Georgia Guidestones este un monument enigmatic care conține zece reguli pentru o 'nouă epocă a rațiunii', inclusiv o reducere drastică a populației globale și propunerea unui guvern mondial. Autorii acestei lucrări rămân anonimi, dar scopurile lor par să facă apel la depopulare și la o nouă ordine mondială influențată de societăți secrete. Caracteristicile monumentului includ alinierea astronomică și mesaje gravate în mai multe limbi, care sugerează un plan mai amplu pentru viitorul omenirii.

1. VIITORUL MACABRU AL OMENIRII
SCRIS PE MONUMENTUL DIN
GEORGIA GUIDESTONES
By Gabriela Dobrescu 15/03/2013
Citez din articolul Sinister Sites: The Georgia Guidestones:
Ghidul de piatra din Georgia este un monument misterios in care sunt sculptate zece
„porunci” pentru o „Noua Epoca a Ratiunii”. Prima porunca? Mentinerea populatiei globale
sub 500 de milioane de oameni. Alt lucru sinistru: autorii a ceea ce noi numim astazi
American Stonehedge sunt inca un „mister”… cu exceptia celor in cunostinta. Ne vom uita la
mai multe caracteristici ale acestui monument, mesajul sau chemand la o Noua Ordine
Mondiala si voi explica cum este aceasta opera unei societati secrete oculte.
Sinister Sites: The Georgia Guidestones
Nota: Unul dintre primele articole pe care le-am scris vreodata pe acest site a fost despre
Ghidul de piatra din Georgia, la sfarsitul anului 2008. Am scos articolul in urma cu un an
totusi, cand am dat peste niste informatii vitale: explicarea regulilor scrise de insasi autorii
ascunsi, precum si a altor documente, deci daca esti un vechi cititor al acestui site, contiuna te
rog sa citesti deoarece am rescris intregul articol.
Ghidul de piatra din Georgia este un monument enigmatic din granit situat in regiunea
Elbert, Georgia. De asemenea cunoscut sub numele de American Stonehedge, sculptura este
de aproape 6 m inaltime si alcatuit din 6 placi de granit, cantarind in total aprox. 109 tone
(240 000 pounds). Detaliul cel mai uimitor al monumentului insa nu este dimensiunea sa, ci
mesajele gravate in el: Zece reguli pentru o „Epoca a Ratiunii”. Aceste reguli ating subiecte
care sunt asociate cu „Noua Ordine Mondiala”, inclusiv pentru depopulare masiva, un guvern
mondial unic, introducerea unui nou tip de spiritualitate, etc. Autorii acestor reguli au cerut
sa ramana anonimi in totalitate si, pana in prezent, anonimatul lor a fost pastrat in mod

2. corespunzator. Cu toate acestea grupul misterios a lasat un text care sa explice motivele din
spatele acestor reguli, un text care nu a mai fost discutat pana acum online. Cu aceste noi
informatii, scopurile din spatele acestui ghid de piatra devin foarte clare, lasand putin loc
pentru ipoteze. Ghidul de piatra descrie o lume „ideala” la fel cu cea imaginata si de
societatile secrete oculte. Monumentul este prin urmare o dovada a unei legaturi existente
intre societatile secrete, elita mondiala si presiunea pentru o Noua Ordine Mondiala.
Monumentul
Stand linistit in tinutul Elberton, Ghidul de piatra va creste probabil in relevanta in urmatorii
ani
Facut din granit albastru in piramida, Ghidul de piatra din Georgia este menit sa reziste
testului timpului si sa comunice cunostinte pe mai multe nivele: filosofice, politice,
astronomice, etc. Este compus din patru blocuri de piatra mari, care contin zece reguli de
viata in opt limbi: engleza, spaniola,swahili, hindusa, ebraica, araba, chineza si rusa. Pe
partea de sus a structurii este inscriptionat un mesaj mai scurt in patru limbi antice:
babiloniana, greaca clasica, sanscrita, si in hieroglife egiptene. Este important sa observati ca
aceste patru limbi antice sunt de o mare importanta in invataturile scolilor mister oculte
precum este Francmasoneria si Rosicrucienii, organizatii despre care o sa discut mai tarziu.

3. Cele patru pietre mari sunt aranjate intr-o configuratie de „roata cu zbaturi” care sunt
orientate spre a capta migratia soarelui pe tot parcursul anului si de asemenea, arata pozitiile
extreme de rasarit si apus ale soarelui in ciclu sau de 18.6 ani. Piatra din centru are doua
caracteristici speciale: prima, Steaua de Nord este intotdeauna vizibila printr-un orificiu
special forat de la Sud spre partea de Nord a pietrei din centru; a doua, alta deschizatura se
aliniaza cu pozitiile de rasarit ale soarelui la momentul solstitiilor de vara si de iarna si la
echinoctiu.
La baza Ghidului de piatra se afla o tableta explicativa pe care sunt listate unele detalii ale
structurii. Mentioneaza de asemenea si o capsula a timpului ingropata sub ea. Continutul
acestei capsule a timpului (daca exista) este un total mister.

4. Tableta explica unele caracteristici ale monumentului si autorii acestuia (mai multe despre ei
mai tarziu). Data de deschidere a capsulei timpului a fost lasat necompletata.
Caracteristicile astronomice sunt de o mare importanta in proiectarea Ghidului de piatra.
Intr-o relativ „noua” natiune cum ar fi Statele Unite, monumentele care sunt aliniate cu
corpuri ceresti sunt adeseori opere ale societatilor secrete, cum ar fi Francmasonii.
Luand din invataturile lor de la scolile Mister despre Egiptul Antic, Grecia sau Celtii Druizi,
ei sunt cunoscuti pentru incorporarea in monumente a catorva din „cunostintele” lor „sacre”.

5. „Cele 10 Porunci”
Versiunea in limba engleza a liniilor indrumatoare
Cele zece ghiduri pentru o noua Epoca a Ratiunii sunt urmatoarele:
1.Mentine umanitatea sub 500 000 000, intr-un echilibru perpetuu cu natura.
2.Ghidati reproductia cu intelepciune – imbunatatind conformitatea si diversitatea
3.Uniti umanitatea printr-o limba noua.
4.Conduceti pasiunea –credinta –traditia -si toate lucrurile cu judecata temperata
5.Protejati oamenii si natiunile cu legi cinstite si tribunale corecte
6.Lasati toate natiunile sa guverneze internal rezolvandu-si disputele externe intr-un tribunal
mondial.
7.Evitati legile marunte si oficialii nefolositori
8.Echilibrati drepturile personale cu indatoririle sociale
9.Pretuiti adevarul – frumusetea – dragostea – cautand armonia cu infinitul
10.Nu fiti un cancer pe pamant – Lasati loc naturii – Lasati loc naturii.
Dupa cum puteti vedea, ghidurile fac apel la o reducere drastica a populatiei lumii, adoptarea
unei noi limbi mondiale, crearea unui tribunal mondial si fac o vaga aluzie la eugenie. Cu alte
cuvinte, un model pentru o Noua Ordine Mondiala.
Depopulare, Maternitate Planificata si Eugenii

7. Prima „porunca” este de-a dreptul socanta, pentru ca in esenta stipuleaza ca 12 din 13
persoane de pe Pamant nu ar trebui sa existe; practic asta ar insemna ca toata lumea de pe
pamant sa dispara in afara de o jumatate din India. Daca populatia lumii de astazi este de 6,7
miliarde, inseamna ca este un surplus de 92.54 %. Sa ia astfel de cifre in considerare este
inspaimantator. Dar apoi, cati oameni au supravietuit in filmul 2012? Nu multi. Cine au fost
ei? Cei mai bogati oameni ai pamantului. Este asta programare predictiva?
Ultima regula din Ghidul de piatra, „Nu fi un cancer pe pamant – lasati loc naturii – lasati loc
naturii” este deosebit de ingrijorator deoarece compara viata umana cu un cancer pe pamant.
In aceasta conditie a mintii este usor a rationaliza disparitia a aproape intregii populatii a
lumii.
Depopularea masiva este un obiectiv recunoscut de elita mondiala si multi oameni importanti
au declarat-o intr-un mod deschis.
In 1988, Printul Philip al Marii Britanii isi exprima dorinta ca, daca ar fi sa se reincarneze si-
ar dori sa fie un „virus mortal” care sa reduce populatia lumii. Mai recent, Bill Gates a
declarat „Lumea de azi are 6.8 miliarde de oameni…cu tendinta de crestere la 9 miliarde.
Acum, daca facem o treaba buna cu vaccinurile noi de intretinere a sanatatii si a reproducerii,
am putea reduce populatia lumii, probabil, cu 10 sau 15 la suta.”
Impreuna cu donatiile deductibile fiscal de sume enorme de bani pentru a ajuta la cauza
depopularii, „intalniri secrete” ale elitei mondiale au avut pentru a se dicuta urmatoarele
aspecte:
„Unii din cei mai mari miliardari ai Americii s-au intalnit in secret pentru a discuta modul in
care averea lor ar putea fi folosita pentru a incetini cresterea populatiei lumii si a accelera
imbunatatiri in sanatate si educatie.
Filantropii care au participat la un summit convocat la initiativa lui Bill Gates, co-fondatorul
Microsoft, au discutat sa uneasca fortele pentru a depasi obstacolele politice si religioase la
schimbare.

8. Descris ca Good Club (Clubul bun) de catre unul dintre membrii, a inclus David Rockefeller
Jr, „patriarhul” celei mai bogate dinastii din America, Warren Buffett and George Soros,
finantatorii, Michael Bloomberg, primarul New York-ului, si mogulii media Ted Turner si
Oprah Winfrey”.
The Sunday Times, 24 May 2009
A doua regula “Ghidati reproductia cu intelepciune – imbunatatind diversitatea si
conformitatea” practic solicita pentru inferenta celor ce fac legea in gestionarea unitatii
familiale. Daca citim printre randuri, se solicita crearea de legi care sa structureze numarul
de copii pe familie. Mai mult, „imbunatatirea diversitatii si conformitatii” pot fi obtinute cu
„reproducerea selectiva” sau sterilizarea membrilor nedoriti ai societatii. Aceasta obisnuia sa
se numeasca „eugenie”, pana cand a devenit politic incorect din cauza nazistilor.

9. Un Guvern Mondial
“Unii chiar cred ca facem parte dintr-o conspiratie secreta care lucreaza impotriva intereselor
Americii, caracterizandu-ma pe mine si familia mea ca fiind „internationalisti” care conspira
cu altii din lume la crearea unei structuri politice si economice unice globale – o noua lume,
daca vreti. Daca aceasta este acuzatia, pledez vinovat, si sunt mandru de asta”.
-David Rockefeller, „Memoirs of David Rockefeller” p.405
Majoritatea celorlalte reguli ale Ghidului de piatra practic fac apel la crearea unui guvern
mondial, condus de „cativa luminati”, care sa reglementeze toate aspectele vietii umane,
inclusiv credinta, indatoririle sociale, economie, etc. Aceasta idee este departe de a fi noua,
fiind intretinuta de secole, de catre Scolile Mister. Manly P. Hall scria in 1917:

10. „Cand multimea guverneaza, omul este condus de ignoranta; cand biserica guverneaza, e
condus de superstitie; si cand statul guverneaza, el este condus de frica. Inainte ca oamenii sa
traiasca in armonie si intelegere, ignoranta trebuie transformata in intelpciune, superstitia
intr-o credinta iluminata, si frica in dragoste. Cu toate afirmatiile contrare, Masoneria este o
religie care cauta sa-l uneasca pe om cu Dumnezeu prin inaltarea initiatilor ei la acel nivel de
constiinta la care ei pot privi cu o viziune clara lucrarile Marelui Arhitect al Universului. Din
generatie in generatie viziunea unei perfecte civilizatii este conservata ca si ideal pentru
omenire. In mijlocul acelei civilizatii va sta o universitate mare unde ambele stiinte sacre si
seculare privind misterele vietii vor fi predate in mod deschis tuturor celor care isi vor asuma
viata filosofica. Aici Crezul si dogma nu-si vor avea locul; superficialitatea va fi inlaturata si
numai esentialul va fi pastrat. Lumea va fi condusa de catre cele mai iluminate minti, si
fiecare va ocupa pozitia pentru care va fi in cel mai admirabil mod, potrivit.”
– Manly P. Hall, The Secret Teachings of All Ages
In „Destinul Secret al Americii” (The Secret Destiny of America), Hall explica visul vechi

11. pentru un guvern mondial, cum a fost prezentat si de Societatile Secrete.
„Democratia lumii a fost visul secret al marilor filosofi clasici. Spre indeplinirea acestei mari
realizari in istoria omenirii ei au subliniat programe de educatie, religie, si conduita sociala
directionata spre finala realizare a unei fratii practice si universale. Si pentru a realiza
obiectivele lor intr-un mod eficient, acesti eruditi antici s-au legat cu anumite legaturi mistice
intr-o confrerie larga. In Egipt, Grecia, India si China, misterele de stat au venit in existenta.
Ordine ale preotilor-filosofi intitiati s-au format intr-un organism suveran pentru a instrui,
consilia si a directiona conducatorii Statelor.”
-Manly P. Hall, The Secret Destiny of America
Explicatii direct de la Autorii Anonimi
De la ridicarea monumentului in 22 Martie 1980, numerosi autori si cercetatori au incercat sa
interpreteze argumentele din spatele acestor zece ghiduri. Erau ele oare compuse dintr-un
plan pentru o Noua Ordine Mondiala? Ori sunt doar simple reguli de pus in aplicare in cazul
unei catastrofe majore? Calea cea mai buna pentru a obtine un raspuns precis este sa-i
intrebam pe insasi autorii regulilor. Dar, de vreme ce acestia au ales sa ramana anonimi, este
imposibil sa facem acest lucru. Insa ei au lasat totusi afirmatii cu totul importante, care au
fost trecute cu vederea de aproape toti cercetatorii Ghidului de piatra.
Acest text uimitor, care descrie in detaliu motivele lor, poate fi gasit doar in ghidul-manual al
Ghidului de piatra din Georgia, un pamflet produs de compania de granit, care a ridicat
monumentul. Chiar de la inceput, este evident ca autorii monumentului solicita crearea unei
Noi Ordini Mondiale. Aceasta nu este o „teorie a conspiratiei” sau ipoteze. Este scris in
termeni clari si fara echivoc. Deci, iata explicatia celor 10 reguli ale Ghidului de piatra, direct
din penita autorilor secreti.
Este foarte probabil ca omenirea sa posede acum cunostintele necesare pentru a stabili un
guvern mondial eficient. Intr-un fel, aceasta cunoastere trebuie insamantata pe scara larga in
constiinta intregii omeniri. Foarte curand inimile familiei noastre umane trebuie atinse si
incalzite ca sa intampinam o regula globala a ratiunii.
Constiinta de grup a rasei noastre este oarba, perversa, si distrasa usor de fleacuri cand ar
trebui sa se concentreze asupra fundamentelor. Intram intr-o era critica. Presiunile populatiei
vor crea in curand crize politice si economice in intreaga lumea. Acestea vor face mai dificila

12. si in acelasi timp mai necesara infiintarea unei societati rationale globale.
„Un prim pas ar fi de a convinge o lume care se indoieste ca o astfel de societate este acum
posibila. Sa avem in vedere recursuri solide ratiunilor colective a umanitatii. Sa atragem
atentia asupra problemele de baza. Sa stabilim prioritati adecvate. Noi trebuie sa ne ordonam
casa noastra aici pe pamant inainte de a ajunge la stele”.
„Ratiunea umana se trezeste acum la puterea sa. Este cel mai puternic mijloc declansat in
desfasurarea vietii pe planeta noastra. Trebuie sa ne facem umanitatea constienta ca
acceptarea compasiunii, judecata luminata, ne va lasa sa controlam destinul nostru in limitele
inerente a naturii noastre”.
„Este dificil sa sadesti intelepciune in minti umane inchise. Inertiile culturale nu sunt usor de
depasit. Derularea evenimentelor mondiale si tristul record al rasei noastre dramatizeaza
deficientele mijloacelor traditionale in guvernarea afacerilor umane. Crizele care se apropie
pot determina omenirea sa fie dispusa sa accepte un nou sistem de legi mondiale care va
solicita responsibilitatea natiunilor individuale in reglementarea afacerilor interne, si care le
va ajuta in gestionarea pasnica a frictiunilor internationale”.

13. „Cu un astfel de sistem am putea elimina razboiul, am putea oferi fiecarei persoane o
oportunitate de a-si gasi o viata cu rost si implinire”.
„Exista alternative la Armageddon. Ele sunt realizabile. Dar ele nu se vor intampla fara
eforturi coordonate de milioane de oameni dedicati, din toate neamurile pamantului”.
„Noi, sponsorii Ghidului de piatra din Georgia, suntem un grup mic de americani care doresc
sa centralizeze atentia asupra problemelor prezente ale umanitatii. Avem un mesaj simplu si
pentru alte fiinte umane, acum si in viitor. Noi credem ca acesta contine adevaruri evidente, si
nu ne-am propus vreo prejudecata fata de un anumit crez sau filosofie. Cu toate acestea
mesajul nostru este in unele domenii controversat. Am ales sa ramanem anonimi pentru a
evita dezbateri si dispute care ar putea arunca in confuzie sensul nostru si, care ar putea
intarzia o revizuire considerabila a gandurilor noastre. Noi credem ca principiile noastre sunt
solide. Ele trebuie sa ramana pe baza propriilor merite”.

14. „Stonehenge si alte vestigii antice de gandiri umane au starnit curiozitatea noastra insa nu
transmit nici un mesaj pentru indrumarea noastra. Pentru a exprima ideile noastre de-a
lungul timpului si altor fiinte umane, am ridicat un monument – un grup de pietre cioplite.
Aceste pietre tacute vor afisa ideile noastre acum si atunci cand nu vom mai fi. Speram ca
acestea vor castiga o acceptare crescanda, si ca prin persistenta lor tacuta vor grabi intr-un
grad mic sosirea epocii ratiunii.
„Credem ca fiecare fiinta umana are un scop. Fiecare dintre noi este un mic dar semnificativ
pic din infinit. Alinierile ceresti a pietrelor simbolizeaza nevoia pentru umanitate de a fi drepti
cu principiile Externe care se manifesta in natura noastra proprie, si in universul din jurul
nostru. Trebuie sa traim in armonie cu infinitul.
„Cele patru pietre mari centrale din grup sunt inscriptionate cu zece principii, fiecare piatra
afisand acelasi text in doua limbi. Mesajul din versiunea in limba engleza are in total mai
putin de o suta de cuvinte. Limbile au fost selectate pentru semnificatia lor istorica si pentru
impactul lor asupra oamenilor care traiesc acum. Deoarece exista trei mii de limbi vorbite in
lume, nu toate au putut fi alese.
„Noi prevedem o faza ulterioara in dezvoltarea Ghidului de piatra din Georgia. Se spera ca
alte pietre vor fi ridicate in cercuri exterioare pentru a marca migratiile soarelui si, poate, alte
anumite fenomene ceresti. Aceste pietre vor purta cuvintele noastre in limbile altor persoane
care impartasesc convingerile noastre si vor ridica pietre similare la granitele internationale,
in limbile vecinilor prietenosi. Ele ar servi ca memento-uri a greutatilor pe care omenirea
trebuie sa le intampine impreuna, si ar incuraja eforturi reciproce in tratarea lor cu ratiune si
dreptate”.
„Nu profesam vreo inspiratie divina dincolo de ceea ce poate fi gasit in toate mintile umane.
Gandurile noastre reflecta analizele noastre asupra problemelor care confrunta omenirea in
acesti zori ai erei atomice. Ele descriu in termeni generali unele masuri de baza care trebuie
luate pentru a stabili pentru omenire un echilibru binevoitor si de durata cu universul”
„Fiintele umane sunt creaturi speciale. Suntem pastori a tuturor formelor de viata
pamanteasca. In aceasta lume noi jucam un rol central intr-o eterna lupta dintre bine si rau –
intre fortele care construiesc si cele care ar distruge. Infinitul invaluie tot ceea ce exista,
inclusiv lupta, conflictul si schimbarea, care poate reflecta tulburare in sufletul lui
Dumnezeu”.
„Noi, oamenii am fost daruiti cu o capacitate mica de a cunoaste si de a actiona – in bine sau

15. in rau. Trebuie sa ne straduim in a face exsitenta noastra mai buna, nu numai pentru noi
insine, ci si pentru cei care vin dupa noi. Si nu trebuie sa fim nepasatori la bunastarea
celorlalte fiinte vii a caror destine au fost plasate in mainile noastre”.
„Noi suntem agentia majora prin care calitatile bune si rele ale spiritului devin actori in
lumea noastra. Fara noi ar exista foarte putina dragoste, mila sau compasiune. Dar, putem fi
si agenti ai urii, cruzimii si indiferentei reci. Numai noi putem lucra constient la imbunatirea
acestei lumi imperfecte. Nu este de ajuns pentru noi sa ne lasam pur si simplu purtati de vant.
Lumea rationala de maine se afla mereu contra curentului”.
„In 1980, cand aceste pietre au fost ridicate, cea mai presanta problema mondiala a fost
necesitatea de a controla numarul populatiei. In secolele recente tehnologiile si combustibilii
abundenti au facut posibil o multiplificare a umanitatii dincolo de ceea ce este prudent sau
dezvoltare durabila. Acum putem prevedea epuizarea iminenta a acestor surse de energie si
epuizarea rezervelor mondiale de multe materii prime vitale.
„Controlul reproducerii noastre este necesar si urgent. Aceasta va necesita schimbari majore
in atitudinile si obiceiurile noastre. Din pacate, inertia obiceiurilor umane poate fi extrema.
Acest lucru este valabil mai ales atunci cand cei pentru care obiceiul/datina este o forta
dominanta sunt neinformati de nevoia de schimbare.
„Aproape fiecare natiune este acum suprapopulata din punct de vedere al echilibrului
perpetuu cu natura. Suntem ca o flota de barci de salvare supraaglomerate confruntata cu o
furtuna ce se apropie. In Statele Unite ale Americii suprasolicitam serios resursele noastre
pentru a mentine populatia noastra prezenta intr-o stare existenta de prosperitate. Distrugem
terenurile noastre agricole si ne-am marit periculos dependenta de resurse externe de petrol,
metale si alte resurse non-regenerabile. Natiuni precum Japonia, Olanda si Haiti sunt chiar
mai serios suprapopulate si, prin urmare, in pericol mai mare.
„In aceste circumstante, reproductia nu mai este o chestiune exclusiv personala. Societatea
trebuie sa aiba o voce si o anume putere de directie in reglementarea acestei functii vitale.
Dorintele cuplurilor umane sunt importante, dar nu supreme. Trebuie data o considerare
crescanda intereselor actualei societati si bunastarii generatiilor viitoare pentru ca developam

16. mecanisme care sa aduca control rational nasterilor de copii.
Nasterile de copii iresponsabile trebuie descurajate de presiuni juridice si sociale. Cuplurile
care nu pot asigura un venit decent si sprijin pentru un copil nu ar trebui sa faca copii si sa fie
o povara pentru vecinii lor. Aducand copii nedoriti intr-o barca de salvare supraaglomerata
este ticalosie. Este nedrept pentru acesti copii. Este daunator pentru ceilalti ocupanti si toate
vietuitoarele. Societatea nu ar trebui sa incurajeze sau subventiona un astfel de
comportament.
„Cunoasteri si tehnici pentru reglementarea reproducerii umane exista acum. Liderii morali
si politici din intreaga lume au responsabilitatea grava de a face aceste cunoasteri si tehnici
general disponibile. Acest lucru ar putea fi realizat cu o fractiune din fondurile pe care lumea
le dedica acum in scopuri militare. Pe parcurs, deturnand fondurile in acest scop ar putea face
mai mult decat orice altceva sa reduca tensiunile care duc la razboi.
„O populatie a lumii diversa si prospera si in echilibru perpetuu cu resursele la nivel global va
fi piatra de temelie pentru o ordine mondiala rationala. Oameni de buna vointa din toate
natiunile trebuie sa lucreze pentru a stabili acest echilibru.
„Odata cu finalizarea grupului central al Ghidului de piatra din Georgia, micul nostru grup
de sponsori s-a desfiintat. Lasam monumentul in pastrarea in siguranta a oamenilor din
regiunea Elbert, Georgia.
„Daca cuvintele noastre inscrise sunt estompate de uzura vantului si a soarelui, sau a
timpului, va cerem sa le ciopliti mai adanc. Daca pietrele vor cadea, sau daca vor fi ravasite de
oameni cu putina intelegere, va cerem sa le ridicati din nou.
„Invitam toate fiintele umane din toate natiunile sa reflecte la mesajul nostru simplu. Intr-o
zi, cand aceste obiective vor fi cautate de majoritatea omenirii, atunci o ordine mondiala
rationala va putea fi realizata pentru toti.

17. Cine sunt Autorii?
Deci cine a fost acest „grup mic de Americani care cauta o Epoca a Ratiunii”? Desi identitatea
lor este secreta, le-au lasat initiatilor cateva indicii spuse, absolut orientate spre natura oculta
a grupului lor. Pentru inceput, textul de mai sus poarta inconfundabila marca a ocultismului
occidental. (Alinierile ceresti a pietrelor simbolizeaza nevoia pentru umanitate de a fi dreapta
cu principiile Externe care se manifesta in natura noastra proprie, si in universul din jurul
nostru) si la dualitate („Noi suntem agentia majora prin care calitatile bune si rele ale
spiritului devin actori in lumea noastra. Fara noi ar exista foarte putina dragoste, mila sau
compasiune. Dar, putem fi si agenti ai urii, cruzimii si indiferentei reci). Cred ca numai acest
text ofera suficiente dovezi pentru a concluziona ca autorii sunt fie Francmasoni,
Rosicrucienii ori alta Societate Secreta ermetica. Dar exista indicii chiar si mai evidente care
arata inclinatiile ezoterice ale autorilor, incepand cu R.C Christian, omul misterios care a
comandat monumentul.
Aceasta este povestea comandarii Ghidului de piatra spusa de ghidul manual oficial.

18. „Ceea ce a inceput ca o dupa-amiaza de vineri obisnuita in mijlocul verii s-a incheiat in
productia si ridicarea celui mai neobisnuit monument din lume, proiectat in conditiile cele
mai neobisnuite. Joe Fendley, presedintele companiei Elbert Granite Finishing, Inc din
Elberton, Georgia, isi petrecea acea dupa amiaza de vineri din Iunie 1979 asa cum isi petrecea
el de obicei dupa amiezele de vineri…studiind rapoartele sale saptamanale si inchizand in
general magazinul pentru weekend…si atunci a inceput totul.
Un barbat imbracat frumos a intrat in biroul lui Fendley de pe strada Tate spunand ca vrea
sa cumpere un monument. Pentru ca toti ceilalti din birou erau ocupati, Fendley a decis sa
vorbeasca el insusi cu strainul explicand ca societatea sa nu vinde direct publicului, ci numai
pe o baza en-gros.
Nedescurajat, omul de varsta mijlocie care s-a identificat doar ca dl. Robert C. Christian, a
spus ca a vrut sa stie costul construirii unui monument pentru conservarea omenirii si a
inceput sa-i povesteasca lui Fendley ce tip de monument isi dorea el. Cu aceasta el a subliniat
dimensiunea in masuratorile metrice.
Fendly a recunoscut ca prima lui reactie fata de dl. Christian nu a fost una foarte buna, dar
dupa ce l-a ascultat timp de aproximativ 20 de minute si afland dimensiunea masiva a
monumentului pe care el a dorit sa il cumpere si sa-l ridice, Fendley a decis ca acest om ar
trebui luat in serios”.

19. Numele R.C. Christian pe tableta explicativa cu o frumoasa greseala de tipar in „pseudonin”
Daca numele de R.C. Christian a fost pur si simplu un pseudonim fara sens, de ce ar fi gravat
pe monument pentru posteritate? Ar putea avea numele vreo semnificatie? Ei bine, are. R.C.
Christian este o clara referire la Christian Rosenkreuz al carui nume englez este Christian
Rose Cross, legendarul fondator al Ordinului Rosicrucian. Unii ar putea spune ca asemanarea
dintre R.C. Christian and Christian Rose Cross este rezultatul unei coincidente bizare. Dupa
cum vom vedea, aceasta este insa doar una din MULTELE referiri la Rosicrucianism asociate
cu monumentul. Este doar o piesa din puzzle, dar o piesa importanta.
Rosicrucienii

20. Rosicrucienii sunt cunoscuti pentru publicarea a trei Manifeste, publicate la inceputul
secolului al XVII-lea: Fama Fraternitatis Rosae Crucis, Confessio Fraternitatis si Chymical
Wedding of Christian Rosenkreutz.
Aceste lucrari anonime, inconjurate de mister, au introdus criptic publicul larg filosofiilor
Rosicruciene, in timp ce anunta o mare transformare a peisajului politic si intelectual al
Europei. Epoca Iluminismului a urmat la scurt timp, insotita de caderea Monarhiilor feudale.
Ghidul de piatra din Georgia pare a indeplini aceleasi functii ca si manifestele Rosicruciene,
prin chemarea la o transformare importanta a lumii si prin mentinerea unui climat de mister.
Epoca Ratiunii
„Aceste ghiduri de piatra sa fie spre o Epoca a Ratiunii”
Se refera „Epoca Ratiunii” la Thomas Paine, un Rosicrucian proeminent?
Exista numeroase referinte la concepul de „Epoca a Ratiunii” in cadrul Ghidului de piatra. Ar
putea fi ele o referinta la lucrarea clasica al lui Thomas Paine intitulata…Epoca Ratiunii?
Epoca Ratiunii: fiind o Investigatie a Adevarului si Teologiei Fabuloase, este un volum deistic
scris in secolul XVIII de britanicul radical si americanul revolutionar Thomas Paine.
Lucrarea critica religia institutionalizata si provoaca ineranta Bibliei. Doctrinele ei sprijina
ratiunea in loc de revelatie, un punct de vedere care este, evident, impartasit de autorii
Ghidului de piatra.
Este cunoscut faptul ca Thomas Paine a fost un lider de frunte al Fratenitatii Rosicruciene din
America.

21. „Fraternitatea Rosicruciana a existat in America inainte de Prima Revolutie Americana. In
1774, marele Council of Three (ultima organizatie de conducere a Fraternitatii) a fost
compusa din Benjamin Franklin, George Clymer and Thomas Paine.”
-The Fraternitas Rosae Crucis, soul.org
In The Secret Destiny of America, Manly P. Hall il descrie pe Thomas Paine drept un
important cruciat pentru marsul spre un guvern mondial ideal.
„Despre Thomas Paine s-a spus ca el a facut mai mult pentru a castiga independenta
coloniilor cu stiloul lui, decat a realizat George Washington cu sabia. Numai reorganizare
completa a guvernului, religiei si educatiei ne-ar aduce chiar azi la un stat perfectionist,
prevedea Tom Paine”.
-Manly P. Hall, The Secret Destiny of America
Aceasta acoperire in val subtire a lui Thomas Paine este o alta piesa din puzzle-ul
Rosicrucian, ceea ce ma face sa cred ca autorii au fost fie Francmasoni (care au inclus
invataturi Rosicruciene in gradele lor) sau membrii ai fraternitatii Rosicruciene.

22. Mai mult, ca si cum ar face lucrurile si mai evidente, brosura Ghidului de piatra din Georgia
mentioneaza ca Joe H. Fendley Senior, presedintele al Elberton Granite precum si multe alte
persoane implicate in construirea monumentului, au fost Masoni. A fost acesta motivul pentru
care acesti oameni au fost selectati de catre sponsorii anonimi a monumentelor?
„Fendley este de asemenea implicat in activitati fraterne. Ridicat in rangul de Maestru Mason
in 1958, el este acum un membru al Lojei Masonice Philomathea #25 din Elberton, este mason
de gradul 32 de Rit York si Rit Scotian, si a fost admis in Yaarab Shrine Temple din Atlanta in
1969. A fost Presedinte al Clubului Altarul Vaii Savannah din 1972 pana in 1973. Potentatul
din Yaarah Shrine Temple i-a acordat lui Fendley „gradul de consilier de onoare” in 1973, si

23. numit Ambasador in 1975.
In Concluzie
Ghidul de piatra din Georgia este un manifest modern Rosicrucian convocand (sau anuntand)
o schimbare drastica a modului in care lumea este condusa. Monumentul este de o importanta
mare in intelegerea fortelor care in ascuns modeleaza lumea de azi si de maine. Materializeaza
in piatra legatura esentiala dintre societatile secrete, elita mondiala si agenda pentru o Noua
Ordine Mondiala. Impingerea spre un guvern mondial, controlul populatiei si ecologism sunt
chestiuni care sunt astazi discutate zi de zi in evenimentele curente. Era 1981 cand ghidurile
de piatra au fost ridicate. Putem spune ca au fost facute progrese importante?

24. Multe din regulile Ghidului de piatra fac sens pentru conservarea pe un termen lung a
Pamantului. Dar intre cuvintele idealiste ale autorilor ghidului de piatra si modul real in care
aceste politici vor fi aplicate maselor – de politicieni avizi de putere si lacomi – exista o mare
diferenta. Citind printre randuri Ghidul de piatra cere de la mase pierderea multor libertati
personale si sa se supuna unui control guvernamental total la nivelul a multor chestiuni
sociale…nu mai vorbim de moartea a 92.5% din populatie…si probabil nu a celor ai „elitei”.
Este conceptul de democratie „de oameni si pentru oameni”, cum a fost idealizat de catre
parintii fondatori o simpla iluzie, o solutie temporara pana la introducerea guvernului
mondial socialist? De ce nu au fost si cetatenii din lume consultati intr-o chestiune
democratica? Banuiesc ca este mai usor pentru elite fabricarea consintamantului prin
intermediul mass-mediei. Dar poate ca nu va functiona pentru toata lumea…
IATA DE CE ISRAELUL NU ESTE
PAMANTUL SFANT!
By Gabriela Dobrescu 10/03/2013
LOCALIZARE SI CARACTERISTICI
Cred ca putini s-au intrebat ce inseamna cu adevarat tara sfanta deoarece toti am fost
invatati sa gandim ca aceasta se asociaza cu bucata de pamant pe care dumnezeu a ales-o pe
acesta planeta pentru el. Dar ce inseamna “tara sfanta”?
De ce toti cred ca acest petec de pamant are o valoare asa de mare, de ce toti cred ca
dumnezeu sa va reintorace acolo, de ce toti cred ca acest teritoriu este cel al Israelului si al
Palestinei de azi si mai presus de toate de ce este sfanta o tara unde pentru cucerirea ei de
catre poporul domnului s-au comis cele mai mari si mai atroce masacre ale istoriei chiemate
“razboiul sfant”?
Ei bine, dupa multi ani de studiu al fenomenului religios in care am inteles ca biblia spune
adevarata istorie a omenirii iar institutia bisericeasca a deformat acesta istorie pentru a-si
proteja propriile interese mintind omenirea de milenii, tinand-o in cea mai mare ignoranta si
sclavie, pentru bani, putere si control, cred ca sant in masura sa va dezvalui o alta fata a

25. istoriei umanitatii.
In ultimul timp atat in Romania cat si la nivel international numarul vocilor care afirma ca
istoria civilizatiei noaste a fost falsificata si ca nu a inceput in Sumer au inceput sa se
inmulteasca iar in sprijinul lor sant destule descoperiri arheologice uimitoare care sustin fara
tagada aceasta ipoteza.
Persoanele care dovedesc in fiecare zi ca ceea ce am invatat pana acum in scoala illuminatilor
este o minciuna, au inceput sa zguduie deja din temelii paradigmele stiintifice, dovedind ca
leaganul civilizatiei noastre este Europa..
Va voi dezvalui cateva din motivele pentru care eu nu am dubii ca in mod voit s-a mentinut in
ignoranta umanitatea. Indepartatea adevarului s-a facut cu scopul de a ascunde adevarata
noastra origine, pentru a ne controla, pentru a nu reusi sa intelegem cine era cu adevarat
omul inainte si cum a ajuns in aceasta treapta de degradare fara intoarcere.
Istoria pe care am invatat-o cu totii in scolile obligatorii ne spune ca Europa este continentul
unde oamenii au ajuns foarte tarziu datorita faptului ca, dupa neintelesele lor teorii, totul era
sub ghiata.
Datorita acestei “ere glaciare” omul a ajuns in aceste locuri tarziu, dupa ce civilizatia a
inflorit in mediul orient si in Egipt, iar tocmai datorita acestui lucru in acest continent viata a
inceput sa se dezvolte tarziu, datorita civilizatiei sumeriene care s-a extins si aici.
Explicatiile si teoriile savante ale existentei “erei glaciare” in Europa nu prea stau in picioare
datorita multor motive care sant in contradictie cu acesta teorie dar si pentru ca din cele mai
vechi timpuri si pana astazi, Europa are un nume deosebit: se numeste “vechiul continent”.
De ce oare a primit acest titlu, acest supra nume doar continentul european din moment ce,
conform stiintei, toate continentele au aparul in acelasi timp si nici unul nu putea sa fie mai
vechi decat altul??? Pai daca civilizatia a aparut in Europa mult mai tarziu nu ar fi fost corect
sa se chieme “noul continent” inaiantea continentului american?

26. Nu dragii mei, Europa nu se chiama “vechiul continent” doar din intamplare, ci pentru ca
viata si civilizatia acestei generatii umane a pornit de aici si nu invers cum ne spala zi de zi
creierul echipe de academicieni vanduti si indobitociti ai sistemului asasin si mincinos in care
traim. De aici a pornit poporul de eroi al hiperboreei sa duca lumina cunoasterii pe pamant.
Nu prea pot toti sa digere afirmatia acesta, nu e asa?? Pai ar fi timpul sa va treziti mai oameni
buni, pentru ca in acesta lume corupta nu stiinta a facut cele mai mari descoperiri, ci oamenii
comuni, oamenii simpli care nu au avut frica ca isi pierd scaunele daca se ridica contra ideilor
cretine ale acestora.
Oamenii curajosi au facut sa se darame castele de nisip si paradigmele stiintei pentru ca daca
inca nu ati inteles, stiinta si papusarii ei sant pusi acolo sus nu ca sa va spuna ce este adevarat,
ci ceea ce nu trebuie sa stii si sa descoperi.
Ei sant pusi acolo ca sa iti puna bete in roate pentru ca ei sant cei care au ultimul cuvant,
pentru ca ei sant cei abilitati sa decida, dar nu pentru ca sant mai destepti ci pentru ca sant
corupti, vanduti, fara scrupule si fara demnitate.
Despre pamantul sfant se vorbeste foarte mult. Sant multi care au fost pe pamanturile giudee
ca sa intre in contact cu tara domnului unde s-au infaptuit cele mai mari miracole, sant apoi
cei care ar dori sa mearga acolo dar care nu o vor putea face decat cu gandul pentru ca nu au
posibilitate sa ajunga in acele locuri si sant cei care au inteles pacaleala milenara a elitei care
tine in umbra umanitatea, cu ajutorul interpretarii eronate a bibliei.

27. Pamantul sfant nu inseamna locul unde un oarecare Isus a facut miracole ci locul in care a
evoluat viata, locul unde samanta, oul, graalul, ADN a prin viata, locul unde pamantul
comunica cu universul, locul in care a inceput totul,i unde se va sfarsi totul sau unde se va
transforma totul.
Ok, pai daca civilizatia a aparut pe vechiul continet, atunci sa incercam sa stabilim unde s-a
intamplat acest lucru. Singura carte care ne povesteste despre aceste lucruri este biblia care
isi are insa radacina din cartea facerii Enuma Elis, cartea creatiei la poporul sumerian.
Doresc sa va vorbesc despre tara sfanta nu folosind cuvintele mele ci cuvintele diferitelor
scrieri antice care zugravesc in mod diferit peisajele si locul in care se afla acesta tara,
comparativ cu ceea ce se gasea in Giudeea acelor vremuri.
Voi incepe cu descriera facuta de biblie in capitolul Facerea 2 / 8 : “dumnezeu a sadit o
gradina la rasarit si a pus acolo omul pe care il intocmise.” 2/10-14:” un rau iesea din Eden si
uda gradina si de acolo se impartea in patru brate. Numele celui dintai este Pison si
inconjoara toate hotarele tarii Havila unde se gaseste aur.
Aurul din acesta tara este fin si bun si tot acolo se gaseste si bedelion si piatra de onix. Numele
celui de la doilea este Ghihon ( Ghicon ); el inconjoara toata tara Cus (Etiopia). Numele celui
de la treilea este Hidechel (Tigru) si curge la rasaritul Assiriei. Al patrulea este Eufratul.”
Sa analizam cateva aspecte ale acestor afirmatii acum, lasand altele spre a fi analizate mai
incolo. Dupa descrierea acesta, locul in care se gaseste Edenul este la rasarit. Ok. Dar la
rasarit fata de care loc?? Dupa care criterii s-a stabilit ca Edenul este Sumerul antic?
Ca sa afirmi ca Edenul se gaseste la rasarit, atunci cel care spune acest lucru ar trebui sa se
afle la vest de acest loc, nu e adevarat?? Daca Edenul se gasea la rasarit iar rasaritul era
Sumerului antic inseamna ca viata s-a nascut in original in vestul Edenului biblic, pentru ca
ne spune ca la rasarit s-a pus omul, in gradina construita pentru el. Cu alte cuvinte omul a
fost facut in alta parte si adus acolo dupa mai mult timp.
O alta anomalie in stabilirea locatiei exacte a Edenului pe pamanturile Sumerului este faptul
ca in biblie se preciseaza clar ca: “un rau iesea din Eden si uda gradina si de acolo se impartea
in patru brate”. Cu alte cuvinte Edenul era inainte de impartirea fluviului in patru brate si nu
intre bratele sale asa cum ne vine descris Edenul dintre bratele Tigrului si al Eufratului.
Deci Edenul se afla la rasarit pe cursul unui mare fluviu care la iesirea sa din teritoriul raiului
se impartea in patru brate. Voi analiza cele patru brate ale acestui fluviu dupa ce va voi face

28. cunoscute alte descrieri ale Edenului, scrise de alte personaje marete ale antichitatii.
Teoria mea este destul de indrazneata numai ca am tras aceasta concluzie dupa multe studii
pe care le-am facut dar si datorita faptului ca am cateva puncte de sprijin cu care as putea sa
o sustin.
Primul lucru care mi-a atras atentia a fost descrierea pe care o face Biblia despre Edenul
adamic. In primul rand consider ca aceasta descriere are mult mai mult de 6.000 de ani si nu
doar 6.000 asa cum vrea biserica.
Avand in vedere faptul ca se vorbeste despre primele forme de viata aparute pe aceasta
planeta si despre evolutia lor, cred ca ar fi cazul sa ne gandim nu la un teritoriu actual al
pamantului ci la unul foarte indepartat, cand continentele nu existau iar pe Terra era o
singuara bucata de pamant, aceea pe care oamenii de stiinta o chiama azi Pangea.
Pangea este pamantul iesit din ape si care era, asa cum vine el descris in geneza 1/9-10, o
singura bucata de uscat: “ sa se stranga la un loc apele care sant dedesuptul cerului si sa se
arate uscatul. Dumnezeu a numit uscatul pamant iar gramada de ape mari.”
De ce as avea nevoie de aceasta descriere?? Pai pentru ca numai in acest fel se explica de ce
raul care a dat viata pe pamant era unul singur. Cu alte cuvinte vreau sa subliniez ca in
realitate se vorbeste despre un singur rau care se despartea in patru si nu de patru rauri
diferite care se aflau pe continente diferite asa cum ne spun explicatiile si teoriile popest de
astazi:
” un rau iesea din Eden si uda gradina si de acolo se impartea in patru brate.” Vedeti unde sta
gresala?? In plus, din descrierea facuta acestui teritoriu se intelege clar ca numele celor patru
brate ale raului au fost schimbate pentru ca denumirea de Tigru, Eufrat, Assiria, Etiopia, Cus
sant denumiri noi si nicidecum denumiri din perioada Sumeriana, Babiloniana sau si mai

29. veche chiar.
Perioada aceasta relativ noua nu are nimic in comun cu perioada care desemneaza bratul
Pison si Ghicon care se gaseau in tara Havila. As crede mai degraba ca la originalul rau cu
doua brate s-au adugat alte doua din tara Sumerului de mai tarziu. Cu alte cuvinte s-au
amestecat ca de obicei mai multe epoci cu nume diferite ca sa se stearga orice urma antica.
Falsurile pentru pierderea identitatii locurilor a fost o afacere care se pierde in negura
timpului pentru ca doar in acest fel se poate indeparta de adevar trecutul cuiva: facandu-l sa
il caute in locuri in care nu il va gasi niciodata, amestecand istorii si denumiri din epoci
diferite .
FLUVIUL SACRU AL EDENULUI
Deci descrierea pretioasa pe care o face Biblia consta in faptul ca:
1)Edenul se gasea pe cursul unui mare fluviu care la iesirea sa din acest teritoriu se impartea
in patru. Deci este eronat sa gandesti ca Edenul se afla intre bratele in care se desparteau
aceste ape: :” un rau iesea din Eden si uda gradina si de acolo se impartea in patru brate.”
2)In afara Edenului, raul care alimenta minunata gradina se impartea in patru brate:”
Numele celui dintai este Pison si inconjoara toate hotarele tarii Havila unde se gaseste aur.
Aurul din acesta tara este fin si bun si tot acolo se gaseste si bedelion si piatra de onix.”
Sant multe locuri pe pamant unde se gaseste aur dar acest loc care ne este descris, contine aur
fin si bun, deci acolo era aurul de cea mai buna calitate care nu se gasea peste tot. Avand in
vedere ca aurul care se gaseste in actualii munti ai Transilvaniei are o puritate naturala de 24
de carate sau si mai mult, ar trebui sa ne dea de gandit.
Ar putea fi voci care sa spuna ca aurul despre care se vorbeste ar fi petrolul, numai ca
specificatia “aur fin” nu lasa dubii ca se vorbeste de metalul aur si nu de aurul negru chemat
petrol care nu va putea fi niciodata chemat “fin”.
O alta denumire care poate sa fie o proba care sa sutina teoria mea, este bratul Pison al raului
sacru, a carui nume este extrem de asemanator cu Psilon, denumire actuala inca a unuia
dintre bratele Dunarii. Dar cea mai interesanta informatie este cea care ne dezvalie faptul ca
acest brat, Pison, inconjoara toata tara Havila cunoscuta pentru calitatea aurului sau.
Desigur ca este dificil sa te gandesti la Istru ca la fluviul datator de viata al Edenului pentru
ca nu prea se poate imagina cum ar face Dunarea sa scalde in intregime tara Havila plina de
aur pentru ca Havila ar putea fi Valakia noastra dar ea nu prea are aur. Ar trebui sa se treaca
muntii ca sa ajungi acolo. Vedeti cum au reusit sa falsifice, sa incurce si sa schimbe locuri si
denumiri??
Pai daca nimeni nu a scimbat nimic si avem o descriere originala a locurilor, atunci ar trebui
sa ne gandim ca in antichitatea indepartata nici un teritoriu nu mai corespunde celui actual
asa cum nici clima nu mai este cea care a fost odinioara.

30. Pe de alta parte nu trebuie sa gandim ca antichii au gresit cand au povestit sau au numit un
anumit teritoriu. Ar fi una dintre cele mai mari greseli pentru ca in oricare din cazuri nu ei
sant cei care gresesc ci noi care nu intelegem datorita prejudecatilor si invatamintelor gresite
pe care le-am primit de la societatea anormala in care traim.
Pentru a intelege care fluviu antic ar putea fi cel care scalda teritoriul Edenului am sa apelez
din nou la Biblie pentru ca exista un verset destul de interesant care ar putea sa ne ajute in
elucidarea misterului.
In genesi 2 / 5-6 e scris ca: “in ziua in care a facut dumnezeu cerul si pamantul nu era pe
pamant nici un copacel si nici o iarba de pe camp nu incoltise inca fiindca dumnezeu nu
daduse ploaie……ci un abur se ridica din pamant si uda toata suprafata pamantului. “
Esenta acestui paragraf este importanta pentru ca se afirma cu claritate faptul ca dintr-un
singur loc se ridica un abur sau probabil iesea un fir de apa care uda tot pamantul care nu era
impartit in acele vremuri in continente pentru ca aceeasi carte semnaleaza cu exactitate in
genesa 10 / 25 faptul ca mult mai tarziu in vremea lui Peleg pamantul s-a impartit.
Deci pamantul era tot scaldat de o singura apa care se gasea la rasarit, pe cursul ei s-a sadit o
gradina unde a fost adus si pus omul care fusese facut in alta parte iar acest curs de apa se
despartea in patru brate la iesirea din gradina.
Din scrierile antice ale grecilor stim ca zeii antici traiau doar in zona actualei Europe si ca
toate calatoriile lor in carele de foc nu depaseau pentru nici un motiv zonele in care astazi se
gaseste Marea Neagra, Marea Mediterana de est, cursul Dunarii si insulele aflate in
vecinatatea actualei Grecii.
Apa care strabatea Europa acelor vremuri era de fapt apa care starabatea intregul pamant
care se chema Eden. In zilele noastre acest continent european este doar o ramasita a ceea ce
odinioara reprezenta acesta denumire straveche dar care a mentinut statutul sau de vechi
continent, de vechi leagan al omenirii, de inceput al vietii pe aceasta planeta.
In ajutorul ipotezei mele vine stralucitul si inteleptul Nicolae Densusianu care ne vorbeste
despre vechiul si imensul fluviu european, leaganul vietii si apa sfanta a dacilor.
In timpuri stravechi apa pe care noi astazi o numim ocean nu denomina imensa masa de apa
planetara. Nici o scriere nu vorbeste despre faptul ca zeii lor mergeau catre aceste ape. Grecii,
autorii legendelor despre zei, nu cunosteau nici macar extremitatea vestica a Marii

31. Mediterane nici pe cea estica a Marii Negre. Sa nu mai vorbim despre faptul ca ei nu au iesit
niciodata din Mediterana in Atlantic pentru a vedea coloanele lui Hercule si Atlantida de care
vorbeste Platon.
Cu toate acestea ei vorbesc despre Oceanide, fiicele marelui fluviu Oceanos la fel cum
Callimanco in Imnul lui Zeus vorbeste despre nimfele Nereide, fiicele zeului marin Nereu care
era zeul Marii Negre. Spun acest lucru pentru ca una din fiicele sale este sedusa de Zeus si
apoi transformata in Ursa Mare semn care denomina teritoriul nordic al paralelei de 45 de
grade.
De asemenea insusi Homer in Iliada afirma ca Oceano este tatal zeilor, in sensul ca viata fara
apa nu poate rasari. Tot in Iliada Hera, sotia lui Zeus afirma:” as adormi fara prea mult efort
chiar si curentii fluviului Oceanos care este tatal zeilor” De asemenea se specifica de multe ori
ca Oceanos are curenti foarte puternici si adanci si ca este apa primordiala, apa cea mai veche
de pe Terra de unde s-au nascut zeii insasi.
Oceanul este infatisat de Hefaistos, zeul focului, pe scutul pe care acesta il faureste lui Achille,
la rugamintea mamei sale, zeita Tetis, sotia lui Oceanos. Pe scutul eroului Hefaistos graveaza
nunti, hore, culesul granelor si al viei si sarbatorile care se tineau pentru a preamari recolta
buna pe care pamantul a dat-o oamenilor.
Toate aceste mici detalii ne indreapta catre pamanturile de la paralela de 45 de grade pe unde
curge si astazi raul priomordial Oceano Potamo sau Dunarea de astazi.
In Dacia preistorica, Nicolae Densusianu scrie: “scriitorii antici in operele lor si grecii in
legendele despre zei vorbesc foarte des despre Oceano arhaic numai ca in acele vremuri
cuvantul Ocean nu avea aceeasi semnificatie cu cea a cuvantului de astazi. Cu alte cuvinte
Oceanul primitiv nu este Oceanul istoricilor si geografilor care au trait incepand cu epoca lui
Herodot si care au dat o alta semnificatie acestui cuvant.
Orizontul grecilor se inchidea o data cu Istrul care era denumirea antica a Dunarii de jos sau
mai precis a partii care travesrseaza astazi teritoriul Romaniei. La inceputuri autorii antici
utilizau cuvantul Ocean pentru a desemna exclusiv masa de apa imensa pentru ei in acele
timpuri, in care se varsa Oceano Potamos sau mai precis ceea ce va deveni mai tarziu Marea
Neagra. In acele vremuri marea de apa dulce formata de Dunare, nu avea nici o iesire la
Marea Mediterana.
Geograful Strabo numeste in Expeditia Argonautilor Marea Neagra “un alt ocean” (Strabo,
Geografia I – 2 / 10) si accentueaza faptul ca navigatorii care au strabatut acesta mare
considerau ca acest loc era cel mai indepartat al lumii locuite, de aceea puteau sa il compare
cu locurile indepartate unde se gaseau Coloanele lui Hercule, pentru ca acesta mare era cea
mai mare dintre toate marile cunoscute lor.
Dar acesta mare imensa a lumii antice se formase datorita cursului de apa dulce al Istrului.
Apollonio di Rodi ne spune in Argonautice ca partea inferioara a Istrului, acolo unde bazinul
sau este foarte mare se chema in acele timpuri Golful sau Cornul Oceanului.
In legendele teogonice ale lui Homer si Hesiod, denumirea de Ocean se facea in exclusivitate
Istrului, probabil pentru ca marele fluviu era considerat ultimul care putea sa marturiseasca
despre imensa apa care acoperea in timpuri stravechi campia ungureasca si mare parte din
teritoriile tinuturilor nordice, care s-au numit mai tarziu Marea Sarmatica.
Constatam deci ca Oceanul din punc de vedere geografic, asa cum vorbeste Hecateu Abderia
nu e oceanul arctic, nici cel oriental si nici o alta mare cunoscuta sau inventata ci in
exclusivitate marea nordica al lumii grecesti, aceea pe care Herodot o chama “marea cea mai
frumoasa dintre toate, Pomponio Mela si Dionisie Periegeto au numit-o “marea imensa” si
care in hartile geografice medievale se chema Marea cea Mare sau Marea Majora”.
Dupa Homer si Hesiod, patria primilor regi divini ai omenirii antice era in regiunea exrtema a

32. orizontului grecesc, in nordul Traciei si al Istrului, cea care se chema in legendele grecesti
Oceanos Potamos, parintele zeilor.
Vechiul Oceanos Potamos nu era o mare interioara cum s-a crezut mai tarziu sau cum se
crede astazi, ci doar un simplu fluviu mediteranean, adanc, curgator si dupa cum ne zice
Homer, foarte larg pentru ca nu se putea traversa pe picioare ci doar cu barci construite bine
si durabile. Dupa acest fluviu exista un alt pamant indepartat, ultimul pamant extern.
Hesiod si Pindar ne spun ca Argonautii au trecut Marea Neagra si s-au deplasat catre
Mediterana traversand Oceanos Potamos iar Apollonio di Rodi si Valerio Flac ne spun ca s-
au reintors catre orient navigand pe Istru numit Oceanos.
Fluviul Oceanos Potamos venea din regiuni indepartate si curgea catre Pontus Euxino trecand
prin muntii Riphei (Carpati) zona foarte periculoasa pentru navigatie. Eschil numeste raul
antic Istru care are in vecinatatea sa muntii Riphei teritoriu care era locuit de agatarsi.
Barcile care navigau in aceste locuri erau impinse pe ape de catre vantul Boreaus sau vantul
de nord. Hesiod spunea despre Oceanos Potamos ca era un fluviu sfant care apartinea istoriei
religioase a trecutului antic.
In vecinatatea fluviului Oceano Potamos se gaseau insulele Fericitilor destinate a fi locuinta
eterna pentru sufletele ilustrilor eroi cazuti la Teba si la Troia. In aceste insule isi traia
somnul cel de veci renumitul erou Achille care avea insula sa in aceste locuri.
In vecinatatea fluviului sacru locuiau si legendarii pigmei care, asa cum ne spune Homer, erau
in razboi continuu cu pasarile care se refugiau in perioada de iarna in regiunile orientale
trecand catre est peste apele curgatoate ale fluviului Oceanos. Aceeasi pigmei apar in scrierile
geografice ale lui Plinio ca un popor stabilit in partile Istrului inferior, in teritoriul Dobrogei
de astazi. “
Tot in vecinatatea aestui fluviu sacru isi avea originea si marele Apollo si sora sa Artemis,
gemenii sacri ai antichitatii, nascuti de carte zeita Leto pe pamanturile sacre ale fluviului
Oceanos datorita furiei Herei, sotia lui Zeus si tatal lor.
In aceste zone traiau si renumitele amazoane, femei aprige si razboinice a caror faima a
depasit negura timpului.

33. E clar ca marele fluviu al timpurilor antice ante homerice, Oceanos Potamos care curge in
partea de nord a Iliriei si a Traciei intre orient si occident este identic cu fluviul cel mare si
sacru al getilor chemat mai tarziu Istru sau Dunare.
Hefaistos a gravat pe scudul lui Achille mapamondul marginit de catre marea apa a trecutului
antic Oceano Potamos. Acea parte era pamantul sacru al zeilor antici, pamantul marcat de
catre constelatia Ursa Mare. Locul unde exista Polul Geticus sau Axis Mundi, tara
hiperboreilor, agatarsilor, pelasgilor, tracilor de mai tarziu.
In Biblie de nenumarate ori se face referinta la poporul divin care locuia langa Golful care se
unea cu Mare cea Mare teritorii care astazi sant analoge cu Golful Persic, Marea Rosie si
Marea Mediterana.
Cu amaraciune va spun ca locurile la care face referinta Biblia nu sant nici po departe acestea
ci altele, indepartate de ele. Adevaratele locuri antice la care face referinta cartea de capatai a
omenirii sant Golful de la Dunare care forma Marea Majora sau Marea cea Mare, asa cum
era numita inainte Pontus Euxinos. In nici o harta antica Marea Mediterana nu este numita
Marea cea Mare. Aceasta este o alta falsificare a istoriei omenirii nu numai a paoporului
nostru.
Recapituland ceea ce am spus ne ajuta sa vizualizam adevaratul teritoriu antic al Edenului. In
principiu, asa cum ne spune Biblia dar si lumea academica, in vremuri antice, pamantul nu
era impartit in continente, ci era o singura bucata.
Din putinele marturii pe care le avem se poate deduce ca se afla in partea de nord a planetei,
pe paralelea de 45 de grade, teritoriu strajuit de Ursa Mare.
Pe toata suprafata sa curgea un singur fluviu care isi avea originea in cer, si care a dat nastere
vietii. Edenul era tot pamantul pe care apa l-a facut roditor iar portiunea de unde acest fluviu
se dividea delimita o alta zona invecinata cu Edenul dar care pare mai mult o zona
indistruiala de unde se puteau extrage metale pretioase.
Am facut aceste precizari cu un singur scop: am dorit sa va demonstrez cum in nenumarate
scrieri, Europa si locurile ei apar din cele mai vechi timpuri.
Este adevarat ca si scrierile vedice vorbesc despre raurile sacre ale Indiei asa cum si in
Babilonia erau sacre raurile din teritoriul semilunei dar in nici unul din aceste cazuri nu vin

34. confirmate de scriitori antici sau de scriei care sa faca referinta la timpuri atat de indepartate.
E dificil sa stabilesti un adevar trecand peste atat de multi ani de istorie dar firmiturile care
ne-au ramas ne vor duce cu siguranta la adevarata radacina a neamului nostru.
In concluzie as putea sa spun ca dupa descriera si rationamentul pe care l-am facut pot sa
afirm ca actualul fluviu chemat Dunarea a fost fluviul sacru al Edenului, fluviul care inlantuia
intreg pamantul cu puterea, vigoarea si forta sa.
Era fluviul care se impartea in doua brate care se deschideau pe toata suprafata uscatului
formand astfel prima mare masa de apa a planetei chemata Marea cea Mare. In acele locuri
au prins viata semintele universului care ne-au creat pe toti si acolo a fost locul in care viata s-
a dezvoltata pentru prima oara pe acesta planeta.
Fluviile Sumerului au faost adaugate mai tarziu la scrierea originala pentru ca numele lor ne
dovedesc marele fals care s-a facut.
TARA SFANTA IN SCRIERILE ANTICE
In afara de Biblie mai avem cateva scrieri antice care ne vorbesc despre cum arata teritoriul
sacru al locului unde a aparut viata pe aceasta planeta. As incepe cu scriera lui Enoch, carte
rara si extrem de valoroasa despre a carei existenta biserica a stiut dintotdeauna dar a sperat
ca nu se vor gasi niciodata alte exemplare si tocmai de aceea nu a mentionat sau nu a facut
cunoscuta lumii stiinta marelui patriarh antediluvian.
Enoch este al saptelea patriarh biblic al antichitatii, fiul lui Iared si tatal longevivului
Matusalem, Enoch a trait pe pamant doar 365 de ani (la fel cat zilele anului), timp in care el a
umblat cu dumnezeu. Dupa 365 de ani, timp in care a adus pe lume multi fii si fiice, dumnezeu
l-a rapit si nu a mai fost vazut pe pamat.
In lucrarile sale Enoch marturiseste ca a scris sute de carti la indemnul ingerilor care il
instruiau in tainele universului si ale cunosterii. Descrierile sale sant facute in prima persoana
pentru ca el isi isi povesteste propria viata, alaturi de zei.
El lasa marturisiri complete despre cum a aparut viata pe pamant, cum zeii s-au impreunat
cu oamenii, cum a facut calatorii in astronavele zeilor si cum se vedea viata in saptiu. A
povestit despre giganti si despre tehnologia si razboaiele zeilor, a descris cum functioneaza
universul si care forte interactioneaza pentru mentinerea sa.
In manuscrisele de la Marea Moarta unde s-au gasit si o parte a cartilor scrise de Enoch,
acesta descrie locuri si teritorii pe care dumnezeu i le arata patriarhului antediluvian in
calatoriile pe care acestia doi le fac deasupra pamantului. Bineinteles ca bietul Enoch a fost un

35. om care a strabatut la bordul astronavei lui dumnezeu toata planeta si destul de interesant
este faptul ca, i se spune si i se arata un impresionant teritoriu din nordul extrem care este
numit “ pamant sacru”.
Iata cum descrie el aceste locuri: “ de acolo am plecat catre un alt loc al pamantului si am
vazut un munte de flacari care ardeau zi si noapte. Am mers catre el si am vazut sapte munti
pretiosi, toti diferiti unul de celalalt, si pietre pretioase si frumoase. Totul era pretios aici.
Aspectul acestor munti era magnific de frumos.
Trei se aflau catre vest lipiti unul de celalalt si trei catre nord lipiti unul de celalalt. Am vazut
prapastii adanci si intortochiate si nici una nu se apropia de cealalta. Si al saptelea munte era
in centru, si toate aveau aceeasi inaltime ca si cand ar fi fost baza unui tron imprejmuit de
arbori parfumati. In mijlocul lor era un arbore, si frunzele, florile si lemnul sau nu se uscau
niciodata iar fructele sale erau frumoase ca datteri.
Si atunci eu am intrebat: ce este cu acest pom frumos care se vede cu frunzele si cu fructele
sale.? Atunci Mihail, unul din ingeri imi zise: acest munte al carui varf seamana cu un tron
este tronul in care se va aseza domnul. Acest arbore va fi plantat catre nord intr-un loc sfant
catre casa domnului”.
Am sa va traduc acum o alta descriere facuta de Enoh pamanturilor sacre ale Daciei, locuri
care il emotionau si il faceau sa ramana mut de uimire cand vedea frumisetea si bogatia acelor
locuri pline de ape involburate si curate, de paduri si prapastii fara fund, de frumisetea
incontaminata a celor tinututi de basm.

36. “Ne-am apropiat de acel loc si am vazut sapte munti toti diferiti unul de celelalt. Trei erau
catre orient, uniti unii cu altii si trei catre nord, uniti unii de altii. Am vazut prapastii adanci si
abrupte care faceau ca mumtii sa nu se atinga unul de altul.
Al saptelea munte era in centru. Am vazut un munte sacru si sub el catre orient apa care
curgea se ducea catre nord. Si am vazut catre orient un alt munte inalt ca si celalalt si intre ei
o prapastie adnca dar nu prea lata. Si chiar si din acest munte iesea apa. Si catre partea sa de
apus un altul mai mic decat el sì, nu foarte inalt cu o prapastie in jos intre ei.

37. Am vazut apoi alte prapastii adanci si uscate catre extremitatea tuturor celor trei munti.
Prapastiile erau adanci si muntii erau facuti din pietre tari. Si eu m-am mirat de aceste pietre
si de aceste prapastii foarte tare. Uriele imi spuse ca aici oamenii vor cunoaste pe dumnezeu,
regele ales.”

38. Este adevarat ca in cartile sale Enoch povesteste cum a vazut el din astronava domnului tot
pamantul si cosmosul, dar de ce oare domnul l-a purtat si pe plaiurile mioritice unde muntii si
apele sant exact cum i-a descris patriarhul?

39. De ce oare era asa de important acest loc care nu avea pereche in maretie si de ce afirma ca
aici va exista pomul cu fructele eterne care creste langa tronul domnului?? Pare ca peticul
acesta de pamant era mai mult decat sacru.
Sacralitatea unui loc nu este data de faptul ca cineva il considera sacru pentru ca a foste ales
de dumnezeu pentru el ci pentru ca acolo este locul in care a inceput tot, este ombilicul
pamantului care il leaga de unuivers, este portalul care face legatura intre doua lumi este axa
care asigura energia si puterea pamantului.
Tabloul tarii sfinte vine completat chiar de catre paragrafe din biblie care descriu in
deutronomio 7/10 bogatiile sale asa: “domnul dumnezeu tau te va duce intr-o tara buna, tara
a torentilor puternici, cu izvoare si lacuri care tasnesc din vai si munti, tara cu grau, cu orz cu
vii , cu smochini si rodii, tara cu maslini si miere, tara unde vei minca paine din belsug, unde
nu vei duce lipsa de nimic, tara a carei pietre sant de fier si din ai carei munti vei scoate
arama”

40. Frumoasa descriere pentru pamnturile Guidee care nu au nici macar 1% din aceste bogatii in
ape, torenti, lacuri, munti, orez, grau, miere si vii, dar care sant descrierea perfecta a
pamanturilor mioritice.
O alta descriere care ne face sa credem si mai mult ca inceputul a fost in Europa se refera la
locuitorii acestor locuri. In principiu toti capii de trib antici erau crescatori de turme imense
de oi, erau oameni care se tatuau si foloseau foarte multe podoabe:cercei, bratari, colane si
aveau o coafiura stransa in varful capului.
Erau cultivatori de vii si erau detinatori de podoabe si obiecte facute numai din aur. In
descrierile facute de biblie aurul detinut de catre poporul sfant pare ca nu se sfarseste
niciodata. Intrebarea care se pune este:de unde au luat evreii atata aur din moment ce nu au
avut niciodata de unde sa extraga cantitati uriase din acest metal pentru ca nu au avut
niciodata o tara pana acum cativa zeci de ani?

