vor mai exista falimente, nici razboaie, nici mese de joc." [4]
In iulie 1819, cind se afla la Heidelberg, i-a venit ideea de-a deveni lector universitar si a
prins forma in vara urmatoare, cind i-a fost oferit un curs de filosofie la Universitatea din
Berlin. Dar experimentul n-a fost incununat de succes. Cursul nu a atins asteptarile si asta
in momentul in care Hegel avea in acelasi timp si loc un curs ce se bucura de o asistenta
suprapopulata si entuziasta. Acest esec l-a amarit si mai mult si in urmatorii ani si-a
reamintit tot mai des de aceste momente. Aici a avut loc un incident pe care detractorii sai
l-au amplificat mai mult decit ar fi cintarit, cu toate acestea a fost suficient se stinjenitor
pentru Schopenhauer - ne referim la afacerea Marquet. Incidentul s-a petrecut intr-o zi pe
cind se reintorcea acasa, cind a descoperit trei femei barfind in fata usii sale; una dintre
ele era o croitoreasa care ocupa o alta camera in acea casa. Prezenta lor l-a iritat pe
Schopenhauer (a carei sensibilitate in aceasta privinta poate fi estimata in eseul "Despre
zgomot"), care gasindu-le ocupind aceeasi pozitie si intr-o alta ocazie, le-a cerut sa plece;
dar croitoreasa i-a raspuns ca ea este o persoana onesta si refuza sa paraseasca locul.
Schopenhauer a disparut in apartamentul sau de unde a iesit cu un bat. Conform propriei
sale marturii, i-a oferit femeii bratul pentru a o conduce; dar ea nu a acceptat si a continuat
sa ramina unde se afla. Schopenhauer a amenintat ca o va indeparta cu forta si si-a pus
amenintarea in practica, luind-o de talie si incercind s-o dea afara. Femeia a inceput sa
tipe si a incercat sa revina in locul de unde a fost indepartata. Schopenhauer a inceput
acum a o impinge pentru a o da afara; croitoreasa a cazut si a ridicat intreaga casa in
picioare. Aceasta femeie, Caroline Luise Marquet, a declansat o actiune impotriva lui
solicitind daune si pretinzind ca a fost batuta si data afara. Schopenhauer si-a aparat
singur cazul si actiunea a fost respinsa. Femeia a facut apel, iar Schopenhauer, care avea
planificata o calatorie in Elvetia nu si-a aminat vizita, astfel ca actiunea a avut loc in lipsa;
judecata a fost reconsiderata si Schopenhauer a fost amendat cu douazeci de taleri. Dar
nefericita poveste nu s-a sfirsit aici. Schopenhauer a plecat din Elvetia in Italia si nu s-a
mai intors la Berlin pina in mai 1825. Caroline Marquet si-a reinoit plingerea in fata curtii,
sustinind ca datorita acestui rau tratament la care a fost supusa, a suferit o febra in urma
careia si-a pierdut puterea unuia din brate, astfel ca intreaga stare generala a organismului
a avut de suferit si cerea plata lunara a unei compensatii. A cistigat cazul; acuzatul a fost
condamnat la plata a trei sute de taleri si la o contributie de saizeci de taleri pe an, pe
intreaga durata a vietii victimei sale. La intoarcerea la Berlin, Schopenhauer a incercat tot
ce se putea face pentru a schimba decizia; dar fara succes. Femeia a mai trait douazeci
de ani; Schopenhauer a scris pe cerificatul mortii ei: "Obit anus, obit onus"
Ideea casatoriei pare sa-l fi stapinit mai mult sau mai putin pe Schopenhauer in timpul
vietii, dar nu l-a putut determina ca in final sa faca acest pas. Este suficient sa aratam in
ce lumina a privit el femeia, asa cum reiese din eseurile sale.
Casatoria este o datorie, contractata la tinerete si achitata la batrinete. Oamenii
casatoriti vor purta pe umerii lor intreaga povara a vietii, in timp ce cei necasatoriti
vor purta doar jumatate din aceasta povara,

13. suna una din maximile sale egoiste. N-au fost oare toti adevaratii filozofi celibatari Descartes, Leibnitz, Malebranche, Spinoza, Kant? Scriitorii clasici nu vor fi considerati,
deoarece femeia ocupa o pozitie subordonata in viata lor. N-au fost toti marii poeti
casatoriti si asta cu consecinte catastrofale? Sincer, Schopenhauer n-a fost omul care sasi sacrifice personalitatea, vointei speciilor!
In august 1831 a facut o expeditie neprevazuta la Frankfurt pe Main, o expeditie in
parte datorata izbucnirii holerei la Berlin si partial datorita unui vis (era foarte credul in
asemenea materie), care ii prevestea moartea la inceputul acelui an. Aici va ramine practic
pina la sfirsitul vietii sale, ce va deveni de-o regularitate mecanica si pe care o va dedica in
intregime dezvoltarii ideilor sale filosofice; la inceput izolat, dar pe masura ce timpul trecea
devenea cumva lacom de succesul pe care si l-a refuzat in zilele tineretii sale. In februarie
1839 are un moment de exaltare, cind afla de la Societatea Stiintifica din Drontheim ca a
cistigat premiul pentru cel mai bun eseu, la intrebarea: "Daca libertatea poate fi dovedita
din punctul de vedere al constiintei" si ca a fost ales membru al acelei Societati; si un
moment ce corespunde unei mari disperari, cind a fost informat de Academia Regala
Daneza de Stiinte, din Copenhaga, ca la o competitie similara, eseul sau, "Daca sursa si
fundatiile eticii au scopul de-a cauta ideea morala intuitiva si in analiza altor conceptii
morale derivate, sau in alte principii ale cunoasterii", a esuat, tocmai pe terenul unde avea
nevoie de respectul ce era aratat opiniei principalilor filosofi. A publicat aceste eseuri in
1841, sub titlul "Doua probleme Fundamentale ale Eticii" si zece ani mai tirziu, Parerga si
Paralipomena, lucrare asupra careia si-a concentrat atentia cinci sau sase ani. Munca sa
tirzie, ce se va dovedi a fi cea mai populara, a fost refuzata de trei edituri si cind a fost
acceptata de Hayn din Berlin, autorul a primit doar zece copii ca plata a muncii sale. Din
aceasta carte au fost selectate toate eseurile, cu exceptia "Metafizicii dragostei", care va
apare ca supliment a celei de-a treia din principalele sale opere. Editia secunda a
principalei sale opere, Die Welt als Wille und Vorstellung - Lumea ca vointa si
reprezentare, apare in 1844 si a fost primita cu aprecieri din ce in ce mai mari. Pina acum,
el a fost cunoscut in Frankfurt ca fiu al vestitei Johanna Schopenhauer, de acum, va
incepe sa aiba discipoli, care desi putini numerosi, erau insa suficient de entuziasti; si ei
vor dovedi ca reputatia de care se arata odata ingrijorat, ii va fi intr-adevar de folos. Artistii
ii picteaza portetrul; un bust al sau a fost realizat de Elizabeth Ney. In numarul din aprilie
1853, din 'Weisminster Review', intr-un articol intitulat "Iconoclasmul in Filosofia Germana"
scris de John Oxenford, acesta va profeti recunoasterea sa ca scriitor si ginditor in Anglia;
trei ani mai tirziu, Saint-Rene Taillandier in 'Review des Deux Monde', ii va face un serviciu
similar in Franta. Unul dintre admiratorii sai cei mai entuziasti a fost Richard Wagner, in
1854 i-a trimis o copie a operei sale Inelul Nibelungilor purtind inscriptia:"In semn de
admiratie si gratitudine." Facultatea de Filosofie a Unversitatii din Leiptzig i-a oferit un
premiu pentru expunerea si criticismul sistemului sau filosofic. Doi francezi, M. Foucher de
Careil si M. Challemel Lacour, care l-au vizitat pe Schopenhauer in ultimile zile ale vietii,
au lasat o marturie a impresiei ce le-a lasat-o acest interviu intr-un articol de mai tirziu,
intitulat: "Un Budist Contemporan in Germania.", ce va apare in 'Revue des Deux Mondes',
in 15 martie 1870. M. Foucher de Careils ne-a lasat o fascinanta imagine:
“Quand je le vis, pour la première fois, en 1859, à la table de l’hôtel d’Angleterre, à
Francfort, c’était déjà un vieillard, à l’oeil d’un bleu vif et limpide, à la lèvre mince et
légèrement sarcastique, autour de laquelle errait un fin sourire, et dont le vaste front,
estompé de deux touffes de cheveux blancs sur les côtés, relevait d’un cachet de
noblesse et de distinction la physionomie petillante d’esprit et de malice. Les habits, son
jabot de dentelle, sa cravate blanche rappelaient un vieillard de la fin du règne de Louis
XV; ses manières étaient celles d’un homme de bonne compagnie. Habituellement
réservé et d’un naturel craintif jusqu’à la méfiance, il ne se livrait qu’avec ses intimes ou

14. les étrangers de passage à Francfort. Ses mouvements étaient vifs et devenaient d’une
pétulance extraordinaire dans la conversation; il fuyait les discussions et les vains
combats de paroles, mais c’était pour mieux jouir du charme d’une causerie intime. Il
possédait et parlait avec une égale perfection quatre langues: le français, l’anglais,
l’allemand, l’italien et passablement l’espagnol. Quand il causait, la verve du vieillard
brodait sur le canevas un peu lourd de l’allemand ses brilliantes arabesques latines,
grecques, françaises, anglaises, italiennes. C’était un entrain, une précision et des sailles,
une richesse de citations, une exactitude de détails qui faisait couler les heures; et
quelquefois le petit cercle de ses intimes l’écoutait jusqu’à minuit, sans qu’un moment de
fatigue se fût peint sur ses traits ou que le feu de son regard se fût un instant amorti. Sa
parole nette et accentuée captivait l’auditoire: elle peignait et analysait tout ensemble; une
sensibilité délicate en augmentait le feu; elle était exacte et précise sur toutes sortes de
sujets.”
Schopenhauer a murit la 20 septembrie 1860, la saptezeci si trei de ani, impacat si
singur, asa cum a trait intreaga sa viata; dar nu fara a primi avertismente. Intr-o zi din
aprilie, in timp ce facea obisnuita sa plimbare dupa cina, a suferit de palpitatii ale inimii,
de-abia putind respira. Aceste simptome s-au intensificat in urmatoarele luni si Dr. Gwinner
l-a averizat sa-si intrerupa baile reci si sa ia micul dejun in pat; cu toate acestea,
Schopenhauer tinea la regimul sau si era putin inclinat sa asculte pescriptiile medicului. In
dimineata zilei de 18 septembrie a avut o discutie cu Dr. Gwinner in care isi exprima
dorinta de-a pleca in Italia si ca va fi de compatimit daca va muri tocmai acum, cind
intentiona sa faca citeva adaugiri importante la Parerga si Paralipomena; a vorbit despre
munca sa si despre calda recunoastere ce a primit-o pina si in cele mai indepartate locuri.
Dr. Gwinner nu l-a vazut niciodata pina atunci atit de inflacarat si prietenos si l-a parasit
fara nicio tragere de inima; fara sa-si imagineze ca l-a vazut pentru ultima oara. In cea dea doua dimineata dupa aceasta intrevedere, Schopenhauer si-a facut obisnuita baie rece,
urmata de micul dejun. Servitorul i-a deschis fereastra pentru a lasa sa patrunda aerul
rece al diminetii. Putin mai tirziu, a sosit Dr. Gwinner, care l-a gasit culcat intr-un colt al
canapelei; fata sa purta aceiasi expresie obisnuita.
Nu era niciun semn care sa arate ca aici s-ar fi dat o lupta. Nici nu a fost data nicio batalie
cu moartea; el a murit asa cum spera sa se intimple, usor, fara sa simta nicio durere....
In elaborarea acestei note, scriitorul isi recunoaste datoria fata de lucrarea Dr.
Gwinner, Viata si mica lucrare a Profesorului Wallace pe aceiasi tema, la fel ca si fata de
citiva alti autori pe care i-a avut la dispozitie -TRANSLATORUL
RUDOLF DIRCKS
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------1
2
3
4
Wallace’s Life, pp. 95, 96.
Wallace, p. 108.
Haldane and Kemp’s The World as Will and Idea.
Wallace, p. 145.

15. Tr. CasCarino
DESPRE SUFERINTELE LUMII
In afara cazului in care suferinta este obiectul direct si imediat al vietii, existenta noastra
ar trebui sa fie un esec total in scopurile sale. Este absurd sa privesti o asemenea
cantitate imensa de durere ce abunda pretutindeni in lume si isi afla originile in nevoi si
necesitati inseparabile de viata insasi, ca neservind niciunui scop ci doar ca un simplu
rezultat al intimplarii. Fiecare nenorocire, asa cum vine, pare fara dubii a fi ceva
exceptional; dar nenorocirea este in general regula.
Nu cunosc o absurditate mai mare decit cea propusa de cele mai multe dintre sistemele
filosofice in declararea raului ca fiind negativ in caracterul sau. Raul este doar ceea ce
este pozitiv; el isi face simtita doar propria existenta. Leibnitz este preocupat in mod
special de apararea acestei absurditati; si el cauta sa-si intareasca pozitia utilizind un palid
si palpabil sofism. Este un bine care este negativ; cu alte cuvinte, fericirea si satisfactia
implica intotdeauna implinirea unor dorinte, unele stari de durere, duse pina la capat.
[Nota trad. 1: -- Leibnitz a argumentat ca raul este o calitate negativa-- i.e -- absenta
binelui si caracterul sau activ si aparent pozitiv este o parte accidentala si nu esentiala a
naturii sale. Recele, spune el, este doar absenta puterii caldurii si puterea activa de
dilatare din procesul transformarii apei in ghiata este o parte intimplatoare si nu parte
esentiala a naturii recelui. Cert este, ca puterea de dilatare in inghetarea apei este de fapt
o crestere a fortei de respingere intre moleculele sale; iar Schopenhauer este cit se poate
de indreptatit in a numi intreaga argumentatie drept un sofism.]

16. Aceasta explica faptul ca vom gasi placerea in a nu fi atit de placuta cum ne-am fi
asteptat, iar suferinta cu mult mai dureroasa.
S-a spus ca in lume placerea ar depasi in greutate durerea; ori in orice caz, aici exista
un echilibru intre cele doua. Daca cititorul doreste sa vada pe scurt daca aceasta
declaratie este adevarata, il lasam sa compare respectivele simtaminte a doua animale,
unul fiind angajat in devorarea celuilalt.
Cea mai buna consolare in nenorocire sau mizerie, de orice fel ar fi, este gindul ca alti
oameni sint intr-o nenorocire inca si mai mare decit cea in care te afli tu; si aceasta este o
forma de consolare deschisa oricui. Dar ce soarta cruda inseamna asta pentru omenire in
intregul ei !
Sintem asemeni mieilor pe un cimp jucindu-se sub ochii macelarului, ce alege mai intii
pe unul, apoi pe un altul, pentru a-i sacrifica. La fel este si in cele mai bune din zilele
noastre, in care sintem cu totii inconstienti de raul pe care Soarta il are din belsug pregatit
chiar acum pentru noi ---boala, saracie, mutilare, pierderea luminii ochilor, sau a ratiunii.
Nici cea mai mica parte din neajunsurile existentei nu sta in asta, acest Timp, apasa
continuu asupra noastra, nelasindu-ne vreodata sa ne tragem rasuflarea, venind mereu
dupa noi ca un impartitor de sarcini cu biciul sau. Daca din clipa in clipa Timpul isi opreste
mina, este doar pentru a ne da prada mizeriei plictiselii.
Dar nenorocirea are rostul sau; pentru ca asa cum corpul nostru ar face explozie daca
presiunea atmosferei ar fi inlaturata, la fel s-ar intimpla daca din viata omului ar fi inlaturate
toate nevoile, greutatile si adversitatile; daca tot ce ar lua in mina omul ar fi incununat de
succes, ar fi intr-o masura atit de mare inghitit de aroganta, incit daca n-ar exploda, ar
prezenta spectacolul unei prostii nestapinite - ba chiar mai mult, ar putea innebuni. Si mai
departe pot spune, ca o anumita cantitate de durere sau de necaz este necesara pentru
orice om, in toate timpurile. O corabie fara balast este instabila si nu va putea sa tina
drumul drept.
Sigur este doar ca munca, nelinistea, truda si necazul, constituie cea mai mare parte din
viata celor mai multi dintre oameni. Dar daca toate dorintele noastre ar fi satisfacute
imediat ce ele s-ar ivi, cu ce si-ar mai ocupa oamenii viata ? ce-ar mai putea face cu timpul
lor ? Daca lumea ar fi un paradis de lux si de confort, un tarim de lapte si de miere, unde
toata lumea ar obtine ce-si doreste, imediat, fara nicio dificultate, omul ar muri de
plictiseala, ori s-ar spinzura; sau ar fi aici razboaie, masacre, crime, astfel ca intr-un sfirsit
omeniriea isi va produce ea insasi mai multa suferinta decit accepta azi din miinile Naturii.
In tineretea noastra, asa cum intrezarim viata care vine, sintem asemeni copiilor la
teatru inainte sa fie ridicata cortina, plini de entuziasm, asteptind nerabdatori ca piesa sa
inceapa. Este o binecuvintare ca nu stim ceea ce urmeaza sa petreaca! Dar putem
prevedea, caci este o vreme cind copiii pot parea prizonieri inocenti, condamnati nu la
moarte, ci la viata si totusi, cu totii inconstienti de ceea ce sentinta lor inseamna. Cu toate

17. acestea, dorinta fiecarui om este sa ajunga la virsta senectutii; cu alte cuvinte, la o stare a
vietii in care sa poata spune: "Este rau azi si va fi si mai rau miine, si tot asa pina la tot ce
poate fi mai rau ".
Daca incerci sa-ti imaginezi pe cit de bine poti, la ce cantitate de mizerie, durere si
suferinta de orice fel lumineaza soarele in miscarea lui, vei admite ca ar fi cu mult mai bine
daca pe pamint soarele ar fi capabil sa determine fenomenul vietii tot la fel de putin ca si
pe luna; si daca aici, ca si acolo, suprafata ar fi inca intr-o stare imperfecta de cristalizare.
Din nou poti sa privesti la viata ca la un episod nerentabil, ce doar disturba calmul
binecuvintat al non-existentei. Si in orice caz, chiar egale toate acestea, s-au pierdut
impreuna cu acest bine acceptabil si cu cit mai mult traiesti, cu atit mai limpede vei simti
asta; in intregul sau, viata, este o deceptie, ba mai mult inca, o amagire.
Daca doi oameni ce erau prieteni in tineretea lor se intilnesc din nou atunci cind vor fi
batrani, dupa ce au fost separati o mare parte a vietii, sentimentul principal ce il vor avea
in momentul cind vor da ochii unul cu celalalt, va fi unul al unei dezamagiri complete in fata
vietii privita in intregul ei; deoarece gindurile lor vor fi purtate inapoi, spre timpurile de
inceput, cind viata era fara cusur asa cum se prezenta in desfasurarea de altadata, in
lumina trandafirie a rasaritului, pe cind promitea atit de multe - si din care s-a indeplinit atit
de putin! Acest simtamint va fi complet predominant peste toate celelalte, incit, nici nu vor
considera ca mai este necesar sa-si adreseze cuvinte; dar pe de alta parte va fi o tacere
asumata si va forma fundamentul asupra a tot ce vor avea de discutat.
Cine a trait sa vada doua, trei generatii, este asemeni unui om care a stat citva timp in
fata cabinei unui scamator la un bilci si a fost martor la desfasurarea spectacolui de doua
trei ori in serie. Trucurile erau menite sa fie vazute o singura data; cit timp ele nu mai
reprezinta o noutate si au incetat sa mai induca in eroare, efectul lor s-a pierdut.
In timp ce niciun om nu merita a fi invidiat pentru soarta sa, exista aici un numar
nemasurat dintre cei a caror soarta pare a fi de compatimit profund.
Viata este o indatorire ce-o ai de savirsit. Si este un lucru minunat sa spui defunctus est;
inseamna ca omul si-a implinit aceasta sarcina.
Daca copiii ar fi adusi in lume printr-un simplu act de ratiune, ar mai putea continua sa
mai existe specia umana? N-ar putea mai degraba un om avea o compasiune atit de mare
fata de generatiile ce vor urma, incit sa le crute de mizeria acestei existente? Ori, in orice
caz, a nu lua asupra sa cu singe rece sarcina de-a impune aceasta povara.
Trebuia sa fi spus, presupun ca filosofia mea este incomoda - pentru ca rostesc
adevarul; si oamenii prefera sa fie asigurati ca tot ce face Dumnezeu este bun. Duceti-va
la preoti atunci si lasati filosofii in pace! In orice caz, nu ne cereti sa ne punem de acord
doctrina noastra cu lectiile pe care le-ati invatat. Asta este ceea ce vor face pentru voi acei

18. pungasi de falsi filosofi. Intrebati-i de orice doctrina ati fi incintati, si o veti obtine. Profesorii
din Universitatile voastre sint siliti a predica optimismul; si este o sarcina asa de usoara si
agreabila sa rastorni teoriile lor.
I-am reamintit cititorului ca fiecare stare de prosperitate, fiecare sentiment de satisfactie,
este negativ in caracterul sau; este un fel de-a spune ca el consta in eliberarea de
suferinta, cea care este elementul pozitiv al existentei. Urmeaza de aici ca fericirea
oricarei existente date consta in a fi masurata nu in bucurii si placeri, ci in cantitatea ce a
fost eliberata de suferinta - de raul pozitiv. Daca acesta este adevaratul punct de plecare,
animalele inferioare par sa se bucure de un destin mult mai fericit decit al omului. Sa
examinam problema ceva mai de aproape.
Oricit ar varia formele pe care le poate lua fericirea si suferinta umana, ce-ar conduce
un om in a cauta pe una si a incerca sa evite pe cealalta, elementele concrete ce apartin
tuturor sint placerea corpului sau suferinta corpului. Aceasta baza este foarte restrictiva;
ea consta in simpla sanatate, hrana, protectia fata de umezeala si frig, satisfacerea
instinctului sexual; sau altfel, in absenta tuturor acestor lucruri. Prin urmare, atita timp cit
placerea fizica este atinsa, omul nu este cu nimic mai bun decit o bruta, incercind sa evite
pe cit de mult aceste posbilitati ale sistemului sau nervos ce-l pot face mai sensibil la orice
fel de placeri, dar deasemenea trebuie sa fie reamintit, si la orice fel de suferinta. Dar apoi,
comparat cu bruta, cit de inalte sint pasiunile ce se inalta in el! ce diferenta incomesurabila
este in adincimea si forta emotiilor lui! - si inca intr-un caz, ca si celalat, toate doar pentru a
produce acelasi rezultat in definitiv: adica, sanatate, hrana, imbracaminte, si asa mai
departe.
Sursa principala a tuturor acestor pasiuni este acest gind despre ce e absent si viitor, cu
ajutorul caruia omul exercita o puternica influenta asupra a tot ceea ce face. Aici se afla
adevarata origine a grijilor sale, a sperantelor, a temerilor - emotiilor ce-l afecteaza mult
mai adinc decit ar putea fi vreodata in cazul acestui prezent cu bucurile si suferintele la
care bruta este limitata. In puterea reflectiilor sale, a memoriei si previziunii, omul poseda
o masinarie capabila a condensa si a stoca placerile si tristetile lui. Dar bruta n-are nimic
de acest fel; tot ceea ce ea simte in durere este ca si cind suferinta era aici inca de la
inceput, un gind egal, un acelasi lucru ce i s-a mai intimplat si inainte de nenumarate ori. Ii
lipseste puterea de-a insuma sentimentele sale. De aici si temperamentul ei calm si
indolent; si cit de mult este acest lucru de invidiat! Dar ceea ce vine in imaginea omului,
toate emotiile ce ii sint date, il ridica la o stare superioara; preia aceleasi elemente ale
placerii si durerii care sint comune la el si la bruta, ii dezvolta sensibilitatea la fericire si
suferinta intr-un asemenea grad, incit la un anumit moment dat, omul, este adus intr-o
stare presanta de fericire ce se poate dovedi a-i fi chiar fatala unui altuia, pe care-l poate
arunca in abisul disperarii si-al suicidului.
Daca vom duce analiza noastra un pas mai departe, putem gasi ca in dorinta de-a mari
aceste placeri, omul a adaugat intentionat altele noi la cele care prin numarul si tensiunile
lor erau inca limitate, care in starea lor originala nu erau cu mult mai dificil de satisfacut
decit cele ale brutei. De aici a derivat luxul in toate formele sale; mincarurile delicate,
folosirea tutunului si opiului, lichiorurile, hainele elegante si o mie si una de lucruri, altele
decit cele considerate necesare pentru existenta sa.

19. Si dincolo de toate acestea, aici este o o sursa separata si particulara de placere, si
prin urmare de suferinta, pe care omul a stabilit-o pentru sine ca urmare a utilizarii puterii
sale de reflectie; si asta detine partea cea mai mare din valorile si negarile lui, aproape
mai mult decit toate celelalte interese puse laolalta. Ma refer la ambitiile si la simtamintele
de onoare si rusine; intr-un cuvint, despre ceea ce el gindeste fata de parerile pe care
ceilalti oameni si le formeaza despre el. Avind mii de forme, adesea unele foarte stranii,
acestea devin un scop asupra realizarii caruia sint concentrate toate eforturile pe care le
face si care nu-si au radacinile in placerile sau suferintele fizice. Este adevarat, ca pe linga
sursele de placere pe care le are in comun cu bruta, omul se bucura la fel de bine si de
placerea pe care i-o ofera puterea mintii sale. Asta admite multe trepte succesive, de la
fleacurile usuratice sau doar o simpla vilva iscata, pina la cele mai inalte realizari
intelectuale; dar si aici este insotit de plictiseala, ce se ridica impotriva lui situindu-se de
partea suferintei. Plictiseala este o forma de suferinta necunoscuta brutei, in orice caz, in
starea lor naturala doar cele mai inteligente dintre ele sint cele care prezinta urmele ei
slabe atunci cind sint domesticite; in timp ce in cazul omului, ea a devenit pur si simplu o
pedeapsa. Multimea acelor nenorociti vrednici de plins, al caror scop in viata este mereu
acela de a-si umple pungile dar niciodata de-a pune ceva si-n capul lor, ofera un exemplu
singular al acestui supliciu al plictiselii. Bogatia lor devine o pedeapsa oferindu-i prada
mizeriei de-a nu avea nimic de facut; pentru a scapa, vor alerga in toate directiile,
hoinarind aici, apoi dincolo, si pretutindeni la fel. Nici n-au ajuns bine intr-un loc si
nelinistiti, vor vrea sa afle ce distractii le sint oferite; ca si cind ar fi niste bieti cersetori,
intrebind vesnic ingrijorati de soarta lor, unde pot primi o pomana! este, ca nevoile si
plictiseala sint cei doi poli ai vietii omului. In final mai pot mentiona ca in ceea ce priveste
relatiile sexuale omul este tributar unei rinduieli specifice, ce-l conduce cu indaratnicie sasi aleaga o singura persoana. Acest sentiment creste, acum si apoi, transformindu-se intro dragoste mai mult sau mai putin patimase, ce este sursa unei mici placeri si unei mari
suferinte.
Oricum, este un lucru minunat, ca un simplu adaos de meditatie poate servi in a ridica o
asemenea vasta si mareata structura a fericirii si suferintei umane; refugiindu-se
deasemenea pe aceiasi baza ingusta de bucurie si durere pe care omul o detine in comun
cu bruta si expunindu-l astfel la cele mai violente emotii, la atit de multe furtuni de pasiune,
la atit de multe convulsii ale sentimentelor, incit ceea ce el a suferit sta scris si se poate citi
in liniile brazdate adinc pe fata lui. Si inca, atunci cind pare ca toate acestea au fost spuse,
el inca mai da ultima lupta, pentru aceleasi lucruri pe care bruta demult le-a atins si asta,
cheltuind o cantitate incomparabil mai mica de pasiune si suferinta!
Dar toate acestea contribuie la cresterea cantitatii de suferinta din viata omului,
depasind cu mult cantitatea ce-o ofera toate placerile ei; si suferintele vietii sint cu mult
mai dureroase pentru om prin faptul ca moartea este ceva foarte original pentru el. Bruta
se fereste de moarte instinctiv, fara a intelege cu adevarat ce inseamna ea si de aceea
fara a o contempla in modul original in care omul o face, cel care are sumbra ei
perspectiva permanent in fata ochilor sai. Astfel incit, chiar daca doar citeva brute sfirsesc
de o moarte naturala, cele mai multe dintre ele traiesc suficient pentru a perpetua specia,
pentru ca apoi, daca nu chiar mai devreme, sa devina prada pentru alte animale, -- in timp
ce omul, pe de alta parte, reuseste sa faca din asa-numita moarte naturala regula, la care
oricum, exista aici o multime de alte exceptii, -- avantajul este de partea brutei, din
motivele aratate mai sus. Dar adevarul este ca omul atinge limita naturala a duratei de
viata la fel de rar ca si bruta; din cauza modului de viata defectuos, in care a pierdut orice