41. De ce ii descrie ca pe niste pagani care se tatuau , de unde aveau ei vii, ce pasteau oile lor in
afara de nisipul desertului si in care rauri si torente se balaceau ei din moment ce se certau
precum chiorii pe cateva puturi cu apa facute de beduinii desertului?
Tot biblia ne mai descrie cateva lucruri interesante in geneza 4 / 17- 22 “ Ada a nascut pe
Iabal. Acesta a fost tatal tuturor celor care locuiesc in corturi si pazesc vitele. Numele fratelui
sau era Iubal si a fost tatal tuturor celor care canta cu lauta si cu cavalul. Zila a nascut si ea pe
Tubal Cain care a fost fauritorul tuturor uneltelor de arama si de fier.”
In aceste conditii, la aceste intrebari raspunsurile ar fi de gasit tot pe plaiurile Europei pentru
ca avem multe surse care ne vorbesc despre poporul agatarsilor care se comportau exact ca
poporul descris de biblie, ca poporul sacru. Iata cateva citate ale celor care vorbesc despre
agatarsi.
Indiferent cat nu ai fi de patriot, nu poti sa nu recunosti ca aceste indeletniciri au existat pe
aceste pamanturi din vremuri imemorabile si ca ceea ce biblia descrie ca fiind primii care au
pus bazele acestor ocupatii nu puteau fi evreii ci muntenii din Carpatii e azi. In plus in
legendele grecesti se mentioneaza fierariile si topitoriile existente in aceste locuri unde zeii
mergeau la cei mai buni lucratori sa isi faca armele lor nimicitoare.

42. ““AGATÂRŞII – oameni “foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur” ceea ce corespunde
perfect bogăţiilor aurifere ale Daciei după cum menţionează Herodot. (dupa Vasile Parvan)”
“Descrierea modului de viata pe care agatarsii il aveau este sarac si, pe undeva, straniu. Ne
spune ca iubeau bijuteriile, mai ales barbatii (ceea ce poate fi real, stiut fiind ca in traditia
poporului roman exista inelul ca podoaba masculina) si ca ieseau in evidenta prin coafuri
neobisnuite. Asta ar avea o baza, stiut fiind ca motii isi trag numele de la o coafura mai
speciala, o coada impletita si stransa ca intr-un mic coc pe o parte. Coafura nu se mai
pastreaza azi, dar batranii inca o aveau la inceputul sec. XX.”
Sursa: http://almanahelegoagal.blogspot.ro/2012/03/interviu-cu-herodot_27.html#
“Herodot menționează în scrierile sale că agatârșii care s-au stabilit pe văile Mureșului
superior și a Târnavelor prin secolul al VI-lea î.e.n., dețineau vii renumite. Colindele păstrate
în folclorul din acest spațiu geografic ne comunică peste veacuri că locuitorii acestor
meleaguri se ocupau cu plugărit, oierit și viticultură.
Aristotel (Probl.XIX, 28) menționează că la agatârși legile se cântau, pentru a fi invățate pe
dinafară. Poate același izvor a acreditat informația că agatârșii se tatuau, preluată și de
textele târzii (Mela II, 10; Servius in Verg., Aen. IV, 146). Scito-agatârșii exploatau materiile
din nisipurile aluvionare și zăcămintele de minereuri din zona Roșia Montană”
SURSA: Wikipedia
“În cîntul lV al poemului Iliada scris de Homer în secolul Vlll î.e.n. avem date vrednice de
ținut minte cu privire la coafura tracilor arimini, adică a getilor din Tracia care participau și
ei la războiul Troiei fiind amintiți: ,,Tracii moţaţi, şi-l încinseră pe dată cu lungile suliţi”. Iar
istoria ne mai vorbește de un neam motat chiar mai la sud, vecin cu cetatea lui Priam, bitinii
care locuiau în țara Bitinia. Cuvîntul bitini este format din biți cu sensul de moț și ni care
înseamnă uimire, admirație sau mulți.” (Adevaruri ascunse – Constantin Olariu)
https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2012/12/24/agatarsii-au-fost-stramosii-dacilor/
ISUS S-A NASCUT IN CARPATI
Din descrierile biblice, asa cum am demonstrat si in cartea mea “Bibbia, il libro degli
extraterrestri” netradusa in romana inca, dar si din alte scrieri, nu reiese nicidecum ca evreii
ar fi fost un popor monoteist asa cum biserca vrea sa ne faca sa credem.
Ei nu se reintorceau la cultul zeilor adandonandu-l pe dumnezeul cretin al lui Moise pentru ca
erau rai, ci pentru ca nu au crezut niciodata in el.Evreii au construit un templu unde au facut
sacrificii umane si de animale din cele mai vechi timpuri.
Templul lor a fost plin de rauri de sange si de pisat de animale dintotdeauna. Ma intreb ce
dracu de sfintenie avea acel loc unde se beregateau cate 6-7.000 de animale nevinovate zilnic
doar ca sa se asigure mirosul placut unui demon chemat dumnezeu Yhwe??? Este suficient sa
se citeasca din leviticul 3 / 7-17, ca sa se inteleaga cum grasimea si coada care sta pe curul
animalului este o jertfa cu miros placut domnului.
Pe langa scraba profunda pe care o simt ma conving tot mai mult ca acest domn era un
pervers si un nemilos tiran care se hranea cu sange si cu energii negative care se eliberau prin
sacrificarea atator vieti pe altarele sale. Imi vine in minte marturia satanistului mondial
Aleister Crowley

43. care explica cum se alegea o victima umana perfecta pentru a fi sacrificata. Fac aceasta
precizare pentru ca si evreii trebuiau sa aduca la sacrificiu cele mai bune animale, fara
defecte, tinere, care nu fusesera montate, la fel ca si victimele satanistilor care trebuiau sa fie
perfecte, tinere, vergine, si cu o inteligenta iesita din comun.
Asa si cu dimnezeul acesta al evreilor. Dar sa nu divagam si sa ne intoracem ca sa stabilim
daca in timpuri antice a existat pe pamant vreun popor monoteist
.Pai daca evreii cu sau fara dumnezeu erau niste idolatri care sacrificau vieti pe altarele
divinitatilor doritoare de sange, in Europa, printre codrii neumblati de picior de om exista un
popor de viteji, de eroi care nu s-au inchinat nimanui chiar daca multi vor sa ii ingenunchieze.
Acest popor nu si-a creat altare, nu s-a ingenunchiat in fata nici unui asa zis zeu sau dimnezeu
pentru ca ei insisi se considerau zei. Ei erau de origine divina si stiau ca sant nemuritori.
Mureau razand si porneau la lupta ca si cand ar fi mers la petrecere.
Cand zeii treceau zburand pe teritoriile lor trageau cu arcurile in ei ii amenintau si ii
blestemau. Puterea lor statea in piscurile muntilor de unde isi luau energia, erau calatori prin
nori si cunosteau secrete de nepatrus.
Vindecau orice boala sau durere pentru ca stiau ca inainte de durerea fizica trebuia sa se
vindece sufletul. Degeaba vindeci trupul daca sufletul sufera, spuneau ucenicii marelui
Zalmoxe. Da, ati ghicit, getii erau singurul popor monoteist din epoca vechie.

44. Cuvantul nu este cel mai potrivit pentru a defini idealurile lor pentru ca in realitate poporul
acesta nu credea in nici o divinitate ci doar in el insusi. Cred ca nici geti nu ar fi cuvantul
potrivit ci mai degraba agarti, agatarsi, nume care se pierde in negura timpului dar care mai
exista inca trecut in diferite harti si mai este inca mentionat in diferite cronici antice
.Pai daca poporul care locuia in Europa estica era ateu, cum naste mitul unui Isus biblic
urmand comportamentul, traditiile, obiceiurile si crezurile sale?? Figura lui Isus cel biblic
este extrem de contrastanta cu cea a oricarui evreu. Indiferent cat de mult ne indobitoceste
biserica si cat de mult se straduieste sa ne faca sa credem in ziceri fara sa cercetam, un om cu
cap nu poate sa nu isi faca cateva intrebari de bun simt macar.
Haideti sa le luam un pic pe rand, iar pentru aceasta voi traduce din italiana cateva paragrafe
care fac referinta la figura lui Isus in cartea “Biblia, cartea extraterestrilor”“ As dori sa
analizez acum figura lui Isus care, asa cum stim toti, se deosebea extrem de mult de ceilalti
evrei.
Era de inaltime medie, de o frumusete fara egal. Parul sau era lung si castaniu iar ochii erau
albastri. Barba ii era de aceeasi culoare cu parul iar fata sa exprima foarte multa iubire si
bunatate. Aceasta infatisare a sa contrasta enorm de mult cu cea a evreilor care aveau barbi
lungi, negre si pielea colorata. Evanghelia spune ca el a mers sa predice imparatia cerului si
invierea mortilor. Sa fie oare asa??

45. Pentru cei care au mai citi cate ceva, asemanarea pe care acest Isus o are cu Zalmoxe
parintele spiritual al getilor este mai mult decat izbitoare nu numai din punct de vedere fizic
ci si al invataturilor.
Zalmoxe locuia pe piscurile inalte ale muntilor si invata oamenii ca sant nemuritori. El le
spunea ca nu corpul este important, pentru ca corpul este doar imbracamintea sufletului
imortal si etren care salajuieste in ei. Sufletul este cel intrupat in corp si degeaba se divide
corpul de el pentru ca moartea fizica nu inseamna decat renasterea sufletului care traieste in
etern
.Falsarii biblici au dorit sa reuneasca toti zeii existenti intr-unul singur si atunci au fabricat
biblia. Au luat talmudul evreiesc alaturi de care au pus invatamintele gnostice ale lui Zalmoxe
pe care le-au falsificat in evanghelii. Au luat pe Zalmoxe din Carpati si l-au pus pe
pamanturile giudee neomitand sa inventeze cele doua brate ale raului sacru Tigru si Eufrat ca
sa zapaceasca toata istoria adevarata.
Nu a fost nici greu pentru ca in acea epoca ambele teritorii, Dacia di Giudeea au devenit
provincii romane supuse de Traian, iar ei erau singurii care stiau sa scrie si sa citeasca.
Ca sa poata sa tina lumea in sclavie si ignoranta au inceput sa predice neputinta omului care
era doar carne si sange, niste mortali buni de nimic care nu erau in stare sa stea in picioare
fara un prieten imaginar pe care nimeni nu l-a vazut, decat ei. Rahaturi.
Au falsificat adevarul spus de parintele suprem al omenirii care ne spunea ca omul nu moare,
ci doar corpul sau se distruge. Sufletul etern devine forta universala care era inainte de a se

46. intrupa. Puterea sa se ascunde in corpul mortal dar in realitate omul este etern.
Voi analiza aceste invataminte imediat ce voi termina sa subliniez cateva aspecte relevante
care nu lasa dubii ca istoria lui Isus biblic este copia fidela a lui Zalmoxe din Carpati
.Asa cum stim toti, rasa umana se trage din Adam cel pacatos si neascultator iar urmarile
faptelor sale de nesupunere au atras si asupra noastra acesta nenorocire. In realitate urmasii
directi ai lui Adam, asa cum ne spune biblia au pierit toti in urma marelui diluviu universal
din care au mai ramas doar cativa oameni reprezentand familia lui Noe.
Cu alte cuvinte rasa actuala ar fi de fapt nu descendentii directi ai lui Adam ci ai lui Noe care
erau fii nascuti din impreunarea oamenilor cu fii lui dumnezeu. Bineinteles ca numai biserica
ar sti sa ne explice cum au facut oamenii sa sa impreune fizic cu fii lui dumnezeu si cum au
putut ei sa nasca fii unor spirite.
Cert este ca rasa ramasa era o rasa hibrida si nu o rasa autentica, deci noi nu prea santem
descendentii pacatosi proveniti din Adam ci o rasa nascuta din impreunari umane cu rase
extraterestre.Sa aiba dreptate Valentin Tarca inca o data cand afirma ca agatarsii sant fii
oamenilor care s-au impreunat cu o rasa aliena??? Sigur ca are dreptate dar cine sa il creada?
Adevarul doare si provoaca insomnii. Mai bine adormiti si linistiti.
Dar…sa mergem mai departe.Exista nenumarate probe care demonstreaza ca in realitate
Adam este doar un nume inventat, un mit, o alta forma a numelui care inseamna de fapt
ADN-ul uman in romaneste sau DNA in italiana.
Daca se pleaca de la aceasta gandire, atunci ne apare clar ca ADN este radacina umana,
samanta, graalul, oul de la care naste viata. In afara de biblie nu am mai gasit in nici o scriere
numele de Adam ca fiind tatal speciei umane dar am gasit in schimb un nume care dainuie si
astazi tot pe plaiurile mioritice, nume care atesta parca faptul ca pamantul acesta este
sacru( care nu are nici o legatura cu sfant).
Este vorba despre ADAM-CLISI sau pamantul lui Adam. Probabil ca s-au chinuit ei popii sa
ne dovedesca cat de pacatosi santem dar au omis ca probele cautate acolo unde trebuie, pot
narui mii de ani de minciuni intr-o singura secunda.

47. Pai da, Adamclisi mai are inca in picioare un monument care se pare ca nu reprezinta ceea ce
stiinta vrea sa ne faca sa credem. Monumentul de la Adamclisi este mult mai vechi sau
reprezinta o alta istorie tainuita cu buna stiinta? Da, dar aceasta este o alta poveste.
O alta anomalie care ne apare in inventarea personajelor biblice copiind persoanje istorice
reale sant numele lor. In biblie regele David este stramosul lui Isus, este stalpul care sustine
arborele genealogic al lui Isus, dar nici o proba istorica nu dovedeste ca in realitate pe
meleagurile giudee au existat un rege David si un fiu al acestuia chemat Solomon.
Daca ne ducem un pic mai la nord insa, pe pamanturile getilor constatam ca toate asezarile
lor importante se chemau DAVE si ca invataceii lui Zalmoxe erau instruiti de Solomonari, cei
mai intelepti oameni ai acelor timpuri. Umblatori prin nori, cum mai erau numiti, pentru ca
muntele era casa lor, ei cunosteau secretele universului si ale lumii.
Erau vraci neintrecuti si detinatorii invataturilor adevarate ale umanitatii.Deci Isus era fiul
davelor si elevul Solomonarilor care l-au invatat tainele nestiute ale lumii nevazute. Era

48. crescut intre barbati pe crestele muntilor unde manca miere, crestea animale hranindu-se cu
laptele lor, se nutrea cu frunze si vegetale si se incingea cu brau peste camasa lunga si
frumoasa facuta de femeile demne ale acelui tinut
.Cam toate culturile se lauda ca au avut cate un invatat dar nici una dintre ele nu se poate
lauda cu faptul ca filozofii antichitatii au vorbit despre inteleptii lor asa cum acestia au
vorbit despre Zalmoxe si despre Solomonari. Si pentru ca tot se vorbeste despre teritorii sa nu
uitam ca teritoriile arabe au luat numele asezarii lor tot din apropierea Carpatilor pentru ca
prima Arabie nu a fost in mediul orient ci este inca BAS-ARABIA noasta, tara capetelor
negre, tara Havila sau Valakya noastra de azi.
Deci Isus fiul lui David este de fapt fiul davelor de langa Carpati. Dar sa va mai aduc un
argument care sa explice de unde numele acestea atat de ciudate date mostenitorului lui
dumnezeu, care nici macar nu apar in vechiul testament decat in acele versete falsificate de
catre biserica, sant atat de populare pe teritoriile mioritice.
Este vorba despre numele Isus, Cristos si Mesia care nu sant deloc nume giudee ci cat de
poate de trace. Isus in realitate se scrie IISUS, particularitate pe care o au doar oamenii
acestor locuri pentru ca ei vin din casta IO, radacina adevarata a umanitatii.
IO a fost titlul cel mai de pret, stalpul de referinta al tuturor domnitorilor si oamenilor acestor
pamanturi. In biblie se vorbeste despre acesta casta mentionand-o ca pe o radacina divina. In
exodul 3 / 14 dumnezeu ii spune lui Moise asa:” io sono quello che sono” tradus “io sant ceea
ce sant”. Adica cel etern, cel care traieste in prezent, cel fara inceput si sfarsit adica fara timp,
fara prezent si viitor.
Casta IO este radacina de care vorbeste Isus cand spune : “ tu te tragi dintr-o alta radacina
care nu vine de la tatal meu” pentru ca desi pare bizar pentru cei care habar nu au de nimic
in afara plecatului in genunchi, in realitate au fost doua creatii si nu una.
De ce oare s-a chemat Isus iar in italiana se chiama Gesù.? Doua nume care, asa cum ar spune
prietenul meu decriptolog, Marian Ionel Tabara, trebuie sa insemne ceva. Pai e simplu.
Avand in vedere falsificarea originii trace a lui Zalmoxe si inventarea unor nume care
pozitionate in giudeea nu ar putea sa creeze sispiciuni ale originii sale, am putea sa traducem
foarte simplu care este semnificatia lor.Isus inseamna I = ESTE iar SUS = SUS, adica “ESTE
DE SUS”, din nord, din Dava.

49. Numele Gesù din italiana, ma ajuta si mai mult sa dovedesc ca marlania exista. Daca as
inlocui radacina GES cu radacina GET si ù cu sù= sus am avea GET DE SUS. Dar mai exista
si MESIA. Aaaaa, ce dragut !!!! Pai cine ar putea sa fie Mesia decat unul din MOESIA
teritoriu apartenent dacilor, sau nu.??? Mesia de la Meosia.
Si CRISTOS??? Nimic mai simplu pentru ca inca o data tipologia numelui ne arata adevarata
sa origine. Nu vi se pare ca CR – ISTOS seamana nesperat de mult cu numele Dunarii din
acele vremuri, ISTROS????
Radacina divina a cuvantului OM, Om-enire, inseamana divinitatea pe pamant. Om este
dumnezeu pe pamant pentru ca noi nu santem nimeni asa cum ar vrea biserica, ci santem
manifestarea sufletului, a particelei divine in materie.
Omul nu are nevoie sa se inchine la nimeni pentru ca el este nascut crestin de la inceput
tocmai pentru ca este dumnezeu in corp, in materie. Biblia zice asa: “ voi santeti templul. Cine
e mai important pocalul sau continutul, trupul sau ceea ce este in trup?” deci dragii mei, acest
Isus biblic inventat de biserica in realitate nu este un giudeu ci un trac, un get, un intelept
antic care a vorbit umanitati despre puterea sa
.Nimeni nu vrea sa stie despre aceste lucruri. Le neaga si nu le crede, nu este curios sa le afle si
daca le asculta, imediat dupa, le pune sub semnul intrebarii. Puterea noastra ne-a fost furata,
noi eram dumnezeu pe pamant si puterea noastra, iubirea, intelegerea, intelepciunea erau
nemasurate.
Astazi se cauta sa se respecte mai mult pe acela care are trei telefoane de rahat in buzunar
decat pe acela care stie sa citesca si sa comunice cu gandul. Se doreste mai mult sa se aiba
ultimele masinarii in casa decat sa se invete sa se construiasca cu puterea mintii sau a
sufletului. Avea dreptate Getul cand spunea ca “cine a gasit lumea a gasit un cadavru” toti
sant morti si adormiti. Pacat.
INVATATURILE LUI ZALMOXE – ISUS
Haideti sa studiem un pic ce zicea Zalmoxe si ce zice Isus.
1) -Zalmoxe era un om care se distingea de restul oamenilor prin stiinta, intelepciune,
intelegere si bunatate.

50. -Isus era si el tot un om intelept care se distingea de ceilalti pentru intelepciunea sa care era de
neinteles pentru multi din ei
2)- Zalmoxe traia pe munte, intr-o grota a acestui munte medita, dispare pentru trei ani in
acea grota simbolizand moartea si reapare tot pe munte simbolizand invierea. .
– Isus traia impreuna cu parintii sau tot pe un munte, unde era biserica de unde locuitorii
satului au vrut sa il arunce in prapastie, mergea des sa mediteze pe munte, si moartea sa vine
tot pe un munte.
3)-Zalmoxe ii invata sa roage, sa comunice si sa vorbesca cu oricare element al naturii cu
vietuitorele, cu padurile, pentru ca toti erau vii. El nu s-a mai inchinat niciodata niciunei
divinitati si a invatat omul ca este etern, a dupa moartea corpului incepe adevarata viata a
sufletului etern.
-Isus se ruga tatalui sau dar nu l-a mai considerat niciodata o divinitate caruia sa te inchini. El
a invatat oamenii ca dupa moarte exista vita eterna.
4) Zalmoxe se retrage in grota unde va sta trei ani. Cand se intoarce oamenii il vad ca pe un
om divin ceea ce il face sa fie considerat omul divin, omul dumnezeu.
-Isus moare si invie dupa trei zile ca un dumnezeu materializat, devenind omul dumnezeu.
5) –Zalmoxe invata oamenii ca erau eterni, ca moartea nu exista, ca moartea corpului era
doar trecerea de la o viata la o alta viata, ca omul e un dumnezeu etern.
-Isus vorbea lumii despre nemurire, despre sufletul care traieste in etern si despre invierea
dupa moartea corpului.
Probabil ca pentru oricare crestin este o blesfamie sa pui invatamintele lui Zalmoxe inaintea
celor ale lui Isus numai ca acest lucru nu tine de dogme si credinte ci de ordinea in care au
aparut ele pentru ca inca din timpuri precrestine Zalmoxe vorbea getilor despre ceea ce mai
tarziu biserica a copiat inventand un Isus evreu dupa modelul lui Zalmoxe din Carpati.
Fiecare cultura are invataminte sale precrestine care sant identice cu invataturile lui Isus si
tocmai de aceea cei care au dorit sa inteleaga unde sta falsul afirma ca biblia si crestinismul
au radacini pagane, care nu au nici o legatura cu dumnezeii de prin biblie ci cu zeii sau cu
oamenii care au luptata impotriva lor si care oricum erau mai puternici decat ei.
De ce biserica a trebuit sa inventeze o religie monoteista si de ce a trebuit sa faca din
Constantin cel mare intemeietorul acestei religii? Pentru ca orict de mult ar dori altii sa ne
spuna ca, crestinismul biblic nu are de a face cu invatamintele lui Zalmoxe eu ii demaschez cu
probe istorice.?!
Daca ne intoarcem in trecut, dupa asa zisa cucerire a Daciei de catre romani, (in realitate a
fost un pact fraticid in care imperiul lui Decebal si Burebista acorda putere fratilor sai de la
vest. Acest act este descris in biblie in povestea lui Giuseppe si Esau. ), ei incep sa cunoasca
invatamintele cu care cresteau barbarii din Carpati.
Deci dupa acest pact si impartirea puterii intre cei ramasi de dupa Decebal, romanii si
popoarele imperiului dislocate in teritoriul Daciei iau contact cu invatamintele gnostice ale lui
Zalmoxe unde dumnezeii erau de fapt doi frati, doi gemeni divini.
Comparativ cu sclavia pe care ei o aratau zeilor acest invatamant ii face sa se simta mai
puternici, mai stapani pe ei. Curentul s-a imprastiat destul de repede iar puterea simtea ca nu
ii mai poate controla.
In acest fel decid sa reuneasca in oarecare masura si in imperiul roman zeii sub conducerea
unuia singur, a unui dumnezeu asa cum era crezul in imperul roman de la Constantinopol.
Desigur ca mutarea capitalei imperului roman de la Roma la Constantinopol pentru mai bine

51. de 350 de ani a fost o alta lovitura imensa data puterii pagane. Constantin, trac – get de
origine umileste puterea si doreste sa separe paganismul si idolatria Romei de granitile
imperiului sau unde culturile erau libere iar invatamintele lui Zalmoxe erau cele mai
cunoscute.
Cand am inceput sa citesc Biblia ma miram mereu de ce oare toti apostoli aveau sediul in
Capadocia. De ce cele sapte congregatii despre care se aminteste in Apocalipsa se gaseau in
tinuturile Capadociei si nu la Roma?
Pai simplu pentru ca doctrina inventata de romani era cea care s-a inspirata din adevarata
invatatura a dacilor, pentru ca romanii erau cei care trebuiau sa crestineze giudeea si restul
lumii, nu invers si pentru ca din acesta cauza ei nu au putut niciodata sa anhileze ortodoxii
ale caror invataminte derivau direct din adevaratele izvoare. Asta insa pentru putin timp doar
pentru ca dupa falsurile facute de imperiul roman de vest totul sa unicizat cu mici diferente.
Spus altfel, Constantin nu era un pagan care se inchina la mii de zei ci era un om care urma
invataturile strabunilor sai care l-au invatat ca sufletul nu moare, ca moartea e inceperea unei
noi vieti si ca, corpul este doar invelisul, imbracamintea particelei divine venite pe pamant.
De aceea casta Io era asa de importanta. In alte cuvinte nu au venit giudeii sa il crestineze pe
Constantin pentru ca el era deja din neam de crestini, din neam de divinitate.
Tot din acest motiv Constantin si mama sa Elena reprezinta pentru ortodoxi imparatii sfinti
pentru ca ei nu au pus bazele crestinismului ci pentru ca ei se trageau din neam de divinitate,
erau nemuritori.
Avand in vedere declinul Romei, puslamalele din acea vreme decid sa infiinteze o institutie
care sa nu moara niciodata, o institutie care sa controleze intreaga umanitate si care va fi
urmasa imperiului roman in vecii vecilor. In acest fel se infiinteaza institutia lui dumnezeu,
biserica catolica, care este ultima ramasita a imperiului roman in vremurile noastre.
Idolatra si pagana, mincinoasa, asasina, lasa, falsificatoare, biserica catolica isi consolideaza
puterea o data cu moartea imparatului Constantin cel Mare inventand Actul de donatie al lui
Constantin catre Roma. In acest fel teritoriile Italiei care erau de fapt ale imperiului dac care
s-a chemat mai tarziu bizantin vor trece in posesia Romei care in decursul mileniilor va sterge
mereu cate o urma a asasinatelor, violentelor si minciunii in care a tinut umanitatea.
Actul de donatie al lui Constatin a fost declarat fals si va ramane fals in ochii tuturor
oamenilor din afara biserici, de catre Lorenzo Valla in anul 1405.
A DONAT CONSTANTIN CEL MARE IMPERUL SAU BISERICII?
Nu. Actul cu pricina este unul dintre cele mai mari falsuri facute de biserica impotriva
imparatului Constantin cel Mare care a umilit putere romana si care i-a privat de putere de a
avea teritorii proprii.
Lorenzo Valla demasca falsitatea actului intocmit de biserica atragand asupra sa iadul. Fire
bataioasa si nesupusa el renunta la tot si face cunoscut omenirii falul in care s-a furat
proprietatea de drept a imperiului de est asupra Romei.
Acest document era actul fals cu ajutorul caruia pentru secole intregi biserica din Roma a
fondat legitima putere temporala asupra orientului si si a reacaparat teritoriile vaste pe care
le pierduse in Italia, inclusiv Roma.
In principiu, in acest act Constantin acorda papei Silvestru printr-un act de donatie imperiul
roman din orient. In anul 1440, cand biserica vrea sa isi atribuie drepturile asupra tronului in
regatul din Napoli, Lorenzo Valla a demascat falsitatea documentului cu o memorabila
expunere a falsei donatii a lui Constantin pentru Roma.
Cu ajutorul lingvisticii si a argumentarilor istorice si juridice, Valla demonstreaza ca actul a

52. fost scris de catre cancelaria pontifica in secolul VIII.
Faima lui Lorenzo Valla se datoreaza in primul rand faptului ca demonstreaza falsitatea
actului de donatie dar si pentru ca a demascat ca biserica cu ajutorul acestui fals justifica
puterea temporala si revendica privilegii in ceea ce priveste imperiul.
Valla isi da seama ca munca sa nu este doar o expunere filologica ci una de anliza a epocii
istorice de care vorbeste. Important este faptul ca demonstreaza indignarea unui om
moralmente indignat in fata unui fals si a unei trufe de aceste proportii care se perpetueaza de
secole intregi.
Aici discursul lui Valla despre falsa donatie a lui Constantin.
http://www.classicitaliani.it/quattrocento/valla_donazione.htm
CONCLUZII
Pentru toti cei care studiaza izvoarele neconventionale, si cunosc teoria complotista,
precizarile mele cu siguranta le vor fi de folos pentru a intelege si dezvolta alte descoperiri sau
pentru a demasca alte falsuri.

53. Pentru cei care ar vrea sa stie cate ceva in plus fata de ce se studiaza ca stiinta conventionala
in scoli, este un bun punct de plecare pentru a descoperi ca nu tot ce se spune si se considera
adevar este asa, iar pentru cei care dorm sau tin cu dintii de teoriile elitei, le sugerez sa uite ce
au citit sau sa le considere un vis urat pentru ca nu doresc sa aiba cosmaruri sau sa le fie frica
ca ar mai fi ceva ce ei nu stiu.
Las la aprecierea voastra stabilirea concreta a ceea ce spune cu adevarat Biblia sau a ceea ce
popii ne declara ca adevar de necontestat pentru a evita predici, polemici, insulte sau pozitia
de lider a capului cu cea mai revolutionara gandire.
…….Si totusi as dori sa va mai ganditi la ceva interesant cand veti trage singuri concluziile
sau va veti construi propria voastra parere despre aceste lucruri. Am muncit mult ca sa
descopar si sa inteleg manipularea pe care o suferim din partea elitei de milenii, iar ceea ce am
descoperit am dorit sa impart si cu altii.
Iata o alta marturie de nestramutat la care nu s-a gandit nimeni pana acum si pe care o
dezvalui pentru prima data in acest articol. Iata o alta proba ca pamantul sacru, locul unde a
aparut vita este pe plaiurile mioritice nu in Israel, marturie care sta de milenii sub nasul
tuturor si care este prezenta tot in biblie.
Este vorba despre superba gradina in care Isus se ruga: gradina GET-SE-MANI. De ce sa nu
recunoastem ca ar trebui sa citim totul printre randuri si sa invatam sa ne aparam ceea ce ne
apartine si ne-a fost furat de misei. Deci, dragi cititori, gradina raiului, locul care a dat viata
acestei generatii umane a fost gradina GET-ILOR transformata apoi in gradina GET-
SEMANI.
AUTOR si TRADUCATOR al articolului “ TERRA SANTA E’ IN EUROPA”: GABRIELA
DOBRESCU.
Fonti: Bibbia, il libro degli extraterrestri
Nicolae Densusianu – Dacia preistorica
RELIGIA, IISUS, POLITICA
SI EXTRATERESTRII
By Gabriela Dobrescu 09/03/2013
Cineva se poate intreba in mod firesc si logic daca exista speranta de schimbare in bine pentru
planeta noastra.
De unde sa asteptam ajutorul ? Se pare ca exista o conspiratie la nivel mondial elaborata undeva in
secret si aplicata prin intermediul guvernelor, prin sistemele financiare si bancare dar mai ales prin
politica.
Oare exista speranta ?
Din informatiile , ce vin prin Benjamin Fulford, David Icke, Nouriel Rubini sau David Wilcock, se
intelege ca sistemul capitalist, dominant in special in cadrul G20 (Uniunea Europeana si America)
da semne serioase de confuzie si dezintegrare. Aceastea sunt vesti foarte bune si in acelasi timp greu
de crezut, dar orice hegemonie si orice imperiu are un final.
In plus Alianta – BRICS – (Brazilia, Rusia, India, China, Sud-Africa) pare a fi o speranta viabila ce
se profileaza la orizont, ca un nou model economic mondial. Dupa unele surse aceasta alianta a
ajuns la 180 de tari, strategia fiind falimentarea dolarului si implementarea unui sistem economic
bazat pe emiterea unei monede cu acoperire in aur, argint si materii prime.

54. Majoritatea tarilor isi repatriaza aurul tinut in custodie in alte state. Conform informatiilor ce vin
prin Benjamin Fulford, Alex Jones, Rafael Placio sau RT Keiser Report, un post TV unde se dau
informatii socante despre realitatile actuale cu privire la coruptia din sistemul financiar, bancar si
politic (aici aveti versiunea in spaniola
http://actualidad.rt.com/programas/keiser_report iar aici versiunea in engleza
http://www.youtube.com/user/MaxKeiserTV ) conform acestor surse elita mondiala este framantata
de disensiuni si lupte intre ei pentru putere, datorita precipitarii evenimentelor pe care nu prea le
mai pot controla.
Elita masonica a dorit instalarea unei crize controlate ca apoi sa poata instaura un guvern mondial
despot, insa lacomia si inganfarea lor au impins lucrurile peste nivelul critic, incat nu mai au control
asupra situatiei.
O alta posibila speranta pentru omenire ar putea fi interventia extraterestra a civilizatiilor (ET)
benevolente care doresc libertatea fiintei umane 3D si evolutia ei spre alte dimensiuni unde sa isi
dezvolte adevaratul potential si sa-si gaseasca adevarata origine.
Conform surselor ET, o parte dintre fiintele umane originale, luminice, create de Inteligenta
Suprema, CREATORUL ABSOLUT, au fost “sechestrate” de civilizatii negative si dominante pe
care i-am putea numi “ingeri rai” sau reptilieni, ex-pleyadieni.
Au fost “incapsulate” in dimensiunea 3D, holograma planetara, ca si intr-o inchisoare vibrationala,
o alta lume pentru ei, o lume a energiilor vibratorii joase care au paralizat biologia lor foarte fina si
sublita.
Aceste entitati reptiliene cu o tehnologie foarte avansata in domeniul ingineriei biogenetice au
deprogramat genomul si au creat o structura ADN noua care putea fi usor controlata si care sta la
baza existentei noastre ca fiinte umane 3D.
Scopul fiind creerea unor fiinte care pot fi manipulate prin insasi computerul biologic cerebral
pentru ca acest nou proiect biologic uman sa serveasca unos necesitati energetice reptiliene care
domina dimensional sistemul nostru solar si calea Lactee.
Asa am aparut noi oamenii 3D, servind ca sursa de alimentare energetica pentru entitati/civilizatii
mult mai avansate dar de factura malefica, asa cum ar fi reptilienii, metalienii sau micii cenusii care
folosesc ca sursa de energie dimesiunea 3D, cu diferenta ca ei nu consuma alimente solide.
Nici un crestin nu cred ca isi imagineaza ca ingerii in ceruri curata cartofi sa faca o ciorba sau taie
un purcel pentru a pregati o tocanitza.
Ingerii se hranesc cu energie cosmica. Daca ei exista, conform teoriei biblice, este alta discutie.
Asa cum noi oamenii 3D, consumam sau ne extragem energia din carnea de animale ca aliment,
care fac parte din 2D (a doua dimensiune) sau ne extragem energia din plante (1D) la fel animalele
consuma alte animale sau consuma energia plantelor 1D. La randul lor si plantele se hranesc din
0D, mineralele, cea mai densa forma de existenta terestra.
Prin urmare pare destul de logic ca in acest lant trofic, conceput de creatorii nostri “ilegitimi”
(reptilienii) si noi sa fim o sursa de alimentare.
Ei nu consuma o hrana solida ci una energetica, eterica, asa cum unele persoane umane autotrofe cu
o pregatire psihica si spirituala speciala, se pot alimenta cu energie solara, cosmica, fara sa consume
alimente luni, ani sau toata viata
. http://www.formula-as.ro/2011/955/enigme-16/autotrofii-oameni-care-traiesc-fara-mancare-si-
fara-apa-13377
Deci nu trebuie sa ne surprinda ca alte civilizatii se alimenteaza doar energetic, din moment ce
unele fiinte umane o pot face.
Fiinta umana este departe de a fi o creatie perfecta. Suntem departe de o asemenea performanta…

55. pur si simplu suntem un sistem digestiv cu membre. Mancam de 3 ori pe zi, ca niste lacuste ca sa
eliminam hrana procesata de 1-2 ori pe zi. Suntem foarte primitivi ca biologie, fata de alte civilizatii
existente in univers.
Crestinismul incearca sa argumenteze ca datorita caderii in pacat suntem asa de grosieri ca sistem
de alimentatie, metabolism si defectatie. Chiar daca acceptam povestea creatiunii edenice,
constatam ca si inainte si dupa caderea in pacat, omul avea si deci a pastrat acelasi sistem de
alimentare , digestie si defecatie, nu s-a schimbat nimic dupa presupusa izgonire din Eden.
Asa cum animalele de prada pastreaza aceiasi incisivi cu care sfasie hrana si aceeasi compozitie de
suc gastric sau acelasi intestin gros, neted si scurt inca de cand au aparut pe aceasta planeta.
Aceasta este o dovada ca omul si animalele de la inceput au fost proiectate biologic asa cum sunt si
in ziua de azi.
Faptul ca aproape un an de zile, imediat dupa nastere ne facem nevoile “pe noi” cu riscul de a se
repeta acesta dizgratie si la batranete, datorita unor boli sau debilitati fizice, este dovada ca cei care
ne-au conceput sistemul biologic ca prototip uman 3D, au cam lasat unele aspecte la voia
intamplarii. Mai exact nu le-a pasat prea mult de anumite detalii.
Tot la voia circumstantelor suntem lasati cand se abat peste noi, dezastre in care mor mii si mii de
fiinte umane iar alte mii sunt ranite si traumatizate pe viata. La aceeasi voie a intamplarii suntem
lasati, cand au loc accidente teribile, epidemii necrutatoare, sau boli incurabile in care fiintele
umane mor ca insectele.
Aceste crude realitati sunt o dovada coplesitoare si dramatica ce vor sa ne spuna ca adevarul este in
alta parte decat acolo unde religia ne-a spus ca exista.
Conform acestor surse de informatie care sustin ca suntem produsul/creatia altor civilizatii cu o
tehnologie mult mai avansata, se afirma ca noi suntem pentru ei, adevarate generatoare de energie.
Prin dualismul conflictual (bine-rau) care ne-a fost integrat ca si un soft psihologic, ca un program
de reactii si emotii, noi generam o energie negativa de care nu suntem constienti.
Se apreciaza ca acest dualism incorporat la nivel psihic, este patronat de un element ce constituie
baza conflictuala a acestui program si anume ego-ul.
Ego-ul este catalizatorul sau dirijorul starilor noastre de conflict interior.
Cu alte cuvinte am fost proiectati prin ingineria biogenetica alienigena, in asa fel incat sa
functionam, cognitiv si emotional cat mai mult timp intr-un conflict interior, generator de energii
negative.
Acest conflict, creaza stres, neliniste, tristete nejustificata, sentimente negative, frica, axietate si
depresie in ultima instanta. Aceste stari sunt amplificate de factori externi. Toate aceste reactii
produc un camp electromagnetic de fregventa joasa, care este aspirat de aceste fiinte alienigene,
reptiliene, sub forma de aliment energetic.
Nu e de mirare ca reptilienii care stau in spatele cortinei politice si economice mondiale, dincolo de
varful piramidei ce reprezinta organizatia masonica, acesti reptilieni in colaborare cu elita, creaza un
ambient planetar cat se poate de stresant la nivel socio-economic pentru ca acest ambient ce
genereaza nesiguranta, teama, frica, panica si stres, creste “productia” de aliment energetic negativ,
generat de fiintele umane.
Razboaiele, conflictele, dezastrele, bolile, si crizele formeaza mediul extern, propice pentru aceste
entitati multidimensionale.
Religia este o alta parghie foarte puternica in mana acestor extraterestri malefici, care prin elita
mondiala a cabalei isi impun stapanirea si isi ating scopurile. Extensia lor fiind Uniunea Europeana,
FMI, REZERVA FEDERALA si alte sisteme si organisme aservite acestei organizatii oculte.
(Nu sunt ateu si nici evolutionist. Am fost crestin si cunosc foarte bine sistemul eclesiastic si
doctrinele bisericilor, teologia lor si mentalitatea crestina in general).

56. Civilizatiile benefice extraterestre transmit mesaje „channeling” prin care ne asigura ca ele se vor
implica in eliberarea rasei umane. Este interesant ca toti reprezentantii acestor entitati benevolente,
care de multi ani transmit mesaje de constientizare individuala si colectiva, converg sau sunt de
acord intr-un punct esential si acest punct este prabusirea sistemului capitalist , patronat de
reptilieni, prin autoritatea elitei masonice, cabala mondiala care domina economic si politic lumea
noastra.
Prabusirea capitalismului ar insemna deci o dovada ca aceste civilizatii galactice, lucreaza ptr
eliberare rasei umane din sclavia reptiliana.
Suna a povesti Stiintifico-Fantastice dar oricum suna mai bine decat povestile biblice care sunt si
mai SF, despre facerea omului din tarana, ispitirea Evei de catre sarpe, blestemul si izgonirea din
Eden, trecerea prin Marea Rosie, minunea cu apa din stanca , legea data pe Sinai sau stalpul de foc
noaptea si norul ocrotitor ziua, care conducea poporul evreu prin pustie. Painea din cer care cadea in
fiecare dimineata, magarul lui Balaam care a vorbit ca un om si o serie intreaga de “minuni
extraterestre” pe care crestinismul le crede fara sa clipeasca, fara sa comenteze, fara sa se intrebe
despre veracitatea lor. In Noul Testament alta serie incredibila de minuni, ca sarcina Mariei prin
duhul sfant, steaua care a condus pe magi, inmultirea a doi pesti si 5 paini prin care s-au hranit 4000
de oameni si vindecari, invieri etc, etc.
Existenta extraterestrilor (ingeri cu nave, nu cu aripi- aripile fiind utile doar in atmosfera terestra
unde avem gravitatie) este confirmata de foarte multe vestigii arheologice intr-o forma extrem de
clara si abundenta pe cand acreditarea istoriei biblice de catre arhelogie este pur si simplu nula sau
fortata sa “declare” in favoarea creatiunii si evenimentelor expuse in V. Testament.
Profesorul Finkelstein este cunoscut drept “tatal arheologiei biblice”. El a declarat pentru publicatia
“Jerusalem Post” ca arheologii israelieni nu au gasit dovezi istorice sau arheologice care sa sustina
Exodul (sau Iesirea).
Profesorul Yoni Mizrahi, un alt argheolog independent care a colaborat cu Agentia pentru Energie
Atomica, este de acord cu teoria lui Finkelstein. El spune ca gruparea de dreapta Elad Association
nu a gasit nimic care sa dovedeasca existenta palatului lui David. Totusi, aceasta grupare s-a ghidat
in activitatea sa dupa texte din Scriptura
De asemenea, el afirma ca nu se pot sustine cu dovezi nici peregrinarile evreilor pe muntele Sinai si
nici cucerirea Canaanului de catre Iosua. Cat despre presupusul templu al lui Solomon, acelasi
arheolog spune ca nu avem dovezi care sa demonstreze clar ca el ar fi existat in realitate. Israelienii
au excavat ceea ce se numeste “Orasul lui David” in apropierea Jerusalimului, la Silwan, timp de
doi ani. Totul a fost, insa, fara niciun folos.
Ca sa intelegem pana la ce punct critic crestinii refuza sa gandeasca logic si onest, datorita
inocularii unei temeri mistice care provoaca un gen de paralizie cognitiva , sa observam cu cata
lejeritate si convingere cred in existenta ingerilor, serafimilor, heruvimilor sau altor fiinte ceresti,
care nu sunt altceva decat tot entitati extra-terestre.
Crestinii cred fara sa-si faca probleme, ca ingerii au vizitat planeta noastra, au vorbit cu oamenii, s-
au implicat in actiuni de distrugere sau salvare si au facut o serie de minuni care mai de care mai
“extraterestra”.
Curios si desconcertant este faptul ca daca spui astazi unui crestin despre extraterestri ca civilizatii
avansate care au luat contact cu pamantenii si le aduci o multime de dovezi, se uita la tine ca la cel
mai mare eretic si iti sugereaza indirect ca ar fi cazul sa consulti un psiholog, fara sa observe ca
nevoia lor este de un psihiatru, daca facem o comparatie de credibilitate prin dovezi istorice si
arheologice intre cele doua teorii.
Faceti acest test si veti vedea ca am dreptate.
Interesul primordial al acestor creatori ilegitimi extraterestri, este acela de a pastra umanitatea in
antagonism, dezbinare si conflicte.
De la dogme religioase pana la politica si sport, de la concurenta in obtinerea de bunuri si avantaje

57. materiale, pana la divergentele marunte in cadrul cuplului. Oamenii trebuie sa fie mereu in conflict
de idei si in competitie.
Generatorul acestui conflict este eternul ego, calul troian introdus in genomul uman. Aceasta este
forma sigura prin care umanitatea poate fi divizata si dominata.
Ei stiu ca daca fiintele umane ajung sa experimenteze o trezire de constiinta individuala si colectiva
si apoi isi unesc fortele spirituale, energiile cu vibratii inalte, pozitive, care provin din unitate,
solidaritate dar mai ales din iubire, hegemonia dimensionala reptiliana se va clatina din temelii.
Avem o baza de date (paleoastronautica) in istoria acestei planetei, de mii de ori mai bogata si
credibila despre existenta altor civilizatii cosmice fie ele negative sau pozitive, decat datele si
dovezile ce atesta “adevarul” creationist evreu prin V. Testament, devenit mai tarziu, revelatie
crestina si sistem religios. Manifestarea raului sub toate formele lui pe care biserica le pune pe
seama diavolului, un este altceva decat manifestarile si influentele acestor entitati negative
reptiliene.
Daca cineva analizeaza cu atentie de pe o pozitie echidistanta sau critica, trasaturile caracterului
violent, cinic si razbunator al lui Yahweh (Dumnezeu) din V.Testament, constata cu stupoare ca un
astfel de caracter nu poate fi decat al unei entitati negative, reptiliene care s-a erijat drept dumnezeu
atotputernic, preluat de crestini pe filiera catolica prin N Testament.
Ce poate fi mai diversionist decat strategia inventarii in N. Testament a unui concept nou, care
aduce in sceanariul luptei dintre bine si rau, personajul pe care il cunostem ca fiind DIAVOLUL ?
Sa nu uitam ceva foarte important.
Dogmatica si traditia iudaica formeaza baza sau matricea teologica pe care este fundamentat
crestinismul. Ideea centrala este ca evreii credeau ca binele si raul au aceasi sursa, sunt combinate in
caracterul lui Yahweh.
Nu o data gasim in V. Testament expresia: “un care a iesit de la Domnul”.
Mai direct spus, evreii nu credeau in el ca fiind o entitate aparte.
V. Testament a fost adaptat, modificat conceptual sa se poata regasi in el, o terminologie care sa
justifice existenta personajului ptr ca nu se putea integra in N. Testament.
Traditia iudaica este cea care nu permite alta intelegere despre decat faptul ca era parte integranta
din caracterul lui Yahweh (Dumnezeu).
Si totusi cine l-a inventat oare ? Dar si mai importanta este intrebarea : de ce a fost inventat diavolul
? Cu ce scop ?
Veti gasi in acesta pagina, dovezi socante care demonstreaza cele afirmate mai sus.
http://www.ateoyagnostico.com/2010/09/12/el-diablo-otra-invencin-y-manipulacin-de-las-
traducciones-bblicas/
Conform acestor surse care sustin ca noi suntem opera altor civilizatii, Yahweh din V.Testament nu
este decat o entitate reptiliana care s-a erijat in dumnezeu. In acest caz nu ne mai mira cruzimea cu
care Dumnezeu-Yahweh, ordona iudeilor sa nu aibe mila de cei cu care veneau in conflict sau pe
care ii cucereau.
Dumnezeu le poruncea sa treaca prin sabie pruncii, copiii, batranii si femeile insarcinate, sa arda
asezarile sau sa le rada de pe fata pamantului, sa ia robi si o serie de atrocitati demne de o deitate cu
trasaturi demonice … care lasa in urma tabloul dezolant al unui adevarat macel… Si toate acestea le
gasiti in V. Testament. Ca sa nu mai vorbim de ritualul mozaic in care zilnic sangele era prezent in
sanctuar, prin jertfe de animale, ritual pe care crestinii il conecteaza fortat la presupusa jerfa
atotsuficienta si mantuitoare a lui Isus.
Sange si iarasi sange, rauri de sange… exact ce place foarte mult reptilienilor ca ritual.
Daca aruncam o privire asupra personajului care constituie centrul vital si indispensabil crestin, Isus
Cristos, constatam ceva care fractureaza continuitatea dintre dogma mozaica, evreiasca si dogma
crestina.

58. Terminologia expresiei pe care crestinii il divinizeaza, isi are radacinile in cultura, traditia si dogma
ebraica. Sensul pe care il dadeau iudeii conceptului mesianic, era al unui mesia terenal, nicidecum
un mesia extraterestru, intrupat, indumnezeit, jertfit, inviat, inaltat si asteptat sa revina…
Evreii doreau si asteptau un mesia-om, terenal, razboinic, un rege care sa-i scape de asupritori, sa-i
faca stapani peste toate natiunile. Se pare ca au reusit aceasta in domeniul economic si financiar si
fara un mesia.
Mesia crestin in persoana lui Isus Cristos, este “patent catolic” si pe buna dreptate evreii nici un vor
sa auda de el. Tot catolicii au inventat cultul sfintei fecioare Maria, pe care la fel au indumnezeit-o.
Tot ei au inventat dogma iadului sau a transubstantiunii.
Protestantii si B. Ortodoxa, se lauda cu o religie/credinta curata dar habar nu au ce balast dogmatic
au mostenit de la mama B.Catolica.
Conform teoriei interventiei extraterestre in istoria umanitatii, prin religiei, reptilienii/alienigenii, au
avut un succes extraordinar in a pastra societatea prostita si usor de manipulat dar mai ales departe
de adevarul real cu privire la originea speciei umane.
Prin religie s-a inoculat frica unui dumnezeu care te trimite in iad daca nu respecti autoritatea
eclesiastica sau ti se ia dreptul de la pomul vietii din paradis, daca nu te supui doctrinelor bisericii si
nu esti credincios in a oferi periodic, daruri si zeciuieli, care merg in visteria cea mare si fara fund a
diferitelor organizatii religioase.
Lumea crestina desi promoveaza moralitatea, si dragostea pentru semeni, nu este constienta de jocul
pe care il face acestor entitati extraterestre negative.
Predicarea crestina a unui dumnezeu plin de dragoste, milos si rabdator, nu este decat o cosmetizare
a dumnezeului Yahweh cinicul din V. Testament. Nu il intereseaza prea mult nici azi de fiintele
umane si aceasta se poate observa foarte usor dupa numarul victimelor, care se pot innumara cu
miile in urma dezastrelor naturale, accidentelor, bolilor sau altor cauze. Mor la gramada, prunci,
copii, batrani, femei si barbati in timp ce dumnezeul evreu Yahweh, preluat de crestini si
“rebotezat” ca DUMNEZEU TATAL, priveste din ceruri la acest spectacol de circ macabru.
Daca Biblia spune ca el stie cate fire de par avem in cap, prin aceasta vrea sa ne spuna cat de atent
este cu noi si ne ocroteste si daca nici o vrabie nu cade fara ca el sa stie, asa cum spune in
N.Testament, atunci se pare ca ceva este foarte putred in toata aceasta poveste a religiei crestine.
Frica teribila ptr crestini, ce ai determina sa refuze categoric acceptarea unui alt adevar sau altei
versiuni, este aceea ca adevarul cel nou poate fi o capcana satanica. Aceasta era marea mea fobie,
marea mea spaima inainte sa prin curajul necesar pentru a ridica intrebari, a verifica afirmatii,
concepte teologice si dogme care formau un corset din tesatura metalica aparent imposibil de taiat
cu foarfeca cercetarii si adevarului.
Crestinii deja sunt intr-o capcana extrem de bine camuflata si decorata care da impresia de adevar
original, indiscutabil, intangibil dar din pacate au doar impresia dar toata “infrastructura” are la baza
o teorie, o dogma care nu rezista in fata probelor autentice de testare, deci crestinii nu mai au de ce
sa se teama ca ar putea fi inselati, ei deja sunt…
Prefer sa cred ca “stramosii” mei cosmici, oamenii originali, luminici au fost adusi la existenta de
Creatorul Absolut in dimensiuni de existenta superioare dar prin circumstante ce nu le detaliz acum,
o parte din ei au fost “sechestrati” de alienigeni, reptilieni, care au modificat genetica originala, si
au ansamblat o fiinta umana 3D, mult inferiora, limitata cognitiv , energetic si spiritual.
Prefer sa cred ca acestor falsi creatori reptilieni, nu prea le pasa de noi, deoarece suntem un “produs
de consum” energetic. Daca din 7 miliarde de oameni mor spre exemplu 100 000 pe an in diferite
imprejurari nefericite, nu e o problema, se nasc mereu altii, productia este constanta.
Prefer sa cred aceasta varianta mult mai plauzibila, decat sa cred in bunatatea si iubirea unui
dumnezeu evreu capricios, razbunator, si disperat dupa adulatie. Un dumnezeu care declara

59. ostentativ doar din cuvinte, ca ma iubeste cu o dragoste absoluta si totusi vrea cu o dorintza
paranoica, sa-l recunosc, sa-l implor, sa-i cant aleluia, osanale si marire si sa fac rugaciuni, matanii
si penitente ptr. a obtine indulgenta si clementa.
Oare atat de naivi sa fim sa nu vedem aceste paradoxuri derutante si ciudate?
Oare de unde aceasta obsesiva placere, aceasta necesitate imperioasa a dumnezeului biblic, de a fi
adulat, implorat si laudat ? Pare ca sufera de o necesitate patologica de a i se aduce recunostinta si
multumiri si de a te vedea ca te umilesti in praf si cenusa. Pare incantat si fericit sa primeasca
osanale, cantari de slava, jerfe de multumire, si o inchinare exclusiva.
Ego-ul unui astfel de caracter este infricosator daca il vedem reprodus la o fiinta umana. Ni s-ar
parea ceva condamnabil, imoral si periculos daca un om s-ar comporta astfel.
Daca noi pamantenii pacatosi si primitivi nu cerem copiilor nostri sa ne aduleze, sa se inchine
inaintea noastra si nici un ii aruncam in iad oricat ar fi ei de rai, cu atat mai mult un dumnezeu
adevarat pe care il numim si nu va face asta decat daca este un creator reptilian sau anunnaki, tip
Yahweh.
Naravul din fire n-are lecuire. La fel si caracterul dumnezeului evreu, transpare destul de puternic in
lumea actuala.
Cand genomul uman original a fost modificat sau cand a fost creat la origine se pare ca s-a pus
acolo o gena cu un scop foarte precis, care genereaza o anumita stare interioara. Ma refer la nevoia
imperioasa de a venera ceva cosmic, o deitate sau pe cineva dincolo de realitatea terestra. Daca
aceasta necesitate a fost implantata de reptilieni, atunci e foarte clar cu ce scop. Acela de a ne putea
manipula mai usor prin frica si supunere fatza de o divinitate atotputernica.
Privind fanatismul religios, si rigiditatea dogmatica in fata careia orice alta varianta de adevar nu
are nici o sansa de a fi considerata o posibila alternativa, nu mai este nevoie de comentarii.
Daca aceasta nevoie vine din gena originala a omului luminic, pe care o purtam in complexitatea
genomului uman 3D, incapsulat in genetica modificata de reptilieni, atunci aceasta este chemarea
cosmica spre sursa creatoare unica dar care a fost alterata de procentul masiv al structurii genetice
alienigene inserat in biologia 3D. Religia fiind o pista gresita in cautarea contactului cu Inteligenta
creatoare absoluta.
Dualitatea conflictuala din minte si suflet, oamenii o pun pe seama diavolului care te ispiteste dar
diavolul nu exista ca personaj negativ, in schimb exista codate in gena noastra seturi de
comportament, reactii si emotii care ne fac sa pendulam mereu …intre bine si rau.
Diavolul a fost inventat de teología católica pentru a-si pierde urma caracterul malefic al lui
YEHOWA-DUMNEZEU-REPTILIANUL-RAZBUNATORUL din V.Testament. S-a urmarit un
retus “fotoshop” pentru imaginea morala prea viscerala, prea fireasca si egocentrica a lui Yahweh.
Aceasta partea negativa, reptiliana a caracterului sau, fiind transferata asupra personajului
Noutestamental, pe care il cunoastem foarte bine ca fiind satana. Iar retusul final si pozitiv pentru
caracterul lui Yahweh s-a facut prin Isus Hristos, care contrasteaza frapant cu apucaturile tribale ale
lui Yahweh.
Crestinismul explica dualitatea conflictuala, psihica si morala prin asa zisa existenta a firii
pamantesti, sau naturii pacatoase, inoculate de satana in natura umana dupa iesirea din Eden.
Mai exact cand vrei sa faci binele, tendinta firii se impotriveste iar cand vrei sa faci raul, conflictul
apare cand vocea binelui te mustra. Aceasta dualitate o comenteaza destul de controversat si
ametitor apostolul Pavel.
Balansarea aceasta emotionala, creaza reactii ce genereaza stari cu valoare de aliment energetic
pentru cei ce ne-au conceput.
Standardele morale si de perfectiune/desavarsire impuse de liderii fractiunilor religioase si de
Biblie, si esecul frustrant al neatingerii performantei spirituale de transformare a individului, creaza

60. un conflict interior permanent care se traduce prin pendularea zilnica, intre pacatuire si pocainta,
intre a face greseli si a cere iertare, stare conflictula care de fapt este indusa genetic pentru ca asa
am fost ansamblati biologic.
Acesta lupta interna constituie terenul propice ptr generarea acelor energii negative de fregventa
joasa, ce sunt atat de apreciate ca aliment energetic pentru alienigeni, reptilieni.
Desavarsirea crestina sau sfintirea prin remodelarea, transformarea caracterului este o utopie. Cine
este lacom, tot lacom ramane cu diferenta ca un crestin lacom va invata sa disimuleze acest defect.
Cine este ambitios si certaret, asa va ramane. Cine este afemeiat va dezbraca femeile imaginar chiar
in timpul slujbei.
Minunile pe care religia le produce ca dovada a puterii de transformare prin duhul sfant, nu sunt cu
nimic diferite de “minunile” pe care le produce tranfosrmarea oamenilor prin educatie, cultura,
mediu social sau autodisciplinare.
Totusi teama si frica de mania divina, raman factorul primordial care induce in credinciosi, o
axietate mistica greu de identificat si de remediat.
Astfel prin religie s-a reusit in primul rand , performanta ascunderii foarte subtil si foarte eficient a
adevarului despre originea noastra cosmica, prin prezentarea unor legende biblice, care se vor a fi
considerate adevar absolut sau revelatie divina incontestabila.
Cu cat un crestin crede mai fervent in “revelatia divina” din Biblie sau in biserica, sansele lui de a
putea accepta o alta realitate scad dramatic.
Poate ca cineva citind aceste randuri se intreaba daca teoría extraterestra care pretinde ca prezinta
adevarul cu privire la aparitia noastra pe aceasta planeta, are vreo explicatie asupra existentei unui
Dumnezeu creator.
Acesta teorie/ideologie, sustine ideea unui Creator absolut care a adus la existanta fíintele umane
originale dar o parte din ele au fost capturate de entitati negative repiliene iar pe baza genomului
original manipulat, au fost create/ansamblate fiinte umane 3D ca model experimental cu o genetica
modificata.
Aceast experimet s-a facut in diferite stadii si pe diferite categorii de creatie, una fiind cea a
maimutelor, care se aseamana foarte mult cu noi dar lipseste veriga pe care no gasea Darwin,
deoarece nu exista o evolutie intre maimute si oameni.
Se sustine ca sunt mii de planete locuite, nu doar oamenii luminici au fost creati sau nu doar ei
existau in Univers, au fost create mii si mii de alte fiinte. Aceasta teorie sugereaza ca nu doar
Creatorul absolut creaza, ci a dat dreptul si creaturilor sa creeze alte fiinte si sa populeze spatiul
cosmic dar unii din acesti co-creatori s-au indepartat de etica divina, astfel capacitatea lor creativa,
au inceput sa o folosesc pentru interese propri, egoiste.
Deci se afirma ca noi suntem prizonieri in aceasta dimensiune a hologramei terestre.
Ni s-au implementat anumite programe cognitive si emotionale, am fost setati pe anumite unde
electromagnetice vibrationale si credem ca acesta este destinul nostru ca specie umana; nasterea,
procreere si apoi moartea… fara sa stim care este adevarata noastra origine si adevaratul nostru
potential evolutiv.
Nu trebuie sa ne mire faptul ca ingineria genética a descoperit ca genomul uman a fost alterat,
sectionat, manipulat.
Din 12 filamente/dimensiuni, sunt functionale doar doua.
De exemplu Zacharias Sitchin, demonstreaza cum oamenii de stiinta au descoperit in genomul
uman, material non-uman de origine extraterestra.
http://saltcuantic.wordpress.com/2010/04/10/adn-ul-uman-contine-gene-extraterestre/
David Icke si Marielalero, afirma ca genomul uman contine 98% material alienigen iar 2% material
original. Se pare ca gena luminica originala, a fost foarte bine camuflata si anihilata dar potentialul

61. ei este atat de mare incat poate inversa procentele daca individul incepe sa se cunoasca pe sine si
lucreaza impreuna cu fortele luminii, adevarului si iubirii.
Marelalero ofera metode de dezactivare a procentului genetic alienigen si activarea celui original
dar din pacate, mesajele ei se pot gasi doar in spaniola. Se lucreaza la traducerea in engleza,
germana si franceza.
Este un site unic in lume, cel mai informat si credibil ca adevar despre originea fiintei umane.
http://marielalero-marielalero.blogspot.com.es/2012/10/los-siete-dispositivos-biologicos-las.html
Din capacitatea cerebrala uriasa folosim doar 10%, unii poate nici 2%. Aceste limitari de potential
au fost genetic manipúlate ptr ca fiintele umane sa nu poata avea acces la alte niveluri de constiinta
si stadii avansate de existenta si de evolutie cognitiva, in afara de tridimensionalitatea actuala, ce
constituie inchisoarea noastra dimensionala, terenala.
Emisferele cerebrale au fost separate si nu la intamplare. Nu putem avea acces la hard discul din
emisfera dreapta, numit subconstient, loc de unde suntem manipulati subtil de entitati extraterestre
negative.
Daca am avea acces la subconstient sa putem face ordine in aceasta uriasa biblioteca din spatele
memoriei rationale, am rezolva problemele noastre emotionale, care au de a face cu traume inca din
faza intrauterina, pruncie, copilarie sau din perioada adulta.
Putini au fost scutiti de traume, de simtaminte de frica, abandon, nesiguranta, auto-stima negativa ce
adesea frizeaza zona patológica,denigrare sau batjocura. Toti am avut neampliniri dureroase, esecuri
sfasietoare, accidente traumatice, rupturi sentimentale, drame familiare, sau probleme grave de
sanatate. Dar din nefericire nu avem acces in subconstient nu ni s-a permis, cu toate ca logic acesta
este dreptul nostru.
Tocmai ptr aceasta nu avem acces, ca sa pastram mereu un bagaj emotional, intr-o dezordine
convulsiva, latenta si confuza, care genereaza perioade de neliniste, stari inexplicabile de tulburare,
axietate, panica si trairi conflictuale greu de explicat si de tratat.
Astfel cei ce ne observa din “intuneric” cei care ne-au falsificat originea au garantía ca servim
scopului ptr care am fost conceputi, ca imitatii biologice ale omului luminic/original si asa au
siguranta ca mereu suntem in conflict cu noi insine si expusi la confruntari cu semenii, fara sa
putem descoperi adevarata cauza a acestor simtaminte sau adevarata noastra natura cosmica
desavarsita.
In ce priveste speranta pe care o ofera religia desi este utopica, iluzorie, totusi are un efect
psihologic pozitiv pentru anumite persoane, chiar terapeutic ca si povestile ptr copii spuse inainte de
a se duce la culcare.
Aceasta speranta crestina, este legata de o zi finala cand toate vor fi bune si frumoase intr-un
paradis terestru sau celestial. Din pacate aceasta zi escatológica sau aceasta era de aur, nu va veni
niciodata in formatul crestin, deoarece bazele sunt eronate, falsificate.
Mai exact religia desi are parti bune, nu este decat o imitatie, un fals, un trucaj ca informatie despre
adevarata noastra origine.
Teoría creatiei noastre de catre extraterestri, ofera o speranta, cred ca ceva mai credibila si
pertinenta decat varianta crestina, in care Isus va apare pe norii cerului cu miliarde de ingeri si va
rapi la sine pe toti aceia care vor fi credinciosi si desavarsiti, iar ceilalti vor fi aruncati in focul
vesnic… Frumoase iluzii extraterestre si paradoxale destinatii dar cu siguranta utopice.
Speranta de eliberare pe care o ofera teoría ET, ne asigura ca civilizatii benevolente din univers,
sunt interesate de eliberarea noastra. Au facut planuri de salvare au fost incercari de eliberare, totusi
cea mai mare problema in calea implinirii acestui proiect, este inca sistemul capitalist opresor si
malign, care este condus din umbra de forte reptiliene, prin influenta caselor regale dar mai ales a
familiilor aristocratice ca Rockefeller, Rothschild, Bildemberg, Bush si a elitei masonice, care au
monopolizat bogatia planetara prin intermediul oamenilor politici, ce se vand pentru o punga de

62. galbeni si isi tradeaza tara si neamul si evident prin guvernele tarilor, care sunt zdrobite sub
bocancii de fier ai FMI, Banca Mondiala, Rezerva Federala, sau Banca Centrala Europeana.
Acest sistem pastreaza umanitatea intr-o sclavie moderna prin structurile
financiar-bancare si politico-economice pe care inca le impune ca norma de baza a democratiei.
https://sites.google.com/site/povestealuicorey/de-ce-vor-masonii-romania/fmi-sub-comanda-directa-
a-reptilienilor .
Conform surselor amintite, interventiile ET benevolente, deja lucreaza in cadrul acestui proiect .
Cand acest sistem opresor si malefic care isi bazeaza puterea pe bani, pe finante, odata prabusit, va
lasa loc libertatii de acces la adevaruri fundamentale tinute in permanentza ascunse de elita
mondiala , prin cenzurarea si manipularea mass mediei la nivel global si prin multitudinea atat de
diversa a dogmelor religioase, atunci marele si cutremuratorul adevar al originii noastre, va iesi la
lumina.
Cand acest adevar va deveni public cu toate dovezile zdrobitoare ce atesta existenta extraterestrilor
(ingerilor ET) atunci crestinismul cat si alte religii vor trece prin convulsii dramatice.
Negarea acestei realitati prin intensa si permanenta spalare cerebrala, va duce pe multi crestini in
pragul disperarii si al sentimentului devastator, cand constiinta trezita brusc din betia mistica, va
realiza ca toata pasiunea si zelul crestin au fost in zadar.
Argumentul forte pe care liderii eclesiastici il vor aduce in fata enoriasilor va fi unul la fel de fals
precum este de falsa dogma crestina. Conducatorii religiosi vor spune ca extraterestrii nu sunt
altceva decat draci si tot scenariu despre posibila noastra origine extraterestra, este satanica, dar
agumentele lor se vor prabusi odata cu sistemele lor eclesiastice care vor fi calcate in picioare de
lumea furioasa si satula de minciuni, superstitii si doctrine.
(Sigur ca extraterestrii negativi se pot numi draci asa cum extraterestrii benefici se pot numi ingeri)
Daca pot exista in credinta crestina, ingeri buni si rai, care in esenta nu sunt decat niste extraterestri,
atunci pot exista si ETRATERESTRII ca civilizatii cosmice bine-voitoare si rau-voitoare, pozitive
si negative.
Oare de ce in mentalitatea unui crestin, ingerii buni si rai pot exista iar extraterestrii buni si rai nu
pot exista si trebuie sa fie povesti S.F.?
Sa fie de vina procesul spalarii cerebrale ?
Recomandarea este sa fim deschisi pentru ADEVAR, sa fim foarte prudenti in a trage concluzii
definitive si atenti la evenimentele cotidiene.
Deocamdata orice adevar este relativ.
Pentru cercetatorul s-i-n-c-e-r in cautarea adevarului, teoria originei noastre extraterestre este
indiscutabil mai credibila si rationala decat teoria creatiunii edenice datorita dovezilor istorice,
arheologice si paleastronautice.
Lumea va fi uluita de adevaruri cu privire la existenta extraterestrilor, cand aceste adevaruri vor fi
scoase la iveala din buncarele Vaticanului sau din informatiile detinute de NASA,CIA sau cand vor
fi scoase la lumina toate secretele din Zona51. si de ce nu informatiile pe care le detin serviciile
secrete ruse.
Societatea in general dar in special crestini sunt tinuti cu mare atentie, departe de astfel informatii,
deoarece interesul conducatorilor religiosi, este acela de a-si pastra autoritatea teologica si
eclesiastica, prin care obtin increderea enoriasilor in dogma si sistem.
Astfel supunerea credinciosilor este asigurata. Daca aceasta autoritate se pierde, odata cu ea se
pierde finantarea sistemului de catre enoriasi si aceasta evident inseamna prabusirea sistemului.
Este similar cu sistemul capitalist care se bazeaza pe impozite pentru sustinerea aparatului politic si
de guvernare, ce este sustinut financiar prin sistemul de impozitare.
Aceste entitati creatoare se tem, ca noi oamenii sa nu descoperim adevarata noastra origine,

63. deoarece ar exista riscul major ca ei sa piarda controlul. Astfel au inventat diferite legende, teorii,
filozofii si dogme cu privire la originea existentei umane.
Prin varianta interventiei extraterestre benefice in istoria omenirii ne stau la dispozitie dimensiuni
de existenta cosmice comparative cu splendoarea paradisului pe care crestinismul il ofera ca
recompensa
Eu cred ca Isus Cristos nu va veni niciodata deoarece inaltarea la drepta Tatalui nu este decat o
legenda catolica, la fel ca indumnezeirea fecioarei Maria si rapirea ei la ceruri. Ca poveste, este
foarte frumoasa dar nu este decat o alta poveste, prin care religia ofera oamenilor o speranta
iluzorie.
Daca va amintiti, Isus a promis si chiar a subliniat prin cuvintele “adevarat, adevarat va spun” prin
aceasta el a promis ucenicilor, ca se va intoarce inainte sa treaca generatia lor. Au trecut 2000 de ani
si vor mai trece 20 000 de ani fara sa se intample asa ceva.
Personal as dori sa fie adevarat, sa revina MARELE EXTRATERESTRU ISUS, sa aduca dreptatea,
pacea si armonia intre oameni dar sunt convins ca ajutorul va veni din alta parte si intr-o alta
formula.
Inteleg perfect pe credinciosii care au facut din Isus suprema lor speranta, intr-o lume care pe zi ce
trece, pare ca se indreapta spre un colaps inevitabil si tragic iar aceasta mirifica speranta a mantuirii
devine un refugiu psihologic, ce da sens si scop vietii de fiecare zi si in special viitorului sumbru.
Tousi in aceasta capodopera a salvarii prin Cristos, a indumnezeirii lui prin slova dictata de B.
Cartolica, se ascunde cea mai neagra idolatrie.
Omul-Isus, a fost facut/transformat in Dumnezeu atotputernic. A te inchina unui om ca si unui
Dumnezeu absolut, este culmea idolatriei daca discutam in termeni de perceptie si conceptie
monoteista vechitestamentala.
Paradoxul derutanat cu privire la trinitate este la fel de ciudat si misterios cel putin ca terminologie
si logica. Ori sunt trei dumnezei, ori este doar unul, din moment ce crestinismul se declara
monoteist. Dar aici intra in functie “masinaria” teologica, atat cea catolica cat si cea protestanta, ce
pur si simplu zdrobeste sub senilele ei de fier orice logica si orice alta interpretare teologica.
Astfel se “demonstreaza” ca se poate si este foarte ok si foarte posibil, sa fi monotesit in termeni, in
declaratii si politeist in adorare, in inchinare chiar daca adorarea deja devine idolatrie… nu
conteaza.
Speranta despre care vorbeam la inceput are mai multe sanse sa devina viabila, daca o conectam la
realitatea prezenta si la dovezile aparitiei noastre prin interventia extraterestra decat daca o lasam
conectata la sursa crestina de informatii ce are la baza o dogma.
Chiar daca ne limitam doar la schimbari pozitive strict relationate cu politica si economia, tot exista
sanse de mai bine, dincolo de era acestui sistem ce apune.
Posibil ca tarile BRICS printr-o alinta solida vor falimenta dolarul si euro, punand bazele unui nou
sistem, bazat pe o moneda cu acoperire reala in tezaur, dupa ce actuala structura capitalista malefica
va fi demolata.
Posibil ca interventia extraterestra benefica se va implica din ce in ce mai mult in aceasta nevoie
imperativa a fiintei umane de a fi ajutata si protejata. Acum se pare ca entitatile extraterestre
benefice, intervin doar punctual, asa cum a fost in cazul razboiului rece.
Dupa unele surse aceasta cursa nebuneasca a inarmarii nucleara, dintre URSS si SUA a fost
temperata prin interventia extraterestra, care a inactivat focoasele nuclearee in ambele tabere. Astfel
baietii s-au potolit in joaca loc cu “chibriturile” atomice.
O alta inteventie punctuala de o extrema urgenta se poate observa clar in paginile web puse la
dispozitie mai jos.

64. Dovezi clare ale interventiei extraterestre in tragedia de la Cernobal si Fukushima.
http://www.2012en.ro/2012/12/misterele-de-la-cernobil/?
utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+2012en%2FlUUH+
%282012en.ro%29
Aici avem o sinteza foarte documentata.
http://toni-victor-moldovan.blogspot.com.es/2011/10/originea-omului.html
http://www.independent-al.ro/mistere/suntem-programati-genetic-din-spatiu.html
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7130
Nu sunt de acord cu unele concepte si practici yoghine, insa materialul pe care il veti gasi aici este o
compilare din media alternativa mondiala, bloguri si site-uri, care merita citit deoarece prezinta in
prima parte, in mod foarte coerent teoria originei noastre extra-terestre.
Sunt mai multe variante ale acestei teorii dar toate converg spre un punct comun : suntem creatia
acestor super-civilizatii cosmice. Aceasta nu este o dogma. Este un studiu deschis in permanenta la
noi informatii si dovezi care intregesc adevarul si raspund la intrebarea: cine suntem noi oamenii
3D ? Cine ne-a creat ? Care este destinul nostru ?
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7130
http://www.2012en.ro/2013/01/suntem-extraterestri/?
utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+2012en%2FlUUH+
%282012en.ro%29
http://www.edituradaksha.ro/articles/view/provenienta-extraterestra-a-adn-ului-uman-adevarata-
origine-a-speciilor-a43
Cum poti cunoaste entitatile extraterestre pozitive si cele negative, reptiliene.
– Entitatile benefice sau fiintele de lumina, nu vorbesc prin mediumi in transa si nu intervin in
problemele noastre. Toti profetii, proorocii sau sfintii, care au primit informatii prin revelatie divina
erau “mediumi”
– Nu vorbesc prin intermediul tablei QUIJA si nu se manifesta prin scrierea mecanica.
– Informatia care o dau este valida si se poate contrasta, este concisa si compacta.
– Nu cer sa li se faca ritualuri de nici un fel , nici cand e luna plina, aliniere de planete sau date
triple.
– Nu apar ca o manifestare paranormala cand sunt invocati.
– Nu cer sa fie invocati sau sa li se ofere cinste.
– Nu realizeaza predictii asupra altor persoane sau fiinte.
– Nu contacteaza cu morti sau cu entitati extrafizice si nu incita la asa ceva.
– Nu mint si nu dau informatii imprecise.
– Nu dau false sperante.
– Implinesc promisiunile.
– Entitatile de lumina nu rapesc persoane, nu monitorizeaza fiintele umane, si nu le controleaza.
– Nu rapesc femei pentru a da nastere la copii hibrizi.
– Fiintele pozitive ET, se materializeazasi au corpuri propii ce se fac vizibile dupa vointa lor.
Entitatile negative pe care religia le numesc ingeri rai se pot recunoaste astfel:
— Comunica prin intermediul tablei OUIJA
— Profita de ferestre sau portaluri pentru a interveni in problemele noastre, SE AUTOINVITA.
— Ofera informatii cu un procent de 30-50% falsitate.
— Informatia care o ofera o extind la nesfarsit intr-o repetare mecanica, si profita financiar de pe
urma acestei informatii.
— Cand vorbesc despre umanitate fac in asa fel incat rasa umana se simte vinovata sau folosesc
extrema cealalta, prin care spun ca oamenii, sunt inocenti si total fara responsabilitate fata de faptele
lor.

65. — Permanent sunt in dualitate si se pot exprima in consecinta : adevarul este minciuna si minciuna
este adevar,lumina este intuneric si intunericul este lumina, masculinitatea este feminitate si
feminitatea este masculinitate, dumnezeu este un tata sau este o mama…
— Provoaca boli si ataca psihic si fizic persoana ce nu se supune lor.
— Stimuleaza ego-ul persoanei, atat al celei ce constituie canalul de legatura cat si in general,
inducand sentimentul ca este o persoana speciala, ca este o persoana umila si credincioasa, ca este
diferita de ceilalti ca evolutie spirituala si merita o anumita misiune sau lucrare.
— Abducen – rapesc in stare de inconstienta in special in somn, atat barbati cat si femei dar de cele
mai multe ori copii.
— Abuzeaza sexual sau se folosesc de femei ca de incubatoare pentru a gesta copii hibrizi. Chiar si
Biblia face o asemenea afirmatie cand se refera la uriasii care au rezultat din incrucisarea femeilor
umane foarte frumoase cu fii lui dumnezeu, mai exact extraterestrii malefici.
— Destul de des iau forma de persoane cunoscute in special ca: sfinti, ingeri, figuri istorice sau rude
decedate. La fel pot lua forma de figuri bestiale, fiinte fantastice. In lumea ufologica, oculta vedem
acest soi de fiinte care se prezinta ca: Asthar, Sheran,Mihail, Maitreya sau Hristos
– Celor care lucreaza cu ei le fac viata aparent frumoasa si implinita ; bani, voiaje, bogatie materiala
dar dupa o vreme platesc un pret destul de scump pentru aceste avantaje.
— Mint sau amesteca adevarul cu minciuna in mod constient pentru a duce in eroare.
— Te lauda si sunt de acord cu ego-ul tau pentru a castiga increderea sa fie crezuti.
— Au obiceiul sa se prezinte ostentativ : sunt dumnezeu, sunt seful galactic din cutare zona cosmica
sau am sub comanda mea mii de nave extraterestre.
Evitati in special meditatii sau exercitii spirituale, ezoterice pe timp de noapte.
O forma simpla prin care puteti sa faceti distinctie intre o sursa malefica si una benefica, poate fi
chiar aceasta: acele entitati sau surse care va cer sa faceti ceva pe timp de noapte legat de domeniul
spiritual, ezoteric, ca pelgarii, ritualuri, rugaciuni etc etc. puteti avea deja confirmarea ca sunt
entitati negative.
O precizare pentru cei interesati : navele extraterestre, “farfuriile zburatoare” sunt de trei feluri :
1) construite de oameni
Hitler construia OZN-uri? (Galerie foto) – Ziare.com
http://www.ziare.com/cultura/documentar/hitler-construia-ozn-uri-galerie-foto-1056455
Navele construite de oameni sunt mici ca dimensiuni si mai primitive ca forma si tehnologie.
2) construite de extraterestri malefici
Dupa unele surse cam asa arata cele care apartin entitatilor negative dar aceasta nu este o regula.
OVNI teleférico Caracas Venezuela – YouTube http://www.youtube.com/watch?
v=Xqrq68zfk2Q&NR=1&feature=endscreen
http://www.youtube.com/watch?v=gCITjL28btw http://www.youtube.com/watch?
v=N7lCn3Yl0eo&feature=fvwp
http://www.youtube.com/watch?feature=fvwp&NR=1&v=gXmHJ5fxGWk
http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=ex3lJNnMBRg&NR=1
3) construite de extraterestri benefici.
Atentie pentru cei care doresc sa studieze aceste domenii. Este nevoie de prudenta. Entitatile
negative se pot prezenta ca fiinte benefice in multe site-uri de informatie pe aceasta tema. Evitati
orice tip de meditatie care face trimitere la o anume entitate. Nu implorati, “nu cersiti” nu adorati.
Dumnezeul evreu preluat de crestini este un exemplu negativ in acest sens impunand o adorare
exclusiva si obsesiva, jucand la doua capete; reprezentand binele printr-un scenariu cunoscut foarte
bine de noi toti dar reprezentand si raul prin scenariul in care diavolul este cap de afis.
Entitatile benefice nu pretind inchinare si nu transmit mesaje prin care sa ceara sau sa sugereaze o
adorare obligatorie Creatorului absolut, ptr cei care vin in contact cu sursa de informatie, asa cum o

66. face religia crestina pentru Dumnezeu Tatal, Isus Hristos si Duhul Sfant.
Nu ameninta cu pedepse pe cei ce refuza sa creada, ci lasa o libertate totala fiecarei fiinte umane,
asteptand cu rabdare ca fiecare sa evolueze cognitiv si spiritual spre trezirea constiintei care
deschide noi orizonturi de cunoastere si existenta.
Secretul puterii este energia vibratorie inalta a iubirii. Iubirea crestina este forma gresita de
manifestare deoarece la baza are adorarea si o falsa istorie despre originea umana.
SECRETELE VATICANULUI – BIBLIA
FALSIFICATA !
By Gabriela Dobrescu 09/03/2013
EVANGHELIILE AU FOST MODIFICATE
A aparut un numar considerabil de evanghelii în primele secole ale erei noastre. Biserica nu
considera drept canonice (conform cu regulile Bisericii) decât Cărţile lui Matei, Luca, Marcu
şi loan. Cea mai veche este cea a lui Matei, care s-a inspirat direct din evanghelia Evreilor.
Un lucru trebuie subliniat : apocrifele şi vreo cincizeci de evanghelii care au existat înainte de
a fi distruse de conjuraţii, sau care există încă, sunt unanime în a recunoaşte că Isus a trăit pe
timpul lui Pilat din Pont şi a lui Tiberiu.( Nu se cunoaste nici o relatare istorică putând sa
acrediteze autenticitatea existenţei lui Isus. Ea ar fi dovedită, se spune, prin Actele lui Pilat, o
suită de rapoarte adresate Impăratului Tiberiu de Ponţiu Pilat, guvernatorul ludeei. In aceste
acte ar figura o relatare despre viaţa şi moartea lui Isus, crimele ce i se imputau de catre ludei,
crucificarea sa şi chiar învierea. Aceste Acte, dacă au existat, au fost reinventate de catre
Creştini, şi oricum, nu a rămas nici cea mai mică urma. Numeroase false rapoarte ale lui Pilat
au fost scrise în acelaşi scop fraudulos, dar Biserica n-a păstrat nici unul.)

67. Nu prea se cade de acord în privinţa textului, a relatării faptelor şi chiar faţă de persoana lui
Isus.
Unele evanghelii dau lui Crist o figură, o doctrină şl o stare de spirit diametral opuse
relatărilor lui Matei, Luca, Marcu şi loan.
Relatările lui Matei şi Luca sunt ele însele adesea în dezacord formal cu cele ale lui Marcu şi
loan şi uneori in contradicţie flagranta cu propriile lor expozeuri.
Aceste reticenţe, aceste nebulozităţi arata că timp de secole citirea celor patru evanghelii
canonice a fost interzisa credincaoşilor şi rezervata numai oamenilor Bisericii
Documentele autentice au existat; mai sunt, poate, inca în Biblioteca Vaticanului.
Despre acest subiect, Dr. M. Spencer Lewis, împaratul R-i-C, a scris în „Viaţa mistică a lui
Isus” :
„Noi (Noi: actualii iniţiaţi ai Marii Fraternităţi Albe care s-a continuat de Ia faraonul
Amenhotep IV şi din care faceau parte Esenienii si isus…) ştim că Părinţii Bisericii primitive
au avut acces la documente secrete, pentru că, în conciliile Bisericii creştine primitive şî în
dîscutiile care s-au desfăşurat între cele mai înalte autorităţi ale Bisericii primitive, au făcut
aluzie la unele părţi din manuscrise şi documente oficiale tratând despre crucificare şî alte
evenimente din viaţa lui Isus care sunt acum ascunse sau eare au fost distruse.
Una din principalele griji ale Părinţilor Bisericii da îa sec, VII la XII a fost de a-şi procura
toate manusicrisele şi lucrarile ce se aflau în preţioasele colecţii în ţări din Orient, care puteau
conţine informaţii diferite de cele reţinute de ei”.
loan, apostolul, care devine episcop în Efes, ar fi autorul celei de a patra carţi, dar este
recunoscut şi admis ca această pseudo-evanghelie a fost compusă tardiv de teologi abili.
Sigur nu este făcuta de loan, despre care, de altfel, nu avem nici o dovada ca a existat.
Dintre cincizeci pana la o sută de evanghelii care au apărut în sec. II şi III al erei noastre,
comunităţile creştine, pentru a pune capat disputei, adoptara relatarile lui Matei, Luca,
Marcu şi loan şi le-au considerat ca egal de sfinte şi veridîce, în ciuda lacunelor şî a
contradicţiilor lor..
Evangheliile, fiind carti „inspirate” de Sfântul Duh’, nu trebuie — în principiu — sa fîe
criticate sau discutate.
In zilele noastre, această consideraţie s-a redus mult şi teologii admit de buna voie ca
evangheliile trebuie sa fie interpretate şi chiar corectate „în sensul bun”.
„Nu se pot admite decât patru evanghelii, scrie Sfântul Jerome : toate neroziile apocrifelor
(altor evanghelii) sunt bune de povestit ereticilor morţi şi nu credincioşilor in viaţa”
„Ba deloc, replica adversarii lui Jerome : în evangheliile voastre canonice se află nerozii,
contradictii, fapte în opoziţie, ireductibile…*’
Pentru a acorda relatările, Biserica a modificat în mai rnulte rânduri, dacă nu a machiat,
Scripturile.
Tasian, discipolul lui Justin, a încercat chiar sa aranjeze totul scriind „Evanghelia după cele
patru (un fel de coordonare a povestirilor lui Matel, Luca, Marcu şi loan, Matei spune că Isus
este fiul lui losif, descendent euccesiv din lacob, Mathan, Eleazar, Eliud, Achim, Sadoc, Azor
etc.» pâna la Salomon, David şl Abraham. (Cap. 1-1, 2, 8, până la 16)
Luca spune ca Isus este fiul lui Josef, dar descinzând din Heli, Mathan, Levi, Melchi, Janna,
Josef, Mathatias etc., până la Abraham, Sem, Noe, Enoch şi Adam. (Cap. III 23-24 până la 38)
Este curios de notat că în ciuda divergenţelor fundamentale, evangheliile lui Matei, Luca,

68. Marcu şi loan sunt zise sinoptice, adica asemănatoare!
De altfel, zice bunui sfânt, când este vorba de teze total contradictorii — cele ale genealogiei
lui Isus, de exemplu — trebuie să crezi că ele se împacă. chiar dacâ nu ştim cum!
Ioan, căruia trebuie să-i fie suspectată relatarea, este in contradicţie formală cu Matei, Luca şi
Marcu, privind cronologia săptămânii Patimilor. Nici unul nu fixeaza Paştele la aceeaşi data.
Isus, după loan, ar fi fost crucificat nu vineri, ci sâmbată, în ajunul Paştilor.
Divergenţele sunt şi mai mari în ceea ce priveşte învierea sau, mai exact, apariţia lui Isus.
– Cele doua Marii (Maria Mama si Maria-Magdalena) erau prezente, asigura Matei.
– Eroare. spun Luca şi Ioan : numai Maria-Magdalena era acolo !
Nu exista deci nici o marturie veridică asupra autenticitatii evangheliilor.
De altfel, Biserica, cu prudenţă, le „atribuie” şi le prezintă ca scrise dupa Matei, Luca, etc.
In secolul II şi III, dupa I. C. erudiţii şi doctorii Bisericii, precum Irineu, Clement din
Alexandria şl arzătorul Tertullian, gândesc ca evangheliile au fost scrise de catre apostoli şl ca
ele erau atât dovezi directe cât şi inspiraţie divina.
Polycarp, care ar fl fost numit episcop de Smyrna de Ioan Evanghelistul, pe la anul 80, a fost
dlntre toţi sflnţil, cle mal demn şi mai stimat.
Contrar apostolilor care l-au renegat pe Isus, el preferă supliciul decât ruşinea renegării şi a
murit ars de viu pe un rug, .făra sa se plânga, fară sa sufere ca Isus, intr-atât era blindal de
credinţă.
Ca şi bonzii care se sinucid prin foc!
Polycarp este autorul unei scrisori catre Filipieni, cu privire la scrierile (contestate) ale lui
Ignaţiu Theodoruş (primul sfânt Ignaţiu) despre care s-a zis, fals, ca i-a fosf poruncita de
apostolul Petru)
Ori, Polycarp vorbeşte de bine despre primele trei evanghelii, dar nu şl despre cea a lui loan!
Caci evanghelia lui loan nu exista la începutul secolului II !

69. El este citat pentru prima data de Teofil din Antiohia, pe la anul 180 !
Pe scurt, se Intâmplă ca, după mai multe secole, evanghelia cea mai apreciată, cea mal
„Iniţiatica”, spun beoţlenii” scrisa de „vulturul loan care dormea în braţele lui Isus şl la
stârşit la Ghetsemani, intre Petru şi lacob”. se afle ca este un fals notoriu alchimizat In secolul
II sau III, pentru a suplini lipsa de ţinuta teologica a primelor trei scrise !
Este o evanghelie ,,nu de fapte”, se spune, ci „de idei”.
Pentru a te descurca în această încâlceală, trebuie si ai o oarecare idee despre climatul care
domnea, acum 2000 de ani, în Egipt şi în Asia Mica, adica în punga orientală a bazinului
mediteranean.
Gnosticismul — ca de altfel şi în zilele noastre spiritiştii, teosofii şi cei ce cred în revelaţii
divine — era la baza tuturor religiilor şi tuturor sectelor.
Cirint era şeful unei secte ieşite din creştinism, dar el nu recunoştea originea divina a lui
Crist.
Noi împrumutăm din Marele Dicţionar al sec. XIX, aceste note, care ne clarifîca asupra stării
de spirit a oamenilor din primul secol:
„Cirint admitea existenţa a două principii opuse si nu binele şi raul, ci un principiu esenţial
activ, existând prin el însuşi : Dumnezeu ; şi un principiu pasiv, neexistând prin el însuşi şi
imperfect : Materia.
Autorul lumii nu era Dumnezeu, care nu putea intra în legatura cu Materia : creatorul
aparţinea uneia din ultimele clase a sub-spiritelor inferioare, numite şi de Theodor forţe şi
îngeri, dar purta în el ceva din Fiinţa divină…
El era ca un eon (Eon : dîn grecul aion = timp. Este spiritul, emanat de Inteligenţa lui,
Dumnezeu, mesagerul lui Dumnezeu pe lângă oameni) creatorul legislaţiei mozaice…
Isus nu era fiul lui Dumnezeu ; un eon numit Christ s-a unit cu eî, în timpul botezului dîn
apele lordanului şi l-a părasit în ziua crucificării.
Ciririt, evreu prin naştere, credea în legea mozaica, obligatorie şi în viitoarea dominaţie a
poporului iudeu asupra lumii… Cirintenii se foloseau de Evanghelia Evreilor.”
Un discipol de-al lui sfântul Paul, cu numele de Caius, publică o apocalipsa sub numele unui
apostol, dând-o ca înspirată de eoni.
Despre acest subiect, unii exegeţi cred că Apocalipsul zis al sfântului loan, ar fi fost scris de
Cirint.
PAPII ŞI CHARLEMAGNE CORECTEAZA EVANGHELIA
Aşa cum ne spune amicul nostru scriitorul Kronos, în „Eseu de meditaţii imateriale”, Biserica
a socotit, sub papii Grigore a VII-lea şi Inocent al III-lea, ca e bine să editeze pentru folosul
preoţilor, un rezumat foarte blând al Evangheliilor, unde s-au introdus ritualuri şi rugăciuni
zilnice.
Acesta este Breviarul.
Trebuie subliniat ca traducerea Evangheliilor era odinioară interzisa, „de teama ca sa nu se
strecoare vreun nonsens sau o eroare” !
Nu îţi vine sa crezi în acest pios scrupul, când ştim ca conciliile, papii şi suveranii creştini, au
traficat cu neruşinare „sfintele Scripturi1*, inclusiv traducerea lul sfântul Jerome, în sec. IV,
adica Vulgata, care este singura acreditată de Biserica creştina din Roma !
Cele mai radicale modificări, scrie Kronos, dateaza de la conciliul din Niceea şi au fost

70. motivate prin înţelegerea dintre Papa Damase 1 şi împăratul Constantin.
Cu aceasta ocazie, cele mai vechi Evanghelii şi mai ales Evanghelia Evreilor (evanghelia
primitiva a sfântulul Matei), au fost declarate şi ţinute secrete (apokruphos== apocrife).
In afară de asta, în cele patru Evanghelii care au ramas, au fost facute adăugiri, sustrageri şi
modificri de care se miră sfântul Jerome, însarcinat de a face traducerea în limba latină.
El se mira cu atât mai mult cu cât tocmai traducea în latină Evanghelia Evreilor şi de care i se
împunea sâ nu ţină seama!
Apoi sfântul Victor, epîscop din Tumones (Africa), ne spune că la sfârşitul sec. V. papa
Anastase II ordona să se examineze, să se critice, cenzureze şi amendeze din rsou sfintele
Scripturi.
Charlemagne, cu puţin înaintea morţii sale, făcu la fel (Duchesne : Historiae Francor
scriptores) imitat de papa Sixt Quint (1585-1590), care completa opera pe care predecesorii
săi au început-o, pentru a face pe placul împaratului.
La acea epocă, Biserica fabrica o epistol a sfântulul Petru, respinsa apoi de teologi şi un
document, relativ la o donaţie atribuita împaratului Constantin, pentru a-l starni pe
Chalemagne sa-îiconstituie un regat în Italia.
GUTENBERG ŞI EVANGHELIILE
Mai mult, mii de corecturi au fost făcute şi papa ameninţa cu teribile anateme pe oricine va
îndrăzni în viitor sa se atîngă de texte . apoi facu o noua revizie, care a modifîcat mai mult de
doua sute de pasaje !
Papa Clement al VIII-Iea (1592–1605), la puţini ani, facu noi rectificări care au fost din
fericire ultimele, caci tiparul era inventat !
Pentru ce toate aceste modificari ? Este foarte simplu, cea mai mare parte din dogme fiind în
contradicţie cu sfîntele carţi, trebuia sa se puna sfintele scrieri de acord cu dogmele !
Trebuia ca între Dumnezeu şi om sa nu existe decât Biseraca, careia omul trebuia să se supuna
în prealabil, fara de care nici un contact cu Dumnezeu nu îi era permis.
Christos a spus totuşi : „Dumnezeu este pretutindeni” (dar aici este un panteism periculos !
Nu trebuia riscat ca omul sa adore pe Dumnezeu în credinţa sa !
Numai Biserica dicta voinţa lui Dumnezeu !
‘ Acest cuvânt, voinţa, este contrar liberului arbitru, pe care creatorul ni l-a permis :
evangheliile primitive nu vorbeau decât de dorinţele lui Dumnezeu, care acţioneaza asupra
tuturor creaturilor sale, mai ales asupra omului, pentru a-l ajuta sa le împlineasca.
ADEVARATA RUGACIUNE A CREŞTINILOR
Deci Evanghelia este sursa de erori şî contradicţii, dar în plus s-a stabilit o complîcitate între
preoţi şi credincioşi de a schimba ceea ce trebuia considerat lucrul cel mai sfânt : rugăciunea.
Fiecare joacă jocul, ştiind bine la ce să se aştepte
— Faceţi-vă rugăciunea dimineaţa şi seara, recomanda bunul preot!
Şi credinciosul, îşi face efectiv ruga … dar nu o spune pe cea bună !
A face vine din latină, facere, care înseamnă : a fasona, fabrica, construi, combina.
Ah, pentru a fabrlca, combina, Dumnezeu este servit ! Căci, se pot controla uşor, creştinii,
preoţii, atât în intimitatea camerei lor, cât şi în public, în biserica, inventa, fabrica o
rugăciune, care, ineluctabil. îi va duce în infern !
„Pomana este ruga prin excelenţă : ea atinge mereu un scop” zice Feneton, arhiepiscop de

71. Cambrai !
„Ce rugă este mai plăcută decât a şterge lacrimile celui sărman”, zice Bossuet… care, cu
siguranţa, nu se gândea la pacătoasa care ştergea picioareîe lui Isus.
Sfântul Matei, în evanghelia sa, cap. V, vers 9-13, indică creştinilor cum trebuie sa-l cinsteasca
pe Dumnezeu !
(9) „Va veţi ruga deci în această manieră : Tatal Nostru carele eşti în ceruri, fie binecuvântat
numele tau.
(10) Vie împărâţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ .
(11) Pâinea noastra cea de toate zilele da ne-o noua.
(12) Şi iarta greşelele noastre, precum iertăm şi noi celor greşiţi.
(13) Si nu ne duce pe noi în ispita, şi ne izbăveşte de cel rău. Amin î”
ÎNTINSELE PUSTIURI DIN PARADIS
Această rugăciune este magnifica şi demna de cea mai înalta stimă, cel puţin pentru ereticii
care suntem. Am avea scrupule sa schimbam cât de cât ceva.
Vai! Creştinii au golit-o de seva sa hranitoare suprimand partea cea mai importantă din text :
Şi iarta-ne noua greşelile, precum şi noi iertam celor greşiţi nouă.
lată cum arată o dorinţă magnifică de dezinteresare, de milă, de voinţă de a place lui
Dumnezeu pentru a ajunge în regatul sau.
Căci Luca (XVIII, 25) a precizat bine :
,,Mai degrabă va trece cămila prin urechea acului, decat va intra în rai bogatul‘.
Totul este clar, net, respectabil, dar tot aici este puţina ipocrizie păcătoasă a pseudo-
creştinilor, burghezi egoişti şi capabili, care deliberat, omit din rugăciunea lor tot ce are
legatura cu rotunjirea portofelului lor !

72. 0 foarte mică frază, în adevar, dar a cărei respectare, rnodificând comportamentul societaţii
umane, ar schimba dintr-o dată faţa lumii!
Ori, se poate constata : în zilele noastre, rugăciunea zisa în biserici este amputată : exist
incontestabil o înţelegere între preoţi şi credincioşi pentru a „uita” aceasta poveste a datoriilor
!
In acelaşi mod, iudeii „uita legea lui Moise care ordona oricărui Drept, oricărui Credincios,
odată la cincizeci da ani, să elibereze sclavii, sa plateasca datoriile, sa redea proprietarilor
primitivi pământurile înstrăinate.
Ironie a hazardului sau o premoniţie ?
în capitolul VII din evanghelia sa, Matei, prevăzând poate sectarismul, razboaiele Religiei,
Inchiziţia, simonia, rasismul etc. notifica expres :
(20) Veţi recunoaşte deci pomii prin fructele lor.
(21) Cei care îmi spun : Doamne, Doamne nu vor intra toţi în împărăţia cerurilor ; ci numai
acela (subliniat în text) va intra, care împlineşte voinţa tatălui meu care este în ceruri.
In pustiile posomorâte, îngrozitoare, din Paradis, există puţini creştini, puţini oameni din
toate zarile, dîn toate credinţele, dacâ am crede Evanghelia.
BIBLIAA FOST FALSIFICATA
Poruncile au fost dictate lui Moise pe muntele Sinai
si Legea a fost scrisă de Dumnezeu însuşi. (Exod, cap. XXXII) :
(15) Moise se întoarse deci de pe munte, ţinând în mână cele două table drept marturie, scrise
pe ambele părţl.
(16) Ele erau lucrarea lui Dumnezeu ; după cum scrierea ce era gravată pe aceste table era tot
de mâna lui Dumnezeu.
Ar parea de neconceput ca credincioşii să îndrăzneasca să conteste şi să falsifice ceea ce există
mai sfânt, mai divin în Lege : Poruncîle lui Dumnezeu,
Şi totuşi…
CELE 15 PORUNCI
Poruncile lui Dumnezeu, sau Decalogul, figureaza in Biblia canonică zisa Vulgata, în Exod,
capitolul XX, Stă scris :
(1) Domnul vorbi apoi în acest fel lui Israel :
*) Este bine de precizat ca Domnul este Dumnezeul Israeliţilor, poporul sfânt. dar şi al altor
popoare.
Se zice în Exod: cap; XIX v: 5 ; „Daca deci veţi asculta vocea mea şi veţi fi cu mine, veţl fî
singurul din toate popoarele pe care îl voi păstra ca pe propriul meu bun, caci întregul
pământ este al meu”!
Mai departe ; „Veţi fi imperiul meu şi un împeriu consacrat prin sacerdoţiu : veţi fi naţiunea
sfântă”.
Poruncile lui Dumnezeu sunt date cu variante Importante in Deuteronom v. v. 6 la 21;
(4) Nu veţi face idol din nici o figură ce este sus în cer si jos sub pamânt, nici din tot ceea ce
este în apa si sub pământ.
(5) Nu îi veţi adora şi nu le veţi da suverunul cult. Căci eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru,
Dumnezeul puternic – şi gelos, care răzbună nedreptatea parinţilor asupra copiilor până la a

73. treia şi a patra generaţie în toţi cei care mă urăsc.
(6) Şi care da (sic) îndurare pentru mii de generaţii celor care mă iubesc şi păzesc preceptele
mele.
îată ceea ce este clar, precis şi autoritar : al doilea comandant interzice formal de a desena sau
de a forma imagini ale lui Dumnezeu, ingeri şi sfinţi, Isus, Maria, Gabriel etc. Este chiar
categoric interzis sa reproduci ca imagine orice ar fi figurativ în cer sau sub pământ.
Crucifixul este incontestabil un sacrilegiu şi tot la fel sunt statuile Sfintei Familii şi ale
apostolilor, irnaginile pioase inserate în cartea slujbei, Biblia, susţinuta prin desene şi
foţografii, presa ilustrată, fîe ea editată de Iudei sau de Catolici.
Mai e de spus imediat ca directorilor de ziare le e .asigurat un loc bun, în infern, alaturi de
confraţii lor de la televiziune.
De notat ca Poruncile nu sunt numerotate, dar se pot aranja în 15 precepte principale :
1. Nu veţi avea zei straini (ver. 3 cap. XX Exod)!)
2. Nu veţi face chip cioplit (ver. 4)
3. Nu veţi adora chipurile (ver. 5)
.4. Nu veţi lua în deşert numele Domnului (ver. 7) ‘
5. Veţi sărbători ziua sabatului (ver. 8)
6. Veţi cinsti pe tatăl şi mama voastra (ver. 12)
7. Nu veţi ucide (ver. 13)
8. Nu vă veţi deprava (ver. î4)
9. Nu veţi înşela (ver. 15)
10. Nu veţi face false mărturii (ver. 16)
11. Nu veţi dori casa aproapelui, nici femeia si nici
bunurile sale (ver. 17) ;
13. Imi veţi face un altar de pamânt (ver. 24).
14. Nu veţi face idoli de argint şi nici de aur (ver. 23).
14. Dacă veţi face un altar de piatră, nu-l veţi clădi din pietre cioplite, căci va fi murdarit daca
veţi folosi dalta. (ver 25)
15. Nu veţi urca pe trepte altarul meu (ver. 26).
LEGEA LUI DUMNEZEU ESTE RIDICULIZATA
Constaţi uluit că 12 prescripţii din 15 sunt ridiculizate de Biserică ; în adevăr, nu se respectă
decât poruncile l şi 4. a nu avea zei străini şi de a nu jura.
Dumnezeu însusi este sfidat, căci neascultându-L, ucigand, furând catedrale nu înseamnă a-L
cinsti!
Papa Alexandru VI — pentru a nu-l cita decât pe acesta -— mergea şi mai departe în
sacrilegiu : el a avut de la Rosa Vanozza, care era maritată, cinci copii, printre care celebrii
Cezar şi Lucreţia Borgia.
Acest papa, care, în ce-l priveste, viola cele ciricisprezece porunci, muri în 1503, otravit, se
spune, cu o băutură „pe care o bau din greşeală şi pe care o pregatise pentru un cardinal
căruia ii râvnea bunurile”.

74. Ramâne de ştiut daca Dumnezeu a fost inspirat indicând aceste prescripţii, dintre care
majoritatea sunt înţelepte, dar din care, vai ! unele ne par atât de demodate.
Desigur acesta este motivul pentru care oamenii rectifică şi cenzureaza Evanghelia :
corectează adică cuvântul lui Dumnezeu şi pe cel a lui Crist.
DUMNEZEU ESTE EXCOMUNICAT
La al 3-lea Conciliu de la Niceea, care era al 7-lea, şi s-a ţinut de la 24 septembrie la 23
octombrie 787, trei sute saptezeci şi şapte de episcopi din Grecia, Turcia, Sicilia şi Italia,
întruniţi in Sfânta-Sofia din Constantinopole, au decretat ceea ce urmează contra
iconoclaştilor :
,,Decidem ca sfintele imagini, fie in culori, fie în mozaic sau din orice materie convenabilă,
trebuie să fie intreprinse, fie în biserici, pa vasele, hainele sfînţite, zidurl, fie în case, fîe pe
drumuri; căci cu cât îi vedem mai mult in imagini pe Isus Christos, pe sfânta sa mamă şi pe
sfînţl, cu atât suntem îndemnaţi sa ne amintim de originale si sa le iubim.
Trebuie dat acestor imaginu respectul şi adorarea onorifica, după credinţa noastra, adevarata
latrie (adoraţie) care nu convine decât naturii dîvine.
Se va putea, totuşi apropia de aceste imagini tămâîe şi lumânărî, cum se foloseşte cu privire la
cruce, evanghelii şl alte lucruri sfinţite; totul după piosul obicei al vechilor, caci cinstirea este
legată de originalul pe care il reprezintă.
Asta este doctrina sfinţilor Parinti şi tradiţia Bisericii catolice; cei care îndrâznesc să
gândeascâ altfel, poruncim ca ei sa fie destituiţi, dacă sunt episcopi sau preoţi şî excomunicaţi
daca sunt călugari sau laici”.
Această decizie a fost incontestabil cea mai importanta pe care oamenii au luat-o vreodată,
căci ea destituia pe Dumnezeu sau excomunica dupa cum era consîderat ca preot sau ca laic!
In adevăr, Dumnezeu, in poruncile sale, interzicea forma de a tipări, desena sau grava, adica
de a face imagini ! Ceea ce a fost categoric blamat de teologii de la Niccea
Rămâne deci de ştiut, dacă Dumnezu mai exista sau a fost excomunicat de Biserică.
Primul conciliu de la Niceea s-a tinut în 325. El întrunea 2048 de episcopi, din care cea mai
mare parte erau veniţi pentru a combate şi nega divinitatea lui Isus.
Imparatul Bizanţului, Constantîn I-iul. reuşi sa-i ducă de nas şi impuse pe Chrîst divin
ameninţând pe ron-testatari cu „exilul” daca persistau în a nu accepta ,judecata emisa de
majoritate.”
„Majoritatea”, ca la grevişti de la Renault şi Peugeote, grupa 318 Parinţi; ,,minoritatea”
opozanţilor atingea, la început, cfra de 1500.
Ameninţarile au redus contestatarii la douazeci şi doi de episcopi, printre care preotul Arius şî
Eusebiu, episcop de Gesareea. Au fost total excomunicaţi.
Carţile lui Arius au fost arse şi conciliul decretă pedeapsa capitala contra tuturor celor care
deţineau un exemplar.
Sigur, nu trebuie negata, toata valoarea Bibliei. chiar dacr tot ceea ce trateaza despre Evrei şi
privilegiile lor este fals şi lipsit de fundament.
De exemplu, Exodul este o pura fabulaţie în care o aventură, peste masura îngroşata, se
întâmplă unui trib nomad
Nici un egiptolog nu crede în aceasta rocambolescă aventură despre care nu avem nici un
document.
In cursul unei emisiuni televizate la 30 iulie 1970, Dl Jean Leclant, titularul catedrei de

75. egiptologie din Sorbona, Shafik Allam, conferenţiar la Universîtatea din Tubingen, Labib
Habachi, directorul serviciului de Antichitaţi din Cairo şi Andre Caquot, director de studii la
Şcoala Practică de înalte Studii, specialist în Biblie, au fost de acord că Biblia era un roman.
Dl. Labib Habachi asigura ca în Egipt, n-au fost în timpul lui Moise, decât câteva sute de
strămoşi ai Evreilor. Şi aparţineau unor naţiuni diferite, nomade.
Pentru profesorul A. Caquot, creaţia artificială a poporului evreu nu urcă decât până la trei
mii de ani. Reiese din aceste mărturii ca relaţia din Exod în deşertul Egiptului, pâna la
pseudo-intrarea în Pământul fagăduit, este un fals, cu adevărat elaborat în timpul lui
Solomon. Faimoasa trecere a Mării Roşii este deci şi ea de domeniul ficţiunii, cu atât mai mult
cu cât clericii egip-teni de la Casa Scribilor, mereu atenţi în a povesti cel mai mic fapt divers
într-un imperiu unde nu se petrecea în general nimic, nu ar fi trecut cu vederea furtul vaselor
de la templu de catre Evrei, fuga lor în deşert, deplasarea armatei faraonului, înghiţirea ei de
valuri..
Ori, toate arhivele istorice şi tradiţionale ale Egiptului sunt mute asupra acestor evenimente !
Profesorul Caquot, socotind ca nu s-a întâmplat nimic din toate astea, crede că această
relatare mincinoasă este poate simbolica, daca ea înfăţişează victoria lui Dumnezeu asupra
apelor şi pe cea a Israelului asupra Egiptului. Astfel, Israel şi Biblia nu ar fi în realitate, decât
nişte emanaţii artificiale, fabricate, inventate, cum ,sunt scrierile altor popoare şi ale altor
religii.
Insuşi zeul Yahve, este împrumutat de la beduinii din deşert.
YAHWE NU ERA DUMNEZEUL EVREILOR
lată ce ne spune despre acest subiect Dl. Caquot: „Partea inferioară a coloanelor sălii hipostil
a templului nubian din Soleb este acoperita de ecusoane conţinând nume de popoare din Asia
şi Africa învinse de Egipteni
Fiecare ecuson este prevăzut cu bustul unui barbat
(în basorelief) ale carui mâini sunt legate la spate.
Mai multe ecusoane încep prin formula !
t3 s3-s-w” „tările Shabou ale Beduinilor de…” si unul din ele poartă : t3 s3-s-wy-h-w3-w ;
w3-w trebuie probabil vocalizat -wo, aşa ca acest ecuson vorbeşte de ,,Beduinii lui Yahwo”
Este foarte tentant şa vezi acolo acelaşi nume ca al lui Dumnezeu din Biblie. caci se banuie de
mult timp că tetragrama trebuie sa fi avut pronunţia originala Yahwo şi nu Yahwe.
Dar în acest document, y-h w3-w nu este un nume divin. Celelalte ecusoane te fac să crezi ca
este un nume de loc, de ţara a celor pe care Eeiptenii îi numeau Shasu (nomazi traind la est de
istmul de Suez
La fel, egiptologi competenti ca S. Herrmann şl J. Leclant nu ezita sa admita identitatea
numelui divin israelit cu numele unui loc situat la est de Egipt.
Se poate în adevar ca nnumele Zeului lui Israel sa vina de la numele unui loc, poate cel al unui
munte ce s-ae afla exact in regiunea de unde diverse texte biblice au facut sa vina YHWH.
surse : paranormal.ro

76. AKAKOR, ORASUL PIERDUT AL ZEILOR
By Gabriela Dobrescu 06/01/2013
Esista o carte mai putin cunoscuta, o carte care povesteste o istorie incredibila care pare o
legenda, o carte pentru care am alergat mult sa o gasesc, cutreierand multe librarii din
Milano care nici nu auzisera de existenta ei, dar pe care cu putin noroc am gasit-o intr-o
librarie ezoterica a acestui oras. Titlul ei este Cronica din Akakor iar i autorul ei este Karl
Brugger. Am sa incerc sa va povestesc de ce este ea atat de unica si de interesanta.
In primul rand este interesanta pentru faptul ca persoanele care au plecat in cautarea
Akakorului au fost toate ucise sau au avut stranii accidente printre ele numarandu-se chiar
autorul cartii. In al doilea rand este unica pentru ca povesteste istoria oamenilor si zeilor (a se
citi extraterrestri) care au trait in inima Amazoniei, urmasii lor fiind ciudati indieni cu pielea
alba, parul negru, care vorbesc un fel de germana si care traiesc in jungla amazoniana intre
Brazilia, Bolivia si Peru.
Am sa va traduc cateva pasaje semnificative din prefata scrisa de un urmas al autorului care
a dorit din tot sufletul sa faca cunoscuta omenirii aceasta istorie, sperand, ca va gasi la timpul
potrivit locul ei in istoria umanitatii.
Luind cina cu Paul, un prieten, acesta ii povesteste ca a citit o carte foarte interesanta care
vorbea de o antica civilizatie preincasa care se intindea pe teritoriul intregii Amazonii si care
fusese cercetata de faimosul explorator englez Colonelul Fawcett disparut in mod misterios
impreuna cu fiul sau in jungla, obiectivul sau fiind descoperirea unui antic oras si a
misterioasei sale civilizatii.
Misterul care invaluia descoperireea anticului oras era din ce in ce mai intortochiat deoarece
disparitia Colonelului Fawcett chiar in momentul in care parea ca a descoperit cum sa se
ajunga acolo dupa spusele indienilor, apoi moartea lui Karl Bugger care a fost ucis in Rio de
Janeiro in fata luxoaslor hotele din Copa Cabana in momentul in care prepara expeditia sa
pentru a ajunge in Akakor, apoi fiul lui Faucett care pleaca in cautarea tatalui, apoi moartea
unui calugar al Vaticanului care detinea pasaje din adevarata carte a indienilor au dat de
gandit mult celor care nu s-au indoit de adevarata existenta a acestui oras pierdut al
antichitatii.
Aceasta incredibila istorie despre zei, extraterrestri, indieni albi, goti care au ajunsi in
America si despre uimitorele lor cunostinte este povestita de ultima capetenie a indienilor albi
ai amazzoniei, Tatunca Nara, unui jurnalist sperand ca in acest fel lumea va ajuta tribul sau
sa iasa din mizeria in care se zbatea.
Capetenia indienilor albi povesteste prietenului sau jurnalist istoria poporului , care este
urmas al zeilor ( a se citi extraterrestri) si care locuiau in orasul subpamantean donat lor de
catre parintii celesti.
Karl Brugger, autorul cartii,, caci el era jurnalistul, asculta cu stupoare incredibila poveste a
indianului pe care o inregistreaza pe zece casete, dupa care scrie apoi totul adaugand desene,
harti, fotografii ale uimitorului oras pierdut al zeilor, dar si fragmente din scrierea zeilor,
limba in care era scrisa adevarata istorie a cetatii Akakor.
Pentru curajul sau incredibil de a publica aceasta carte si pentru setea de a descoperi
adevarata istorie a omenirii au fost ucise patru persoane de a carei integritate morala si
competenta nimeni nu se putea indoi.
Acum sase ani cand am publicat articolul meu despre aceasta civilizatie pe internet, in mai
multe jurnale si bloguri din Italia toti au ramas masca. Parea ca nimeni nu stie aceasta
istorie incredibila dar, asa cum s-a dovedit mai apoi, in acelasi timp reala. Am primit zeci de
scrisori si mail-uri in care multe persoane doreau sa afle mai mult despre acesti indieni si

77. despre incredibila lor istorie pentru ca in mai toate scrierile mele am dovedit cum legendele
nu sant basme de adormit copii ci adevarata istorie a umanitatii.
Am sa va relatez, traducand cuvintele autorului cartii, despre ce este vorba si ce anume era
atat de important in toata acesta istorie incat a trebuit sa se ucida patru persoane si sa se
ascunda descoperirile lor.
“Tatunca Nara mi-a povestit despre tribul sau, Ugha Mongulala care a fost ales de zei acum
15.000 se ani. Mi-a descris doua enorme cataclisme care au devastat pamantul, mi-a povestit
despre o alta catastrofa care trebuia sa vina inainte de sosirea zeilor, despre dominatia unui
fiu al zeilor asupra continentului American pe care el il chiama Lhasa si de raportul sau
intens cu Egiptul, despre originea poporului incas,despre sosirea gotilor pe continentul
american si despre uniunea acestora cu poporul indienilor. Mi-a vorbit apoi despre imensele
orase subterane costruite de zei si mi-a mai zis ca toate aceste evenimente au fost scrise de zei
intr-o carte care se chama “CORNICAAKAKORULUI”
In cea mai mare parte se vorbea despre lupta triburilor indiene impotriva omului alb, mai
precis impotriva spaniolilor si a portighezilor care cautau cauciuc, a colonistilor,
aventurierilor si a soldatilor peruani.
Istoria tribului Ugha Mongulala si a triburilor aliate cu acesta incepe cu anul zero pana in
anul 12.453, adica incepand cu anul 10.481I.C. pana in anul 1972 D.C. urmarind cronologia
timpului omului alb.
Dupa distrugerea celor trei generatii umane care au pierit in diferite cataclisme, omul traia in
caverne si stateau toti uniti. In acel timp au coborat pe pamant zeii ( a se citi extraterestrii).
Acestia au fost Primii Maestrii care au purtat catre lumina oamenii. Veneau dintre stele, din
profunditatea Cosmosului si tara lor se numea Schwerta. Ei au plecat de acasa pentru a visita
alte lumi si pentru a purta cunostintele lor in alte parti ale universului. Zeii au povestit
oamenilor ca Schwerta era un imens imperiu format din numeroase lumi cum sant firele de
nisip si ca la fiecare 6000 de ani lumea terestrilor se intalneste cu lumea poporului stelelor
pentru ca este aceasta perioada cand cele doua lumi trebuie sa se vada.
O data cu sosirea lor pe pamant a inceput epoca de aur. Erau 130.000 de familii ale Primilor
Maiestri care au coborat din cer sa lumineze oamenii. Ei au ajutat triburile nomade sa se
aseze intr-un singur loc si imparteau corect fiecare fruct al pamantului si orice era de mancat
cu oamenii. Cu rabdare si fara sa se oboseasca niciodata ei au invatat multe lucruri pe
oamenii chiar daca acestia nu voiau sa faca ca ei si pareau copii care se opun binelui. Datorita
dragostei, rabdarii si bunatatii lor poporul lui Tatunca Nara i-au venerat ca pe niste adevati
purtatori de lumina.
Acest popor al stelelor erau la fel ca oamenii. Aveau pielea alba, parul negru cu reflexe
albastre, purtau o barba lunga si ca orice om erau si ei vulnerabili pentru ca si ei erau facuti
din carne. Era insa un particolar semn fizic care ii distingea de oameni: ei aveau la maini si la
picioare sase degete in loc de cinci. Era acesta semnul divinitatii lor.
Zeii (a se citi extraterestrii) cunosteau legile universului, orbitele astrelor, legile naturii, multe
stiinte necunoscute si aveau obiecte bizare. Acesti zei buni i-au invatat pe oameni sa cultive
pamantul, sa teasa lana si fibrele plantelor. I-au invatat care este pamantul bun pentru
semanat , cum sa adune radacini si bulbi buni de mancat, sa traiasca in bordeie si sa gateasca
mancare. Zeii au ales dintre oameni pe cei care erau cei mai destepti, inteligenti si i-au luat sa
traiasca printre ei ca sa ii invete secretele lor pentru a ajuta oamenii sa mearga catre lumina
cunoasterii. Acesti oameni alesi de zei sa locuiasca cu ei s-au unit cu zeii pentru ca erau
compatibili si au creat rasa oamenilor cu sange albastru, adica sangele zeilor. Acesti oameni
care aveau parinti mixti ii ajutau pe oameni sa evolueze si ii invatau tainele universului.
Zeii au fondat pe pamant un imens imperiu. Cu cunostintele lor si cu arta de a cunoaste

78. tainele universul nu le-a fost greu sa
schimbe fata pamantului si sa semene plante necunoscute pentru noi
oamenii.
Poporul Ugha Mongulala semana foarte mult cu zeii lor divini. Sant inalti de statura au nasul
acvilin si ochii ca mandorlele. Si oamenii si femeile au par des negru-albastru, iar semnul
care ii deosebeste de zei e ca ei au la maini si la picioare cinci degete si nu sase ca zeii.
Imensul imperiu pe care zeii l-au facut pe pamant avea trei regate, dintre care Akakaor era
capitala celui de al doilea. Primul se numea Akanis si se gasea pe un petic de pamant care se
chiama Messico locul unde doua oceane se intalnesc, Akakim insa, era fortareaza numarul trei
si istoria sa era legata intru-totul de istoria Akakorului. Toate orasele erau inconjurate de
ziduri cilopice imense care aveau turnuri din care se deschideau 13 porti.
Cel mai important edificiu era Templul Soarelui care are o poarta taiata intr-un singur bloc
de piatra orientat catre est.
Vine descris apoi tot acest imperiu cu 26 de orase foarte mari care se gaseau la suprafata,
dupa care sant descrise orasele subterane ale Akakorului si harta unde este localizate fiecare
in raport cu suprafata.
Dar daca orasele din suprafata erau un adevarat paradis, orasele subterane erau adevarate
minuni ale arhitecturii. Aveau sisteme complicate de ventilatie a aerului si un sistem neinteles
pentru luminat. Zeii aveau pietre magice cu care puteau privi departe orase intregi, fluvii,
muntii si cerul si tot ce se intampla in acele locuri. Imperiul lor numara 362.000.000 de
persoane.
Cand oamenii au invatat sa se conduca singuri zeii au lasat tot in mainile lor spunandu-le ca
misiunea lor este terminata in acest loc dar ca se vor intoarce. Dupa plecarea zeilor pe pamant
a fost un imens cataclism care a distrus totul. O parte din poporul lui Tatunca Nara reuseste
sa se salveze in interiorul cetatilor subterane ale zeilor, dar si acolo au fost cateva care au fost
inghitite de ape.
Pamantul era devastat si schimabat. Acest cataclism a ramas pentru totdeauna in memoria
lor ca un lucru inexplicabil a carei forta distructiva a schimbat cursul fluviilor, inaltimea
mutilor si forta soarelui. Continente intregi au fost scufundate, apale marelui lac s-au intors in
ocean, marle fluviu a fost intrerupt de un lant muntos, si alte pamanturi noi au iesit la
suprafata.
Acest cataclism a facut mari ravagii asa cum au prezis Primii Maiestri. Tot ei ne-au spus ca la
fel ca se va intampla si in urmatoarea, pentru ca istoria se repata si evolutia se face pe planuri
dinaiante stabilite. Totul se repeta, totul revine dupa un ciclu de 6.000 de ani. E aceasta legea
universului pe care Primii Maiestri au spus-o indienilor.
Dar fiti atenti acum ce povesteste inteleptul indian;
In timpul Zero, inaintea orei Zero exista un alt popor ai zeilor (a se citi extraterrestri) care era
ostil poporuli Primilor Maiestri. Dupa imaginile care se gasesc pe Marele Templu al Soarelui
din Akakor aceste fiinte strane se asemanau oamenilor. Aveau mult par, o piele rosiatica si ca
si oamenii aveau la maini si la picioare cinci degete, dar pe umerii lor cresteau capete de serpi,
tigli, vulturi, ai alte animale. Invatatii nostrii ziceau ca si ei sant capii unor mari imperii.
Aveau si ei o stiinta foarte avansata care ii facea sa fie mult superiori oamenilor dar egali
Primilor Maestri.
ZEII EGIPTULUI

82. Intre aceste doua rase de zei desenate in Templul Soarelui din Akakor a izbugnit razboiul. Au
ars pamantul cu arme puternice ca soarele incercand sa isi fure uni altrora puterea. Aceasta a
fost un razboi planetar distrugator .
Dupa prima catastrofa oamenii au inceput sa traiasca in mizerie. Omul a uitat invatamintele
maiestrilor si traia ca animalele. Dar o alta catastrofa se intrevede. O stea enorma cu coada
rosie acopera cerul. Un foc luminos ca 1.000 de sori era cerul si o ploaie neintrerupta a
inceput si nu s-a oprit timp de 13 Lune. Fluviile au inceput sa curga invers, Marele Fluviu s-a
transformat intr-un mare lac iar umanitatea a fost inghitita de ape. Toti au murit innecati in
marele potop. Dintre cei 362.000.000 de locuitori ai epocii de aur au ramas 20.000.000. Soarele
si Luna erau acoperite. Dupa aceasta catastrofa oamenii vor trebui sa treaca printr-o alta
mare catastrofa inainte ca zeii sa se intoarca.
Tatunca Nara povesteste despre imense recipiente de sticla unde innecati intr-un lichid straniu
stau zeii in interiorul orasului subteran, despre soldatii germani care au venit sa cucereasca

83. Brazilia dar care au ramas toti printre indieni pentru ca nu le-a fost permis sa se intoarca
acasa. In acest fel indienii au invatat germana iar cu timpul pielea lor a devenit alba.
Aceasta carte vorbeste de multe lucruri care par legende pe care nu toti vor sa le ia in
considerare numai ca aceste “povesti” colegate cu altele ar da un alt cadru al istoriei
umanitatii.
Cronica Akakorului este scrisa in limba zeilor si este in grija sacerdotilor poporului lui
Tatunca Nara. Adevarata cronica a fost scrisa prima data pe lemn, apoi pe piele si abia apoi
pe pergament. Aceasta carte este impartita in patru parti:
1 Cartea Jaguarului – se vorbeste despre colonizarea pamantului de catre zei (a se citi
extraterestrii) pana in perioada celei de a doua catastrofe.
2 Cartea Acvilei – descrie venirea gotilor in America de Sud
3 Cartea Furnicii – descrie luptele impotriva colonizatorilor spanioli si portughezi dupa
debarcarea lor in Peru si Brazilia
4 Cartea Sarpelui de Apa – sosirea a 2.000 de soldati germani la Akakor si integrarea lor in
randurile poporului indian Ugha Mongulala
Acum sa vedem unde se gaseste o parte a originalului acestei carti dupa spusele lui Tatunca
Nara.
Viata indienilor in timpul lui Brugger era foarte grea si nu cred ca astazi ar fi mai buna, iar
Tatunca se intoarce in orasul albilor ca sa ceara ajutor pentru poporul sau. Acolo gaseste un
popa, un vescov catolic, parintele Grotti care impreuna cu indianul incep sa ceara de pomana
langa biserica sau in interiorul ei ca sa stranga bani pentru indieni.
Acest popa a fost singurul om alb care a vazut originalul Cronicii din Akakor scrisa in limba
zeilor iar pentru ajutorul primit, indienii i-au permis sa duca cu el cateva pagini ale sale in
original. Numai ca popa moare intr-un accident de avion destul de straniu iar documentale
importante pe care le avea cu el dispar in mod miraculos in arhivele Vaticanului.
Articolul meu a facut multa valva in Italia si foarte multi mi-au scris ca ar fi bine sa nu mai
public povesti de adormit copii ca opere adevarate pentru ca zeii nu exista asa cum nu exista
nici orasele lor fantoma. Am patit greu, dar nu m-am lasat. Si doar la putin timp dupa acest
infern pe internet am avut cea mai mare satisfactie, Eu niciodata nu am scris sau nu am
vorbit despre ceva fara sa am cunostinte sau ceva probe despre subiectul tratat, asa cum
aveau si cei ucisi ca sa nu divulge acest secret care vorbea despre orasul zeilor din Brazilia.
Ei bine, ca o ironie a soartei o echipa mixta de speologi, geologi si oameni indragostiti de
archeologie, in mare parte italieni au descoperit cateva tunele si camere ale Akakorul. Iata ca
pentru a nu stiu cata oara ma intreb cu naduf asa cum o faceam si cand am povestit despre
Troia: de ce trebuie sa iau de buna doar partea care le convine academicienilor incompetenti
si mincinosi si nu toata istoria??
Mai precis daca Akakorul, Troia, Sodoma, Gomora, Ur, Uruk, Sinar si altele au fost
descoperite in punctele unde se povesteste despre ele, daca maretia lor se dovedeste a fi asa
cum se spune, daca pentru nasterea sau moartea lor au fost de vina zeii care traiau printre
oameni de ce nu trebuie sa cred ca acesti zei a caror civilizatie se vede peste tot trebuie
negata?? Ei bine convingeti-va despre maretia orasului subpamantean zeilor.
AUTOR: GABRIELA DOBRESCU

84. Object 1

85. AKAKOR A CIDADE PERDIDA DAAMAZÔNIA

109. http://rodrigoenok.blogspot.ro/2008/01/akakor-cidade-perdida-da-amazonia.html
AGATARSII AU FOST
STRAMOSII DACILOR???
By Gabriela Dobrescu 24/12/2012
Trebuie sa recunosc ca mi-a trebuit un pic de timp pana am reusit sa adun ceva material care
sa ma ajute indeajuns incat sa pot pune cap la cap istoria unui popor misterios, un popor
despre care nu se prea vorbeste, iar daca cineva il mentioneaza, o face doar ca pe un fapt
divers pentru un simplu motiv: subiectul este incomod, si ca toate subiectele despre care nu
trebuie sa se vorbeasca, a devenit in timp un mister.
Un mister despre care nu se vorbeste si nici nu se incearca sa se faca cat de cat lumina asupra
lui, pentru ca luminarea produce un lucru care nu trebuie sa se intample, fiindca daca se
intampla, se trezeste constiinta, iar acest lucru inseamna pericol pentru guvernul umbra, care
ar spune atunci adio sclavi fara gratii, adio nestiinta, adio patroni.
In cei mai mult de zece ani de cercetare a fenomenului religios am invatat un lucru: daca te
apuci sa cercetezi izvoarele neconventionale, fara sa vrei, fara sa stii, fara sa crezi, te trezesti

110. ca subiectul de care te interesezi este strans legat de altul care nu te interesa, acela de un altul
la care nu ai gandit, si tot asa mai departe, incat ajungi fara sa vrei , sa studiezi si sa cunosti
aproape tot ce este important in aceasta lume de minciuna si opresiune.
In momentul in care ai inteles tot, ramai singur, nimeni nu va fi alaturi de tine si iti dai seama
cat de efemera si iluzorie este aceasta viata, cat de pacalit ai fost si cat de bine au construit in
fata ta castele de nisip poleite cu iluzii. Cand ai inteles tot ai o neasemuita sila si scarba de tot
si de toate pentru ca fara sa gandesti devii intelept iar atunci viata ta se va schimba pentru ca
te vei retrage in singuratate si vei constata ca nu mai ai cu cine sa vorbesti. De intelepciunea ta
nu are nevoie nimeni, iar cuvintele tale dor, provoaca rani, pentru ca gura ta spune singurul
lucru pe care nimeni nu vrea sa il auda, sa il inteleaga si sa il caute; ADEVARUL.
Ei bine, cand incepi cautarile pentru a descoperi adevarul te izbesti in drumul tau de subiecte
de care nu trebuie sa vorbesti, de dovezi pe care trebuie sa le ignori dupa unii, si de o
conspiratie infinita a indiferentei, a tacerii, a incompetentei si a minciunii. Constati ca orice
argument sau subiect este legat, interconectat, unul de celalalt cu fire nevazute, ca intr-o
nesfarsita panaza de paianjen care nu mai are sfarsit. Cu cat te duci mai in profunzime
paienjenisul este mai des, mai dur, mai greu de penetrat. Ai senzatia ca traiesti un vis urat
care nu se mai sfarseste pentru ca realizezi ca tot ce exiata, tot ce se spune, tot ce se cladeste,
tot ce se inventeaza este bazat pe minciuna si dezinformare.
Eu am pornit de la cercetarea religiei si am ajuns sa constat ca aceasta institutie care vinde
iluzii este strans legata de zei, de extraterrestri, de legende, de mituri, de scrierile apocrife, de
conspiratie, de masonerie, de guvernul umbra, de banci, de sex, de multinazionale, de mafie,
de casele farmaceutice, de razboaie, de crime, de nazism, in fine de tot ceea ce nu are de a face
cu lumea spirituala pe care se lauda ca o serveste. Toate acestea se intampla pentru ca scopul
este ascunderea adevarului cutremurator despre adevarata istorie a umanitatii, despre sclavia
in care traim condusi fiind de persoane fara scrupule, de persoane vandute unor guverne de
asasini.
Ei bine, cu toate greutatile intampinate voi incerca sa construiesc o bucatica din adevarata
istorie a omenirii despre care nu trebuie sa se vorbeasca, dar care este o istorie complet
diferita de ceea ce se stie din cartile scolare. O istorie reconstruita urmarind un fir aproape
invizibil pentru ca probele, marturiile, au fost sterse, distruse, schimbate, falsificate, pentru a
nu se ajunge sa se inteleaga minciuna cu care am fost si santem crescuti de milenii.
Am sa incerc sa va vorbesc despre un popor despre care nu se stie mare lucru, despre a carui
existenta si depre a carui cultura nu trebuie sa se stie multe, dar care vine mentionat in fuga,
in treacat intotdeauna. Este vorba despre poporul Agatarsilor.
M-am intrebat de foarte multe ori cine este acest misterios popor care de cele mai multe ori
vine considerat un trib al dacilor si despre care, nu am avut pana nu de mult suficienta
curiozitate sa inteleg cine este de fapt. Ideile mele s-au schimbat in momentul in care am
cunoscut o persoana care vorbea foarte mult de agatarsi. Acesta persoana, de notorietate
publica, se numeste Valentin Tarcaar, omul care sutine si afirma cu toata puterea lui de
convingere ca este ultimul descendent al dinastiei de suprafata a agatarsilor.
Bineinteles ca afirmatii de acest gen par ceva fantastic, utopic, inventii de neconceput,
inchipuiri, dar din pacate aceasta nu se intampla cu cei care au invatat sa judece cu propriul
creier, neacceptand ca adevaruri de nestramutat, doar ceea ce ne vine impus ca adevar.
Asa cum va spuneam, daca din curiozitate cauti documente, marturisiri sau probe despre
existenta agatarsilor ai surprize foarte mari pentru ca in general probe nu prea sant cu
exceptia unor descrieri ale lui Herodot facute in secolele 5-4 I.C. iar la acestea se adauga
diferite explicatii ale celor care au incercat sa stabileasca si ei o parte din faimosul trecut al
acestui misterios popor.