20. legatura cu felul sau de-a trai natural si a tensiunilor la care este supus prin munca si
emotii, ce conduc la o degenerare a rasei, astfel incit de cele mai multe ori, obiectivul sau
nu este atins.
Bruta este mult mai multumita cu simpla sa existenta decit omul; mecanismul este in
intregime acesta; si omul gaseste satisfactii in el doar in masura in care este insensibil si
redus. In consecinta, viata unei brute poarta mult mai putina suferinta - dar deasemenea si
mai putina fericire - in comparatie cu viata omului; si in timp ce acest lucru poate fi localizat
pe de o parte in eliberarea de chinul oferit de - neliniste si anxietate, ii este de asemenea
datorat faptul ca - speranta, in orice sens real, este necunoscuta pentru bruta. In acest fel
este lipsita de orice participare la ceea ce noua ne ofera cea mai mare si cea mai fericita
parte a bucuriilor si placerilor, anticiparea mentala a unui viitor fericit si ispititorul joc al
fanteziei, ce le datoram puterii noastre de imaginatie. Iar daca bruta este lipsita de
neliniste, ea este in acelasi sens fara speranta; in orice caz, constiinta ei este limitata la
momentul prezent, la ceea ce ea poate vedea in clipa de fata inaintea ochilor. Bruta este
intruchiparea impulsurilor prezentului si prin urmare a acelor elemente de teama si
speranta ce exista in natura ei -- si care nu merg prea departe -- apar numai in relatiile cu
obiectele ce se afla in fata lor si prin intermediul carora ajung la aceste impulsuri; in timp
ce raza viziunii unui om cuprinde intreaga sa viata si se intinde mult mai departe, putind
scruta trecutul si viitorul.
Imediat dupa asta este o relatie in care bruta isi arata intelepciunea reala in comparatie
cu noi -- vreau sa spun, linistea ei, bucuria ce-o manifesta in clipa prezentului. Linistea
spiritului ce pare sa le fie dat sa-l traiasca atit de adesea, ce ne face sa ne rusinam deatite ori atunci cind lasam avalansa gindurilor si grijilor noastre sa ne tulbure linistea si sa
ne alunge multumirea. Dar de fapt toate aceste bucurii oferite de speranta si imaginatia
noastra, pe care le-am mentionat, n-au sa ne aduca nimic. Placerea pe care un om o
gaseste in asteptarea unor satisfactii este o parte a placerii reale ce este atasata la acesta
bucurie acordata in avans. Ea este dedusa ulterior; pentru ca cu cit asteptam mai
nerabdatori ceva, cu atit mai putina satisfactie vom gasi in asta atunci cind ea va sosi. Dar
bucuria brutei nu este anticipata si de aceea nu va suferi nicio deductie; astfel ca placerea
momentului real soseste intreg si nealterat. In acelasi fel, raul preseaza asupra brutei doar
cu greutatea sa proprie; in timp ce la noi, teama sosirii face adesea ca povara sa fie de
zece ori mai grea.
Este doar modul sau caracteristic in care bruta se abandoneaza pe sine in intregime
clipei acestui prezent, ceea ce contribuie atit de mult la placerea ce o descoperim la
animalele noastre favorite. Ele sint intruchiparea clipei prezentului si intr-un fel anume ele
ne fac sa simtim valoarea fiecarei ore ce este lipsita de griji si de necaz, pe care de cele
mai multe ori, prinsi de gindurile si preocuparile noastre, o ignoram. Dar omul, aceasta
creatura egoista, plina de cruzime, se foloseste gresit de aceasta calitate a brutei, de-a fi
mult mai multumita decit noi cu o existenta simpla si adesea lucreaza incercind s-o extinda
intr-o asemenea masura, incit ajunge sa-i ofere brutei nimic altceva decit o viata searbada,
trista, ce a fost total pustiita. Pasarea care a fost astfel creata ca ar putea hoinari mai mult
de jumatate din lume, el o inchide intr-un spatiu nu mai mare de un picior, ca sa-si
gaseasca acolo sfirsitul intr-o moarte latenta, mistuita de dorul si plinsul libertatii pierdute;
pentru ca intr-o cusca, de fericire, nimeni nu poate sa cinte. Cind am vazut cum
maltrateaza omul cainele, cel mai bun prieten al sau; modul in care infasoara in lanturi

21. acest animal nobil, am simtit cea mai adinca simpatie fata de bruta si o profunda revolta
fata de stapinul sau.
Vom vedea mai tirziu ca discutind dintr-o inalta perspectiva este posibila justificarea
suferintelor omenirii. Dar aceasta justificare nu se poate aplica in cazul animalelor, ale
caror suferinte, pe linga faptul ca sint intr-o mare masura datorate omului, cel mai adesea
prin forta lor considerabila ajung chiar sa le intreaca puterea de rezistenta. [1] Si in acest
fel ne vedem fortati sa intrebam: De ce si in ce scop exista toata aceasta tortura si chin
cumplit ? exista aici nimic care sa acorde o pauza vointei; nu exista libertatea de-a te
lepada de tine si astfel sa obtii mintuirea. Nu exista decit un singur argument care ar putea
servi sa explice suferinta animalelor. El este: ca vointa de a trai, care sta la baza tuturor
fenomenelor lumii, trebuie in cazul lor sa satisfaca dorinta de a se hrani singure. Acest
lucru este facut prin profilarea treptata a fenomenelor, fiecare dintre cele care exista fac
acest lucru pe socoteala altora. Oricum, am aratat deja ca aceasta capacitate de
rezistenta la suferinta este cu mult mai mica la animale decit la om. Orice alta explicatie ce
poate fi data asupra destinului lor va fi sub natura ipotezei, daca nu de fapt chiar mitica in
caracterul sau; si-l voi lasa pe cititor sa faca singur supozitii asupra acestei chestiuni.
[Nota 1: _Lumea ca vointa si reprezentare_, vol II. p. 404.]
Se spune ca Brahma ar fi creat lumea printr-un gen de eroare sau cadere in pacat; si
potrivit ordinii, de-a ispasi pentru nebunia sa, este obligat sa ramina in el insusi pina ce isi
va rascumpara pacatele. Ca justificare a originii lucrurilor, este admirabila! In conformitate
cu doctrina Budismului, lumea a luat nastere ca urmare a unor tulburari inexplicabile a
calmului divin al Nirvanei, aceasta stare minunata obtinuta prin expiatia pe care a indurat-o
un timp atit de indelungat - schimbarea avind loc printr-un fel de calamitate. Aceasta
explicatie trebuie sa fie inteleasa avind unele fundamente morale; desi este ilustrata exact
asemeni unei teorii paralele in domeniul stiintelor fizicii, care plaseaza originile soarelui
intr-un amestec de ceata primitiva despre care nimeni nu stie cum s-a format. Ulterior,
printr-o serie de pacate morale, lumea a devenit treptat, ajungind sa treca din rau in rau, la fel de bine cum se intimpla si conform succesiunilor fizice - pina cind si-a asumat
aspectul ingrozitor pe care-l poarta azi. Admirabil! Grecii priveau lumea si zeii ca lucrare a
unei enigmatice necesitati. O explicatie care poate fi acceptata: ne vom multumi cu ea
pina cind vom gasi una mai buna. Din nou, Ormuzd si Ahriman sint puteri rivale, aflate intrun razboi continuu. Asta nu-i un prea mare rau. Dar ca un Dumnezeu ca Iehova ar fi creat
aceasta lume de mizerie si suferinta, dintr-un simplu capriciu si pentru ca s-a bucurat sa
faca asta, iar ca apoi ar fi aplaudat pentru a-si proslavi propria opera si a declara ca totul a
fost creat pentru a fi minunat -- asta nu putem deloc intelege! In explicatia sa asupra
originii lumii, Judaismul, este inferior fata de oricare alta formulare a doctrinelor religioase
marturisite de o natiune civilizata; si in deplina concordanta cu asta, este singura care nu
prezinta nici cea mai mica urma de convingere in ceea ce priveste nemurirea sufletului [1]
[Nota 1: Vezi _Parerga_ vol. I. pp. 139_et seq_ ]
Chiar daca afirmatia lui Leibnitz - ca aceasta este cea mai buna dintre lumile
posibile - ar fi corecta, asta nu ar justifica pe Dumnezeu in creatia sa. Pentru ca el nu este
doar Creator al lumii, ci si al posibilitatii insasi; si de aceea el ar fi trebuit sa aiba o
modalitate atit de ordonata incit aceasta sa poata admite existenta a ceva cu mult mai
bun.

22. Exista aici doua lucruri care fac imposibil de crezut ca aceasta lume este opera izbutita
a Fiintei prea-intelepte, prea-bune si prea-puternice in acelasi timp; primul este mizeria
abunda pretutindeni in lume; cel de-al doilea este imperfectiunea evidenta celei dintii dintre
creatiile sale, omul, care este o parodie a ceea ce el ar trebui sa fie. Aceste lucruri nu pot fi
conciliate cu niciuna din noianul de astfel de credinte asemanatoare. Dimpotriva, ele sint
doar date ce sustin ceea ce am spus; ele au acceptul nostru de a prezenta lumea ca
rezultat al propriei noastre ticalosii si de aceea, ca ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca
nici nu ar fi fost. In timp ce in ipotezele de inceput ridicau o acuzatie amara impotriva
Creatorului si furnizau material de sarcasm, in cele de mai tirziu, ele formeaza un aspru
rechizitoriu asupra propriei noastre naturi, a propriei noastre vointe si ne predau o lectie a
umilintei. Ele ne deschid posibilitatea de-a vedea ca venim in lume asemeni copiilor unui
sclav eliberat, purtind asupra noastra povara pacatului; si asta doar gratie faptului de-a
avea de ispasit la nesfirsit acest pacat, incit existenta noastra este atit de nefericita iar
incununarea ei este moartea.
Nu exista aici nimic mai sigur decit adevarul general ca acest pacat cumplit lumii este
cel in care isi afla originea suferintele cumplite lumii. Nu ma refer aici la raporturile fizice
dintre aceste doua lucruri aflate pe tarimul experientei; sensul meu este metafizic. Prin
urmare, singurul lucru care ma impaca cu Vechiul Testament este povestea "Caderii
stramosilor in pacat". In ochii mei este singurul adevar metafizic din aceasta carte, desi el
apare sub forma unei alegorii. Nu-mi apare aici o mai buna explicatie asupra existentei
noastre decit faptul ca ea este rezultatul unor pasi gresiti, a unor pacate pentru care
trebuie sa platim. Nu ma pot abtine de-a recomanda cititorului preocupat, un popular, dar
in acelasi timp un profund tratat cu privire la acest subiect de Claudius [1], ce expune in
esenta spiritul pesimist al Crestinismului. El este intitulat:
"Pamintul este blestemat de dragul tau."
Nota trad.1: Matthias Claudius (1740-1815), un popular poet, prieten cu Klopstock, Herder
si Lessing. El a editat Wandsbecker Bote, in partea a patra a acestei lucrari apare tratatul
mentionat mai sus. El a scris in general sub pseudonimul Asmus si Schopenhauer il
utilizeaza adesea pentru a face referire la el.
Intre etica Grecilor si etica Hindusa este un contrast flagrant. Intr-un caz (cu exceptia lui
Platon, trebuie sa marturisesc), obiectul eticii este de a-l conduce pe om catre o viata
fericita; in celalalt caz este de a-l elibera si mintui complet inca din timpul vietii -- intocmai
asa cum este declarat chiar in primele cuvinte din Sankhya Karika.
Asemanator cu asta este contrastul dintre ideea de moarte de la Greci si Crestini. Ea
este surprinzator prezentata intr-o forma vizibila pe un minunat sacrofag antic in galeria
din Florenta, care expune in relief intreaga serie de ceremonii ce se succed in cadrul unei
casatorii din vremea antichitatii, de la prezentarea formala, pina in seara cind torta zeului
Hymen lumineaza casa fericitului cuplu. Comparati asta cu sicriul crestin decorat cu doliul
negru si acoperit cu un crucifix! Cite semnificatii se regasesc in aceste doua modalitati dea gasi consolare in moarte! Ele se opun reciproc, dar fiecare dintre ele este intemeiata.
Unul reprezinta confirmarea vointei de-a trai, ce a ramas desigur, pentru totdeauna de
partea vietii, cu toate ca formele ei se pot repede schimba. Celalalt, un simbol al suferintei
si al mortii, subliniaza refuzul vointei de-a trai pentru a se elibera din sfera lumii de sub

23. acest domeniu sumbru ce apartine mortii si diavolului. Si in chestiunea dintre afirmarea si
negarea vointei de-a trai, Crestinismul, este in ultima instanta indreptatit.
Opozitia in care se prezinta Noul Testament atunci cind este comparat cu Vechiul
Testament in conformitate cu punctul de vedere ecclesiastic asupra problemei in discutie,
este doar diferenta ce exista intre sistemul meu etic si filosofia morala a Europei. Vechiul
Testament reprezinta omul aflat sub stapinirea Legii, si in orice caz, aici nu poate fi vorba
de mintuire. Noul Testament declara falimentul Legii, eliberarea omului de sub dominatia ei
[1] si in locul ei predicatorii vestesc Imparatia Gratiei divine, pentru a fi cistigata prin
credinta si dragostea fata de aproape si deplinul sacrificiul de sine . Aceasta este calea de
eliberare de raul lumii. Spiritul Noului Testament este fara indoiala ascetismul, cu toate ca
protestantii si rationalistii l-au rastalmacit pentru a se potrivi scopului lor. Ascetismul este
negarea vointei de-a trai; si tranzitia de la Vechiul Testament la Noul Testament, de la
domnia Legii, la domnia Credintei si de la justificarea muncii, la mantuirea prin Mediator,
de la domnia pacatului si mortii, la viata vesnica in Hristos, ceea ce inseamna, cind luam
asta in sensul real, tranzitia de la simplele virtuti morale, la refuzul vointei de-a trai.
Filosofia mea arata fundamentele metafizice ale dreptatii, dragostea fata de omenire si
punctele esentiale ce indica telul spre care aceste virtuti ne conduc in mod necesar, daca
ele sint practicate intr-un mod desavirsit. In acelasi timp, este o marturisire neprefacuta ca
omul trebuie sa se intoarca cu spatele la lume si o astfel de respingere a vointei de-a trai
este calea spre eliberare. Este deasemenea in acord cu spiritul Noului Testament, in timp
ce toate celelalte sisteme sint exprimate in spiritul Vechiului Testament; este un mod de a
spune ca, teoretic, la fel de bine ca si practic, rezultatul lor este Judaismul - nimic altceva
decit un teism despotic. In acest sens, doctrina mea ar putea fi numita singura filosofie cu
adevarat Crestina -- o declaratie ce poate parea paradoxala pentru acei oameni care se
reduc la o cercetare superficiala in loc de a patrunde miezul problemei.
[Nota 1: Cf. Romani VII; Galateni II, III.]
Daca doriti o busola sigura care sa va ghideze prin viata si sa alunge toate indoielile cu
privire la calea cea dreapta pe care o cautati, nu se poate obtine nimic mai bun decit sa va
obisnuiti sa priviti aceasta lume ca pe un penitenciar, un fel de colonie de detinuti, sau [in
greaca] ergastaerion, asa cum au numit-o primii filosofi. [1] Printre Parintii Crestini, dind
dovada de un curaj vrednic de lauda, Origen, a avut acest punct de vedere [2], care este
in mod cert justificat mai departe de anumite teorii obiective ale vietii. Aici ma refer nu
numai la propria mea filosofie ci la intelepciunea din toate timpurile, asa cum a fost ea
exprimata in Brahmanism si Budism si a fost rostita de filosofi greci ca Empedocle si
Pitagora; si deasemenea, asa cum Cicero, in remarca sa potrivit careia, oamenii intelepti
din vechime obisnuiau sa predea ca noi am sosit in aceasta lume pentru a ne indeplini
pedeapsa pentru crimele pe care le-am savirsit intr-o alta conditie a existentei-- o doctrina
ce facea parte din initierea in mistere. [3] Iar Vanini, -- cel pe care contemporanii sai l-au
ars pe rug, gasind in asta o sarcina mult mai usoara decit sa argumenteze netemeinicia
teoriilor lui -- a formulat acelasi lucru intr-un mod foarte convingator. "Omul," spune el,
'este intr-atit de posedat de tot felul de nenorociri, incit, daca asta nu ar fi respinsa de
religia Crestina, as putea sa-mi asum riscul de-a afirma ca daca spiritele raului isi au citusi
de putin o existenta, atunci toate au imbracat o forma umana si ispasesc acum pentru
crimele lor." [4] Iar adevarata Crestinatate -- folosind cuvintul in adevaratul lui sens,
priveste existenta noastra ca o consecinta a pacatului si greselii.
[Note1: Cf. Clem. Alex. Storm. L. iii, c, 3, p. 399.]

24. [Note 2: Sf.Augustin _De cìvitate Dei_., L. xi. c. 23.]
[Note 3: Cf. _Fragmenta de philosophia_.]
[Note 4:
_De admirandis naturae arcanis_; dial L. p. 35. ]
Daca va obisnuiti cu aceasta perspectiva asupra vietii, va veti adapta in consecinta
asteptarile si veti incepe sa priviti toate evenimentele ei neplacute, mai mari sau mai mici,
suferintele ei, grijile ei, nenorocirile ei, ca nimic neobisnuit sau ilegitim; ba mai mult, veti
descoperi ca totul este asa cum ar trebui sa fie, intr-o lume in care fiecare dintre noi
plateste pedeapsa existentei in propriul sau mod caracteristic. Printre relele unei colonii
penitenciare este societatea acelora ce o formeaza; daca cititorul merita o companie mai
buna, nu va fi nevoie sa-i adresez niciun cuvint pentru a-i reaminti ce are de facut pentru a
se impaca cu prezentul. Daca are un suflet aflat deasupra celor comune sau este un om
de geniu, se va simti uneori asemeni unui prizonier de o nobila conditie, condamnat sa
visleasca pe galere laolalta cu criminalii de rind; si va urma modelul sau si va incerca sa
se izoleze in sine.
Oricum, trebuie spus ca aceasta perspectiva asupra vietii ne va permite in general sa
contemplam asa numitele imperfectiuni comune marii majoritati a oamenilor, neajunsurile
lor morale si intelectuale ce au ca rezultat expresia caracteristicii de baza, fara a fi deloc
surprinsi, fara a spune nimic ofensator; pentru ca nu vom inceta niciodata sa reflectam
asupra a ceea ce sintem si ca acest om din preajma noastra este o fiinta conceputa si
nascuta in pacat, ce traieste sa ispaseasca pentru el. Acesta este sensul Crestinismului
atunci cind vorbeste de natura pacatoasa a omului.
Pardon, este cuvintul nimerit in toate ! [1] Indiferent de nebunia pe care omul o comite,
fie ca e vorba de neajunsurile sau viciile ce fiinta le poate avea, manifesta fata de noi
toleranta; amintindu-ne ca atunci cind aceste defecte le vedem la altii nu sint decit o
contemplare a propriilor vicii si nebunii. Ele sint deficientele umanitatii in care ne gasim; a
carei defecte, unul si toate, le impartim in intregul pe care-l compunem; da, egali cu acesti
oameni ce par extrem de vinovati, in fata carora tindem sa devenim atit de indignati, si
asta, doar pentru ca ele nu s-au facut ivite pina acum in noi. Pentru ca ele sint greseli ce
nu se arata la suprafata. Dar care exista acolo, jos, in adincurile naturii noastre; si orice le
poate chema in afara, vor veni si se vor etala singure, intocmai asa cum le vedem acum
stralucind la altii. Este adevarat ca un om poate avea defecte pe care sa nu le putem intilni
la ceilalti; si este incontestabil ca suma totala a defectelor este in unele cazuri foarte
intinsa; pentru ca diferenta de personalitate dintre un om si un altul depaseste posibilitatile
oricarui etalon de masura.
[Nota 1: "Cymberline", Act. V, Scena 5.]
De fapt, convingerea ca lumea si omul sint ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca nici
nu ar fi fost, este un fel de-a ne umple cu compasiune, dar asta doar pentru a o indrepta
unul catre celalalt. Mai mult, din acest punct de vedere putem considera foarte bine ca
formula cea mai potrivita de adresare ar fi nu: meine Herr, Monsieur, Sir, ci: Soci malorum,
Companion de miseres, Semenul meu de suferinte. Acest lucru ar suna probabil straniu,
dar este in deplina armonie cu faptele; el pune celelalte lucruri in adevarata lor lumina; si
ne reaminteste de acele lucruri care sint in definitiv cu adevarat cele mai necesare in viata:
- toleranta, rabdarea, respectul si dragostea fata de semenii nostri, cele fata de care

25. fiecare dintre noi se gaseste in nevoie si poate ca tocmai de aceea, fiecare om le
datoreaza fata de semenii sai.
VANITATEA EXISTENTEI
Aceasta vanitate isi gaseste expresia in intregul sistem in care lucrurile isi au existenta;
in natura infinita a Spatiului si Timpului, care se opun naturii finite a individualului; in
fiecare clipa a acestui prezent trecator ca singura modalitate de existenta reala; in
interdependenta si relativitatea tuturor lucrurilor; in continua Devenire ce nu va fi niciodata
Fiintare; in constanta dorinta niciodata satisfacuta; in lunga batalie care formeaza istoria
vietii unde fiecare efort este verificat prin dificultati si este oprit pina ce ele sint depasite.
Timpul este cel in care se scurg toate lucrurile; el este doar forma sub care vointa de a trai
--lucrul-in-sine-- --si tocmai de-aceea nemuritor -- dezvaluie ca toate eforturile sale sint
zadarnice; el este acel agent prin care in orice moment toate lucrurile aflate in mana
noastra vor deveni nimic; pierzind orice valoare reala pe care vreodata au avut-o.
Cel care --a-fost--, nu mai exista; sau exista la fel de putin ca si cel care --nu-a-fostniciodata. Dar despre tot ceea ce exista, in clipa urmatoare va trebui sa spui ca a fost. De
aceea ceva de o mai mare importanta, trecut acum, este inferior fata de ceva de o mai
mica importanta prezent acum, prin aceea ca ultimul este -o-realitate- iar cel descris la
inceput reprezinta ceva apartinind nimicului.
Spre marea sa uimire, omul se descopera pe sine din senin fiintind, dupa mii si mii de
ani de non-existenta; el traieste un scurt rastimp; iar apoi, din nou, vine o perioada la fel de
lunga de non-existenta. Simturile se revolta impotriva acestui lucru si ii dau senzatia ca nu
poate fi adevarat. Mult prea crudul intelect nu poate specula asupra unui asemenea
subiect fara a avea sentimentul ca Timpul este ceva ideal in natura sa. Aceasta idealitate a
Timpului si Spatiului este cheia oricarui sistem metafizic adevarat; pentru ca el ofera o cu
totul alta ordine a lucrurilor decit poate fi intilnita in domeniul naturii. Din acest motiv este
Kant atit de mare.
Despre fiecare eveniment din viata noastra putem spune doar pentru o singura clipa ca
el --exista--; dupa aceea si pentru totdeauna, el --a-fost--; in fiecare seara sintem saraciti
cu cite o zi. Asta poate foarte posibil sa ne arunce in ghiarele nebuniei, lasindu-ne sa
vedem cit de rapid se scurge mai departe acest scurt timp al vietii noastre; si chiar daca nu
ar fi asta, in adincurile fiintei sintem cu totii constienti, cumva tainic, de partea noastra
marginita din primavara eternitatii, astfel ca putem intotdeauna spera ca vom regasi din
nou viata aici.
Aprecieri de felul celor atinse mai sus pot intr-adevar sa ne conduca sa adoptam
credinta ca cea mai mare --intelepciune-- este de-a face din bucuria prezentului obiectivul
suprem al vietii; pentru ca asta este singura realitate, toate celelalte sint doar jocuri ale
mintii. Pe de alta parte, o astfel de actiune am putea la fel de bine s-o numim cea mai

26. mare --nebunie--; pentru ca ceea ce exista acum si in clipa urmatoare nu mai este, a
diparut total asemeni unui vis, nu poate merita un efort serios.
Intregul fundament pe care se sprijina existenta noastra este prezentul, acest prezent
ce --intotdeauna-zboara--. Asta sta in insasi natura existentei noastre, ca apoi sa ia forma
unei miscari constante pentru a nu ne oferi niciodata posibilitatea de-a atinge restul spre
care totdeauna tindem. Sintem asemeni unui om care alearga coborind o colina, care nu-si
poate niciodata opri din miscare picioarele cit timp va continua sa alerge si daca s-ar opri,
ar cadea in mod inevitabil; sau din nou, ca un bat ce balanseaza in virful unui deget, ori
asemeni unei planete ce s-ar putea prabusi inevitabil in soare in momentul in care ar
inceta sa se invirta mai departe pe orbita. Nelinistea este marca existentei.
Intr-o lume in care totul este instabil, unde nimic nu poate sa dureze si este purtat
mereu inainte, in viltoarea grabita a schimbarii, unde daca un om doreste cu orice pret sa
raminana neclintit trebuie sa avanseze si sa miste mereu, asemeni unui acrobat pe o
fringhie -- intr-o asemenea lume, fericirea este de neconceput. Cum poate dainui intr-o
lume in care, asa cum a spus Platon, -- e o Devenire continua si niciodata Fiintare-- cea
care este singura forma a existentei? In primul rind, un om nu este fericit niciodata, dar isi
consuma intreaga viata nazuind la ceva ce crede ca il poate face fericit; isi atinge foarte
rar scopul, iar atunci cind o face, este doar pentru a fi dezamagit; si de cele mai multe ori,
in cele din urma, este un naufragiat ce dupa o lunga calatorie in cautarea secretului fericirii
pe oceanele lumii ajunge intr-un port cu catargul frint si velatura sfisiata. Pentru ca abia
apoi sa afle ca era totuna daca ar fi fost fericit sau nenorocit; pentru ca intreaga sa viata na fost nimic mai mult decit o clipa din prezentul vesnic pieitor; si ca acum, ea s-a sfirsit.
In acelasi timp, este un lucru minunat ca in lumea fiintelor umane, ca si in cea a
animalelor, mecanismul multimii acestor nelinisti este declansat si mentinut sub influenta a
doua simple impulsuri --- foamea si instinctul sexual; ajutate poate putin de influenta
plictiselii, dar de nimic altceva; si astfel, puse in teatrul vietii, sint suficiente pentru a forma
--primum mobile-- al unei masinarii atit de complicate ce pune in miscare o scena asa de
diversa si neobisnuita!
Privind putin mai de aproape, descoperim ca acea materie anorganica prezinta un conflict
constant intre fortele chimice, care in cele din urma actioneaza spre dezintegrarea ei; si pe
de alta parte, acea viata organica este imposibila fara schimbarea continua a materiei si
nu poate exista daca nu primeste un ajutor perpetuu din afara. Acesta este tarimul
--sfirsitului--; iar opozitia sa ar fi --existenta infinita-- care nu este expusa niciunui atac din
exterior si nu are nevoie de nimic pentru a o sustine; [greaca: haei hosautos dn], tarimul
pacii eterne; [greaca: oute giguomenon oute apollumenon], unele stari invariabile, fara
sfirsit si neschimbatoare, trasatura negativa a cunoasterii, care formeaza nota dominanta
a filosofiei Platonice. Ea este pentru astfel de stari tot la fel cum aceasta negare a vointei
de viata se deschide in fata omului oferindu-i aceasta cale.
Scenele vietii noastre sint asemeni portretelor schitate in mozaicul brut. Privit de
aproape el nu va avea niciun efect. Nu este aici nimic frumos pentru a fi descoperit, in
afara de cazul in care te asezi si-l privesti de la o anumita distanta. Tot asa, pentru a
cistiga ceva la care am rivnit indelung trebuie doar sa descoperi cit de sterp si de inutil
este; si chiar daca traim intotdeauna in speranta unor lucruri mai bune, in acelasi timp
adesea regretam mult si amarnic ca aceasta clipa a trecut din nou. Privim la prezent ca la
ceva ce trebuie pus la timpul viitor si servind doar ca o cale catre telul nostru. De aceea
cei mai multi dintre oameni daca isi arunca privirea inapoi atunci cind vor fi la sfirsitul vietii,
vor descoperi ca asa s-a petrecut de-a lungul intregii perioade cit ei au trait--ad interim--;

27. vor fi surprinsi sa descopere, ca tocmai lucrul de care nu au tinut seama deloc si l-au lasat
sa zboare alungat de tristetile lor, a fost tocmai viata in asteparea careia s-a scurs pe linga
ei tot timpul ce le-a fost acordat.
Din citi oameni putem gasi unul despre care sa poata fi spus ca speranta n-a facut din
el un nebun pina cind a ajuns sa danseze in bratele mortii!
Apoi, din nou, ce creatura nesatula este omul! Fiecare satisfactie pe care o atinge
aduna in el semintele unor noi dorinte, astfel incit aici nu exista niciun sfirsit al dorintelor ce
se ridica din fiecare vointa individuala. Si de ce se intimpla asta? Motivul real este pur si
simplu ca, luata in sine, Vointa este suverana asupra tuturor lumilor; totul ii apartine si de
aceea niciun singur lucru nu poate s-o satisfaca vreodata, ci doar intregul lor, care este
fara de sfirsit. Cu toate acestea, trebuie sa stimulam simturile pentru a intelege cit de putin
primeste Vointa, aceasta stapina a lumii, atunci cind ia forma individuala, de obicei doar
atit de putin cit este necesar pentru a mentine un acord in intregul organism. Din acest
motiv omul este foarte nefericit.
Viata se prezinta in cea mai mare parte asemeni unei pedepse -- indatoriri, vreau sa
spun, pentru a supravietui in definitiv, -- gagner sa vie --. Daca acest lucru este realizat
viata devine o povara, iar apoi, vine cea de-a doua sarcina, de-a face ceva cu acestia care
au cistigat --desprinderea de sub aripa plictiselii, care asemeni unei pasari de prada
pluteste amenintator deasupra noastra, gata in orice moment sa loveasca acolo unde
vede o viata lipsita de griji. Prima sarcina este de-a cistiga ceva; cea de-a doua, sa alunge
sentimentul ca a fost ceva cistigat; astfel incit ea devine o povara.
Viata omului trebuie sa fie un fel de gresala. Adevarul acestui lucru va fi suficient de
evident daca doar ne reamintim ca omul este alcatuit din nevoi si necesitati greu de
satisfacut; si ca chiar atunci cind acestea sint satisfacute, tot ceea ce se obtine este o
stare lipsita de suferinta, in care nu-i ramine nimic altceva decit sa fie aruncat prada
plictiselii. Aceasta este o dovada directa ca existenta nu are o valoare reala in sine; pentru
ca ce altceva este plictiseala decit un sentiment de desertaciune in viata?
Daca viata -- setea de viata, care este esenta adevarata a existentei noastre -- ar fi
stapinita de oricare valoare pozitiva in sine, nu ar exista vreodata aici un asemenea lucru
asemeni plictiselii; simpla existenta in sine ne-ar satisface, astfel incit nu ar trebui sa ne ne
mai dorim nimic altceva. Dar asa cum se prezinta lucrurile, nu vom aprecia nicio placere in
existenta, cu exceptia momentelor cind purtam o batalie pentru a obtine ceva; pentru ca
apoi, distanta strabatuta si dificultatile depasite pentru atingerea acestui scop sa arate ca
si cum ne-ar fi multumit -- o iluzie, Maya, ce va dispare imediat atunci cind o atingem.
Sau altfel spus, atunci cind sintem angajati in unele actiuni pur intelectuale -- in realitate
am pasit in afara vietii, pentru a privi la ea din exterior, mai mult sub forma unui spectator
ce asista la desfasurarea unei piese. Si chiar placerea senzuala in sine nu inseamna
altceva decit o lupta si o straduinta ce inceteaza in momentul in care scopul sau este atins.
De cite ori nu sintem implicati intr-una din aceste actiuni, dar sintem aplecati asupra
existentei insasi, natura ei inutila si lipsita de valoare, ne apare lamurita pe deplin; si asta
este ceea ce avem in vedere atunci cind ne referim la plictiseala. Nazuinta catre ceva
straniu si insolit -- o tendinta a naturii umane, innascuta si imposibil de eradicat -- ce ne
arata cit de fericiti sintem la orice intrerupere a cursului natural al acestor actiuni ce sint atit
de suparatoare.