111. La acestea se adauga si faptul ca de-a lungul istoriei, Agatarsii au fost un popor care, in mai
toate hartile vechi vine colocat ca teritoriu in mai multe regiuni ale vechii Dacii. Diferenta
intre zonele in care se zice ca au locuit agatarsii este atat de mare incat te intrebi pe buna
dreptate daca nu cumva cartografii antici au gresit teritoriul in care acestia au locuit. Am sa
va dau cateva exemple ale locurilor unde intalnim colocati agatarsii.
In Transilvania pe malurile raului Mures, asa cum ii mentioneaza Herodot.
Intre Somesuri si Tarnave

112. In Carpatii de curbura

114. Pe aproape intreg teritoriul Transilvaniei
Sau pe cursul superior al Dunari

116. http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?
option=com_content&view=article&id=685&Itemid=354
Aceste colocari ale existentei agatarsilor in locuri atat de diferite pe hartile vechi este doar
una dintre cele doua particularitati de exceptie care defineste de ce acest popor este misterios.
A doua dintre ele se refera la faptul ca in marea majoritate a mentionarii lor ca popor, sau
trib sau etnie, agatarsii apar ori ca o populatie tribala autonoma, ori sant cautatori de aur in
minele dacilor, ori sant un trib care face parte din triburile trace.
As dori sa analizam un pic fiecare dintre aceste afirmati atat de diferite unele de altele.
Agatarsii menzionati ca populatie autonoma apare doar pe harti, pentru ca despre cine este
aceasta populatie, de unde vine, ce a facut sau de unde se trage nu se prea stie nimic, cum de
altfel nu se stie nimic nici de ce locurile sale natale sant atat de diferite de la o harta la alta.
Agatarsii menzionati ca minieri ai dacilor apare in diferite articole sau studii, care sant in
contredictoriu cu altele in care se afirma faptul ca agatarsi ar fi mari purtatori de aur,

117. detinatori ai unor bogatii neasemuite. Intre aceste doua firmati discrepantele sant imense;
pentru ca a fi minier inseamna ca scoti aur pentru cineva, in acest caz pentru daci, afirmatie
care nu are insa nici o legatura cu poporul bogat despre care se scrie in celelate. Acest mod
atat de diferit de a defini poporul agatarsilor face ca afirmatiile sa se cam bata cap in cap si
nici una dintre ele nu pare sa faca lumina asupra misteriosului popor pentru ca minerul nu a
fost niciodata bogat asa cum nici bogatul nu a fost vreodata minier.
Agatarsii menzionati ca trib al dacilor, sau al getilor, sau al tracilor iarsi nu apare mentionat
in mod concis pentru ca, pentru unii agatarsi sant intr-adevar un trib al geto-dacilor, pentru
altii sant urmasi ai tracilor, in timp ce in alte izvoare, principalele triburi ale tracilor sau ale
geto-dacilor au in componenta lor si agatarsii. Este ca si cand se vorbeste de un popor
fantasma si nu intelegi de ce.
Ei bine, te intrebi atunci cu stupoare: DE CE AGATARSII NU AU UN LOC STABIL PE
HARTILE VECHI SI DE CE NU FAC PARTE SI NU SANT MENTIONATI PRINTRE
TRIBURILE GETO-DACE de toate izvoarele istorice ???? Iata doua intrebari cheie de la
care trebuie sa plecam pentru a descoperi macar in parte, cine era misteriosul popor al
agatarsilor.
Am sa incep studiul meu incercand sa recapitulez ceea ce se stie si s-a scris despre ei. Din
aceste motive prefer sa alipesc aici o parte din articolele care ii mentioneaza ca popor existent
pe teritoriul vechii Dacii.
Incepem cu ceea ce ne spune cea mai mare enciclopedie web a Terrei, Wikipedia:
“Agatârși De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Agatârșii erau un popor de origine scito-iraniană semnalați în antichitate pe teritoriul
Transilvaniei.
Localizare
Populație localizată de Herodot (IV;48) la izvoarele râului Maris. Același autor vorbește și de
vecinatatea agatîrșilor cu sciții (IV; 100—IV; 125) ceea ce ar presupune situarea în afara
arcului carpatic. Este de remarcat că cele doua localizari ale lui Herodot provin din perioade
diferite; prima relatează situația din momentul prezenței acestuia la Olbia (450 i.e.n), a doua
se referă la perioada războiului scito-persan (514 i.e.n.) , ceea ce ar presupune o restrângere a
ariei agatârșilor în cursul sec V i.e.n.
Arheologic, agatârșii au fost identificați în grupul de morminte de pe Mureșul superior, de
tipul Ciumbrud, care prezintă trăsături aparte, în contrast cu zonele înconjuratoare.
Mormintele au fost datate în perioada 550-450 i.e.n., ceea ce ar corespunde textelor. Analogii
cu situația arheologica din Moldova centrală ar indica că agatârșii locuiau atât în
Transilvania centrală, cât și la Est de Carpați, ceea ar fi în acord cu textele. Această
accepțiune vagă ar putea fi interpretată ca reflectând existența unei puteri politice, o uniune
de triburi, condusă de agatârși, în perioada 550-450 i.e.n. și care s-a opus expansionismului
scitic.
Herodot îi amintește pe agâtirși în conflict cu sciții ( IV; 78; 100; 119; 125), fapt ce s-ar opune
ipotezei moderne care îi consideră o ramura a sciților. Legenda transmisă de Herodot (IV;
10),după care Skytes și Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles, poate cel mult întări
ipoteza că agatârșii erau iranieni, ca și sciții. Ei ar fi migrat spre apus sub presiunea sciților, în
jurul anului 600 i.e.n. Herodot (IV, 104) îi apropie de traci, distingând totuși la agatârși unele
trăsături aparte, cum ar fi gingășia, bogăția în aur și proprietatea comună asupra femeilor.
Numele s-a mentinut în traditia literară antică pînă târziu, în epoca romană, când unele
izvoare îi localizează, pe agatârși, împreuna cu alte popoare dispărute la acea vreme (dar
mentionatee în texte în virtutea traditiei), undeva în spațiul eurasiatic (Dion. Perieg. 310-319;
Ptol. Geogr. III, 10 si altii). Ca antroponim, numele de Agathyrsos apare în unele inscripții din

118. sec. 1-2 e.n. din Italia (CIL XV, 461-470; CIL XIV 2161 si altele) poate, în amintirea
legendarului fiu al lui [Heracles].
(Dion. Perieg. 310-319; Ptol. Geogr. III, 10 si altii). Ca antroponim, numele de Agathyrsos
apare în unele inscripții din sec. 1-2 e.n. din Italia (CIL XV, 461-470; CIL XIV 2161 si altele)
poate, în amintirea legendarului fiu al lui [Heracles].
Etimologie
Numele celei mai vechi populații consemnate în Transilvania, Agathirsoi (Agatârșii) înseamnă
„conducătorii cu toiege” (thirsus = toiag). Ei se ocupau cu extragerea și prelucrarea metalelor.
De acolo vine expresia „a conduce cu toiag de fier”.
Ocupații
Herodot menționează în scrierile sale că agatârșii care s-au stabilit pe văile Mureșului
superior și a Târnavelor prin secolul al VI-lea î.e.n., dețineau vii renumite. Colindele păstrate
în folclorul din acest spațiu geografic ne comunică peste veacuri că locuitorii acestor
meleaguri se ocupau cu plugărit, oierit și viticultură. Aristotel (Probl.XIX, 28) menționează că
la agatârși legile se cântau, pentru a fi invățate pe dinafară. Poate același izvor a acreditat
informația că agatârșii se tatuau, preluată și de textele târzii (Mela II, 10; Servius in Verg.,
Aen. IV, 146). Scito-agatârșii exploatau materiile din nisipurile aluvionare și zăcămintele de
minereuri din zona Roșia Montană”
As dori sa ma opresc si sa subliniez cateva aspecte care la o simpla analiza te fac sa te indoiesti
de veridicitatea celor spuse de cel mai vast dictionar web al lumii. In principiu nu enciclopedia
web e de vina ci sursa de unde s-au scris aceste randuri. Iata de ce vreau sa subliniez cateva
lucruri acum, lasand altele pentru a le analiza mai incolo:
-Wikipedia spune: „agatârșii au fost identificați în grupul de morminte de pe Mureșul
superior, de tipul Ciumbrud, în perioada 550-450 i.e.n., ceea ce ar corespunde textelor”
Presupun ca textele la care se refera ar fi scrierile lui Herodot care nu avea mare habar despre
locul unde exista raul Mures si Carpatii. Faptul ca „agatarsii au fost identificati” datorita
unor morminte care corespund perioadei mentionate de acest autor nu inseamna ca acolo
erau cu adevarat mormintele agatarsilor pentru ca aceasta cultura Ciumbrud nu vine
mentionata in majoritatea izvoarelor ca apartinand agatarsilor. Si chiar daca ar fi fost toti de
acord, ca acesta cultura ar fi fost intemeiata de agatarsi, nu se poate crede ca este adevarat
atata timp cat Herodot povesteste despre acesta populatie doar din auzite, pentru ca nu se
explica in alt mod de ce nu cunostea muntii Carpati. In plus, se pare ca agatarsii existau cu
multa vreme inaintea acestei culturi.
Pe baza aceleasi afirmatii a lui Herodot agatarsii locuiau in Transilvania si in Moldova dar:
“Această accepțiune vagă ar putea fi interpretată ca reflectând existența unei puteri politice, o
uniune de triburi, condusă de agatârși, în perioada 550-450 i.e.n. și care s-a opus
expansionismului scitic”
In putine cuvinte, e cam vag ce zice Herodot, dar puterea politica o aveu agatarsii care erau
conducatorii tuturor celorlalte triburi. Deci intr-un fel sau altul ar fi posibil ca acest popor sa
fi avut in timpuri antice puteri politice si teritoriale asupra tuturor altro triburi care existau
in aceste locuri. De mentionat ar fi si faptul ca desi agatarsii si sciti erau doua triburi surori,
asa cum spun legendele, agatarsii au luptat impotriva scytilor. ???!!! Vom vedea….
O alta afirmatie asupra careia as dori sa insist ar fi aceasta: „Numele s-a mentinut în traditia
literară antică pînă târziu, în epoca romană, când unele izvoare îi localizează, pe agatârși,
împreuna cu alte popoare dispărute la acea vreme (dar mentionate în texte în virtutea
traditiei), undeva în spațiul eurasiatic.”
Cu alte cuvinte , numele agatarsilor „s-a mentinut in traditia literara antica pana tarziu, in

119. texte in virtutea traditiei” nu pentru ca un oarecare trib trebuia sa se numeasca agatrasi asa
„in virtutea traditiei” ci pentru ca acel trib provenea din marele popor al agatarsilor, pentru
ca radacinile sale se gaseau in antichitate, intr-o perioada pierduta in negura timpului , dar
care nu a pierit, ci s-a transformat urmand exemplul legii universale” nimic nu se pierde
nimic nu se castiga, ci totul se transforma.”
De asemenea este interesanta si trimiterea lor in spatiul asiatic fapt care ar putea sa insemne o
colonizare a acestor teritorii cu triburi care proveneau din randul acestui popor al agatarsilor.
O alta marturisire ne spune ca:
“Agatârşi – de la grecescul agatyrsos. Populaţie localizată de Herodot la izvoarele râului
Maris (Mureş), în Dacia, unde se ocupau cu mineritul. S-au găsit obiecte aparţinând acestei
populaţii şi în Moldova de nord.
La origini triburi iranice, conform legendei greceşti care spunea că fiii lui Herakles (zeul
focului) erau Skithes şi Agathyrsos (iar din acesta din urmă s-ar trage grecii înşişi, indo-
europeni şi ei, migraţi din Asia spre Europa şi în peninsula azi grecească, traversând zona
balcanică şi mergând apoi spre sud).”
Sursa : Mic dictionar, Istoria civilizatiilor, Ecaterina Taralunga
Asupra acestei afirmati as dori sa fac urmatoarea precizare: Herackes nu era zeul focului nici
la greci nici la romani. Aici se face o grava confuzie intre Hefaistos, zeul focului la greci care la
romani se numea Vulcan si Heracle eroul grec care la romani se chiema Hercule si care nu
avea nici o legatura cu focul sau cu fierariile zeilor.
Altii ne spun ca:
“AGATÂRŞII – cu oameni “foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur” ceea ce corespunde
perfect bogăţiilor aurifere ale Daciei după cum menţionează Herodot. (dupa Vasile Parvan)”
Sursa: http://lumesievenimente.blogspot.ro/2012/07/agatarsii-trib-de-origine-iraniana.html
Dintr-un articol destul de interesant aflam ca:
“Citindu-l pe Herodot am realizat ca el n-a descris doar ceea ce a vazut in mod direct, ci si din
auzite. Asa se poate explica plasarea alfluentilor Dunarii din sudul Romaniei de azi intr-o
ordine gresita si in locatii geografice fara legatura cu amplasamentul real. Astfel, Muresul este
corect descris ca izvoare si varsare, dar Argesul, Oltul sunt plasate intre Prut si Nistru. La fel
stau lucrurile cand vorbeste despre teritoriile de la nordul Dunarii… Spune ca zona este
complet lipsita de vegetatie (iar noi stim prea bine contrariul) si ca scitii faceau focul cu…
oase.
Asadar, nu toate informatiile provenite din sursa Herodot sunt demne de increderea. O
posibilitate ar fi ca ilustrul calator sa fi vizitat doar regiunea muntilor Haemus si cea de la
sudul Dunarii, despre restul scriind din povestite. Informatiile sale despre asezarea si
intinderea triburilor sunt la fel de imprecise. Dintr-o parte a scrierilor sale stim ca getii si
dacii sunt triburi surori, dar nu sunt unul si acelasi trib.
Ca asezare a lor, getii ar fi fost in sudul Dobrogei, iar dacii – undeva in regiunea
Bucurestiului de azi. In acelasi timp, despre zona ulterior ocupata de romani, parte din
Ardealul de azi, referirile sunt putine si vorbesc doar despre populatia/triburile ce locuiau
acolo, agatarsii. Descrierea modului de viata pe care agatarsii il aveau este sarac si, pe undeva,
straniu. Ne spune ca iubeau bijuteriile, mai ales barbatii (ceea ce poate fi real, stiut fiind ca in
traditia poporului roman exista inelul ca podoaba masculina) si ca ieseau in evidenta prin
coafuri neobisnuite. Asta ar avea o baza, stiut fiind ca motii isi trag numele de la o coafura
mai speciala, o coada impletita si stransa ca intr-un mic coc pe o parte. Coafura nu se mai
pastreaza azi, dar batranii inca o aveau la inceputul sec. XX.

120. Mai multe, Herodot nu ne spune, pentru ca informatia ca agatarsii isi puneau femeile la
comun mi se pare neserioasa. Cat despre Carpati, Herodot nu sufla o vorba ; nici nu pare sa
stie ca exista, ceea ce atesta ca el n-a trecut Dunarea. De altfel, el a mai fost intr-o situatie
asemanatoare cand le-a povestit tinerilor invatacei despre piramidele egiptene ; nu le vazuse,
dar le-a spus ca ele sunt… rotunde.
Istoria noastra oficiala este parcimonioasa. Retine ca fiind real doar ceea ce convine din varii
puncte de vedere. Astfel, se prezuma ca dacii si getii sunt sinonime si se extinde aria lor de
raspandire in tot spatiul romanesc, si chiar dincolo de el. Aceasta presupune o ignorare
paguboasa a celorlalte triburi surori si o deformare a istoriei. Stim ca in sudul Moldovei erau
asezati carpii si ca siginii ocupau Oltenia de azi si pana la sud de Belgrad (cel putin) pe coasta
Dalmatiei, in sud, iar in nord pana in zona Aradului si Panonia.
Hyperboreenii, poporul din nord, este inca neclar unde erau plasati, multe surse indicand
nordul tarii noastre si pana in Ucraina de azi, altele – in nordul extrem al continentului, ceea
ce este nesigur ; la fel de imprecisa este localizarea bessilor. Inca neexplicata ramane
posibilitatea ca micul trib dacic sa fi migrat spre nord in asa masura incat sa fi ocupat
integral teritoriul agatarsilor. Asta ar fi insemnat ca tribul, desi cu un teritoriu initial redus,
era destul de numeros ca populatie, dar ramane neclar cum ar fi putut ei ocupa un teritoriu
pe care scitii, mult mai numerosi si cu o vasta experienta de lupta s-au temut s-o faca ; nici
macar nu au avut curajul sa tranziteze teritoriul agatarsilor, chiar daca se refugiau din calea
persanilor, asa ca au preferat sa se ascunda in teritoriul ce le apartinea, decat sa dea piept cu
fratii lor, inflexibilii agatarsi.
Istoricii accepta ca mineritul aurifer la noi a fost inceput de catre agatarsi, cei care ajunsesera
la un nivel de virtuozitate in prelucrarea aurului, lucru confirmat si de exporturile de produse
finite catre popoarele nordice, dar si de legaturile lor cu fenicienii, ei insisi metalurgi
cunoscuti, dar si comercianti vestiti. Printre motivele exportate si adoptate de catre
importatori se numara si spirala ca semn al infinitului, motiv arian/indo-european ajuns in
peninsula Scandinava intai prin intermediul comertului cu aur. Aceasta ocupatie a agatarsilor
este confirmata, intr-un fel, si de catre Herodot.”
Sursa: http://almanahelegoagal.blogspot.ro/2012/03/interviu-cu-herodot_27.html#
Tot cautand, am gasit un alt punct de vedere pe care vreau sa il aduc la cunostinta voastra:
Iată ce relatează Alexandru Vlahuţă despre agathîrşi, în lucrarea“Din Trecutul Nostru”-
România Pitorească :
“Demult, cu opt sute de ani inainte de Hristos, traia pe vaile acestea un neam de oameni
razboinici, aspri la fire si la chip, cu numeme de sciti. Ei stapaneau, de calare, toata campia
intinsa din Marea Neagra pana-n pustiurile mlastinoase ale Donului; iar in partea muntoasa,
in mandra cetate a Carpatilor, haladuiau agatarsi, o vita mai aleasa, desfacuta din neamul cel
mare al tracilor.
Retrasi din vadul gloatelor pribege, aparati de intariturile muntilor si aparoape nestiuti de
lume, agatarsi duceau acolo o viata asezata, linistita, indelednicindu-se unii cu cresterea
vitelor, altii cu viile, ori cu albinele, de raul carora se zice ca nu poate patrunde nimenea la ei,
cei mai dinauntru strangand aur din prundul raurilor sau scotindu-l din desfundaturile
muntilor si toti laolalta alcatuind o familie de oameni voinici, harnici si santosi, care se purtau
gatiti in haine stralucitoare, traiau in liniste si-n buna intelegere, isi iubeau tara lor fruomoasa
si pazita, din care nu ieseau niciodata, avand carmuitori pasnici, inlesniri multe si legi putine,
pe care le puneau in versuri si le-nvatau pe dinafara cantandu-le.”
O alta interesanta marturisire sau mai precis o expunere depre originile poporului agatars o
face domnul Valentin Tarcaar in cartea sa, AGHARTA COD, din care aflam ca:
“Organizația LUPTĂTORILOR ORDINULUI DRAGONULUI a luat naștere când bravii

121. AGATHÎRȘI (popor pe cale să fie scos din toate manualele de ”istorie”), locuitori ai spațiului
Carpato-Danubiano-Pontic, au luat atitudine atunci când raselor coexistente pe Terra a
început să le fie încălcate drepturile la EXISTENȚĂ UIVERSALĂ de către o altă rasă
asemenea lor, rasă care astăzi se ascunde în spatele VATICANULUI și grupării numite
FRANCMASONERIE.
Când cei călcați au fost învinși prin FORȚĂ, li s-au luat dreptul la cunoaștere, și le-au fost
interzise cunoștințele universale. Atunci BINELE a devenit ”RĂU” iar RĂUL a devenit
”BINE”. IMPOSTORII au devenit LEGITIMI, iar LEGITIMII au fost transormați
în”IMPOSTORI”. De atunci încoace au curs fluvii de sânge. Cum agathîrșii aveau ca
emblemă DRAGONUL, dragonul a fost transformat in DRAC, SATANA sau DEMON. Cum
ceilalți aveau ca emblemă CRUCEA și VULTURUL, crucea a devenit element de tortură iar
vulturul l-a chinuit pe PROMETEU.
AGARTHA – ȚARAAGATHÎRȘILOR (înconjurată cu un zid în formăde cap de dragon) și
Munții Carpați în formă de dragon.
LUPTĂTORI AI ORDINULUI DRAGONULUI (cunoscuți în antichitate sub numele de
DRACI sau DACI. Aceștia erau aripa militară a agathîrșilor și purtau ca stindard dragonul în
vîrf de lance).
AGATHÎRŞI erau progenituri rezultate în urma împerecherii extratereştrilor dragonieni cu
membre ale rasei thrcilor.
Arealul acestora era în exclusivitate Agartha, în special coloana Munţilor Carpaţi, până la
graniţa cu Munţii Tatrii (Slovacia), Munţii Sudeţi, Munţii Scandinavici şi toţi munţii Europei
de Vest până în Alpii Elveţieni. Aceştia i-au înlocuit pe PELASGI care au luat în partea sudică
Munţii Rodopi, Taurus şi Caucaz.
AGATHÎRŞII aveau în grijă transportul minereurilor preţioase, în interiorul muntelui
(Carpaţii de astăzi). Tot ei asigurau securitateaşi ordinea în colonie, după legi clare şi bine
stabilite. Istoricii au stabilit că termenul « agathîrs » este o derivare a termenilor « thrs »care
înseamnă munte şi « aga » care înseamnă superior sau stăpân
In Agartha au loc, de asemenea, cazuri in care extraterestrii s-au imperechiat cu rasele umane

122. ale Thracilor si sauromatilor, fapt care a dus, asa cum era firesc, la aparitia de progenitori. Fii
rezultati din aceste uniuni mixte s-au numit AGATHARSI sau ARYANMATI sau ARYENI”
Dupa acest maraton al parerilor impartasite de fiecare despre agatarsi nu prea stii ce sa mai
crezi. Te intrebi nedumirit cine are dreptate si de ce fiecare are o viziune atat de diferita
despre acest misterios popor. De partea cui ar fi adevarul?
Pai.., este foarte greu de stabilit cu precisie cine era cu adevarat poporul agatarsilor pentru ca
numerosii ani care au trecut nu au mai lasat multe urme ale vietii lor ca marturie pe aceste
meleaguri, iar pe de alta parte in mod voit maini nevazute au facut ca aceste urme lasate de ei
peste negura timpului sa piara cu adevarat.
Nu voi incerca sa reconstruiesc adevarul despre acest popor pentru ca ar fi imposibil, dar
voi incerca sa judec logic dupa probele si marturiile ramase cine erau ei cu adevarat sau
mai bine zis voi incerca sa scot in evidenta ideile principale care duc la aceste neintelegeri
despre viata si existenta acestui misterios popor al antichitatii.
Inainte de toate trebuie sa incepem cu o intrebare simpla: cine erau agatarsi? Erau ei un trib
apartinand tracilor, getilor sau dacilor??? Nu. In toate marturiile care atesta existenta lor pe
aceste pamanturi, agatarsii sant nominati ca un popor iranian sau scyto-iranian care ocupa
nu numai Transilvania ci si Moldova.
Faptul ca localizarea lor pe harti are cele mai diferite locuri este posibila doar pentru simplul
fapt ca acest popor nu exista doar pe Mures, Tarnave, Somes, in Carpatii de curbura sau pe
Dunare. Nu. Acest popor era raspandit peste tot si fiecare l-a amplasat unde a vrut tocmai
pentru ca ei erau peste tot si oriunde era bine, pentru ca se stia ca in orice parte al spatiului

123. danubio-carpato-pontic ar fi fost amplasat acolo erau numai agatarsi.
Deci, primul punct foarte important pe care l-am descoperit este ca: agatarsi erau in
timpurile antice, locuitorii de drept ai spaziului Carpato-Danubio-Pontic.
Originea lor pare un mister de nedezlegat la prima vedere, care probabil este in mod voit atat
de intortochiat doar pentru faptul ca numai in acest fel li se poate pierde urma. Ca sa
intelegem tot ce se spune despre originile poporului agatars trebuie sa ne asezam si sa studiem
impreuna ce stim despre ei:
-marea majoritate a celor care ii nomina, ii studiaza, sau vorbesc despre ei , sant de acord ca
acest popor care ocupa un vast teritoriu al vechii Dacii, adica Transilvania si Moldova in
principal, sant un popor de origine iraniana.
-originea lor iraniana vine de la faptul ca eroul Heracle in greaca sau Hercule in romana era
tatal stramosului lor Agatarsos care era unul din fii sai.
-conform surselor Wikipedia morminte ale agatarsilor au fost gasite pe teritoriul Transilvaniei
fapt care confirma spusele lui Herodot care ii localizeaza in acesta regiune intre 550-450 i.e.n,
perioada in care au fost datate si mormintele .
-Herodot sustine ca agatarsii erau in conflict cu scitii in timp ce ipotezele moderne ii considera
neam cu scitii de unde vine si originea lor iraniana. In acelasti timp in sec 1-2 e.n. apar in
Italia unele inscriptii cu numele de Agathyrsios in amintirea legendarului fiu al lui Heracles,
zis Hercule.
Va spun sincer ca am cazut pe spate cand am revazut aceste idei principale despre existenta
agararsilor. Nu puteam sa fac nici o legatura intre iranienii antici si agatarsi, intre Hercule si
iranieni, intre Herodot si si habarnismul sau asupra teritoriilor care delimitau raul Maris,
intre acest popor si explicatia cretina de pe saitul celei mai mari enciclopedii web a lumii
unde nu se stie ca anii care erau numarati i.e.n. sant descrescenti astfel incat primul era anul
550 si apoi 450. Iata :
(Este de remarcat că cele doua localizari ale lui Herodot provin din perioade diferite; prima
relatează situația din momentul prezenței acestuia la Olbia (450 ien), a doua se referă la
perioada războiului scito-persan (514 i.e.n.) , ceea ce ar presupune o restrângere a ariei
agatârșilor în cursul sec V i.e.n.)
Sa ne oprim aici si sa incercam sa intelegem de unde si cum au venit triburile iraniene pe
teritoriul Transilvaniei si al Moldovei.
Totul pleaca de la legendele Olimpului, scrieri pe care eu, in decursul celor mai mult de zece
ani de studii al fenomenului religios si a scrierilor antice, le consider nu fabule bune de
adormit copii ci povestirea adevaratei istorii a lumii.
Ei bine, conform acestor relatari, Hercule( Heracles) fiul lui Zeus si al Aclamenei calatorind
pe teritoriile care vor deveni ale scitilor de mai tarziu a intalnit-o pe Echidna, o femeie care
era de la brau in jos sarpe. Aceasta ii propune sa se uneasca fizic cu ea, lucru pe care Hercule
il si face. Din aceasta uniune dintre doua creaturi atat de diverse vin la lumina trei fii:
Agatarso, Gelono si Scite cel mai mic.
Ca sa nu ii faca sa se certe pe teritorii, Hercule propune ca intre ei sa se dea un fel de concurs
in care toti vor trebui sa incerce sa traga cu renumitul sau arc. Cel care reusea sa indoaie
imensul arc al parintelui lor devenea proprietarul pamanturilor acelea, care se gaseau intre
Dunare, Marea Neagra si Siberia meridionala. “Concursul” a fost castigat de Scite care a
devenit proprietarul legitim al acelor pamanturi.
Se pare ca denumirea de sciti inseamna chiar arcas datorita marii lor indemanari in a utiliza
aceasta arma. Pe diferite site-uri italiene am gasit chiar o parere referitoare la agatarsi care ,
dupa autor ar fi fost scitii care traiau in Transilvania. “Stanziamenti sciti erano presenti in

124. Transilvania con la denominazione di Agatarsi.”http://tanogaboblog.it/portalino/scite-un-
figlio-di-eracle/
In versiunea povestita de Diodoro Siculo cel care se uneste cu Echidna nu este Hercule ci
Zeus.
In testele grecesti Echidna ar fi trait in Pelopones unde si-a gasit chiar moartea ucisa fiind de
Argo cel cu o suta de ochi care avea obiceiul sa manace trecatorii.
O alta interpretare a acestor fapte o dau insa locuitorii coloniilor de la tarmul Marii Negre,
care povestesc ca Hercule ajuns pe acele pamanturi si-a dezlegat caii lasandu-i sa pasca
inainte de a se culca dupa oboseala drumului facut. Cand s-a sculat a inceput sa ii caute dar
nu reusea sa ii gaseasca pentru ca Echidna, femeia jumatate sarpe, care locuia intr-o pestera
in apropierea acelor locuri, ii luase.Ea ii promite ca ii va reda caii cu conditia ca el sa se
uneasca carnal cu ea. El accepta si din uniunea aceea se nasc trei fii: Agatarso ,Gelono si Scite.
O statue a lui Hercule expusa in Franta , are o particularitate pe care putini o sesizeaza dar si
mai putini o scot in evidenta: trupul eroului grec este facut din marmura neagra, fapt care ne
duce cu gandul la adevaratii oameni care populau vechia Dacie, si care erau de culoare
neagra. Insusi biblia ii chiama “tarile oamenilor cu cap negru, le teste nere”, ale viitoarei
Valahii.

125. http://www.summagallicana.it/lessico/e/Eracle%20o%20Ercole.htm eracle nero
Ei erau popoarele lui Gog si Magog din nord despre care popoarele orientului mijlociu nu
auzisera si pe care nu ii cunosteau. Acest lucru confirma inca o data faptul ca triburile lor
iraniene sau arabe pe pamanturile acestea nu prea au venit. Testele biblice au fost scrise intr-o
perioada relativ apropiata timpului nostru (sec 4-5 i.e.n) iar aici este mentionat faptul ca
popoarele iraniene si cele semitice nu cunosteau popoarele nordice ale tracilor chemate Gog
si Magog.
Am putea sa concretizam ceea ce am spus pana acum in felul urmator:

126. Faptul ca agatarsi ar fi un trib iranian vine de la o legenda in care eroul grec, Hercule, se
uneste cu femeia jumatate sarpe, pelasga de origine , dand nastere a trei fii ce vor deveni capii
unor importante triburi: scitii, agatarsii si gelonii. In nici o scriere insa, nu intalnim
mentionat teritoriul Echidnei pe plaiurile anticului Iran. De asemenea din nici o scriere
antica adevarata, nu reiese faptul ca triburile semitice au migrat in Siberia, a parte
neitelesele teorii “stiintifice” care doresc cu tot dinadinsul sa ne convinga ca Sumerul a fost
leaganul civilizatiei planetare.
Impotriva aberantei doctrine stiintifice sant chiar descrierile grecilor de unde ne dam seama
ca zeii lor nu au depasit in escapadele lor teritoriile dimprejurul Marii Negre si a
Mediteranei.
De asemenea, desi Herodot ne spune ca agatarsi erau in conflict cu scitii ,noi nu prea putem
sa ii dam crezare pentru ca el povesteste ceea ce a auzit despre aceste populatii pe care nu le-a
mai cunoscut si ale caror teritorii el nu le-a mai vazut.
Un alt motiv pentru care scitii si agatarsi nu puteau fi in conflict este, dupa cum se povesteste,
firea pasnica a celor din urma care aveau cu totul alte preocupari decat razboaiele cu fratii
lor, dar si pentru ca multi scriitori ai antichitatii ii considera acelasi popor.
Deci iata ca teoria triburilor iraniene venite in Europa de est nu sta in picioare, pentru ca nici
un om care cunoaste povestirile antice ale zeilor greci nu va putea afirma ca Hercule a
intalnit-o pe Echidna in teritoriile semitice, ci in teritoriile greco-carpato-danubio-pontice.
Deci, conform izvoarelor menzionate de Wikipedia dupa care s-au scris nenumarate articole
eronate, “iranieni” agatarsi au fost zamisliti de Hercule, eroul grec si de Echidna, femeia
sarpe care locuia pe teritoriul vechii Dacii. Deci agatarsii, scitii si gelonii s-au nascut aici intre
mare, Carpati, Balcani, Nistru si Don.
Cred ca nu gresesc sustinand acest lucru, pentru ca mai normal ar fi sa te intrebi de ce acest
trib care poposea pe teritoriul actualei Romanii venea tocmai din Iran, si cum se face ca erau
asa de multi incat nici nu se mai poate vorbi de un trib, ci de o intreaga natiune, din moment
ce teritoriul occupat de ei era atat de vast. In acest caz nu ar fi mai nobil si mai corect sa
avem curajul sa spunem ca acest popor s-a inmultit aici, ca acest popor a populat pamantul
gol pe care s-a nascut si ca originea lui nu poate fi iraniana.??
O alta particularitate a sa ar fi faptul ca era un popor pasnic organizat in matriarhate unde
femeia era stapana pentru ca femeia era datatoare de viata si de fericire, “detineau vii
renumite. Colindele păstrate în folclorul din acest spațiu geografic ne comunică peste veacuri
că locuitorii acestor meleaguri se ocupau cu plugărit, oierit și viticultură…,si că la agatârși
legile se cântau, pentru a fi invătate pe dinafară. Poate același izvor a acreditat informația că
agatârșii se tatuau, preluată și de textele târzii”(wikipedia)
“Retrasi din vadul gloatelor pribege, aparati de intariturile muntilor si aparoape nestiuti de
lume, agatarsi duceau acolo o viata asezata, linistita, indelednicindu-se unii …cu albinele, de
raul carora se zice ca nu poate patrunde nimenea la ei.”(Al. Vlahuta)
Faptul ca erau bogati, ingrijiti, plini de aur este marturia conform careia avem certitudinea
ca minele de unde isi extrageau aurul erau ale lor, lucru care intareste si mai mult afirmatia
conform careia ei erau stapanii acestor pamanturi, de unde ei nu extrageau aur pentru
nimeni, ci pentru ei.
Vasile Parvan mentioneaza ca bogatia agatarsilor se potriveste cu bogatiile aurifere ale Daciei
ceea ce ar confirma originea lor antica.
“AGATHÎRŞII aveau în grijă transportul minereurilor preţioase, în interiorul muntelui
(Carpaţii de astăzi). Tot ei asigurau securitateaşi ordinea în colonie, după legi clare şi bine
stabilite.”, ne spune domnul Tarcaar.

127. Pe de alta parte, asa cum am vazut, marea majoritate a surselor care vorbesc despre agatarsi
sant de acord ca acestia au fost cei care au inceput sa extraga aur di muntii Apuseni, in special
de le Rosia Montana. Agatarsii ajunsesera la un grad inalt de prelucrare a acestui material
din care faceau adevarate opere de arta. Datorita maestriei lor ei faceau schimburi de produse
cu popoarele nordice dar si cu fenicienii care aveau de asemenea o tehnica a metallurgiei
foarte avansata. Maestria lor si arta in prelucrarea metalelor este confirmata chiar de
Herodot.
Ar fi cazul sa avem rationalitate si sa recunostem ca afirmatia conform careia agatarsii
extrageau aur pentru altii nu prea ar mai fi valabila . Cum ar fi putut ei sa fie plini de aur
daca aurul nu era al lor?? Cum se face ca dormeau pe aur, beau din cupe de aur, se imbracau
cu aur, poleiau totul cu aur, dar in acelasi timp aurul nu era al lor ci al altor popoare?
Deci afirmatii de genul acesta nu sant corecte si in acest caz nu se poate se se preia o stire de la
unul la altul fara a gandi daca sta in picioare sau nu. Nu poti sa scrii sau sa preiei ceva de bun,
pana nu esti informat asupra subiectului in cauza si pana nu judeci tu singur daca ceea ce se
afirma este corect sau nu.
Este clar ca nu pot sa depun probe care sa sustina aceasta teorie dar cel putin am certitudinea
ca judecata mea este corecta. Deci dupa ce am dedus logic de ce teritoriile lor erau asa de
diferite si ca originea lor nu este nici iraniana si nici dacica, pentru ca atunci aceste triburi nu
esistau, ar fi cazul sa intelegem sau sa incercam sa cautam adevarata lor origine.
Din marturiile adunate reiese, asa cum am vazut, ca agatarsi in majoritatea cazurilor erau un
trib iranian. Domnul Tarcaar sustine insa ca veneau din Agartha , Vlahuta sustine ca erau o
ramura pacifica a Tracilor, lucru care reiese si din unele afirmati ale domnului Tarcaar, iar
Vasile Parvan deduce ca :” Trib de origine iraniană, stabiliţi, cu mult înainte de sec. V î.e.n în
spaţiul intercarpatic devine propabil cu timpul un trib dacic” . Santem iar la o rascruce si
parerile fiind atat de diferite, merita sa le analizam pe fiecare.
Despre prima teorie, in care agatarsii ar fi un trib iranian, abia am terminat de vorbit.
Vlahuta in schimb are o vedere cat se poate de reala a numelui locuitorilor antici ai
pamantului in timpuri antice. El a inteles ca nici un popor al pamantului nu a disparut asa
cum ar vrea lumea stiintifica, ci s-a adaptat la vremurile care veneau, iar schimbarile
numelor antice al fiecaruia se facea in conformitate cu noile curente ale epoci in care traiau
sau cu teritoriile noi pe care le ocupau. Acelasi lucru il sustine si Vasile Parvan care desi ii
considera un trib iranian conclude ca in timp ei devin un trib dacic.
Domnului Valentin Tarccar ne spune altceva, ceva foarte diferit de teoriile pe care le-am
analizat pana acum, pentru ca in viziunea sa, agatarsii ar fi o ramura de suprafata a
poporului Aghartei, tara din interiorul Terrei.
Este interesant acest punct de vedere al originii acest trib care ar veni din Agartha, mitica
tara din interiorul pamantului cu plaiurile vesnic insorite si verzi ale blanzilor si pasnicilor
oameni care traiesc in Shambala, capitala taramului subteran.

128. In acest caz ar trebui se ne folosim din nou de ceea ce in mod eronat se chiama legende,
pentru ca de-a lungul timpului milenar care a trecut peste ele, sant singurele care au ramas
aproape de forma originala pentru ca mainile lungi ale institutiei religiose nu au putut sa le
atinga ca sa le deformeze continutul si sa le schimbe originile decat in mica masura.
Territori sciti
Voi incerca sa expun in cateva cuvinte cine e si unde se gaseste Agartha , tara de unde
Valentin Tarcaar sustine ca au venit agatarsi de suprafata si care in realitate ar fi patria lor.

129. Daca as incepe sa va povestesc cate marturii ale existentei acestui taram exista in lume, daca
as incerca sa va vorbesc despre ceea ce exista acolo, sau daca as afirma ca toate grotele,
tunelele si pesterile inchise pentru populatie, cu mentiunea periculoase, zona nesigura, zona
interzisa in realitate duc catre acel taram mai mult de jumatate din populatie ar zice ca sant
nebuna, ca lozesc sau ca mi-am ars creierul.
Din pacate nu e asa cum credeti din mai multe puncte de vedere:
-se cunoaste din vremuri antice ca tot pamantul este strabatut de tunele si cai de acces
subterane care unesc diferite puncte ale Terrei calatorind pe sub pamant.
-fiecare cultura antica indiferent de locul in care traieste a povestit ca in interiorul planetei se
gasesc impunatoare orase subterane supraetajate care de obicei au construite nivele pana la
-13, cateva dintre ele fiind chiar descoperite.
-in antichitate oamenii traiau sub pamant de teama zeilor si a cataclismelor provocate de
nenumaratele si nimicitoarele razboaie atomice ale acestora.
-se cunoaste insa si teoria aberanta conform careia pamantul este format din nenumarate
straturi si de un nucleu care il mentine.
-se cunoaste de asemenea faptul ca in vremea formarii sale pamatul avea o miscare de
rotatie de doua ori mai mare decat cea actuala.
-se cunoaste de asemenea faptul ca Pamantul in acele vremuri era o bucata de lava
incandescenta.
Conform acestor invataminte pe care le primim in scoala obbligatorie, nu avem voie sa
contestam aceste teorii (pentru ca sant doar teorii), pentru ca asa s-a stabilit ca e corect. Ok.
-Pai daca pamantul era plin de materie incandescenta moale,

130. -daca asupra lui actionau atunci ca si acum forta de gravitatie si forta centrifuga
-daca miscarea sa de rotatie era mai mare de doua ori decat cea actuala
-si daca pe masura ce trecea timpul el se racea usor, usor
ATUNCI nu e normal ca:
-in interiorul sau forta centrifuga sa impinga materia in exterior iar forta gravitazionala sa
impinga materia din exterior spre interior cu aceeasi intesnsitate astfel incat cele doua forte
sa se anuleze iar in interiorul pamantului sa se formeze gaura cauzata de forza centrifuga???
Nu e normal ca sa apara efectul asa zisului storcator al masinii de spalat??? Nu e normal ca sa
se formeze o cavitate in interior??

131. -cei doi poli nu e normal sa fie de fapt doua gauri pe unde planeta respira asa cum se vede in
fotografiile de la NASA si pe unde apare aurora boreala generata de soarele interior???
As putea sa vorbesc mult pe marginea acestui subiect dar nu este tema mea in acest moment.
Eu doar am vrut sa expun un alt punct de vedere conform caruia viata in interiorul planetei
nu numai ca este posibila ci este chiar reala. Deci in acest caz chiar si teoria domnului Tarcaar
poate fi mai mult decat valabila.
A parte acest lucru, eu as asocia insusi numele poporului Agatars cu numele taramului
subteran Agharta. Daca am lua in serios toate marturiile care au fost lasate in scrierile

132. sciamanilor sau chiar de catre persoane importante, marturii palpabile asa cum este cea a
amiralului marinei Satatelor Unite ale Americii, Richard Byrd, am intelege ca nimic nu e o
joaca sau o fantezie. Amiralul, in munca lui de explorare a Antarcticii a avut contact cu acesta
lume , in care oamenii taramului de dedesubt avertizeaza ca o lunga si iminenta furie neagra
se va abate asupra terrei asa cum s-a mai intamplat si alte dati, iar ei, ca intotdeauna vor fi
nevoiti sa vina la suprafata sa repopuleze lumea si sa o poarte catre cunostinta universala.
Jurnalul de calatorie al amiralului Richard Byrd este cutremurator si orice om care are
macar un graunte de bun simt pentru suferintele sale si pentru ceea ce povesteste in acele
pagini, nu poate admite ca o persoana de talia sa nu poate face diferenta intre lumea de
suprafata si cea din interior. In plus, Pentagonul si serviciile secrete americane carora el le-a
transmis mesajul lumii de dedesubt, nu i-au spus ca este nebun, ca a visat, ca nu e adevarat
ceea ce spune. Nu, domnilor. Institutiile secrete i-au spus ca in conformitate cu faptul ca este
un militar, trebuie sa asculte ordinele si sa mentina secretul. Cu alte cuvinte amiralului nu i s-
a spus ca viseaza ci ca TREBUIE SA TACA, ceea ce face o mare diferenta.
Aici mai multe:
https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2013/10/31/antarctica-zona-prohibita/

133. Plecand deci de la certitudinea ca Agartha interna exista, nu vad de ce nu as admite ca
agatarsi de la suprafata nu ar fi o parte a celor care locuiau in interior, veniti sa repopuleze
pamantul dupa ultimul cataclism suferit de Terra acum 12.000 de ani.

134. In ceea ce ma priveste eu as asocia, asa cum afirmam mai devreme , numele agatarsilor cu
insusi tara subpamanteana Agartha numai ca nu am nici o dovada care sa sustina aceasta
teorie. In ceea ce priveste originea numelui poporului agatars exista mai multe puncte de
vedere .
Conform surselor enciclopediei web : “Numele celei mai vechi populații consemnate în
Transilvania, Agathirsoi (Agatârșii) înseamnă „conducătorii cu toiege” (thirsus = toiag)…. De
acolo vine expresia „a conduce cu toiag de fier”.
Domnul Tarcaar spune ca:” Istoricii au stabilit că termenul « agathîrs » este o derivare a
termenilor « thrs »care înseamnă munte şi « aga » care înseamnă superior sau stăpân.”, deci
agatars ar insemna stapanaul muntelui. In acest caz nu am mai putea sa ne indoim de faptul
ca poporul agatarsilor era nascut in aceste locuri, unde Zalmoxe ii invatase pe Solomonari,
preotii sai, sa fie stapanii muntilor, stapani ai vanturilor si calatori prin nori. Aducatori de
ploi si risipitori de furtuni, ei poarta oamenii prin ceruri si fac sa curga laptele din copaci …”,
asa cum afirma Tablitele de la Sinaia.
De asemenea tot dansul afirma ca: „In Agartha au loc, de asemenea, cazuri in care
extraterestrii s-au imperechiat cu rasele umane ale Thracilor si sauromatilor, fapt care a dus,
asa cum era firesc, la aparitia de progenitori. Fii rezultati din aceste uniuni mixte s-au numit
AGATHARSI sau ARYANMATI sau ARYENI”
In “Mic dictionar, Istoria civilizatiilor”, Ecaterina Taralunga face o supozitie uimitoare,
afirmand ca: ..”conform legendei greceşti care spunea că fiii lui Herakles (zeul focului) erau
Skithes şi Agathyrsos (iar din acesta din urmă s-ar trage grecii înşişi, indo-europeni şi ei,
migraţi din Asia spre Europa şi în peninsula azi grecească, traversând zona balcanică şi
mergând apoi spre sud).”
Deci este posibil ca din vechia populatie a agatarsilor antici care s-au nascut nu in iran ci in
spatiul Danubio-Carpato-Pontic, asa cum am stabilit mai inainte, sa se traga chiar grecii si
indoeuropeii care au migrat apoi nu din Asia spre Europa ci invers.
Este posibil sa fie persoane care vor spune ca nu este posibil sa stabilim acest lucru dupa
legende numai ca in acest caz le-as aminti ca insusi originea iraniana a agatarsilor a fost
facuta de lumea stiintifica in baza unor legende grecesti. Deci ar fi fair play sa nu se prinda in
considerare doar ceea ce convine pentru a decreta corecta o teorie.
Eu am incercat sa aflu mai multe despre originea acestui cuvant si pe langa explicatiile pe
care vi le-am facut cunoscute mai sus, am gasit o alta care pare a avea alte semnificatii.
Agatarsos este format din doua cuvinte: AGA si TARSOS.
In engleza ar exista o serie de cuvinte derivate de la radacina „aga”, cum ar fi:
again, against, agalactia, agalmatolite, agamemnon, agamennon, agami dar tot de aici ar
pleca si sinonimul lui “aga” care este “agh” care inseamna conductor, cap, sef, in limba turca.
Lucrul straniu este faptul ca in orice limba ai cauta cuvantul AGA, toti fac referire la limba
turca, ca si cand acest cuvant ar fi o o radacina a unui cuvant apartinand acestei limbi.
Ca o completare a faptului ca originile ei sant turcesti este a doua parte a cuvantului care este
TARSOS, si care era, asa cum stim, unul dintre cele mai mari centre commerciale si maritime
ale Cappadocciei, care mai tarziu s-a chemat Antiohia iar mai apoi Cilicia si care concura
chiar cu Alessandria din Egipt.Tot in acesta zona se gasesc si mutii Taurus, cuvant asemanator
sau cu aceeasi radacina ca si primul. La aceste lucruri nemailuand in considerare faptul ca si
apostolul Paul chiemat inaiante Saul, era originar din Tarsos iar expresia “a conduce cu toiag
de fier “ este o afirmatie apartinand de asemeni bibliei.
In acest caz originea cuvantului agatars ar proveni de la doua cuvinte turcesti, daca ar fi sa
judecam dupa natiunea careia ii apartin acele locuri astazi. In antichitate insa stim ca acele

135. teritorii apartineau troienilor care erau o parte a hiperboreenilor pelasgi locuitori originari
din teritoriilor de nord ale Istrului inferior.
Sant convinsa insa ca radacina cuvintului agatars care este AGA nu vine din limba turca ci
din limba vechie a pelasgilor care inseamna asa cum am vazut originar, bastinas, stapan. In
ceea ce priveste a doua parte a cuvantului TARSO, as asocia-o mai degraba cu teritoriile in
care ei locuiau, mai precis cu partea de nord a Marii Negre unde Donul se varsa. Afirm acest
lucru pentru ca in antichitate Donul se chiema Tanis, iar in acele locuri ale Siberiei
meridionale au trait scitii, fratii de sange ai agatarsilor.
Deci, chiar daca am admite ca nasterea agatarsilor ar fi avut loc pe plaiurile semilunei, tot nu
am putea sa afirmam ca ei si scitii sant de origine iraniana. Din diferitele traduceri ale
cuvantului putem sa afirmam ca agatarsi inseamna stapani, primii, originari, indigeni,
detinatori ai tinuturilor, si acest lucru se vede foarte clar din hartile care ii desemneaza
stapani ai unor tinuturi nemarginite situate in Europa de est si Eur – Asia( Siberia
meridionala si parte din fosta Troie, teritorii care au fost dintotdeauna ale lor) .
Acest lucru inseamna ca inaintea lor nu mai era nimeni in aceste locuri, ca ei au fost primii
care au populat toata aceata vasta zona a Europei estice care se intindea de la izvoarele
Dunarii, la Carpati, Balcani, Turcia europeana si pana in Siberia meridionala considerand ca
agatarsi si sciti erau ori doua triburi surori, ori ca erau unul si acelasi popor.
In acest caz afirmatia Ecaterinei Taralunga conform careia din neamul agatarsilor ” s-ar
trage grecii înşişi, indo-europeni şi ei” este corecta, pentru ca aceste popoare s-au nascut din
cele vechi care si-au schimbat numele in functie de locurile in care traiau, asa cum am dovedit
intr-un studiu mai vechi.
Deci, este adevarat ce se afirma in Wikipedia „„Numele s-a mentinut în traditia literară
antică pînă târziu, în epoca romană, când unele izvoare îi localizează, pe agatârși, împreuna
cu alte popoare dispărute la acea vreme (dar mentionate în texte în virtutea traditiei), undeva
în spațiul eurasiatic.”
Aceste afirmatii intaresc ipoteza conform careia familii numeroase de agatarsi au migrat din
spatiul danubio-carpato-pontic in Asia minora, in mediul orient, si din Siberia meridionala
pana in India si China de mai tarziu. Deci agatarsii nu erau o populatie expansionista,
cuceritoare de teritorii, ci o populatie civilizatoare, care a colonizat teritorii noi, nepopulate.
Ceea ce afirm eu acum, vine in contradictie cu celelalte populatii despre care istoria vorbeste
la fel de saracacios ca si despre agatarsi. Este vorba despre hiperboreeni, pelasgi, traci si
atlanti. Acestea sant popoarele care nu au o istorie a lor dar care vin mentionate cand se
vorbeste de istoria antica.
Din izvoarele antice stim ca la nord de Istrul inferior se intindea Hiperboreea tara ghieturilor
si a gerului necrutator cauzate de vantul de nord Boreus. In acesta tara locuiau Pelasgii tara
oamenilor nascuti din pamantul negru considerati de greci cei mai vechi oameni de pe
pamant. Din nenumaratele izvoare ale antichitatii stim ca pelasgii erau un popor de oameni
blanzi care au colonizat intreg pamantul si au purtat lumina micilor triburi care traiau in
intunericul necunoasterii. Ei au colonizat pamantul gol impingandu-se mereu spre alte
teritorii datorita faptului ca deveneau mereu tot mai multi. Ei sant poporul antic care vorbea
o singura limba dar care apoi divizandu-se prin plecarea lor in diferite locuri departe de casa
au format nenumarte triburi care au pastrat la baza limba lor barbara, vechie care s-a
amestecat cu limbile altor triburi intalnite care au modificat –o de-a lungul anilor.
Pare o contrazicere datorita faptului ca si despre agatarsi am afirmat aceleasi lucruri numai
ca la o privire mai atenta vom putea sa gasim diferente sau asemanari, si vom putea sa
intelegem cum s-au asezat ei peste pelasgi sau cum unul dintre cele doua natiuni antiche s-a
transformat in cea care avea sa vina.

136. Pornind de la legenda conform careia Hercule grecul se impreuna cu Echidna traca din a
caror uniune se nasc trei fii: Agatarsos, Gelono si Scite care devin capii unor importatente
triburi, vom incerca sa stabilim cam ce s-a intamplat de fapt pe plaiurile mioritice care
vorbesc de trei frati care din diferite motive nu se mai inteleg datorita invidiei care ii roade.
Datorita acestui lucru doi dintre ei decid sa il omoare pe cel mai mic care era mult mai bogat
dar si mult mai intelept ca ei. Pare ca vesurile baladei Miorita pornesc din vremuri ancestrale
in care se consuma prima crima fraticida a lumii antice cauzata de bunastarea unuia dintre
cei trei frati de sange.
Cautand marturii despre cele trei popoare care s-au nascut din fii lui Hercule aflii ca toate au
existat cu adevarat si ca tara in care traiau in acele timpuri se numea inainte ARIMIA,
Arimphea, Ariminia, Arimin iar populatiile acestei tari se numeau arimaspii dar si rumuni,
rumani, rumuri, arimani arimii.
Iata ce ne spun diversii scriitori antici despre ei:
“ Dionisie Periegetul, secolului ll e.n., ii aminteste pe miticii arimaspii cu numele de arimani,
iar Homer(secolul Vlll î.e.n.) în Iliada, 2.781–783 spune că patria lui Thyphon, cel mai renumit
titan, era ţara arimilor sau Arima, în Odiseea,poetul spune despre acest teritoriu de legendă că
este în ţinutul hiperboreenilor din nordul Istrului.
Dionisie Periegetul confirma faptul ca arimaspii erau Hiperboreenii din nordul Istrului dar ne
mai spune ceva care confirma faptul ca si Echidna locuia in aceasta mitica tara si nicidecum in
Iran, pentru ca titanul cel mai de temut, spaima zeilor, fiinta de frica carora zeii toti au plecat in
Egipt, THYPHON, avea tara de bastina tot in tinuturile arimaspiilor.
Probabil va intrebati care ar fi legatura dintre cei doi? Ei bine, THIPHON era sotul Echidnei cu
care a zamislit cele mai infioratoare creaturi ale antichitatii, dupa cum ne spun legendele
grecesti, pe care in mare parte, ca o ironie a soartei le ucide chiar Hercule.
În cîntul lV al poemului Iliada scris de Homer în secolul Vlll î.e.n. avem date vrednice de ținut
minte cu privire la coafura tracilor arimini, adică a getilor din Tracia care participau și ei la
războiul Troiei fiind amintiți: ,,Tracii moţaţi, şi-l încinseră pe dată cu lungile suliţi”. Iar
istoria ne mai vorbește de un neam motat chiar mai la sud, vecin cu cetatea lui Priam, bitinii
care locuiau în țara Bitinia. Cuvîntul bitini este format din biți cu sensul de moț și ni care
înseamnă uimire, admirație sau mulți.” (Adevaruri ascunse – Constantin Olariu)
Homer, marele orb care a scris “Iliada”(cum a facut un orb sa scrie cele mai mari poeme ale
lumii antice probabil stiu doar marsavii tradatori care au falsificat istoria neamului de eroi
nascuti din Titani la poalele Carpatilor si care au luptat impotriva miseilor neputand sa fie
invinsi, pentru ca numele lor a dainuit peste veacuri, iar faptele lor vor fi cinstite deapururi).
Deci, acest Homer, a vazut el ca ariminii au o coafiura a parte, diferita, la care tineau foarte
mult.
Pana nu de mult in Tara Motilor din Muntii Apuseni oamenii mai purtau inca acesta coada
pana catre anii 1980. Datorita renumitul mot al ariminilor romanii mentin traditia conform
careia la copii de un an trebuie sa li se taie motul. De asemenea pe tablitele sumeriene in care
zeii zamislesc sau mai corect modifica omul existent, ibridul rezultat din diferitele incrucisari
genetice se naste cu parul ridicat intr-o coada particulara.

137. Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune
despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în
herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti
din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu,
” Dacia Preistorica”.
Tot Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunand un poem epic, spune ca a ajuns
indemnat de Phoebus in apropiere de Isedonii si ca dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii,
oameni cu un ochi, si dincolo de ei grifonii pastratori ai aurului, iar in sfarsit, dincolo de ei
Hiperboreii, care se intind pana la mare.”
Am incercat sa ma informez asupra acestor arimaspilor care aveau un singur ochi si la alte
culturi, pentru ca doream sa inteleg daca si altii stiu de existenza lor. Ei bine mai toti ii
mentioneaza ori ca figuri mitologice ori ca populatii care locuia in teritoriul care se afla la
nord , nord est de teritoriul grecesc. (Pliniu cel Batran), Herodot care citeaza un poem al lui
Aristea Proconneso ii situeaza in Hiperboreea de nord in teritoriul scitilor.
IATA CA MITUL ESTE REALITATE. ACEST CRANIU A FOST DESCOPERIT IN BOHOL
IN INTERIORUL GROTELOR DE CALCAR, DAR ALTELE IDENTICE AU FOST
SCOASE LA LUMINA IN MUNTII PALAUPAU, IN SUMILAO, BUKIDNON, IN

138. DIFERITE PARTI DIN AGUDAN SI IN INDONEZIA.
SURSA: http://www.facebook.com/#!/photo.php?
fbid=469680526402749&set=a.467774669926668.94012.438614342842701&type=1&theater
Aceasta populatie , care daca ar fi sa ne luam dupa legendele grecesti, ar trebui sa se
numeasca ciclopi, sau oameni cu un singur ochi, sant reprezentati in arta de mai toate
popoarele combatand cu grifonii, care erau pazitorii minelor de aur. Grifonii erau figuri
mitologice care aveau corpul de leu si capul de acvila. In multe reprezentari au chiar ghiare de
pasare si urechi de leu.
Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin din Roma este mentionat ” Hercoles Romillianus”
(Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30), o alta aluzie la tara din care el a trebuit sa fure multe
tezaure ale bogatelor populatii arimaspe.
Tot grecii, marii falsificatori ai istoriei poporului primordial, ne spun prin scrierile poetul lor
Pindar(522-443 î.e.n.) care îl amintește pe poetul Pherenicos din Heracleea, un înaintaș de-al
său ce a lăsat scris în versuri zicerea:
,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși
la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi
sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor.”
Romanii, al doilea popor de falsificatori a istoriei noastre ne spun prin scrierile poetul latin
Claudian ca “pasărea fenix plină de mister își are cuibul în muntii titanilor de lîngă Ocean
“(Dunare – Istru), adică în Carpati.
Este o victorie cand vezi macar o data, ca cele doua natii falsificatoare de istorii recunosc ca
Apollo, Pasarea Pheonix si Titanii locuiau tinuturile de langa Ocean, unde bate vantul rece
Boreas. De mentionat ca in vremea titanilor, cuvant care inseamna tatin, batran, antic, Ocean
era un rau nu intinderea de apa a oceanului planetari pe care o cunoastem astazi. Acest rau,
care a fost reprezentat pe scutul lui Achille, care era fantana de viata a zeilor, care era teritoriul
intre care ei traiau, era Istru.
Nu stiu daca ati remarcat ca Ariminia era situata cam in aceeasi zona cu Hiperborea si ca
pelasgi si geti erau si ei chemati arimini. Acest lucru ne duce cu gandul la ceea ce ne spune chiar
Herodot, si anume ca popoarele isi schimbau numele in functie de teritoriile ocupate, de

139. capatenia lor sau de inrudirile lor cu alte triburi. Deci asa cum este normal arimaspii au devenit
pelasgi, hiperboreeni, traci.
In Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania,
cea mai extinsa populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni ocupau întreaga Europa, Asia
Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au
atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes,
precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.
Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult
înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe
care le conduceau. Cu alte cuvinte popoarele arimaspii, hiperboreenii, pelasgii si tracii au
devenit mai tarziu scitii, agatarsii, gelonii si latiniii, iar mai aproape de era noastra scitii,
getii, tracii si latini, adica exact cele patru radacini ale popoarelor ce vor veni.
Strabon ii situeaza pe Hiperborei intre Marea Neagra, Dunare si Adriatica: Toate popoarele
din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Sciti sau Celtosciti, dar scriitorii inca
mai vechi faceau distinctii intre ei, numind Hiperborei pe cei ce traiau in zona Pontului Euxin,
a Istrului si a Adriaticii (Geografia 11, 6, 2).
in Virgiliu: acestia sunt oamenii salbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiti de
vantul rifeu si isi acopera corpul in blanuri blonde aprinse de animale (Georgice 3, 381-383
” „S-a dat numele de Scyt intregii mase latine, ca nume geografic” asa cum ne spune Strabo
in „Geografia”
Pliniu cel Bătrîn. ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sînt popoare, vecine totuși,
însă diferite pînă la litoralul(Mării Negre):Getii, cărora romanii le spun daci; de altfel, Sarmatii
cărora grecii le spun Sauromati…”
Appianus Alexandrinus(95-165) de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefată scrie că
romanii străpînesc ,,și pe unii dintre getii de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”.
Dio Cassius(155-240), nepotul lui Dio Chrysostomos a scris despre geţi, daci, sciţi: ,,aceia
locuiesc pe ambele maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului şi fac parte din
prefectura Mysiei îi numeşte mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adică în Tracia îi numeşte
,,daci sau geţi s au traci”
Tot la el mai găsim afirmatia că din nordul Istrului în vremuri uitate de istorie a fost o migratie
în sud pînă în muntii Tracia, ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de
Rodope.(Balcanii de azi)”
Despre luptele pe care romanii le-au purtat cu acești geti sau daci în anii 55 î.e.n. a scris: ,,În
timpul acesta M. Crassus este trimis în Macedonia şi Grecia să se lupte împotriva dacilor şi
bastarnilor…Aceştia sînt socotiţi ca sciţi.” În text vedem că strămoșii noștri apar cu numele de
daci, geţi, traci şi sciţi, deşi chiar el spune că sînt un singur neam, dar locuind în tinuturi diferite
și nu popoare diferite!
Ştefan din Bizanţ, pe la anii 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare şi spune despre
strămoșii noștri geţi că locuiau în ,,Getia, ţara geţilor”.
Latinul Suetonius(69-130) care și-a scris spre bătrînete lucrarea De Vita Caesarum, într-un scurt
pasaj din bibliografia lui Octavian, LXIII, povestind despre felul cum a ajuns fiica acestuia să fie
propusă sotie regelui getilor, găsim textul în latină: ,,dein Cotisio, regi Getarum), care ne
dovedește fără putintă de tăgadă că și în prima parte a secolului doi al erei noastre, unii romani
ne știau ca neam get, și nu altceva. Și în paragraful LXIII, 4 cînd scrie cu cine s-a luptat
împăratul roman Octavianus Augustus la Istru, ne luminează că getii erau conduși de regele lor
Coson ,,Cosoni Getarum regi”. Și aceasta este o fărîmă din istoria noastră adevărată, nu cea
revelată sutașilor întunericului.” (Constantin Olariu)

140. Tribul despre care se vorbeste mai putin sant gelonii. Iata ce am aflat despre ei: “„Gelonii,
dupa o traditie veche a grecilor erau din aceeasi familie cu Agatarsii, de la raul MARIS (Mures).
Herodot, I,IV,10. Tot el adauga ca Gelonii erau din acelaşi neam cu agathîrşii de la Maris,
plecaţi din ţara arimilor în timpul lui Hercule şi locuiau deasupra Lacului Meotic la o
depărtare de 15 zile.
Lucan, poet spaniol din vremea lui Nero ,, Îi numeşte şi pe geloni sagittiferi volucres adică din
mîinile cărora săgeţile zboară precum păsările, iar gelonii sînt o populaţie scită. Tot el afirmă
că masageţii sînt sciţi ca şi gelonii care se găsesc în jurul lacului Meotic(Marea de Azov). …
Scitul masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat la
Suevii cei blonzi cu corpuri albe”.
Am putea spune ca in realitate agatarsii, scitii si geloni erau getii, scitii si tracii, cei trei frati,
cele trei triburi mari nascute din poporul pelasg. La aceste trei popoare exista semne comune
cum ar fi caciula cu motul intors spre inainte, parul prins intr-o coada si steagul particular in
forma de dragon care probabil ar reprezenta originea lor dragoniana mostenita de la mama
lor Echidna.
Este interesant ca dragonul este unul dintre insemnele care se gaseste la toate popoarele care
se inrudesc si care au origini in cele trei triburi sau popoare nascute pe teritoriul imparatiei
negre a lui Saturn unde totul era negru: Marea Neagra, NegruImparat,Negru-
Voda,PadureaNeagra,Harap, Basarab(arab=negru). In scrierile antice, expresia “din pamant
ai venit in pamant ai sa te intorci” nu avea intelesul de moarte, ci exprima locul de bastina al
adevaratului popor nascut din pamantul negru, oamenii negri ai viitoarei Valahiii
De asemenea ar fi de precizat ca dacii sant un trib care nu este mentionat de aproape nici un
scriitor antic pentru ca toti pomenesc de geti nu de daci ca fiind stapanii de drept ai
teritoriilor care pana acum erau menzionate ca apartinand agatarsilor. In realitate agatarsii
erau getii sau mai bine zis un trib al getilor, poporul care a facut sa tremure imperiul cel mai
mare al omenirii: imperiul roman.
Ar fi bine sa anlizam si ceea ce afirma domnul Tarcaar despre agatarsi iar apoi sa incercam sa
creionam cat de cat cine era cu adevarat poporul agatarsilor.
In legatura cu originea poporului agatarsilor si el ne spune ca : “ In Agartha au loc, de
asemenea, cazuri in care extraterestrii s-au imperechiat cu rasele umane ale Thracilor si
sauromatilor, fapt care a dus, asa cum era firesc, la aparitia de progenitori. Fii rezultati din
aceste uniuni mixte s-au numit AGATHARSI sau ARYANMATI sau ARYENI”
Deci chiar daca versiunea sa nu are nici o legatura cu cea greceasca, el afirma ca popoarele
tracilor s-au unit cu extraterestrii dar si cu sauro-matii. Sauro in limba latina si italiana
inseamna dragon sau crocodil, sau reptila. Deci din in ceea ce ne spune dumnealui,
extraterestrii s-au unit cu doua tipuri de rase pamantene care aduce un pic cu legenda
Echidnei, femeia sarpe. In ceea ce priveste extraterestrii ei sant in realitate zeii de ieri,
personajele din legende care se uneau cu oamenii dand nastere la semizei.
Tot din spusele domnului Tarcaar aflam ca de fapt dacii erau tot o parte a agatarsilor, mai
precisa aripa lor militara care erau:” :” LUPTĂTORI AI ORDINULUI DRAGONULUI
(cunoscuți în antichitate sub numele de DRACI sau DACI. Aceștia erau aripa militară a
agathîrșilor și purtau ca stindard dragonul în vîrf de lance)”
Este destul de pertinenta afirmatia conform careia Dacii sau Dracii faceau parte din truburile
getilor sau ai agatarsilor stapanitorii vechii Dacii si ca emblema lor era dragonul in varf de
lance, simbol care a dainuit la toate popoarele care se inrudeau prin originea lor.
Avand origine dragoniana pe linia materna, cea mai puternica deci, este normal sa credem ca
ar fi fost posibil ca in antichitate DACII sa se cheme DRACI sau ca de fapt TRACII sa se fi
chemat DRACI sau poate ca din marele trib al TRACILOR-DRACI sa fi ramas un trib care

141. sa se numeasca apoi DACII-DRACI.
Speculatii se pot face multe dar un lucru e sigur: neamul draculestilor cu siguranta nu vine de
la organizatii aparute mai tarziu care aveau mai mult sau mai putin legaturi masonice cu
Ordinul Dragonului, cu Dragonienii sau cu orice alta gaselnita de acest tip. TRACII-DRACI
sau DACII-DRACI nu au legaturi cu dragonii ci au legatura cu GRIFONII, care astazi sant
reprezentati de sfincsii rspanditi pe varfurile muntilor nostrii si care mai pazesc inca bogatiile
ascunse ale antichitatii reprezentati pe stemele principatelor dar si cu, culoarea neagra, care
vine de la culoarea primordiala a pamantului din care s-au nascut.
Capetele negre care se gaseau pe stindardele principatelor romane de mai tarziu sant inca o
dovada ca pe aceste pamanturi au existat oamenii primordiali iar culorile primordiale ale
creatiei au fost puse pe drapelul lor: rosu, galben si albastru.

142. AUTOR: GABRIELA DOBRESCU
As dori sa mentionez faptul ca o parte din materialul meu este sustinut de munca de cercetare
a unui titan care s-a dedicat descoperirii trecutului nostru: CONSTANTIN OLARIU
ARIMIN. Nu realizez din ce cauza acolo unde am citat din scrierile sale totul a fost cenzurat,
asa cum extraordinara sa lucrare „ADEVARURI ASCUNSE” A FOST INTERZISA. Oricum
am gasit totusi un site care mai pastreaza cateva din articolele sale:
http://www.vavivov.com/autor.php?a=116
Share this:
STRIGĂTUL STRĂBUNILOR
By Gabriela Dobrescu 23/12/2012
În anii 1970 arheologul Nicolae Chetraru din Basarabia a cercetat cu deamănuntul grota
paleolitică de la Brânzeni, de pe malul râuleţului Racovăţ (Basarabia), la cîțiva kilometri de
vărsarea acestuia în Prut din partea stîngă nu departe de localitatea Mitoc din județul
Botoșani, situată pe partea dreaptă a rîului. Aici s-au descoperit mai multe obiecte din os de
mamut prelucrate în forme ciudate cu incizii pe ele. Unul dintre ele, arătat mai jos, reprezintă
un triunghi cu o latură puțin știrbită, iar din vîrful teșit al acestuia iese o coloană sau un stîlp.
La baza stîlpului pe partea superioară a triunghiului, se văd trei rînduri de incizii, iar pe
laturile triunghiului, în interior sînt încă două rînduri de incizii. Dar obiectul ne mai dă o
zicere uluitoare pentru căpățînele mioriticilor, strămoșii noștri au fost contemporani cu
mamuții, însă urmașii lor au ajuns miște maimuțe cu supușenie străină și behăind numai a
prostie că i-ar îngrozi pînă și pe morții din mormintele străvechimii.
Vîrsta acestei piese arheologice, determinată pe baza C 14, a fost dusă în paleolitic, pe la anii
35000 î.e.n. dar despre ,,ciudățenie” nu se pomenește nimic în cărțile de istorie fiindcă nu dă
bine la făcătura Academiei Române și a altor lepre care ne învață cine sîntem și de unde
venim, adică să ne căutăm baștina pe la mama Dracului sau în closetul Talpei Iadului, ori nici

143. chiar acolo.
Obiecte asemănătoare ca vechime și simbolistică s-au descoperit pe tot spațiul locuit de
vechiul neam carpatin și amintesc aici siturile paleolitice de la Mitoc, Tibrinu, Coșăuți, și
Cuina Turcului. Că i-am considerat niște sălbatici pe acești pămînteni uitați de răbojul
timpului, stă mărturie orice carte de istorie care tratează perioada respectivă unde totul se
oprea la ghioagă și răgete de fiară turbată. Însă aceste obiecte, prin mesajul lor încifrat,
raportat la cultura noastră populară și la alte descoperiri arheologice, ori la informații venite
de pe alte meleaguri și din alte izvoare, ne ajută să mai descoperim cîte ceva din istoria
noastră falsificată atît de monstruos de grupările criminale ce se pretind cuiburi de
înțelepciune românească, însă faptele și datele arată că sînt numai clocitori ale Satanei.
Să purcedem a înțelege ceea ce este de înțeles chiar și împotriva celor ce au înțeles că nu mai
este nimic de înțeles despre aceste artefacte care sporovăiesc povești uitate sau ascunse de
minți decrepite, în veci fie pomenite cu blestem de neiutare pentru faptele lor pline de venin și
jale. Să începem cu începutul începuturilor cînd munții se adunau la sfat și omul nu umbla
beat de revelații și vedenii nebune pe toți să îi adune în arcanul prostiei, să fie pe vecie robii
unor lepre otrepe, învrăjmășite și îndrăcite, ce-au venit să ne fure trecutul, istoria, credința și
ființa, umilindu-ne și batjocorindu-ne că am fi neam de sulă, fără țară și udătură, fără țoale și
giuvaiericale, ci numai o adunătură de umplutură, pripășită pe ăst olat pe care l-am mînjit
numai cu căcat.
În acele vremuri, cu vreo 37 de milenii în urmă, oamenii care locuiau pe meleagurile noastre,
din Cîmpia Panoniei și pînă în Cîmpia Rusă, nu umblau de bezmetici ca niște nemernici, ci se
căutau unii pe alții și fiind puțini aveau nevoia de a se ajuta împreună ca să poată supraviețui
vremurilor și greutăților. Iar la ceas de odihnă se chiteau cum să mai împace viața cu duhurile
cerurilor, și atunci lăsau gîndul să se preumble prin lumi neștiute și neachipuite, aducînd
cinstire Ziditorului și zidirilor înfăptuite din iubire și cugetare. Așa a fost făcut și ciudatul
obiect descoperit la Brînzeni care este în fapt o cinstire adusă Creatorului și zămislirilor sale,
reprezentînd Muntele Sfînt Ceahlău și Stîlpul Cerului, Osia Pămîntului, Coloana de lumină
sau Pomul Vieții ce leagă prin lumina de lumină pe Tatăl Ceresc de Maica Pămîntească.
La data de 6 august dimineața, pe vîrful Toaca din masivul Ceahlău apare un fenomen ciudat
prin suprapunerea unor umbre și lumini care dau o piramidă de lumină sau de umbră
(primele două fotografii din stînga, rîndul l). Acest fenomen a fost cunoscut și de către
oamenii paleoliticului trăitori pe meleagurile dintre Nipru și izvoarele Istrului, fiindcă și-au
conceptualizat gîndurile în micul obiect (imaginea 3 din stînga, rîndul l). iar pe valea Bistriței
s-au descoperit mai multe locuri unde au dăinuit aceștia. Însă micul obiect mai arată și stîlpul
cerului sau de lumină ce iese din Muntele Sfînt și se înalță către cer cu care se unește în
nemărginire. Mai multe mituri venite din vechea credință strămoșească vorbesc despre aceste

144. concepte teologice, dar ele sînt socotite ,,basme” sau ,,povești” și numai ale ivriților sînt
revelații, inspirații și vedenii primite toate de la Talpa Iadului prin șoapte și scărpinări între
coarne ale tartorilor. În partea dreaptă a rîndului l, am pus două fotografii a vîrfului Toaca
cum se vede obișnuit iar intre ele, sus, este simbolul hieroglific al duhului Pitah/Ptah din
religia egiptenilor și sub acesta, același simbol cum l-au făcut oamenii care au trăit la Tărtăria
pe la anii 6250 î.e.n. Pentru a înțelege hieroglifa care arată pămîntul sfînt am să amintesc
faptul că în mitologia acestui duh din religia egiptenilor se spune că el a creat cele văzute și
nevăzute din iubirea lui nemărginită față de Pămînt. Dar acest pămînt a apărut după ce duhul
a aruncat un fulger de lumină în apele întunecate ale începutului iar din tălăzuirea lor s-a
format o movilă de pămînt ce plutea în mijloc. Atunci din inima lui s-a desprins un fuior de
lumină și a ajuns pe movila de pămînt, iar din vorbele lui s-a făcut întruparea astfel aducînd
viața să se veșnicească aici și cei vrednici să se întoarcă înapoi în cetatea luminii lui Pitah.
Mitul îl găsim și în ,,cultura noastră populară” fiindcă în cea ,,academică” și-a făcut cuibar
Satana și tot cinul întunecaților și înveninaților care plesnesc de ură împotriva neamului
românesc. Această formă de simbol a fost folosită și de emeși, după plecarea lor din Carpați,
pentru a-și construi faimoasele lor temple sub forma unor piramide în trepte, numite
ziggurate (zig: perete, a zidi, a se ridica, a răsări + gur: cer, a coborî, a stăpîni, legătură + ad:
strămoș, adică zidirea cerească de la străbunul nostru ziditorul tuturor văzutelor și
nevăzutelor), despre care specialiștii spun ceea ce n-ar trebui să spună niciodată, că ar fi fost
altare de sacrificiu preluate de la akkadieni, adică de la neamul semit, care, pretind ivriții că
ar fi strămoșii lor!
Că antichitatea știa și altceva despre Ceahlău, unul din cei doi munți sfinți ai geților, dau în
continuare o zicere a capadocianului Strabon care scrie în Geografia la Vll: ,,peanul tracilor
este numit de eleni imnul titanilor”. Așa carele va să zică jupîneilor! Grecii amurezîndu-se
lulea de cîntarea ,,tracilor” și-au tras-o spre folos și de atunci a rămas numai a lor iar
pricepuții i-au șters pe păgubiți din Istorie. În altă parte tot Strabon scrie că tracii și geții sînt
unul și același popor care însă trăiesc în ținuturi diferite. Ca să le pun lacăt pe fleanca
turbaților traciști pupincuriști, le spun că înaintea făcătorului de istorii Herodot, ținutul locuit
de geți în Tesalia se numea Perce și nu Tracia, așa că este mai corect să vorbiți de perci sau
pîrci, poate de aici o să vă alegeți cu mai mult caimac. Dar melodia luată de greci de la ,,traci”
era un imn cîntat în cinstea unui zeu de obicei Apolo Hiperboreanul, adică cel venit din
nordul Istrului și odată cu cultul lui a poposit în însorita și binecuvîntata Eladă a
mincinoșilor, și cîntările religioase. În limba koine, cuvintele peon și pion aveau sensul de stîlp
sau coloană, adică întocmai cum ne arată artefactul descoperit la Brînzeni, iar Gh. Asachi, în
poeziile sale scrie muntele Ceahlău cu numele de Pion, adică după înțelegerea noastră –
despre a voastră nu am tăria de a o discuta fiindcă s-ar dărîma ceriul – acest munte era în
străvechime stîlpul cerului sau osia pămîntului, întocmai cum spun zeci de ,,basme și povești”
mioritice. Și tot grecii numeau naiul – instrument specific neamului de păstori arimini –
,,fluierul lui Pan”, adică niște fluiere cu care se cînta acel cîntec religios numit pean, și care lor
le-a plăcut atît de mult.
În rîndul 2 am pus două din aceste movile/triunghiuri cu vîrfurile una către cealaltă pentru a
arăta originile simbolului Fiului Luminii sau a Omului descoperit și la Vincea (imaginea cu
ocru iar desenul este făcut cu culoare albă în partea dreaptă) și vechi de pe la începuturile
mileniului Vll î.e.n. Tot pe imaginea de la Vincea se vede fulgerul Tatălui Ceresc așa cum este
dăltuit și pe lăcașul de cult al geților cunoscut sub numele de Schitul Sfînta Ana din Bucegi.
Ana sau Anu era vechea denumire a Tatălui Ceresc dusă de emeși în patria dintre Tigru și
Eufrat, iar în Carpați, acest nume în timp a fost înlocuit cu Sîntu, Senta sau Santa. În partea
de jos a imaginii în ocru se văd mai multe litere care se găsesc în mare măsură în alfabetele
folosite de strămoșii noștri geți pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, doar la cîteva zeci
de metri de schitul Sfînta Ana!!!
Simbolul triunghiului isoscel sau echilateral a fost preluat din religia geților și de către iudeo-

145. creștini, reprezentîndu-l pe Dumnezeu, deși Iahwe are ca simbol cultic faimosul ,,legămînt” cu
tușinătură, iar făcătura nu se potrivește deloc pentru gusturile noastre arimine. Și în
mitologia emeș, neamul nostru răzlețit în Ki-en-gi, muntele este reprezentat printr-un
triunghi isoscel, ce arăta atît muntele sfînt cît și osia lumii cu cetatea Ziditorului ceresc.
Ivriții auzind de asemenea subțirimi, pe loc i-au pălit revelațiile și au scris prin vorbărețul lor
Isaiia că locul cu pricina atît de drag întregului neam omenesc ar fi casa tuturor zeilor, adică a
duhurilor cerești unde tartorul lor nu-și găsise sălaș pentru că se ținea numai de rele. Pe
tăblița 1 triunghiul isoscel este pus cu o latură în poziție orizontală, deasupra semnului pentru
Șaue arătînd că este fiul Ziditorului văzutelor și nevăzutelor ca Fiu al Omului sau Luminii, iar
pe tăblița 22, Sîntu este prezentat între două triunghiuri.
Am pus lîngă acestea caduceul lui Hermes/Sarmis care reprezintă doi șerpi înfășurați în jurul
osiei pămîntului fiind simbolul înțelepciunii cerești dăruită neamului omenesc pentru dreaptă
rînduială și cumpănire a vieții lor pe pămînt. Lîngă el este hieroglifa lui Pitah, ce simbolizează
înțelepciunea cerească venită din vorbirea Ziditorului și care arată atît taina cunoașterii cît și
a necunoașterii. Darul înțelepciunii cerești este o continuă muncă de cunoaștere și re-
cunoaștere a trecutelor astfel să se găsească drumuri prielnice pentru cele ce vor veni și se vor
rîndui în firescul judecății Tatălui Ceresc. În sanscrită acești doi șerpi ce se înfășoară pe
coloana vertebrală a omului și se cuibăresc în cap pentru a aduce cunoașterea sau a înstăpîni
uitarea și necunoașterea, se numesc Ida și Pingala. Lîngă aceasta spre dreapta, am pus un
șarpe de aur descoperit într-o mină care se află în prezent la muzeul din Brad, județul Alba.
Tot spre dreapta este oul universului care are pe el săpat un șarpe ca simbol al cunoașterii
divine, fiind foarte asemănător cu cel descoperit la Brad și hieroglifa lui Pitah. Lîngă șarpe
este stilizat pomul cunoașterii binelui și răului, dar numai cu trei ramuri, simbol ce vine din
obiectul religios descoperit la Brînzeni, și tot aici apare spicul de grîu pe care îl găsim
imprimat atît la Tărtăria cît și în Sumer/Ki-en-gi. Dar acest ou din piatră ce simbolizează
universul, a fost descoperit la Gobekli Tepe, în Turcia fiind vechi de prin mileniul Xll î.e.n.
Dovezile arheologice și mitologice aduse în discuție, arată fără putință de tăgadă că populația
care a făcut obiectul descoperit la Brînzeni în mileniul XXV î.e.n., a dăinuit pe aceste locuri
pînă în timpul geților altfel nu puteau fi transmise miturile despre zidirea lumii de către Tatăl
Ceresc și a Muntelui Sfînt Ceahlău. Dar mai arată că această cultură s-a răspîndit la mii de
kilometri atît către sud unde a prins rădăcini trainice prin templul de la Gobekli Tepe din
mileniul Xll î.e.n., dar și către vest, dovedite prin descoperirile de la Vincea și datate pentru
începutul mileniului Vll î.e.n. Iar Tărtăria vine să completeze aria dăinuirilor noastre pe
aceste meleaguri din cele mai înnegurate timpuri ale preistoriei și apoi a întunecatei istorii
falsificată cu atîta ură chiar de către niște capete mioritice puse în slujba Satanei și a Talpei
Iadului.
Să mai zic vreo două vorbe despre obiectul de os de mamut descoperit la Brînzeni ca să le fie
amăreala deplină. În triunghiul-movilă, pe interior sînt incizate două șiruri de puncte ce
urmăresc marginile obiectului, dar într-un colț se vede că lipsește o parte din acesta. Cred că
cele două triunghiuri formate din puncte, sînt în fapt simbolurile Tatălui Ceresc și a Maicii
Pămîntești cum apare la Vincea prin simbolul Fiul Luminii sau a Omului, dar și cum se vede
pe tăblița de plumb nr. 22 a strămoșilor noștri geți, unde capul Tatălui Ceresc este însoțit în
cele două părți de cîte un triunghi echilateral. Iar în locul unde din Maica Pămîntească/movila
iese osia pămîntului, sînt făcute trei rînduri de incizii, arătînd al treilea simbol al Familiei
Cerești, pe Fiul Luminii sau Fiul Omului.
Dar mai am o zicere care le va crăpa rînza tuturor jegurilor, leprelor pupincuriste și a cetelor
de întunecați, fioroși sutași ai lui Ucigă-l Toaca. Vedeți uciganilor că tot timpul v-am judecat
numai cu Toaca de pe Muntele Sfînt!
În anul 1981, arheologul Vasile Chirica, a descoperit în straturile paleolitice de la Mitoc –
Dealul Galben, de pe malu drept al Prutului, județul Botoșani, o amuletă din fildeș de mamut

146. foarte ciudată pentru gîndirea pricepuților în ,,historii” străvechi, scrijelată cu linii pe ambele
fețe care ar arăta în fapt niște figuri. Obiectul are dimensiuni mici fiind ușor încadrat într-un
dreptunghi cu laturile de 3/4 cm. Datarea stratigrafică și prin C14 a arătat o vîrstă de
aproximativ 26000 de ani î.e.n. pentru pămîntul analizat unde s-a găsit buclucașa amuletă. Ca
și cea de la Brînzeni, și amuleta de la Mitoc este o ,,ciudățenie” netrecută în manualele de
istorie să nu iște întrebări și apoi dureri de cap în lumea făcătorilor de istorii și istorioare
românești.
Pentru a înțelege cum ar trebui să vină vremurile pe urdinișul cunoașterii adevărate și nu
cea ,,cacademică”, voi folosi fotografii ale amuletei cu ambele fețe și alte poze ca să le fie
pozna de mare supărare, iar adevărul de uimire și mirare dus pe cărare de gîndul
neascultător al unui îndîrjit.
Să începem cu începutul, adică fața A a amuletei de la Mitoc, care este prima poză din stînga a
rîndului unu, fiindcă despre fața B, poza din stînga a rîndului doi, nu voi discuta, liniile
nefiind suficient de explicite pentru o concluzie privind semnificația lor. Pe această față A se
vede o pasăre cu capul către dreapta, iar sub cioc se observă mai multe semne ce ar aduce cu
unele litere de pe tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri geți. În spatele păsării, în dreptul
picioarelor se văd alte semne despre care nu pot spune încă nimic. Am decupat pasărea din
imaginea inițială și ea reprezintă în fapt un cocostîrc sau o barză care se așează în cuib sau se
pregătește să-și ia zborul din el. Imaginea 3 spre dreapta este a unui stîc iar fotografia 4 este a
unei berze. Imaginile 5 și 6 către dreapta reprezintă stîrcul din mitologia egiptenilor așa cum
a fost el pictat cu mii de ani în urmă pe pereții unor temple fiind totemul unor divinități
printre care și Pitah. Ulterior el a fost înlocuit cu un ibis. Iar în capătul din dreapta a primului
rînd este fotografia unui stîrc din zilele noastre. Dar în mitologia Egiptului timpuriu, adică
mileniul lll î.e.n. apare pasărea Benu care era inițial zeul morții, dar în timp a ajuns să fie
adorată ca pasăre sfântă, Ardea purpurea, o specie de stîrc. În astronomia veche egipteană

147. Benu reprezenta planeta Venus. Stîrcul sfînt era considerat zeul ocrotitor al berbecului sfânt.
În perioada Regatulului Mijlociu din Egipt, vechii egipteni credeau că la apusul soarelui zeul
Benu este un șoim, care în zori sub formă de stârc aduce înapoi soarele. Zeul mai era
considerat că până la reînviere, el îngrijește sufletul lui User say Osiris cum l-au grecizat
vorbitorii de koine. Unul din munții sfinți din religia egiptenilor care sprijină cerul se numește
Manu iar celălalt Bacau. Ori ,,manu” în limba lor dar și emegi înseamnă soț, soție, bărbat,
însoțitor, iar noi mai zicem și ,,Omu”. Cît privește numele de Bacau, noi îl mai folosim și azi
prin expresia: a-și găsi Bacăul; însemnînd a da de bucluc, adică a fi judecat pentru faptele
săvîrșite. Ori dădeai de bucluc numai în fața unei judecăți sau a unui judecător, iar dacă
acesta era ceresc, atunci chiar te înghesuia rău buclucul. Orașul Bacău este nu prea departe
de muntele Ceahlău. În eme-gi bini este un rîu plin cu pești, dar mitologia noastră spune că
neamul mioritic a fost zidit în zodia peștilor, iar pe cer este o constelație cu același nume!!!
Un obiect asemănător acestei păsări sacre a fost descoperit în situl de la Gîrla-Mare (3200 –
1000 î.e.n.) unde au fost găsite trei păsări stilizate cu diferite semne pe ele și cred că erau
ofrande aduse unei divinități cerești. Ele sînt goale în interior iar în cavitate se aude zornăind
o pietricică. Una are pe cap un fel de moț la fel cu a stîrcului, pe piept are patru linii
orizontale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeași tehnică iar către spate sau coadă
are două linii. Liniile de pe aripă sînt la fel cu cele care se văd pe fața A a amuletei descoperită
la Mitoc.
Cuvîntul cocostîrc în Moldova se spune la barză, iar în Banat se spune stîrc la aceeași barză.
Am crede, citind aceste cuvinte că românii din est cît și cei din vest sînt cam zevzeci de nu știu
cum se numește pasărea, care potrivit tradițiilor noastre, aduce copiii abia născuți/plozii
familiilor doritoare de a-și perpetua cinul și neamul. Le spun de la obraz că acești români sînt
cu mintea acasă, însă rău ne-a pocit limba îndrăcita Academie Română cu latrinismul,
slavismul, panslavismul, hungarismul, turcismul, pupincurismul și alte izme la fel de
puturoase și otrăvitoare.
Tot în Moldova, la copilul mic se mai spune coca, iar numele păsării tocmai asta subliniază,
stîrcul ce aduce coca într-o familie doritoare de iubire pentru neamul lui și pentru Ziditorul
Ceresc. În vechime, venirea pe lume a unui copil nu era înțeleasă ca un rezultat direct al
împerecherii, fiindcă atunci se considera factorul biologic – sterilitatea sau unele boli cu
implicații directe asupra fertilității – numai ca un purtător al darului ceresc de renaștere a
vieții pămîntești dar și a celei cerești printr-o nouă ființă omenească. Iar infertilitatea era
privită ca o pedeapsă pentru fapte aduse împotriva zidirii de început a Tatălui Ceresc și a
Fiului Omului sau Fiul Luminii. Deci darul apariției unui copil în familie era înțeles ca o
binecuvîntare a Ziditorului Ceresc pentru neamul muritor, iar lumina divină pentru noua
ființă era adusă de această pasăre. De ce a fost aleasă ea și nu alta, nu pot să spun ceva
concret, poate că stîrcul a ajuns totem matern datorită unui comportament deosebit în timpul
cuibăritului și creșterii puilor sau legat de altceva pe care noi încă nu îl știm. Să-i descoasem
pe ornitologi, poate ne luminează ei mai mult cu felul de a cuibări a stîrcului și de a-și crește
puii. De ce stîrcul și barza au ajuns totemuri ale nașterii la români și numai la români, nu se
poate răspunde bazat pe niște dovezi care nu mai pot fi clintite. Dar gîndul mă duce la
presupunea că oamenii își coordonau aducerea pe lume a copiilor odată cu fătarea oilor,
fiindcă aveau o sursă de hrană sigură și consistentă, însă mai trebuie să ținem seama și de
factorul termic foarte important la copiii mici care se pișorcesc mereu și tot mereu erau uzi,
care, la condițiile vitrege de atunci, iarna ar fi umblat nebuna rău cu coasa printre cocuțe și
cocuți. Și tot primăvara veneau la cuibărit pe meleagurile noastre, atît stîrcul cît și barza. În
religia egipteană există o poveste care spune că stîrcul a fost prima pasăre care a apărut după
ce, din apele de început s-a format prima movilă de pămînt. Cum ei au plecat cei mai mulți de
aici, cred că acest concept teologic a existat mult timp în cultura strămoșilor noștri, și atunci
era în firescul lucrurilor ca stîrcul să aducă muritorilor zidirea unei noi vieți, binecuvîntate de
Tatăl Ceresc.

148. În rîndul 2 de fotografii am pus de la stînga spre dreapta, fața B a amuletei, o bijuterie
descoperită în Forum Traiani, locul blestemat unde căpetenia romană și-a glorificat robirea
geților, iar podoaba este dovada jafului făcut de prădătorii civilizatori asupra strămoșilor
noștri. Dar mai este și dovada materială că geții aveau în mitologia lor povestea cocostîrcului
sau a berzei, fiindcă bijuteria seamănă cu imaginea decupată de mine din fața A a amuletei
descoperită la Mitoc. Mai departe spre dreapta am pus o imagine dintr-un templu egiptean cu
Iaho, User și fiul lor Horus care are un cap totemic al șoimului ceresc, apoi inelul cu scrierea
hieroglifică a numelui lui Pitah. Pe această bijuterie se vede o pasăre foarte asemănătoare cu
pasărea din partea stîngă a imaginii următoare. Aceasta îl reprezintă pe Bunul Păstor, adică
Iisus Cristos, așa cum îl știau iudeo-creștinii în secolul lV al erei noastre. În partea dreaptă a
capului Bunului Păstor este o pasăre care aduce cu cea decupată de pe fața A a amuletei, dar
și cu un stîrc sau o barză. Dar este năucitor în această imagine vestimentația Bunului Păstor,
fiind identică cu a geților de pe columna lui Traian, adică pantaloni, încălțăminte și un fel de
cămașă lungă pînă deasupra genunchilor și nu cea purtată de ivriți în acele vremuri formată
dintr-un fel de antereu lung pînă la pămînt.
În rîndul 3 am pus imagini cu Anu din religia emeșilor care se trudește la zidirea pămîntului și
începe cu apele curgătoare prin care sar mulțimi de pești. Deasupra apei se vede o pasăre cu
aripile desfăcute, asemănătoare cu cea descoperită la Mitoc. Spre dreapta am pus o imagine a
lui Pitah cu cap de ibis care notează ceva pe o tăbliță fiindcă el era și veghetorul sorții tuturor
ființelor de pe pămînt și din ceruri, iar la atîta lume fără nume și fără număr, trebuia socoată
serioasă, altfel se trăia într-o veselie și uitare iar zidirea dintru început s-ar fi înțelenit în
împietrire și nu ar mai fi fost un veșnic ciclu al nașterilor, morților și renașterilor, adică a
întrupărilor nemărginitului în mărginit și a mărginitului în nemărginit ca putere a distrugerii
și refacerii vieții și lumilor cu chip. La început Pitah avea ca totem un stîrc dar fiind adoptat
de către mare parte a triburilor de pe valea Nilului, acestea au înlocuit pasărea migratoare cu
una pe care o vedeau mereu, ibisul. După această fotografie urmează chiar Pitah așa cum îl
vedeau egiptenii foarte vechi, cu o parte a creștetului vopsită în albastru simbolizînd bolta
cerească iar în mîini ține un toiag sau caduceu care se termină cu o cruce ankh, și pe partea de
sus a acesteia este un cap de pasăre asemănător cu al berzei sau al stîrcului. Ultima poză din
rînd, spre dreapta este Thot, după pricepuții greci, așa cum a fost Pitah asimilat destul de
repede în imperiul mijlociu prin noul nume dar cu simbolistica și atribuțiile religioase ca ale
vechii divinități.
În rîndul 4 am pus o imagine cu o pasăre în zbor – Șaue – așa cum este ea cioplită pe peretele
stîncii de la schitul Sfînta Ana din Bucegi și o barză în zbor ca să nu ne mai aburească
pricepuții cu inspirațiile lor sataniste pline de adevăruri pe care nu le poate desluși și înțelege
orice Guguță.
Cuvîntul Pitah poate fi înțeles prin două variante raportate la vechea limbă vorbită de
neamurile carpatine și pe care o găsim în eme-gi. Prima variantă este bi: vorbă, a cerceta, a
urmări + tah: înlocuitor, a înlocui, sens profund care vine tocmai din calitatea divinității ca
veghetor a sorții muritorilor. A doua variantă a numelui ar veni de la cuvîntul vechi pita cu
sensul de slujbă sau demnitate, adică el era cel mai mare cîrmuitor al văzutelor și nevăzutelor.
Dar cuvîntul ne poate duce și la sanscritul pitar care înseamnă chiar tată, titlu purtat și de
duhul vechilor egipteni. Dar Pitah a fost înlocuit destul de repede de primul Thot, după
scrierile grecilor care însă i-a luat toate atribuțiile. Ori egiptenii îl scriau pe Thot sub forma
Dahau-ti, iar din istorie cunoaștem pe sciții dahue care trăiau în Asia Mică în secolul lV î.e.n.,
cuvîntul însemnînd, neamul sciților sau Legea sciților, adică o doctrină teologică dusă din
Carpați în Egipt la începuturile rînduirii acestei civilizații. Iar dovezile istorice, lingvistice,
religioase și mitologice tocmai asta dovedesc, dar numai pentru cei care nu se lasă otrăviți de
făcăturile Academiei Române și a altor lepre atotștiutoare care ne fierb creierii cu fel de fel de
trăsnăi și inspirații drăcești.

149. Am zis la început că pe fața A a amuletei descoperită la Mitoc, sub ciocul păsării se văd niște
semne. Am copiat acest spațiu și l-am răsucit spre stînga cu 90 de grade după ce le-am
îngroșat cu culoare neagră și au ieșit cuvintele NIN III. În eme-gi cuvîntul nin are sensul de
regină, doamnă sau soră, iar III (Ili) înseamnă cărăuș, a aduce, a conduce, a salva, a fi
strălucitor, a radia, a duce, a trimite; adică și pentru pliscul și glagoria noastră este întocmai
ce am scris mai sus despre sensul profund al cuvîntului cocostîrc. Dar semnele respective au
fost folosite și de către egipteni ca numere cum arată imaginea colorată unde este precizată
valoarea fiecăruia; cele trei linii verticale este cifra 3, și semnul asemănător cu n este cifra 10.
După acest model de judecare ar fi ,,19” de trei ori.
Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca Istorică, Cartea ll,XLVll, amintind despre ciudații
hiperboreeni scrie astfel: ,,se află în Oceanos(Marea Neagră), o insulă care nu este mai mică
decît Sicilia. Aceasta ar fi aşezată spre miazănoapte, fiind locuită de hiperboreeni, oameni
cărora li se spune astfel fiindcă, locuiesc dincolo de unde bate vîntul Boreas… Mai departe se
spune că zeul Apolo vine în această insulă, tot la 19 ani, în care timp constelațiile de pe cer îşi
îndeplinesc drumul lor periodic. În tot timpul acestei apariții a zeului în insula lor, ei cîntă
noaptea cu cobzele şi dansează mereu hore şi alte jocuri începînd de la echinocțiul de
primăvară pînă la răsărirea Găinuşei (cocoșul de pe iconiţe) – Pleiadei – în prima jumătate a
lui mai, bucurîndu-se oamenii de aceste zile frumoase.” Poate că aceste semne au vreo
legătură cu astronomia fiindcă la 21 iunie, în vechime la acest hotar astronomic se credea că
vara se întoarce spre iarnă, apărînd constelația Găinușei.
Dacă răsucim spre dreapta cu 180 de grade buclucașele semne ies cuvintele III UIU, unde
cunoaștem deja sensul pentru III, iar UIU este în fapt uie, adică uliu sau pasăre răpitoare din
familia acvilelor, mai pe înțelesul nostru un Șaue carpatin care duce sufletele celor răposați în
cetatea luminii a Tatălui Ceresc, poveste păstrată în atîtea ,,basme” de-ale noastre precum și
pe vestimentație și covoarele cu care ne-am înfrumusețat de mii de ani casele. Pe tăblița 2 se
vede în stînga sus, șoimulețul ceresc în zbor către înălțimi, așa cum ne spun multe ,,povești”
de-ale noastre sau cum se văd pe multe covoare românești. Pe tăblița color cu un taur în
centru descoperită la Harappa – mijlocul mileniului lll î.e.n. – se văd cele două semne de pe
amuleta de la Mitoc. Pe alte tăblițe găsite în acest sit arheologic apar de două ori cele trei linii
și lîngă ele, acea literă ca un U ascuțit tot de două ori.
Dacă ipoteza mea va rămîne în picioare – poftesc pe cîrtitori să vină cu argumente nu cu
bazaconii sau inspirații sataniste – atunci trebuie să aducem apariția scrierii fonetice pe
plaiurile carpatine în mileniul XXVll î.e.n. Însă există dovada arheologică descoperită la
Vincea – vasul din dreapta – unde apar de la dreapta la stîngasemnele III VI˩V˥, iar scrierea
dată după gustul de azi, citită de la dreapta la stînga vine GULIU III, și care tălmăcită
înseamnă: ,,gustă sau degustă Mîntuitorule/Salvatorule/Fiu al Omului” (guleai: a gusta, a
mînca puțin, a se înfrupta + III: Mîntuitorul, Binefăcătorul, Fiul Luminii sau al Omului,
Salvatorul, apărînd exact în această formă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia).
După această concluzie urmează cea potrivit căreia scrierea de la Tărtăria este una hieratică
cu simboluri religioase care se interpretau și nu se citeau.
CA UN FIRESC VINE FAPTUL CĂ STRĂMOȘII NOȘTRI S-AU PREUMBLAT PRIN
TORIȘTEA CARPATINĂ DE LA IZVOARELE ISTRULUI PÎNĂ ÎN VADURILE
DONULUI, ÎNCEPÎND CU MILENIUL XXXVl î.e.n. ȘI CHIAR DACĂ AU FOST MAI
MULTE MIGRAȚII CĂTRE ALTE ZĂRI, AU RĂMAS LOCULUI DESTUI CARE SĂ
DUCĂ MAI DEPARTE ÎN TIMP SPIRITUALITATEAACESTOR POPULAȚII AJUNGÎND

150. LA GEȚII CEI MAI DREPȚI DINTRE TOATE NEAMURILE ȘI APOI ÎN CULTURA
FABULOASĂ ORALĂ A ROMÂNILOR DESPRE CARE NU SE VORBEȘTE DELOC AZI,
DATORITĂ AFURISITEI ACADEMII ROMÂNE.
NOI AM DAT LUMIII SCRIEREA FONETICĂ ȘI HIERATICĂ PRIN SIMBOLURI,
MAI MULTE ALFABETE FOLOSITE DE MAI MULTE POPOARE, RELIGIA CRUCII ȘI
FILOZOFIA CREȘTINĂ, DAR TOATE NE-AU FOST FURATE ÎNCEPÎND CU
ANTICHITATEA ȘI CONTINUÎND CU EPOCA MODERNĂ DE CĂTRE CETELE DE
ÎNTUNECAȚI, CU CARE COMORI SE FĂLESC DE NU-I MAI POATE CUPRINDE
PĂMÎNTUL.
MĂRTURIILE PIETRELOR- RĂDĂCINI SPIRITUALE ALE NEAMULUI CARPATIN
DIN MILENIUL Xll î.e.n.
O parte din situl de la Gobekli
Tepe, Turcia, din mileniul Xll
î.e.n. Pe stîlpul din centrul
imaginii se vede un lup
Un mistreț? Și păsări
Cosorul sau secera
divină cu care se
aduna prima recoltă
Șoimul solar, Șaue, sau
pasărea destinului cu
discul sau cercul sorții
pe aripă
Cioc al păsării
destinului, Șaue
descoperit în situl de la
Gobekli Tepe
Și pasărea
destinului sau
Șaue, cum a fost
reprezentată pe
coiful descoperit
la Peretu,
secolul V î.e.n.
Oul mitic, vegheat
de șarpe din care
s-a născut
universul.
Oul de calcar
de la Lepenski
Vir, din
mileniul Vlll
î.e.n.
Ou de piatră descoperit la C
de Piatră, aparținînd cultur
geților și care era un obiect
religiei strămoșești.

151. Statuetă
descoperită la
Gobekli Tepe,
care ape la gît
două forme de
V foarte
pronunțate.
Șaue este scris
pe tăblița 1 cu
trei astfel de V
dar cu vîrful în
sus la fel cum
apare și pe
statueta
descoperită la
Cîrna –
Dunăreni, jud.
Dolj, de prin
secolul Xll î.e.n.
O șopîrlă sau
crocodil
Talisman
descoperit la
Gobekli Tepe,
ce are în mijloc
Pomul Vieții
dar numai cu
trei ramuri,
fiind însoțit la
stînga de
șarpele
cunoașterii
cerești, iar la
dreapta de
Șaue, Șoimul
divin(T1, caseta
cu imagine
stînga sus) sau
Fiul Omului,
adică Sîntu ori
Tatăl Ceresc.
Unul din stîlpii de la Gobekli Tepe care are sculptat pe el un taur în avînt, sub el este un lup,
iar mai jos apare o pasăre presupusă a fi de către cei care au dezgropat lăcașul, o barză și care
se aseamănă cu cea din mileniul XXXVl descoperită în localitatea Mitoc, județul Botoșani.
Taurul apare în lăcașul de cult de la Parța pus pe un soclu, alături de o figurină umanoidă,
statuetele fiind din ultimul pătrar al mileniului Vll î.e.n. Acest simbol se perpetuează în
mitologia geților, ajungînd să fie imagine heraldică în prima stemă a Moldovei din secolul
XlV.
Dacă nu-i voi supăra prea rău pe pricepuții noștri în tot și în toate, le supun ,,divinei atenții”
aceste imagini uluitoare, să le arăt cît sînt de negri în sufletele lor de lifte trădătoare, care ne-
au falsificat cu atîta ură istoria și continuă chiar în fața dovezilor de netăgăduit să ne
otrăvească mințile cu făcăturile lor vechi de 150 de ani.
Situl de la Gobekli Tepe este în sudul Turciei, nu departe de granița cu Siria, a fost un lăcaș de
cult de formă circulară al oamenilor din mileniul Xll î.e.n. dar aceste comunități care au
construit asemenea monumente nu erau apărute din senin, și nu s-au apucat săracii, bîntuiți
de revelații după ce i-au alergat vreun leu sau altă fiară turbată, să facă ei o zidire, de
vrednică cinstire pentru Mîntuitorul/Salvatorul care nu i-a lăsat gustare plăcută la hămesita
lighioană. Simbolistica de pe aceste artefacte: taurul, șarpele, șopîrla sau crocodilul, lupul,
pasărea destinului, mistrețul, oile cum apar în alte locuri, scorpioni, pești, le găsim atît pe
tăblița 1 ce face parte din tezaurul descoperit la Sinaia dar și altele, cît și pe unele iconițe ale
geților. În lăcașul de cult din Anatolia mai apar și alte animale. Ori această corespondență

152. dintre simbolistica religioasă de la Gobekli Tepe se poate face numai cu spiritualitatea geților
și a românilor, la celelalte popoare ,,civilizate”, iar unul chiar ,,ales”, nu se găsește nimic din
elementele menționate mai înainte. La fel este situația cu vecinii din jur care ne spun că am
venit pe locurile acestea binecuvîntate de Sîntu, aduși din closetul imperiului roman sau din
sudul Dunării cum au primit revelații de la Talpa Iadului scursurile cazare ce se țin băștinașii
plaiurilor carpatine din ,,vremuri imemoriale”. Continuitatea spirituală de peste 35 de milenii
în mentalul colectiv al nostru, al strămoșilor noștri și al acelor neștiuți stabiliți pe plaiurile
mioritice prin scurgerile leaturilor și veleaturilor din care s-au zidit neamurile arimine, nu
poate fi pusă în discuție de nimeni care are bun simț și nu trăiește din otrava revelațiilor
istorice, a internaționalismului, a demitizării, a globalizării și a pupincurismului satanist. Situl
de la Gobekli Tepe a fost făcut de către neamurile carpatine, care în urma ultimei glaciațiuni
ce a avut loc tocmai în perioada respectivă, au fost nevoite să migreze în sud, în regiuni mai
călduroase pentru a-și salva pielea de răsuflarea plină de sulițe a crivățului și înghețului ce se
înstăpînise peste partea de nord a Europei și își arunca cu mare furie fuioarele nimictoare
către miazăzi.
Statueta bărbatului de la Gobekli Tepe are o corespondentă la Tărtăria, dar aici este făcută
din lut și sugerează că ar fi vorba de o femeie, însă tipicul și simbolistica este aceeași numai că
are trei forme de V la gît, iar pe tăblița rotundă descoperită tot aici, simbolul lui Șaue apare
cu două forme de V, așa cum are și statueta din situl anatolian.
Mitul facerii lumii dintr-un ou cum apare pentru prima dată în istoria lumii la Gobekli Tepe,
a mai fost dovedit arheologic prin situl de la Lepenski Vir din mileniul Vlll î.e.n. de pe malul
drept al Dunării, acoperit acum de apele barajului de la Porțile de Fier. Aici s-a descoperit un
ou de calcar care are în relief mai mulți șerpi ce imită mișcarea specifică pe lungimea oului,
toți pictați în culoare roșie. Legenda se găsește amintită în cultura noastră, în ritualurile orfice
și mitraice, în cultura emeș și la neamurile aryas din India, dar toate își au rădăcinile aici în
Carpați și care au pășit în timp la Gobekli Tepe în Anatolia. Iar oul de piatră descoperit în
cimitirul localității Corbii de Piatră din județul Argeș, este dovada materială a acestei culturi
fabuloase vechi de peste 35 de milenii!!! Obiectul are pe el o inscripție care nu a fost citită
pînă în prezent dar nu este încă timpul pierdut pentru a cerceta și acest colț de istorie uitată
și ocultată.
Un studiu amănunțit ar da rău de pămînt cu făcăturile culturii occidentale care s-a clădit
toată pe preluarea mincinoasă a multor informații venite din antichitate, unele falsificate cu
bună știință prin secolele lV-Vlll ale erei noastre, iar altele în secolul XlX cînd unii s-au
dovedit mai civilizați și mai mincinoși ca alții.
Deși istoricii români, citindu-l și citîndu-l numai pe părintele mincinoșilor Herodot, spun că
geții erau o adunătură de sălbătăciuni, care nu știau decît de ghioagă, sabie și suliță, totuși
dovezile arheologice ne arată răspîndirea religiei strămoșești la alte neamuri care nu aveau
aceeași mamă cu a lor. Legăturile cu ținutul geților și religia lor, a neamurilor din afara
acestei lumi, o găsim în discul de la Nebra din sud-estul Germaniei, la cca 60 km distanță de
locul unde se întîlnesc granițele acestei țări cu Cehia și Polonia. Aici s-a descoperit un disc de
bronz acoperit cu aur, două săbii, cîteva dălți și două brățări din aur care seamănă foarte
mult cu cele ale geților furate din dabo geto Samisetuza, toate obiectele fiind vechi de pe la
1600 î.e.n.

153. Am să discut numai discul pentru că el ne ajută cel mai mult să dovedim legăturile dintre
locul unde a fost descoperit și lumea geților. Este un obiect de cult găsit întîmplător în anul
1999, cu diametrul de 32 de cm iar pe margine are 38 de găuri mici. Diodor ne spunea că
Apolo al lor sau Zabelo al geților se întorcea în insula unde-și avea principalul templu odată la
19 ani, dar drumul făcut pe bolta cerească și pe sub pămînt cum erau concepțiile atunci, dura
38 de ani, adică un an al divinității solare. Discul are în prezent culoarea verde-albastru, dar
inițial avea culoarea albastru-violet.
Într-o zicere de-a noastră mioritică, din vremi străbune adică getbeget se povestește despre
zidirea cerului, adică depărtarea lui de pămînt pe care ar fi făcut-o cei șapte îngeri bătrîni
sfetnicii lui Sentu/Dumnezeu, sau cei 7 arhangheli cum le zic alții împreună cu mulțime de
îngeri. Prea Înaltul s-a bucurat la auzul gîndului lor de izbăvire, dar le-a cerut și oamenilor să
se ostenească după puterile lor pentru zidirea dumnezeiască, adică să ajuneze mult pentru a le
fi trupul și mintea curată și dată la cele cerești, lăsînd deoparte apucăturile pămîntești, din
care unele pline de răutăți, fiindcă astfel îngerii vor slăbi și nu vor mai putea termina zidirea
cerului. Din acele vremuri au rămas cele 7 posturi, căci la început au fost șapte arhangheli
care au făcut cerul. Dumnezeu dădu celor șapte arhangheli aripi ca să poată merge în tărîmul
rohmanilor, sub fundul pămîntului, şi de acolo să aducă piatra cea mai scumpă, Şi au adus
sfinţii de acolo atîta piatră, străvezie cum e sticla şi albastră cum e floarea cicoarei şi ochii
îngerilor şi au făcut din ea cerul ca o boltă deasupra pămîntului, şi i-au pus 7 stîlpi făuriţi tot
din piatră scumpă. Ori cele două culori descrise în povestioara noastră sînt tocmai culorile de
pe discul descoperit la Nebra, adică străveziu luminos și albastru. Pe el în partea stîngă este
un soare din aur iar în partea dreaptă o semilună din același metal cu vîrfurile îndreptate spre
stînga și are în spate, aproape de margine un fel de barcă solară tot din aur asemănătoare cu
cea de pe tăblița 1 și de pe medalionul împăratului get Constantius care împărățea în imperiul
roman pe la anii 350. Pe disc sînt poziționate 32 de stele din aur, iar un grup de șapte stele sînt
așezate într-o formă specială în fața cornului de sus al semilunii. În partea de jos a discului
între soare și semilună este un fel de seceră tot din aur și simboliza unealta cu care se recolta
grîul, plantă din care se făcea pîinea sfințită ce se aducea ca ofrandă Tatălui Ceresc sau
cosorul cu care se tăiau strugurii din care se făcea vinul considerat o băutură sfîntă. Cosorul
sau secera, care mai tîrziu va ajunge sabia curbată, se vede pe pilonul din piatră de la Gobekli
Tepe, dovedind vechimea acestui simbol dar și al cultului religios practicat de aceste populații
zeci de mii de ani.
La emeși, lugal primea odată cu ungerea lui în templu și o sabie sfîntă sub forma unei seceri
cu care trebuia să secere pe toți dușmanii comunității. Și pir-a egiptenilor primea odată cu
urcarea pe tron o sabie curbată și o seceră sfîntă cu care secera primul snop de grîu adus
ofrandă la templu, iar geții își făureau fiecare cîte o asemenea unealtă pe care știau să o
mînuiască cu mare meșteșug.
Dar barca solară ca simbol al mitologie sacre este dovedită pe teritoriile locuite de strămoșii
noștri încă din mileniul V î.e.n. Pentru a mai face ceva lumină, adaug informația că în
mormîntul faraonului Sethi l (1312-1298 î.e.n.) pe perete sînt pictați doi îngeri cu culoare
albastră care stau faţă în faţă. Imaginile respective nu se mai găsesc şi în alte temple pentru a
se crede că ar aparține religiei egiptenilor iar pe un papirus din timpul lui Ramses ll (1303-
1235 î.e.n.) deasupra mumiei mortului stă un înger în poziție orizontală care ţine în mînă

154. roata vieţii sau roata destinului cam așa cum apare Șaue sau Pasărea Phonix după gura
grecilor, simbol care apare la Gobekli Tepe. Imaginea este identică cu cea de pe tăbliţa 11 iar
îngerul are barbă tunsă scurt, ori se ştie că egiptenii nu purtau asemenea podoabă, aceasta
fiind specifică geţilor. Cele de mai sus arată că avem de-a face cu o relație strînsă dintre religia
geților și cea a egiptenilor încă din secolul XlV î.e.n. iar aceste legături au fost stabilite poate
de Orfeu despre care se spune că ar fi vizitat Egiptul înainte de războiul Troiei sau Deceneu
amintit cu aceleași preocupări.
Chiar de le voi aduce mult venin în rînză întunecaților, mă voi învrednici să le mai arăt cu
dovezi arheologice, că religia Sfîntului Soare, a lui Sîntu și a celor șapte îngeri bătrîni care îl
ajutau pe Bunul Dumnezeu la rînduirea și rînduiala cerurilor, noi neamul carpatin care ne
ținem gețibegeți am practicat-o de la mijlocul mileniului ll î.e.n. pînă pe la 1350 în timpul
primilor domni mușatini – adică frumoși – care își aveau capitala la Baia în apropiere de
Fălticeni. Prima lor stemă avea în centru un cap de taur/bour solar identic cu cel descoperit la
Craiova și vechi de prin secolul Vl î.e.n.. Atît capul de bour descoperit în situl de la Craiova cît
cel de pe stema Moldovei, au în frunte simbolul soarelui înrăzat pe cînd pe discul de la Nebra,
el este prezentat chiar sub forma unui disc așa cum era în religia egiptenilor.
Bourul din stemă are între coarne o stea cu opt raze, adică cei șapte îngeri bătrîni împreună
cu Tatăl Ceresc, prin care se rînduiește Calea Adevărului și Dreptății lui Dumnezeu, în partea
stîngă a botului sînt șapte stele așezate la fel ca pe discul de la Nebra, reprezentînd pe cei șapte
dio din religia geților iar în partea dreaptă este semiluna în aceeași formă ca pe acest disc. Dar
grupul de șapte stele așezate pe cele două artefacte, dacă sînt unite după regula triunghiului
isoscel, dau două triunghiuri, unul cu baza în sus, iar celălalt cu baza în jos, formînd așa-
zisa ,,stea a lui David” însă avînd în mijloc un punct mare. Ori acest simbol se găsește în
vechiul lăcaș de cult de la Șinca Veche din mileniul V sau lV î.e.n. iar aici punctul/steaua din
mijloc este reprezentată printr-un cerc care este împărțit în două părți egale printr-o șerpuire,
adică simbolul înțelepciunii cerești cum se vede în imaginea alăturată. Dar ,,steaua lui David”
a fost descoperiotă la Vinca făcînd parte din literele și simbolurile sacre folosite de populațiile
de pe malurile Istrului, însă cu vreo 7000 de ani înainte ca îndemînaticii cazari să o fi furat de
la mioriticii carpatini în secolul Xll al erei noastre cînd au șterpelit și scrierea pe care au
numit-o Cabala.
Grupul de șapte stele al Pleiadelor sau al lui Zabelo/Apolo apare și pe un car solar din epoca
bronzului (2400-800 î.e.n.) descoperit în sudul Danemarcei în anul 1902, în localitatea
Trundholm, fiind format dintr-un car cu șase roți care au numai patru spițe aranjate sub
formă de cruce, iar osiile sînt unite printr-o tijă. De aceasta este fixat în partea stîngă calul
solar iar în partea dreaptă este un disc din bronz acoperit cu aur păstrat numai pe o parte
unde se vede în mijloc grupul celor șapte puncte din care lipsesc două, fiind în poziție identică

155. cu discul de la Nebra.
Același grup de stele se vede pe o monedă descoperită în Marea Britanie în anul 2005, din
categoria Maia(imaginea de sus), iar sub calul solar sînt imprimate cel șapte stele prin șapte
puncte așa cum sînt și pe discul de la Nebra dar mai au în plus niște săgeți ieșite din fiecare
punct și care au în capăt un fel de biluță. În partea de sus a botului calului este semiluna cu o
stea în cavitate cum este pe discul de la Nebra, iar în dreptul botului sînt două triunghiuri cu
cîte un punct în mijloc, simbolul Tatălui Ceresc din religia strămoșească pe care tîlharii iudeo-
creștini l-au luat fără nici o revelați ci numai prin sabie, pîrjol și hoție nemărginită. În Banat
s-au descoperit în anul 1840 mai multe monede de argint de tip Maia care arată pe avers
bustul lui Zabelo sau Apolo după zisa grecilor, iar pe revers este o stilizare a lui Zabelo urcat
pe calul solar. Deasupra capului divinității, dar în spate este scris YU, adică Mîntuitorul.
Figura calului seamănă foarte mult cu cea de pe moneda descoperită în Marea Britanie. Dar
această simbolistică sacră o găsim imprimată și pe discul descoperit la Phaistos și datat
pentru perioada 2000-1700 î.e.n. el ajungînd în Creta poate ca pradă de război, fiindcă nu s-a
descoperit nimic care să-l lege de cultura acelor locuri. Cercul cu cele șapte puncte înscrise în
el, asemănătoare ca poziție cu cele de la Nebra și de pe stema Moldovei, este unul din semnele
cele mai folosite în acest sistem de scriere. Alături de el, este cosorul identic ca formă cu cel de
pe stîlpii de piatră de la Gobekli Tepe, găsindu-se pe tăblița rotundă de la Tărtăria, în
alfabetele geților și pictogramele folosite în Sumer.
Brățările descoperite la Nebra în sud-estul Germaniei seamănă foarte mult cu cele de la
Sarmisetuza și cele făurite de sarmați așa cum rezultă din imaginile de mai jos.
Brățară sarmată, secolele lll î.e.n. – lV e.n. Brățări ale geților
Cît timp o vom ține cu sfintele făcături ale lui A. T. Laurian, Eliezer Schein/Lazăr Șăineanu,
V. Pîrvan și toată liota de trădători de Neam și Țară, nu vom putea înțelege aproape nimic din
aceste resturi de spiritualitate ale neamului get, care au reușit să scape de distrugerea
timpului și înveninarea liftelor ce ne vreau numai rău și prăpăd.
Aceste imagini sînt dovada de netăgăduit a continuității religiei strămoșești pe plaiurile
mioritice timp de peste 3000 de ani, și degeaba spun fel de fel de tîrîturi pupincuriste că am
dat limbi la legămîntul lui Avram pînă ce unealta umilinței animalice a devenit șmirghel.
Dovezile prezentate arată că mint și sînt înfrățiți numai cu Satana și Talpa Iadului.
AUTENTICITATEA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIAESTE DOVEDITĂ DE
MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ, DECABALA, DE SCRIERILE
TRISMEGISTE, DE EDDA, DE TĂBLIȚELE DESCOPERITE ÎN IORDANIA ȘI SITUL DE
LA GOBEKLI TEPE
Despre tăblițele descoperite la Sinaia, pricepuții noștri au SPUS fără însă a dovedi, că sînt
false. Dar orice fals trebuie demascat și arătat cum s-a înfăptuit, însă ei nu au făcut-o pînă

156. acum! Există zeci de argumente că tăblițele descoperite la Sinaia o parte sînt originalele de
plumb, iar o parte sînt copii din plumb făcute după cele de aur, și pe cale de consecință că
aceste artefacte sînt autentice. Informațiile de pe aceste tăblițe sînt toate veridice și ne
povestesc adevărata noastră istorie, chiar dacă unii s-au repezit să le traducă prin greco-
latină, oro manisa, traco-belita sau alte asemenea manii deocheate ce fac numai rău
adevărului. Negîndu-ne sistematic istoria, cultura identitară și limba nu putem decît să
spunem fel de fel de aiureli dar asta numai în dauna noastră și în folosul celor care doresc să
ne vadă plecați de pe aceste locuri de vreo 100 de ani, de cînd adunătura de întunecați a venit
ca o urdie de năvălitori odioși pe capul nostru.
Dau ceva argumente despre autenticitatea tăblițelor noastre, cu cele descoperite cu vreo cinci
ani în urmă în Iordania!!!
Imaginea personajului din stînga care are pe cap o coroană, este înconjurată de un șarpe
stilizat asemănător cu șarpele care apare pe tăblița 1 de plumb sub imaginea din mijloc.
Majoritatea literelor de pe cărțile descoperite în Iordania se găsesc pe tăblițele noastre de
plumb iar asta dovedește că ele au plecat din aceeași cultură sau religie!!!
Descoperitorul acestor cărticele nu este semit cum se vede foarte limpede în imaginea de mai
sus, ci urmaș al galilor cei roșcați care au trăit în această regiune cîteva sute de ani. Pomul
Vieții așa cum apare pe ,,pagina din stînga” a cărții deschisă, este specific numai religiei
noastre strămoșești, cea mai veche reprezentare fiind la Vinča și Tărătăria pe la sfîrșitul
mileniului Vll î.e.n. de unde a fost dus după vreo trei milenii în cultura emeș și egipteană,
adică nemuțurile noastre răzlețite peste mări și țări. La pîrliții ivriți, îndemn de înțelepciune și
luminare a fost numai legămîntul lui Iahwe cum de- dovedește atît de limpede descoperirea de
la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai – 50 km sud de Cadeş (Qedesh).
În manuscrisul esen numit Manualul de disciplină partea intitulată Imnurile începătorilor,
rîndurile x-xi din 1, găsim rugăciunea de intrare în Frăţia Celui Ales făcîndu-se cu
jurămîntul: ,,O să-l ţin ca făcînd parte din legile înscrise pe tăbliţele vechi, pentru a-i aduce
Domnului drept ofrandă – bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe una dintre porunci

157. înscrisă pe tăbliţe vechi”. În peştera de la Qumran nu s-au găsit decît papirusuri dar
mandeenii din Samaria vecină Galileei și Iudeei, aveau scrisă Cartea sufletelor – Sidra d
Nishmatha, principala lor scriere de cult – pe asemenea plăcuţe și suluri de plumb, ei luînd
obiceiul de la geţi şi galii care formau marea Frăţie a Celui Ales sau a esenilor cum au numit-o
întunecații și înveninații ivriți. Acum s-au descoperit în Iordania în regiunea care făcea parte
din Galileea și ,,tăblițele vechi” despre care vorbesc manuscrisele, dar întunecații nu spun că
locul este situat în acest ținut, unde, începînd cu prima parte a secolului lll î.e.n. au locuit pînă
în secolul ll al erei noastre, galații sau ,,galii cei roșcați” amintiți de tăblițele noastre și care
practicau religia geților unde și-au găsit loc de liniște sufletească și oameni din alte neamuri.
Și tot aici dar ceva mai în sud, pe malurile de nord ale Mării Moarte își aveau sălașurile esenii
sau asenii amintiți de atîtea izvoare antice.
În manuscrisul Cele şapte căi ale păcii descoperim cum ivriții au ochit aceste lăcașe ale
esenilor pentru a le transforma în cuiburi ale fanatismului lor fariseic și astfel ostilitățile sînt
foarte puternice între esenii adevăraţi – geţii şi galii cei roşcaţi amintiţi de tăbliţele geţilor
unde s-au refugiat rumunii cu trupul neînsufleţit al lui Ili – și cei pîrîţi de Filon ca eseni care
au pus stăpînire pe centrul de la Qumran în anul 26 al erei noastre iar Flavius i-a numit zeloţi,
farisei şi preoţi iudei. Manuscrisul ne precizează cu privire la aceste fapte: ,,spune
Maivîrstnicul… mulţi sînt aceia care nu cunosc pacea pentru că ei sînt în război cu propriul
corp, cu gîndurile lor, cu semenii lor şi ei nu cunosc frumuseţea Manuscriselor Sfinte… Trei
sînt lăcaşurile Fiului Omului.… corpul fizic, gîndurile sale şi sentimentele sale… Manuscrisele
Sfinte… conţin toată înțelepciunea lui Dumnezeu revelată Fiilor Luminii, chiar acele tradiţii
care vin de la Eno sau de mai înainte, pe calea fără de sfîrşit din trecut, din învăţăturile Celor
Mari… Şi cînd am ajuns să înțelegem cu ochii înțelepciunii și să auzim cu urechile înțelegerii
adevărurile fără vîrstă ale Manuscriselor Sfinte, atunci noi trebuie să mergem printre Fiii
Oamenilor şi să-i învăţăm, pentru că, dacă noi ascundem cu gelozie învăţătura sfîntă,
pretinzînd că ea ne aparține numai nouă – dar mozaicii chiar asta spun! – atunci noi sîntem ca
aceia care descoperă un izvor în înălţimile munţilor şi decît să-l lase să curgă la vale pentru a
potoli setea oamenilor şi a vitelor, îl îngroapă sub pietre şi pămînt, lipsindu-se ei înşişi de apă,
mergeţi printre Fiii Oamenilor şi vorbiţi-le despre Legea Sfîntă spuneţi-le că ei se pot salva, ei
înşişi şi că pot intra în împărăţiile cereşti… Atunci Fiul Omului va căuta pacea cu ceilalţi Fii
ai Oamenilor, chiar şi cu fariseii şi cu preoţii, chiar şi cu cerşetorii şi cei fără de adăpost, chiar
cu regii şi guvernatorii, pentru că toţi sînt Fii ai Oamenilor, indiferent de avere sau neam….
Căutaţi pacea cu toţi Fiii Oamenilor şi lăsați să fie cunoscută de la aleșii Luminii, pentru că
noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp
înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe pământ şi arborii uriași, care au rămas în
prezent o legendă, erau casa lor şi împărăţia lor.”
J. Flavius spune că esenii cînd intrau ca membri în Frăția Celui Ales primea fiecare o carte cu
numele sfinților pe care trebuiau să o păstreze ca pe cea mai de preț comoară. Cînd ivriții au
intrat cu sabia în centrul de la Qumran din Galileea, esenii au trebuit să-și salveze învățăturile
sfinte și astfel au fost ascunse pe unde au putut să nu fie găsite de prădători, întrucît religia le
interzicea să lase la îndemîna celor din afara Frăției Celui Ales, scrierile lor sfinte primite de
la strămoșul geților Eno.
,,Tăblițele sfinte”, adică cele descoperite acum în Iordania și ,,manuscrisele sfinte” adică
descoperite la Qumran în anul 1947 dar și cele adunate de Ieronim timp de peste 20 de ani și
care sînt în tainițele Vaticanului iar unele interzise publicului, formează ceea ce textul esen
numește ,,Legea Sfîntă”.
Iar simbolistica asemănătoare de pe tăblițele noastre și unele descoperite în Iordania cu cea
din situl de la Gobekli Tepe arată, fără putință de tăgadă autenticitatea lor. Dar ne ajută în
dovedirea autenticității tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia și hoția făcută în dauna
religiei strămoșești, numită Cabala de hoțomanii cazari.

158. În amintita cărticică apărută pe la sfîrșitul secolului Xll, la mozaicii care locuiau în sudul
Franței, ne zic plini de fudulie: ,,Acesta ne învață că există un Elohim, un principiu care se
numeşte «răul» şi se află în nordul lui Dumnezeu, deoarece se spune că de la miază-noapte se
va deschide nenorocire asupra tuturor locuitorilor ţării acesteia, că tot răul vine de la nord. Şi
ce principiu este acesta? Este forma mîinii şi ea are mulţi soli şi toţi se numesc «răul»… Şi ei
sînt cei ce împing lumea în greșeală pentru că Tohu este nordul şi Tohu înseamnă răul care
ameţeşte pînă ce oamenii cad în păcat şi tot instinctul rău din om provine de acolo. Rabinul
Amora şedea şi rostea către ceilalţi: Mai dragi îşi sînt porţile Sionului cînd sînt deschise. De
ce? Pentru că sînt de partea răului: dar cînd Israel săvîrşeşte binele înaintea lui Elohim şi e
demn ca aceste porţi să se deschidă, îi sînt mai dragi decît toate locuințele lui Iacob în care
este pace mereu”.
Mai spun pricepuții cabaliști îmbolnăviți de vedenii și tîmpenii care toate au fost hoții la
drumul mare, că, înțelepciunea lor cabalistică este jinduită de un duh al răului ce-și are
sălașul în nord numit Tohu, dar în fapt sînt mai mulți iar ca simbol au ,,forma mîinii” Ei
întunecaților, ușura-v-ar moartea de zile pentru îndrăcitele voastre vedenii și înțelepciuni, de
ce nu ați vrut să ne spuneți mai multe, poate așa ne dădeam și noi mai devreme puchii de la
ochi și nu rămîneam gunoaiele Europei. Uitîndu-mă eu pe tăblița 28 pe care am numit-o
,,album de familie” numai ce-mi sare în ochi ,,forma mîinii” din revelațiile și vedeniile voastre,
dar care pentru mine nu sînt decît informații istorice adevărate despre neamul meu
strămoșesc adică getbeget! În partea dreaptă sus a imaginii apar două figuri ciudate de
conducători ai geților și foarte diferite de celelalte. Cea aranjată mai spre mijlocul tăbliței cu
fața spre dreapta, care are scris în spatele capului M MATYXO – mato Matigo – a fost
conducătorul geților în prima parte a secolul lV î.e.n. de la care avem și tăblița 15. Scăfîrlia lui
alungită vine din obiceiul sarmaților care își mutilau băieții de mici ca să fie ,,frumoși”,
legîndu-le capul foarte strîns cu fîșii de pînză tari și astfel craniul era obligat să se alungească
foarte mult cum ne spune Strabon în Geografia sa.
Sub bust se vede o mînă întinsă cu degetul mare desfăcut spre dreapta. Și personajul din
colțul dreapta sus nu era get ci scit, fiindcă poartă pe cap o căciulă specifică acestui neam. Sub
bust are și el mîna desfăcută cu degetul mare spre dreapta. Herodot scrie despre neamul
sciților, agatîrșilor și tracilor că sînt frați, născuți din femeia șarpe Echidna care era fiică de
titan, adică scoborîtă fioroasa dihanie din cer și deci de neam divin, fiindcă pricepuții greci au
fost primii care ne-au falsificat istoria.
Tăblița 13 a lui mato Maico din dabo geto Enisala în Dobrogea, cheamă la mare chelemet pe
neamurile ,,de o mamă” traci, telagi și iliri care împreună cu geții sînt îndemnați să cinstească
o sărbătoare în toiul verii. Vedem că din strigarea lui Maico lipsesc neamurile sciților și asta
mă duce la gîndul că mustăria geților cu sciții (adică și sarmații) se stricase și nu mai doreau
să le vadă mutrele. Dar asta dovedește că și Herodot minte cînd spune că Echidna a avut
numai trei fiii, ori tăblițele de plumb descoperite la Sinaia coroborate cu datele din Cabala,
arată că au fost cinci frați născuți din neamul titanilor, adică cei scoborîtori din zei: sciții,
geții, tracii, telagii și ilirii, tot așa cum sînt și degetele unei mîini.
Dacă misterioșii cabaliști nu au vrut să ne spună de unde au asemenea informații ultrasecrete,
atunci am să-i dau eu pe goarnă să nu se mai țină semiți pur sînge, iar cine le dovedește că au
de mare meșteșug năravul minciunii, să îl afurisească drept îndrăcit antisemit, fascist,
neonazist, naționalist și antipupincurist! Ei puteau lua aceste informații cu ,,forma mîinii” și
tohu de la bogomilii/vlahii din sudul Dunării alungați în sudul Franței în secolul Xl, de către
greci și slavi. Dar ele pot veni chiar din surse cazare care sînt urmașii acestor sarmați, sciți,
roxolani și alte seminții mai mici, amestecați cu goții rămași sub stăpînirea hunilor și care
erau stabiliți pe cursul inferior al fluviului Volga sau mai către vest. Din amestecul acestor
neamuri în care goții – veniți din Gotia sau Gutaland, ținut din Suedia – au fost majoritari, s-
a format neamul cazarilor vorbind un dialect cu fondul lingvistic dominant ,,germanic” care
se folosea și în partea de est a Germaniei în feudalismul timpuriu.