28. Aceasta este manifestarea perfecta a vointei de-a trai, organismul uman cu siretenia si
complexitatea masinariei lui, ce trebuie sa spulbere si sa se infringa pe sine si tot ceea ce
tinde spre distrugere -- acesta este modul naiv in care Natura, care este intotdeauna
veridica si sincera in ceea ce spune, proclama razboiul total impotriva acestei vointe, care
in esenta sa este neprofitabila si lipsita de continut. Unde daca ar exista orice valoare in
sine, ceva neconditionat si absolut, nu ar fi putut sa se sfirseasca astfel, in simplul nimic.
Daca ne reintoarcem la a contempla lumea in intregul sau si in special la toate aceste
generatii ce au trait scurta ora a parodiei existentei lor, vom vedea ca totul a fost doar
pentru a fi maturati imediat intr-o rapida succesiune; daca vom pleca de la asta si vom
privi viata in micile ei detalii, asa cum ni se infatiseaza, asemeni unei comedii, cit de ridicol
ne apare acum totul! Este ca si cum o picatura de apa ar fi privita printr-un microscop, o
singura picatura supaaglomerata cu --infusoria--; ori o farima de brinza plina de acarieni
invizibili pentru ochiul liber. Cit am ride de modul cum acesti fermenti intr-atit se agita si se
lupta unul cu altul intr-un spatiu asa de mic! Si privind la oricare din ele, aici, sau in micul
cimp al vietii umane, aceasta framintare teribila produce un efect atit de caraghios!
Doar privita la microscop aceasta viata apare atit de mare. Ea este doar un punct
invizibil ce este extras si amplificat de puternicele lentilele ale Timpului si Spatiului
INDESTRUCTIBILITATEA SUFLETULUI
- UN DIALOG-
THRASYMACHOS--PHILALETHES
Thrasymachos. - Spune-mi intr-un cuvint: Ce voi mai fi dupa moarte? Si cauta te rog sa
fii cit se poate de clar si de precis.
Philalethes. -Totul si nimic.
Thrasymachos. -M-am gindit eu! Iti dau o problema si o rezolvi printr-o contradictie!
Acesta este un truc foarte rasuflat.
Philalethes. - Da, ai ridicat o chestiune transcendenta si te astepti ca eu sa-ti raspund intrun limbaj creat doar pentru cunostinte imanente. Prin urmare, nu este deloc de mirare ca
de aici a decurs o contradictie.
Thrasymachos. -Ce vrei sa spui printr-o intrebare transcendenta si cunostinte imanente?
Bineinteles ca am mai auzit aceste expresii si inainte; nu sint noutati pentru mine.
Profesorul era indragostit nebuneste de utilizarea lor, dar asa, doar ca predicatii ale
Divinitatii si niciodata nu mi-a vorbit despre nimic altceva; ceea ce era dealtfel cit se poate
de potrivit si de corect. El argumenta astfel: daca Divinitatea este plasata undeva in lumea

29. insasi, ea nu poate fi decit imanenta; daca este aflata undeva in afara lumii, ea este
transcendenta. Nimic nu poate fi mai clar si mai evident decit asta! Tu stii foarte bine unde
te situezi. In timp ce nonsensurile Kantiene nu sint capabile sa duca nicaieri; ele sint azi
destul de invechite nemaiputind fi aplicabile ideilor moderne. La ce bun am mai avut atunci
o intreaga pleiada de oameni eminenti care au studiat in metropolele din intreaga
Germanie?
Philalethes. (deoparte) -Sarlatanii nemtesti, se intelege.
Thrasymachos. -Maretul Scleiermacher, de exemplu, si acel gigantic intelect, Hegel; ale
caror opere, in aceste zile ale vremii noastre, noi le-am abandonat ca fiind drept
absurditati. As dori sa spun mai degraba ca pina acum ne situam mai presus de toate
acestea, astfel incit in zilele noastre nu ne mai putem impaca deloc cu ele. Care mai este
folosul lor atunci? Ce mai inseamna azi toate acestea?
Philalethes. -Cunostintele transcendente sint acele cunostinte ce trec dincolo de granitele
experientei posibile si incearca sa determine natura lucrului asa cum el este in sine. Pe de
alta parte, cunostintele imanente, sint acele cunostinte care sint limitate in sine in
intregime in aceste granite ale experientei posibile; astfel incit, ele nu se pot aplica la nimic
altceva decit la fenomenele existente. Pe cita vreme tu reprezinti un individual, moartea va
reprezenta acest sfirsit al omului din tine. Dar individualitatea ta nu iti apartine in realitate
tie si nici acelei fiinte launtrice, ascunse; ci este doar o manifestare vizibila, exterioara, a
ei. Nu este _lucrul-in-sine_ ci doar o reprezentare a fenomenului ce se manifesta in
aceeasta forma a timpului; si de aceea ea prezinta un inceput si un sfirsit. Dar fiinta ta
reala se afla undeva dincolo de timp, este fara de inceput si fara de sfirsit, nu cunoaste
pina nici limitele oricarui individual dat. Este prezenta pretutindeni si in fiecare individual; si
niciun individual nu poate exista in afara ei. Astfel ca atunci cind moartea soseste, pe de o
parte, tu esti anihilat ca individual; pe de cealalta parte, esti si continui sa fii in tot si in
toate. Asta este ceea ce am am avut in vedere, atunci cind am spus ca dupa moarte vei fi
totul si nimic. Este dificil in a gasi la intrebarea ta un raspuns mult mai precis si care sa fie
in acelasi timp si atit de concis. In acelasi timp, admit ca raspunsul este contradictoriu; dar
lucrurile sint atit de simple! Pentru ca, in vreme ce viata ta se desfasoara in timp, acea
parte nepieritoare din tine se afla in eternitate. Poti pune chestiunea astfel: acea parte
nepieritoare din tine este in ultima instanta plasata undeva in afara timpului si tocmai de
aceea este indestructibila; dar aici vei intilni o alta contradictie! Si in acest fel vei putea
vedea ce se intimpla atunci cind incerci sa aduci transcendentalul in interiorul acestor
limite proprii cunostintelor imanente. Este intr-un anume fel o ducere pina la capat a
violentei, printr-o utilizare gresita a limitelor sale si pentru lucruri pe care n-a intentionat
niciodata sa le serveasca.
Thrasymachos. -Asculta, nu dau doua doi bani pe imortalitatea ta, cu exceptia cazului in
care eu am sa ramin un individual.
Philalethes. -Bine, poate ca voi putea sa-ti dau satisfactie la acest punct. Presupune ca
pot garanta ca dupa moartea ta vei ramine un individual, dar numai cu conditia, si daca vei
accepta mai intai, sa petreci trei luni de inconstienta completa.
Thrasymachos. -Pina acum nu am nicio obiectie de facut.
Philalethes. -Dar reaminteste-ti, daca oamenii sint complet inconstienti, in aceasta stare
ei nu pot tine sub nicio forma socoteala timpului. Astfel incit, atunci cind vei fi mort, iti va fi
totuna daca au trecut cele trei luni cit timp va trebui sa stai inconstient, sau de au trecut

30. zece mii de ani. Intr-unul din cazuri, ca si in celalalt, este o simpla chestiune a ceea ce tu
vei crede din ceea ce ti se va spune atunci cind te vei trezi. De masura in care vei fi dispus
a-ti fi indiferent daca este vorba de trei luni sau de zece mii de ani, ce trebuie sa fi trecut
pina cind va urma sa-ti redobindesti individualitatea.
Thrasymachos. -Da, daca s-ar putea ajunge la asta, atunci cred ca ai putea avea
dreptate.
Philalethes. -Si daca printr-un noroc, dupa ce acesti zece mii de ani au trecut si nimeni nu
se va mai gandi sa te trezeasca, imi inchipui ca nu va fi o prea mare nefericire pentru tine.
Vei fi devenit atit de obisnuit cu aceasta stare a non-existentei dupa petrecerea unui timp
atit de indelungat in sfera sa -- ce a urmat dupa o asemenea viata, ce numara in sine doar
citiva ani! In orice caz, poti fi sigur ca vei fi perfect ignorant asupra intregii problematici a
vietii. Mai mult, daca vei sti ca aceasta putere misterioasa, care te tine in prezenta stare a
existentei, n-a incetat niciodata in toti acesti zece mii de ani sa dea nastere la alte
fenomene asemeni tie si sa le inzestreze cu viata, acest lucru ar putea fi in masura sa-ti
aduca linistea deplina.
Thrasymachos. -Intr-adevar! Astfel incit te vei gindi ca poti actiona linistit pentru a-mi rapi
individualitatea, cu plasa tesuta din toate aceste cuvinte alese. Dar eu ma aflu situat
undeva deasupra acestei intregi smecherii. Si iti spun ca nu voi inceta sa exist, cu exceptia
cazului cind voi putea dobindi propria mea individualitate. N-am nicio clipa cheful sa fiu
inlaturat de aceasta "putere misterioasa" si de ceea ce atit de frumos numesti "fenomene",
care sint gata oricind sa-mi poata lua locul! Nu pot exista fara aceasta individualitate a
mea si nu sint deloc gata sa renunt la ea.
Philalethes. -Presupun ca vrei sa spui ca individualitatea ta este un lucru atit de incintator,
atit de minunat, de perfect, plasat undeva dincolo de orice comparatie -- astfel incit nu-ti
poti imagina a exista nimic mai bun. Ca nu esti inca pregatit sa-ti schimbi starea ta actuala
pentru una care, daca judec bine asupra la toate cite s-au spus, este posibil sa fie
superioara si mult mai usor de indurat?
Thrasymachos. -Nu poti intelege, ca individualitatea mea, orice ar putea fi ea, este pina la
urma, tocmai Eul meu? Iar pentru mine ea reprezinta cel mai important lucru din lume.
_Pentru ca Dumnezeu este Dumnezeu si Eu sint Eu._
_Eu_ vreau sa exist, _Eu_, _Eu_, _Eu_! Acesta este lucrul de capetenie. Nu-mi pasa
absolut deloc de o existenta ce trebuie ca mai intai sa fie dovedita ca este a mea, inainte
inca ca eu sa pot crede asta.
Philalethes. -Gindeste bine ceea ce faci! Atunci cind spui _Eu_, _Eu_, _Eu_ vreau sa
exist!, nu esti singur tu cel care spui asta. Pentru ca totul o spune, absolut tot ce poseda
cea mai slaba urma de constienta. Urmeaza deci, ca aceasta dorinta este doar acea parte
a ta, _care nu este individualul_ --- acea parte care este comuna tuturor lucrurilor, fara
nicio deosebire. Nu este strigatul individualitatii, ci al existentei insasi; este acel element
intrinsec, prezent in tot ceea ce exista, ba mai mult, el este cauza a tot ceea ce exista in
vreun fel. Aceasta dorinta ce nazuieste cu inflacarare catre -si este satisfacuta - cu nimic
altceva mai putin decit existenta in general - si nu cu existenta unui individual definit. Nu
acesta este scopul sau! El pare doar a fi asa, pentru ca aceasta nazuinta -- aceasta
_Vointa_ -- atinge starea de constiinta numai in individual si de aceea ea arata ca si cum
ar fi preocupata de nimic altceva decit de individual. Aici salasluieste iluzia -- este

31. adevarat, o iluzie ce stapineste in mod expres asupra individualului; dar daca el reflecta
asupra acestui lucru, poate rupe lanturile si se poate elibera de sub ea. Eu sustin, ca
individualul poseda setea violenta de existenta doar intr-un mod indirect. Este doar
expresia _vointei_de_a_trai_, aspirantul direct si real -- asemenea si identic in toate
lucrurile. Atunci, din moment ce existenta este o actiune libera, ba mai mult, simpla
reflectie a vointei, pe de alta parte, aici unde este existenta, ea trebuie sa fie nimic altceva
decit insasi vointa; si pentru moment, vointa va gasi satisfactia sa in existenta; mai mult,
pina si cel ce nu-si va gasi odihna niciodata si va avansa etern, chiar si acela, poate gasi
cindva anumite satisfactii. Vointa este indolenta fata de individual; individualul nu ocupa
sfera activitatii sale; desi, asa cum am spus, tocmai asa ar parea sa fie cazul, deoarece
individualul nu poseda o constiinta directa a vointei, decit numai in sine. Efectul acestei
constiinte directe a vointei, este acela de a determina individualul sa se preocupe atent de
pastrarea propriei existente; si daca acest lucru nu ar fi tocmai asa, nu ar exista aici nicio
garantie pentru conservarea speciilor. Din toate acestea decurge destul de clar ca
individualitatea nu este o forma de perfectiune, ci mai degraba una de ingradire; tot asa
cum a te elibera de sub mantia ei nu inseamna a pierde, ci a cistiga. Nu te mai necaji
singur asupra acestei chestiuni. Odata ce ai recunoscut ceea ce esti cu adevarat, ceea ce
este in realitate existenta ta, si anume, vointa universala de a trai, intreaga problematica iti
va parea copilareasca, ba chiar de-a dreptul ridicola!
Thrasymachos. -Te copilaresti singur si te pui in cea mai ridicola situatie, la fel ca toti
filozofii, dealtfel! Si daca un om de virsta mea isi permite sa discute pret de un sfert de
ceas cu asemenea nebuni, este doar pentru amuzament si pentru trecerea timpului. Am
lucruri mult mai importante la care trebuie sa particip, asa ca: La buna vedere!
DESPRE ZGOMOT
Kant, a scris un tratat in "Puterile vitale"; mi-as dori sa scriu un mars funebru asupra lui,
intrucit utilizarea sa exagerata sub forma ciocaniturilor, batailor de ciocan, si a talmesbalmesului imprastiat pretutindeni in jur, a facut din intreaga mea viata o tortura zilnica.
Fireste, vor fi unii, cu siguranta destul de numerosi, care vor zimbi la auzul acestor cuvinte,
pentru ca ei nu sint sensibili la zgomot; vor fi cu siguranta cei care nu sint sensibili la
ratiune, la meditatie, la poezie sau la arta, mai pe scurt, la orice fel de impresii intelectuale;
in esenta, cei care pot fi identificati ca posedind o natura bruta, avind o textura rezistenta a
creierului. Pe de alta parte, in biografiile sau in discursurile si in insemnarile pesonale a
celor mai multi dintre marii scriitori, am descoperit ca acestia adesea se pling de durerea
pe care zgomotul o exercita asupra oamenilor intelectuali. De exemplu, in cazul lui Kant,
Goethe, Lichtenberg, Jan Paul; si desigur, cind nu este facuta nicio mentiune in aceasta
privinta, este doar pentru ca acel context nu a condus catre aspectul subliniat aici.
As dori sa explic aceasta aversiune fata de zgomot in urmatorul chip: Daca un diamant
mare este taiat in bucati mai mici, el isi va pierde imediat intreaga sa valoare, cea pe care
o avea atunci cind forma un intreg; sau daca o armata este imprastiata sau divizata in
corpuri mai mici, ea isi va pierde toata puterea sa; in acelasi fel, un mare intelect nu va
avea mai multa putere decit unul obisnuit, curind ce el va fi intrerupt, disturbat, distrat, sau

32. deviat de la scopurile sale; pentru ca superioritatea sa impune ca el sa fie concentrat cu
toata puterea asupra unui punct sau obiect, tot asa cum o oglinda concava va concentra
toate razele de lumina ce lovesc intreaga ei suprafata, doar intr-un singur punct.
Intreruperea generata de zgomot, va impiedica aceasta concentrare. Acesta este motivul
pentru care pina si cele mai remarcabile minti au aratat intotdeauna o antipatie extrema
fata de tulburare, sub orice forma s-ar fi manifestat aceasta, ca ceva ce navaleste si
perturba gindurile lor. Dar mai presus de toate, ei manifesta o aversiune fata de aceasta
violenta intrerupere, ce este pricinuita de zgomot. Oamenii obisnuiti nu sint atit de mult
afectati de ceva de acest gen. Cei mai inteligenti, provenind din toate natiunile Europei, au
stabilit regula: "Nu Intrerupe Niciodata!" cea de-a unsprezecea porunca. Zgomotul este
cea mai insolenta dintre toate formele de intrerupere. Pentru ca el nu este doar o
intrerupere, este si o distrugere a gindurilor. Desigur, daca nu este aici nimic de intrerupt,
zgomotul nu va putea fi perceput intr-un mod special, in a fi atit de dureros. Uneori, se
intimpla insa, ca un zgomot neinsemnat, dar mentinut permanent, la o intensitate mica, dar
constanta, sa-mi pricinuiasca destule necazuri si sa ma distraga pentru un timp, inca
inainte sa pot deveni deplin constient de acest lucru. Tot ceea ce simt este o crestere
continua a efortului gindirii --intocmai ca si cum as incerca sa merg cu o greutate legata de
picioare. In cele din urma, reusesc sa descopar si cauza ei. Si iata-ma acum trecut oricum,
la _geniul speciilor_. Cel mai neplacut si mai disgratios dintre toate zgomotele este
plesnetul de bici -- un lucru cu adevarat infernal, atunci cind se aude pe strazile inguste si
rasunatoare ale orasului. Il denunt ca pe ceva ce face o viata linistita imposibila; ca fiind
cel care pune capat tuturor gindurilor tihnite. Ca acest plesnet de bici ar trebui oricum
permis, apare pentru mine ca o modalitate de-a ne arata in forma cea mai clara cu putinta,
cit de nechibzuita si lipsita de sens este natura omenirii. Nimeni purtind ceva asemanator
unei idei in mintea sa, nu poate evita un sentiment de reala durere la auzul acestui plesnet
taios, neasteptat, ce paralizeaza creierul, sfisie sirul reflectiei si ucide gindurile. De fiecare
data cind acest zgomot se face auzit, el trebuie sa disturbe cel putin o suta de oameni
care sint aplecati asupra unor probleme de diferite naturi, fara macar sa conteaze cit de
importante ar putea fi; in timp ce asupra unui ginditor, efectul sau este dezastruos si
extrem de dureros, taind toate gindurile sale in bucati, intocmai asa cum calaul desprinde
cu securea sa dintr-o singura lovitura capul de trupul unui condamnat. Niciun alt zgomot
nu poate fi atit de strident, sa reuseasca sa taie aerul atit de brusc, patrunzind in creier cu
o durere atit ascutita, ca cea a acestui blestemat de plesnet de bici; in ultima instanta vei
simti aceasta intepatura undeva in interiorul capului tau; si el afecteaza creierul in acelasi
fel cum atingerea afecteaza o planta sensibila _mimosa pudica_si pentru aceeasi perioada
de timp.
Cu tot respectul fata de cele mai multe dintre sfintele doctrine ale utilitatii, dar nu pot
intelege absolut deloc, de ce un individ care duce o caruta de transport incarcata cu pietris
sau balegar, ar trebui sa beneficieze de privilegiul de-a ucide gindurile in devenire ce ar
putea rasari in mintea a zece mii de oameni, numarul de oameni ce-i poate perturba, rind
pe rind, intr-o jumatate de ora, cita vreme el se deplaseaza prin oras. Ciocaniturile, latratul
cainilor si tipatul copiilor, sint oribil de auzit; dar asasinul veritabil al gindurilor voastre, este
doar pocnetul de bici; el exista doar in scopul de-a distruge fiecare moment placut oferit de
acel gind linistit, de care fiecare se poate bucura acum si apoi. Daca birjarul n-ar avea alta
cale de a-si indemna caii, decit aceea de a face cel mai oribil zgomot dintre toate, el ar
putea fi oarecum, scuzat; dar lucrurile stau tocmai contrar in arest caz. Acest blestemat
pocnet de bici nu este doar nefolositor, este chiar inutil. Scopul sau este acela de-a
produce un efect asupra intelectului calului; dar abuzind de el constant, animalul devine
obisnuit cu acest sunet, ce cade pe un sensibil mult prea uzat pentru a-si mai produce
vreun efect. Pina la urma, calul nu va mai reactiona incepind sa alerge la auzul lui. Aveti
cel mai remarcabil exemplu de acest fel, in neincetatul plesnet de bici executat de

33. conducatorul unei birje, in timp ce merge la pas incet, in cautarea unui pasager. Daca i-ar
fi dat aici cea mai slaba atingere cu biciul calului sau, ar fi putut obtine un oarece efect.
Presupunind totusi, ca era absolut necesar sa pocneasca din bici pentru a-i reaminti
permanent calului sau de prezenta sa aici, ar fi fost de ajuns sa faca doar a suta parte din
acest zgomot. Pentru ca este un lucru destul de cunoscut, ca in ceea ce priveste simtul
vazului si auzului, animalele sint sensibile pina si la cele mai slabe indicii; ele traiesc
lucruri pe care noi nici macar nu le putem percepe. Cele mai surprinzatoare exemple sint
oferite de cainii dresati si pasarile Canare.
De aceea, este cit se poate de evident, ca aici avem de-a face cu un act de o absurditate
pura; ba chiar cu o sfidare nesabuita indreptata impotriva acestor membrii ai comunitatii
care lucreaza cu mintea lor, din partea acestora, ce se folosesc de mainile lor. O astfel de
infamie ce trebuie tolerata in oras este un act de barbarie si nedeptate, cu atit mai mult, cu
cit ea ar putea fi foarte usor de remediat cu o simpla nota a politiei, care sa aiba drept
consecinta fapul ca fiecare bici sa aiba o funda legata la capatul lui. Nu poate exista aici
niciun rau, in a se atrage atentia gloatei asupra faptului ca aceste clase situate deasupra
ei, lucreaza cu inteligenta lor, ca pentru orice astfel de efort intelectual este o suferinta
ingrozitoare, dar si fata de omul ce se afla in strada. Un individ ce se plimba pe strazile
inguste ale unui oras populat cu caii de posta sau de transport, fara niciun rost si nu se
abate de la a pocni din bici de fiecare data la citiva metri, cu toata puterea sa, merita pe
deplin a primi pe loc cinci astfel de lovituri bune, care sa-i fie aplicate cu un bat.
Toti filantropii din lume si toti legislatorii ce s-au reunit sa sustina si sa decreteze abolirea
totala a pedepselor corporale, nu vor reusi vreodata sa ma convinga de contrariu! Aici
exista ceva mult mai condamnabil decit tot ceea ce am mentionat pina acum. Se intimpla
destul de des sa poti vedea plimbindu-se pe strada un astfel de personaj, care fara a fi
insotit de cineva, fara a fi in intovarasit de niciunul dintre caii sai, cu toate acestea,
continua sa plesneasca mai departe din biciul sau, intr-o vesnica veselie, neincetat; astfel,
el s-a deprins cu acest obicei mizerabil, pentru ca el a devenit o consecinta a acestei
nepermise tolerante, manifestata fata de acest tip de comportament. Corpul unui om si
nevoile corpului sau sint tratate acum pretutindeni cu o gingase indulgenta. Ramine atunci
ca gindirea intelectului, a fi singura ce nu va obtine niciodata, nici macar cea mai slaba
atentie sau protectie, ca sa numai spunem nimic altceva despre respect? Vizitiii, portarii,
mesagerii -- acestia sint animalele de povara ale omenirii; fara doar si poate, sa fie tratati
corect, cinstit, aratind fata de ei cea mai mare indulgenta si grije; dar nu trebuie sa le fie
permis sa stea in calea celor mai inalte incercari ale umanitatii, manati fiind de motivul
absurd de-a face zgomot. Mi-as fi dorit sa cunosc, cite ginduri marete, splendide,
stralucite, s-au pierdut in intreaga lume, alungate fiind de un pocnet de bici? Daca as fi
facut parte din cei care conduc lumea, as fi putut cit de curind produce in mintea acestor
oameni, o legatura indisolubila intre pocnetul unui bici si vijeitul vergii.
Nu ne ramine nimic altceva, decit sa speram, ca aceia ce fac parte dintre cei mai rafinati si
inteligenti oameni din interiorul natiunilor, vor face un inceput in aceasta chestiune, iar
apoi, ca germanii vor prelua exemplul de la ei si ca il vor urma. [1] Intre timp, voi cita ceea
ce Thomas Hood spunea despre ei [2] :" _Pentru o natiune inzestrata cu acele calitati
muzicale, scoase in evidenta chiar de limba ei, ei reprezinta cei mai zgomotosi oameni pe
care i-am putut intilni vreodata_. Acest lucru nu se datoreaza faptului ca ar fi mai mari
amatori decit ceilalti oameni, in a face zgomot -- ar putea chiar nega asta daca i-ati intreba
-- ci mai degraba, datorita faptului ca simturile lor sint limitate; in consecinta, atunci cind
vor auzi un zgomot, acest lucru nu-i va afecta prea mult. Nu va reusi sa-i disturbe din
actiuni, precum cele de-a citi si gindi, si asta dintr-un motiv destul de simplu, pentru ca ei
nu gindesc; prefera sa rezume doar la a scoate fum, ceea ce pentru ei reprezinta un

34. surogat pentru gindire. Toleranta obisnuita fata de zgomotul inutil -- trintitul usilor, de
exemplu, un lucru cit se poate de lipsit de politete, tradind o lipsa de educatie-- este o
dovada directa, ca mentalitatea predominanta este obtuzitatea si lipsa de gindire.
Germania, pare ca si cum si-ar fi luat grija ca cineva ar putea sa mai gindeasca si la
altceva decit doar la zgomot -- si pentru a mentiona o forma a lui, ma rezum doar la acele
pocnete ce se aud continuu, pretutindeni in jur, fara sa-si gaseasca in asta vreun scop."
[Nota 1 : conform unui aviz emis de Societatea de Protectie a Animalelor Munchen,
biciuirea inutila si pocnetele de bici erau interzise in Nürnberg,in decembrie, 1858.]
[Nota 2 : In lucrarea sa: Up the Rine .]
In final, in ceea ce priveste literatura existenta asupra subiectului tratat in acest capitol, as
avea de recomandat doar o singura lucrare, dar este vorba de una cu adevarat
remarcabila. Ma refer aici, la o epistola poetica scrisa in _terzo rimo_ a faimosului pictor
italian Bronzino, intitulata, _De Romori: a Messer Luca Martini_. Ea ofera o descriere
detaliata a torturilor zgomotului, la care este supusa populatia unui mic orasel italian.
Scrisa intr-un stil tragi-comic, reuseste sa incante cititorul, dovedindu-se a fi pina la sfirsit o
lucrare foarte placuta. Aceasta scrisoare poate fi gasita in _Opere burlesche del Berni,
Aretino ed altri_, Vol II, p. 258; ce a fost, dupa cite se pare, publicata la Utrech, in 1771.
Citeva Parabole
Plimbindu-ma printr-un lan copt de cereale, am ajuns pina intr-un loc in care spicele
erau toate culcate la pamint, fiind calcate cu cruzime in picioare; si asa cum priveam din
mijlocul nenumaratelor tulpini, toate fiind atit de asemanatoare si ridicindu-se atit de semet
pentru a purta intreaga greutate a spicului lor, am remarcat intre timp existenta aici a unei
multimi deosebit de diverse de alte flori, rosii, albastre si violete. Cit de minunate pareau a
fi crescut, intr-atit de firesc, inconjurate cu frunzele ce natura le-a daruit! Dar pe data am si
gindit: " Cu desavirsire fara niciun folos; fara sa poata purta vreodata niciun fel de rod;
doar niste simple buruieni carora li s-a permis a exista doar pentru ca au scapat de plivit.
Si toate acestea, datorita doar acestor flori, in afara carora nimic altceva nu ar putea
incinta privirea cu frumusetea salbatica ce o intilnesti doar la simpla privire aruncata
lujerilor lor.
Ele sint emblematice pentru arta si poezie, care se manifesta la fel in viata civila -- plina de
atita severitate, dar cu toate acestea si de atita utilitate, incit chiar lipsita de fructe ea nu
este intru-totul lipsita de roade -- jucind parca un acelasi rol ca si florile salbatice ce au
rasarit in mijlocul unui lan de cereale.
*
*
*
*
*
Exista in lume unele peisaje ce intr-adevar sint incarcate de o frumusete reala, dar
figurile umane prezente in mijlocul lor sint cu totul lipsite de stralucire, astfel incit nu vei
putea simti nicio incintare aici.
*
*
*
*
*