159. Atlas, fiul titanului Iapet a fost unul dintre regii mitologici ai tărîmurilor de la nordul Istrului
și a avut șapte fete pe care antichitatea le-a numit pleiade. Cea mai cunoscută – invocată și în
mitologiile din India – este Maia. Dar pe fostele teritorii locuite de neamul geților au fost
descoperite zeci de monede care purtau pe ele această inscripție Maia. În limba strămoșească
cuvîntul ma înseamnă mamă, iar cuvîntul ia are sensul de mînă deschisă, a lua, dar și cinci,
adică întocmai de spun misterioșii cabaliști, însă prea întunecați în misterele lor sataniste!
Dacă sciții au practicat multe sute de ani religia geților, sarmații țineau și ei o religie
asemănătoare, însă ambele aveau conceptul neamului scoborîtor din zei, adică din mama
Echidna care era fiică de titan. Pe atunci ei nu se sfințeau tușinîndu-și prepuțiul bărbăției sau
ținîndu-se numai să le facă rău goimilor cap de lut, apucîndu-se de îndrăcitul prieteșug cu
Întunecimea Sa după anii 800 cînd au început să practice o schismă mozaică unde Moșe, Iisus
și Mahomed erau toți unși cu darul și harul înțelepciunii!!!
Vedeți întunecaților că revelațiile și vedeniile voastre nu sînt nici venite din ceruri și nici pline
de înțelepciune, ci numai hoție și ură de ați speriat neamul omenesc cu ele, dar acum a venit și
pentru voi vremea judecății.
Săracii mozaici, aveau ei o neliniște profundă, că, într-o zi va veni din nordul îndepărtat
,,răul” – după zicerea lor tîlhărească sau ADEVĂRUL cum este dovedit de istorie – şi le va da
în vileag făcăturile mai vechi şi mai noi, iar ei vor rămîne de izbeliște fără slujba minciunii şi
pretențiile de mărire deșartă.
În limba română veche cuvîntul tohu înseamnă haos sau dezordine, iar ei nici nu s-au mai
obosit să traducă în ebraică zicerea mioritică, ci au preluat-o fără a clipi și în timp hoția
mozaică a cazarilor fiind condamnată de rabini la apariția ei către sfîrșitul secolului Xll, a
devenit prin uitare premeditată, iarăși revelație și izvor de mare cultură mozaică și cinste
așișderea unde, goimii obligatoriu trebuie să pună botul altfel sînt afurisiți ca antisemiți
din ,,vremi imemoriale”!
Și scrierile trismegiste ne duc pe drumul Adevărului despre tăblițele de la Sinaia. Încă din
secolul lV î.e.n. grecii din Egipt numeau divinitatea egipteană Tehuti, Teuth, Taaut sau Thoth,
cu numele de Hermes Mercurius, zeu ce apare în religia băștinașilor din imperiul vechi, adică
mijlocul mileniului lll î.e.n. Se credea că el se afla la originea a tot ceea ce a zămislit mintea
omenească, dar era şi stăpîn al migratorilor veniţi din est care se buluceau din ,,curiozitate”
peste egiptenii neiubitori de asemenea vizite, zeul fiind şi Stăpîn al Ţărilor Străine. Legenda
spune că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele şi arhitectura, scriindu-le pe pereții
templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat la loc dosit spre a fi păstrate și tainele lor
cunoscute numai de inițiați. Aceste informații au apărut devreme în cultura egipteană pentru
că avem mărturia lui Philon din Byblos (64-141 e.n) ce a scris Istorii feniciene, şi el ne spune
că s-a folosit de scrierile venite de la Sanchuniathon, preot fenician şi mare învățat din
vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi date culese de alții. Spune el că Sanchuniathon
a luat facerea lumii din Cărţile lui Tehuti, adică prin acele vremuri, scrierile circulau într-un
areal întins dar numai pe papirus, fiindcă dacă ar fi cărat plăcile de piatră s-ar fi cocoșat rău.
Numele divinității Tehuti (Tehu-ti) sau Thot se mai scria şi Dahau-ti, care tălmăcit înseamnă
neamul sciţilor sau Legea Sfîntă a Sciţilor, adică a populațiilor din nordul Istrului și a Mării
Negre, informație pe care o găsim și în discuțiile avute de getul/scitul Anacharsis cu regele
lidian Cresus pe la mijlocul secolului Vl î.e.n.
Numele Tehuti are legături sonore şi semantice cu divinitatea Tabiti de la geţi şi sciţi, numele
barbar din rugăciunea către Hermes cum dau mai jos. Dar după ultima fază de declin a
civilizației egiptene care a început în secolul lX î.e.n. și a ținut pînă în secolul Vll î.e.n. în care
scrierile lui Tehuti au fost uitate, a venit al doilea Thoth ce le-a tălmăcit, le-a scris pe papirus
și ,,tăblița sfîntă” asigurînd astfel renașterea acestei civilizații din perioada saită (663-525
î.e.n.).

160. Într-o invocaţii către Hermes adoratorul zice: ,,Ştiu al tău nume ce strălucește în cer, ştiu şi
ale tale forme, ştiu al tău pom şi ştiu al tău lemn. Te ştiu pe tine, Hermes, cine eşti tu şi de
unde eşti şi care este cetatea ta. Ştiu numele tale în grai barbar şi numele tău adevărat scris pe
sfînta tăbliţă din locul sfînt din cetatea lui Hermes, unde te-ai născut.” Prea multe ştia
înfocatul discipol dar nu ne-a lămurit deplin cum suna numele lui Hermes în ,,grai barbar”
poate n-ar mai fi rămas în istorie atîtea locuri întunecate. Dacă numele lui era scris pe ,,sfînta
tăbliţă” într-un ,,loc sfînt”, atunci baştina lui nu poate fi decît Sfînta Getia pentru că numai
aici în antichitate se scria pe tăbliţe, iar numeroase texte ale grecilor şi romanilor vorbesc
timp de peste 1500 de ani de neamul divin al geţilor şi Ţara lor Sfîntă.
Şi în Edda sînt amintite tăbliţele sfinte de aur ale asenilor sau geţilor cei înţelepţi, pe care era
scrisă întreaga înțelepciune divină, iar graiul barbar pe care îl ştia elenul este graiul mioritic
vechi de milenii și apropiat de cel al vechilor egipteni. Aceștia nu scriau decît pe papirus în
perioada saită, așa că menționarea tăbliței sfinte dovedeşte că religia lui Hermes venea din
altă cultură decît cea greacă sau egipteană şi acest adevăr se ştia atunci! Să mai dau citire
acestei rugăciuni: ,,Vino către mine stăpîne Hermes, tu, cu, multe nume, ce cunoşti tainele
ascunse sub polii cerului şi sub pământ. Tu eşti măreţul şarpe, căpetenia tuturor zeilor
(duhurilor cerești după zisa geților), tu care deţii începutul Egiptului şi sfîrşitul lumii”. După
tradiţia antică, polul sau axul lumii sau osia pămîntului era la geţi şi mai precis în Carpaţi
unde se afla şi cetatea lui Dumnezeu, iar asta zic zău că este adevăr istoric scris de
nenumărate ori de scriitorii antici latini, nu revelație sau vedenie puturoasă, ieșită din horn
ivrit! Și le mai dau o poacă să le amuțească pe vecie fleanca: Hermes al pricepuților greci este
un cuvînt preluat de la hiperboreeni cînd aceștia le-au trimis spre luminare prin
fetitele/fecioarele Opis și Hecaerge – odată cu venirea zeilor – tablele triunghiulare cu scriere
escatologică. Vechii greci citeau litera H, ca ,,i” iar cuvîntul ,,HER” citit ,,ier” are sensul de
luminos, ceresc, Platon chiar a scris o lucrărică despre acest personaj Er. Cuvîntul ,,mes” în
eme-gi înseamnă prinț sau fiu, iar textul în profunzimea lui chiar asta spune: Fiul Omului sau
Fiul Luminii ca zidire neîntrupată a Tatălui Ceresc sau Sîntu era și căpetenia cetelor de
îngeri, dracii îl aveau pe Satana fiul cel mai mare al lui Iahwe!
Dacă se ştia că tainele acestei religii erau scrise pe tăbliţe şi îngropate sub osia pămîntului
înseamnă că şi în antichitatea tîrzie se ştia că geţii au reuşit să salveze din ghearele romanilor
o parte din tăbliţele lor sfinte şi le-au îngropat la loc sigur. Iar nemernicii cînd le-au găsit în
anul 1875 chiar la poalele cetății lui Dumnezeu – muntele Bucegi sau Cogaion, lîngă schitul Sf.
Ana (Creator, Ziditorul Ceresc) – le-au şi făcut de petrecanie ascunzîndu-le iar pe cele mai
multe făcîndu-le dispărute, astfel ca învăţăturile minunate ale Neamului Ales de Sîntu să nu le
mai ştie nimeni. Și apelativul ,,măreţul şarpe” ne duce iarăşi la lumea ariminilor din Carpaţi
unde şarpele era atît simbol sacru al mișcării eterne de naștere şi renaștere din moarte dar şi
simbolul înţelepciunii şi cunoaşterii divine depline.
Mai punem aici și dovada venită din scrierea iudeo-cretină numită Apocalipsa, unde zărghitul
spune, că tartorul lui Iahwe, fiind aburcat în ceruri de către tot cioporul de întunecați,
ajungînd el în lumea veșnică a lui Dumnezeu, odată l-a înșfăcat de coală pe ,,șarpele cel vechi”
care era simbolul Tatălui Ceresc, l-a făcut bici și l-a azvîrlit pe pămînt unde alte cete de
întunecați l-au înhățat repede împreună cu ,,proorocul mincinos” – Ili marele preot get – și i-
au pus la popreală în lacul de foc. Apoi s-au pus ei pe mare treabă, alungînd din ceruri pe toți
îngerii șarpelui cel vechi și aciuindu-se în veșnicie toți iubitorii ieșiți din mădularul lui Avraam
și tușinați la bărbăție.
Din studierea papirusurilor grecești din perioada elenistică a Egiptului, reiese că ,,religia lui
Hermes” nu numai că era larg răspîndită, ci practic dominantă în acest cerc al populației,
realitate recunoscută și de zburdalnicul Șaul/Pavel care scrie foarte supărat de ,,Dumnezeul
veacului acestuia” ce nu-i lăsa și lui Iahwiță un colț de cer, fie el chiar cel mai întunecat, de
unde să-și diriguiască cetele pornite la robirea Neamurilor.

161. Rugăciunile în limba greacă ajunse pînă la noi, sînt prelucrări din secolele l-ll ale unor tradiţii
locale mai vechi amestecate cu elemente de filozofie elenistică.
Oracolele caldeene este o altă scriere ce confirmă autenticitatea tăblițelor de plumb
descoperite la Sinaia, și care vine de prin secolele Vll î.e.n. amintind în informațiile transmise,
de monoteismul religie geților și a legăturii scrierilor trismegiste cu acest spațiu cunoscut
atunci ca Țara Sfîntă sau Cetatea lui Dumnezeu/Sîntu, care veghează și învîrte osia lumii sau
axis mundi cum au scris latinii: ,,Căci numai el (ionul),/ culegînd în deplina ei înflorire
Floarea Minţii/ din Puterea Tatălui (Ceresc) / posedă puterea de a înţelege Mintea Tatălui/ şi
de a aşeza acea minte asupra/ tuturor obîrşiilor şi asupra tuturor principiilor/ cît şi puterea de
a învîrti/înţelege/ şi de a sălăşlui în veci pe axul Său neostenit’’.
Filozoful Proclos (412-487) spune următoarele despre adepții acestor culte: ,,Teurgii spun că
El – Timpul fără margini, Ionul – este Zeul, şi îi cîntă divinitatea, atît ca bătrîn cît şi ca tînăr,
ca învîrtindu-se veșnic prin sine însuşi şi ca ion; ca atunci cînd concepe suma tuturor
lucrurilor numărate, ce se mişcă în lumea Minţii Sale, fiind totuşi deasupra tuturor, ca infinit,
datorită Puterii sale, şi totuşi este văzut în ele, înfăşurat ca un Şarpe.’’
Şi tot ca un șarpe se ridică spre cer energiile din locul sfînt al munților Bucegi, iar șarpele ,,cel
vechi” ca simbol al sacrului şi al înțelepciunii divine aruncat cu atîta furie de iubitorii lui
Iahwe din ceruri, apare pe mai multe din tăblițele de plumb descoperite la Sinaia lîngă schitul
Sfînta Ana cu peste 136 de ani în urmă.
DACĂ TE SIMȚI ROMÂN MAI MULTDECÎT PE ACTUL DE IDENTITATE,
ATUNCITREBUIE SĂ-ȚI ASUMI ACEST TRECUT FABULOSȘI ULUITOR AL
NEAMULUI SCOBORÎTOR DIN ZEI ȘI SĂOBLIGI STATUL MAFIOT ROMÂN SĂ ȚI-L
RECUNOASCĂ OFICIAL.
TITANI, GIGANȚI, ATLANȚI
By Gabriela Dobrescu 23/12/2012
Despre mitologia greacă învățăm de cînd deschidem ochii, că este temelia civilizației antichității și
dacă nu ar fi fost ei, omenirea ar fi rămas tot la ghioagă și praștie, adică într-o sălbăticie sau barbarie
îngrozitoare, cum au spurcat cu mare năduf tot ceea ce nu era grec, secole de-a rîndul în trecutul
îndepărtat. Dar dacă o iei la socotit din aproape, atunci ai ,,norocul” să le aduci mare supărare
ziditorilor de lumi, civilizații, religii și culturi, fiindcă trebuie să le pui în nas oglinda adevărului
care îi arată tare hîzi și hoți de ,,se sparie gîndul”.
Pentru a-i pune pe ceilalți cu botul pe labe și mintea în cui, subțirii greci de prin secolele Vll î.e.n. s-
au pus pe mare agoniseală, ticluindu-și un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral,
sacralizând cele mai degradante apucături umane ca repere de morală divină (viclenia, adulterul,
incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, mișelia, fățărnicia,
nedreptatea) și transformînd pederastia și scîrbavnica unealtă, într-o parte importantă a religiei
oficiale prin cultul falusului.
Poetul tragic Euripides (480-406 î.e.n.), spirit lucid al epocii în care a trăit pune în gura unui
personaj din tragedia Hyppolitos o afirmație năucitoare privitoare la divinitățile lor din ceruri: „Zeii
ar trebui să fie mai înțelepți decât muritorii”.
Oratorul Isokrates (436 – 338 î.e.n.) scrie că poeții: ,,au istorisit asemenea povești despre zei, cum
nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre dușmani; căci ei le-au reproșat zeilor nu numai răpiri,

162. adultere și acceptare de plocoane de la oameni, ci și că s-ar fi înfruptat din carnea propriilor
copii, că și-ar fi emasculat tații, că și-ar fi pus în lanțuri mamele precum și multe alte fărădelegi
născocite pe seama lor”. (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38) Aici nu se vede nici urmă de
cultură, civilizație, sau ,,revelație” ci numai monstruozități care ar îngheța de groază orice minte
sănătoasă nedată după făcătură, fie ea și elenistică!
Să vedem cine erau acești zei plini de răutate, lăcomie, ură și venim și ce făceau în lumea lor și a
pămîntenilor pe care îi conduceau cu bici de fier și vorbe de foc.
Titanii în mitologia vechilor greci sînt cei șase fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos,
Hiperion, Iapetus, Oceanos și cele șase fiice: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys.
Ei alcătuiau prima generație divină, de la zidirea lumii după zicerile lor, dar mult înainte cîrdului ce
s-a aciuat în Olimp unde au stabilit ei cuibarul fiorosului Zeus. Uranos era o divinitate foarte veche
a grecilor care stăpînea Raiul dar și zeul suprem timpuriu, fiind fiul și totodată soțul Gaiei sau Geea,
poveste asemănătoare cu Cybele și Atis din mitologia frigienilor de neam arimin sau nord carpatin.
Geea este considerată ca Ma, din care s-au născut toți zeii, ea apărînd din haosul primordial ca
prima entitate cu trup și suflet, izvodind atît ființele de lumină cît și cele trupești de pe pămînt,
trăsături foarte asemănătoare cu cele ale Tiamat din mitologie emeș/sumeriană pe care pricepuții
greci, deși au cunoscut-o din scrierile lui Berossos și alții, nu au menționat-o niciodată. Să rămînă
numai ei cu cultura furată de pe la alții și apucătura monstruoasă – pederastia – moțul lumii?
În mitologia grecilor titanii erau un grup de ființe cerești venit dintr-o altă cultură care trebuia
nimicit de făcătura lor și astfel i-au făcut potrivnicii zeilor olimpieni și ciuca bătăilor acestora.
Povestea va fi reluată de ivriți după vreo șapte secole dar drumul pe care au mers aceștia este cam
același cu al grecilor. În tradiția greacă titanii erau considerați adesea iraționali și reprezentau forța
oarbă a violenței primitive, poveste născocită de priceputul Hesiod (secolele Vlll-Vll î.e.n.) care a
fost primul ticluitor și făcător de ,,adevăruri grecești” cu care și-a luminat neamul prin scrierea
Teogonia iar pe ceilalți i-a băgat într-o beznă că nu știu pe unde să-și caute curul.
Ca să le dovedesc subțirilor greci că sînt mari hoți și cei mai mari mincinoși ai antichității, am să le
dau spre înveninare nemărginită, un mit din cultura emeș pe care europenii nu știu pe unde să o
pună ca să nu-i supere pînă la înălbăstrire, ce ne zice că Ki (poate fi citit și Gi sau Ge) a fost o zeiță
a pământului din care s-au născut toate cîte cele. Acest duh al Maicii Pămîntești (ki în eme-gi
înseamnă pămînt iar ge are sensul de nobil, civilizator, ales) împreună cu Anu sau Tatăl Ceresc, au
zămislit șapte veghetori cerești – Annunanki – cărora le-a dat spre dreaptă rînduială atît cele din
ceruri cît și de pe pămînt. La greci, fiii familiei divine erau numai șase, poate că fiind prinși asupra
hoției și luînd-o la fugă să scape de păruială, au pierdut în alergare un duh/zeu. În unele legende Ki
și Anu au fost frate și soră, fiind copii lui Anșar (care simboliza totalitatea lumilor cerești) și Kașir
(care simboliza totalitatea lucrurilor pământești), personificări anterioare ale cerului și pământului.
Fiind făptura izvoditoare a lumilor nevăzute și văzute, cel mai iscusit fiu al lor a fost Enlil, zeul
aerului. Și iarăși îi îndemn pe hoțomani să belească bine ochii în aceste scrieri să ia aminte pentru
cei fără de minte și rușine, fiindcă datele din aceste ziceri le demască furtișagul. Conform
legendelor, cerul și pământul au fost inseparabile până când s-a născut Enlil; acesta fiind cel care a
despărțit cerul și pământul în două. Anu a luat cerul, iar Ki împreună cu Enlil, au luat pământul. Și
noi avem o povestioară mușată/frumoasă care spune că la începuturi cerul era așa de aproape de
pămînt încît soarele umbla ziua deasupra capetelor oamenilor iar căldura lui, rău îi dogorea la
tărtăcuțe. Atunci sfîntul Petru l-a rugat pe Dumnezeu să ridice cerul cît mai sus, astfel să nu mai
sufere muritorii de atîta pîrjol și de atunci așa au rămas înfăptuirile cele vechi. Iar miturile
emeș/sumeriene aminte mai sus, sînt scrise cu 2000 de ani înaintea celor grecești, dar vechimea lor
este mult mai mare, fiindcă emeșii cînd au plecat din toriștea carpatină, ele erau deja
conceptualizate. Să revin la poveștile iscusiților greci care ne spun că la îndemnul mamei lor,
Cronos, și-a mutilat tatăl lăsîndu-l fără bărbăție și astfel oprind ,,izvorul renașterilor” i-a luat locul,
devenind stăpânul universului dar mereu avea tremurici de groază fiindcă într-o proorocire aflase
jupînul că și el va fi detronat de propria odraslă. Cronos avut cu Rheea copiii Demetra, Hestia,
Hera, Hades, Poseidon și Zeus.

163. Ajungînd soția lui Zeus, Hera îi reproșează acestuia că este prima născută și ar trebui să-i arate mai
mult respect lăsînd destrăbălările pe seama muritorilor, deci îi era și soră mai mare, și tare mă doare
acest incest ajuns morală divină, cam tot așa cum va apărea mai tîrziu la ivriți și alți pîrliți numai de
revelații!
Când Zeus i-a luat tronul lui Cronos prin mișelie, frații mazilitului, titanii, i-au venit în ajutor și le-
au declarat război cetei de parveniți și uzurpatori cerești. Lupta – cunoscută la ei sub numele de
titanomahia – a durat zece ani și s-a sfârșit cu victoria tineretului destrăbălat care le va fi exemplu
demn de urmat vechilor greci aproape o mie de ani. Drept pedeapsă pentru că au înfruntat noua
gașcă de tîlhari pofticioși de puteri cerești, la porunca lui Zeus titanii au fost aruncați în Tartarus
după care s-au tras toate zăvoarele minciunii și nemerniciei, crăcănîndu-se numai el cîtu-i universul.
Denumirea mai este purtată de câțiva zei și semizei, care erau descendenții titanilor, și trebuie să-i
amintim în primul rînd pe fiii lui Iapetus și ai Clymenei.
Dar cuvîntul titan în greacă definește numai aceste duhuri cerești întrupate bătute măr de Zeus
apoi aruncate din înaltul cerului pe pămînt și înghesuite în Tartaros (adică o Tărtărie după urechea
scornitorilor) tot așa cum a făcut și plăsmuitorul Ioan în Apocalipsa lui plină ochi de minciuni și
născociri drăcești, cînd l-a urcat pe Iahwe în înaltul cerului și înhățîndu-l de coadă pe șarpele cel
vechi, l-a aruncat împreună cu Dumnezeul lui în iazul de foc de sub pămînt. Numai limba română
veche păstrează sensul profund al cuvîntului titani ca ființe fără trup, adică numai făpturi
nebuloase sau năluci cum am mai zice. Pentru că ti are sensul de neam, clan, rubedenii, cei care
trăiesc împreună și tană: ceață, nebuloasă, pîclă. Și iarăși i-am prins cu mîța în sac pe fudulii greci!
Ca să le fie supărarea și mai mare, le zic de la obraz că în mitologia vedică ce nu are nici o legătură
cu vînjoșenia lui Hercule, Hermes sau Zeus, zieța Danu care este fiica lui Daksha, adică Ziditorului,
fiind considerată ca zeița primordială a apelor, mai era scrisă și sub forma tanai sau tana, adică
cețurile cele mari ale apelor pînă în înalturile cerurilor de la începutul zidirii văzutelor și
nevăzutelor. Să nu ne mai aburească ei cu tana/ceața grecească fiindcă ne-a ajuns pînă acuma de nu
am fost în stare să scoatem nasul dincolo de plăsmuirile lor îndrăcite și cu mare îndîrjire
meșteșugite.
Deci grecii au luat acest mit pe baza căruia și-au constituit propria mitologie, din cultura
populațiilor carpatine în prima parte a mileniului l î.e.n. cînd s-au chitit să-și pună și ei de o religie
că o fi bună la ceva și asta, dacă neamul mioritic o cinstea cu atîta pioșenie. Ca să nu se știe de unde
au furat, au început să spurce vîrtos pe geți dar mai ales pe pelasgii cu care încă trăiau împreună
prin tot Peloponezul. Dar locul hoției ne este dezvăluit de către poetul grec Pindar (522-443 î.e.n.)
care îl amintește pe poetul Pherenicos din Heracleea, un înaintaș de-al său ce a lăsat scris în versuri
zicerea: ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul
nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt
stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la
hiperboreeni s-au născut zeii” Și prin secolul V al erei noastre, se mai păstra amintirea acestei lumi
fabuloase de la nordul Istrului fiind amintită de poetul latin Claudian ce a scris despre pasărea fenix
plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean (Marea Neagră), adică în
Carpații noștri, de nu le-ar crăpa unora rînza de ciudă. Adică să ne fie clar nouă, așa cum le-a fost
lor limpede minciuna; titanii din mitologia lor erau știuți ca locuitori ai ținuturilor unde își avea
baștina și neamul geților!
Basoreliefurile vechilor greci prezintă pe aceşti titani cu trup de bărbat care se termină de la brîu în
jos printr-o coadă de şarpe. Unele sculpturi ale acestora arată că aveau două cozi de șarpe.
Giganții sau Gigas, un alt grup de personaje mitologice legate tot de născocirile vechilor greci erau
fiii lui Uranus și ai Geei cu trupuri uriașe născuți din picăturile de sânge care cădeau pe pământ,
după ce zeul Cronos i-a luat în luptă cinstită bărbăția tatălui său Uranus. Printre giganți se numărau:
Alcyneus, Clythius, Enceladus, Ephialtes, Eurytus, Hyppolytus, Mimas, Pallas, Polybotes,
Porphyrion și Thoas. Se spunea că Geea/Gaia i-ar fi născut pe giganți ca să-i răzbune pe frații lor,
titanii, închiși de către Zeus în Tartaros. Giganții erau sprijiniți de mama lor (alungată de Zeus din

164. Olimp), și de aliații lor, cei trei Hekatoncheiri. O plantă vrăjită de-a zeiței Gaia îi ajuta pe giganți în
lupta ce o purtau cu ceata de destrăbălați cocoțați în Olimp care se dorea noua cetate a cerurilor.
Aflând de aceasta Zeus interzice copiilor titanilor Hyperion și Theia, Eos (aurora), Selena (luna), și
Helios (Ielios – soarele) să apară înainte terminării luptei, adică erau un întuneric cumplit și numai
ochii dedați cu întunericul și mișelia puteau să se descurce.
Deși de origine divină, erau totuși muritori și puteau fi omorâți, dar numai de către un zeu și un
muritor în același timp, motiv pentru care zeii, în gigantomahie (lupta dintre olimpieni și giganți),
au chemat în ajutor pe Dionysos și mai ales Heracles a cărui mamă era muritoare (povestea este
preluată de ivriți în Apocalipsa lui Ioan sau inclusă de iudeo-creștinii greci?), ambii fiind fiii lui
Zeus. Nefericiții titani au cam dispărut pentru că ei nu puteau trăi pe pămînt după vrerea și
stăpînirea lui Zeus dar unii au avut ceva feciori numiți giganți care sălășluiau printre oameni.
Aceștia ca fii ce nu și-au uitat părinții nimiciți de vînjosul Zeus, au atacat cerul, aruncând cu stânci
și cu trunchiuri de copaci fiind însă prăpădiți pentru vecie de către zeii olimpieni. Dacă luăm la
socotit din aproape, sub aspect lingvistic numele fiilor titanilor – giganții – descoperim că este un
cuvînt compus ce provine din limba vorbită de geți, pelasgi și celelalte seminții arimine prin
mileniile ll-l î.e.n.
În mitologia egipteană se spune că neamul lor plecat de undeva din nord, a ajuns în valea lui Hapy
datorită priceperii și înțelepciunii păstorului ceresc Anti care i-a călăuzit către acest ținut
binecuvîntat de Ziditor. Iar cuvîntul gig înseamnă frumos, civilizator, nobil, de neam ales, adică tot
un neam plin de sclipici la minte pe care Creatorul i-a izvodit și iubit ca un părinte. Și ne mai spun
vechii greci, că, titanul Iapet ca fiu al Tatălui Ceresc și Mamei Pămîntești a avut la rîndul lui patru
fii: Atlas, Cronos, Prometeu și Epimetheus. El a fost învins de Zeus și prăvălit în Tartar. Odrasla
Prometeu este nu numai ziditorul și părintele ocrotitor al neamului omenesc după zicerea lor, dar el
le-a dat toate cunoștințele necesare cum să poată trăi mai ușor, aducîndu-le chiar focul sacru din cer
ca să-și poată pregăti hrana. Tot el le-a dat scrierea, adică atunci cînd grecii și-au ticluit aceste
ziceri, la nord de Istru se scria în draci iar siturile de la Tărtăria, Turdaș, Gorban, Lepenski Vir,
Vinca, Koranovo și altele confirmă din plin aceste resturi de istorie arimină descoperite în cinstitele
hoții din în miturile grecești.
Nemuțul nostru pripășit în Ki-en-gi, din vremi uitate, a pornit prima migrație din Carpați către văile
Tigrului și Eufratului pe la mijlocul mileniului Vl î.e.n. iar a doua pe la mijlocul mileniului lV î.e.n.
și prin năravul scrisului, a lăsat ca moștenire urmașilor lor și nu ivriților, ceva scrieri cu miturile,
legendele și credințele lor.
Ne zic niște tăblițe de lut de pe la mijlocul mileniului lll î.e.n. că după zidirea lumii, Creatorul An
și-a trimis pe pămînt unul dintre cei 7 veghetori și judecători cerești, împreună cu ființele cerești –
îngerii – să îndrume la cele firești pe fiii Omului, după Legea Adevărului și Dreptății, dar mai ales
în credința față de Ziditorul lumii. Dar văzînd îngerii că fiicele oamenilor sînt foc de frumoase, au
început să le scapere privirile după ele. Și așa luați de iele și de ele la prăjit cu foc dogorit, săracii
nedați la cele lumești au căzut în păcat cu stricăcioasele fiice ale oamenilor. Căpetenia lor Martu
sau Marța/Marta s-a ținut el ce s-a ținut tare și nededat la cele lumești, dar potopindu-l focul inimii
s-a dus săgeată la mama sa divină și i-a cerut sfat să nu ajungă în mare păcat. ,,În cetatea mea am
prieteni, iar ei și-au luat soții. Am însoțitori dar și aceștia și-au luat soții. În cetatea mea, potrivnic
prietenilor mei, numai eu nu mi-am luat soție. Eu nu am soție, eu nu am copii.” Maica Strălucitoare
îl întreabă pe înfierbîntat dacă și muritoarea, fiica marelui preot din Ninab îi ,,înțelege privirea sa”,
adică are și ea mare jăratec la călcîie. Ne zice legenda că din căsătoria fiilor cerului cu fiicele
oamenilor, s-a născut un neam aparte de oameni, mai înalt decît cel care trăia atunci pe
pămînt, adică urieși dar și mai isteț. Deci povestea nu este grecească fiind scrisă cu cel puțin
2000 de ani înaintea Teogoniei lui Hesiod, și chiar apariția giganților este diferită față de mitologia
grecilor. Însă aflînd Ziditorul de această stricăciune, s-a supărat foc pe odraslele cerești pe care le-a
pus la popreală și cazne grele iar pe pămînteni a hotărît să-i dea pradă unui potop nemaivăzut. După
potolirea urgiei au scăpat după unele legende numai acești urieși. Iar numele neamului de urieși este
amintit indirect în Geneza ,,6,4: În vremea aceea s-au ivit pe pămînt uriași, mai cu seamă de cînd fiii

165. lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sînt
vestiții viteji din vechime care au fost oameni cu nume”.
Dar această povestioară nu putea avea rădăcinile decît în baștina carpatină de unde au plecat emeșii,
iar cei care au rămas la vatră, adică românii de azi încă mai păstrează mitul în zicerea despre jidovi.
Ca să ne dezmeticim cum vine hoția, am să vin cu o zicere din Cartea Jubileelor, unde la 7,21-22
sînt menționate trei categorii de oameni foarte mari: Uriaşii, Naphil şi Elio. În irlandeză, adică
vechea pelasgă, cuvîntul nifl are sensul de ceață sau întunecat, ascuns vederii, iar Zeus la greci mai
era cunoscut ca Nefelegeretes (nefele + gerite: albite, înmulțite) care înseamnă ,,Cel care adună
norii” și nu trebuie o explicație mai bună. În limba română cuvîntul nefele este partea de pe burtă a
unei blăni de vulpe cu care se căptușeau căciulile sau hainele din blană pe dinăuntru, fiind partea
nevăzută. Mai avem tot în româna veche cuvîntul nefle cu sensul de valoare mică, fără importanță,
deci Nafilii erau nevăzuții, ascunșii, sau întunecații și cei care fac rău.
În limba greacă nephele, înseamnă nor, sau o nălucă făcută de Zeus pentru a o substitui pe Hera de
care se îndrăgostise regele lapit Ixion. Din această legătură s-au născut Centaurii, printre care şi
Getos, strămoșul neamului get după mintea grecilor. În textul grec cuvîntul ,,uriași„ este scris
prin ,,titani” sau ,,giganți”.
În Cartea lui Eno, varianta etiopiană, scrie că îngerii veghetori s-au împreunat cu fetele oamenilor
şi au născut uriașii. Dar povestea nu vine din Tora pentru că în Facerea la 6,1-6 avem zicerea ,,Cînd
au început oamenii să se înmulțească pe fața pămîntului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au
văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au
ales. Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămîne pururea în om, căci și omul nu este decît
carne păcătoasă: totuși zilele lui vor fi de 120 de ani». Uriașii erau pe pământ în vremurile
acelea, și chiar după ce s-au împreunat cu fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele
copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea
omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare
zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și s-a mîhnit în inima Lui.”
Oricît ne-am trudi să căutăm în Tora sau Talmud să-i găsim pe ,,fiii lui Dumnezeu” nu vom da
nicicum de ei, ci vom găsi numai pe Satana și tot tineretul drăcesc cum este în Iov la 2,1, Judecători
la 13,17 și Samuel Cartea 1, la 18,10!
Vedem că termenii folosiți de ivriți atunci cînd i-a pălit rău damblaua revelațiilor, sînt cuvinte
grecești, sau ajunse în limba greacă din alte limbi cum se poate dovedi cu mare ușurință, ei numind
pe acești uriași viteji care au un nume, ori Herodot spunea despre neamul get că este cel mai
viteaz și mai cinstit dintre toate celelalte inclusiv cel grec pentru că ivriții în acele vremuri nu erau
decît un trib de sălbătăciuni pe care istoria încă nu-l cunoștea.
Ca să-i aflăm pe acești uriași din vechime ce erau ,,oameni cu nume” după cum zice Făcă-Tora,
vom căuta tot în scrierile din vechime dar nu în cele ivrite care toate sînt numai făcături îndrăcite,
sau cele ale grecilor mari meseriași în falsuri, ci în istoria adevărată scăpate de la Marea falsificare a
Militia Cristi care a început odată cu impunerea iudeo-creștinismului în anul 381 ca religie oficială
în imperiul roman.
Împăratul roman Octavianus Augustus face o expediție împotriva geților în anul 9 al erei noastre pe
care îi învinge cucerind ținutul Panonia, iar evenimentul este cinstit cu mare pompă în capitala
imperială printr-un monument ridicat în Forumul din Roma. Ovidiu în Fastele scrie despre acest
monument următoarele: ,,Măreț este monumentul, măreață este statuia zeului și demne de trofeele
luate de la giganți.” Asta spune istoria adevărată și nu cea revelată din tușinătura pistilului lui
Avraam sau din bărbăția grecului Hercules din care a țîșnit năvalnic tot neamul omenesc!
Mai vin cu o zicere tot de la romani unde poetul Marţial, îl numește pe Domițian, cînd purta
războaie cu geții pe la anii 86 ,,învingător al giganților” iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe
același împărat că a obținut un ,,triumf asupra giganților”. Mult întuneric ați mai băgat în capul
bietului român de nu mai este în stare să-și recunoască adevărata istorie și spiritualitate

166. strămoșească. Cum să vă vină vouă pe gust aceste ziceri care distrug ca un pîrjol toate făcăturile
puse la cale împotriva neamului get de mai bine de 2000 de ani, de la care ați furat și v-ați
îmbogățit! Nu se putea ca Europa să cunoască adevăratul neam scoborîtor din zei pentru că el nu se
pupa cu Talpa Iadului și nu se ținea tot într-o hîrjoană cu Satana și nici nu venea din faimoasa
antichitate greacă!
Claudian a fost un poet roman de origine greacă născut în Alexandria. În anul 395 ajunge la Roma
și intră în grațiile împăratului Honorius și a șefului armatei Stilicon pentru care scrie mai multe
panegirice și satire împotriva celor neascultători sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae,
De bello gothico dar și alte cărticele. În scrierea în care îi laudă pe romani că i-au învins pe goți și
geți în luptele din anii 402 și 403, el spune că i-au învins pe titani, adică acel neam scoborîtor din
zei aciuat în jurul Carpaților pe care toată antichitatea de pînă la acele vremuri așa îl știa. Încă mai
era ceva adevăr în memoria colectivă a locuitorilor din impe-riul roman, dar Militia Cristi – fioroasa
poliție politică a iudeo-creștinismului – a lucrat cu mare îndîrjire, reușind să falsifice toată istoria
acestui neam scoborîtor din zei și să-l scoată în afara timpurilor cunoscute. Unul dintre cei șase
titani după zicerile grecilor a fost Iapet, pe care meșterii ivriți în revelații l-au făcut Iafet, și scriu
acești plăsmuitori în Facerea pentru ortodocși la 10,2 că fiii acestuia au fost Gomer, Magog, Tiras,
Meșec sau Maș, Madai, Iavan, Tubal. Dar în textele care explică numai pe înțelesul lor, Tora și
Talmudul, scriu că Magog este Gitia iar pe Gomer îl știm din alte izvoare că este Sciția! Adică
pretinsele revelații mozaice sînt numai falsuri și hoții la drumul mare, apărate timp de peste 1600 de
ani de greci și șărpăria de la Vatican cu sabia și mare pîrjol împotriva celor care puneau întrebări
prea iscoditoare și băgărețe !
Numele acestui neam de viteji amintit mai sus în scrierile mozaice este geți (ge: nobil, ales + ti:
neam, clan), taman cum îi scrie poetul latin Ovidiu în Pontice ll, 9 Lui Cotys, pe la anii 15 cînd se
afla mazîlit la Tomis. O mărturisesc iarăși ei obrăznicindu-se că ce au furat este tot revelat,
recunoscînd că acești uriași sînt fiii lui Enoh, sau Enac cum scriu în Numeri 13,33 despre neamul
nostru din Palestina: „Acolo am văzut noi uriași, pe fiii lui Enac, din neamul uriașilor; si noua ni
se părea ca sîntem față de ei ca niște lăcuste și tot asa le păream și noi lor”. O altă dovadă o găsim în
Deuteronum 2,10-11: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr și înalt ca fiii lui
Enac. Și aceștia se socotesc printre Refaimi ca fiii lui Enac”, ori munții Carpați mai erau cunoscuți
în antichitatea secolelor lll î.e.n – Vl e.n. ca munții Rifa. Mărturisirea o mai găsim în Facerea la
15,20 unde ni se spune că Elohim le-a juruit ivriților tot Canaanul unde locuia și refaimii. Dacă
îndepărtăm terminația imi care arată pluralul, avem numele tribului Refa după scrisorelele lor.
Amintirea acestui neam carpatin o găsim în numele localității Rafa din județul Vrancea, la poale de
Carpați/Rifa și în numele orașului Rafah din sudul fîșiei Gaza de astăzi, acolo unde locuiau acești
refaimi ca urmași ai vechilor giganți arimini oploșiți prin acele locuri!!!
Numeroase izvoare latine spun că împărații romani Augustus, Domițian și Honorius i-au învins pe
giganți, purtînd războaie crîncene cu geții din nordul Istrului și Panonia, deci numai geții erau
cunoscuți în antichitate ca venind din neamul titanilor sau giganților. Iar aducerea lor pe lume ca
,,neam scoborîtor din zei” adică din îngerii păzitori și veghetorii Tatălui Ceresc s-a făcut la
începutul lunii martie, după cum putem deduce din datele venite din unele izvoare antice.
Urmele acestor giganți chiar există pe plaiurile mioritice deși ele sînt ascunse de arheologii români.
În curbura Carpaților, în munții Bucegi și alte locuri ale României, au fost scoase la lumina zile prin
săpături, mai multe schelete de oameni care arată că avea o înălțime cam de 2,4 m și chiar mai mult
după mărturiile celor care au participat la săpături, unele schelete erau dublul înălțimii unui om, însă
toate descoperirile au fost învăluite într-o ciudată conspirație și numai cîteva persoane au avut
curajul să vorbească despre ele și să prezinte fotografii pentru că, oficial, ei nu există. Ascunderea
rămășițelor de schelete ale populației gigantice care a trăit cîndva pe teritoriile României, este
încă o dovadă a uneltitorilor hicleniți care se țes și se tot țes în jurul istoriei și culturii noastre să nu
o cunoaștem deloc pentru că alții se fălesc cu ea de aproape 2000 de ani și rău le-ar veni la sfîrlă să
o încaseze cu ghioaga pentru nelegiuita hoție și minciună.

167. Românii au o legendă a jidovilor (urieșilor, fără a se confunda cu jidovii cazari) care spune că în
vremurile de demult, aici locuiau două rase de oameni; una mai mică de înălțime cam de 1,60 m, cu
pielea albă, părul castaniu închis sau negru, fața ovală, nasul drept și sprîncenele lungi și arcuite.
Cea de-a doua rasă era foarte înaltă trecînd de 2 m. pielea albă, ochi albaștri sau verzi, părul blond
sau roșcat, ondulat și care erau foarte blînzi. Ei au adus întreaga înțelepciune cerească vechilor
români, dar fiind uneori necăjiți de ceilalți oameni, o parte dintre ei au plecat către soare-răsare, iar
cei rămași s-au amestecat cu cealaltă rasă, rezultînd o populație nouă.
Legenda născută în jurul Carpaților care amintește de existența giganților în această regiune dar și la
est de acești munți, este descoperirea civilizației Takla Makan din nord-vestul deșertului Gobi în
depresiunea Tarim (tărîm în limba română înseamnă ținut). Tărîmul Tarim se învecinează la nord cu
munții Kumlun Șan. Un împărat chinez Mu i-a atacat pe tocarii din Tarim pe la anul 1000 î.e.n. și
tot un împărat Mu de-al lor, a venit la noi să vadă muntele sfînt și să ia bob de înțelepciune de la
Împărăteasa Lumii. În deșertul Takla Makan s-au găsit mai multe zeci de trupuri uscate ale unei
populații de origine europeană; bărbații aveau cam 2 m, părul roșcat sau șaten deschis, unul era
îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vișiniu închis, pantaloni albaștri iar în
picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc pe vechile
țesăturile din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe față avea
pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizație a dăinuit în actuala regiune a deșertului pe la
2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămășite au rezistat pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizație cu
agricultură bazată pe irigații și un comerț foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro și
Sumer. Țineau un fel de evidență cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar
acestea aveau la rîndul lor anumite semne.
În localitatea Gorban din județul Iași a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o
adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu
42 bile mici de lut ars ceea ce mă face să cred că această civilizație a plecat pe la începuturile
mileniului lll tot către est pînă a prins-o istoria unde au descoperit-o arheologii chinezi.
Încă o ramură a giganților/uriașilor descoperită în falsificata istorie a românilor și interzisă acestora
să o cunoască!
Atlas este unul dintre titanii din generația a doua fiind fiul lui Iapetus și al Clymenei/Themis și frate
cu Epimetheus, Menoetius și cu Prometeu. Căsătorindu-se cu Pleione, fiica lui Oceanos, au avut
împreună șapte fete numite Pleiade: Sterope, Merope, Electra, Maia, Taygeta, Celaione, Alcione. În
alte mituri se spune că ar fi fost căsătorit și cu Calipso cu care ar fi avut un flăcău pe nume Auson
sau după altele ar fi fost și Latin ca urmaș al acestui cuplu ceresc. Odraslele lui Atlas, au mai fost
numite în mitologia grecilor, atlanți iar fetele atlantide.
Despre nașterea lui Atlas, legendele grecilor spun că titanul Iapetus a luat de nevasta Clymene fiica
titanului Oceanos, şi a avut de la ea un băiat curajos și cu inimă mare pe care l-au numit Atlas, după
care a mai adus pe lume pe gloriosul Menoetius, inteligentul plin de șiretlicuri Prometeu, şi
înțeleptul Epimetheus. Unii lingviști moderni au încercat să descopere rădăcina numelui Atlas în
indo-europeană, născocire atît de dragă culturii europene dar nu au reușit să ajungă la fundul
înțelepciunii. Am să-i ajut eu să priceapă adevărul acolo unde minciuna este de nepătruns iar falsul
a ajuns sacralitate. Fiindcă titanii și-au avut obîrșia în ținutul de la nordul Istrului, și numele eroului
trebuie căutat în limba acestui neam încă inexistent în istoria și cultura Europei. Avem în eme-gi
cuvîntul ad/at cu sensul de tată, strămoș, cer, cîntec și laz în româna veche care înseamnă teren
despădurit recent pentru al folosit ca pășune sau pentru agricultură; cîmp cultivat sau acoperit cu
iarbă; curătură, pămînt desțelenit dar și las: alb. Sensul cuvîntului Atlas, ar fi tatăl luminos sau
scoborîtor din cer, adică un fel de Tată Ceresc dar foarte vechi, așa cum erau toși titanii; sau altă
variantă semantică ari fi Țara Sfîntă. Trebuie să precizez că actualul teritoriu al României pînă pe la
anii 1870 era acoperit în proporție de peste 75% cu păduri, iar românii în vremurile de bejenie
pentru a se feri de prădători, își făceau în mijlocul codrului mici poieni – curături, laze – unde își
întemeiau așezările ferite de ochii curioșilor.

168. Fiind Atlas fiu de titan și la rîndul lui titan, Zeus l-a pedepsit să poarte veșnic pe umeri bolta
cerească iar tărîmul lui unde se chinuia atît de amarnic era undeva în nord, avîndu-l ca tovarăș de
suferință pe Prometeu, fratele său. Dar asta este după pana celor îndrăciți care au pornit ca un
tăvălug să falsifice tot ce nu era grec, alții mai liniștiți la cuget și tot dintre a-i lor ne zic unele mituri
diferite pe care trebuie să se analizăm ca să înțelegem pe unde și-a priponit Dracu năravul ticălos.
Atlas sprijinind pămîntul, așa cum a vrut îndrăcitul Zeus, iar imaginea din dreapta îl prezintă pe
titan cu pămîntul pe umăr, în spate stînd ridicat în coadă un șarpe, simbol totemic apărut foarte des
pe tăblițele de plumb iar în fața lui vulturul cum îi sfîșîie ficatul lui Prometeu. Atît Titanul Atlas,
cît și Pelasgul Prometeu au fruntea înfășurată cu bentița specifică neamului arimasp, adică a celor
scoborîți din Sîntu/Senta cum se vede la Șinca Veche.
Ipotetica cetate sau ținut Atlantida, care nu are nici o legătură cu legenda titanului Atlas, rege pe un
tărîm uriaș, la nordul Istrului și nu în nord-vestul Africii sau aiurea!
Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, Cartea lll, LX ne prezintă o legendă a lui Atlas
astfel: ,,După moartea lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au împărţit între ei domnia.
Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean, iar oamenilor de pe
acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa.
Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind
oamenilor şi teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pămîntul. Şi, în
această formă închipuită, în care mitologia ne înfăţişează reprezentarea globului ceresc, Atlas avea
mai mulţi fii, dintre care unul, Hesperos, se deosebea prin evlavia lui, prin sîmţămîntul de dreptate
faţă de supuşi şi prin acela al omeniei. Cîndva Hesperos – urcîndu-se pe vîrful muntelui Atlas, ca să
observe astrele – ar fi fost răpit de furtuni dezlănţuite pe neaşteptate şi a dispărut de pe faţa
pămîntului. Poporul hotărînd să i se dea cinstire vrednice de un zeu, i-a fost dăruit celui mai
strălucitor astru de pe cer numele său… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile
Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că
leagănul zeilor este țara lor… Atlas avu şapte fiice, cărora – după numele lui – li s-a dat un nume
comun, Atlantide… Au fost aşezate pe cer şi au primit numele de Pleiade.” Trebuie să arăt că
povestea cuviosului Hesperos aduce destul de bine cu povestea ridicării la ceruri a lui Eno al nostru
din scrierea Calea/Legea Adevărului și Dreptății. În aceeași lucrare în Cartea ll,XLlll, Diodor din
Sicilia ne lămurește unde este acest Ocean, de unde începea stăpînirea lui Atlas, scriind despre sciţii
păstori care își întindeau stăpînirea din sudul munţilor Caucaz pînă în nordul lor: ,,ajungînd pînă la
Ocean (adică Marea Neagră pentru că sciţii nu au fost niciodată în Europa de vest, ci numai la est
de Nistru) şi lacul Maiotis (Marea de Azov), au mai ocupat şi restul teritoriului pînă la fluviul
Tanais/Don (care se varsă în Marea de Azov).” Informațiile venite de la Diodor trebuie cîntărite, dar
nu cu cîntarul lor mincinos, ci coroborate cu alte izvoare istorice pentru a desluşi adevărul din mîlul

169. otrăvitor al falsului. Ne spune jupînul despre ţinuturile de miazănoapte ale Asiei care îşi avea în
antichitate graniţa geografică pe Don, iar poporul vecin acestor hiperboreeni către răsărit erau sciţii,
ori istoria spune că la est de Don/Tanais erau stăpîni sciţii iar la vest de acest fluviu stăpîneau geţii
sau hiperboreeni cum apar în alte izvoare. Folosirea cuvîntului ,,ocean” şi numele celţilor i-a făcut
pe mulţi istorici să pună ţinutul undeva prin insulele britanice sau Irlanda sau chiar mai aiurea
numai unde îi era locul în antichitate nu! Plăsmuitorul de ,,biblioteci istorice” scrie că neamul
sciților stăpînea pînă la lacul Maiotis care ştie orice om cu mintea acasă că este Marea de Azov,
acea parte din Marea Neagră despărţită spre est de strîmtoarea Kerci. Iar neamul celţilor amintit de
Diodor ce şi-a ticluit plăsmuire prin anii 40 î.e.n. este confirmat de tăbliţa de plumb 46 descoperită
la Sinaia care ne povestește cum mato Orilieo l-a penit rău pe galul Monsiro Dimpo după ce i-a
cucerit cetatea făcută din trunchiuri de copac. Deci galii numiți de Diodor și alții ca el ,,celți” erau
undeva prin sudul Moldovei între Siret şi Nistru sau Nipru, pentru că vajnicul get spune că a dat
bărci oştenilor săi pentru a trece înapoi fiindcă apele s-au umflat rău datorită dezgheţului.
Vîntul Boreas amintit în textul lui Diodor dar şi la alţi greci mai vechi care au scris despre sciţi sau
geţi, toţi au precizat că bate în estul Europei în ţinuturile locuite de aceste popoare. Din cele arătate
este dovedit fără putință de tăgadă că regatul lui Atlas, era undeva la nordul și vestul Mării Negre,
iar în sud se învecina cu Tracia cum precizează Platon în scrierea Republica, adică teritoriul vechii
Getii sau actualul teritoriu al României, părți din vestul și sud-vestul Ucrainei, Ungaria, țările care
au făcut parte din fosta Iugoslavie și Bulgaria. Din aceste ţinuturi înnegurate de uitare şi răutatea
oamenilor, s-au bulucit către miază-zi roiuri de urdii zburdalnice şi prădalnice iar isprăvile lor se
găsesc în mulţimi de legende păstrate în scrierile anticilor.
Herodot scrie în Istorii păstrînd caracterul falsificator al lucrării, că muntele Atlas despre care
vorbesc vechile mituri este în vestul Africii, ca să ne îmbîrlige așa cum a făcut-o spunînd că la nord
de Istru era un pămînt pustiu unde trăiau numai albinele și scumpii lor trîntori!
Philon din Biblos (64-141), fenician ce a scris Istorii feniciene ne lasă mărturie în lucrarea sa despre
alte fapte petrecute tot în acest ținut miraculos, care, pentru că nu putea fi înghițit de plăsmuitorii
greci, a fost scos în afara istorie. ,,Şi Cronos – Amon – mergînd în ţinutul dinspre miazăzi, a dat
întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru
prima oară de cei Şapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor,
Asclepios, după porunca zeului Taaut”. Să ne dumirim după mintea noastră dar spălînd de mizeria
minciunilor grecești aceste informații; în împărăția lui Atlas era o civilizație uluitoare, cînd neamul
îndrăciților falsificatori încă nu scoseseră nasul în istorie. Și tot din acest ținut fabulos, a plecat către
sud, ajungînd în Egipt unde și-a așezat împărăția, Cronos, fratele lui Atlas. Iar aceste fapte demne de
ținut minte chiar pentru Ziditorul lumii au fost trecute la răbojul timpului de către cei șapte cabiri,
fiii lui Sedek, înaintea lui Hesiod cu vreo zece secole! Cînd ei s-au spălat la ochi de propriile urdori
și văzînd că lumea este aranjată la rosturile ei, lor rămînîndu-le doar un umil colțișor întunecat,
atunci numai ce i-a năpădit damblaua invidiei deșarte și s-au apucat să falsifice istoria și mitologia
celorlalți, cățărîndu-se ca nebunii drept singurul moț al neamului omenesc, punîndu-și falusul lui
Hercules simbol religios în mîrșava lor religie. Textul care sigur păstrează informații foarte vechi în
conţinutul său, spune că Thot – Taaut a mers în ţinuturile dinspre miazăzi pe care le-a primit ca
regat al său. Ori nu putea merge spre miazăzi decît dacă venea din nord adică dinspre miazănoapte.
Cei din est dacă ar fi intrat în Egipt spuneau că au purces spre apus şi nu miazăzi. Despre cei șapte
cabiri voi spune numai că ei erau parte componentă a religiei geților, fiind cinstiți cu mare pompă
chiar de către greci la anul 492 î.e.n. în vechea cetate Andania din Megara.
Iudeul Josephus Flavius, trăitor în secolul l al erei noastre, în lucrarea Antichități iudaice, Cartea l,
capitolul Vl, pagina 40, ne transmite date uluitoare despre originea neamului get, dar așa cum era
cunoscută atunci de către toată antichitatea inclusiv cea greacă! ,,Fiii lui Noe au avut la rîndul lor
feciori care le-au cinstit memoria, numele părinților fiind date popoarelor oriunde pămînturile le
revenea lor. Lui Iafet i s-au născut șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocîrmuirea lor începea de la
munții Taurus și Amasus, se întindea în Asia pînă la fluvius Tanais (Don), iar în Europa pînă în
Gadira (Cadiz). Întrucît aceste ținuturi ocupate de ei nu mai fuseseră locuite de oameni, numele lor

170. au fost date popoarelor stabilite acolo. Cei cărora grecii le zic acum galateni, s-au numit cîndva
gomarieni, fiindcă erau urmașii lui Gomer, la fel, și sciții își trag numele de magogieni de la colonia
întemeiată de Magog…” Textul continuă cu înșirarea celorlați fii și ținuturile care le ocupau atunci.
Trebuie să arăt că îndrăcitul ivrit J. Flavius nu vrea să ne spună cine erau ,,sciții” lui Magog și
urmașii lui ,,magogienii” dar pentru cinul lui întunecat de venin și ură împotriva geților, scriu ei în
Midrașim că Magog este Gitia, iar ,,sciții magogieni” sînt în fapt geții. Și mai am a-i bate obrazul
plăsmuitorului de ,,antichități iudaice” că a luat legenda lui Iapet de la greci cu cele șapte fete și l-a
făcut Iafet cu șapte băieți moțați ce au fost primii locuitori ai părții de sud a Europei, din estul Mării
Caspice pînă în Iberia.
Pe acest vast teritoriu al formării primei culturi europene, în centrul lui era, după scrierile grecilor
împărăția lui Atlas iar după cea a ivritului J. Flavius, împărăția Gitia, despre care românii nu știu
nici cît negru sub unghie fiindcă altora le-a revenit ,,meritul” de a se crăcăna ziditorii neamurilor
Europei și înțelepții culturii europene! Mai vin cu precizarea că Iapet era un rege arimin din Tracia
adică așa cum spunea și latinul Ovidiu despre neamul nostru străbun că era scoborîtor din zei, fiind
primul neam de oameni pe pămînt iar Getia, rădăcina neamului omenesc. Ne mai luminează Flavius
că cei din nordul Istrului – adică geții – pe care îi numește ,,sciți”, erau urmași ai lui Magog. Iar ce
scrie el, confirmă pe deplin informațiile din Apocriful Genezei manuscris descoperit la Qumran în
anul 1948 și care demască drept mincinoase ,,revelațiile” neamului ivrit puse în Tora și Talmud ca
să se știe că nu toți românii au dată gura numai pentru a înghiți făcăturile ivriților și grecilor.
Aceeași realitate istorică menționată de Diodor din Sicilia, Philon din Biblos și J. Flavius, ne-o
transmite și poetul latin Horaţiu (65 î.e.n. – 8 e.n.) care, într-una din odele sale către protectorul
Mecena scrie: ,,Eu care sînt născut din părinţi săraci, şi pe care tu Mecena îl onorezi cu iubirea ta,
eu nu voi muri. Peste puţin timp… eu voi vedea ţărmurile Bosporului şi ca o pasăre frumos
cîntătoare voi zbura peste deşerturile cele nisipoase ale getulilor şi prin cîmpiile hiperboreenilor. Pe
mine mă vor cunoaşte locuitorii din Cholchis şi dacii, care se prefac că nu se tem de armele noastre,
precum şi gelonii de la marginile Europei; pe mine mă vor învăţa iberii cei isteţi şi cei care beau apă
din Rhodan”. Vedem că iubitul poet după moarte, vrea să rămînă veșnic în amintirea neamurilor
sale cum sînt menționate de autorii arătați mai înainte în secolul l î.e.n. și l al erei noastre, adică
numai neamuri scoborîtoare din titanul Iapet care era neamul scoborîtor din ceruri. Dacă era obraz
subţire şi educaţie aleasă ar fi zburat păsăroiul în lumea grecilor ce se ţineau numai cu nasul pe sus,
dar i-a amintit pe cei de-o mamă cu el, adică aceste popoare se înrudeau înainte de ocuparea lor de
către romani, iar faptul era cunoscut de toată lumea la mijlocul secolului l al erei noastre.
Mai găsim pentru munca noastră pe scriitorul Pseudo-Apollodor (sec. ll î.e.n.), care în lucrarea
Biblioteca, (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la
nord de Marea Neagră. Nu există niciun motiv pentru a face o legătură pentru a căuta Muntele Atlas
în Atlantida”.
Să lămurim cu ceva ziceri și acest ținut al hiperboreenilor pe care atît unii greci cît și toți romanii îl
știau că este țara neîmblînziților geți. Poetul grec Pindar, care a trăit în secolul Vl î.e.n. spune că
hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului şi după ce au ridica Troia împreună cu Eac şi
Apollo, acesta s-a întors în patria sa. Cu ceva secole mai tîrziu, capadocianul Strabon (63 î.e.n. – 21
e.n.) scrie în Geografia sa că: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii
locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”, adică taman ce a scris și ,,priceputul”
Josephus Flavius, dar așa pe după ureche ivrită.
Valerius Flaccus (45-90 e.n.) în poemul Argonautice, lasă mărturie despre vizita argonauţilor în
ţinutul hiperboreenilor/geţilor precizînd că pe porţile strălucitului templu din cetatea lui Aetes era
scris: ,,cum mai întîi regele Sesostris, a dus războaie împotriva geţilor”. Ce argumente trebuie să
mai aduc la masa judecății adevărului, astfel ca cei ce ne-au falsificat cu atîta ură și dușmănie istoria
și cultura, acuma după atîta amar de vreme să aibă ceva remușcări pentru crimele făcute împotriva
neamului get și să ne recunoască rostul și locul nostru în cultura Europei?
Una dintre faimoasele munci ale lui Hercules, flăcăul lor vestic care a ,,zidit” cu bărbăția-i

171. miraculoasă toate neamurile lumii, este cea prin care regele Tirintului și Micenei, Eurystheus, îi cere
să-i aducă spre degustare merele din grădina Hesperidelor. Fructele atît de rîvnite erau din aur
crescînd pe un copac deosebit și aparținînd Herei, care le primise în dar de la mama ei Gaia, cu
prilejul căsătoriei cu Zeus. În această grădină a Hesperidelor, merele de aur erau păzite de Ladon,
un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări făcînd fel de fel de isprăvi care au
uimit lumea dar mai ales pe cei care plăteau asemenea minciuni, Hercule ajunge în ținutul
hiperboreenilor, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure
merele, ducîndu-le lui Eurystheus. Să vedem cum priceputul grec l-a tras pe sfoară pe Atlas, cam
așa cum fac ei de vreo 2500 de ani de cînd le-a ieșit pirateria numai în cîștig iar pederastia drept artă
și religie!
Prezentîndu-se împăratului Atlas și rugîndu-l să-i arate minunile de mere, îi spune că el va ține în
spate bolta cerească cît va ține culegerea fructelor. Fiicele lui Atlas, Hesperidele, care erau
îngrijitoarele grădinii i-au dat acestuia drumul în grădină și cu voia balaurului Ladon care o păzea,
să culeagă fructele rîvnite. Cînd s-a întors la Hercules, i-a spus acestuia că poate duce el merele
fiindcă se cocîrjise de atîta ținut bolta cerească în spate și n-ar fi o prăpădenie să-l mai ajute și
tînărul pus pe fapte mari. Avînd alte socoteli în cap, Hercule îi cere lui Atlas să țină numai puțin
timp cerul pînă ce el își va aranja haina pe umăr fiindcă obosise de atîta greutate. Cînd Atlas a luat
cerul pentru a-i îndeplini dorința lui Hercule, acesta a înhățat merele și dus a fost pentru vecie.
Merele de aur, după care le sfîrîiau călcîiele îndrăciților greci, poame rodite de Mărul Roșu de la
noi, și un covor mioritic de azi cu miraculosul Pom al Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului
sau Osia Pămîntului.
Jos, mozaic și disc din ceramică, prezentîndu-l pe Hercule furînd merele de aur deși în povestea lor
zice că rîvnitele poame i-au fost aduse vicleanului grec de către titanul Atlas. Șarpele are un singur
cap, iar cele trei hesperide se uită îngrozite la hoție, apoi spre dreapta șarpele este sfătuit de o
hesperidă și mai încolo Ladon apare cu cele o sută de capete. Pe unele vase antice grecești Ladon cu
o sută de capete, este scurtat de ele de către Cimera și Ceberus.
Dar la noi Ladon era un șarpte deosebit, așa cum ne arată acea statuetă descoperită la Constanța și

172. numită Glicon. Iudeo-cretinii au luat povestea punînd-o în destrăbălarea lor unde Adam și Eva
umblau goi pușcă prin Rai, și cum i-a văzut șarpele, ca sutaș al Satanei – de aceea mitropoliții și
patriarhul poartă toiagul cu cei doi șerpi, să arate pe cine slujește – i-a și poftit la o degustare care să
îi pornească pe drumul pierzaniei hedoniste. Potlogarii ivriți și-au tras și ei o menoră să-și lumineze
întunecimile în care hălăduiesc de mai bine de 2000 de ani.
Alte versiuni, poate influențate de munții Atlas din partea de nord-vest a Africii, spun că Hercule ar
fi construit doi stîlpi ca Atlas să pună cerul și astfel să fie eliberat de cumplita povară. Mitul în
această formă are ca origine migrarea cabirilor din nordul Mării Negre în aceste ținuturi pe care le-
au numit tot după baștina strămoșilor, Atlas și Rifa, așa cum spuneau latinii munților Carpați.
O variantă tîrzie a legendei merelor de aur este și dovada grecizării mitologiei celorlalte popoare
astfel ca numai ei și făcăturile lor să rămână adevăruri sacre, așa cum au procedat și ivriții mai tîrziu
cu făcătura lor satanistă. Spune noua scorneală că Perseu este viteazul care umbla după aceste
frunte, și, ajungînd la regele Atlas care stăpînea Mauritania – de unde se vede că dintr-un condei,
meseriașii i-au șters din istorie pe hiperboreenii și atlanții de la nordul Istrului – a coborît din ceruri
să înfulece din mărul uriaș cu fructe numai de aur ce le văzuse de sus. Povestea spune că Atlas,
bănuind ceav gînduri mișele prin prezența lui Perseu, îi șterge vreo două palme alungîndu-l. Acesta
se răzbună scoțînd capul Meduzei din sacu-i fermecat și astfel regele a ajuns un mare munte cum se
vede și acum, dar adevărul istoric este altul și încă necunoscut pînă în prezent. Numai că mincinoșii
disprețuind orice putere de judecată a celorlalți, au trecut semeț peste amănuntul care le dezvăluie
mîrșăvia; în nordul Africii nu cresc meri, fie ei și roșii născociți de mitologia grecilor. Mitul mărului
care are fructe de aur se găsește numai la noi în povestea Prîslea cel voinic și merele de aur, iar în
mitologia geților acest pom miraculos creștea în grădina Raiului, fiind numit și Mărul Roșu.
Amintirea mitului o găsim la goții din Gotia-Suedia care ne-au fost vecini și tovarăși de viață vreo
patru sute de ani, dar și la irlandezi ca vrednici urmași ai pelasgilor ioni din Ionia. Dar tîlharii nu au
furat numai merele de aur, ci și toată teozofia arimină punînd-o în traistele lui Pitagora și Platon ca
filozofie greacă. Iar după anul 380, cînd, împreună cu întunecații iudeo-creștini italici au dat
lovitura de stat în imperiul roman, ne-au furat religia crucii și ca îndrăciți sutași ai Satanei, ne-au
nimicit istoria și cultura scoțîndu-ne în afara timpului.
Cea mai mare fiică a lui Atlas cu Pleione, sirena născută pe muntele Cyllene, a fost Maia, și
împreună cu celelalte surori se numeau pleiade, fiind cea mai frumoasă dar și cea mai timidă dintre
copile. În mitologia și religia geților se stabilise convingerea că neamul mioritic era scoborîtor din
această atlandită sau pleiadă, iar zicerile noastre strămoșești ne dau un licăr de lumină spunînd că
de Sînziene se odihnește soarele și apare găinușa, adică Pleiadele să vadă izvodul neamului zidit de
ele. Numele Pleione este un cuvînt compus din româna veche astfel; polei: îngeri, zîne, făpturi
cerești + one: neam, a se strînge. De aceea ei au pus-o pe monede alături de Sarmis, ziditorul
spiritual și salvatorul neamului de păstori carpatini. Maia a existat și în mitologia romană, însă,
reprezinta o divinitate veche de origine obscură, care avea o semnificație modestă în sărbătorile
religioase, simbolizînd primăvara, și cred că a fost dusă în peninsulă de urdiile de ausoni, dar cu
timpul cultul ei a intrat în umbra uitării. Cînd grecii au început să le falsifice romanilor toată
mitologia, și nevinovata Maia a fost trasă la edecul pricepuților navigatori pe valurile minciunilor.
Constelația pleiadelor apare și pe discul de la Nebra descoperit în estul Germaniei dar și pe discul
de la Trundholm din Danemarca, aici fiind prezente atît fetele cît și cei doi părinți, adică nouă sînt
personajele cinstite de vechii locuitori. La geți ele erau legate de cultul cabirilor și al celor șapte
îngeri veghetori izvodiți de Tatăl Ceresc la zămislirea lumii nevăzutelor fiind numite în tradițiile
populare de azi Ursa sau Carul. În unele regiuni ale țării s-au descoperit, numiții ,,urși” care erau un
fel de movile construite cu scopul de a studia cerul în timpul verii, ele fiind goale pe interior cu
pereți protejați de bîrne groase din lemn. Localnicii le zic ,,urși” pentru că iarna se retrăgeau în ele
urșii pentru hibernare, poveste care nu are legătură cu comportamentul patrupedelor privind pauza
lor vegetativă.
Din punct de vedere astronomic, pleiadele sînt un grup de șapte stele strălucitoare, luminînd în
albastru avînd uneori deasupra un nor de praf care le dă o imagine de ușoară nebulozitate. Lîngă ele