35. Musca ar trebui sa fie utilizata ca un simbol al obrazniciei si insolentei; caci in vreme ce
toate celelalte animale se feresc de om mai mult decit orice altceva si se indeparteaza in
goana de el imediat ce acesta se afla in apropierea lor, musca se aseaza chiar pe nasul
sau.
*
*
*
*
*
Doi chinezi calatorind prin Europa, s-au dus la teatru aici pentru prima data in viata lor.
Unul dintre ei n-a gasit altceva decit sa se ocupe de studiul masinariei secrete ce sa afla in
spatele intregului decor, astfel ca in cele din urma a reusit sa descopere modul in care
aceasta functiona. Celalalt, a incercat sa intelega piesa in ciuda faptului ca nu cunostea
limba in care ea era jucata.
Aici ii veti putea descoperi pe Astronom si pe Filosof.
*
*
*
*
*
Intelepciunea, cea care este intotdeauna teoretica, fara a putea fi niciodata aplicata in
practica, este asemeni unui trandafir ce poarta doua fatete; culoarea si parfumul sau sint
intotdeauna incintatoare, dar frumusetea sa curind se va vesteji, fara a lasa in urma
semintele din care sa se poata naste noi flori.
Nu exista trandafiri fara spini. Da, dar cu toate acestea exista aici numerosi spini care nu
vor putea purta niciodata un trandafir.
*
*
*
*
*
Un mar impunator purtind o imensa coroana era in intregime inflorit, in vreme ce in
spatele sau rasarise un molid drept, ce-si inalta catre cer virful sau ascutit, invaluit in
intregime in intuneric. - Priveste la miile de flori vesele ce pretutindeni rasar in mijlocul
coroanei mele, spuse marul; " - Ce-mi poti arata la tine care sa poata fi comparat acestei
minunatii? Acele tale de un vrede-intunecat!"
"- E adevarat,' raspunse molidul, 'dar atunci cind va veni iarna, tu vei fi dezgolit de toata
gloria ta; in vreme ce eu insumi voi ramine intocmai asa cum ma prezint si acum."
O data, pe cind studiam flora existenta in mijlocul unei paduri de stejar, am descoperit
printre numeroase plante ce purtau o marime apropiata, una, care era mai inchisa la
culoare, ce parea a fi totodata mult mai dreapta si avind o duritate mai mare decit celelalte.
Atunci cind am atins-o, mi s-a adresat pe un ton oarecum intepat: " - Rogu-te da-mi pace;
Eu nu sint asemeni acestora, una din plantele tale de colectie, carora Natura le-a dat
nastere doar pentru a trai pe durata unui singur an. Sint un mic stejar."
La fel este cazul unui om a carui influenta este destinata a dainui de-a lungul a sute de
ani. De-a lungul copilariei, a tineretii si chiar a maturitatii, el isi continua existenta in
mijlocul semenilor sai, aratind intru-totul asemeni lor, parind a fi la fel de lipsit de
importanta. Dar privit intr-un mod particular el este nemuritor; Timpul va sosi si impreuna
cu el ii va aduce pe aceia ce vor sti sa-i acorde valoarea reala pe care o poarta in sine.
*
*
*
*
*

36. Un om ce se ridica cu un balon nu va simti ca si cum cursul urmat de el ar fi cel al unei
continue ascensiuni; tot ceea ce va putea remarca este aceea ca pamintul insusi se
cufunda in adinc sub el.
Aici este ascuns un mister pe care il vor putea intelege doar aceia ce simt adevarul sau.
*
*
*
*
*
Estimarea marimii unui om va fi afectata de distanta la care va aflati fata de el, dar in
doua moduri in intregime aflate in opozitie, in deplina conformitate cu situatia in care
statura sa fizica, sau cea mentala, este cea pe care o veti lua in consideratie. Si in vreme
ce unul va va apare a fi mai mic, cu cit mai mult va veti indeparta, celalalt va va parea a fi
mai maret.
*
*
*
*
*
Natura acopera toate operele ei cu o stralucirea diafana ce este data de frumusete,
asemeni unui boboc gingas ce este adus la existenta, pentru a inflori in coroana unui
piersic sau a unui prun. Poetii si pictorii se straduiesc ei insisi s-o surprinda si s-o expuna,
incercind sa imite aceasta stralucire, pentru a o depozita si ne-o oferi, astfel incit sa
reuseasca, uneori macar, sa ne bucure si sa ne desfateze sufletul in putinele ore de ragaz
si rarele clipe linistite si de tihna. Sorbim adinc din aceasta frumusete cu mult inainte de-a
lua in stapinire viata insasi; si mult dupa ce venim pentru a admira minunile Naturii pentru
noi insine si pina chiar si atunci cind stralucirea ei a apus demult; artistii s-au folosit deja
de ea si ne-au bucurat sufletul cu farmecul ei pe care ni l-au oferit in avans. Astfel se
intimpla ca aceasta lume sa ne apara mult prea adesea salbatica si lipsita de farmec, ba
chiar de-a dreptul respingatoare .
Ar fi fost cu mult mai bine daca ne-ar fi lasat sa descoperim prin noi insine aceasta
stralucire. Asta ar fi insemnat ca n-am fi avut ocazia sa gustam din toate bucuriile ei atit de
brusc si intr-o cantitate atit de mare; nu ne-am fi bucurat aici de niciun tablou complet, de
niciun poem care sa fie perfect incheiat; am privi toate aceste lucruri in acea lumina
incintatoare si geniala in care chiar acum unul dintre copiii Naturii priveste la ele -- unul
dintre cei care n-au anticipat frumusetile sale estetice cu ajutorul artei, sau care n-au
gustat din farmecul vietii cu mult prea devreme inca.
*
*
*
*
*
Catedrala din Mayence este atit de izolata de cladirile ce sint ridicate in jurul sau, incit nu
exista niciun loc de unde sa nu poata fi observata inaltindu-se maiestuoasa in intregul sau.
Acest lucru este simbolic pentru tot ceea ce este maret si minunat in aceasta lume. Ar
trebui ca el sa existe doar de dragul sau; insa inca inainte de-a fi utilizat gresit o vreme
prea indelungata, va ajunge a servi unor scopuri straine. Oamenii vor veni aici din toate
partile pentru a gasi suport si asistenta pentru ei insisi; ei se vor pune in cale si vor deturna
adevaratele efecte. Pentru a fi siguri, nu este nimic surprinzator in asta, pentru ca intr-o
lume de nevoi si imperfectiune totul este instapinit in functie de capacitatea de-a servi
satisfacerii acelei necesitati. Nimic nu este exclus de la acest serviciu, nu, nici pina chiar
acele lucruri care se ridica atunci cind nevoia si vointa sint pentru un moment pierdute din
vedere -- frumusetea si adevarul trebuie cautate de dragul lor.
*
*
*
*
*

37. Acest lucru este special ilustrat si coroborat in cazul institutiilor -- in care mari sau mici,
bogate sau sarace, indiferent de secolul in care au fost intemeiate sau in care dintre
teritorii, pentru a mentine si avansa cunostiintele umane si in general pentru a asigura
ajutor acelor eforturi intelectuale care doar prin ele insile resusesc sa innobileze rasa
umana. Indiferent de ceea ce ar putea insemna aceste institutii, nu cu mult inainte oamenii
se lingusau pe linga acestea, aflati sub amagirea de-a fi purtati de dorinta de-a atinge pe
mai departe aceste nevoi speciale, in vreme ce in realitate erau condusi de rivna de-a
asigura doar acele profituri ce le-au fost lasate pentru asistenta lor pe mai departe, pentru
a-si satisface astfel anumite instincte inferioare si brutale ce erau proprii lor.
Astfel am ajuns sa avem atitia sarlatani in fiecare dintre bransele cunostiintelor umane.
Acesti sarlatani imbraca atitea forme ce se prezinta a fi atit de diferiti, in conformitate cu
circumstantele in care isi desfasoara existenta; dar la baza nu sint nimic altceva decit niste
simpli oameni care nu sint interesati de cunostiinte de dragul lor, ci doar se straduiesc sa
imbrace aparenta inselatoare a unora care se pot folosi de ele pentru atingerea unor
scopuri proprii, ce intotdeauna sint materiale si egoiste.
*
*
*
*
*
Fiecare erou este un Samson. Cel mai puternic om sucomba intrigilor tesute de cel slab
si de cei multi; si daca la sfirsit isi va pierde cu totul rabdarea, ii va zdrobi deopotriva pe ei
si se va nimici el insusi. Ori va fi asemeni lui Guliver in Lilliput, coplesit, pus la pamint,
legat si infrint de un mare numar de pigmei.
*
*
*
*
*
O mama le-a oferit fiilor sai Fabulele lui AEsop sa le citeasca in speranta ca acestia vor
trage de acolo invataminte si isi vor perfectiona si corecta spiritul; dar curind dupa aceea iau inapoiat cartea, iar cel mai in virsta, devenit mai intelept odata cu trecerea anilor, a
simtit nevoia a se exprima el insusi, astfel: "- Aceasta carte nu este pentru noi; este mult
prea copilareasca si stupida. Nu ne vei putea face niciodata sa credem ca toate acesti
lupi, vulpi, si corbi sint capabili sa vorbeasca; a trecut demult vremea cind mai puteam
crede in povesti de acest fel!"
In aceste tinere sperante veti avea in lumina pe Rationalistii viitorului.
*
*
*
*
*
Un numar de porcusori spinosi se inghesuiau intr-o zi rece de iarna pentru a se incalzi
unul pe celalalt; dar pe masura ce se impingeau unul pe celalalt si se intepau in acele
pene spinoase, se vedeau obligati sa se indeparteze. Oricum, frigul ii mina de fiecare data
inapoi, fiecare cautind a se apropia de celalalt si de fiecare data se repeta scena descrisa
mai sus. In cele din urma, dupa numeroase runde de inghesuieli si dispersari, au
descoperit ca lucrul cel mai bun pe care-l aveau de facut era sa ramina la o anumita
distanta unul fata de celalalt.
In acelasi fel nevoia de societate ii impinge pe porcusorii spinosi umani la a se aduna
pentru a vietui impreuna, doar pentru a-i arunca imediat inapoi din cauza numerosilor spini
si insusiri dezagreabile existente in insasi natura lor. Distanta optima la care ei au
descoperit in cele din urma ca se pot regasi intr-o conditie tolerabila a raporturilor ce se
pot stabili intre ei, este codul de politete si al bunelor maniere; iar celor ce incearca

38. violarea lor li se spune intr-o maniera destul de brutala -- intr-un stil specific Englezesc -- "
sa pastreze distanta!". aceasta conventie mutuala nevoia de caldura este doar intr-o
forma foarte moderata satisfacuta; dar mai apoi oamenii nu se vor mai putea intepa.
Un om ce pastreaza in sine o anumita caldura va prefera sa raminta totdeauna in afara;
unde nu va putea sa intepe alti oameni, si nici sa fie el insusi intepat.
Observatii Psihologice
Exista aici o anumita inconstienta caracteristica, in modul in care este raspindita
utilizarea in toate limbile Europei a cuvintul _persoana_, folosit pentru a desemna o fiinta
umana. Intelesul real al cuvintului _persoana_ este acela de _masca_, intocmai asa cum
obisnuiau a purta pe scena actorii in antichitate; si este cit se poate de adevarat, ca in
aceasta viata nimeni nu obisnuieste a se arata pe sine asa cum este in realitate, ci prefera
sa poarte o masca si sa joace un rol, tot la fel cum se intimpla intr-o piesa de teatru. Si
intr-adevar, intreaga tesatura a relatiilor noastre sociale poate fi asemuita unei nesfirsite
comedii; tocmai de aceea un om de o anumita valoare va gasi societatea noastra in a fi
atit de insipida, in vreme ce un netot se va simti aici perfect in elementul sau.
*
*
*
*
*
Puterea judecatii noastre isi merita pe deplin dreptul de-a fi numita profetica; pentru ca
prin prezentarea pe care o face asupra efectelor si consecintelor pe care le au actiunile
noastre din prezent, nu ne ofera oare si aceasta posibilitate de-a intrevede ceea ce va
urma in viitor? Tocmai in aceasta consta forta reprezentata de ratiune, acea putere
extraordinara de-a ne stapini in momentele in care ne aflam sub influenta unora dintre
pasiunile noastre puternice, a unui acces de minie, sau a unor dorinte exagerate, ce ne
conduc uneori la fapte necugetate pe care le vom regreta amarnic numaidecit.
*
*
*
*
*
_Ura_ porneste insasi din inima noastra in vreme ce _dispretul_ isi are originea in
intelect; si niciunul dintre aceste simtaminte nu se afla pe deplin sub controlul nostru.
Pentru ca nu ne putem schimba structura sufletului, substanta sa este determinata de
cauze diferite; iar intelectul nostru este preocupat doar de analiza unor fapte obiective si
aplica in cazul lor acelasi sistem de reguli invariabile. Fiecare individual dat este uniunea
unui suflet particular cu un intelect particular.
Ura si dispretul sint sentimente diametral opuse si se exclud reciproc. Chiar daca nu
exista aici decit citeva cazuri in care ura este adinc inradacinata intr-o persoana, ea nu
este produsa de nimic altceva decit de o exagerare a respectului datorat fata de calitatile
sale. Pe linga asta, daca un om purcede a uri toate creaturile mizerabile pe care le
intilneste, nu-i va mai ramine energie pentru nimic altceva; in vreme ce le poate dispretui
pe toate, fara nicio exceptie, fara a depune in asta nici cel mai mic efort. Pentru ca intr-

39. adevar, dispretul autentic este doar reversul trufiei veritabile, autentice; el continua sa
pastreze tacerea, fara sa dea nici cel mai mic semn al existentei sale. Pentru ca daca un
om va arata ca va dispretuieste, acest lucru nu va insemna decit cel mult aceea ca el
doreste sa cunoasteti cit de putina pretuire va acorda; iar aceasta dorinta este dictata de
ura, cea care nu poate coexista impreuna cu dispretul real. Dispretul nu poate fi compatibil
cu o conduita toleranta si binevoitoare, iar de dragul propriei sigurante si paci interioare,
aceasta atitudine nu ar trebui sa fie intru-totul omisa; pentru ca ea este cea care va
preveni declansarea oricaror stari de iritare si de minie; tocmai de aceea nu exista nimeni
aici care sa-si doreasca sa produca unui altuia vreun rau, daca nu este stirnit la asta. Dar
daca va arata vreodata dispretul sau sincer, pur, dezinteresat, el se va manifesta fiind
insotit de cea mai necrutatoare ura; pentru ca persoana dispretuita nu se poate afla in
pozitia de-a lupta impotriva acestui dispret cu propriile sale arme.
*
*
*
*
*
Melancolia este un lucru foarte diferit de proasta dispozitie, iar daca am lua in
consideratie care dintre cele doua este mai departata de-o stare de incintare si bucurie, cu
siguranta ca melancolia se afla mult mai apropiata de aceasta. Melancolia te ispiteste, te
atrage, in vreme ce proasta dispozitie iti provoaca un dezgust, indepartindu-te.
Ipohondria este o specie de suferinta ce nu doar ca ne pune intr-o situatie incompatibila
cu lucrurile apartinind prezentului; nu doar ca ne umple cu cea mai falsa anxietate pe
seama unor nenorociri ce apartin in intregime unui posibil viitor ce este inchipuit doar in
mintea noastra; dar deasemenea, ne conduce catre mustrari de constiinta in intregime
nemeritate asupra a ceea am infaptuit in trecut.
Ipohondria se arata a fi ea insasi intr-o vinatoare nesfirsita a tot felul de lucruri
suparatoare, ce dau nastere doar la tulburari, si pornind de la care mai apoi, sa poata
nascoci altele noi. Cauza ei este o nemultumire launtrica morbida, adesea co-existind cu
un temperament ce este dominat de-o neliniste naturala. In forma sa extrema aceasta
nemultumire si neliniste perpetuua ne poate conduce catre suicid.
*
*
*
*
*
Orice incident, indiferent de cit de banal va fi, determina aceste emotii dezagreabile,
produce in mintea noastra un efect intirziat, care plecind de la momentul de la care a fost
declansat, ne va impiedica de-a adopta o privire de ansamblu obiectiva asupra lucrurilor
ce ne inconjoara, dind nastere in mintea noastra la cele mai infricosetoare si fantastice
spaime; intocmai unui mic obiect care tinut aproape de ochiul nostru ne va limita si
distorsiona cimpul vizual.
*
*
*
*
*
Ceea ce-i face pe oameni nesimtitori, este aceea ca fiecare om are atita putere, ce ii
permite sa duca suita necazurilor sale, sau cele pe care el si le poate imagina. De aceea,
daca un om se va descoperi pus deodata intr-o pozite ce ii confera o cantitate neobisnuita
de fericire, rezultatul in cele mai multe dintre cazuri, va fi acela ca fiinta sa se va umple de
bunatate si intelegere. Dar daca nu se va gasi niciodata intr-o alta pozitie decit intr-una
incarcata de fericire, sau daca aceasta devine o stare permanenta, efectul va fi adesea
tocmai contrariu; este tot atit de departe de-a inlatura starea de suferinta, pe cit este si de

40. incapabil de-a resimti orice sentiment de compasiunel. Tocmai de aceea cei saraci se
arata ei insisi mult mai adesea gata sa acorde ajutor, decit pot vreodata manifesta cei
bogati.
Uneori pare ca si cum deopotriva dorim si totusi nu dorim un lucru, si simtim in acelasi
timp multumire si ingrijorare vis a vis de el. De exemplu, daca ne hotarim sa fixam la o
anumita data un test decisiv asupra a tot ceva ce ne-ar putea oferi o mare oportunitate
pentru a izbindi o victorie hotaritoare, vom resimti o neliniste ca acest experiment sa aiba
loc neintirziat, iar pe de alta parte, vom simti in acelasi timp o ingrijorare la gindul realizarii
lui. Si daca intre timp vom afla ca data efectuarii lui a fost aminata, vom resimti deopotriva
o anumita placere, dar totodata si o anumita suparare; pentru ca stirea va produce
dezamagire, dar cu toate acestea, va aduce si o efemera usurare. Este intocmai aceiasi
situatie ca si cind ne aflam in asteptarea unei scrisori importante ce este purtatoarea unei
decizii definitive, si care nu a reusit inca sa ne parvina.
*
*
*
*
*
Intr-un asemenea caz, exista doua motive diferite ce disputa o lupta in interiorul nostru;
cel mai puternic, dar si cel mai indepartat, este reprezentat de dorinta de-a sustine acel
test si de-a obtine rezultatul favorabil; iar cel mai slab si care se gaseste mult mai aproape
de noi, este reprezentat de dorinta de-a ne lasa prada pacii si linistii acestui prezent si a
ne bucura in consecinta pe mai departe de avantajele pe care el le ofera, cu aceasta stare
de incertitudine plina de speranta, luata in comparatie cu posibilitatea ca rezultatul testului
sa se dovedeasca potrivnic noua.
*
*
*
*
*
In mintea mea exista anumite parti aflate intr-o permanenta opozitie; si in tot ceea ce
vine in luarea oricarei decizii de catre intelect ii este oferita intotdeauna cea mai matura
analiza asupra chestiunii aflata in disputa -- care dupa aceea este supusa atacului asupra
tot ceea ce mai poate fi facut, asta bineinteles fara sa fie necesar ca aceasta sa fie si cea
mai buna alegere. Presupun ca procesul reprezinta o forma de verificare ce se bazeaza
pe puterea de analiza a intelectului; nu exista nici cea mai mica indoiala ca el are loc la fel
de bine si in cazul celor mai multi dintre oameni; pentru ca altfel unde poate fi gasit acel
om care putindu-se ajuta de aceasta capacitate de judecata asupra lucrurilor, sa
gindeasca ca ar fi fost mai bine in definitiv sa nu ia acea hotarire pe care a obtinut-o in
urma celei mai mature deliberari?
"Quand tam dextro pede concipis ut te
Conatus non poeniteat votique peracti?"
*
*
*
*
*
De ce _tot ce este mai obisnuit_e intimpinat cu o expresie plina de dispret? iar _ceea
ce se distinge prin a fi extraordinar de neobisnuit_, este remarcat a fi vrednic de lauda? De
ce atunci tot ce este comun este vrednic de-a fi dispretuit?
_Comun_, in intelesul sau original indica tot ceea ce este specific omului, de exemplu,
acele insusiri pe care le imparte in mod egal intreaga specie umana si prin urmare

41. formeaza o parte proprie insasi naturii sale. In deplina conformitate cu asta, daca un
individual nu poseda alte calitati decit acelea ce sint atasate omenirii in general, el este un
om comun. Obisnuit, este un cuvint mult mai modest, si el se utilizeaza mai mult pentru a
determina caracterul capacitatilor intelectuale; in timp ce comun mai mult o aplicabilitate la
nivelul acelor insusiri morale.
Ce valoare poate avea o creatura care nu difera nici macar un pic de milioane de alte
creaturi de acelasi fel? Niciuna, o infinitate de creaturi pe care secol dupa secol, intr-un
circuit fara sfirsit, Natura le ridica asemeni unor baloane de sapun din inepuizabilele sale
resurse; la fel de generoasa fata de ele pe cit se dovedeste a fi fierarul fata de milioanele
de scintei ce se imprastie pretutindeni din ciocanul ce loveste necontenit in nicovala.
Este in mod evident destul de corect ca o creatura ce nu poseda niciun fel de alte
insusiri decit cele ale speciei sale, ar trebui sa-si restringa nazuintele in intregime la o
existenta in interiorul limitelor speciei si sa duca o viata ce urmeaza a fi pe deplin
conditionata de aceste limite.
In diferite pasaje ale operei mele [1] am argumentat ca animalele inferioare nu poseda
nimic mai mult decit caracterul generic al speciei, in vreme ce omul este singura fiinta ce
poate ridica pretentia de-a poseda caractere individuale. Dar in cei mai multi dintre
oameni, aceste caractere individuale se vadesc a fi in realitate foarte reduse; astfel incit ei
pot fi aproape cu totii categorizati intr-o anumita clasa; ce sont des espèces. Spiritul si
aspiratiile lor, la fel ca si infatisarea pe care o au, este intocmai cea care apartine acestei
specii, sau, in orice caz, acestei clase de care apartin; si in acord deplin cu aceasta, ei sint
de un caracter atit de comun, de trivial, de obisnuit, ce se regaseste deopotriva cu miile in
rindul acestor indivizi. Din acest motiv sint atit de previzibili, incit poti cunoaste cu mult
inainte ceea ce vor face sau vor rosti. Pentru ca nu au niciun semn sau marca distinctiva;
sint asemeni bunurilor de manufactura ce sint produse dupa un stas, toate purtind semnul
aceleiasi matrite.
Nota 1: Problema Fundamentala a Eticii, p. 48;
Lumea ca Vointa si Reprezentare, vol 1, p. 338.
Iar daca dupa aceea, natura lor este contopita cu cea a speciei, cum ar putea-o
vreodata depasi in aceasta intreaga existenta? Acest blestem al banalitatii ii aseaza pe
oameni alaturi de animalele inferioare, nelasindu-le nimic in afara naturii generice comuna
intregii specii, o forma generica de existenta. Tot ceea ce este maret, sau inaltator, sau
nobil, trebuie apoi, ca ceva firesc prin insasi natura sa, sa fie indepartat intr-o lume in care
nu-si poate gasi nici o expresie mai buna pentru a scoate mai limpede in evidenta ca tot
ceea ce este mai dezonorabil si mai demn de dispret decit tot ce am amintit pina acum,
este in mod obisnuit numit, _comun_.
*
*
*
*
*
Vointa, ca _lucrul-in-sine_, este temeiul tuturor fiintelor; este fractiune si parte integranta
din fiecare creatura si elementul permanent in tot si in toate. Vointa este apoi ceea ce
posedam in comun cu toti ceilalti oameni, chiar si cu toate celelalte animale, pina si cu

42. acele forme de viata ce sint aflate pe treapta cea mai de jos a existentei; si sintem inruditi
intr-o asemenea masura cu toate, dupa cum toate sint din abundenta inzestrate cu vointa.
Pe de alta parte, ceea ce plaseaza o fiinta deasupra celorlalte si stabileste diferentele
dintre un om si un altul, este reprezentat de inteligenta si cunostiintele sale; de aceea in
fiecare manifestare a unui subiect, ar trebui pe cit de mult posibil, ca singura inteligenta sa
joace acest rol; pentru ca asa cum am vazut, vointa este acea parte _comuna_ se
manifesta in noi. Fiecare manifestare violenta a vointei este vulgara si comuna; cu alte
cuvinte, ea este cea care ne reduce la nivelul speciei si face din noi un simplu tip si
exemplu al acestei specii; in care se manifesta doar caracterul speciei pe care o
reprezentam. Astfel, fiecare acces de minie este ceva _comun_ -- fiecare manifestare
nestapinita de bucurie, de ura, sau de teama -- pe scurt, fiecare forma de emotie; cu alte
cuvinte, fiecare desfasurare a vointei, daca este atit de puternica incit se arata a cintari
indiscutabil mai greu decit componenta intelectuala din constiinta, incit sa reuseasca sa
reprezinte omul ca pe o fiinta dominata mai degraba de _vointa_ de _cunoastere_.
In forma lor naturala de manifestare a emotiilor de acest tip violent, pina si cele mai mari
genii se plaseaza la acelasi nivel cu cei mai comuni fii ai planetei. In opozitie, daca prin
nazuintele sale un om tinde a fi intru-totul neobisnuit, altfel spus, maret, nu ar trebui sa
permita niciodata constintei sale sa fie dominata si aflata sub controlul vointei, cu toate ca
aceasta poate fi deosebit de insistenta in a obtine acest lucru. De exemplu, el va trebui sa
fie capabil sa observe ca ceilalti oameni ii sint potrivnici, fara a manifesta cu toate acestea
niciun sentiment de ura fata de ei; nu exista nicio marca mai certa a unui mare spirit, decit
acela ca refuza sa acorde atentie exprimarilor suparatoare si insultatoare, dar le atribuie in
mod direct pe seama acelorasi nenumarate erori ce tin de bagajul redus de cunostinte al
vorbitorului, de-abia reusind sa le remarce, fara insa sa se simta jignit de ele. Acesta ar fi
tocmai intelesul din remarca lui Gratian potrivit careia nimic nu este mai nedemn pentru un
om decit sa lase sa poata fi vazut ca este unul dintre ei; _el major desdoro de un hombre
es dar muestras de que e hombre_.
Pina chiar si intr-o drama, cea care reprezinta un domeniu exclusiv al pasiunilor si
emotiilor, este destul de usor pentru aceste personaje sa se prezinte in aceiasi lumina
comuna si vulgara. Iar acest lucru poate fi observat in mod special in opera sciitorilor
tragici Francezi, care nu urmaresc in piesele lor decit descrierea pasiunilor, lasindu-se tiriti
la un moment dat de un patos vaporos ce nu reuseste altceva decit sa-i umple de ridicol,
plecind de la un gen de spirit epigramatic prin care incearca sa mascheze vulgaritatea
subiectului tratat de ei. Imi amintesc ca am vazut-o pe vestita actrita Mademoiselle Rachel
in rolul Mariei Stuart; iar in scena in care are loc izbucnirea accesului de furie impotriva
reginei Elisabeta I-a --desi aceasta era foarte bine realizata--, nu m-am putut abtine sa nu
ma gindesc la apropierea dintre acest personaj si modul cum reactioneaza o simpla
spalatoreasa. In partea de final a jucat intr-o astfel de maniera incit a reusit sa vaduveasca
in intregime piesa de adevarata sa senzatie de tragic, despre care Francezii nu au intradevar, nici cea mai mica notiune. Aceiasi parte a piesei a fost jucata incomparabil mai
bine pe scena teatrului italian Ristori; si de fapt, prin temperamentul lor Italienii, desi in
multe privinte difera de cel al Germanilor, impartasesc aceiasi apreciere pentru ceea ce
este profund, serios si adevarat in Arta; prin asta se deosebesc de Francezi, care tradeaza
pretutindeni faptul ca nu sint absolut deloc inzestrati cu oricare dintre aceste sentimente.
Acele elemente ce sint nobile in dramaturgie, cu alte cuvinte neobisnuite, --adica tocmai
ceea ce este sublim aici-- nu sint atinse pina ce inteligenta este pusa sa actioneze pentru

43. obtinerea lor, cea care se regaseste aici intr-o vadita opozite cu vointa; pina atunci cind isi
ia zborul liber peste toate actiunile inflacarate ale vointei pentru a le transforma in
adevarate obiecte ale contemplarii. Prin metodele sale generale, Shakespeare este cel
care reuseste sa scoata in relief intr-un mod deosebit acest lucru, in special in Hamlet. Iar
o drama devine tragica, in adevaratul sens al acestui cuvint, doar atunci cind intelectul se
ridica pina la acel punct in care se manifesta intr-un mod evident vanitatea tuturor
eforturilor ce sint intreprinse de el, iar vointa va trece la o actiune de auto-anulare; acum
este momentul cind se va atinge cel mai inalt tel in devenirea catre adevaratul sublim.
*
*
*
*
*
Fiecare om se foloseste de propriile sale limite pentru a stabili granitele cimpului viziunii
sale asupra lumii. Acest lucru este o eroare a intelectului, la fel de inevitabila ca si acea
iluzie ce ne amageste ochii, lasind impresia ca undeva la orizont, cerul s-ar impreuna cu
pamintul. Asta explica multe, printre care si aceea ca obisnuim a masura lucrurile plecind
de la propriile noastre standarde - in general la fel cum un croitor traseaza linia folosinduse de metrul sau, iar noi va trebui sa ne inaltam pina la aceasta; astfel incit nimeni nu ne
va permite sa ne ridicam mai sus decit el -- o presupunere ce daca este admisa o data,
este acceptata apoi de la sine si pentru totdeauna, drept adevarata.
*
*
*
*
*
Nu exista nici cea mai mica indoiala ca o mare parte din norocul unui om in viata este
datorat mai mult unor circumstante, decit gratie faptului ca are un zimbet placut prin care
ar fi cistigat de partea sa bunavointa spiritului.
Cu toate acestea spiritul ar face mult mai bine sa fie precaut si sa-si reaminteasca
pasajul lui Hamlet -- _ca cineva poate fi zimbitor, mereu zimbitor, dar in esenta sa nu fie
nimic altceva decit un ticalos_.
*
*
*
*
*
Tot ceea ce este cu adevarat esential intr-un om si tocmai de aceea veritabil, este
reprezentat de inconstient; in aceasta privinta el se aseamana puterii detinute de natura.
Tot ceea ce este trecut in domeniul constientului este prin urmare transformat in idei sau in
imagini; si tot asa se petrec lucrurile atunci cind acestea urmeaza sa fie exprimate, tot
ceea ce este trecut de la o persoana la alta este reprezentat doar de o imagine sau de o
idee.
In consecinta, orice calitate sau caracteristica a spiritului, autentica si de durata, este in
mod initial inconstienta; si ea se manifesta doar atunci cind inconstientul este adus in joc
pentru a produce o impresie puternica. Daca orice alta calitate asemanatoare este
exercitata constient, acest lucru inseamna ca ea a fost elaborata de intelect; ea devine o
particularitate ce a fost creata in mod intentionat si prin aceasta obiect al simularii, cu alte
cuvinte, nimic altceva decit o simpla inselatorie.
Daca un om va face un lucru inconstient, acesta nu-i va aduce niciun fel de necazuri;
dar daca va incerca sa-l faca constient, iscind in acest sens numeroase probleme, in cele
din urma va esua. Iar aceasta regula se aplica in cazul originii acestor idei fundamentale

44. ce constituie esenta si energia oricarei opere originale. Doar ceea ce este innascut este
original si durabil; fiecare om ce isi doreste sa implineasca ceva, fie ca este vorba de
propria viata, de literatura sau de arta, va trebui _sa urmeze regulile supunindu-se lor, fara
a fi necesar sa le cunoasca_.
*
*
*
*
*
Oamenii de adevarata valoare vor gasi, ca o regula, compania celor mai stupizi dintre
oameni a fi preferabila celor de rind; din aceleasi considerente din care sint aliati naturali
bunicii si nepotii, ori tiranii si gloata.
*
*
*
*
*
Versul lui Ovidiu,
Pronaque cum spectent animalia cetera terram,
poate fi aplicat in adevaratul sau sens fizic doar animalelor inferioare; dar vai! intr-un sens
metaforic si spiritual, el este la fel de adevarat pentru cei mai multi dintre oamenii. Toate
planurile si proiectele lor sint unite de dorinta unor placeri fizice, de atingerea unei stari de
fericire fizica. Ei pot intr-adevar avea interese particulare, adesea cuprinzind o sfera foarte
variata; dar in cele din urma vor capata intru-totul aceiasi importanta ce le-a fost data de
relatiile in care s-au aflat inca de la inceput. Acest lucru nu este dovedit doar de modul lor
de viata si de ceea ce afirma, dar este indicat si de insasi modul in care se arata, de
fizionomia lor, de gestica si de modul lor de-a pasi. Tot ceea ce este in legatura cu ei
reclama pe un ton ridicat: _in terram prona_!
Nu le apartin lor, reprezinta doar cele mai nobile si mai inalte mosteniri naturale -oameni ce gindesc si privesc realmente asupra lumii, cei care formeaza aceste specimene
extraordinare ale umanitatii -- astfel incit urmatoarele versuri sint perfect explicabile:
_Os homini sublime dedit coelumque tueri
Jussit et erectos ad sidera tollere vultus_.
*
*
*
*
*
Nimeni nu poate cunoaste care sint toate acele capacitati menite a provoca si suporta
suferinta pe care le poarta in sine pina atunci cind stirnite de ceva, ele vin si intra in
actiune; tot la fel cum in apa unui lac calm si linistit asemeni unei oglinzi, nu se arata nici
cel mai mic semn care sa poata permita a se intrezari vuietul si furtuna ce va stirni din
senin abisul ce aceasta liniste falsa il ascunde si cu toate acestea el va continua sa ramina
neschimbat; sau din nou, va creste din senin, ridicindu-se in aer asemeni unei nesecate
fintini. Atunci cind apa este la fel de rece ca ghiata, nu poti avea nici cea mai mica idee
despre caldura latenta ce-o ascunde in ea.
*
*
*
*
*
Cum se poate explica atunci, ca in ciuda tuturor oglinzilor ce exista in lume, nimeni nu
cunoaste in realitate cum se arata a fi?

45. Un om isi poate oricind aminti fata prietenilor sai, niciodata insa propria-i fata. Atunci,
exista aici o dificultate initiala in modul de aplicare a maximei, _Cunoaste-te pe tine
insuti_. Acest lucru este fara dubii partial explicat prin faptul ca este practic imposibil din
punctul de vedere al fizicii ca un om sa se poata vedea pe sine intr-o oglinda, altfel decit
cu fata indreptata spre aceasta si perfect nemiscat; in care expresia ochilor sai, care
conteaza intr-o masura atit de mare si ofera in realitate expresivitatea si intregul ansamblu
de caracteristici ale fetei, sint intr-o mare masura pierdute. Dar coexistind permanent cu
aceasta imposibilitate fizica, curind imi va apare ca aici se manifesta o imposibilitate etica
de o natura similara, ce produce aceleasi efecte. Un om nu poate privi asupra propriei
reflectii ca si cum persoana ce se infatiseaza aici ar reprezenta pentru el _un strain_; si cu
toate acestea, acest lucru este absolut necesar daca ceea ce doreste sa primeasca de aici
este _o perspectiva obiectiva_. In ultima instanta, un punct de vedere obiectiv inseamna
un sentiment adinct inradacinat din partea individualului ca o fiinta morala, ca si cum ceea
ce contempla _nu este el insusi_ [2]; daca nu va putea obtine acest punct de vedere el nu
va observa lucrurile in adevarata lor lumina, cea care este posibila doar in cazul in care
este constient de defectele lui reale, exact asa cum se prezinta acestea. In loc de a se
intimpla asta, atunci cind un om priveste asupra propriei sale reflectii rasfrinte intr-o
oglinda, ceva din propria-i natura egoista iese afara pentru a-i sopti la ureche sa ia bine
aminte si sa tina seama, ca cel la care priveste _nu e un strain, ci el insusi_; iar acest lucru
functioneaza ca si in cazul lui _noli me tangere_, si-l impiedica sa-si formeze un punct de
vedere obiectiv. Pare intr-adevar, ca fara influenta unui graunte de premeditare, o astfel de
perspectiva este imposibil a putea fi atinsa.
Nota 2: Cf. Grundprobleme der Ethik, p. 275.
*
*
*
*
*
In masura in care energia intelectuala a unui om este pusa in actiune sau in repaos,
viata ii va apare a fi, fie prea scurta, sau intr-atit de lipsita de importanta si de pasagera,
incit nu este posibil sa existe nimic aici care sa fie vrednic a-si sacrifica de dragul sau toate
marile sentimente; ca nu conteaza cu adevarat nimic, fie ca este vorba de placeri sau de
bogatii, ori de faima, si ca indiferent de actiunile pe care le poate intreprinde un om, ele
sint finalmente supuse esecului si tot la ceea ce se poate astepta in cele din urma, este a
obtine o suferinta inca si mai mare decit ar fi primit in mod firesc din mainile naturii --- sau,
de celalta parte, viata ii va aparea atit de lunga, plina de insemnatate, atit de fericita in
definitiv, incarcata de atitea semnificatii, plina de-atitea din dificultatile ce sint presarate pe
drumul sau, incit va trebui sa ne-aruncam cu toata forta ce-o detinem pentru infringerea
lor, doar asa putem obtine citeva din bucuriile ei, pina la a cistiga in cele din urma
binemeritata rasplata ce ne asteapta la capatul tuturor acestor eforturi, prin implinirea in
intregime a proiectelor ce le-am facut asupra ei si atingerea celor mai inalte aspiratii si
idealuri; aceasta este ceea ce intelegea Gratian atunci cind vorbea de un mod serios de-a
privi asupra lucrurilor -- _ tomar muy de veras el vivir _. Cel dintii este un punct de vedere
transcendental, care este cel mai bine exprimat de cuvintele lui Ovidiu: _non est tanti_ -viata in sine nu valoreaza cit toata cantitate de suferinta ce va trebui sa o porti; remarca lui
Platon reuseste sa explice acest lucru inca si mai bine _niciunul dintre evenimentele din
viata omului nu merita o atit de mare neliniste_ --- [Greaca: oute ti ton anthropinon axion
esti megalaes spoudaes.] Aceasta stare de spirit este datorata faptului ca intelectul a
preluat dominatia asupra constiintei, cind pur si simplu eliberat de sub ordinile vointei,
priveste in mod obiectiv asupra fenomenului vietii, incit nu are cum esua in a cistiga o
cunoastere clara a desertaciunii si nimicniciei ei. Dar in cealalta stare de spirit, vointa este

46. cea care domina; iar intelectul exista aici doar pentru a lumina drumul sau pentru a atinge
implinirea dorintelor sale.
Un om este mare sau mic, in functie de aplecarea sa fata de una sau fata de cealalta
dintre aceste viziuni asupra vietii.
*
*
*
*
*
Oamenii inzestrati cu un adevarat geniu acorda o importanta redusa recunoasterii
erorilor si slabiciunii, fara macar sa le permita nici macar celorlalti sa le poata intrezari.
Privesc asupra lor ca si cum ar reprezenta o datorie fata de care s-au achitat integral; si in
loc de-a gindi ca aceste slabiciuni i-ar face de rusine, considera ca ele le ofera dimpotriva,
o anumita onoare. Acesta este mai ales cazul erorilor de genul celor ce adesea se
regasesc imbinate cu calitatile -- _conditiones sine quibus non_, sau asa cum spune
George Sand, _les défauts de ses vertus_.
In opozitie cu ei exista oameni ce se bucura de reputatie si calitati intelectuale
ireprosabile, care departe de-a admite cele citeva mici slabiciuni pe care le poseda, si le
ascund cu mare grije, aratindu-se foarte sensibili la orice sugestie asupra existentei lor; iar
asta doar pentru ca intregul lor merit consta in eliberarea de erori si slabiciuni. Daca este
descoperit ca acest gen de oameni au facut ceva rau, intreaga lor reputatie are de suferit
imediat.
*
*
*
*
*
In cazul oamenilor ce se bucura de aptitudini mediocre, modestia lor nu este nimic
altceva decit simpla onestitate; dar in cazul celor inzestrati cu un mare talent, este vorba
doar de ipocrizie. Plecind de aici, este intocmai cum se intimpla in ultimul dintre cazuri,
prin a nu face un secret din ceea ce ei poarta in sine si a nu ascunde faptul ca sint
constienti ca poseda o putere neobisnuita, tot la fel cum in prima situatie se intimpla sa fie
modesti. Valerius Maximus ne ofera citeva exemple excelente de acest gen in capitolul
sau privind increderea in sine, _de fiducia sui_.
*
*
*
*
*
A nu merge la teatru este ca si cum cineva si-ar face toaleta fara oglinda. Dar este mult
mai rau sa iei o decizie fara sa consulti un prieten. Pentru ca un om poate avea o putere
de judecata ireprosabila in toate celelalte chestiuni, si cu toate acestea sa poata gresi in
cele care il privesc pe sine; deoarece aici intervine vointa, cea care pe data tulbura
intelectul. Tocmai de aceea ii este admis unui om sa se sfatuiasca cu un prieten. Un doctor
poate vindeca pe oricine, cu exceptia propriei sale persoane; daca va cadea la pat doborit
de o boala, el va apela la serviciile unui confrate de breasla.
*
*
*
*
*
In tot ceea ce intreprindem, ne dorim mai mult sau mai putin sa ajungem la un bun
sfirsit; sintem nerabdatori sa ajungem la capat si sa simtim bucuria lucrului implinit. Dar
ultima scena dintre toate, sfirsitul general, este ceva ce de regula ne dorim sa fie situat
intr-un viitor cit mai indepartat.

47. *
*
*
*
*
Fiecare despartire ne ofera o anticipare asupra mortii; fiecare noua reintilnire ne ofera o
anticipare asupra invierii. Din acest motiv, pina chiar si oameni ce altfel sint atit de
nepasatori fata de ceilalti semeni ai lor, se bucura atit de mult daca se vor reintilni dupa
douazeci sau treizeci de ani de despartire.
*
*
*
*
*
Inteligenta difera de la un om la altul intr-un mod real si fundamental; dar in acelasi timp
nu poate fi facuta nicio comparatie doar pe baza unor simple observatii generale. Este
absolut necesara o apropiere si o patrundere asupra detaliilor; pentru ca diferentele ce
exista nu pot fi observate de la distanta; si nu este nici suficient si nici usor sa judeci doar
pe baza unor aparente exterioare, ca in cele citeva cazuri privind profesia, timpul liber si
educatia. Dar chiar si judecind exclusiv dupa acestea, trebuie admis ca un mare numar
dintre oameni poseda _un grad de existenta_ cel putin de zece ori mai inalt decit cel
apartinind celorlalti -- cu alte cuvinte traiesc cel putin de zece ori mai intens.
Nu ma refer aici la cei apartinind unor triburi primitive, a caror existenta este adesea
aflata doar cu un grad deasupra vietii pe care o duc primatele in padurile lor. Luati in
consideratie, de exemplu, un hamal din Neapole sau Venetia (in tarile situate in nordul
Europei ingrijorarea pe care o aduc lungile luni de iarna ii face pe oameni mult mai
precauti si chibzuiti); priviti viata pe care o duc, de la inceputul si pina la sfirsitul ei este -aflata sub semnul nevoilor si saraciei; traiesc doar prin forta lor fizica; intimpina nevoile
fiecarei zi, ba chiar ale fiecarei ore, printr-o munca impovaratoare, printr-un mare efort,
intr-un tumult constant, o desavirsita saracie ce imbraca toate formele cunoscute, fara
nicio grije fata de ziua de miine; singurul lor confort este reprezentat de odihna ce
urmeaza dupa o munca epuizanta; o lupta continua; nicio singura clipa libera care sa-i
ramina pentru meditatie; o asemenea incintare senzuala ce se poate asemana numai unui
climat blind ce va permite doar o suficienta a hranei; pentru ca in final, sa se bucure doar
de acea componenta metafizica ce este reprezentata de superstitia crasa sustinuta de
biserica lui; toate acestea fiind expresie a unui mod de viata cu un grad de constiinta redus
spre care este impins, sau mai degraba la care este constrins un om sa-si duca existenta.
Iar acest vis agitat si confuz formeaza viata atitor milioane de oameni!
Astfel ca oamenii _gindesc_ doar atit cit este necesar sa implineasca pentru moment
vointa. Nu privesc niciodata asupra vietii ca la o intreaga conexiune, asta ca sa nu mai
vorbim despre existenta in general; intr-o anumita masura se poate spune ca, exista fara a
fi pe deplin constienti de asta. Existenta gloatei sau a sclavilor ce traiesc in acest mod
inconstient, aflati cu toate acestea mult mai apropiati de noi decit de bruta, cea care este
limitata exclusiv la clipa acestui prezent, dar din acelasi motiv ea poarta in sine mult mai
putina suferinta decit cea care ne este sortita noua. Ba chiar mai mult, de vreme ce
intreaga placere este in esenta sa negativa, rezulta prin urmare de aici ca ea consta
tocmai in eliberarea de sub o anumita forma de nenorocire si mizerie, un inter-schimb
constant si rapid intre ceva ce abia acum incepe a se stabili si altceva ce tocmai s-a
terminat, ce insoteste permanent activitatea ce o au de implinit; apoi din nou, o forma de
crestere si de satisfacere a nevoilor -- toate oferind o sursa constanta de fericire; si de fapt
este mult mai obisnuit sa intilnesti fete pline de fericire printre oamenii saraci, decit printre

48. cei bogati, ceea ce reprezinta o dovada certa ca ei obisnuiesc a se folosi de toate
avantajele pe care viata le ofera.
Trecind de la acest tip de om, sa luam in considerare in continuare acel individ sobru si
rational ce duce o viata plina de meditatie, ce gindeste indelung asupra planurilor sale, pe
care le duce la bun sfirsit cu cea mai mare precautie, intemeindu-si o gospodarie pentru
sotia, copiii si descendentii sai; luind parte la viata intregii comunitati. Este evident ca un
om de acest fel are un grad de constiinta mult mai inalt decit cel dinainte, astfel incit
existenta sa se poate bucura de un mai mare grad de realism.
Priviti apoi la omul de stiinta, cel care cerceteaza istoria trecutului. El a reusit sa atinga
acel punct in care un om devine constient de existenta sa ca parte a intregului ce-l
compunem, putind scruta in timp dincolo de perioada ce-i apartine propriei vieti, fiindu-i
ingaduit sa cunoasca viitorul si trecutul, sa depaseasca orizontul ingust al interesului
personal, permitindu-i-se in acest fel sa mediteze asupra intregului curs al istoriei omenirii.
Apoi, in sfirsit, priviti la poet sau la filosof, a caror reflectie a atins o asemenea
profunzime, incit in loc de-a fi ademeniti sa investigheze oricare dintre fenomenele
particulare ale existentei, ramin inmarmuriti de uimire _in fata existentei insasi_, acest
Sfinx grandios, caruia incearca sa-i rezolve enigma. In el constiinta a atins acel grad de
claritate in care cuprinde insasi intreaga lume; intelectul sau a abandonat complet acel rol
de servitor al vointei, luind in puterea sa intregul Univers; in vreme ce omenirea asteapta
de la el mai degraba o examinare si o apreciere asupra ei, decit sa-si joace rolul propriu in
aceasta mare piesa. Daca, apoi, gradul de constiinta este gradul de realitate, un
asemenea om va sustine cu siguranta existenta ca fiind cel mai important lucru dintre
toate; aici fiind sensul si semnificatia intregii explicatii.
Intre aceste doua extreme descrise aici si in stagiile intermediare, orice om vietuitor in
aceasta lume va reusi sa descopere locul in care se poate plasa pe s[ne.
*
*
*
*
*
Cunoastem ca omul este in general superior tuturor celorlalte animale si acesta este
deasemenea cazul si in ceea ce priveste capacitatea sa de-a fi instruit. Mahomedanii sint
instruiti sa se roage de cinci ori in cursul unei zile, cu fata indreptata spre Mecca; si
niciodata nu vor da gres in implinirea acestei obligatii. Crestinii sint instruiti sa-si faca
semnul crucii in anumite ocazii, sa se inchine, si asa mai departe. Intr-adevar, se poate
afirma pe drept cuvint ca religia este _chef d'oeuvre_ in arta instructiei. Pentru ca ea
reuseste sa-i instruiasca pe oameni asupra modului in care isi vor manifesta credinta; si
asa cum este destul de bine cunoscut, acest proces nu poate fi inceput prea devreme. Nu
exista aici nicio absurditate mai evidenta decit aceea ca poate fi sadita decisiv in mintea
umana, doar daca ai inceput a o implanta inca inainte de virsta de cinci ani, printr-o
continua repetare, mentinind in acelasi timp aerul unei mari solemnitati. Pentru ca la fel ca
si la animale, si in cazul omului, instructia este implinita cu succes doar atunci cind a fost
inceputa inca devreme, din anii fragezi ai copilariei.

49. Gentilomii si nobilii sint instruiti sa nu considere a fi nimic mai sacru decit cuvintul lor de
onoare -- sa mentina staruitor, sever si neclintit credinta lor in acel cod ridicol al cavaleriei;
si daca sint chemati, sa serveasca astfel credinta incit sa-si sacrifice si viata in sustinerea
ei, sa priveasca la rege asemeni unei fiinte ce apartine celui mai inalt ordin.
Apoi din nou, expresiile noastre pline de politete, complimentele pe care obisnuim sa le
facem, in mod particular aceasta atentie respectuasa ce-o acordam doamnelor, sint tot o
problema de educatie; asemenea pretuirii ce-o aratam in fata nasterii, rangului, titlurilor, si
asa mai departe. Acelasi caracter il poarta resentimentul pe care-l simtim la orice insulta
directa indreptata impotriva noastra; iar masura acestui resentiment poate fi determinata
exact prin natura insultei. Un Englez, de exemplu, va gindi ca este o insulta mortala sa
afirmi ca nu este un gentilom, ori, inca si mai rau, ca este un mincinos; un Francez va
arata aceleasi sentimente daca il veti numi las, iar un German, daca veti afirma despre el
ca este stupid.
Exista aici foarte multe persoane care sint instruite pentru a actiona intr-un mod deplin
onorabil in ceea ce priveste o anumita chestiune specifica, sau intr-o anumita materie, in
vreme ce resimt o onoare infima in a se lauda in orice alta privinta. Multi dintre oameni, de
exemplu, nu se vor cobori niciodata pina acolo incit sa va fure banii; dar nu vor avea niciun
scrupul in a pune mina pe orice alt bun ce va apartine, de care se pot bucura fara ca sa
trebuiasca sa plateasca pentru asta. Un om de afaceri va va insela adesea, fara sa aiba
pentru asta nici cea mai mica remuscare, dar va refuza in mod categoric sa comita
vreodata un furt.
Puterea de imaginatie este sporita la un om atunci cind acea functie speciala a creierului
ce ii permite observatia, este indemnata sa intre in actiune in lipsa unui stimul necesar din
partea simturilor. In conformitate cu asta, vom gasi ca imaginatia este activa doar in acea
proportie in care simturile noastre nu sint excitate de stimuli provenind de la obiecte
exterioare. O lunga perioada de izolare, petrecuta fie in inchisoare, fie intr-o camera de
suferinta: liniste, asfintit, intuneric -- acestea sint lucrurile ce incurajeaza activitatea sa; si
sub influenta lor intra in propriul sau joc. Pe de alta parte, atunci cind este prezentata
facultatilor noastre de observatie o cantitate prea mare de material, asa cum se intimpla in
cursul unei calatorii, sau in talmes-balmesul lumii, sau din nou, in plin mijlocul zilei,
imaginatia se pierde, si chiar daca se face apel la ea, refuza sa devina activa, ca si cum ar
intelege ca nu tocmai acesta este momentul propice pentru a actiona.
Cu toate acestea, daca imaginatia produce orice rezultat real, va trebui sa receptioneze
o mare cantitate de material din partea lumii exterioare. Acesta este singura modalitate in
care magaziile sale pot fi umplute. Fantezia este hranita in acelasi fel ca si corpul, care
este tot mai putin capabil de-a depune orice efort si se bucura de repaosul meritat in acel
moment in care primeste alimentele pentru a le digera. Si cu toate acestea este vorba de
aceiasi hrana careia ii datoreaza toata puterea ce-o va pune in actiune doar ceva mai
tirziu, atunci cind va sosi momentul oportun.
*
*
*
*
*
Parerea este intocmai asemeni unui pendul si se supune acelorasi legi. Daca trece intr-o
parte a centrului de gravitatie, va trebui sa atinga apoi aceeasi linie si de cealalta parte; iar

50. acest lucru se va petrece doar dupa o anumita perioada de timp in care va descoperi
punctul adevarat in care poate ramine in repaos.
*
*
*
*
*
Printr-un proces de contradictie, distantarea in spatiu va face ca lucrurile sa para mai
mici si prin urmare si lipsite de defecte. Din acest motiv un peisaj va arata mult mai bine
daca va fi privit intr-o oglinda convergenta sau in _camera obscura_, decit arata in
realitate. Acelasi efect este produs prin distantarea in timp. Scenele si evenimentele
petrecute cu multa vreme in urma si persoanele care au luat parte la ele, vor purta un
aspect fermecator in momentul in care vor fi privite prin ochii memoriei, cea care
urmareste doar elementele, fara a lua in seama si detaliile dezagreabile. In vreme ce
prezentul nu se poate bucura de asemenea avantaje, astfel incit vesnic ne va apare
nedesavirsit.
Si din nou, in ceea ce priveste spatiul, obiectele mici ce sint apropiate de noi ne apar
neobisnuit de mari, iar daca sint plasate foarte aproape, nu vom mai fi capabili sa vedem
nimic altceva, pentru ca imediat ce ne vom departa de ele sa ne apara minuscule si
aproape invizibile. Pentru ca acelasi lucru sa se intimple din nou si in ceea ce priveste
timpul. Micile accidente si incidente ale vietii de zi cu zi ne umplu de emotie, anxietate,
suparare, pasiune, atita vreme doar cit sint plasate in apropierea noastra, cind ne apar a fi
atit de mari, de importante, de pline de seriozitate; curind ce sint purtate departe de fluxul
neobosit al timpului, ele isi vor pierde cu totul acea insemnatate pe care vreodata au avuto; doar curind ce vom inceta a ne mai gindi la ele le vom uita intru-totul. Pareau a fi atit de
mari, doar pentru ca erau plasate atit de aproape.
*
*
*
*
*
_Bucuria_ si _tristetea_ nu sint idei care sa fie concepute de mintea omului, ci doar
sentimente ale vointei. Astfel incit ele nu-si gasesc locul in domeniul memoriei. Nu putem
rechema bucuriile si tristetile noastre; ceea ce nu inseamna ca nu le putem retrai. Putem
rechema doar acele _idei_ ce le-au insotit; si in mod special acele lucruri care ne-au
condus sa le afirmam; si acesta formeaza un etalon ce permite masurarea sentimentelor
noastre in timp. Plecind de aici, memoria bucuriilor si tristetilor noastre este intotdeauna
imperfecta si ele devin o chestiune lipsita de insemnatate curind ce evenimentele ce le
declanseaza s-au incheiat. Acest lucru explica vanitatea oricarei incercari ce o facem
adeseori, de-a reinvia placerile si suferintele din trecut. Placerea si durerea este in mod
fundamental o problema ce tine de vointa; iar vointa ca atare, nu se gaseste in situatia dea fi inzestrata cu memorie, care este o functie ce tine in mod exclusiv de intelect; iar
acesta primeste si ofera in schimb nimic altceva decit idei si concepte, care nu formeaza
obiectul aflat in discutie aici.
Este un lucru destul de curios ca in cele mai rele dintre zilele vietii noastre putem
rechema amintirea unor vremuri mai bune care s-au stins inca cu multa vreme in urma;
dar si ca in cele mai fericite zile ale vietii, pastram o memorie foarte indepartata si
imperfecta asupra unor timpuri mai grele, demult apuse.
*
*
*
*
*

51. In acelasi timp avem o memorie mult mai buna asupra obiectelor sau imaginilor reale
decit asupra simplelor idei. De aceea o mare putere de imaginatie face mult mai usor de
invatat limbile straine; pentru ca apoi, slujindu-ne de ajutorul ce ni-l ofera, noile cuvinte sa
fie asimilate obiectelor reale pe care le reprezinta; in vreme ce daca nu exista imaginatie,
cuvintele noi sint puse simplu in paralel cu echivalentul lor in limba materna.
Tehnica mnemonica nu inseamna doar arta de-a induce ceva indirect in memorie prin
utilizarea unui simplu joc de cuvinte sau a unei butade; ea ar trebui mai degraba sa fie
aplicata unei teorii sistematice a memoriei si sa explice cele citeva atribute, deopotriva atit
prin trimiterile pe care le face la natura reala, cit si la relatiile in care aceste atribute se
gasesc unele fata de altele.
*
*
*
*
*
Exista anumite momente in viata in care simturile noastre dobindesc un grad
extraordinar de inalt de claritate, facind exceptie de la acele ocazii particulare ce exista in
insasi natura celor aflate in apropierea noastra; ce sint explicabile doar pe baza unor
argumente psihologice, ca rezultat al unor stari exagerate de sensibilitate ce produc o
deschidere a interiorului nostru fata de lumea exterioara. Asemenea momente ramin
imprimate permanent in memorie, pastrind inscrise in intregime acele individualitati. Nu le
putem atribui niciun argument rational, nu ne putem explica nici macar cum, dintre atitea
mii de momente asemanatoare, ele pot fi intr-un mod atit de special reamintite. Par a fi tot
atit de mult determinate de sansa, intocmai asa cum un singur specimen al unei rase
demult disparute, este descoperit chiar acum in structura unei roci; ori cind deschizind
accidental o carte dam peste o insecta strivita intre paginile ei. Amintirea unor astfel de
clipe este intotdeauna atit de dulce si de incintatoare.
*
*
*
*
*
Din cind in cind, se intimpla ca fara niciun motiv anume, o scena de mult uitata sa
renasca deodata in amintire. Acesta se poate intimpla adeseori in cazul in care simturile
noastre sint trezite de existenta unui anume miros, greu perceptibil ce a acompaniat
inainte vreme aceste scene si care retrezesc la viata acele amintiri, exact aceleasi pe care
nu demult le-am mai trait odata. Pentru ca este bine cunoscut ca simtul mirosului este
deosebit de eficient in retrezirea amintirilor si ca in general nu este nevoie de o prea mare
insistenta pentru a stimula o suita de idei. Si mai pot adauga in trecere, ca simtul vederii
este in conexiune cu intelegerea [1], simtul auzului cu ratiunea [2] si asa cum putem
observa si in cazul de fata, simtul mirosului se afla in directa conexiune cu memoria.
Simtul tactil si gustativ sint mult mai materiale si sint dependente de contactul direct. Ele
nu contin nicio parte ideala.
Nota 1:
Nota 2:
_Wierfache Wurzel_ § 21.
_Parerga_ vol. ii, § 311.
*
*
*
*
*
Trebuie sa recunoastem deasemenea printre atributele specifice memoriei, ca o usoara
stare euforica intensifica adesea intr-o masura atit de inalta amintirea unor actiuni si stari
din trecut, incit toate evenimentele aflate in directa conexiune cu ele revin cu mult mai
mare claritate decit ar fi fost vreodata posibil intr-o stare de sobrietate; dar totodata trebuie

52. reamintit, ca pe de alta parte, amintirea asupra a tot ceea ce a spus sau a facut o
persoana in timpul unei stari de euforie, este in mod obisnuit mult mai imperfecta; ba chiar
in cazul in care a fost ametita de-a binelea, memoria lor a disparut in totalitate. Putem
spune atunci ca o stare euforica sporeste amintirea unor fapte intimplate in trecut, in
vreme ce ne permite sa ne amintim foarte putin din tot ceea ce tine de prezent.
*
*
*
*
*
Oamenii simt nevoia unor activitati exterioare atunci cind sint inactivi in interior. Si in mod
contrar, daca au o puternica activitate interioara nu arata interes pentru acele actiuni ce
presupun a-i atrage in afara lor; ele ii impiedica sa se cufunde in sine si le disturba
gindurile intr-un asemenea mod, incit adesea se dovedesc a fi de-a dreptul catastrofale.
*
*
*
*
*
Nu sint deloc surprins de faptul ca o mare parte dintre oameni se vor simti plictisiti atunci
cind se regasesc fata in fata cu sine; pentru ca ei nu pot nici macar sa rida daca sint intrutotul singuri. Pina si aceasta idee le apare a fi la fel de stupida.
Ar trebui atunci sa privim risetul ca pe un semnal ce este trimis spre ceilalti -- un simplu
semn, asemeni unui cuvint? Ceea ce-i face pe oameni sa nu poata ride atunci cind sint
singuri nu este nimic altceva decit lipsa lor de imaginatie, obtuzitatea spiritului in general -[Greaca: anaisthaesia kai bradutaes psuchaes], asa cum spunea Theofrast [1]. Animalele
inferioare nu rid niciodata, nici daca se afla in companie altora si nici singure. Mizantropul
Myson a fost surprins de unul dintre acesti oameni in vreme ce ridea catre sine. "- De ce
rizi?" l-a intrebat el;" nu este nimeni aici sa te insoteasca." "- Tocmai de aceea si rid", i-a
raspuns Myson.
Nota 1: _Caracterele_, c. 27.
*
*
*
*
*
_Gestica_ naturala, ce insoteste in mod obisnuit orice exprimare prin viul grai, este un
limbaj propriu corpului, mult mai extins chiar decit cel al cuvintelor -- intr-atit vreau sa spun
ca este de independent de cel al cuvintelor si de asemanator la toate natiunile lumii. Este
adevarat ca o natiune il foloseste in aceiasi proportie in care ea este si daruita cu o
anumita vivacitate, iar aceasta este situatia in cazul particular reprezentat de Italieni, de
exemplu, unde gestica obisnuita este suplimentata cu un anumit set de miscari particulare
care sint pur si simplu conventionale, prin urmare nu poseda nimic altceva decit o anumita
valoare locala.
In modul sau general de utilizare, gestica pastreaza o anumita asemanare cu logica si
gramatica in ceea ce priveste forma mai degraba decit in materie de conversatie; dar pe
de alta parte se distinge de ele prin faptul ca poarta mai mult o incarcatura morala decit
una intelectuala; cu alte cuvinte ea este o expresie a actiunilor vointei. Ca forma de
acompaniament a conversatiei, se aseamana mai mult cu notele grave (basii) dintr-o
melodie; si daca, la fel ca si in muzica, ea tine adevarata masura in cursul desfasurarii
unei melodii, gestica serveste pentru a spori efectul limbajului.

53. In cadrul unei conversatii, gestica depinde de forma in care este comunicata chestiunea
aflata in discutie; si este interesant de observat ca indiferent de problema in discutie, cu
orice repetare a formei, este repetata aceiasi gestica. Astfel daca se intimpla sa observ
--sa spunem, de la fereastra mea, -- doua persoane care poarta o conversatie animata,
fara sa pot intelege nici macar un singur cuvint din aceasta, pot cu toate acestea, sa
inteleg natura generala a acestei discutii pe cit se poate de bine; vreau sa spun, genul de
lucruri ce sint rostite si forma pe care acestea o iau. Nu poate fi facuta aici nici macar o
singura gresala. Vorbitorul argumenteaza ceva, avansind in acest sens considerentele
sale, apoi limiteaza aplicarea lor, conducind discutia pe fagasul firesc, urmind apoi sa
traseze concluziile in triumf; sau relateaza experientele sale, dovedind, poate, dincolo de
orice urma de indoiala, cit de mult a fost ofensat, aducind cele mai clare si condamnabile
evidente, pentru a ilustra ca oponentii sai au fost niste oameni necugetati si indaratnici
care nu ar fi putut fi in niciun chip convinsi; sau in alta parte, va dezvalui planurile de
succes pe care el le-a conceput si cum a dus la bun sfirsit toate problemele ivite, sau
poate modul in care a dat gres doar pentru ca sortii i-au fost potrivnici; sau toate acestea
s-au intimplat doar din cauza ca s-a trezit pus intr-o totala incurcatura asupra a ceea ce
avea de facut, sau ca a fost atit de vigilent in depistarea capcanelor ce i-au fost intinse,
incit folosindu-se de drepturile sale si apelind la forta, a reusit sa zadarniceasca planurile
adversarilor si sa le aplice pedeapsa meritata; si tot asa, in sute de cazuri de acelasi gen.
Strict vorbind, tot ceea ce primesc exclusiv de la gestica, este o notiune abstracta
despre cursul esential luat de ceea ce este rostit si deasemenea, asupra a ceea ce as
primi daca as judeca totul dintr-un punct de vedere moral sau intelectual. Este chintesenta,
adevarata substanta a conversatiei, si aceasta ramine identica indiferent ce ceea ce poate
genera acea discutie, sau de natura subiectului in cauza; legatura dintre cele doua fiind
aceea a ideii generale sau a numelui clasei individualitatilor pe care le acopera.
Asa cum am mai spus, cea mai interesanta si amuzanta parte a intregii chestiuni este
completa identitate si solidaritate a gesturilor utilizate pentru a desemna acelasi set de
circumstante, pina chiar si de oameni de un temperament total diferit; astfel incit gesturile
devin exact asemeni cuvintelor unei limbi, pentru fiecare aceleasi si se supun doar unei
mici modificari ce depind de diversitatea accentului si de educatie. Si cu toate acestea nu
exista nicio indoiala ca aceste gesturi ce sint folosite de toata lumea, nu sint rezultatul
niciunei conventii sau intelegeri secrete. Ele sint originale si innascute -- un adevarat
limbaj al naturii; ce se poate spune ca s-a consolidat prin imitatie si sub influenta evidenta
dictata de puterea obisnuintei.
Este destul de bine cunoscut ca atenta studiere a gesturilor face parte din datoria unui
actor; si acelasi lucru este la fel de adevarat, desi intr-un grad ceva mai redus, si pentru
cel care obisnuieste sa vorbeasca in public. Acest studiu trebuie sa fie compus in principal
de urmarirea gesturilor celorlalti si de imitarea lor, pentru ca aici nu exista un set de reguli
abstracte care sa poata fi aplicate in aceasta materie, cu exceptia a citorva principii
calauzitoare generale, asa cum este -- numai un singur exemplu -- acela potrivit caruia
gestul nu trebuie sa urmeze cuvintului, ci mai degraba sa vina imediat inaintea lui,
anuntind apropierea lui si atragind si captivind in acest fel atentia ascultatorului.

54. Englezii trateaza cu un deosebit dispret orice forma de gestica si-i privesc pe cei care se
folosesc de acesta forma de limbaj asemeni unor persoane vulgare si lipsite de demnitate.
Acest lucru mi se pare o prejudecata absurda din partea lor si rezultat al unei ipocrizii
specifice. Pentru ca aici este vorba de un limbaj pe care natura l-a daruit deopotriva tuturor
oamenilor si care este perfect inteles de fiecare dintre noi; iar a duce lucrurile atit de
departe pina la interzicerea lui, fara a putea gasi pentru asta un motiv mai bun decit acela
ca se afla in opozitie cu acel mult-laudat lucru, sensibilitatea specifica gentilomilor, este un
procedeu extrem de discutabil.
DESPRE SINUCIDERE
Din cite cunosc, nimeni, in afara adeptilor religiilor monoteiste, cum am spune, ai
religiei Judaice, nu priveste suicidul drept o crima. Acest lucru este cu atit mai surprinzator,
intrucit nici in Noul Testament, nici in Vechiul Testament, nu poate fi gasita o interdictie sau
o dezaprobare precisa care sa fie exprimata asupra lui; astfel incit, profesorii de religie, se
vad pusi in postura ingrata de-a fundamenta condamnarea suicidului pe baza propriilor
conceptii filosofice. Acest lucru este cu atit mai rau, cu cit scriitori de acest gen sint siliti sa
compenseze fragilitatea argumentelor prin folosirea termenilor cei mai de forta, cu ajutorul
carora se straduiesc sa exprime aversiunea lor fata de astfel de practici; cu alte cuvinte, sa
se declare impotriva lui. Ei nu contenesc sa repete ca suicidul este cel mai mare act de
lasitate; ca este un act propriu doar unui nebun; si alte lucruri insipide de acelasi gen; sau
altfel, tot asa cum mai obisnuiesc sa faca remarca lipsita de orice fel de sens, potrivit
careia suicidul este un lucru _rau_; in vreme ce este cit se poate de evident, ca nu exista
nimic in aceasta lume fata de care cineva sa poata avea un drept mai incontestabil si mai
natural decit aceasta libertate de-a decide asupra propriei persoane si vieti.
Sinuciderea, asa cum am spus, este asimilata unei crime; si o crima care, in special in
situatia de intoleranta brutala ce domneste in Anglia, este urmata de o inmormintare
umilitoare si de confiscarea proprietatii; tocmai din acest motiv, in cazul unui suicid, juriul
se va pronunta cel mai adesea in favoarea unui verdict de nebunie. Sa-l lasam acum pe
cititor, ca pe baza propriilor simtaminte morale, sa decida daca suicidul este sau nu, un act
criminal. Ginditi-va asupra impresiei ce a lasat-o asupra voastra o stire, in care cineva
cunoscut a comis o crima, sa spunem, un asasinat, sau a fost gasit vinovat de un act de
cruzime ori inselatorie, sau o tilharie si comparati acest sentiment cu cel pe care l-ati avut
atunci cind ati auzit ca un prieten, a plecat de buna voie din aceasta lume. In timp ce
primul caz, va stirni un sentiment profund de indignare si un resentiment extrem, insotite
de o puternica dorinta de pedepsire sau de razbunare, in celalalt caz, veti fi miscati de
simtaminte de durere si compasiune; iar gindurile tale se vor pierde intr-un noian de
sentimente, din care la un moment dat, va rasari o admiratie pentru curajul sau, ce este
mult mai de asteptat decit o dezaprobare morala, ce insoteste de regula un act nelegiuit.
Cine nu a avut cunostinte, prieteni, rude, care din propria lor vointa sa fi ales sa parseasca
aceasta lume; si am fost oare vreodata tentati sa judecam acest gest extrem al lor,
gindindu-ne la ei cu aceeasi oroare ce ne-o inspira un act criminal? _Nego ac pernego_!
(Nu! in cel mai accentuat mod cu putinta). Mai degraba sint de parere ca acei clerici ar
trebui sa fie somati sa explice cu ce drept au sa intre in amvon, sau sa ia pana lor si sa
scrie, punand sub semnul unei _crime_ o actiune pe care au comis-o foarte multi dintre

55. oamenii pe care in vremea vietii lor, i-au tinut in favoruri, cinstindu-i asa cum meritau, cu
cele mai alese sentimente de onoare; pentru ca acum sa le refuze o inmormintare demna
acestor oameni, ce-au renuntat din libera lor vointa la aceasta lume. Nu se bucura de
niciun fel de autoritate Biblica, care sa le poata in vreun fel justifica aceasta actiune de
condamnare --ca un act de _crima_ ce ar fi comisa in cazul unui suicid; mai mult decit atit,
ei n-au nici macar vreun fel de argumente filosofice care sa fie valabile la toate; si acestea
sint acele _temeiuri_ pe care le solicitam; simplele vorbe goale, sau acele fraze pompoase
pline de exagerari, nu le mai putem accepta. Daca legile penale interzic suicidul, acesta nu
este un temei pentru a detine autoritatea asupra binelui inchisa in biserici; mai mult decit
atit, este un gest extrem de ridicol, caci de ce pedeapsa ar putea fi oare inspaimintati
aceia care singuri isi cauta moartea? Cind un om este pedepsit pentru ca a incercat sa se
sinucida, este un act lipsit de tact, sortit de-a dreptul esecului, ce-l reprezinta insasi
pedeapsa.
Anticii erau deasemenea, foarte departe de un asemenea mod de-a privi subiectul in
aceasta lumina. Plinus spunea: "_Vitam quidem non adeo expetendam censemus, ut
quoque modo trahenda sit. Quisquis es talis, aeque moriere, etiam cum obscoenus
vixeris, aut nefandus. Quapropter hoc primum quisque in remediis animi sui habeat: ex
omnibus bonis, quae homini tribuit natura, nullum melius esse tempestiva morte: idque in
ea optimum, quod illam sibi quisque praestare poterit_." Deasemenea, el mai spunea ca:
"_Ne Deum quidem posse omnia. Namque nec sibi potest mortem consciscere, si velit,
quod homini dedit optimum in taniis vitae poenis_," etc.
("Viata nu este un lucru care sa merite sa fie dorit intr-atit, pentru a fi cu orice pret
aparat. Indiferent de cine ai fi, este un lucru sigur doar acela ca intr-o buna zi vei muri,
chiar daca viata ta a fost in intregime plina doar de atrocitati si de crime. Sursa principala
a tuturor remediilor ce pot exista pentru o minte tulburata, este acel sentiment, ca printre
toate aceste binecuvintari pe care Natura le-a lasat omului, nu exista aici niciunul mai
mare, decit aceasta oportunitate a mortii; iar cel mai mare bine dintre toate, este ca fiecare
se poate sluji la un anumit moment dat de ea." [1] Iar in alta parte, acelasi scriitor, declara:
"Nici chiar pentru Dumnezeu nu sint toate lucrurile posibile; pentru ca el nu si-a putut
cuprinde in aceasta intreaga creatie a sa propria moarte, in cazul in care si-ar fi dorit sa
moara cindva, si cu toate acestea, in ciuda tuturor mizerilor ce le cuprinde viata omului aici
pe pamint, moartea reprezinta darul cel mai minunat ce i-a fost facut." [2].)
In colonia Massalia si pe insula Ceos era oferita de catre magistrati o cupa de cucuta
celor care puteau oferi motive intemeiate pentru a parasi aceasta lume; toate acestea se
intimplau in public. [3] Si citi dintre eroii si inteleptii antichitatii nu si-au incheiat socotelile
cu viata prin acceptarea de buna voie a mortii! Este adevarat ca Aristotel [4] a declarat ca:
"Sinuciderea este un rau indreptat impotriva Statului, chiar daca la prima vedere, el este
indreptat impotriva persoanei; Iar in expunerea filosofiei sale peripatetice, Stobaeus, a
facut urmatoarea remarca: " _Un om bun ar trebui sa paraseasca viata atunci cind
nenorocirile sale devin de nesuportat; un om rau ar trebui sa urmeze aceeasi cale atunci
cind intilneste in viata un succes orbitor_". Si similar: " _Astfel ca el se va casatori, va da
nastere la copii si va lua parte la afacerile de Stat si in general va practica virtutea,
continuind sa traiasca; si apoi, din nou, daca va fi nevoie si oricind necesitatile il vor
coplesi, se va desparti de acest loc temporar, gasindu-si refugiul in moarte. [5] Si vom
descoperi ca Stoicii cinstesc intr-adevar sinuciderea, considerind-o drept o actiune nobila
si eroica, dupa cum se poate gasi asta in sute de pasaje ce-au fost scrise; asa cum se
poate vedea aproape pretutindeni, in intrega opera a lui Seneca, cel care isi exprima cel
mai puternic sprijin in aprobarea lui. Si este destul de bine cunoscut, faptul ca Hindusii
privesc sinuciderea ca pe un act religios, in special atunci cind imbraca forma jertfei de

56. sine, practicata de vaduve la ceremonia mortuara a sotului lor; dar deasemenea, atunci
cind ea consta in lepadarea de sine, aruncindu-se sub rotile carului triumfal al lui
Dumnezeu sub imaginea lui Vishnu reincarnat in Krishna sub numele de Jagannath, sau
atunci cind se ofera drept hrana crocodililor din fluviul Gange, ori sint inecati in
rezervoarele sfinte din temple, si asa mai departe. Acelasi lucru se petrece pe scena
teatrului -- aceasta adevarata oglinda a vietii. Spre exemplu, in _L'Orphelin de la Chine_
[6] o vestita piesa chineza, in care aproape toate nobilele caractere prezentate isi sfirsesc
viata prin suicid, fara ca aici sa fie produsa in vreun fel cea mai mica aluzie sau impresie
asupra spectatorilor, ca ar participa la comiterea unei crime. Iar in propriile noastre piese
de teatru, pot fi intilnite astfel de personaje ce se aseamana izbitor, de exemplu Palmira,
din piesa Mahomet, sau Mortimer din Maria Stuart, Othello, Contesa Terzky, etc. [7] Poate
fi socotit, in orice chip posibil monologul lui Hamlet, drept meditatie a unui criminal? El
reprezinta o declaratie sincera, ca daca ar fi aflat cea mai mica certitudine ca ar fi putut fi
anihilat de ea, moartea, ar fi fost infinit de preferat lumii, asa cum este ea. Dar tocmai _aici
se ascunde problema_.
[Nota 1: Hist. Nat. Lib. XXVIII., 1.]
[Nota 2: Loc. cit. Lib. ii. c. 7.]
[Nota 3: 3 Valerius Maximus; ist. Lib. II., c. 6, § 7 şi 8. Heraclides ponticus; fragmenta
de rebus Publicis, IX. Aeliani variae historiae, III., 37. Strabo; Lib. x., c. 5, 6.]
[Nota 4: _Ethica. Nichomahica_., S. 15.]
[Nota 5: Stobaeus. _Ecl. Eth_ .. II., c. 7, pp.. 286, 312]
[Nota 6: Traduit par St Julien, 1834.]
[Nota 7: _Nota Traducatorului_ .-- Palmira: o femeie aflata în sclavie din piesa lui
Goethe, _Mahomet_. Mortimer: ar fi dorit sa fie iubitul şi salvatorul Mariei, în piesa lui
Schiller, _Maria Stuart_. Contesa Terzky: personajul principal dîn piesa lui Schiller
_Moartea lui Wallenstein_ ]
Motivele aduse impotriva sinuciderii de clerul monoteist, cum am spune, de religiosii
Judaici si de acei filosofi care incearca sa se adapteze ei insisi la ele, sint reprezentate de
citeva sofisme slab argumentate, ce pot fi respinse cu cea mai mica usurinta. [1] Cea mai
amanuntita respingere a lor este realizata de catre David Hume, in cunoscuta sa lucrare,
_Eseu despre Sinucidere_. Aceasta lucrare nu a a fost publicata pina la moartea sa, cind a
si fost interzisa imediat, ca urmare a scandaloasei intolerante si rusinoasei tiranii
eclessiastice, ce au triumfat in Anglia; si tocmai de aceea, doar citeva copii din aceasta
lucrare au putut fi vindute pe sub ascuns si la un pret foarte ridicat. Acest eseu si un alt
tratat apartinind aceluiasi mare om, ne-au parvenit datorita unei editii ce a fost tiparita la
Basel si din acest punct de vedere, ar trebui sa fim deplin recunoscatori pentru faptul ca
aparitia unei noi editii a avut sansa de-a fi retiparita. [2] Este o mare rusine pentru natiunea
engleza faptul ca acest tratat de filosofie pura ce provine de la unul dintre primii ginditori si
scriitori din Anglia, ce a dorit sa combata argumentele existente impotriva sinuciderii,
judecind de asta data intreaga problematica din perspectiva unei gindiri perfect lucide, fara
nicio influenta care sa vina din exterior, a fost nevoita sa se furisze prin propria sa tara
asemeni unui tilhar in miezul noptii, ca in cele din urma sa-si gaseasca refugiul pe
Continent. In acelasi timp, acest lucru arata tipul de constiinta pe care-l manifesta Biserica
in chestiuni de acest gen.

57. [Nota1: Vezi tratul meu _Fundamentele Morale_ A§ 5.]
[Nota 2:_Eseu despre suicid si _Imortalitatea sufletului, de David Hume, Basel, 1799,
vinduta de James Deker.]
In lucrarea mea fundamentala, am explicat ca singurul rationament valid existent
impotriva sinuciderii poate fi trecut in sarcina mortii. El este acesta: ca sinuciderea
impiedica realizarea celor mai inalte obiective morale, prin aceea ca fiind o eliberare reala
din mijlocul acestei lumi de mizerie, el o inlocuieste cu una, ce este total iluzorie. Dar de la
o _greseala_ si pina la o _crima_, este o mare diferenta; si este un gest asemanator unei
crime, faptul ca acest cler Crestin doreste sa insemneze cu aceasta marca, orice parere
asupra sinuciderii.
Cel mai adinc miez al Crestinismului este adevarul ca suferinta -- _Crucea_ -- este
obiect al vietii si sfirsitul ei real. De aceea Crestinismul condamna sinuciderea, ce se
opune implinirii acestui sfirsit; in timp ce in lumea antichitatii, desi se acorda o atentie mai
mica acestui subiect, el se bucura totusi de o anumita aprobare, ba chiar de onoare. [1]
Dar daca vom cauta sa ridicam un argument valabil impotriva sinuciderii, acest lucru
necesita cercetarea ascetismului; el este intemeiat doar dintr-un punct de vedere etic, un
tel mult mai inalt decit cel ce a fost vreodata adoptat de filosofia morala a Europei. Daca
vom abandona aceasta inalta perspectiva etica, nu va mai ramine aici niciun temei care sa
mai poata fi justificabil din punct de vedere moral pentru a condamna sinuciderea. Energia
si zelul extraordinar de care da dovada clerul religios monoteist in atacul lansat impotriva
sinuciderii, nu este sprijinit de niciun pasaj din Biblie, sau de orice alte argumente solide;
astfel incit apare ca si cum ei ar detine unele considerente secrete ce le permit a
condamna suicidul. Poate ca nici nu va fi acela --ca renuntarea de buna voie la viata ar fi
un compliment gresit ce ar fi facut celor ce spun ca aici pe pamint _toate lucrurile ar fi
facute in aceasta lume pentru a fi cele mai bune_? ( παντα καλα λιαν?) [2] . Pentru ca
daca ar fi asa, el ofera un alt exemplu de optimism cras al acestor religii -- ce denunta
suicidul doar pentru a scapa de-a fi denuntate la randul lor, de catre el.
[Nota 1: Nota Traducerii- Schopenhauer face referire aici la opera sa, "Lumea ca
vointa si reprezentare, vol 1, § 69 , unde cititorul poate descoperi acelasi argument
formulat ceva mai pe larg. Conform lui Schopenhauer, libertatea morala --cel mai inalt tel
etic-- poate fi obtinuta numai prin negarea vointei de a trai. Departe de a fi o negare,
suicidul este o afirmare categorica a vointei de a trai. Pentru ca el este o fuga din fata
placerilor vietii si nu din fata suferintelor ei si tocmai in acest lucru consta si negarea lui.
Atunci cind un om isi distruge existenta sa ca individual, aceasta nu inseamna neaparat o
distrugere a vointei sale de a trai. Dimpotriva, el si-ar fi dorit sa traiasca daca ar fi putut sa
faca asta ca pe o rascumparare a lui insusi; daca ar putea sustine vointa sa impotriva
acelor forte ce sint dictate de circumstante; dar in acest caz, aceste circumstante se
dovedesc a fi prea puternice in fata lui.]
[Nota 2: Bd.. I. p. 69. ]
In general, se poate descoperi ca imediat ce teroarea vietii a atins acel punct in care
va cintari mai greu decit teroarea mortii, omul va pune capat vietii sale. Dar teroarea mortii
ii confera totodata o rezistenta considerabila in fata vietii; cele doua, stau asemeni unor
sentinele de paza la poarta unde incepe aceasta lume. Poate ca nu ar exista niciun om in
viata aici, care sa nu-si fi pus capat vietii, daca acest sfirsit ar fi avut doar un caracter pur
negativ, o intrerupere subita a existentei. Dar aici este vorba despre ceva pozitiv; este o
distrugere a corpului; iar un om va evita aceasta distrugere, deoarece corpul sau fizic este
manifestarea vointei de a trai.
Oricum, lupta cu o sentinela este de regula nu atit de grea cum poate parea, daca este
privita de la distanta, mai cu seama pentru ca este o consecinta a antagonismului dintre
suferinta corpului si suferinta spiritului. Pentru ca daca ne aflam intr-o mare suferinta a

58. trupului, sau daca durerea persista un timp indelungat, vom deveni total indiferenti la toate
celelalte nenorociri; tot ceea ce vom putea gindi, va fi doar cum sa scapam de sub aripa
acestei suferinte. In acelasi fel, o mare suferinta a spiritului ne va face insensibili la orice
suferinta a trupului; vom ajunge pina acolo incit il vom dispretui; ba chiar mai mult, daca
aceasta durere va depasi in intensitate toate celelalte suferinte, va reusi sa ne distraga
gindurile, oferind o pauza suferintei spiritului. Acest lucru este deosebit de evident in cazul
acelora ce sint condusi spre sinucidere de unele sentimente pur morbide si de un tip de
indispozitie exagerata. Nu este necesar un efort special pentru ca aceste sentimente sa
invinga, nici macar nu este necesar ca aceste persoane sa fie impinse pentru a atinge
momentul deciziei hotaritoare de-a face acest pas; dar cit de curind ce posesorul unor
asemenea emotii le va lasa libere pret de citeva minute, ele il vor purta in acea viltoare
grabita, tirindu-l departe, pentru a-i pune capat vietii.
Cind in timpul unui cosmar inspaimintator, atingem momentul culminat al teroarei,
subit, ne trezim; aceasta trezire alunga toate acele forme hidoase nascute din fiorul noptii.
La rindul ei, viata, nu este alceva, decit aceeasi palida plasmuire ca si visele noastre; iar
atunci cind va sosi acest moment culminant al temerilor, ne va constringe sa rupem acea
legatura nevazuta ce ne tine de viata.
Sinuciderea poate fi vazuta asemeni unui experiment -- o intrebare pe care omul o
pune Naturii, incercind sa forteze obtinerea unui raspuns. Intrebarea ar fi: 'Ce schimbare
va produce moartea in existenta omului si in interiorul lui, in natura lucrurilor?"
Si este un experiment nefericit, ce este dinainte sortit esecului; pentru ca el implica tocmai
distrugerea acelor constiinte ce pun intrebarea si ce se asteapta, probabil, si la un posibil
raspuns.
DESPRE FEMEIE
Poemul scris de Schiller in onoarea femeii, Wurde der Frauen, este rezultatul unei
gindiri laborioase si el se dezvaluie cititorului purtind amprenta stilului sau antitetic si
utilizarii contrastului; dar ca expresie a adevaratei laude pe care ne simtim datori s-o
acordam femeii este, in opinia mea, inferior celor citeva cuvinte rostite aici de Jouy:
_Sans les femmes le commencement de notre vie seroit priv de secours, le milieu de
plaisirs et la fin de consolation_,
_Fara femei, viata noastra ar fi inca de la inceputul ei fara nicio speranta; maturitatea, ar
fi frustrata de placerea existentei; iar sfirsitul ar fi singura ei consolare_.
Acelasi lucru este mult mai sentimental exprimat de Lordul Byron in _Sardanapalus_:
Primul licar
De viata al unui om rasare la sinul unei femei
Primele mici cuvinte le-nvata citind de pe buzele ei,
Primele lacrimi ti le sterge ea si ultimul tau suspin,
Mult prea adesea ei il soptesti, cautind alinare in chin.
Cind a fost deja aplecat sub povara gijilor zilei ce vine,
Sarcina veghei ultimei ore a lui aceleiasi femei ii revine.

59. (Actul I, scena 2.)
Aceste doua pasaje zugravesc imaginea reala a adevaratelor merite ale unei femei.
Trebuie doar sa privesti la felul in care ea este alcatuita pentru a descoperi ca femeia
nu este menita a fi supusa calvarului unei munci fizice sau intelectuale exagerate. Ea isi
plateste datoria fata de viata nu atit prin ceea ce face, cit mai ales prin ceea ce sufera
--prin durerile facerii, grija fata de copii si permanenta supunere aratata in fata barbatului,
caruia trebuie sa-i fie un tovaras de viata rabdator si neobosit. Cele mai mari tristeti si
bucurii sau marile manifestari de forta si tarie nu sint atributul ei; viata ei este menita a fi o
curgere mult mai tacuta, mai lina si mai putin agitata decit a barbatului, fara a putea fi in
esenta ei fericita, sau de-a fi in intregul ei lipsita de aceasta fericire.
*
*
*
*
*
Femeile sint adaptate a actiona asemeni asistentelor si educatorilor din primavara
copilariei noastre, din simplul motiv ca ele insale sint copilaroase, pripite, prostute, cu
vederea scurta -- intr-un cuvint, toata viata lor sint asemeni unui copil matur, o fiinta
intermediara intre un copil si un matur, ce nu reuseste a fi nici una, nici cealalta, dar care
este un om in cel mai strict sens al cuvintului. Luati in calcul cit timp se va juca o tinara cu
copilul zi de zi, dansind si cantind impreuna cu el; iar apoi luati in calcul cit poate face un
barbat din toate acestea daca ar fi pus in locul ei, chiar daca ar fi minat si de cele mai
bune intentii din lume!
*
*
*
*
*
In raporturile ei cu tinerele, Natura pare sa fi avut in vedere ceea ce mai este numit
intr-un sens dramatic "un efect izbitor", pentru ca o scurta perioada a vietii le va inzestra
cu o bogatie a frumusetei si o abundenta a charmului ce este acordata in avans pe
socoteala restului vietii ce-i va ramine de trait; astfel ca in scurta perioada oferita de acesti
ani va putea prinde in plasa farmecelor ei imaginatia barbatului, intr-un asemenea grad,
incit acesta se va grabi sa alerge pentru a intra in onorabila lor grije, ce poarta in ea
ascunsa o anumita trasatura de organizare, ce-i va fi conferita barbatului pentru durata
intregii sale vieti-- un pas ce nu i s-ar putea parea destul de justificat, daca el s-ar gindi
asupra acestei probleme. Prin urmare, Natura a inzestrat femeia, tot asa cum a procedat
si in cazul celorlalte creaturi asemeni ei, cu armele si mijloacele necesare pentru a proteja
existenta lor pentru intreaga perioada de timp cit se vor afla in serviciul ei; astfel, Natura a
trecut aici la aplicarea principiilor ei specifice de organizare. Intocmai asa cum femela
furnica isi pierde aripile dupa ce a avut loc dansul imperecherii, pentru ca ele au devenit
acum de prisos, ba chiar periculoase pentru scopul reproducerii speciei, tot asa isi vor
pierde frumusetea si cea mai mare parte a femeilor, dupa ce au dat nastere la unul sau doi
copii; si cel mai probabil din aceleasi motive.
Apoi, din nou, vom descoperi ca aceste tinere in inima lor privesc la problemele
domestice si la celelalte chestiuni ca la niste probleme secundare, daca nu chiar ca pe o
simpla gluma. Dragostea, cuceririle si toate cele aflate in strinsa legatura cu ea, asemeni
imbracamintii, dansului, etc., sint tocmai cele care primesc intreaga atentie din partea lor.
*
*
*
*
*
Un lucrul este in intregime complet si cu adevarat splendid - si cu cit mai tirziu este, se
realizeaza si mai lent - atingerea maturitatii. Barbatul atinge maturitatea facultatilor sale

60. mentale si de judecata, foarte rar inainte de virsata de douazeci si opt de ani; femeia,
atunci cind implineste optsprezece ani; dar ele sint temeiul unor foarte inguste limitari. Din
acest motiv femeile vor ramine copii pentru intreaga lor viata, pentru ca ele vor vedea
intotdeauna ceea ce se afla in imediata lor apropiere, agatindu-se intotdeauna de prezent,
incercind mereu a lua aparenta unui lucru apartinind realitatii, preferind a se ocupa de
chestiunile marunte in dauna celor cu adevarat de interes. Aceasta putere a ratiunii de-a
nu trai ancorat doar in prezent asemeni unei brute, ci de-a putea observa si cintari
deopotriva viitorul si trecutul, apartin virtutilor unui barbat; si de aici izvoraste rezerva, grija
si acea anxietate pe care adesea o remarcam in oameni. Avantajele, ca si dezavantajele
ce se impun de aici, fac ca femeia sa aiba in consecinta mult mai slabe puteri in
rationamentele sale si in asocierea lor. Mai mult decit atit, din punct de vedere intelectual,
ea are un orizont ingust al vederilor sale, pentru ca desi intelegerea sa intuitiva percepe
mult mai rapid ceea ce este pozitionat linga ea, pe de alta parte, cercul viziunilor sale este
limitat si nu se va ocupa sa studieze absolut nimic tot ceea ce se afla la o oarecare
distanta de aceasta sfera restrinsa a realitatii imediate; de aceea, tot ce este absent sau
trecut, sau aflat in viitor, va afecta o femeie intr-un grad mult mai mic decit pe un barbat.
Din acest motiv ele au cea mai mare inclinatie spre extravaganta, care uneori se
invecineaza cu prostia. In inima ei, femeia gindeste ca barbatul este menit a cistiga bani
pentru ca sa-i poata ea cheltui, iar daca este posibil asta, atunci trebuie sa aiba loc de-a
lungul intregii vieti a sotului ei, dar in orice caz, mai ales dupa moartea lui.
Dar de indata ce le-au oferit cistigurile pentru a intretine casa, ele simt cum se intareste
si capata viata aceasta credinta interioara specifica lor. Desi toate acestea atrag dupa sine
si multe dezavantaje, cu toate acestea au si avantajele lor -- ca o femeie traieste mai mult
in prezent si ca ea se bucura mult mai intens, in cazul in care toate acestea sint intr-o
oarecare masura si suportabile. Aceasta este originea bunei dispozitii ce este specifica
femeii si o face nimerita pentru a distra un barbat, sau a-l consola atunci cind coplesit de
griji se afla cazut la pamint. Consultarea femeii in chestiunile dificile, asa cum obisnuiau a
face Germanii in vechile timpuri, nu este o chestiune ce trebuie trecuta prea usor cu
vederea; pentru ca modul lor de-a aborda problemele, este un lucru cit se poate de diferit
de cel al nostru, in principal, pentru ca ele aleg cel mai scurt drum pentru rezolvarea lor si
de obicei isi mentin fixata atentia asupra acelor lucruri aflate in imediata apropiere; in
vreme ce noi, de regula, privim dincolo de ele, din simplul motiv ca ele se afla chiar sub
nasul nostru; acest lucru impunind ca apoi sa devina necesar sa ne reintoarcem pentru a
pune lucrurile din nou in ordine, ca sa obtinem nimic altceva decit o perspectiva simpla si
apropiata. Din acest motiv femeile sint mult mai realiste decit noi in judecatile lor, pentru ca
nu vad nimic altceva in lucruri decit ceea ce se afla in mod real acolo; in timp ce in cazul
nostru, daca pasiunea este inflacarata, ajungem cu mare usurinta sa exageram, adaugind
mult din imaginatie.
Acest lucru se intimpla pentru ca puterea rationamentului unei femei este mai slaba,
astfel incit ele arata mai multa compasiune in fata nefericirii decit barbatul si in consecinta
ii acorda si mai multa bunavointa si interes. De cealalta parte, femeile sint inferioare
barbatului in materie de justitie, onestitate si constiinciozitate. Iarasi, pentru ca facultatile
lor de judecata sint slabe, lucrurile clar vizibile si reale care fac parte din prezent exercita o
asemenea putere asupra lor, incit extrem de rar pot fi neutralizate de judecati abstracte,
percepte ferme, sau rezolutii hotarite, in general, de orice are in vedere trecutul si viitorul,
sau de orice ia in considerare ceea ce acum este absent si indepartat. De aceea ele au
prima si principala calitate a virtutilor, dar sint lipsite de acele calitati secundare, care cel
mai adesea sint instrumentele absolut necesare in dezvoltarea lor. In acest sens, femeia
poate fi comparata cu un organism care este inzestrat cu ficat, dar caruia ii lipseste vezica
biliara. [1] Astfel, va putea fi descoperit ca deficienta fundamentala din caracterul unei

61. femei este aceia ca ele nu au "_simtul justitiei_." Aceasta se ridica de la acea deficienta a
ei in puterea de judecata, la care deja ne-am referit, si in reflectie, dar este partial datorat
si faptului ca Natura nu le-a destinat, fiind reprezentatele "sexului slab", sa se bazeze pe
acele trasaturi aflate sub sfera puterii, ci a sireteniei; acesta este motivul pentru care ele
sint viclene instinctiv si au o tendinta iradicabila de a minti. Pentru ca asa cum leii sint
inzestrati cu ghiare si dinti, elefantii cu trompe, vierii cu colti, taurii cu coarne, sepia cu
lichidul inchis asemeni cernelii, la fel Natura a inzestrat femeia pentru protectia si apararea
ei cu aceasta facultate reprezentata de ipocrizie si toata puterea pe care Natura i-a dat-o
barbatului sub forma fortei corpului si a ratiunii, a fost conferita femeii sub aceasta forma.
De aici ipocrizia ce este innascuta in femeie si formeaza aproape o caracteristica atit
pentru cele mai stupide dintre ele cit si pentru cele mai istete. De aceea este asa de
natural pentru o femeie in a fi fatarnica de fiecare data cind se iveste ocazia, tot la fel cum
aceste animale se folosesc de armele lor atunci cind sint atacate; iar ele simt in asta
recurgerea la o masura pe care o utilizeaza conform acestui drept natural, ce in mod firesc
le revine. Tocmai de aceea, existenta unei femei absolut sincere, care sa nu fie o ipocrita,
este probabil o imposibilitate. Din acest motiv ele privesc fatarnicia in alte femei cu atita
usurinta; un motiv foarte serios, pentru care nici nu este recomandat sa incerci un
asemenea lucru cu ele. De la acest defect fundamental ce a fost declarat si de la tot ceea
ce el implica, izvorasc toate celelalte: falsitatea, infidelitatea, tradarea, ingratitudinea, si
asa mai departe. Intr-o Curte de Justitie femeile sint mult mai des gasite vinovate de
sperjur decit barbatii. Incit intr-adevar, se ridica in general intrebarea daca ar mai trebui sa
le fie permisa depunerea unui juramant, in definitiv. Din cind in cind, aproape pretutindeni
pe aici, sint repetate cazuri ale unor doamne, care fara sa duca lipsa de nimic, sterpelesc
ascunse de privirile indiscrete diferite lucruri, bijuterii, parfumuri, de pe rafturile unor
magazine.
*
*
*
*
*
Dar Natura a avut grije, facind in asa fel incit, prin chemarea unor barbati frumosi, tineri
si puternici, sa protejeze perpetuarea rasei umane; in asa fel incit speciile sa nu poata
degenera. Aceasta este vointa ferma a Naturii si ea isi gaseste expresia in pasiunea ce a
nascut-o in inima lor fata de femeie. Aceasta lege le depaseste pe toate celelalte prin
virsta si puterea ei. Si vai si amar de acel om care isi stabileste alte drepturi si interese pe
care sa le aseze in calea ei! pentru ca indiferent de ce poate face sau spune el, ele vor fi
nemilos spulberate chiar la primul atac semnificativ. Fiindca morala secreta, neformulata,
subconstienta, innascuta, a femeilor este: _Sintem justificate sa amagim toate aceste
interese, deoarece pentru noi ele nu valoreaza nimic_, ---este un mod de-a face referire la
individual--- imaginindu-si ca ele au obtinut drepturi situate undeva, deasupra speciilor.
_Structura si in consecinta bunastarea speciilor a fost pusa in mainile noastre si
incredintata atentiei noastre prin intermediul generatiei urmatoare, care de la noi isi are
obirsia; sa ne indeplinim in consecinta datoria!_; Dar femeile nu au cunostinta de acest
principiu calauzitor _in abstracto_, ele sint constiente doar de acest _in concreto_ si nu au
o alta cale de a-l exprima decit in modul in care ele actioneaza atunci cind se iveste
momentul oportun. Astfel incit constiinta lor nu este intr-atit de tulburata pe cit ne imaginam
de faptul ca ele au violat datoria pe care o aveau fata de acest individual, indeplinindu-si in
schimb complet datoria fata de specii, ale caror drepturi pretinse sint infinit mai mari. [2]
Pentru ca femeile exista in intregime pentru raspindirea speciei si destinul lor se
sfirseste aici; ele traiesc mai mult pentru specie decit pentru individual; iar in inima lor
trateaza problematicile speciilor cu o mult mai mare atentie decit pe cele ale acestui
simplu individual. Acest lucru le ofera in intregime, atit fiintei, cit si caracterului lor, o
anumita frivolitate, iar amindoura o anumita tendinta, ce este fundamental diferita de cea a

62. barbatului; iar aceasta este cea care produce si dezvolta acea discordie prezenta in viata
celor casatoriti, care este pretutindeni atit de raspindita, incit poate fi pe drept cuvint
considerata a fi adevarata ei stare de normalitate.
Este aproape natural ca intre barbati sa existe un sentiment de simpla indiferenta, dar
intre femei el imbraca forma unei adevarate vrajmasii. Acest lucru se petrece cel mai
probabil datorita faptului ca _odium figulinum_ din cazul barbatilor, este limitat la
chestiunile cotidiene, dar in cazul femeilor adopta intreaga sfera a sexualitati; de vreme ce
ele au doar un singur gen de afaceri. Chiar pina si atunci cind se intilnesc pe strada, ele
privesc una spre cealalta asemeni privirii aruncate intre Guelfi si Ghibellini *. Iar acest
lucru este cit se poate de evident atunci cind o femeie face pentru prima data cunostinta
cu celelalte, astfel incit se poate observa cu usurinta ca ele se comporta cu mai multa
stinghereala si fatarnicie decit doi barbati aflati intr-o situatie asemanatoare. Asta este
ceea ce face ca schimbul de complimente dintre doua femei sa fie mult mai ridicol decit cel
dintre doi barbati. Atunci cind un barbat se va adresa catre ceilalti, chiar si fata de cei de
un rang inferior lui, o va face cu un anumit sentiment de consideratie si umanism; in vreme
ce este insuportabil de privit cu cita fanfaronada si dispret se va adresa o femeie de un
anumit statut social, fata de cele situate pe o treapta inferioara fata de ea (si nu neaparat
aflate in serviciul ei), sau atunci cind vorbeste cu ele. Aceasta diferenta se poate naste
plecind de la faptul ca deosebirile de statut sint mult mai precare in cazul femeilor decit in
cazul nostru si in consecinta ele isi vor schimba mult mai rapid linia de conduita si vor
ridica aceste pretentii, sau pentru ca in timp ce in cazul nostru trebuie cumpanite o mie de
alte lucruri, la ele se rezuma la unul singur: acel barbat prin intermediul caruia au capatat
aceasta favoare; pentru ca prin natura limitata a vocatiei lor, ele se afla intr-o relatie mult
mai apropiata cu ceilalti barbati, decit un barbat o poate face vreodata; acesta este motivul
ce le va impinge intotdeauna o femeie sa incerce sa reflecte intr-un mod exagerat
diferentele treptei sociale pe care se afla pozitionata in raport cu ceilalti.
*
*
*
*
*
Doar barbatul este cel al carui intelect este intunecat de instinctul sau sexual, cel care-i
poate da acestui pipernicit cu umerii ingusti, cu solduri largi si cu picioare scurte, numele
de _tip sexy_, ori _barbat frumos_; pentru ca intreaga frumusete a sexului este bazata pe
acest instinct. Altul, poate gasi mult mai justificat a-l numi _un tip inestetic_ , mult mai
potrivit, decit adjectivul frumos. Un astfel de barbat fatal nu va prezenta niciun fel de
interes sau sens real, nici pentru muzica, nici pentru poezie, nici pentru artele frumoase,
reprezentind mai mult o parodie, in dorinta lui stranie de-a se face placut, daca el poate
afisa un asemenea lucru.
Acest fapt ii va face incapabili sa adopte o pasiune pur obiectiva si temeiul acestei
alegeri mi-l inchipui a fi urmatorul: Un barbat se zbate pentru a lua in stapinire _directa_
lucrurile, fie prin intelegerea lor, fie prin constringere. Dar o femeie este intotdeauna si
pretutindeni condusa catre o stapinire _indirecta_ si anume, prin intermediul unui barbat;
tot ceea ce ele stapinesc _direct_, este limitat in mod exclusiv la ei. De aceea este inscris
in natura femeii sa priveasca totul doar ca pe un mijloc pentru cucerirea barbatilor, iar
interesul sau fata de orice altceva sa fie doar unul simulat, o simpla cale ocolita pentru a-si
atinge scopul, ce consista in cochetarie si pretentii. Tocmai de aceea Rousseau a spus:
_Femeile nu simt in genere nici o chemare fata de vreo arta; n-au nici cunostintele
necesare vreuneia; n-au nici geniu pina la urma_. [3]

63. Oricine poate vedea prin toata aceasta plasmuire, va trebui sa descopere in final ca
exact aceasta este situatia. Altii in schimb, simt nevoia sa priveasca doar modul in care ele
se comporta la concerte, la opera, sau la teatru; cu o simplitate copilareasca de exemplu,
prin care ele tin mortis sa trancaneasca in timpul celor mai delicate pasaje ale celor mai
mari capodopere. Iar daca acest lucru este adevarat, atunci cind Grecii interziceau accesul
femeilor la teatru, procedau intr-un mod foarte corect; pentru ca in orice caz, ei doreau
probabil sa poata sa mai si priceapa cite ceva. In zilele noastre sintem mult mai aproape
sa substituim _taceat mulier in theatro_ cu _taceat mulier in ecclessia_; Iar aceste cuvinte
ar trebui probabil scrise cu litere mari pe cortina.
Nu va puteti astepta la nimic deosebit de la o femeie chiar daca a reusit in cele din
urma si i-a incoltit in minte ca nici cel mai eminent dintre tipii sexy n-au putut realiza
niciodata ceva in domeniul artelor frumoase de care sa poata fi spus ca este cu adevarat
maret, genial si original, sau ca ar fi putut sa-i daruiasca omenirii vreo lucrare de valoare
perena. Acest lucru este in modul cel mai frapant dovedit in raport cu pictura, stapinirea
tehnicii ei ofera tot atit de multa putere asupra ei, tot asa cum ofera si in cazul stapinirii
asupra noastra si de aceea ele sint atit de sirguincioase in cultivarea ei; cu toate acestea,
ele nu au o singura mare pictura de care sa poata mandri, doar pentru ca sint deficiente in
aceasta obiectivitate a ratiunii care este intr-un sens direct indispensabila in pictura. Ele nu
vor putea ajunge niciodata mai departe de un punct de vedere subiectiv. Este doar pentru
a tine pasul cu aceasta femeie obisnuita care nu are absolut nicio sensibilitate reala pentru
arta; pentru ca Natura actioneaza in secvente stricte --_non facit saltum_--. Iar Huarte [4]
in cartea sa _Examen de ingenios para la scienzias_ care a fost faimoasa pe timpul a trei
sute de ani, neaga femeilor detinerea celor mai inalte facultati. Situatia nu este cu nimic
modificata de existenta exceptiilor particulare si a celor partiale; luata ca intreg, femeia
este si ramine o Filistina categorica si total incurabila. De aici, pleaca acel acel aranjament
absurd, care le permite sa imparta rangul si titlul sotilor; ei reprezentind un imbold
permanent spre ambitiile lor de origine modesta. Iar mai departe, tot ce se intimpla este
doar pentru ca ele sint Filistine iar societatea moderna, acolo unde ele preiau conducerea
si dau tonul, este construita intr-un astfel de mod gresit. Acea propozitie unde Napoleon
spune ca:
_femeile nu au niciun rang_
-- ar trebui sa fie adoptata ca adevaratul punct de vedere in determinarea pozitiei lor in
societate; iar in ceea ce priveste celelalte calitati ale lor, Chamfort [5] face o remarca foarte
adevarata:
_Ele sint facute sa tranzactioneze cu propria noastra slabiciune si cu prostia noastra,
nu insa si cu ratiunea noastra. Simpatia care exista intre ele si barbati este numai
superficiala si nu atinge simpatia spiritului, sau a ratiunii, sau a caracterului_.
Ele formeaza _sex sequior_, cel de-al doilea sex, inferior in orice sens primului;
slabiciunile lor trebuie tratate cu respect; dar ca sa le arati o mare veneratie, este un lucru
extrem de ridicol si ne coboara in ochii lor. Cind Natura a facut impartirea in doua a rasei
umane nu a trasat linia de demarcatie exact prin mijloc. Diferenta dintre polul negativ si cel
pozitiv este conform polaritatii, nu doar calitativa, ci si cantitativa. Si aceasta a fost
imaginea femeii, lumina in care anticii o priveau, tot asa cum azi o privesc si cei din
Europa de Est; si judecata lor conform pozitiei cuvenite, este mult mai corecta decit a
noastra, cu notiunile frantuzesti invechite de galanterie si cu ridicolul sistem al
plecaciunilor -- cel mai inalt produs al stupiditatii Teutonico-Crestine. Aceste conceptii au
servit doar la a face femeile mai arogante si despotice; astfel incit, uneori asta iti

64. reaminteste de maimutele sfinte din Benares, care in constiinta sfinteniei si pozitiei
inviolabile, gindesc ca ele pot face exact ceea ce poftesc.
Dar in Europa Occidantala femeia, dar in special _doamna_, se descopera singura a fi
intr-o falsa pozitie; pentru ca femeii, in mod corect numita de catre antici _sexus sequior_,
nu i se potriveste citusi de putin sa fie obiectul onoarei si veneratiei noastre, sau sa ridice
capul mai sus decit un barbat, ori sa fie pusa in conditii egale cu el. Consecintele acestei
false pozitii sint suficient de evidente. Prin urmare, ar fi un fucru foarte oportun daca acest
Numar-Doi al rasei umane ar fi in Europa repusa in pozitia sa naturala, iar pe doamna s-o
scapam de acele neplaceri care nu sint ridiculizate doar de intreaga Asie, ci au fost la fel
de ridiculizate si de catre Greci si Romani. Rezultatul va fi acela ca in toate chestiunile
noastre, sociale, politice, civile, vor fi realizate imbunatatiri colosale! Legile Salice vor
deveni inutile; vor fi un truism devenit de prisos. Doamna Europei, strict vorbind, este o
creatura ce ar fi trebuit sa nu existe deloc; iar acolo ar trebui sa fie femeia de casa si tinere
care sa aspire ca o sa devina asa; iar ele nu ar trebui aduse la aroganta, ci sa fie
domesticite si aduse la supunere. Asta se intimpla doar pentru ca aici in Europa exista
astfel de oameni, ca aceste _doamne_ , sint femei ce provin din clasele de jos; exact cum
am spune ca marea majoritate a sexului slab este mult mai nefericita decit in Europa de
Est. Si chiar Lordul Byron [6] spune:
_Gindind asupra statutului femeii sub anticii Greci --il gasesc destul de convenabil.
Statutul prezent, o remanenta a barbariei, cavalerismului si virstei feudale--artificial si nefiresc.
Ele ar trebui sa cugete acasa--si sa fie bine hranite si imbracate--dar sa nu se
amestece in societate.
Bine educate, deasemenea, in religie--dar sa nu citeasca nici poezie, nici politica-nimic altceva in afara de carti pioase si carti de bucate.
Muzica--pictura--dansul---deasemenea, putin gradinarit si agricultura, acum si
apoi.
Le-am vazut in Epir la reparatia drumurilor lucrind cu destul succes.
De ce nu la fel de bine si la stringerea finului si la muls?_
*
*
*
*
*
In partea noastra de lume, unde monogamia este in vigoarea, a te casatori inseamna
a-ti injumatati drepturile si a-ti dubla datoriile. Cind legile garanteaza femeia cu aceleasi
drepturi ca si barbatul, ele ar trebui deasemenea, sa-i dea si puterea masculina a ratiunii.
Lucrurile stau tocmai pe dos, la fel cum prin privilegiile si onoarea pe care le hotaraste
femeii legea, ele depasesc ceea ce le-a impartit lor Natura, astfel ca aici are loc o
descrestere proportionala in numarul femeilor care impart in realitate aceste privilegii; prin
urmare restul femeilor sint private de drepturile lor naturale in aceeasi masura in care
celelalte au primit mai mult decit Natura le-a daruit.
Pentru pozitia nefireasca a privilegiilor pe care institutia monogamiei si legile casatoriei
care o acompaniaza, le atribuie femeii, in care ea e privita intru-totul fiind complet
echivalenta barbatului, in vreme ce, fara doar si poate, ca lucrurile nu stau deloc asa, fiind
cauza unei indelungi reflectii pentru inteligenta si prudenta barbatului inainte ca acesta sa
faca un sacrificiu atit de mare si sa consimta un aranjament atit de nedrept. De aceea, in
timp ce printre natiunile poligame fiecare femeie isi gaseste mijloacele de intretinere, acolo
unde exista monogamie, numarul femeilor maritate este limitat si un mare numar de femei
ramin lipsite de aceste mijloace; cele din clasele inalte ce vegeteaza ca inutile fete batrine,

65. cele din clasele de jos, care datorita muncii lor grele sint aduse la o natura neplacuta; sau
devin _filles de joie_ si duc o viata ce este tot atit de lipsita de bucurie, pe cit este si lipsita
de onoare. Dar intr-o asemenea situatie ele devin o necesitate pentru sexul opus; astfel
incit pozitia lor este recunoscuta deschis ca un mijloc special de protectie in fata seductiei
pentru celelalte femei, ce sint favorizate de soarta si fie si-au gasit pina acum barbatii, fie
spera sa ii mai poata inca gasi. Doar in Londra se afla 80.000 de prostituate. Atunci ce
reprezinta aceste femei ce au atins atit de repede cel mai teribil scop, decit sacrificii
umane inchinate pe altarul monogamiei? Femeile la care facem referire aici si care sint
puse in aceasta pozitie nefericita, sint inevitabila contra-greutate la doamnele Europei, cu
pretentiile si aroganta lor. De aceea poligamia este un real beneficiu pentru sexul feminin,
daca situatia este privita in intregul ei ansamblu. Iar dintr-un alt punct de vedere, nu exista
aici niciun temei adevarat in virtutea caruia un barbat a carui sotie sufera de anumite boli
cronice, sau a ramas infertila, ori a devenit treptat prea batrina pentru el, sa nu-si poata lua
o a doua sotie. Motivul ce determina ca un numar atit de mare de oameni sa se
converteasca la Mormonism [7] apare astfel a fi intemeiat pentru acele persoane ce
militeaza impotriva institutiei monogamiei, ce nu-si poate sub niciun chip gasi o explicatie
naturala care s-o poata justifica.
Mai mult decit atit, conferirea unor drepturi, care din punct de vedere natural nu pot fi
justificate, atrag dupa sine datorii la fel de putin justificablile, iar incalcarea acestor datorii
pot fi sursa unor mari nefericiri. Dar sa ne aplecam putin asupra acestei probleme. Un
barbat poate gindi adesea ca pozitia sa sociala sau financiara poate avea de suferit in
urma unei casatorii, exceptind doar cazul in care realizeaza o stralucita alianta. Dorinta sa
va fi ca plecind de la propria sa alegere, sa poata cistiga inima unei femei in cu totul alte
conditii decit cele oferite de un mariaj obisnuit, astfel incit acestea sa-i poata asigura atit
pozitia sa, cit si pe cea a copiilor ce se vor naste. Oricit de cinstite, rezonabile si nimerite
pot fi aceste conditii si consimtamintul acordat anterior fata de acele privilegii exagerate pe
care insusi mariajul le confera femeii, prin extinderea lor, ea isi pierde cumva onoarea,
pentru ca mariajul este baza societatii civile; si ele o vor conduce in final spre o viata
nefericita, din moment ce natura umana este astfel constituita incit vom putea acorda orice
atentie opiniei altor oameni ce se afla in afara intregului ei sistem de valori. Pe de alta
parte, daca ele nu vor consimti, vor infrunta riscul de-a se casatori cu un barbat fata de
care vor resimti repulsie, sau vor fi puse in situatia de-a se casatori cu un barbat atit de
sus pozitionat, incit ele se vor simti in aceiasi situatie ca cea a unor fete batrine puse la
pastrat; pentru ca perioada in care au sansa de-a se consacra trairii propriei vieti este
foarte scurta. Avind in vedere acest aspect al institutiei monogamiei, Thomasius a elaborat
un tratat extrem de valoros _de Concubinatu_, ce prezinta suficiente merite pentru a fi citit;
pentru ca el dezvaluie faptul ca in toate epocile si in rindul tuturor natiunilor, mergind pina
la Reforma initiata de Martin Luther, concubinajul a fost un fenomen incuvintat de institutia
ecclesiastica; ba chiar a fost o institutie care s-a bucurat de o anumita recunoastere in fata
legii, fara a fi prezentat citusi de putin dezonorant. Si doar Reforma Lutherana a fost cea
care a viciat aceasta pozitie. Din acest punct de vedere, aceasta actiune poate fi privita
drept o justificare a casatoriei preotilor; iar mai tirziu, Biserica Catolica, n-a mai indraznit sa
dea inapoi in aceasta chestiune.
Nu are rost sa ne folosim de argumente in favoarea poligamiei; ea trebuie sa fie luata
drept _de facto_ ca existind pretutindeni si singura intrebare ce s-ar putea ridica, este cum
poate fi ea azi adaptata. Cind a existat oare vreodata cu adevarat aici monogamie? Cu
totii traim intr-o anumita masura si pentru o perioada de timp, cei mai multi dintre noi, in
poligamie. Iar acest lucru are loc inca de pe vremea cind fiecare barbat avea nevoie de
mai multe femei; si nimic nu poate fi mai frumos, decit sa-i permitem acest lucru, ori si mai
mult inca, sa asezam aceasta realitate drept o datorie a sa, obligindu-l in acest fel sa

66. intretina mai multe femei. Acest lucru va readuce femeia la adevarata sa pozitie pe care
insasi Natura i-a conferit-o, de cea de-a doua fiinta; iar _doamna_, acest monstru, creatie
a civilizatiei medievale Europene si a stupiditatii Teutonico-Crestine va disparea din lume,
lasind in urma sa numai _femeia_; dar nu o _femeie nefericita_, de care Europa este
astazi plina.
*
*
*
*
*
In India, o femeie nu este niciodata independenta, dar in concordanta cu legea lui
Manu [8] ea se afla sub controlul tatalui, sotului, fratelui, sau fiilor sai. Si este cu siguranta
un lucru revoltator ca o femeie ramasa vaduva sa se sacrifice pe rugul funerar al sotului;
dar este la fel de revoltator si ca ea sa poata cheltui banii sotului ei impreuna cu concubinii
---bani pe care i-a cistigat prin truda sa de-o viata in speranta ca vor oferi un viitor sigur
copiilor sai. Fericirea este doar a celor ce vor sti sa tina cirma corabiei fixata pe cursul de
mijloc al fluviului vietii --- _medium tenure beati_.
Prima dragoste a unei mame este fata de copii sai, intocmai asa cum este si
dragostea animalelor, tot asa se petrece si in dragostea unui om; caracterul ei este unul
pur _instinctiv_ si la fel de usor ea se va stinge atunci cind copilul inceteaza a mai fi
neajutorat. Dupa aceea, prima dragoste ar trebui sa-si urmeze calea catre un tel bazat pe
ratiune si obisnuinta; dar adesea esueaza, intirziind a-si face aparitia, in special atunci cind
mama nu-si iubeste sotul. Dragostea unui tata fata de copiii sai este de-o alta natura,
urmind o secventa diferita si in mod deosebit indreptata spre ultimul copil; pentru ca ea isi
are fundamentul in faptul ca in acest copil el isi recunoaste Eu-l sau interior; dragostea sa
fata de copii este una metafizica la originile sale.
Aproape in rindul tuturor natiunilor, indiferent daca ele tin de lumea antichitatii sau
apartin lumii noastre moderne, si chiar si printre Hotentoti [9], proprietatea este mostenita
in intregime de catre descendentii de sex barbatesc; doar Europa a abandonat aceasta
cale; dar acest lucru nu s-a petrecut si in rindul nobilimii, desigur. Aceasta proprietate, ce a
fost obtinuta cu atita dificultate si efort, platindu-se pentru ea pretul la atitia ani de viata si
de zbucium intens, ar trebui ca dupa toate acestea sa incapa in mainile unei femei, care in
lipsa oricarei ratiuni s-o faca praf intr-un scurt timp si intr-un chip prostesc; acest lucru este
o nedreptate si o gresala tot la fel de serioasa pe cit si de comuna este, care ar trebui
prevenita prin limitarea dreptului femeii la mostenire. In opinia mea, cel mai bun
aranjament ar fi acela prin care femeia, fie ca este vaduva sau fica, nu ar putea primi nimic
care sa depaseasca intretinerea garantata de-a lungul intregii vieti, bazata pe proprietati
asigurate prin garantii ipotecare si in niciun caz prin proprietatea sau capitalul insasi,
exceptind cazurile in care lipsesc descendentii de sex masculin. Cei care fac banii sint
barbatii, nu femeile; iar de aici rezulta ca femeile nu sint justificate in a intra in posesia
neconditionata, nici nu sint persoanele potrivite pentru a li se incredinta administrarea ei.
Femeile nu ar trebui sa aiba libertatea de-a dispune de avere, in adevaratul sens al
cuvintului, cum am spune, capital, case sau terenuri. In cazul lor va fi intotdeauna nevoie
sa existe un tutore; prin urmare nu ar trebui sa le fie incredintata niciodata tutela asupra
propriilor copii. Vanitatea femeilor, chiar si atunci cind nu se dovedeste a fi mai mare decit
cea a barbatilor, ascunde in ea mai multe pericole, astfel incit va lua in intregime o directie
axata asupra sferei bunurilor materiale. Ele sint lipsite de valoare, ma refer la frumusetea
lor personala, la modul in care inteleg sa se impodobeasca, la spectacolul ce il ofera, la
pompa si grandoarea afisata. Din acest motiv ele se simt in societate in elementul lor. El
este deasemenea, acel stimul care le face sa incline catre _extravaganta_, iar asta cu atit
mai mult cu cit puterea ei de judecata va fi mai slaba. In consecita putem gasi un scriitor
antic ce descrie femeia fiind in general de o natura extravaganta --[greaca: gynae to

67. synolon esti dapanaeron Physey] [10] Pe de alta parte, vanitatea ia in cazul barbatilor
directia avantajelor non-materiale, ca intelectul, invatatura, curajul.
In lucrarea sa _Politica_, [11] Aristotel explica marile dezavantaje ce le-au fost aduse
Spartanilor, plecind de la faptul ca au facut prea mari concesii fata de femeile lor,
acordindu-le acestora dreptul de mostenire si de zestre; dar si o prea mare independenta;
si ne arata cit de mult au contribuit toate acestea la decaderea Statului Sparta. Nu acesta
poate fi insa cazul in ceea ce priveste Franta, unde influenta femeilor a cunoscut o
crestere incepind cu domnia lui Ludovic al XIII-lea, fiind vinovata de cresterea treptata a
coruptiei in rindul Guverului si a Curtii regale ce au condus la Revolutia din 1789, al carei
rezultat au fost toate tulburarile ulterioare. Aceasta poate fi doar o mica demonstratie
asupra falsei pozitii pe care femeia o ocupa, in modul ce mai evident prin care institutia
_doamnei_ este realizata in structura noastra sociala, ca un defect fundamental, acest
defect reiesind din insasi inima ei si ce simte nevoia sa-si extinda influenta otravitoare in
toate directiile.
*
*
*
*
*
Aceasta femeie ce prin natura ei este menita la supunere, lucru ce poate fi vazut
plecind de la faptul ca orice femeie care este plasata intr-o pozitie contrara naturii ei, aflata
intr-o independenta completa, imediat ce ea insasi se ataseaza de un barbat, chiar ea ii
permite acestuia sa o conduca si s-o ghideze prin viata. Acest lucru se intimpla pentru ca
ea va simti mereu nevoia unui stapin si maestru. Daca este tinara, va fi o iubita; daca este
batrina, va fi o preoteasa.
NOTE
Nota 1 : O descriere mai pe larg asupra acestui subiect poate fi gasita in
lucrarea mea Tratat asupra moralei
Nota 2 : A. Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, vol. ii., ch. 44.
Nota 3 : J. J. Rousseau,
Lettre d'Alembert, nota xx.
Nota 4 N.T.: Juan Huarte 1520? - 1590, a practicat medicina la Madrid.
Nota 5 : N.T.
Nota 6 :
Vezi: A. Schopenhauer, Sfaturi si Maxime, p. 12.
Thomas Moore,
Nota 7 : N.T.
Scrisori si Acte, vol. ii., p. 399.
Mormonii au renuntat de curind la poligamie, primind in schimb
drepturi electorale in America.
Nota 8 : Ch. V., v. 148.

68. Nota 9 : Leroy, Letters philosophiques sur l'intelligence et la perfectibilitie
des animaux avec quelque letters sut l'home, p. 298., Paris, 1802
Nota 10 : Brunck
Nota 11:
Gnomici poaete graeci v.115
BK. I, Cap. 9.
* Guelphs si Ghibellines -Guelfi ( Welf ) sustinatorii Papei si
Ghibellini -sustinatorii lui Frederic I Barbarossa din Italia
doua partide, unii suporteri ai Papalitati, ceilalti suporteri ai Imperiului.

69. DESPRE EDUCATIE
Se spune ca intelectul omului este in asa fel constituit incit _ideile generale_
iau nastere prin extragerea lor din _observatii particulare_ si in consecinta, din
punct de vedere temporal, le urmeaza acestora. Daca asta este de fapt ceea ce
se intimpla in realitate, asa cum se petrec lucrurile in cazul unui om ce trebuie sa
se bazeze exclusiv pe propria experienta pentru tot ceea ce invata -- fara ca
pentru procesul de instructie sa fie nevoie sa aiba profesor sau carti --, un
asemenea om va cunoaste foarte bine care sint acele observatii particulare ce tin
si sint reprezentate de fiecare dintre aceste idei generale. El va dobindi o
perfecta cunoastere de ambele laturi ale experientei si in consecinta va trata tot
ceea ce vine in calea sa dintr-un punct de vedere corect. Aceasta poate fi numita
o metoda de educatie _naturala_.
In opozitie cu ea, metoda _artificiala_ presupune folosirea acelor cunostinte
ce au fost aflate de la ceilalti, au fost acumulate in procesul de invatare, sau prin
intermediul lecturii si in consecinta asta inseamna a acumula in mare graba in
minte o serie de idei generale, inca inainte de a avea orice fel de cunoastere
extinsa asupra lumii, asa cum ea se prezinta si asa cum poti sa o cuprinzi prin
tine insuti. Se va putea spune ca observatiile generale ce vor da nastere acestor
idei generale vor fi obtinute in cele din urma in cursul experientei; dar pina la
atingerea acestui moment, veti aplica ideile generale intr-un mod eronat, veti
judeca dintr-un punct de vedere gresit oamenii si lucrurile, ii veti privi intr-o falsa
lumina si-i veti trata intr-un mod la fel de incorect. Astfel incit aceasta educatie va
conduce la o corupere a intelectului.
Asta poate explica de ce se intimpla atit de frecvent ca dupa un lung curs de
invatare si acumulare de cunostinte, fapt petrecut in tineretea noastra, vom lua in
stapinire lumea, partial printr-o naiva ignoranta asupra lucrurilor, partial printr-o
serie de notiuni eronate pe care ni le-am format asupra lor; astfel incit
comportamentul nostru va fi marcat la un moment dat de o puternica anxietate,
iar alteori de o falsa incredere. Motivul acestui rezultat este pur si simplu acela ca
mintea noastra este incarcata cu idei generale pe care tocmai acum incearca sa
le indrepte catre obtinerea unei anumite utilitati, dar fara sa reusim aproape
niciodata sa le si aplicam intr-un mod corect. Acesta este rezultatul modului
nostru de actiune, in directa opozitie cu evolutia naturala a constiintei, obtinind
mai intii ideile generale si abia apoi tragind acele observatii particulare; este
intocmai ca si cum am aseza carul inaintea calului. In loc de-a dezvolta facultatile
de discernamint proprii copilului, astfel incit acesta sa fie invatat sa gindeasca si
sa judece lucrurile prin sine, profesorul va utiliza intreaga sa energie pentru a-i
umple capul cu ideile preconcepute, apartinind altor persoane. Perspectiva

70. eronata asupra vietii ce se va naste dintr-o falsa aplicare a ideilor generale, va
trebui dupa aceea sa fie corectata printr-o lunga experienta de viata; si se va
intimpla destul de rar ca ea sa fie indreptata pe deplin. Din aceasta cauza doar
foarte putini dintre oamenii educati poseda o judecata sanatoasa, cea care este
atit de des intilnita printre oameni care in definitiv nu s-au bucurat de niciun fel de
instructie.
_A dobindi o cunoastere asupra lumii_ poate fi definit a fi scopul oricarui
sistem de educatie; si el este realizat plecind tocmai de la ceea ce am amintit, ca
acest efort special ar trebui sa urmareasca inca de la inceput obtinerea
cunostintelor _intr-un mod corect_. Asa cum am aratat, asta inseamna in
principal ca observatia particulara efectuata asupra lucrurilor trebuie sa preceada
formarea ideilor generale asupra lor; apoi mai departe, ca ideile subordonate,
limitate si circumscrise, ar trebui sa fie obtinute inaintea ideilor generale, ce
cuprind o sfera mai larga. Rezulta de aici ca intregul sistem de educatie va trebui
sa urmeze aceasta evolutie prin pasii pe care-i va face in cursul de formare a
ideilor. Dar de cite ori se va intimpla ca oricare dintre acesti pasi sa fie omisi sau
evitati, procesul educatiei va esua, iar ideile ce vor fi obtinute vor fi false; iar in
final se va ajunge la obtinerea unei imagini distorsionate asupra lumii, ea fiind in
realitate doar o imagine specifica fiecarui individual, -- o viziune spre care fiecare
dintre noi nazuieste uneori, si pe care o poseda cei mai multi dintre oameni de-a
lungul intregii lor vieti. Nimeni nu poate privi in interiorul propriei constiinte fara sa
observe ca acest lucru s-a putut intimpla doar dupa atingerea unei anumite
maturitati, iar in anumite ocazii, tocmai atunci cind s-ar fi asteptat si cel mai putin
la asta, astfel incit sa ajunga la o corecta intelegere, sau la o perspectiva clara
asupra celor mai multe chestiuni ale propriei vieti, si apoi, ca abia la sfirsit sa
inteleaga, ca in definitiv, acest lucru nu era nici foarte dificil, nici foarte complicat
de realizat. Pina atunci, acestea erau inca puncte obscure in cunoasterea lui
asupra lumii, care n-au putut fi intelese deoarece a sarit peste anumite lectii din
acele zile timpurii ale educatiei lui de inceput, indiferent de ceea ce ar putea
reprezenta asta -- fie ca a fost vorba de o educatie artificiala, ori de una
conventionala, sau purtind acea marca naturala, ce este bazata pe experienta
individuala.
Prin urmare, de aici rezulta ca trebuie facuta incercarea de-a descoperi
intocmai cursul natural al cunoasterii, astfel incit educatia sa poata continua in
mod metodic linia trasata de ea; iar copiii vor fi familiarizati cu aceste directii
generale ale lumii, fara a sadi in mintea lor doar false notiuni si idei, care de cele
mai multe ori sint mult mai greu de inlaturat. Daca ar fi fost adoptat acest plan,
atunci ar fi putut fi acordata o atentie speciala pentru a nu umple mintea copiilor
cu o seama de cuvinte al caror sens si inteles nu l-au dobindit niciodata pe
deplin. Aceasta tendinta nenorocita de-a ne multumi cu un bagaj de cuvinte in loc
de-a incerca sa intelegem lucrurile -- de-a invata pe de rost fraze ce iti vor furniza
un refugiu in vreme de nevoie, exista de regula, chiar si in copii; iar aceasta

71. tendinta este in cele din urma proprie insasi naturii noastre umane, ceea ce face
ca pina si cunostintele celor mai eruditi dintre noi sa consiste intr-un bagaj de
cuvinte, ce se dovedesc cel mai adesea a fi in intregime lipsite de sens.
Cu toate acestea, efortul principal trebuie indreptat in sensul efectuarii unor
observatii particulare, care sa aiba intiietate asupra procesului elaborarii ideilor
generale, si nu vice-versa, asa cum se intimpla din nefericire in mod obisnuit in
cele mai multe dintre cazuri; ca si cum cel mai important lucru ar fi tocmai acela
potrivit caruia copiii ar trebui sa vina in picioare in lume, sau precum un vers ar
trebui sa fie inceput pornindu-se de la rima! Metoda obisnuita este de-a imprima
idei si opinii, in sensul strict al cuvintului, _inducind prejudecati_ mintea copilui
inca inainte ca el sa reuseasca a dobindi ceva, probabil doar cu exceptia a
citorva observatii particulare. Astfel incit, atunci cind va privi lumea, el va incerca
sa capete experienta prin intermediul acestor idei preconcepute, in loc de-a lasa
ca ideile sale sa se formeze pornind de la propria experienta de viata, asa cum
de fapt, ar si trebui.
Un om vede un mare numar de lucruri atunci cind priveste asupra lumii plecind
din interiorul sau, putind obseva in acest fel cele mai multe dintre laturile sale;
dar aceasta metoda de invatare nu este nici pe departe tot atit de rapida, nici atit
de apropiata, ca acea metoda ce implica utilizarea ideilor abstracte, inducind
totodata si o serie de generalizari pripite asupra a tot ceea ce poate observa.
Tocmai de aceea va trebui apoi, ca prin intermediul experientei, sa corecteze intrun lung interval de timp toate aceste idei preconcepute, sau poate ca nici nu va
putea duce vreodata aceasta sarcina pina la capat; pentru ca un om, oriunde va
descoperi ca aspectul lucrurilor pare a fi in contradictie cu ideile generale pe care
el si le-a format, va incepe sa respinga toate acele dovezi, socotindu-le drept
partiale si limitate; chiar va inchide in fata lor ambii sai ochi si va nega tot ceea ce
vine in orice contradictie cu acele notiuni preconcepute, pentru a le putea pastra
astfel nealterate, incit cei mai multi dintre oameni poarta asupra lor povara unor
notiuni gresite de-a lungul intregii vieti -- excentricitati, toane, capricii, prejudecati,
care in cele din urma se vor transforma in idei fixe. Adevarul este, ca de fapt el na incercat niciodata sa-si formeze ideile sale fundamentale plecind de la sine, de
la propria sa experienta de viata, de la modul sau propriu de-a privi asupra lumii,
si toate acestea doar pentru ca a preferat sa preia toate aceste idei, gata facute,
de catre alti oameni, care vor gindi astfel in locul sau; iar tocmai lucrul acesta
este ceea ce-l face, la fel cum se intimpla si cu multi altii! -- atit de limitat si
superficial.
In loc de-a se utiliza aceasta metoda de instructie, ar trebui aratata o
deosebita grija in a se oferi copiilor o educatie care sa porneasca de la o linie
naturala. Nu ar trebui sadita niciodata in mintea lor vreo alta idee, decit acelea pe
care le poate descoperi copilul insusi plecind din observatiile pe care singur le

72. face, sau in orice caz, ele ar trebui verificate prin aceasta metoda; iar rezultatul
final va fi ca ideile pe care acesti copii si le fac, chiar daca sint numai citeva, ele
sint exacte si sint fundamentate corect. Ar trebui mai degraba sa invete sa
masoare lucrurile pornind de la propriile lor standarde, decit sa se foloseasca
pentru asta de standardele unor alte persoane; si in acest mod se vor putea
elibera de sute de obiceiuri ciudate si de prejudecati, care nu vor mai trebui sa fie
eradicate prin lectiile pe care scoala vietii le va preda ulterior. In acest fel copiii
vor putea dobindi, o data pentru totdeuna, obisnuinta de a-si forma o perspectiva
clara asupra lumii si o cunoastere aprofundata asupra ei; se vor putea folosi de
propria judecata si vor putea face o apreciere obiectiva asupra lucrurilor.
In general, copiii nu ar trebui sa-si formeze notiuni asupra a ceea ce
inseamna viata care sa porneasca de la reproducerea parerii unor alte persoane,
inainte de-a invata ei insisi de la original, spre care dintre aceste aspectele ar
trebui sa se indrepte atentia lor. De aceea, in loc de-a ne grabi sa le odferim
_carti_ , si numai carti, sa le permitem mai intii sa se familiarizeze incetul-cuincetul cu _lucrurile_ -- cu imprejurarile reale din viata omului. Si mai presus de
toate, sa acordam o grije deosebita in a-i aduce la atingerea unei perspective
clare si obiective asupra lumii, asa cum este ea, sa-i educam astfel incit
intotdeauna sa poata fi capabili sa derive ideile lor direct din viata reala si sa le
traseze in conformitate cu aceasta -- iara nu sa le desprinda plecind de la alte
surse, ca de exemplu, din ceea ce descopera in carti, povestiri sau plecind de la
ceea ce obisnuieste sa spuna gura lumii -- pentru ca in acest fel sa ajunga sa se
foloseasca in viata reala de idei preconcepute. Aest lucru va insemna ca in capul
lor au fost fixate doar notiuni gresite si astfel, fie ca vor privi lumea intr-o lumina
falsa, fie ca vor incerca in van sa _remodeleze lumea_, pentru a se potrivi
acestei perspective eronate pe care si-au format-o asupra ei, si in consecinta sa
urmeze o cale gresita in viata; iar asta se va intimpla deasemenea, indiferent
daca ei se vor limita doar la a construi teorii asupra vietii, sau daca se vor angaja
efectiv in actiunile ei. Este incredibil cit de mult rau se va putea produce, atunci
cind semintele unor notiuni eronate au fost sadite in minte la aceasta virsta
precoce, pentru ca mai apoi sa produca recolta lor de idei preconcepute; ca mai
tirziu, invatamintele pe care le-au tras din viata reala petrecuta in mijlocul lumii,
sa fie in principal consacrate extirparii lor. _Sa stii sa ignori raul_ a fost raspunsul
pe care Antistene l-a dat, conform lui Diogene Laertius, atunci cind a fost intrebat
care ramura a cunostintelor omenesti este cea mai necesara omului; si acum
putem intelege foarte bine ceea ce inseamna asta.
Niciun copil sub cinsprezece ani nu ar trebui sa primeasca instructie cu privire
la anumite subiecte ce pot deveni mai apoi mijloacele de vehiculare a unor
serioase erori in ceea ce priveste filosofia, religia, sau oricare alta bransa a
cunostintelor omenesti, unde este necesara dobindirea unei largi perspective

73. asupra vietii; pentru ca sadirea inca de timpuriu a unor notiuni eronate, foarte rar
mai permite dezradacinarea lor, iar dintre toate facultatile intelectuale, puterea de
judecata este ultima care ajunge la maturitate. Atentia copiilor trebuie
concentrata asupra acelor materii, unde nu este posibila absolut deloc o
existenta a erorilor, ca matematica, sau spre astfel de materii, plecind de la care,
obtinerea unor erori nu ridica un pericol real, asemeni limbilor straine, stiintelor
naturale, istoriei, si asa mai departe. Si in general, fiecare ramura a cunostintelor
omenesti ar trebui sa fie studiata in acea perioada a vietii in care dezvoltarea
intelectuala poate permite si cea mai desavirsita intelegere asupra lor. Copilaria
si adolescenta formeaza acea perioada de colectare a materialelor, ce va
permite mai apoi o intelegere detaliata si speciala asupra lucrurilor particulare si
individuale. Acesti ani sint prea timpurii pentru a se forma o perspectiva larga
asupra vietii; iar ultimile explicatii vor trebui cistigate la o data mai tirzie. Ele ar
trebui lasate pentru acel timp cind se va forma pe deplin puterea de judecata,
cea care este cistigata doar atunci cind se va atinge o experienta matura; iar o
mare atentie ar trebui sa fie indreptata, pentru a nu se incerca o anticipare a
actiunilor prin insuflarea unor prejudecati, ceea ce ar putea produce distrugerea
pentru totdeauna a acestei facultati de-a judeca corect asupra lucrurilor.
Pe de alta parte, capacitatea memoriei ar trebui dezvoltata in special in
perioada copilariei, atunci cind se dovedeste a fi si cea mai puternica si mai
tenace dintre toate capacitatile intelectului. Dar in acelasi timp trebuie aratata cea
mai mare grije fata de alegerea acelor lucruri ce vor fi trimise mai apoi pentru a fi
cistigate pe seama memoriei; pentru ca lectiile invatate pe vremea copilariei nu
vor fi uitate niciodata. Astfel ca acest sol fertil va trebui cultivat pentru a permite
sa poarte mai apoi un numar cit mai mare de fructe. Daca va veti gindi la cit de
adinc sint intiparite in memoria voastra aceste persoane pe care le-ati cunoscut
in primii doisprezece ani din viata, la cit de clara este reamintirea celor mai multe
dintre lucrurile care s-au intimplat atunci, cele mai multe dintre lucrurile ce v-au
fost spuse, sau pe care le-ati gindit, va apare un lucru destul de natural sa
considerati predispozitia si tenacitatea manifestata de intelect in aceasta
perioada drept fundamentul educatiei. Acest lucru poate fi facut printr-o stricta
observatie asupra metodei si printr-o reglementare sistematica a impresiilor pe
care le va recepta intelectul.
Dar anii de tinerete ce-i sint alocati unui om sint destul de putini, iar memoria
este in general ingradita in limite destul de inguste; chiar mai mult inca, la
memoria fiecarui individual. Deoarece acesta este cazul, este deosebit de
important a incarca memoria doar cu ceea ce este esential, concret si real in
orice domeniu al cunoasterii, si a exclude orice altceva. Decizia asupra a ceea ce
este esential si material ar trebui sa-si afle suportul in facultatile
intelectualespecifice fiecarui compartiment al gindirii; alegerea lor trebuie sa fie
facuta dupa cea mai matura deliberare, iar rezultatul lor sa fie unul hotarit si
stabil. O astfel de alegere ar trebui facuta prin distingerea intre lucrurile care sint

74. necesare si importante pentru a fi cunoscute in general de catre un om, si apoi in
functie de ceea ce este necesar si important pentru el sa cunoasca, in orice
intreprindere sau indeletnicire specifica activitatii umane. Cunostintele de primul
fel ar trebui clasificate intr-o maniera enciclopedica, sub forma unor cursuri
graduale, care sa fie adaptate diferitelor trepte de cultura generala pe care un om
se poate astepta sa le atinga, care sa potriveasca perfect acelor circumstante in
care intr-un anumit moment se regaseste plasat; incepind cu un curs limitat la
cerintele necesare unei educatii primare, mergind in sus pina la o extindere a
subiectelor tratate de toate domeniile gindirii filosofice. Reglementarea celui de-al
doilea tip de cunostinte va fi lasat pe seama acelora ce au dovedit o maiestrie
autentica in cele citeva domenii in care ea se gaseste divizata; iar intregul sistem
va putea furniza reguli minutioase, sau canoane pentru educatia intelectului, care
desigur, vor putea fi revizuite la fiecare zece ani. Un astfel de aranjament ca
acesta va putea pune in acord puterea memoriei ce este oferita de tinerete,
pentru a se obtine cele mai mari avantaje si va furniza un excelent material de
lucru pentru facultatile de judecata, atunci cind isi vor face aparitia, doar ceva
mai tirziu.
Se poate spune privitor la cunostintele unui om ca sint mature, cu alte cuvinte
ca a atins acel stadiu complet al perfectiunii pe care-l poate atinge ca individual,
atunci cind este stabilita o corespondenta exacta intre acest intreg, reprezentat
de ideile abstracte si lucrurile pe care le-a observat in realitate si doar pentru
sine. Asta va insemna ca fiecare dintre ideile sale abstracte se sprijina, direct sau
indirect, pe baza unor observatii, singurele in masura sa le aloce acestora orice
valoare reala; si de asemenea, este in masura sa plaseze fiecare din aceste
observatii pe care le face, exact acelei idei abstracte careia ii apartin in mod
corect. Maturitatea este opera exclusiva a experientei; si prin urmare pentru
atingerea ei este nevoie de timp. Cunoasterea care deriva din propriile noastre
observatii este in mod obisnuit diferita de cea dobindita prin intermediul ideilor
abstracte; una este cistigata pe cale naturala, in vreme ce cealalta este obtinuta
prin intermediul a ceea ce ne este transmis de ceilalti oameni si in cursul
instructiei vom putea stabili daca aceste cunostinte sint corecte sau eronate.
Rezultatul este acela ca in tinerete exista in general un foarte mic acord sau
corespondenta intre ideile noastre abstracte, care sint simple fraze existente in
minte si acele cunostinte reale ce au fost obtinute prin intermediul propriilor
noastre observatii. Doar ceva mai tirziu este realizata o abordare progresiva si se
realizeaza un acord intre aceste doua tipuri de cunostinte, ce este acompaniat de
o corectie reciproca a erorilor; iar cunostintele nu vor atinge maturitatea pina cind
nu este realizata aceasta coalitie. Aceasta maturitate sau perfectiune a
cunoasterii este cu totul independenta de orice alt tip de perfectiune, ce poate fi
de un grad mai inalt sau mai mic -- ma refer aici la perfectiunea pe care un om o
poate atinge prin facultatile sale intelectuale; care este masurata nu prin
corespondenta dintre cele doua genuri de cunostinte, ci in functie de gradul de
intensitate pe care fiecare tip il poate atinge.

75. Pentru omul practic cel mai necesar lucru este sa obtina cunostinte profunde
si precise asupra _diferitelor domenii ale lumii_. Dar acest lucru, desi este cel
mai necesar, este si cel mai dificil dintre toate etapele instructiei, la fel cum un
om poate atinge o virsta inaintata fara insa sa fie necesar ca asta sa insemne si
ca va ajunge la capatul muncii sale; in timp ce in domeniul stiintelor, el va putea
stapini pina si cele mai importante notiuni inca din vremea cind este tinar.
Dobindirea cunostintelor asupra lumii incepe inca din vremea cind este un novice
si anume din copilarie si adolescenta, atunci cind este pus in fata primelor si
celor mai grele dintre lectii; dar deseori se intimpla, ca pina si in cei din urma ani
ai vietii, sa ramina totusi aici o mare cantitate de cunostinte ce trebuie sa mai fie
inca invatate.
Studiul in sine este o operatiune destul de dificila; dar aceasta dificultate este
dublata de existenta_romanelor_, ce reprezinta o stare a lucrurilor din viata si din
lume, tot asa cum de fapt, ele pot la fel de bine ca de fapt nici sa nu existe.
Tineretea este naiva si accepta aceste perspective asupra vietii care apoi devin
parte integranta a intelectului; astfel incit, in locul unei simple stari negative de
ignoranta, va dobindi o serie de erori pozitive -- o intreaga tesatura de false
notiuni ce vor deveni un punct de plecare pe drumul cunoasterii; iar la o data
ulterioara acestea vor distruge in realitate educatia ce este oferita de experienta
si vor aseza o noua constructie in locul lectiilor predate de aceasta. In cazul in
care inainte de-a se intimpla acest lucru, acel tinar nu beneficiaza de existenta
niciunei alte surse de lumina care sa-l poata ghida, el va fi indus in eroare de
catre o faclie ratacitoare ce straluceste inselator in mlastina; iar acest lucru se
intimpla inca si mai frecvent in cazul unei fete. In ambele cazuri protagonistii
dobindesc o perspectiva gresita asupra lucrurilor, ce este indusa prin intermediul
lecturii romanelor; iar acele sperante, asteptari, nazuinte ce au fost trezite in ei,
nu vor putea fi niciodata implinite deplin. Acest lucru va exercita in general o
influenta nefasta asupra intregii lor vieti. In acest sens, acei tineri carora nu le-a
fost permis timpul necesar sau oportunitatea de-a citi romane -- aceia ce se vad
obligati sa-si cistige existenta lucrind cu mainile lor si ceilalti asemenea lor -- se
gasesc in pozitia privilegiata de-a beneficia de un avantaj decisiv. Cu toate
acestea exista si citeva romane carora nu li se poate adresa un asemenea
repros -- ce dimpotriva, au chiar un efect contrar celor din urma. Primul si cel de
cea mai mare insemnatate, pentru a da un exemplu, este _Gil Blas_, precum si
alte opere ale lui Le Sage (sau mai degraba originalele lor din limba spaniola);
mai departe ar putea fi enumerate, _Vicarul din Wakefield_ si intr-o anumita
masura, nuvelele lui Sir Walter Scott. In acest sens, romanul lui Miguel
Cervantes, _Don Quijote de la Mancha_ poate fi privit drept o expunere satirica a
erorilor la care faceam trimitere.
Tr. CasCarino