173. apar cele două stele mai mici, părinții lor cerești Atlas și Pleione. În vechiul Egipt, Pleiadele erau
asociate cu o zeiță numită Neith sau Mama Cerească care purta în sine sămînța vieții cam așa cum
era Maica Pămîntească la strămoșii noștri cei adevărați, nu cei spoiți de tîrîturi și trădători.
Peleiadele/Pleiadele, fătucile titanului Atlas din poveștile lor, așa cum apar ele pe cer și pe discul de
la Phaistos care avea rol ritualic, piesă descoperită în Creta, sub ruinele palatul regal ce s-a dărîmat
în urma cutremurului datorat erupției vulcanice de la Santorini, la anul 1645 î.e.n. și pe discul
descoperit la Nebra în estul Germaniei și care a fost făcut pe la anii 4000 î.e.n.
Poetul latin Ovidiu pe la anii 9 al erei noastre, în răvășelul trimis conducătorului geților Cotiso, îl
numește pe acesta cu tot neamul lui mioritic ,,neam scoborîtor din zei” dar poveste era cunoscută
chiar prin secolul Vl î.e.n. și mai devreme, fiindcă poetul grec Pindar amintindu-l pe confratele său
Pherenicos din Heracleea, a scris despre hiperboreenii din nordul Istrului că se ,,trăgeau din
neamul titanilor celor vechi” adică primul neam zămislit pe pămînt dar venit din ceruri, nu din
vreo vînjoșenie liberă și înfierbîntată sau luată ca ,,legămînt” prin cine știe ce scorneli drăcești.
Pleiadele sînt surori cu Calypso, Hyas, Hyadele și cu Hesperidele, împreună cu cele șapte Hyade
erau numite Atlantide, Dodonide sau Nysiade. Dar și numele constelației nu aparține limbii vechilor
greci fiindcă toate referirile mitologice de început se fac la o cultură existentă atunci în nordul
Istrului, din care, ei pricepuții hoți și pirați au luat ce le-a poftit inima și asta le-a adus un mare
cîștig, deci hoția a fost considerată afacere cinstită.
Pleiade sau peleiade cum le-a scris Herodot este un cuvînt aparținînd vechiului lexic vorbit de
români prin mileniile ll-l î.e.n fiind compus din polei: îngeri, năluci din ceruri + ade: strămoș, tată,
adică îngerii bătrîni/veghetorii sau arhangheli. Ele mai erau cunoscute sub numele de Perside, dar și
acest cuvînt vine din vechea limbă rumună, fiind format din per: fiul lui – în emegi avem ber: a
străluci, păstori + side/șede: în subordine, sub supraveghere; iar Maia era numită Persica, zicere
formată din per: fiul/fiica lui sau strălucire, păstori + sica: întocmai după original, adevărat. Mai
avem cuvîntul șică: foiță de alamă, fir strălucitor și șicui: a polei cu aur. Cuvintele în sine arată un
raport de subordonare sau de legătură maternală între ființele din ceruri și pămîntenii păstori, sau
neamul scoborîtor din zei.
În mitologia noastră este vorbă de ținere aminte că Ceahlăul ar fi un munte sfînt și aici era unul din
cei doi munți sfinți ai vechimilor fără de timp, iar povestea are un sîmbure de adevăr fiindcă într-o
legendă a chinezilor se spune că împăratul Mu, a plecat spre soare-apune la împărăteasa lumii să ia
vorbă de înțelepciune pentru neamul său. Și zic ei că a ajuns într-o țară din străfundurile apusului,
acoperită de păduri și și brăzdată de ape repezi și mari, iar aici era un munte sfînt unde creștea
Piersicul cu fructe de aur care odată mîncate aduc nemurirea. Adică un Măr Roșu de pe la noi cu
merele lui de aur care gustate, aduc și ele nemurirea.
Legat de această poveste a antlantidei Maia care se mai numea Persida sau Persica, amintesc și
numele Perke care era vechea denumire a îinutului botezat de greci Tracia, pe care pricepuții indo-
europeniști încearcă să o scoată din per(k) ce ar însemna în făcătura lor, munte, vîrf, movilă. El vine
de la pir/bir: păstori, a străluci, a arde cu flacără, a se mișcă + ci/gi: nobil, civilizator, ales, fiindcă
rîmînii din Albania spun pir la flacără, cuvînt onomatopeic ce imită arderea cu flacără puternică
unde se aud ușoare pocnituri, adică pir, pir. Parce la romani era zeița nașterii și destinului iar în
româna veche avem cuvîntele perce: bărbat sau tînăr care muncește la stînă fără atribuții speciale;
bîrce: oi; berce: cu coadă scurtă sau scurtată, fără coadă; căciulă fără vîrf, căciulă teșită așa cum

174. purtau toți geții, dumbravă, pădurice, oaie cu lînă creață și scurtă, crestături făcute pe ceva (poate
năravul lor de a scrie pe stînci).
Bercea este nume de familie la români ce amintește peste timp această realitate istorică, a vechiului
nume al Traciei. Iubiții traciști vor plesni de ciudă văzînd că nebunia lor se sprijină pe o făcătură a
grecilor, tot așa cum romanii, începînd cu secolul ll î.e.n. i-au numit pe geți cu numele de daci, țara
lor era Dacia și de aici a ieșit nebunia dacistă.
Tot legat de numele Persida și Persica, din terminația celor două cuvinte (sida și sica), vechii greci
l-au făcut pe Sedek, părintele cabirilor, iar ivriții preluînd povestea l-au scornit pe Melkisedec,
adică regele (meliki) Sedek al cabirilor!
Amintirea acestor lumi pierdute și falsificate o putem descîlci ajutîndu-ne și de Iliada, care ne spune
că viteazul lor Ahile se ruga cînd îl apuca dorul de stăpînul lui ceresc, la ”Zeus cel mare, Domnul
Dodonei, pelasgilor, care trăiește departe, și apără de frig Dodona prinsă de iarnă.” Ori Zeus nu
umbla prin frig sau zăpadă la fel ca toți supușii lui greci, fiindcă le-ar fi înghețat durligele dar și
durligosul mădular cu care făceau prăpăd cînd ieșeau la vînătoare de femeiesc. Numai geții aveau
divinitățile lor ce sălășluiau pe crestele munților acoperiți de zăpadă, unde frigul te zgîlțîia zdravăn
dacă nu aveai pantaloni și cojoc pînă în pămînt iar capul să îl acoperi cu căciula turtită (berce sau
perce). Pe preotesele acestui sanctuar, Herodot le-a numit peleiades (polei: înger, ființe de lumină
venite din cer + ad/at: strămoș, tată) și spune că cea care a fondat altarul sub un stejar se numea
Pelasgia. Ori cuvîntul ,,peleiades” arată hoția grecilor fiindcă apare mai tîrziu tot la ei dar sub forma
Pleiades, adică modificat să nu mai știe nimeni pe unde au dat rău cu șoalda. Peleiades înseamnă
tocmai îngerii străvechi sau strămoșii din ceruri, întocmai cum se considerau geții ca scoborîtori din
aceste stele, numite de greci peleiades, dar cuvintele au fost preluate din limba vorbită de pelasgii
cu care au conviețuit peste 1000 de ani, ziditoarea altarului fiind vrednica arimină Pelasgia, fie-i în
veci numele pomenit!
Acestui Zeus al grecilor de la Dodona, amintit începînd cu mijlocul secolului Vll î.e.n. i se mai
spunea și Naios, dar cuvîntul neios în limba română însemnă acoperit cu multă zăpadă sau luna
decembrie. Mai avem cuvîntul dudună: termen de politețe care se dădea în trecut femeilor și fetelor
din oraș, cam tot așa cum erau respectate și preotesele care locuiau între zidurile lăcașelor de cult.
Deci iarăși nu este vorba de divinitatea grecilor cum falsifică arheologii lor azi istoria. Dodona a
fost un sanctuar foarte vechi din mileniul ll î.e.n. în nord-vestul Greciei de azi, închinat Zeiței
Mamă Gaia, care era numită aici Dione (dio: sfînt + one: neam, a fi împreună) iar la geți avem
Maica Pămîntească. Aici s-au descoperit inscripții în miceniană (vezi discul de la Phaistos unde
apar și pleiadele) și iliră, sanctuarul fiind folosit de către populațiile de păstori din nord și după 650
î.e.n. cînd apar inscripțiile în greacă închinate lui Zeus Naios dar asta nu înseamnă că era un lăcaș
de cult grec fiindcă numele divinității nu are nimic cu panteonul lor. Aici exista un crîng sfînt și un
stejar sfînt, arbore specific numai religiei geților iar în prezent românilor, vechii greci avînd ca
sfînte, bărbăția lui Hercules și a lui Zeus.
Chiar și în anul anul 241 e.n. un preot pe nume Poplius Memmius Leon organiza festivalul Naia din
Dodona. În limba română cuvîntul naie are sensul de corabie, barca solară; noia: minte, spirit, a se
înnoi, a renaște, apă sfințită; noi: apă neîncepută pentru aghiasmă sau descîntece, deci nimic din ce
iese după mitologia lor, din bărbăția lui Zeus sau Hercule. Ori la strămoșii noștri, Anul Nou era la
22 martie și atunci începea înnoirea naturii și a sufletelor neamului arimin. Pentru a mai arăta încă o
dovadă de cum ne-a batjocorit această adunătură de lepre religia strămoșească, amintesc zicerea
venită de la ei, cum că, turbatul Zeus înnebunit de frumusețea peleiadei Maia, a găbuit-o și
înghesuit-o într-o peșteră din muntele Cyllene, lăsînd-o grea violatorul universal. Din această
împreunare de nevoie, s-a născut Hermes la ei care era mesagerul zeilor, dar la geți era Sarmis însă
țîșnit nu din aruncătorul de flăcări al lui Zeus, ci din scînteia fulgerului Tatălui Ceresc. Multe am
avut de îndurat din partea acestui neam de tîrîturi, și încă vom mai suferi dacă nu vom îndrăzni să-i
plesnim zdravăn peste bot pentru atîtea nelegiuiri.
Echidna, în mitologia grecilor era un monstru jumătate șarpe și jumătate om născută de către

175. Phorcys și Ceto, un fel de monstru marin apărut odată cu apele de început. Ne spun legendele lor că
Keto a născut într-o peșteră un alt monstru greu de stăpânit care nu avea nimic din înfățișarea
omului dar nici a zeilor nemuritori. Această ființă fabuloasă a fost divina și aroganta Echidna,
jumătate fiind o nimfă cu fața plăcută și ochi încîntători, iar cealaltă jumătate un şarpe uriaș, de care
însă vînosul lor flăcău Hercule, nu s-a speriat deloc, ba chiar i-au sfîrîit rău călcîiele pentru
frumusețe și din această încolăcire zic ei că s-au născut Scitus, Tracus și Agatîrsus ca părinți ziditori
ai neamurilor respective. Fi-v-ar în veci blestemată hoția și minciuna, enam de stîrpituri și jeguri
criminale.
Avînd un chip ademenitor, ea îl folosea pentru a prinde oamenii naivi pe care îi mînca de vii în
peștera unde își ducea viața. În alte legende Echidna este fiica titanilor Tartaros și Gaia, avînd un
trup jumate om – partea de sus – și jumătatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi, imagine ce
seamănă cu zgripțuroii noștri. Împreună cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, vulturul
ce i-a mîncat ficatul lui Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Se presupune că Echidna
și odraslele ei sînt responsabile pentru toate nenorocirile și haosul ce a existat în lume, după
făcătura pricepuților mitologi greci.
Echidna văzută și ca șarpe cu aripi, sau pasăre foarte fioroasă, cunoscute în mitologia noastră ca
zgripțuroi, avea o rădăcină foarte veche pe plaiurile carpatine fiindcă ea apare și la emeși, cum arată
poza de culoare maro, dar o iubesc și austriecii de azi care au pus-o pe fioroasa dihanie să le
păzească de lotri în plină zi dar mai ales noaptea un lampadar. Vedeți întunecaților că și ei știu ce
fac!
Hesiod în Teogonia scrisă prin secolul Vlll î.e.n. ne spune că șerpoaica ce trăia în țara Arima era
nimfă în jumătatea de sus, cu privirea strălucitoarea și obrajii frumoși, iar jumătatea cealaltă de la
brîu în jos, un imens șarpe, mare și groaznic, cu pielea pătată, mâncând carnea vie din oamenii
ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc ascuns a pămîntului sfînt. Acolo ea are o peșteră adâncă
făcută de zei ce seamănă cu un palat strălucitor, sub o stâncă golașă departe de zeii nemuritori și de
larma muritorilor, de unde păzea întreg ținutul. Ea nu îmbătrînea și nu va muri vreodată avînd viață
veșnică. Tot prin aceste locuri de legende unde își duce veacul nemuritoarea Echidna, era și grădina
cu mere de aur pe care o păzește fiul ei Ladon, un balaur uriașm tărîm, pe care legende spun că îl
stăpînea titanul Atlas.
Peștera Muiera, așa cum o descrie Hesiod în Teogonia lui, cu intrarea văzută din mai multe poziții și
,,stînca golașă” de deasupra în care se află cele cinci nivele ale structurilor carstice.

176. Ieșirea din Peștera Muiera și ,,stînca golașă” văzută din alte poziții, jos se vede șoseaua de acces la
ea.
Imagini din ,,palatul strălucitor” de sub ,,stînca golașă”, dăruit Echidnei de către titanul Atlas
pentru a-și duce existența ferită de ochii muritorilor și a zeilor!
Să ne lămurim cu zicerea lui Hesiod, Echidna avea o locuință sub pămînt ce semăna mai mult cu un
palat strălucitor, și oricît de strălucitoare le-ar fi minciunile grecilor, nu putem înghiți o asemenea
gogoașă că ființa răului nemărginit avea un palat unde se desfăta după ce înfuleca ceva oameni
prinși cu farmecele ei drăcești ce l-au vrăjit pînă și pe îndrăcitul lor Hercule, dar cum el avea un
mădular cît o țeavă de tun antitanc, i-a tras un proiectil jivinei de a lăsat-o grea! Dacă ea avea acest
cuib tocmai pentru a se feri de ochii oamenilor și ai zeilor, înseamnă că rostul ferelii era altul decît
de a-și face siesta în tihnă după ce a degustat pe îndelete cîțiva oameni de vii.
Dar palatul de sub pămînt unde hălăduia Echidna, cu stînca ei uriașă deasupra intrării se află tot pe
plaiurile mioritice, iar locul cu pricina se numește și în prezent peștera Muiera după zicerile noastre,
poveste care este confirmată de legenda împăratului chinez Mu, ce a venit în vremurile de demult la
regina lumii să ia bob de înțelepciune. Cuvîntul Muiera este compus din mu cu sensul de mamă,
născătoare, ziditoare de neam omenesc și iera (Hera) care înseamnă strălucitor, luminos, ceresc,
adică peștera aceasta era un loc unde cei care nu au reușit să aibă urmași prin propria osteneală, îi
putea ajuta Zina/Hera să-și zidească o spiță cu ajutorul ființelor cerești. Noi avem mai multe
legende despre acest loc miraculos, iar muntele unde se află palatul de sub pămînt, se numește
Parîng (pa: tată, soț, bărbat + rînc: taur tînăr, castrat rău, cu un testicul) adică pe înțelesul nostru,
muntele era un loc de pelerinaj al celor care nu au avut rod la prăsit, și venind aici nefericiții, Zîna
din palat, și nu turbata șerpoaică cum au încondeiat-o înveninații greci – îi ajuta să aibă rădăcină în
neamul get în veacul veacurilor. Cred că de aici au pus ei în smintelile religioase, castrarea lui
Uranus de către fiul său Cronos, asta dovedind cît de tari de cap erau aheii în acele timpuri. Peștera

177. Muierii este chiar aranjată de natură ca un palat cu cinci nivele, iar intrarea este ascunsă sub o stîncă
uriașă golașă așa cum a scris Hesiod, unde prin numele purtate de unele locuri, găsim amintit cultul
fertilității ce s-a practicat aici o lungă perioadă de timp: Domul Mic asemănător unei cupole gotice
sau getice cum este la Șinca Veche, Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul, Stînca însîngerată,
Vălul Muierii, Cascadele împietrite, Poarta, etc.
Și tot de acest monstru înfricoșător Echidna, pricepuții greci au legat istoria strămoșilor latinilor
prin voinicul Latinus. Zice Dionisie din Halicarnas (sec. l î.e.n.) în lucrarea Romaike arhaiologia,
Cartea l,43 că: ,,Latinus, regele latinilor, a fost unul dintre fiii lui Hercules si al fecioarei
hiperboreene Echidna”. Adică toți știau în acele vremuri că hiperboreenii sînt strămoșii geților
iar toate neamurile din peninsula italică sînt neamuri înrudite cu cele din nordul Istrului, dar
nu prin sabie, jaf, crimă și minciună, ci prin sîngele strămoșul comun al neamului hiperboreenilor.
Și mai spune acest text că nu era o înspăimîntătoare jivină Echidna, ci o fecioară, pentru care
stricăciosul grec s-a aprins pe loc de un pîrjol.
Pliniu cel Bătrân, în Istorie Naturală 5,69 scrie despre orașul Iope (acum oraşul israelian de Jaffa)
că a existat înainte de potop, fiind situat pe un deal, şi în faţa acestuia este o stâncă pe care se văd
urmele făcute de lanțurile cu care a fost încătuşată Andromeda, aici existînd un cult al legendarei
zeițe Keto, care era, potrivit mitologiei, mama tuturor monștrilor marini, a balenelor și altor dihănii
ce pluteau prin mintea lor zburdalnică. Adică un fel de Tiamat din mitologia emeș sau omul pește
ori omul șarpe regăsit în mitologia geților.
După Hesiod, Keto era și ea un monstru cu trup de femeie și restul în formă de șarpe, și ar fi născut
pe lîngă Echidna și pe Ladon (dragon) și Scylla (crab), adică s-a mai schimbat jucărica alba-neagra
să nu fie monotonă povestea și să-i dea de vicleșug cineva. Dar cuvîntul Keto este un grecism
pentru zeul Seth al egiptenilor care a apărut în cultul lor odată cu invazia hicsoșilor sau a sciților din
nordul Istrului. Ea este unul din vechii titani care împreună cu soțul Phorkys a mai născut pe
Medusa, Sthenno și Euryale. După alte legende a mai avut pe Hesperides și Graiae. Toți copiii lor
trăiesc în nordul misterios și îndepărtat, dincolo de Oceanos, cum ne lasă mărturie scrisă Hesiod
în lucrarea Theogonia. Ca să ne fie nouă limpede dar și lor clar nu sub lună ci sub freza crestoasă;
rădăcinile mitologiei grecilor sînt la nord de Istru, nordul Mării Negre/Oceanos, unde toată
antichitatea știa că a fost ținutul titanilor și împărăția lui Atlas, ținutul înțelepților hiperboreeni și
a neamurilor arimine, de care au avut ei grijă să nu mai rămînă nici o urmuliță în istorie. Prin
plăsmuirile lăsate posterității, grecii recunosc faptul că atunci cînd au deschis ochii în lume, la nord
de Istru se scria la meserie, iar hiperboreenii, atlanții sau giganții aveau o religie conceptualizată și
pusă pe table triunghiulare, bunătăți care le-au servit și sălbaticilor din Pelopones, dar mare lucru nu
au înțeles.
Numele acestui personaj mitologic Keto/Keta, este amintit de pir-o Kamose care a fost ultimul
conducător al dinastiei din Teba înaintea ocupării Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n. Fiind
veghetorul neamului său și văzînd urdiile ce se tot adunau în Palestina și întindeau gîtul către țara
lui Ra, i-a trecut la răbojul istorie ca ,,Chietain de Retjenu” adică după urechea noastră Keta/Ceta
sau Geta din Canaan. Această populație Ketain este amintită și în Făcă-Tora pentru catolici –
Vulgata – cu numele de Getaim iar în Pentateuh sînt scriși ca Chitiim, unde particula im în ivrită
arată pluralul. În datele rămase de la faraonul Sethi l (1312-1298 î.e.n.) găsim una prin care acesta
se laudă că ,,el calcă în picioare pe asiatici şi zdrobeşte mulţimile din Keta”. Cetatea Gat din
Canaan apare și în Tora iar în tălmăcirea latină Vulgata numele orașului este scris Geta cum se vede
mai sus, deci hai la brîu, la brîu, la brîu, să-necăm dracii în rîu! Hai la brîu și l-a-nvîrtit, să-i stîrpim
de pe pămînt.
Ladon era un dragon sau balaur, fiul Echidnei care păzea merele de aur din grădina Hesperidelor și
îl cunoștea numai pe Atlas pe care îl lăsa să le culeagă. Avea o sută de capete cu care vedea în toate
direcțiile și nimeni nu putea să vină la furat fără a fi observat de înfiorătoarea fiară. Iar grădina
Hesperidelor unde creștea mărul cu mere de aur, se afla în Colchida ținutul din curbura Carpaților
cum ne-a lăsat scris poetul Ovidu în Tristele ll iar Homer în Odissea, balaurul fiind numit și

178. Colchian. Străjer la merele care aduceau tinerețea veșnică, l-a pus pe Ladon, chiar Hera (se citește
Iera adică strălucitoarea, din ceruri) și iarăși povestea vine fără a o trage nimeni de păr, în ținutul
ariminilor fiind cunoscută de noi astăzi sub numele de Prîslea cel voinic și merele de aur. Povestea
este trecută și în Făcă-Tora lor unde Eva este ispitită de șarpe și îndemnată să guste din rodul
pomului cunoașterii binelui și răului, dar tradiția spune că ea a mîncat un măr pentru care a fost
aspru pedepsită de Iahwe.
Poetul latin Ovidiu pe la începutul secolului l al erei noastre, mazilit la Tomis scrie în poemul
Pontice I,2, 83-84 despre strămoșii mei geţi următoarele: ,,Maxima pars hominum nec te,
pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent.’’ Și aduse în graiul de azi versurile zic
aşa: ,În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu
frumoasă şi îngrijită Romă, nu tu!
Alte legende venite de la greci spun despre Atlas, regele născut din Soare care ar fi domnit la
nordul Istrului, că a avut un fecior de toată isprava numit Auson, care ar fi migrat în negura
timpului, în Italia în regiunea cursului inferior al Tibrului, O altă poveste spune că fiica lui Atlas,
Calypso, ar fi avut doi băieţi Auson şi Latinus, care ar fi plecat din Carpaţi sau Ţara Sfîntă să
colonizeze Italia.
Un alt izvor care ne poate limpezi în astă direcție este Apollonius Rhodius, care în Argonautica 4,
825 scrie că ,,ura ce o purta Scylla Ausona, fiica monștrilor Phorkys rătăcitoarei nocturne Hekate,
pe care oamenii o numesc Crataeis…”, povestea adusă pe înțelesul nostru zice că și o fiică a
Echidnei era legată de numele ausonilor, fiindcă așa se știa atunci!
Ne putem folosi în osteneala noastră şi de izvoarele din mitologia italicilor care spun că titanul
Atlas, regele hiperboreenilor din nordul Istrului, este strămoşul ausonilor din peninsulă. Chiar
și în plin proces de falsificare a culturii și istoriei noastre de către sataniștii iudeo-cretini,
arhiepiscopul Eusthatiu al Thesalonicului, scria în secolul Xll, avînd la îndemînă izvoare vechi care
mai erau în vremea sa: ,,După cum spun unii, Auson, de la care îşi trag numele lor ausonii, a fost
cel dintîi care a domnit la Roma şi acest Auson a fost fiul lui Atlas şi al Calypsei, după cum ne
spune autorul scrierii despre numele ginţilor, Stephan din Bizanţ.”
De ce spusele acestor autori din vechime nu trebuie să facă parte din istoria noastră, istoricii noștri
încă nu vreau să ne spună și sigur nu ne vor spune vreodată, fiindcă ar trebui să se acuze singuri de
faptul că ne-au falsificat istoria și cultura cu bună știință numai din dorința lor criminală de tîmpiți
și trădători!
Dacă luăm, în contextul celor arătate mai înainte și drămăluim o lecuță cuvîntul Latin vedem că este
foarte apropiat de Ladon, fiul Echidnei, adică al măicuței lor mitologice și cu asta nu se rușinau
deloc, ba dimpotrivă! Românii mai au în limba lor veche cuvîntul ladun care înseamnă cană mare
de băut iar retoromanii din Elveția și nordul Italiei își spun ladini. Și tot la noi găsim pe Lado care
este un flăcău de toată isprava din unele povești românești neaoșe.
Dar priceputul Herodot ne spune că au fost fiii Echidnei Scitus, Agatirsus și Tracus adică strămoșii
unor popoare, iar părinte celor trei frați nu era altul decît vajnicul mîrlitor mondial, vijeliosul
Hercule al lor care dorea ca toate neamurile să iasă din propria bărbăție. În altă legendă, Tracus este
înlocuit cu Gelonus.
Cum munca și sămînța îndrăcitului grec trebuiau păstrate pentru prăsitul neamului omenesc,
mincinosul Herodot scrie în istoriile lui doldora de mitologie, adică un fel de revelații grecești, că,
atunci cînd s-a pornit războiul dintre arimii din nordul Istrului și zeii din Olimp, Zeus l-ar fi trăsnit
cu un fulger pe Tiphon și a prăvălit peste el muntele cu vulcanul Etna, dar pe soața acestuia Echidna
împreună cu fiii Scitul, Tracul și Agatîrsul i-au lăsat să-și ducă liniștiți viața în țara Arima. Dar
cuvîntul grecizat Agatîrsus în fapt este un cuvînt compus din vechea limbă getă fiindcă avem aga:
căpetenie, coroană, vechi + tîrsă: loc unde s-a tăiat de curînd copacii, curătură, adică vechile
sătucuri ascunse prin păduri, sens foarte asemănător cu cel de atlas, cum am arătat mai înainte.
Agatîrșii sînt menționați de Herodot undeva în Sciția, pe care alții i-au pus în Ardeal, avînd năravul

179. de a-și folosi soțiile de-a valma ca să trăiască precum frații. Deși el minte în privința împreunării
femeilor căsătorite cu orice bărbat din comunitate, afirmația are un adevăr înțeles numai datorită
tăblițelor de plumb, ei trăiau după regulile Frăției celui Ales, adică erau frați în cuget nu în
împerecheat, apucătură atît de dragă vechilor greci. Iar acest mod de organizare era foarte vechi la
neamurile din regatul lui Atlas, așa cum dovedește însăși sensul acestui cuvînt. Ca să mai luminăm
un colț din întunecata noastră istorie, să spunem că locuitorii unei tîrse, se numeau tîrseni, nume
apropiat de turseni, așa cum au mai fost consemnați etruscii în izvoarele antice.
Cele afirmate mai sus, sînt dovedite de scrierea Republica a filozofului Platon (427-347 î.e.n.) care
ne-a lăsat vorbă despre neamul nostru străvechi, că în regatul lui Atlas din nordul Traciei, erau
primele legi scrise din lume, pe niște coloane de aramă cum apar și la fenicieni, iar aici mitul s-a
împletit pe gustul nostru cu realitatea istorică.
Despre cultura fabuloasă a străvechilor arimini face vorbire și părintele mincinoșilor Herodot care a
scris că neamul hiperboreenii de la nordul Istrului ducea ofrande templului din Delos din cele mai
vechi timpuri cînd ,,veniseră zeii” la ei, iar hiperboreanul Abaris/Zamolxe le-a dat grecilor spre
luminare și înțelepțire o scriere numită Theogonie şi alta numită Katharmoi (Descîntece).
În scrierea Axiochos filozoful Platon pune în gura lui Socrate (470-398 î.e.n.), că fecioarele
hiperboreene de la nordul Istrului Opis şi Hekaerge, aduceau la templul din Delos nişte table
triunghiulare cu un conținut religios unde se povestea despre nemurirea sufletului și viața veșnică
din rai. Aceste tăblițe triunghiulare scrise cu un conținutu escatologic arată nivelul de civilizație ce
era la nordul Istrului cînd ,,veniseră zeii” la sălbaticii greci adică prin secolele X-Vlll î.e.n. de pe ele
luîndu-și strîngătorii culturii europene și alfabetul cu care se maimuțăresc atît de vîrtos azi.
Tăblițele erau triunghiulare fiindcă duceau înțelepciunea Tatălui Ceresc simbolizat printr-un
triunghi isoscel sau echilateral dar apropiat de cel isoscel, cu vîrful în sus și cel al Maicii Pămîntești,
reprezentat în aceeași formă dar vîrful triunghiului este în jos fiind suprapuse unul peste altul cum
avem mărturie în străvechiul lăcaș religios de la Șinca Veche. În interiorul lor s-a format o figură
geometrică apropiată de cerc, ce are în partea stîngă semn care aduce cu cifra șase, iar în partea
dreaptă este o spirală dublă. Semnul care seamănă cu cifra șase, se găsește în scrierea pictografică
emeș/sumeriană, dar așezat în poziție orizontală și are sensul de om mort, dispariție, moarte,
neființă, străvechi, iar semnul spiralei din dreapta este semnul Creației cerești care se desfășoară
armonios pornind de la lumina Tatălui Ziditor lumină către lumea materială a Mamei Pămîntești.
Cea din lăcașul de cult strămoșesc înfățișată sub forma dublă a literei S cu vîrfurile îndoite și
răsucite spre interior, simbolizează începutul și sfîrșitul care se găsește tot în început, fiind
simbolizată prin cei doi pești, iar chinezii au preluat-o de la strămoșii noștri prin împăratul Mu, ce
ne-a vizitat plaiurile pe la anul 1000 î.e.n. spunîndu-i drăgălășeniei arimine după limba lor Ynn și
Yang. Simbolul reprezintă unirea luminii Tatălui cu a Maicii Pămîntești pentru izvodirea izvorului
de viață veșnică. Ritmul Zidirii Veșnice este pătruns de două energii contrare: evoluția sau
expansiunea, ce pornește din centru către exterior ducînd cu ea lumina din lumina Luminătorului
Veșnic, și involuția sau contracția, care reprezinta întoarcerea în centru care este moartea sau
eliberarea din material. După zicerea noastră strămoșească, spirala dubla însemna mișcarea ce duce
de la moartea trupului la naștere în lumina cerească, alături de strămoșii aseni și alte suflețele de soi
Ales.
Ea a rămas în cultura noastră religioasă strămoșească arimină și nu cea iudeo-cretină, simbolul
călătoriei spre lumea de dincolo, materializată la români prin lumînarea pusă la capul mortului sub
formă de spirală simplă și care va arde pînă la capăt. Ea se numește toiag, toieguț, statu,
privighetoarea sau lumina, toate denumirile arată sprijinul, vegherea și înluminarea drumului
mortului spre ,,cetatea de lumină” a sufletelor strămoșilor. Cum semnul omului mort, sau ,,cifra
șase” apare în scrierea pictografică a emeșilor, ei folosind începînd cu anii 3200-3000 î.e.n. scrierea
cuneiformă, înseamnă că în cultura carpatină de pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. se folosea acest
semn iar concluzia trebuie folosită ca dovadă a vechimii lăcașului, fiindcă altfel nu se poate justifica
existența lui în Carpați. Emeșii au plecat de pe toriștea carpatină în Ki-en-gi/Sumer, în al doilea val
pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. Tot în interiorul lăcașului de cult străvechi mai este o dovadă care

180. le-ar rupe gura tuturor plăsmuitorilor, mai puțin istoricilor și arheologilor români. Construcția este
formată dintr-o cameră mai mare dreptunghiulară care comunică printr-o fereastră cu o cameră mai
mică circulară terminată printr-o cupolă unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic
altar. Însă această fereastră are forma unui ochi, simbol care apare pe coifurile geților
descoperite la Coțofenești și Agighiol, dar și în mitologia egipteană fiind numit Ochiul Uzat care era
simbolul uleiul sfințit de Creator, iar cel uns primea puteri miraculoase împotriva forțelor
întunericului. Mai vin cu un argument năucitor pentru orice om cu scaun la cap; pe un sigiliu emeș
de la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. apare ,,steaua lui David” foarte asemănătoare cu cea de la Șinca
Veche, dar ivriții au folosit numai după secolul V î.e.n. steaua cu cinci colțuri luată de la egipteni, și
nici urmă de stea cu șase colțuri! Însă ticăloșii arheologi brașoveni, ca buni vînzători de brașoave ne
spun că lăcașul a fost făcut de către ortodocșii din Ardeal care nu acceptau unirea cu Roma și deci
nu poate fi mai vechi de sfîrșitul secolului XVlll al erei noastre sau chiar mai tîrziu! Așa ne-au scris
leprele toată istoria din vechimea cea fără de socoată și pînă azi. Ca să le arăt cît sînt de mincinoși și
cît de mult urăsc acest popor, le pun drept dovadă a trădării lor, steaua cu șase colțuri folosită în
scrierea de la Vinča în mileniile Vll-V î.e.n. cînd lumea răsufla liber și nu era otrăvită cu revelațiile
Talpei Iadului și a Satanei aduse de iudeo-cretini și pe capul neamului mioritic după secolul X!
Cele două simboluri au stat în lăcașul de cult de la Șinca Veche pînă în vara anului 2011 cînd
au fost distruse cu dalta de mîna criminală a unuia dintre cei care aveau arsuri pe creier știind că în
acel lor sfînt al neamului get, există dovada făcăturilor lor drăcești, scornite împotriva
Neamului Ales de Sîntu.
Simbolul de la Șinca Veche din prima parte a mileniului lV î.e.n. așa cum era pînă în vara anului
2011, cînd a fost distrus de un ucenic satanist (poza din rîndul doi). Ceramică descoperită la
Cucuteni din mileniul lV î.e.n. unde se văd repetate simbolurile de la Șinca Veche și ouă de Paști cu
aceeași simbolistă încondeiate de românii secolului XXl. Dar sataniștii mozaici și iudeo-cretini au
hotărît încă din anul 381 după ce au dat lovitura de stat în imperiul roman, că sîntem poporul sula, și
de atunci cam așa am rămas.
Dar sălbaticii greci au refuzat cultura și civilizația hiperboreenilor, ariminilor sau pelasgilor de la
nordul Istrului rămînînd cu divinitățile lor monstruoase și carnale care existau numai pentru a face
rău și a se împerechea cu tot ce le ieșea în cale, inclusiv între ele, de unde s-a născut pederastia ce a
făcut parte din religia vechilor greci. Ca să înțelegem cît erau de fanatici în apucăturile lor moral-
religioase, am să amintesc despre procesul filozofului Socrate din anul 398 î.e.n.
Acesta a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon pentru impietate adusă zeilor cetății Atena
din acea vreme. Actul de acuzare era astfel întocmit: ,,Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema
Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face
vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi;
în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea”. După cîteva luni de la

181. judecarea pîrei, Socrate a băut o cupă de zeamă de cucută ca să aibă o moarte ușoară, deși prietenii
au vrut ca el să plece la barbari. Procesul filozofului nu este numai un avertisment istoric singular, și
care nu trebuie uitat; fapta a fost și a rămas ca procesul turmei tîmpite împotriva gândirii care
cercetează adevăratele probleme, dincolo de mediocritățile zilnice. Prin atitudinea sa Socrate ne
obligă să ieșim din tiparele obișnuințelor dobîndite prin educație, manipulare ori necunoaștere și să
încercăm alte cărări încă neumblate de nimeni. Filozoful, prin gestul său, a luat în răspăr toată
cultura și religia gloatelor care trăiau numai pentru avere, putere și împerechere, mai ales după
,,obiceiurile grecești”.
De aceea grecii au arătat o ură nemărginită împotriva altor culturi ce aveau alte fundamente contrare
năravurilor, pretențiilor și ,,obiceiurilor grecești”, batjocorind și falsificînd tot ce le stătea de-a
curmezișul. O atitudine identică au avut-o ivriții începînd cu secolul ll î.e.n. practicînd-o și azi la fel
de bine prin industria holocaustului. Printre victimele pricepuților greci au fost și cei care i-au luat
în stăpînire prin sabie, romanii, lăsîndu-se aburiți chiar la ei acasă de aiurelile pline de șiretenii și
viclenii ale palavragiilor, vrednici urmași ai lui Herodot.
Împotriva curentului de maculare a vechilor tradiţii latine de către grecii care erau profesorii
tinerimii romane, s-a ridicat Cato cel Bătrîn (231-149 î.e.n.) ce îşi sfătuiește fiul astfel: ,,Marcule
fiule, despre grecii aceştia îţi voi vorbi la timpul şi la locul său. Ei sînt o rasă de oameni stricaţi, şi
care nu se mai pot îndrepta. Cugetă că prin cuvintele acestea îţi vorbeşte un oracol. Ori de cîte
ori oamenii aceştia vor veni cu scrierile lor, să ştii că ei toate le corup.” Scrisoarea apare în
textele lui Pliniu cel Bătrîn iar retorul roman subliniază acţiunea grecilor de a falsifica cultura
celorlalte popoare, inclusiv a romanilor, pretinzînd că totul s-a născut pe pământ din vîna lui
Hercule şi de sub freza lor! Deși în alte culturi europene, zicerile grecilor sînt privite și analizate cu
mare grijă, fiind comparate cu date venite din alte culturi și din alte domenii decît cel al scrisului, la
noi, adevărul unic vine numai din scrierile acestora, iar cînd nu se găsește acolo, așa cum îl dorește
căutătorul, atunci îi vine o revelație sau trăire inițiatică și pînă la urmă totul iese cum l-a vrut
priceputul autor.
Pliniu cel Bătrîn zice următoarele despre cei care se țineau că au luminat întreg neamul omenesc a
antichității clasice: ,,Grecii sînt părinţii tuturor corupţiilor”, adică a falsurilor şi minciunilor ca
să ne fie mai limpede.
Vergilius (70-19 î.e.n.) în Eneida ll,49 scrie despre același popor de falsificatori și hoți de valori
materiale și spirituale: ,,timeo Danaos et dona ferentes” sau după urechea noastră sună așa: ,,În
greci să nu ai încredere nici cînd îți aduc daruri” ori ,,Mă tem de greci chiar și atunci cînd aduc
daruri”. Numai noi nu ne temem de leprele iadului, ajungînd să ne închinăm tuturor falsificatorilor
și plăsmuitorilor de sacre adevăruri, tuturor hoților și nemernicilor care ne-au umilit, tîlhărit și
batjocorit de am ajuns poporul sula, gunoaiele Europei, sau adunătura degenerată de sulici, ori
turma behăitoare fără cap și fără cărare.
Cultura occidentală are ca temelii civilizația greacă, romană și iudeo-creștinismul. Adică am
luat de la greci: minciuna, hoția, lăcomia, pederastia; de la romani: viclenia, nemila, robia, cruzimea
și crima iar de la ivriți: șiretenia, minciuna, lăcomia, și ura nemărginită împotriva celorlalți.
Ca să înțelegem mai bine mitologia vechilor greci, dar mai ales să scoatem la din întuneric ceea ce
ei nu au vrut să se știe, trebuie să facem lumină în mitul de temelie al iudeo-creștinismului luat din
teozofia arimină. În vechile ziceri carpatice duse în cele patru zări, existau trei povești pline de tîlc
privind izvodirea neamului omenesc care dau vorbă de înțelepciune astfel:
1. Mitul creaționist, care spune că Ziditorul din ceruri, pentru a da viață pămîntului și Creației
de început, a făcut din lut după chipul său pe om, i-a dat și o scîntiei din duhul
Prealuminatului și un moț pe creștetul capului să se deosebească de celelalte ființe vii și să-și
aducă aminte de Părintele Ceresc. Mai înainte însă Senta a pornit prin întunecimile
începuturilor pentru a face Pămîntul fiindcă pînă atunci era o mare nesfîrșită iar în mijlocul
ei, un copac uriaș – Pomul Vieții, al Cunoașterii ori a Binelui și Răului – iar omul ca cea mai

182. iubită zidire pe care Tatăl dorea să o facă, nu avea unde să-și pună sălaș și odihnă.
Povestioara a fost pusă în Vechiul și Noul Legămînt de strîngătorii ivriți și odată cu ea, s-au
scornit cele mai năstrușnice reguli de maimuțing și șterpeling la mințile și buzunarele
goimilor cap de lut. Restul poveștii ,,revelate” se poate citi în făcătura lor!
2. Mitul evoluționist, este a doua formă de înțelegere a apariției neamului omenesc pe pămînt
și el se găsește în scrierile esenilor descoperite la Marea Moartă, manuscrise ce spun că la
începuturile începuturilor din izbirea fulgerului Tatălui Ceresc în marea întunecată, s-a
pornit o vînzoleală și o tălăzuire a apelor care speriau și cerurile. Din acest zbucium neostoit
au apărut peste tot munți de spumă întunecată, care, tot fiind purtată dintr-o parte în alta, s-a
întărit și prin unirea ei în mijlocul apelor, s-a format pămîntul. Apoi Sîntu a binecuvîntat
Maica Pămîntească cu ape, păduri, ierburi, animale și la urmă l-a făcut pe om. Dar i-a dat de
știre să nu ucidă animalele și să nu mănînce din din trupurile lor fiindcă ele sînt frații și
surorile oamenilor și cine săvîrșeșete asemenea nelegiuire își mănîncă propriul trup. Și
ierburile și copacii sînt frații lor fiindcă sînt zămisliți din duhul și taina Tatălui Ceresc iar
cum creația lui este sfîntă și nemărginită, tot așa această viață este binecuvîntată ca parte a
creației. Omul poate folosi numai roadele acestor plante sau trupul lor cînd este lipsit de
izvorul vieții altfel ei vor uita de Tatăl lor ceresc și îi vor distruge Zidirea Sfîntă.
3. Mitul zidirii cerești sau extraterestru cum s-ar zice azi de unii pricepuți, este specific
numai culturii strămoșești, iar el spune că neamul omenesc a venit din ceruri, de la duhul
Maia din stelele numite Peleiade/Pleiade sau Atlantide, fiind fiicele titanului Atlas, și din ea
s-a născut Primul Neam Omenesc pe pămînt aici la porțile Istrului unde era Cetatea
Ziditorului Ceresc și Mărul Roșu, sau Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului.
Pentru buna rînduială a Neamului Scoborîtor din Duhurile cerurilor sau Zei cum a scris
latinul Ovidiu, Ziditorul i-a dat prin proorocul Eno, Legea/Calea Adevărului și Dreptății, să-
i fie pravilă de dreaptă cumpănire în lumea văzutelor și nevăzutelor spre izbăvire și mîntuire
întru învierea și înălțarea la ceruri a sufletelor celor ce și-au terminat caierul pe pămînt, în
vecii vecilor. Senta/Sîntu a dat ființei lui iubite cele două daruri care să-l ajute pentru a
deveni OM; mintea pentru trup și scînteia din lumina cerească care să îi fie de suflet. Prin
cunoaștere, mintea devine mai isteață, ajutîndu-ne să săvîrșim fapte bune și să spunem vorbe
bune care, la rîndul lor vor zidi în noi mereu și mereu un suflet bun pe drumul devenirii
noastre ca OM.
Ca să le demascăm mai bine făcăturile ivriților, grecilor și sataniștilor iudeo-cretini, trebuie să
lămurim și conceptul de univers sau ,,lume” din vechile scrieri. Cultura carpatină vedea universul
sub forma unui ou sau a unei sfere; partea de sus era bolta cerească iar partea de jos era o mare
uriașă pe care plutea pămîntul sub forma unei turte încrețite, fiind munții și dealurile. Turta în unele
mituri plutea singură pe marea nesfîrșită, în altele era ținută în spinare de unul sau doi pește, iar
unele ziceri ne spun că oul era ținut undeva în spațiul nemărginit de un șarpe de lumină care îl
înconjura de jur-împrejur ținîndu-și coada în gură să nu-i scape prețioasa povară.
Mitul facerii universului din ou așa cum îl știau oamenii ce au locuit la Gobekli Tepe (mileniul Xll
î.e.n.), șarpele ceresc descoperit la Brad, Lepenski Vir (mileniul Vll î.e.n.), Ki-en-gi/Sumer (pe la
3000 î.e.n.), o imagine simbol contemporană făcută după aceste concepte teologice și oul din piatră
descoperit în comuna Corbi, județul Argeș.
Dar la pricepuții greci din antichitate lipsește mitul creației neamului omenesc, iar potopul amintit
de ei, este dat de fiorosul Zeus împotriva neamului pelasg pentru că nu stătea la

183. mîrlit/împerecheat, obicei atît de drag lor. Și totuși din prăpădul îndrăcitului zeu scapă Deucalion cu
soața sa Pyra sau Pyrrha, ajutați de pelasgul Prometeu care era și tatăl celui salvat cu corabia de la
potop. Mama lui Deucalion era Pronoia iar pelasgul pămîntean ajunsese atît de uriaș încît cu o mînă
atingea luna și cu cealaltă pămîntul. Despre nașterea eroului avem cîteva informații în Argonautica
scrisă de către Apollonius Rhodius în secolul lll î.e.n. care ne spune următoarele: ,,Acolo în Achaia,
în nordul Greciei este o țară înconjurată de munți înalți, bogată în oi şi în păşuni, loc unde
Prometeu, fiul lui Iapetus, prin soția sa Pronoia l-a adus pe lume pe frumosul Deucalion, care a
fondat primele oraşe şi temple zidite pentru cinstirea zeilor nemuritori şi, în primul rînd pentru
binele oamenilor Acest tărîm se vecina cu Haemonia vechea denumire a Tesalia”. Numele regiunii
vine de la pelasgul Haemon care a fost fiul lui Pelasgul și tatăl lui Tessalos care a dat și noul nume
ținutului.
Cea mai veche scriere despre Deucalion aparține lui Hecateu din Milet (540-470 î.e.n.), dar cartea
nu a supraviețuit vremurilor scăpînd mici fragmente care însă nu menționează potopul, dovadă
sigură că povestea a fost ticluită mai tîrziu să dea bine în vadul făcăturilor enenist-elitiste.
Pe de altă parte, Dionisie din Halicarnas (sec. l î.e.n.) scrie că Deucalion a fost fiul soților Prometeu
şi Clymene, fiica lui Oceanos, adică a Mării Negre, dar nici el nu menţionează nimic despre un
potop, numindu-l pe erou cu titlul de comandant al celor de la Parnassus care a condus ,,a sasea
generatie” de pelasgi din Tesalia.
Mai găsim mărturii despre Deucalion și la Ovidiu în Metamorfozele şi în Biblioteca lui Pseudo-
Apollodor, autorii scriind că eroul a domnit asupra regiunii Phthia (numită de Herodot în Istorii
1,56 ,,țara Vatra” ca să știe și proștii cît de șmecheri sînt grecii), fiind anunțat de către tatăl său
asupra nenorocirii pe care Zeus s-a pus să o dea pelasgilor. El construiește o corabie cu care plutește
pe întinderile nesfîrșite de ape, astfel că, atunci când apele s-au retras după nouă zile, el şi soţia sa
Pyrrha, au fost singura pereche de supravieţuitori. Corabia s-a oprit după unele ziceri pe muntele
Parnassus, sau muntele Etna din Sicilia, ori muntele Athos, în Chalkidiki, sau muntele Othrys în
Tesalia. Ei au fost salvați datorită pietății arătată față de divinități.
Cu potopul pe care Zeus l-a dezlănțuit împotriva locuitorilor Peloponesului, el a vrut să pună capăt
epocii bronzului în lumea cunoscută din acele vremuri și să nimicească pentru totdeauna neamul
pelasgilor pe care grecii îi urau de moarte. Și leprele ivrite tot așa au pornit un potop de minciuni și
făcături împotriva aceluiași neam vechi Scoborîtor din Zei, numit pelasgi de hoții greci, iar de către
sataniștii iudei Magog sau Gitia, dar ei se știau scoborîtori din puternicul strămoș Arimin.
Deucalion și soția sa Pyra au primit încuviințarea de a rezidi neamul omenesc, și ajutați de zeița
Themis au renăscut această spiță din pietre și pămînt. Ne spune mitul că din mîinile Pyrei ieșeau
fete frumoase, iar din mîinile lui Deucalion ieșeau băieți puternici. Ei au avut împreună pe băieții
Hellen și Protogenea, iar în unele variante apare Amphyction, iar printre numeroșii nepoți pe
Dorus, Graecus, Makedonos, Magnes.
Mitul ne arată să ne limpezească pentru totdeauna mintea de elenism și elitism indo-european, că nu
a existat o năvălire a aheilor în Pelopones vreodată, poporul acesta fiind născocit în Alexandria în
secolul lll î.e.n. cînd ei au falsificat și grecizat cele două poeme ionice adică pelasgice, Iliada și
Odissea. Istoria lor reală s-ar opri doar la dorieni, care erau mai sălbatici ca fiarele codrilor și cînd
au pătruns în Pelopones, au culcat la pămînt tot ce au găsit în cale inclusiv cetatea ciclopică Micene.
Să le mai arăt de la obraz hoția pe care au făcut-o în dauna culturii arimine, chiar prin numele celor
două personaje salvate de la potopul lui Zeus. Dumnealui Deucalion, era fiul lui Prometeu părintele
neamului omenesc, fiind de neam pelasg cum zic chiar ei sumețindu-se cu tîlhăria făcută, fiindcă la
vechii greci orice furtișag, dacă aducea cîștig, era considerat treabă cinstită. Din acest neam, se
trage după scrierile lor tot neamul cel cu freza crestoasă: ahei, eleni, greci și eleniști elitiști, răcnind
și dînd din picioare că nu-și mai pot vedea curul la cîtă cultură au dat altora! Chiar numele lui
Deucalion are sens religios numai în limba veche pe care o vorbeau neamurile arimine la pragul
mileniilor ll și l î.e.n. (deu: deo de pe tăblițele de plumb care are sensul de sacru, sfînt, veghetor

184. ceresc + kali: frumos, întocmai cum este el numit și în plăsmuirile hoțomanilor greci, a conduce,
persoană dragă, iar celor îndîrjiți le amintesc faptul că acest cuvînt încă exista în limba noastră pe la
anii 1200, fiindcă în textele latine, conducătorii românilor sud-dunăreni care s-a răsculat împotriva
grecilor bizantini în anul 1185, au fost scriși Kalopetrus și Kaloianus + on: neam, clan, popor, a se
aduna), deci într-o interpretare s-ar traduce cu sensul de omul binecuvîntat de divinitate/ceruri
pentru a conduce neamul drag/ales. Iar soața lui înseamnă flacără, așa cum folosesc și azi rumînii
din Albania acest cuvînt!
Praful și pulberea să se aleagă de toate tîrîturile care ne-au făcut atîta rău!
Grifonul ca simbol militar. Mitologie si
heraldica (I)
By Gabriela Dobrescu 23/12/2012
As when a gryphon through the wilderness
With winged course, o’er hill or moory dale,
Pursues the Arimaspian, who by stealth
Had from his wakeful custody pur loined
The guarded gold; so eagerly the Fiend
O’er bog or steep, through strait, rough, dense, or rare,
With head, hands, wings, or feet, pursues his way,
And swims, or sinks, or wades, or creeps, or flies.
Jumatate vultur, jumatate leu, protector al comorilor, al cunoasterii si al Copacului Vietii, fiinta
inteligenta si curajoasa, grifonul, cel care se spune ca infrunta orice pericol si nu accepta

185. captivitatea.
Astazi fiintele hibride ni se par ciudate. In mitologie insa, ele sunt foarte frecvente.
Zeii au fost multa vreme reprezentati cu caracteristici hibride.
Chnoubis/Xnoubis, Zeitatea Solara egipteana:
Zervan Akarana/Æon, Zeitatea Primordiala, a Infinitului,Timpului si Destinului la persani:

186. Abraxas/Avrazax, Zeitatea Primordiala in Gnosticism:

187. Sabazios, o Zeitate Solara la traci:

188. Ea/SUHUR.MASH Zeitate sumeriana:

189. Zu, o alta Zeitate sumeriana:
Quetzalcoatl, Zeitatea Suprema la azteci:

191. Glycon:
Pasul urmator a fost reprezentarea zeilor prin adaugarea unui chip uman, desi trupul nu era in
totalitate omenesc:

193. Apoi si chipul si trupul au devenit omenesti, desi s-au pastrat aripile:
Mitra/Phanes:

194. Aripile (desfasurate sau stranse) sunt foarte prezente in heraldica si in mitologie, evident in primul
rand in reprezentarile pasarilor (vulturi, pajure, soimi etc) dar pot fi prezente si individual, cand
simbolizeaza protectia si legatura cu Cerul.

195. Heruvimii, cei 7 Apkallu trimisi sa raspandeasca cunoasterea in lume si ingerii cazuti din Cartea lui
Enoh (7 dintre care i-au invatat pe oameni faurirea armelor, machiajul, astronomia, vrajile sau
astrologia) au cu totii aripi.

196. Caulul, un alt simbol solar, apare si el adesea cu aripi, insotind zeii:

197. Grifon inseamna deci jumatate vultur, jumatate leu. Sa vedem ce simbolizeaza vulturul si leul.
Vulturul, o clasa generica din care fac parte mai multe pasari de prada, este un simbol al puterii si al
actiunii.
Atat Zeus cat si Ra sunt asociati cu vulturii.
Zeus cu fulgerul:

198. Ra/Horus cu ankh in mana:

199. Ra , Zeu Solar, este asociat si cu soimul.
Leul este simbolul curajului.

200. Leii apar alturi de Cybele, de Inanna/Ishtar sau la Nemrut Dagi, la Micene, la Al Hillah si mai tarziu
la Venetia:

203. Lei apar si pe stemele Taratului Bulgaro-Vlah si Olteniei.

204. Fiintele celste lamassu, asemanatoare Heruvinilor apar uneori cu trup de taur, precum Taurul
Cosmic, alteori cu trup de leu, asemanator Sfixului.

210. In Venetia iamassu a fost transformat in leu inaripat:

211. La Perugia, Leul Inaripat devenise deja Grifon:
Am ajuns la subiect: grifonul.

212. Zu/Ankzu apare asemanatoare unui grifon in reprezentarea in care Marduk se pregateste s-o
loveasca cu fulgerul pentru ca furase ṭuppi šimāti.
Scena este asemanatoare altor scene din mitologie:

214. Apkallu este reprezentat tot ca un grifon:

216. Grifonul apare si alaturi de Apollo, Orfeu sau Dyonysos.

217. Apare insa indeosebi infatisat luptandu-se cu arimaspii veniti sa fure aurul, un popor mitic cu un
singur ochi, care traia in Muntii Rhipaion (identificati de unii autori cu Muntii Carpati):

221. Mentiunile referitoare
la grifoni si la arimaspi sunt destul de multe in istorie (vezi nota).
Grifonii au aparut si pe coiful de la Cotofenesti, pe alte coifuri dacice si pe Vasul de la Gundestrup:

222. Baietii de la SIE au adoptat grifonul ca simbol, iar pe site-ul lor se gaseste o frumoasa descriere a
simbolisticii (pacat ca destui dintre ei nu s-ar zice ca au citit-o):

223. Este printre singurele sigle de profil care contine Crucea. Cheile sunt purtate si de Zurvan, Hecate
sau Ianus si reprezinta si cunoasterea si legatura cu lumile subtile:

224. In Europa mai exista doar un serviciu de informatii care are ca simbol grifonul, cel din Estonia.

225. MI 5 are ca simbol un leu de mare inaripat, nu un grifon.

228. Trebuie notat ca primele reprezentari ale grifonului au fost asemanatoare cu cele ale dragonului, o
alta fiinta zburatoare incarcata de semnificatii in mitologie si heraldica si prezenta chiar pe steagul
Tarii Galilor (Y Ddraig Goch).

235. Dragonul a fost si stindardul militar al dacilor, draco fiind legat si de Cavalerii Danubieni/Cavalerul
Trac/Mitraism si preluat apoi de romani de unde a ajuns in Occident.

238. In Crestinism, din Cavalerii Danubieni si draco a rezultat Sf. Gheorghe:

239. A existat si un ordin militar (Ordinul Dragonului) care a preluat forma Cavalerilor Danubieni:

242. Forma fusese preluata inainte si de romani in religie:

245. Herodotus, Histories 4. 13. 1 :
“There is also a story related in a poem by Aristeas son of Kaüstrobios, a man of Prokonnesos. This
Aristeas, possessed by Phoibos [Apollon], visited the Issedones; beyond these (he said) live the one-
eyed Arimaspoi (Arimaspians), beyond whom are the Grypes (Griffins) that guard gold, and beyond
these again the Hyperboreoi (Hyperboreans), whose territory reaches to the sea. Except for the
Hyperboreoi, all these nations (and first the Arimaspoi) are always at war with their neighbors; the

246. Issedones were pushed from their lands by the Arimaspoi, and the Skythians by the Issedones.”
Aeschylus, Prometheus Bound 802 ff. (trans. Weir Smyth) (Greek tragedy C5th B.C.) :
“[Prometheus warns the wandering maiden Io:] But now listen to another and a fearsome spectacle.
Beware of the sharp-beaked hounds of Zeus that do not bark, the Grypes (Griffins), and the one-
eyed (monôpoi) Arimaspoi (Arimaspians), mounted on horses, who dwell about the flood of
Plouton’s (Pluto’s) stream that flows with gold. Do not approach them.”
Herodotus, Histories 3. 116. 1 (trans. Godley) (Greek historian C5th B.C.) :
“But in the north of Europe there is by far the most gold. In this matter again I cannot say with
assurance how the gold is produced, but it is said that one-eyed men called Arimaspoi
(Arimaspians) steal it from Grypes (Griffins). The most outlying lands, though, as they enclose and
wholly surround all the rest of the world, are likely to have those things which we think the finest
and the rarest.”
Herodotus, Histories 4. 27. 1 :
“Of these too, then, we have knowledge; but as for what is north of them, it is from the Issedones
that the tale comes of the one-eyed men [Arimaspoi] and the Grypes (Griffins) that guard gold; this
is told by the Skythians (Scythians), who have heard it from them; and we have taken it as true from
the Skythians, and call these people by the Skythian name, Arimaspoi (Arimaspians); for in the
Skythian tongue arima is ‘one’, and spou is the ‘eye’.”
Herodotus, Histories 4. 79. 1 :
“He had in the city of the Borysthenites [in Asia Minor] a spacious house, grand and costly (the
same house I just mentioned), all surrounded by Sphinxes and Grypes (Griffins) worked in white
marble.”
Herodotus, Histories 4. 152. 4 :
“The Samians took six talents, a tenth of their profit, and made a bronze vessel with it, like an
Argolic cauldron, with Grypes’ (Griffins’) heads projecting from the rim all around; they set this up
in their temple of Hera, supporting it with three colossal kneeling figures of bronze, each twelve
feet high.”
Ctesias, Indica (summary from Photius, Myriobiblon 72) (trans. Freese) (Greek historian C4th B.C.)
:
“There is also gold [in India], not found in rivers and washed, as in the river Paktolos, but in many
large mountains which are inhabited by Grypes (Griffins). These are four-footed birds as large as a
wolf, their legs and claws resembling those of a lion; their breast feathers are red, those of the rest
of the body black. Although there is abundance of gold in the mountains, it is difficult to get it
because of these birds.
Pausanias, Description of Greece 1. 24. 6 (trans. Jones) (Greek travelogue C2nd A.D.) :
“Grypas (Griffins), Aristeas of Prokonnesos [Greek poet C7th B.C.] says in his poem, fight for the
gold with the Arimaspoi (Arimaspians) beyond the Issedones. The gold which the Grypas (Griffins)
guard, he says, comes out of the earth; the Arimaspoi are men all born with one eye; Grypas are
beasts like lions, but with the beak and wings of an eagle.”
Pausanias, Description of Greece 1. 31. 2 :
“At Prasiai [in Attika] is a temple of Apollon. Hither they say are sent the first-fruits of the
Hyperboreans, and the Hyperboreans are said to hand them over to the Arimaspoi (Arimaspians),
the Arimaspoi to the Issedones, from these the Skythians bring them to Sinope, thence they are
carried by Greeks to Prasiai, and the Athenians take them to Delos.”
Pliny the Elder, Natural History 4. 88 (trans. Rackham) (Roman encyclopedia C1st A.D.) :
“Along the [Black Sea] coast [of Europe], as far as the river Tanais [the Don], are the Maeotae [a
Skythian tribe] . . . and last of all in the rear of the Maeotae are the Arimaspi (Arimaspians). Then
come the Ripaean Mountains [perhaps the Carpathians] and the region called Peterophorus, because

247. of the feather-like snow continually falling there . . . Behind these mountains and beyond Aquilo
[Boreas the North Wind] there dwells–if we can believe it–a happy race of people called the
Hyperboreans.”
Theoi.com
http://www.focusblog.ro/2012/06/grifonul-ca-simbol-militar-mitologie-si-heraldica-i/
Claudio Mutti HYPERBOREA
By Gabriela Dobrescu 23/12/2012
Mulţi autori ai antichităţii latine şi greceşti i-au mentionat pe Hiperboreeni, populaţia care locuia
în extremul septentrion al pamântului. Printre Românii, Vasile Lovinescu a susţinut teza după care
Dacia ar fi fost, într-o anumită perioadă a antichităţii, sediul unui centru spiritual de origine
hiperboreană; în alţi termeni, Hiperboreenii, deplasându-se din sediul originar septentrional spre
sud, s-ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar.
Despre Hiperborei, populatia care locuia in extremul-septentrion, se gasesc mentionari in numerosi
autori ai antichitatii latine si grecesti. Prima marturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI i. Hr.), care
ii situeaza in extremul nord al pamantului, intre Ocean si Muntii Rifei.
Date asemanatoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie: Aristeas din Proconez,
fiu al lui Castrobiu, compunand un poem epic, spune ca a ajuns indemnat de Phoebus in apropiere
de Isedonii si ca dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, si dincolo de ei grifonii
pastratori ai aurului, iar in sfarsit, dincolo de ei Hiperboreii, care se intind pana la mare.
Toti acestia, exceptand Hiperboreii, incepand cu Arimaspii, isi agreseaza incontinuu vecinii; si
astfel de catre Arimaspi au fost izgoniti din tara lor Isedonii, de catre Isedoni Scitii; iar Cimerienii,
care locuiau spre marea australa, impinsi de Sciti, si-au parasit tinutul lor (IV, 13). Hecateu din
Abdera (sec. IV-III i. Hr.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne-au parvenit numai
unele fragmente, ii situeaza si el la nord, intr-o insula a Oceanului nu mai mica decat Sicilia. Pe
aceasta insula, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practica un cult al
lui Apollo, insotiti de cantecul unui stol de lebede venite din muntii Rifei.
Alte citate se gasesc in primul Imn homeric catre Dionisos, in Pindar, in Eschil, in Diodor
Sicilianul, in Lucian. De partea sa, Strabon ii situeaza pe Hiperborei intre Marea Neagra, Dunare si
Adriatica: Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Sciti sau Celtosciti,
dar scriitorii inca mai vechi faceau distinctii intre ei, numind Hiperborei pe cei ce traiau in zona
Pontului Euxin, a Istrului si a Adriaticii (Geografia 11, 6, 2).
Intre latini gasim acest text in Virgiliu: acestia sunt oamenii salbatici care sub septentrionul
hiperborean sunt biciuiti de vantul rifeu si isi acopera corpul in blanuri blonde aprinse de animale
(Georgice 3, 381-383). Dar marturia cea mai bogata e aceea a lui Pliniu cel Batran: Apoi sunt
muntii Rifei si regiunea numita Pterophoros din cauza frecventelor caderi de zapada, asemanatoare
cu fulgii, o parte din lume fiind condamnata de natura sa stea cufundata in intuneric, sub actiunea
inghetului si gerului Aquilonului.
In spatele acelor munti si dincolo de Aquilon, un popor fericit (dupa cat se crede), numit Hiperborei,
traieste pana la batranete, faimos pentru minuni legendare. Se crede ca in acel loc sunt polii lumii si
limitele extreme ale revolutiilor stelare, cu sase luni de lumina si o singura zi fara soare; nu, cum au
spus necunoscatorii, de la echinoctiul de primavara pana in toamna: pentru ei soarele rasare o

248. singura data pe an, la solstitiul de vara, si apune o data, la solstitiul de iarna (Naturalis Historia IV,
88).
Si cum sa nu amintesti dialogul dintre Zarathustra si Ahura Mazda in Vendidad (II, 39-41)? O,
creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sunt acestea, demne de Asa, care stralucesc acolo, in
taria zidita de Yima? Atunci raspunse Ahura Mazda: Sunt candelabre eterne si trecatoare. O singura
data rasar si apun cu soarele, cu luna si cu stelele. Si aceasta e o zi care in realitate e un an.
Importanta acestui fragment nu-i scapa lui Herman Wirth, care il comenteaza in urmatorii termeni:
Mersul celest al constelatiilor atat de limpede descrise lasa o unica posibilitate pentru determinarea
locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctica. Vrem sa reamintim inca o data
mersul astrelor, asa cum se arata privirii omului arctic. Pentru toate populatiile rasei nordice,
septentrionul e directia sacra dupa care se orienteaza. Acolo e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal
al orientarii terestre.
Dar sa ne intoarcem la descrierea lui Pliniu: E o regiune luminoasa, cu clima blanda, ferita de orice
flagel. Au drept case cranguri si paduri, venereaza zeii in comun, discordia si orice boala le sunt
necunoscute. Nu e moarte, decat dupa oboseala vietii, dupa ospete si dupa o batranete linistita; se
arunca in mare de pe o stanca; acest fel de inmormantare e cel mai fericit
Nu te poti indoi de acel popor: atati autori ne transmit ca ei sunt singurii care trimit la Delos, lui
Apollo, venerat de ei intre toti, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea
poporului, pana cand, fiind incalcata fagaduinta, oamenii s-au hotarat sa depuna ofrandele sacre la
hotarul vecinilor, pentru ca acestia sa le treaca vecinilor lor, si asa pana la Delos (Naturalis Historia
IV, 89-91).
Dupa parerea noastra, un ecou al temei hiperboreene s-ar putea distinge chiar in Odiseea. Dupa cum
s-a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare sa aiba conotatii reductibile la
termeni reali este autorul Odiseei, ale carui versuri dau o idee precisa despre ceea ce semnifica
Nordul pentru mediteraneeni.
Cand Ulise coboara in infern, gaseste intrarea in tinutul Cimerienilor, intunecat si inghetat. Atat
despre Cimeria, ca si despre Lestrigonia, unde vara domneste o luminozitate continua, Homer pare
sa fi avut informatii de la negustorii ce frecventau porturile Marii Negre septentrionale, unde grecii
se stabilisera din secolul VIII i. Hr. (1).
In realitate, despre cele ce se intampla in zonele septentrionale ale globului terestru grecii ar fi putut
sa aiba informatii chiar din epoca miceniana, cand importau chihlimbarul din Baltica. Si nu e exclus
ca in cartea a zecea a Odiseei sa se fi pastrat un element relativ la statiunea originara a popoarelor
indoeuropene in zona arctica si subarctica; asa cum elemente asemanatoare s-au pastrat in imnurile
vedice, dupa cum a demonstrat Bal Gangadhar Tilak (2).
La Telepylos Laistrygonia, dupa cum spune aedul, intorcandu-se acasa unul din doi pastori il
cheama pe un altul, si acesta iesind ii raspunde. Astfel un om nedormit ar incasa plata dubla: una
pascand boii si alta pascand albe turme de oi, caci cararile Noptii si ale Zilei sunt apropiate
(Odiseea X, 82-86).
Cu alte cuvinte, un pastor care ar fi in stare sa fie treaz continuu ar putea face doua treburi, pentru
ca in tara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douazeci si patru de ore. (Imaginea celor
doua carari ale Zilei si ale Noptii se clarifica in acest sens, daca o confruntam cu Hesiod Theogonia
746 si urm.).
Fenomenul descris de Hesiod isi gaseste raspunsul in ceea ce in mod efectiv se intampla in
septentrionul extrem; chiar si numele de Lamos, citat in fragmentul amintit, readuce in mod curios,
dupa cum s-a observat, pe acela de Lamǿy, o insula apropiata de coastele septentrionale ale
Norvegiei (3). In sfarsit, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca Telepylos Laistrygonia ar putea foarte
bine semnifica Laistrygonia Poarta Indepartata, in care caz avem o sintagma analoga cu ultima
Thule.

249. Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevarata carte a sublimei virtuti a golului si vidului, contine o
lunga descriere a unui tinut din extremul septentrion, care se gaseste la nord de marea
septentrionala, nu stiu la cate mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale. Aceasta tara, in care
conditiile climatice sunt blande (nu e vant si ploaie, inghet si roua), da viata la pasari si animale, la
insecte si la pesti, la iarba si la copaci.
Geografia acestei tari aminteste, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului; Intre
cele patru laturi e complet plana, fiind inconjurata de dealuri abrupte. In mijlocul tinutului este un
munte in forma de urcior, numit Hu-ling, pe varful caruia e o deschidere in forma de bratara
rotunda, numita Pestera Abundentei, din care izvoraste o apa numita Fantana Supranaturala: are o
mireasma mai puternica decat aceea a orhideelor si a aromatelor, o savoare mai puternica decat
aceea a mustului. Acest singur izvor, impartindu-se, formeaza patru cursuri de apa, care curg de pe
munte si iriga tot tinutul.
Locuitorii Extremului Septentrion, continua Lieh-tzu, traiesc o viata fericita: Avand un caracter
binevoitor si generos, nu dau nastere la conflicte si nu sunt agresivi; avand inima sensibila si osatura
delicata, nu sunt orgoliosi si nici servili… (4).
Temele paradisului hiperborean si al originii polare, atestate in formele traditionale cele mai vechi,
sunt reprezentate in mod unitar si definit, in forme traditionale mai recente, cum e cea islamica, care
a situat in extremul septentrion tinutul celest Hrqalya. Aceasta doctrina, expusa in epoca
contemporana de scolile siite shaykhi si ishraqi, reia tema mazdeista a Pamantului transfigurat: intr-
adevar, geograful Yaqt afirma ca muntele Qaf, mama tuturor muntilor, din care pleaca drumul polar
spre Allah, s-a chemat intr-o vreme Alborz.
De partea sa, Henry Corbin, atrage atentia ca Orientul despre care vorbeste cosmologia lui Avicenna
trebuie cautat in dimensiunea polara, si nu in rasaritul aratat de hartile noastre geografice. Intr-
adevar explica Henry Corbin acest Orient este polul ceresc, centrul oricarei orientari conceptibile.
Trebuie sa-l cautam in directia Nordului cosmic, aceea a Pamantului luminos (5).
In Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insan al-Kamil), Abd al Karim al Jili (1365-1403) vorbeste
de un loc care in Coran (VII, 44-46) este desemnat cu numele al-Araf (Inaltimile), iar in LIV, 55 e
definit salasul de adevar langa un rege puternic; cel ce locuieste in acest loc este un om treaz, un
veghetor (in araba yaqzan, echivalent cu homericul ypnos); pe de alta parte, tinutul vecin al
ingerului Yh, pe care domneste Sayyidna al-Khidr, este tinutul soarelui de miazanoapte, unde nu e
in vigoare obligatia rugaciunii rituale de seara (salat al-maghreb), pentru ca aici aurora precede
seara.
Unde era, unde nu era, dincolo de cele sase tari si o a saptea parte, dincolo de Muntele de Cristal,
dincolo de Marea Operencis, a fost odata… (6). In motivul celor sapte tari si o a saptea parte
(hetedhtorszg) sau al celor sapte lumi (htvilg), care apare de obicei la inceputul povestilor populare
unguresti, folclorul maghiar a pastrat reziduul fosil al unui element de doctrina traditionala amplu
difuzat in culturile Eurasiei.
Cele sapte tari sau cele sapte lumi ale traditiei maghiare se intalnesc si in geografia sacra a Purana-
lor hinduse, care vorbesc de sapte dwipa, asadar de sapte insule continentale iesite din apa una dupa
alta. Dar motivul celor sapte tinuturi e prezent si in geografia traditionala iraniana, care distinge
sapte keshvar (avest. karshvar), sapte climaturi care sunt in realitate sapte zone ale Terrei.
Keshvar-ul central, care reprezinta spatiul terestru accesibil actual oamenilor, e la randul lui
subimpartit (de exemplu de al-Birni) in sapte regiuni:1) India, 2) Arabia si Abisinia, 3) Siria si
Egiptul, 4) Iran, 5) Bizantul si lumea slava, 6) Turkestan, 7) China si Tibetul. In esoterismul islamic
cele sapte tinuturi reprezinta sapte categorii (tabaqat) ale existentei terestre: fiecare e guvernata de
un Pol (Qutb) si cei sapte Poli sunt subordonati Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth). Celor sapte
Poli ai islamului (celor sapte rsi din India, celor sapte intelepti ai antichitatii grecesti etc.) corespund
cei sapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei ht vezr ale triburilor
ugrice conduse de rpd.

250. Dincolo de cele sapte tinuturi, dincolo de cele sapte lumi, printre celelalte personaje fabuloase este
si Ion cel Puternic (Ers Jnos, Ers Jancsi). In acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din
basmele ciuvase si lui Starker Hans din basmele germane) gasim reflexul fabulos al unei intregi
serii de copii divini mitici, careia i-apartin, cum a aratat Kroly Kernyi (7), si Kullervo din Kalevala
si Mir-susne-hum din mitologia vogula.
Unele povesti spun ca Puternicul Jnos e fiul unei vaduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun ca nu are
nici tata, nici mama, ca Melchisedec (Evrei 7, 3), pe care unii il identifica cu Sayyidna al-Khidr. Pe
de alta parte, figura copilului divin se refera la o arch; si adesea aceasta arch e insotita de referinte
polare si hiperboreene.
Intr-o poveste, Puternicul Jnos se face ascultat de un urs pe care l-a gasit in padure; unele variante
explica extraordinara forta fizica a baiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs. E bine stiut ca
simbolul ursului corespunde, in una din valentele sale, Nordului: o aminteste Ursa Mare, dar si
terminologia geografica si astronomica relativa la nord, care in diferite limbi isi trage originea din
grecescul rktos (urs).
Dar dupa traditia hindusa, septentrionalul tinut al ursului fusese mai inainte tinutul mistretului,
Varahi, pentru ca mistretul (varaha in limba sanscrita) simbolizeaza a treia coborare a lui Vishnu in
actualul manvantara, adica in ciclul prezent al umanitatii. Aceasta schimbare de nume, explica Rene
Guenon, ar fi efectul unei revolte a castei razboinice impotriva castei sacerdotale, revolta careia i-a
pus capat al saselea avatara al lui Vishnu, Parashu-Rama.
Or, daca Puternicul Jnos s-ar fi limitat sa supuna ursul, rolul sau ar fi fost identic celui al lui
Parashu-Rama si eroul povestii unguresti ar fi o varianta folclorica a unui avatara. Iar, pentru a
ramane in aria ugro-finica, Jnos s-ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmareste ursul si il invinge.
Dar Jnos reuneste in jurul persoanei sale atat ursul, cat si mistretii, aproape o demonstrare a faptului
ca cele doua simboluri ale mistretului si ursului nu apar intotdeauna in mod necesar in opozitie sau
in lupta, dar, in anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituala si puterea temporala, sau
cele doua caste ale druizilor si cavalerilor, in raporturile lor normale si armonice (8).
Asadar, daca imbinarea simbolurilor in aceasta poveste nu este intamplatoare, ea ar trebui sa se
refere la o epoca indepartata in care intre cele doua functiuni exista inca o perfecta armonie.
In sfarsit, o observatie asupra numelui protagonistului. In studiul sau asupra Daciei hiperboreene
(9), Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care dupa interpretarea
sa desemneaza pe Regele Lumii in traditia populara romana, la numele lui Ianus (Janus), zeul care
domneste in Latium in varsta de aur.
Dar latinul Janus, independent de orice consideratie propriu-zis etimologica, prezinta o curioasa
asonanta si cu maghiarul Jnos; si la aceasta intamplatoare analogie fonetica intre cele doua nume se
adauga o analogie substantiala intre cele doua figuri, pentru ca atat Ianus cel cu doua fete (Janus
bifrons) cat si Jnos care domina ursii si mistretii reprezinta o unitate primordiala inca neseparata
prin dualitate.
Teza lui Geticus-Lovinescu e cunoscuta. Dupa parerea sa, Dacia ar fi fost intr-o anumita perioada a
antichitatii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreana; in alti termeni, hiperboreenii,
deplasandu-se din sediul originar septentrional spre sud, s-ar fi oprit in teritoriul cuprins intre
Dunare si Carpati, unde ar fi facut un sediu secundar. Pentru a sustine o atare presupunere, autorul
Daciei hiperboreene trece in revista un vast material documentar, extras substantial din opera lui N.
Densusianu (10): folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele grecesti si latine, chiar istoria
Principatelor romane, care, dupa Geticus-Lovinescu, sustin ipoteza prin care traditia dacica ar fi
supravietuit pana in timpurile relativ recente.
Geticus-Lovinescu isi expune aceste pareri intr-o serie de articole care au aparut in tudes
Traditionnelles, intre 1936-1937. Aceste scrieri au avut o rezonanta mai ampla cincizeci de ani mai
tarziu, cand, ca urmare a editiei italiene din 1984 si a celei franceze din 1987, Vintila Horia a vorbit

251. despre ele cu admiratie, in timp ce in Romania Virgil Candea a atras atentia asupra imaginii Daciei
arhaice prezentata de B. P. Hasdeu, Nicolae Densusianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea
Eliade, Mihai Valsan, Mihai Avramescu, Vasile (si chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stanescu, pentru
a nu cita decat pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambitii si rezultate
diferite (11). Editia franceza, in special, a trezit interesul unor cercetatori ca Charles Ridoux si Paul
Georges Sansonetti; acesta din urma, elev al lui Henry Corbin si Gilbert Durand, a tinut la Sorbona
un curs despre Dacia hiperboreana.
Indicatiile continute in Dacia hiperboreana au primit o oarecare dezvoltare in Rusia, in scrierile lui
Aleksandr Dughin, care inca din 1991 facea sa circule in samizdat a sa Giperborejskaia teorija (12).
Dughin scrie: Dacia hiperboreana a lui Geticus reprezinta polul comun a doua cercuri opuse: cercul
meridional mediteranean si cercul septentrional […] ruso-slav (in care intra si componentele balto-
scandinave) […]
Oricum ar fi, Dacia hiperboreana reprezinta limita meridionala a Rusiei hiperboreene, concentrand
in sine energiile sacre ale Nordului si motivele mitice solare hiperboreene. Dar pozitia sa
intermediara intre cele doua cercuri amintite mai sus explica in parte inradacinarea tendintelor
hiperboreene pe teritoriul romanesc (13).
Tot in Rusia, Valerii Diomin a condus in 1997 o expeditie stiintifica in peninsula Kola, unde au fost
descoperite resturile unei civilizatii care urca probabil cu douazeci de mii de ani mai inainte.
Referindu-se la rezultatele acelei expeditii, presa ruseasca anunta ca Hiperborea leaganul tuturor
popoarelor hiperboreene […] nu numai ca a existat, dar se gasea pe teritoriul Septentrionului rusesc
(14).
* Claudio Mutti. Licenţiat în 1970 cu o teză despre influenţa limbii române asupra limbii
maghiare, cercetător lângă Institutul de Filologie Ugrofinică al Universităţii din Bologna (1970-
1974) şi apoi câştigător de o catedră la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti (1979),
Claudio Mutti ha publicat (în Italia, Romania, Ungaria, Germania, Franţa) numeroase cărţi
privitoare la aria carpato-danubiană, atât din punctul de vedere istoric (A oriente di Roma e di
Berlino, Effepi, Genova 2003; ecc.),
cât şi etnografic (Miti, fiabe e leggende della Transilvania, Newton Compton 1996; Storie e
leggende della Transilvania, Oscar Mondadori, Milano 1997; ecc.) şi cultural (Mircea Eliade şi
Garda de Fier, Puncte Cardinale, Sibiu 1995; Penele Arhanghelului, Anastasia, Bucureşti 1997;
Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Vremea, Bucureşti 2001; Guénon în România,
Vremea, Bucureşti 2003; ecc.). Este profesor de latina şi greaca la un liceu clasic din Parma.
A scris de el Răzvan Codrescu: “Primul lucru care te fascineazş, ca român, atunci când îl
cunoşti pe profesorul Claudio Mutti, italian din Parma, clasicist de formaţie, dar îi cu studii de
filologie maghiară, este perfecta stăpânire a limbii române, până la nuanţe care scapă uneori
chiar vorbitorului nativ de astăzi.
Fascinaţia creşte atunci când constaţi că omul acesta, preocupat cu precădere de studiile
tradiţionale, dar şi de istoria ideilor în secolul XX, este un profund cunoscător al istoriei şi
culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic (a cărui bibliografie o cunoaşte
până la zi, cu o acribie care-i dă de ruşine pe mulţi cercetători din România comunistă şi
postcomunistă)”.

252. Muntele Meru : Kogaion muntele sacru
dacic (1)
By Gabriela Dobrescu 08/12/2012
Kogaion Apogeul fiintei
Motto:„In tine se afla muntele Meru
Inconjurat de sapte continente
Exista izvoare, lacuri, munti, campii
Si zei ai diverselor regiuni.
Exista si profeti
Calugari si locuri de pelerinaj.
Si deasupra zeilor
Se afla stelele, planetele
Si soarele, impreuna cu luna
Totodata, mai exista si cele doua puteri cosmice,
Cea care distruge si cea care creeaza;
si toate elementele; eterul, aerul si focul, pamantul si apa.
Toate acestea sunt in interiorul tau
Si toate isi implinesc menirea
In jurul muntelui Meru”
(Siva Samhita, vers. 1-5)
Imparatii Chinei faceau sacrificii in varful muntilor… Shiva Maheshvara cobora in varful lui
Bhu-Phnom… Buddha locuia intr-o gradina splendida, in varf de munte… Moise a primit
tablele legii in varful Sinaiului… nemuritorii taoisti se inaltau la cer din varful unui munte…
Arca lui Noe s-a oprit in varful Ararat-ului… Motivul e omniprezenta in culturile lumii: Meru
in India, Kuen-Luen in China, Fuji Yama in Japonia, Olimpul grec, Potala in Tibet, Sinai si
Golgota, Muntele Alb celtic, s.a.m.d.
In toate traditiile gasim un munte polar, central, a carui aura spirituala ii depaseste cu mult
dimensiunile fizice; ascensiunea este, evident, de natura spirituala. In cosmogoniile tabernaculare,
Muntele a fuzionat cu motivul insulei din mijlocul oceanului primordial, caz in care apare in
reprezentari ca fiind purtat in spate de broaste testoase.
Uneori Muntele se confunda cu germenele/oul primordial si un sarpe se incolaceste in jurul lui
pentru a-l pazi; in culturile triburilor altaice, Muntele poarta in vaile sale un lac alimentat de bolta
cereasca; din lac izvorasc patru fluvii care iriga lumea. pe malul lui creste arborele vietii si la umbra
acestuia traieste cuplul primordial.
Muntele este adesea reprezentat ca fiind piramidal, cu terase si cele patru fatete colorate in mod
diferit si orientate spre punctele cardinale. Lingvistul Pierre Gordon plasa originile reprezentarii
piramidale cu cel putin 25000 de ani in urma, anterioara chiar separarii Eurasiei de America.
Acelasi model a dus, probabil, la aparitia piramidelor egiptene, sud-americane si a zigguratelor
mesopotamiene.
Hieroglifa egipteana care desemneaza axul lumii e un fel de piramida abrupta; numele acestei
hieroglife este Mer. Asezata de obicei sub hieroglifa Kaf (securea egipteana), desemneaza polul- si
deci un munte polar. In mai multe mituri egiptene, creatorul, pentru a plamadi lumea, s-a asezat pe
muntele primordial sub forma unei pasari enorme (soim sau ibis). Numele soimului derivat din
radacina k-r-ou (cel-de-sus) si e verbalizat Horus (fiul lui Isis cu Osiris) . Cei patru fii ai lui Horus
sunt cei patru stalpi ai cerului… In Mesopotamia, piramidele-ziggurat de la Borissipa, Ur si
Etemananki aveau cate sapte terase, in cele sapte culori ale spectrului.

253. In biblie (care contine in primele unsprezece capitole ale genezei mituri venite din nordul
Mesopotamiei, fixate in scris abia tarziu, prin 1500 i.e.n.) oamenii au construit turnul Babel
(ziggurat-ul din Babilon) pentru a urca la ceruri. Acelasi model il urmau si faraonii egipteni; de
altfel, numele Babilon (Bab-Ilani- poarta zeilor) sau Babel (Bab-el- poarta zeului) inseamna acelasi
lucru- locul unde s-a construit ceea ce egiptenii numeau Sba – poarta cerurilor instelate. In Isaiia,
XIV, proiectul turnului ii este atribuit regelui din Babilon: „Tu ziceai in sufletul tau: ma voi aseza pe
muntele unde isi au salasul zeii, in regiunile indepartate din septentrion.”
In America Centrala, Teotihuacan din Mexic e o piramida a Soarelui; la fel si cele pre-incase
Huaca del Sol si Huaca de la Luna in regiunea Moche. Cu baza patrata si trepte, acestea seamana cu
reprezentarile euro-asiatice ale Muntelui Primordial. La populatiile Maya, mitologiile referitoare la
acesta sunt numeroase. Piramidele au fetele colorate diferit si trepte care alcatuiesc scari duble, pe
fatetele opuse. Exista treisprezece trepte, iar baza subterana e construita simetric, in noua straturi.
Aceasta imagine a abisului infernal in trepte, care capata forma muntelui inversat, e raspandita in
toata Eurasia (o regasim si in cercurile concentrice succesive ale Infernului lui Dante).
In Iran, numele muntelui primordial era Hara Berezaiti (muntele de fier); intr-una din
primele carti atribuite lui Zoroastru, poarta numele de Airyana Vaedja (este locul unde
traiesc primii oameni- polul lumii, in jurul caruia se misca soarele si planetele).
La Indieni, centru lumii e muntele Meru- un munte polar, ale carui fatete sunt colorate (estul-
alb, sudul-rosu, vestul-galben, nordul-negru). La kalmukii din Asia centrala, muntele Sumeru e
inconjurat de sapte inele de apa (faceti comparatia cu Apa Sambetei din mitologia romaneasca).
Sumeru are la fel, fatetele colorate- vestul rosu, nordul galben, sudul albastru si estul alb.
Muntele central se regaseste in forma simbolica in tumuli, cairni si movilele de piatra celtice, in
colinele artificiale chinezesti, in „muntii de nisip” de anul nou din Laos si Cambodgia, etc.
Trebuie subliniat ca tabloul simbolic al Muntelui functioneaza la mult mai multe niveluri decat cel
strict fizic, al asezarii geografice. Dimensiunile spirituale ale Muntelui capata zeci de intelesuri in
subconstientul colectiv uman. Chiar si ascensiunea febrila a unui alpinist ascunde misterul profund
al escaladarii limitarilor si al cautariii unei realitati ultime.
Fie ca vorbim de Muntele pomenit de Strabon in Geografia, fie ca vorbim de oricare dintre
piscurile monumentale ale Daciei, ne strabate un fior de mister. Sa ne gandim numai un
moment la statuile megalitice mai vechi decat omenirea, care ne impodobesc Carpatii…
Suntem oare doar depozitarii unei cunoasteri pe care nu putem spera s-o descifram vreodata?
Probabil zecile de sfincsi de la Bratocea si Lacul Rosu, din Valea Sebesului, Zarnesti, Piatra
Arsa si Toplet (ca sa enumaram doar cateva) – sunt singurii care ne-ar putea da raspunsurile
la aceste intrebari.
Asadar Muntele– metafora a vietii prin simpla-i existenta statica- este pasul spre supra-uman.
Odata atingand inaltimile existentei spirituale, renasterea poate avea loc doar prin sacrificiul suprem
(jertfa intru Zamolxe) sau moartea initiatica (prin descensus ad inferno- coborarea in Pestera,
Tarâmul Celalalt, de unde initiatul se intoarce in lume fiind nascut a doua oara de Geea, de Mama
Universala Primordiala- Terra Mater).
Calatoria prin infern spre supra-uman o facem fiecare in propriul fel. Sau poate alegem sacrificiul…
Oricum, de-a lungul calatoriei initiatice trebuie sa realizam un singur lucru: NOI suntem atat
calatorii, cat si calea, calatoria si scopul acesteia, si ca toate aceste adevaruri, inainte de a fi in afara
noastra, sunt mai intai in Noi…
Axis Mundi
SURSA: http://www.dacii.ro/revista/42/4special.htm
Kogaionon este socotit muntele sacru ce adopostea sanctuarul marelui zeu Zamolxis, unde
acesta consulta oracolul si unde se retragea pentru mari perioade de timp.Unde este cu
exactitate acest loc, nu a fost inca demonstrat.

254. KOGAIONUL DIN CEAHLĂU
Luca Manta
1) Surse istorice. Istoria antică prin Herodot (Cartea IV, 93, 94) ne spune că: …geţii se cred
nemuritori şi… că cel care piere se duce la (Z)almoxis. Geograful Strabon (Geogr, VII, 3, 5) ne
arată că altarul acestui zeu era situat în vîrful unui munte sfînt (cu peşteră şi rîu aferent) numit
Kogaionon, localizare pe care cercetătorii o caută de secole. Aşa dar, strămoşii noştrii geţi / daci
aveau un zeu suprem numit Zalmoxe / Zamolxe şi credeau în nemurirea sufletului.
2) Surse etnografice. în multe legende din România găsim descrise vîrfuri şi platouri din Munţii
Carpaţi socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăşoară serbări populare şi drumeţii montane. în
categoria munţilor sfinţi din Dacia se încadrează: Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul,
Parîngul ş.a., de unde putem deduce că în Dacia existau mai multe altare de tip Kogaion.
3) Originea numelui Kogaion. Scriitorul şi numismatul Ion Gheorghe în lucrarea Cogaioanele
Munţii Marilor Pontifi, Ed. Cartea Românească, 2004, pag. 39, porneşte în descifrare de la
glosa: ,,Roio Kotis Svaticus svatis cogi dacis, unde cogit (lat.) este cugetul credincioşilor daci, care
numeau megalitul locului prin gogaion însemnînd pietroi / stîncă. Biblia ne arată că, Moise şi Iisus
propăvăduiau în vîrfuri de munţi, iar locul de răstignire a lui Iisus Hristos a fost Golgota (în ebr.
,,căpăţînă), o colină de lîngă Ierusalim. Semantic, această formă rotundă / semirotundă apare în
multe cuvinte româneşti, de pildă: gogă s.f. este partea de sus a cuptorului (jud. Orhei) Glosar
dialectal M.O. 1939; gogonat-ă (<>
4) Kogaionul din Ceahlău. Dimitrie Cantemir a realizat prima descriere a muntelui Ceahlău în
Descrierea Moldovei la anul 1714, de unde am descifrat legenda Babei Dochia şi a celor 20 de oi
albe, care de fapt reprezintă Echinocţiul de primăvară sau Poarta astronomică din data de (1+20) şi
21 martie.
In tradiţia muntelui Ceahlău găsim memorată data de 6 august, care reprezintă sărbătoarea anuală a
urcatului pe munte, în aşa fel încît drumeţul care porneşte seara la drum, să ajungă dis-de-dimineaţă
în vîrful Toaca înalt de 1900 metri şi să admire răsăritul de soare.
5) Ipoteza piramidei Toaca din Ceahlău. De curînd, în anul 1988, un geolog şi un hidrolog Nicolae
şi Elena Ticleanu au lansat ipoteza existenţei unei piramide construită / cioplită în vîrful Toaca –
muntele Ceahlău din Carpaţii Răsăriteni. Ipoteza acestor doi cercetători conţine o multitudine de
dovezi geologice, arheologice, cartografice, fotografice ş.a.
6) Piramida Toaca este orientată solar! Lucrarea Kogaionul din Ceahlău susţine ipoteza piramidei
din Ceahlău pe baza unor dovezi geografice şi astronomice corelate istoric, care au avut ca punct de
pornire Harta topografică a muntelui Ceahlău, scara 1/25.000. Această hartă topografică conţine
linii de nivel unde găsim pozată geometric baza piramidei – un pătrat cu latura de 290 de metri şi de
unde am determinat cu ajutorul indicatorului nord direcţiile diagonalelor R1 şi R4, cît şi direcţiile
axelor principale R2 şi R3 (vezi fig.1).
In acest mod am determinat că, axul principal R2 are un azimut geodezic de 73,50, o direcţie unică
pe orizontul solar care totuşi nu corespunde cu răsăritul de soare – urcatul tradiţional pe muntele
Ceahlău – din data de 6 august!
Istoria ne învaţă că, faraonii egipteni îşi orientau astronomic piramidele după poziţia cerească a
Carului Mare din noaptea de 23 august, o tradiţie moştenită din zorii anului 2300 î.Hr. Din aceeaşi
epocă aflăm de la Herodot (Cartea II, 102, 103) că,… faraonul Sesostris trecînd din Asia în Europa
a supus pe sciţii şi pe tracii din nordul Mării Negre.
Pe baza acestor date istorice am calculat astronomic direcţia R2 la nivelul anului 2000 î.Hr., valori
calculate pentru coordonatele piramidei din Ceahlău (lat. N. 46,990 şi long. E 29,900), date care au
fost corectate precesional pe un computer dotat cu un program astronomic. Valorile calculate ne

255. arată că, direcţia solară R2 corespunde cu data de 23 august din anul 2000 î.Hr., unde azimutul avea
valoarea de 73,430 şi care valoare geometrică este încifrată / cioplită în piatra muntelui Ceahlău.
Diferenţa de 17 zile dintre data de 6 august şi 23 august se justifică prin mişcarea de precesie a
pămîntului, astfel: 13 zile reprezintă diferenţa între stilul vechi şi stilul nou, la care trebuie să
adaugăm 3 zile între calendarul Iulius Caesar şi Sinodul de la Niceea). Ziua sfîntă de 23 august
aleasă de egipteni (astăzi Sf. Lup) reprezintă de fapt jumătate din mersul soarelui pe orizont între
solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă, identică ca şi simetrica dată primăvăratică din 23 aprilie
(Sf. Gheorghe).
7) O dovadă suplimentară de aliniere solară. De curînd, în vara anului 2003, arheologii din ţara
noastră au decopertat trei piramide de piatră – înalte de 40 metri – în comuna Heleşteni Movileni,
judeţul Iaşi, piramide care sînt aşezate / aliniate geografic pe aceiaşi direcţie solară R2! cu o abatere
de 0,50 faţă de azimutul de 73,50 .
8) O nouă dovadă etnografică. Pe la 1842, Vasile Alecsandri culege balada Mioriţa din gura unui
baci Udrea de la o stînă de pe muntele Ceahlău. Balada Mioriţa este prezentă în peste 1000 de
variante şi rămîne după 150 de ani nedescifrată istoric. Are după Al. Odobescu: ,,tonalităţi de bocet,
după C. Brăiloiu: ,,afinităţi cu cîntecul de înhumare, iar după Ovidiu Bîrlea: ,,este o colindă de
doliu.
Balada – document filozofic ancestral de credinţă funerară geto/dacă – ne arată locul sau altarul de
adunare şi de nemurire religioasă situat: ,,Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai. Măreţul Kogaion
din Ceahlău ascunde în baladă cultul morţii şi nemuririi la geto / daci, îmbinat cu elemente de
arheo-astronomie precum: ,,Soarele şi luna sau ,,Păsărele mii şi stele făclii. Balada funerară ne arată
direcţia mortuară solară (R2): ,,Pe la apus de soare, care în acelaşi timp reprezintă şi descreşterea
poziţiei răsăritului de soare.
Din miezul acestor versuri am dedus că balada Mioriţa, ca şi alte producţii populare, ascund
elemente ,,foreşoc în legătură cu fenomenul seismic din Vrancea.
Notă. O parte dintre aceste dovezi istorice, etnografice şi calcule geografico astronomice sînt
cuprinse în lucrările: Mesajul astronomic la geto / daco valaho români, Luca Manta, Ediţie semal,
Bucureşti, 2004, pagina 98 134 şi Focarul Vrancea şi spiritualitatea, Sp. Telecom. Luca Manta,
articol revista Terra nr. 3-4, 1992, Soc. de Geografie din România, pagina 112.
SURSA: http://misterele-terrei.blogspot.ro/2011/04/muntele-meru-kogaion-muntele-sacru.html
Probejenia (6 august), sărbătoare a muntelui
Data de 6 august este consemnată în calendarul cre(ş)tin – ortodox ca Schimbarea la faţă,
denumirea ei din popor fiind însă cea de Probejenia sau Probajini. Şi în acest caz o sărbătoare
iudeo-creştină, total străină, a fost plasată în mod intenţionat peste o tradiţie autentică locală, veche
din moşi-strămoşi, pentru a-i altera sensurile. Este cu atât mai grav cu cât este vorba chiar de

256. hierofania muntelui sacru al dacilor, Ceahlăul, Kogaionon-ul din Moldova!
FOTO: DAN TELEMAN
În prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, se produce un fenomen optic nu doar unic ci şi
spectaculos: sub lumina răsăritului, umbrele vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului formează, timp
de peste 80 de minute, o hologramă naturală imensă, sub forma unei piramide perfecte. Este vorba
de ceea ce se cunoaşte sub numele de Umbra Piramidei. Dar nu numai atât: aceasta debutează cu
apariţia spre vest, timp de câteva minute, a Căii Cerului, având aspectul unui nesfârşit drum
întunecat, mărginit în stânga de un parapet luminos, ce leagă Pământul de Cer. Ne putem cel puţin
imagina cât de importantă este şi a fost încă din vremuri imemoriale sacralitatea acestui fenomen,
dovadă vie fiind păstrarea în tradiţia muntelui Ceahlău a sărbătorii anuale a urcatului pe munte.
Umbra Piramidei
Interesant este şi faptul că spre est de Ceahlău pornea aşa-numita Cale Sacră, ce ajungea la Cheile

257. Bicului, în sud-estul oraşului Chişinău, de unde continua spre est şi era marcată printr-o linie de
megaliţi amintită şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, linie ce corespunde cu
Exampeos-ul menţionat de Herodot. Acelaşi autor afirmă că „cel mai înalt multe al Moldovei este
Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi fost cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost tot atât de celebru ca şi
Olimpul, Pindul sau Pelia.” Nu numai el, ci şi Gheorghe Asachi, consemnează faptul că acest
munte sacru este vizibil de la foarte mare depărtare: „Corăbierul de pe Marea Neagră vede piscul
cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei şi până la Cetatea Albă. Locuitorul de pe ţărmul
Nistrului vede Soarele apunând după masa acestui munte, iar păstorul nomad, după ce şi-a iernat
turmele sale pe câmpii Bugeacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau
Ceahlăului, întocmai precum o corabie se orientează după lumina farului ca să intre în port.”
Mai mult decât atât, chiar în anul 1988 a fost lansată ipoteza existenţei unei piramide construite sau
cioplite în vârful Toaca, ipoteză susţinută de numeroase dovezi geologice, arheologice, cartografice,
fotografice ş.a.m.d. Pornind de la harta topografică a muntelui Ceahlău, este recunoscută baza
piramidei – un pătrat cu latura de 290 de metri – precum şi direcţiile diagonalelor şi axelor
principale, după cum se observă în figură. În urma cercetărilor se relevă faptul că axul principal R2
are un azimut geodezic de 73,5 grade, direcţie ce nu corespunde totuşi cu răsăritul de Soare din data
de 6 august, dar corespunde perfect celui din 23 august 2000 î.e.n. (faraonii egipteni îşi orientau
astronomic piramidele după poziţia cerească a Carului Mare din aceeaşi dată). Diferenţa de 17 zile
dintre cele două date calendaristice se explică foarte simplu prin mişcarea de precesie a Pământului,
reflectată în schimbările calendaristice ce au avut loc în e.n. Ziua sfântă de 23 august aleasă de
egipteni (astăzi Sfântul Lup) reprezintă de fapt jumătate din mersul Soarelui pe orizont între
solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă, identică ca şi simetrica dată primăvăratică din 23 aprilie
(Sfântul Gheorghe, despre care am vorbit într-un articol precedent). Dovezi în plus pentru alinierea
solară a piramidei ce formează vârful Toaca sunt cele trei piramide din piatră, înalte de 40 de metri,
decopertate în vara anului 2003 în comuna Heleşteni – Movileni, judeţul Iaşi, a căror aşezare
geografică este similară aceleiaşi direcţii solare R2, cu o abatere de 0,5 grade faţă de azimutul de
73,5 grade.
Iată şi o legendă care păstrează foarte multe informaţii relevante cu privire la sărbătoarea străveche
a Probejeniei:
Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de
înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată
vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi
miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat
doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în
plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte
un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare.
Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai
mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea
măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni
în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul
muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, c-un stânjen se săltase
Ceahlăul…
După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o
mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea
gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot
de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de
atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă
în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.

258. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub
Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi
Jgheabul Urieşilor…
Vârful Toaca văzut dinspre Jgheabul cu Hotaru
Un alt aspect demn de notat este semnificaţia oronimului Pion, numele vechi al Ceahlăului,
pronunţat de locuitorii de la poalele muntelui ca Pion sau Peon, ceea ce subliniază conservarea
numelui datorită unei interdicţii religioase, atâta timp cât pronunţia respectivă este cu totul singulară
într-o arie în care toate cuvintele începute cu „pi” se pronunţă „chi”. Conform utilizării limbii
egiptene vechi, cuvintele pi şi on se traduc prin casă, respectiv coloană. Pion înseamnă astfel Casa
Coloanei, adică exact ceea ce pare să reprezinte complexul Toaca (casa) – Panaghia (coloana). În
plus, cuvântul panaghia are în limba greacă semnificaţia de sfântă.
În sprijinul legendei mai sus amintite stau şi unele dovezi etnografice. Balada Mioriţa a fost culeasă
de Vasile Alecsandri din gura unui baci Udrea de la o stână de pe muntele Ceahlău, aceasta fiind
prezentă în peste 1000 de variante nedescifrate încă istoric. După Al. Odobescu are „tonalităţi de
bocet”, după C. Brăiloiu, „afinităţi cu cântecul de înhumare”, iar după Ovidiu Bîrlea „este o colindă
de doliu”. Mirificul Kogaion din Ceahlău poate fi locul sau altarul de adunare religioasă desemnat
de versurile „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”. În balada populară, document filosofic
ancestral, se îmbină cultul morţii şi-al nemuririi, specific geto-dacilor, cu elemente de arheo-
astronomie precum în „Soarele şi luna,/ Mi-au ţinut cununa…/ Păsărele mii/ Şi stele făclii!”. Ca
baladă funerară ne arată direcţia mortuară solară (R2), „Pe l-apus de soare”, care reprezintă în
acelaşi timp şi descreşterea poziţiei răsăritului de soare.
Panaghia

259. În calendarul popular, data de 6 august delimitează hotarul dintre vară şi toamnă, începând ca din
această dată frunza codrului să pălească, să-şi schimbe culoarea, iarba să nu mai crească, iar apele
să se răcească, de unde şi interdicţia rituală impusă omului de a nu se mai scălda în apa râului. La
fel şi omul se schimbă la faţă, nu mai este înnegrit de arşiţa verii, chipul lui începe să se albească.
Astfel natura, omul, cosmosul, toate îşi schimbă înfăţişarea, mersul, mişcarea pregătindu-se pentru
trecerea la marele anotimp al iernii. În acest context de încetinire a ritmului naturii şi al vieţii,
„Schimbarea la faţă a Mântuitorului” nu este decât o falsă tradiţie, creştină de altfel, care nu are
nimic de a face cu tradiţiile autentice indo-europene, care îşi păstrează profundele semnificaţii în
legende şi balade populare, precum cele amintite mai devreme. Acolo stă ascunsă adevărata
spiritualitate şi nu în legendele „sfintei” scripturi iudeo-creştine! Faptul că tradiţiile autentice au
convieţuit fragmentar cu cele false nu reprezintă absolut nici o scuză pentru cele false, care
trebuiesc descoperite şi îndepărtate, până vom ajunge la semnificaţia originară a sărbătorilor din
folclorul local. Probejenia reprezintă de fapt o mare schimbare sau trecere în altă condiţie, ce are
repercusiuni asupra tuturor, inclusiv asupra sufletului omenesc. Conform tradiţiei actuale, omului i
se impune lepădarea de „greşelile” trecute, drept pentru care există obiceiul ca în această zi sfântă
oamenii certaţi în cursul anului să se împace. De asemenea, purificarea presupune restabilirea
echilibrului între cele două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, o invocare şi pomenire a sufletelor
celor morţi prin străvechiul obicei al Moşilor (reflectat şi în legenda de mai sus).
Acum sunt pomeniţi Moşii Schimbării la faţă, la care „coliva din struguri” era ofranda sacră
simbolică din aceste poame ale verii, care începeau să se coacă. Prima boabă nouă de strugure luată
în gură („boabă nouă în gură veche”) era ca o împărtăşanie ce înlesnea comunicarea cu morţii
neamului şi dădea speranţa vieţuirii pentru cei rămaşi în „lumea albă”. Atât strugurele cât şi peştele
care se mănâncă în această zi sunt simboluri ale reînvierii, schimbării, prefacerii şi continuităţii. De
pomană se mai dădeau şi miere de albine (aliment ritual) şi primul must. În zonele preponderent
viticole are loc ritualul sfinţirii şi binecuvântării strugurilor, după care ofranda sacră este sfinţită (în
biserică, în cazul creştinilor, oamenii luând apoi câte un bob ca „anafură”). În zonele nordice, în
care strugurii sunt mai rari, se face „coliva de faguri de miere” şi se bea ţuică cu miere (sau
hidromel).
Plantele de leac culese în această zi (avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul), precum şi
crenguţele cu fructe (alune, prune), sunt socotite a avea mare putere de vindecare pentru unele boli
ale verii.

260. Piatra Ciobanului, Vârful Toaca şi o parte din schitul intrus
În condiţiile în care avem la îndemână documente din folclor, cât şi fenomene cosmice vizibile cu
ochiul liber, care atestă tradiţia străveche, precreştină, a sărbătorii Schimbării la faţă, de fapt a
Urcatului pe munte, chiar este o absurditate să ne fofilăm în tradiţia falsă impusă de creştinism şi să
evităm să vedem spiritualitatea sa autentică. Faptul că în prezent muntele Ceahlău, străvechi centru
religios, suferă de pe urma îmbinării elementelor creştine cu cele precreştine (fapt ce se observă în
mod clar în toponime, asta ca să nu mai vorbim de schitul „răsărit” în mod subit chiar la limita
Rezervaţiei Ştiinţifice Ocolaşul Mare, zonă strict protejată) nu este o scuză pentru tolerarea
elementelor creştine. Ceahlăul este şi va rămâne un munte sacru al dacilor (şi al indo-europenilor),
care nu au fost niciodată iudeo-creştini!
JESUS, ISUS SI DACII
By Gabriela Dobrescu 08/12/2012
SI TOTUSI…DE CE … Legenda lui Iisus Christos este aproape identica cu legenda
Gemenilor Divini Zalmoxis ?
A existat Iisus Christos intr-adevar? Considerata drept cea mai mare blasfemie de catre
biserica, o asemenea intrebare ii chinuie pe multi. In conditiile in care istoria a fost de prea
multe ori falsificata iar dovezi certe ale existentei Mantuitorului nu prea exista, ar fi
hazardata o pronuntare fara echivoc. Cert este, insa, un singur lucru: legenda lui Iisus
Christos este aproape identica cu legenda Gemenilor Divini Zalmoxis!
Mama Gemenilor Divini, Zalmoxis, se numea (Fecioara) Maria, ca si mama lui Christos. (nota
mea: apropos de “fecioria” Mariei se face referire la faptul ca Mammi-Geea-Fecioara Maria,
in calitatea sa de medic sef al expeditiei stiintifice extraterestre, nu avea nevoie de procesul
cunoscut omului pentru a crea zei, semizei ori oameni, iar Vechile Texte ne dau de intels ca

261. Mammi-Fecioara Maria a creat omul din propria gena).
La nasterea Copiilor Ceresti au venit, dinspre Marea Neagra, adica de la Rasarit, trei magi cu
daruri, asa cum au venit, tot de la rasarit, la nasterea lui Iisus.
Regele scyth Erete a vrut sa-I ucida pe pruncii Apollon si Artemis, intocmai cum regele Irod a
vrut sa-l omoare pe copilul Iisus. Ca sa scape de persecutiile lui Erete, Aisepios (tatal adoptiv
al Copiilor Ceresti) si sotia lui, impreuna cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar Iosuf, mama si
copilul, in Egipt.
Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia (“nunta”, conform romanescului cununie) iar
Christos a fost invitat la nunta de la Cana. Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea
Modula, iar cea care l-a uns cu ulei sfant pe Iisus a fost Maria din Magdala. In graiul traco-
dacic, conducatorului unui tinut I se spunea PILEAT (“nobil”,”stapan”), iar guvernatorul
roman care n-a putut impiedica rastignirea lui Christos a fost Pilat din Pont. Inainte de a fi
ucis, Apollon s-a retras in crangul AKES-SAMENOS (“Gradina Sfanta”) iar Iisus in gradina
Ghetsimani.
Pe o gema tracica, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – “Cel Jelit”) apare crucificat ca
si Christos in iconografia crestina.

262. Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost Simon zis Petru, Andrei, Iacov si Ioan, iar primii
patru ai lui Apollon au fost Asanum zis Petrae, Andar, Iacchus si Ion, ce erau frati de lapte ai
zeului (nota mea: am dat intr-un mail dovezi si despre fratii lui Iisus).
Ultimul apostol al lui Christos a fost Pavel din Tars, iar cel care a restaurat cultul zalmoxian a
fost Buerebuistas, caruia poporul i-a zis si PAVEL TER (“Cel mai mare Imparat) (nota: vezi
statuia lui Burebista de la Orastie pe care sta scris “Rege al Tuturor Regilor”!)

263. Iisus a fost crucificat (pe vechiul simbol al credintei traco-dace) pe dealul Golgota, care
inseamna “Locul Capatanii” iar zeul trac a fost ucis pe colina ARGE-DAVA (“Locul
Capului”,”Capatana”).
Cel care l-a adus acasa pe Apollon ucis a fost tatal adoptiv, AISEPIOS, nobil din tinutul
AURUMETTI (Ialomita); cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce si l-a pus in mormant a
fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif.
Cel care a proorocit nasterea Gemenilor Divini a fost Orpheus, caruia I s-a mai spus si Ion
“Magnificul”; profetul care l-a precedat pe Iisus a fost Ioan Botezatorul.
Lui Orpheus i-au taiat capul MANAIDES (“Dansatoarele”), pe timpul marii preotese
SALONAI iar Sfantului Ioan Botezatorul I s-a taiat capul in urma unui dans al Salomeei.

264. Ca si zeul trac, Christos a inviat si s-a inaltat la cer. Lui Apollon I s-a mai spus si CHAR-
YSTOS (“Fiul Cerului”) iar lui Iisus, Christos.
Cei doi Zalmoxis le-au lasat traco-dacilor un NOF DIADIS (“Noul Testament”) iar cartea
sacra a crestinilor este tot Noul Testament.
Un trib dacic se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteste de crestini.
La fel, Iros vine de la Irodia – numele Craiesei Ielelor si al Reginei Vantoaselor (nume care
aminteste de Seth – “vantul napraznic”, dusmanul lui Ram!)

265. Iisus Christos este cunoscut din vechile scrieri crestine (“Noul Testament”) drept “Fiul
Domnului”. Ei bine, Zalmoxe era numit de traco-daci AIZUS, adica…”Fiul”! Nimic deosebit,
o coincidenta? Notati, atunci, ca AIZUS se citeste “Ezus”, comparati cu ebraicul “Jesus”,
frecvent inalnit chiar inainte de nasterea lui Iisus Christos (Jesus, citit “Gisus” in engleza) si
vom ajunge la aceeasi concluzie, aparent senzationala: Isus-Jesus era un vechi nume ebraic,
frecvent intalnit, preluat de la traco-daci tocmai pentru semnificatia lui divina!(nota mea: in
Spania inca se foloseste frecvent numele de Jesus). Inca de acum 2000 de ani, evreii voiau sa se
numeasca Cohen (“Mare Preot”), Lev-Leon (Leu-regele animalelor), Fischer (pescarul care
tine in undita pestii..crestini), Cezar (ca imparatii romani), Solomon, Saul, David (niciodata
Goliath- uriasul fraier!), Samuel, Max-Massimo (de la “maximus”) etc.
Mai tarziu, tot evreii au transformat numele Mantuitorului in Isus, care inseamna “magar” in
ebraica, semn al ostilitatii fata de propovaduitorul unei credinte ce nu le apartinea si nu le
convenea..Motiv pentru care s-a gasit solutia de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus?
Pentru ca aceste variante aminteau prea mult de originea traco-daca a numelui
Mantuitorului!
Pentru cei aflati inca in cumpana, mai ofer o informatie, la fel de senzationala si de elocventa:
cea dintai icoana din istorie a lui Iisus Christos, ne semnaleaza Christofi Cerchez (“Cea dintai
icoana crestina”) se gaseste pe…Columna lui Traian si este numerotata XVII (numar fatidic
in credinta romama!) de catre Cichorias pe unul din registrele Columnei Traiane. Figura sa,
cu parul si barba crescute in voie, nu se deosebeste cu nimic de dacii barbosi si pletosi de pe
restul Columnei.

266. Oare intamplatoare aceasta aparitie? Nu cumva Iisus Christos era cunoscut la acea vreme ca
avand origine traco-daca? De ce nu mai exista alte dovezi in acest sens? Pentru ca unii au avut
grija, de-a lungul secolelor, sa elimine toate vestigiile stanjenitoare…
Din cartea „Marile mistere ale piramidei oculte” – Cristian Craita, editura Obiectiv, pag.30-
31„
Iisus Hristos, Zamolxe şi dacii
By Gabriela Dobrescu 08/12/2012
PARTEA I
In articolul Slujbă pentru Zamolxe, publicat în nr. 8/2010 al revistei Lumea misterelor, am citat din
lucrarea Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus, a dl prof. dr. Constantin Miu. Intrucît
afirmaţiile respective au trezit un mare interes, am luat legătura cu autorul şi am obţinut acordul
Domniei Sale pentru a prezenta întregul studiu. Dată fiind însă întinderea materialului, acesta va fi
publicat fragmentat, în cîteva numere consecutive.
Scurtă prezentare a autorului
Dl. prof. dr. Constantin Miu s-a născut la data de 7 ianuarie 1957, în Medgidia, este absolvent al

267. Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1982), profesor
titular de limba şi literatura română la Liceul Teoretic din oraşul natal. A obţinut masteratul în
Teologie – „Ecole du Maître” – Geneva (între 1992 şi 1994), cu teza Les Dons du Saint Espirit,
titlul de doctor în filologie la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi, în 2001, cu teza Poezia religioasă
a lui V. Voiculescu. Dl prof. dr. Constantin Miu a ţinut peste 28 de conferinţe pe diferite teme, fiind
autorul a
650 de eseuri, poezii, cronici literare, comentarii şi sinteze, publicate în peste 23 de reviste. A scris
31 de cărţi, publicate la diferite edituri, este colaborator al unor emisiuni de radio şi televiziune şi a
primit 18 premii şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale.
A existat Iisus Hristos?
Pornind de la un articol publicat pe internet (http://www.razboiulnevazut.com/iisus-marele-initiat-
din-dacia.html), unde se acreditează ideea (susţinută pe baza unei documentaţii riguroase) că Iisus
ar fi „Marele Iniţiat din Dacia”, vom aduce şi noi alte argumente, „teza” noastră fiind centrată pe
doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus.
Mai întîi, se cuvine să amintim consideraţiile în legătură cu atestarea documentară a existenţei lui
Iisus: „Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Hristos nu a existat ca
personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte
susţin faptul că inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasitotala lipsă a informaţiilor despre
persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor, a căror existenţă nu o pot
contesta).
Noi spunem că nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate. Avem anumite rezerve în a crede că evreii se
tem atît de mult de o «născocire» şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mîndri.
Avem rezerve în a crede şi faptul că Iisus lipseşte cu desăvîrşire din literatura vremii, deoarece
există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl fac
pînă şi evreii, acuzîndu-l însă de vrăjitorie.
O tradiţie din secolul I sau II îl menţionează pe «Yeshu», care «practica vrăjitoria şi uimea Israelul»
(cf. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, p. 305, ediţia 1992). Apoi, avem
mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască. El afirma că în acea epocă
trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice. (cf. J. Duquesne,
Iisus, Editura Humanitas, 1995, p. 245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi
duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus, de exemplu, ne confirmă faptul că Iisus a fost
condamnat la moarte în vremea cînd guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale, 15, 44).
Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tînăr (Scrisori, 10, 96) şi Suetonius (Viaţa
lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul că o «născocire evreiască» nu putea
beneficia de «acte în regulă» ale condamnării sale la moarte. Acest document există, dar şi altele,
precum Mărturia păgînului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului
roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în
care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus, şi alte patru epistole ale lui Pilat
către împăratul Romei. Atîta zarvă pentru o «născocire evreiască»?… Ne îndoim în mod serios.
Urmărind atît relatările istorice despre Iisus, cît şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a
crede că Iisus ar fi fost evreu, aşa cum afirma M. Eliade, şi că divinitatea căreia i se închina el şi o
numea Tată era Yahwe al evreilor.”
Cărui neam i-a aparţinut Iisus?
In subcapitolul Caracterele tipologico-raseologice ale lui Iisus, cel care semnează, din păcate, cu
pseudonimul „Zamolxe” încearcă să demonstreze ideea că Iisus ar încarna tipul uman carpato-
danubian. Iată care sînt argumentele:
„Beneficiem de două descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus, funcţionar roman în
regiunea Tyr şi Sydon, şi cealaltă a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate

268. împăratului de la Roma. Să-i dăm cuvîntul lui Lentullus, care ne spune: «(Iisus) este de o statură
mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai
frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade pînă la umeri, se împarte în două
prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimînd
inocenţă şi linişte. Nicio pată sau zbîrcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele
subţiri, expresia nobilă nu arată niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată şi de
aceeaşi culoare cu părul este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sînt albaştri-vineţii,
blînzi şi senini» (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Hristos, Documente
istorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
De altfel, în majoritatea icoanelor creştine, mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu
acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… Prin urmare, nimic din caracterele
tipologico-rasiale ale evreilor. Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: «Trecînd într-o zi
pe lîngă lacul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un
tînăr… Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atît de mare era
deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa
mea o privire atît de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decît între el şi ascultătorii lui, cu
bărbile lor negre şi feţele încruntate» (ibidem, p. 121).
Urmărind relatările celor două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui
neam putea aparţine el? Ne lămuresc în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu,
care, vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din «Ţara Soarelui Răsare» (Dacia), spun că,
sumerienii, «în acord cu prezumţiile sumerologilor», aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept
sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte
perfect tipului uman geto-dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi al pletelor (Eugen Delcea/
Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Editura Obiectiv, Craiova, vol. I,
p. 63). Iar I. I. Russu completează: «…Dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român,
iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n.), cuceritori ai Sumerului la mijlocul
secolului al IV-lea, nu puteau fi decît cu părul castaniu» (ibidem, p. 64). Prin urmare, după
caracteristicile tipologice, Iisus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului
semitic!”
Asemănări bizare
In cartea sa Piramida ocultă, Cristian Crăiţă rezumă legenda Gemenilor Divini Zamolxis. Intre
aceasta şi „istoria” lui Iisus Cristos pot fi sesizate cu uşurinţă numeroase similitudini. Iată care sînt
acestea:
– Mama Gemenilor Divini, Zamolxis, se numea (Fecioara) Maria, ca şi mama lui Hristos. La
naşterea Copiilor Cereşti au venit, dinspre Marea Neagră, adică de la Răsărit, trei magi cu daruri,
aşa cum au venit, tot de la Răsărit, la naşterea lui Iisus;
– Regele scit Erete a vrut să-i ucidă pe pruncii Apollon şi Artemis, întocmai cum regele Irod a vrut
să-l omoare pe pruncul Iisus. Ca să scape de persecuţiile lui Erete, Aisepios (tatăl adoptiv al
Copiilor Cereşti), şi soţia lui, împreună cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar Iosif, mama şi copilul, în
Egipt;
– Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia („nunta”, conform românescului cununie), iar
Hristos a fost invitat la nunta de la Cana;
– In graiul traco-dac, conducătorului unui ţinut i se spunea
PILEAT („nobil”, „stăpîn”), iar guvernatorul roman în timpul căruia a fost răstignit Hristos a fost
Pilat din Pont;
– Inainte de a fi ucis, Apollon s-a retras în crîngul AKES-SAMENOS („Grădina Sfîntă”), iar Iisus
în grădina Ghetsimani;
– Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea Modula, iar cea care l-a miruit pe Iisus a fost Maria
din Magdala;

269. – Pe o gemă tracică, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – „Cel Jelit”) apare crucificat ca şi
Hristos, în iconografia creştină;
– Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă „Locul Căpăţînii” iar zeul trac a fost ucis
pe colina ARGE-DAVA (jud. Giurgiu), „Locul Capului”, „Căpăţîna”. Cel care l-a adus acasă pe
Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, AISEPIOS, nobil din ţinutul AURUMETTI (Ialomiţa); cel care a
luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormînt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele
de Iosif;
– Naşterea Gemenilor Divini a fost prorocită de Orpheus, căruia i s-a mai spus şi Ion „Magnificul”;
profetul care i-a pregătit Calea lui Iisus a fost Ioan Botezătorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul
MANAIDES („Dansatoarele”), pe timpul marii preotese SALONAI, iar Sfîntului Ioan Botezătorul i
s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei;
– Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost: Simon, zis Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, iar primii patru
„ucenici/apostoli” ai lui Apollon au fost Asanum, zis Petrae, Andar, Iacchus şi Ion, care erau fraţi de
lapte ai zeului. Ultimul apostol al lui Hristos a fost Pavel din Tars, iar cel care a reabilitat cultul
zamolxian a fost Boerebuistas, căruia poporul i-a zis şi PAVEL TER („Cel mai mare împărat de pe
pămînt);
– Ca şi zeul trac, Hristos a înviat şi s-a înălţat la cer.
Zamolxe sau Iisus?
In legătură cu moartea şi învierea lui Zamolxis, avem mărturia lui Herodot: „Deoarece tracii trăiau
în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxe, întrucît trăise printre eleni, îndeosebi
în preajma lui Pitagora, omul cel mai înţelept al Helladei, cunoscînd astfel modul de viaţă ionian şi
nişte moravuri mai de soi decît cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire, unde le
oferea ospeţe cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici
urmaşii lor nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea
parte de toate bunătăţile. In tot acest răstimp, cît îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, poruncise
să i se facă o locuinţă subterană.
Cînd locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci, coborînd în adîncimea încăperilor subterane,
unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an a
apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcîndu-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că
ar fi făcut. Intrucît îl priveşte pe Zamolxe, ca şi locuinţa lui de sub pămînt, eu nici nu tăgăduiesc
toate cîte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de
Pitagora” (Herodot, Istorii, IV, 95-96).
– Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS („Fiul Cerului”), iar lui Iisus – Hristos.
– Cei doi Zamolxis le-au lăsat traco-dacilor un NOF DIADIS (un „nou testament”), iar cartea sacră
a creştinilor este tot Noul Testament. Un trib dacic se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte
de creştini.
– Iisus Hristos este cunoscut din vechile scrieri creştine („Noul Testament”) drept „Fiul Domnului”.
Zamolxe era numit de geto-daci AIZUS, adică „Fiul”! (Apud Cristian Crăiţă, Piramida ocultă,
Editura Obiectiv, Craiova, 2007, p. 30-31). De reţinut că AIZUS se citeşte „Ezus”. Comparînd
numele cu ebraicul „Jesus”, frecvent întîlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus Hristos (Jesus, citit
„Gisus”, ca în engleză), se poate concluziona că Iisus – Jesus era un vechi nume ebraic frecvent
întîlnit. Se pare că a fost preluat de la proto-geţi, tocmai pentru semnificaţia lui divină!
Autor: Ionel Grama
ISUS HRISTOS, ZALMOXE SI DACII PARTEA II
Continuăm prezentarea lucrării Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus, autor dl. dr. Constantin
Miu.
Fiul lui Dumnezeu

270. „Mai tîrziu, tot evreii au transformat numele Mîntuitorului în Isus (grafiat cu un singur i), care în-
seamnă în ebraică, semn vădit al ostilităţii faţă de propovăduitorul unei credinţe care nu le aparţinea
şi nu le convenea. Motiv pentru care s-a găsit soluţia de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus?
Pentru că aceste variante aminteau de originea proto-getă a numelui Mîntuitorului – dacă e să dăm
crezare legendei.
In acest loc, se cuvine să spunem răspicat: nu respingem aceste argumente, dar ele nu trebuie
absolutizate! Iată de ce, avînd în vedere că Maria – mama lui Iisus – era evreică, adevăr consemnat
şi de Evanghelii, care a fost coroborat cu un pasaj din Geneza, 17: 9-10 («Dumnezeu a zis lui
Avraam: „Să păzeşti legămîntul Meu, tu şi sămînţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este
legămîntul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămînţa ta după tine: tot ce este de parte
bărbătească între voi să fie tăiat împrejur”>).
Unii cercetători şi chiar teologi au tras concluzia că şi Iisus ar fi putut fi circumcis. Din aceste
considerente, despre tipul uman carpato-danubian în care s-ar încadra Iisus poate fi socotită o
simplă speculaţie de către sceptici. Insă această nu este menţionată în Evanghelii, cum că ar fi fost
adoptată de creştini. De altfel, însuşi Iisus vorbeşte de botez (prefigurat mai întîi de Ioan
Botezătorul): (Ioan 3:5).
Conform spuselor lui Iisus, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoană trebuie să se
nască din apă şi din Duh. El nu aminteşte de nicio excepţie în ceea ce îi priveşte pe prunci. Nu
spune: Mai mult chiar, drept-credincioşii creştini nu practică circumcizia băieţilor, deoarece Iisus
nu a pomenit nicăieri despre aşa ceva!
In privinţa legendei Gemenilor Divini Zamolxis, care are vădite similitudini cu lui Iisus, Cristian
Crăiţă nu precizează ! Un exeget care se respectă îşi susţine punctele de vedere, pe baza unei
documentaţii/ bibliografii riguroase. Dăm însă credibilitate ideii că Iisus, în intervalul 12-30 de ani
(perioadă albă în evanghelii, cît El este absent din viaţa publică), ar fi putut cunoaşte doctrina
zamolxiană. Pentru început, vom reproduce fragmentul Zamolxe în predicile lui Iisus din studiul de
care aminteam:
«Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa că epitetele pe care I le dă Iisus lui Dumnezeu
nu sînt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său
divin atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul. In Evanghelia sa, Ioan ne spune: <Şi
eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu> (Ioan,1:33). Cine este divinitatea căreia i
se închina Iisus, ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al
Noului Testament? Ne lămuresc arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu, Dacia
Preistorică: . (N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Editura Arhetip, 2002, p. 214).
Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată , care ne duce cu gîndul la formularea
evanghelică Domnul Dumnezeu, o aflăm şi azi în tradiţiile populare româneşti (loc. cit., nota 2).
Observăm că, într-o formă sau alta, Dumnezeu este o denumire naţională a divinităţii supreme
pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri pînă azi. Spunem
aceasta, cu atît mai mult cu cît Iisus apare în Evanghelii şi cu denumirea de Mesia, iar zona din
sudul Dunării, locuită de asemenea de daci, se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus că
Iisus era de origine dacică, iar formarea sa spirituală s-a desăvîrşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul
că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios. Cel mai des întîlnit epitet
al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus este , care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui
Zamolxe (op. cit, p. 208-210).
De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate, ca locuri de cult şi închinăciune,
vîrfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existînd numeroase înălţimi ce poartă denumirea de
tartar, tatăl sau tătar (op. cit., p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt, şi
anume acela că, în toate momentele principale ale vieţii sale pămînteşti, Iisus a fost legat de munte:
Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit că
s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

271. Fiul Omului
Una dintre cele mai frecvente denumiri pe care Iisus şi le dădea sieşi era cea de Fiu al Omului.
Poate că această denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului Testament, cu referire la
Iisus. Cine era acest om? In niciun caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei -, ci mai
degrabă la acea fiinţă celestă la care face referire Daniel: (7:13).
Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Iisus apare în Evanghelii:
ca şi precizarea lui Marcu referitoare la această titulatură: <Şi învăţînd în Templu, Iisus zicea: cum
zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfînt: Zis-a Domnul
Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea pînă voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. Deci,
însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui> (Marcu 12:35-37). Ciudat, nu?
Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie, pentru a afla cine este acest David, despre care vorbeşte
Iisus. Urmărind puţin mersul istoriei, vedem că aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui
David! Ba mai mult, cartea Psalmilor, atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă
discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament, avînd mai degrabă un caracter esenian. Numai
că…. esenienii erau discipolii dacilor, fiind singurii dintre evrei care s-au <încăpăţînat> să rămînă la
tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care, în calitate de locuitori ai davelor, se numeau .
Şi iată cum, o singura literă poate schimba o întreagă istorie! Acum să revenim şi să vedem de ce
însuşi Iisus îşi spunea fiul omului. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: (op. cit., p.
255, nota 2). Şi, mai departe, tot el ne lămureşte, spunînd: (op. cit., p. 226). Numai că, Densuşianu
face greşeala de a nu-şi da seama că ambele zeităţi sînt una şi aceeaşi mare divinitate a preistoriei –
Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus. Concluzia care se impune, alăturînd cele două atribute ale lui
Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui David, ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus, Fiul Daviei (Daciei)
(care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-
ar putea indica şi ce anume a făcut Iisus în perioada aşa-numită a vieţii sale, dintre 12 şi 30 de ani,
în care nu se ştie nimic despre el.
Urmărind cele spuse pînă acum, precum şi alte informaţii ale istoriei sacre, vom vedea că, în acest
interval, Iisus şi-a desăvîrşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu/Zamolxe, în Dacia, mai
exact pe Vîrful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru
că… geografia sacră a Antichităţii se reduce la… Dacia, iar momentele naşterii lui Hristos şi a
morţii lui Iisus sînt legate de o peşteră… care, peste tot, este legată de iniţierile misterice. Mai mult,
moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade,
devine Axis Mundi – axa lumii. Doar că, pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic,
în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe».
In perioada din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvîrşit viaţa spirituală la <şcoala
preoţilor> esenieni. In acest sens, Alexandru Doboş aduce cîteva argumente, în cartea sa Dacia –
izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): (p. 77-78). După cum se poate vedea din
citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sînt recognoscibile în persoana lui Iisus,
inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tînărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu,
10:21).
In linii mari, doctrina zamolxiană avea următoarele principii: nemurirea sau imortalitatea sufletului
(Herodot); vindecarea prin corelaţia trup-spirit, ceea ce indica omul integral (Platon); ascetismul –
urmărind să nu folosească nimic viu în hrană; predicarea curajului (Strabon); cunoaşterea astrelor
(Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot).
Călugării geto-daci
Trăsăturile subliniate de noi sînt menţionate de Alexandru Doboş în cartea amintită, unde se
vorbeşte pe larg despre faptul că esenienii ar fi, de fapt, vechi terapeuţi geto-daci, iar . Ei (op. cit., p.
75). Flavius Josepus îi asemăna pe esenieni cu călugărilor geto-daci, considerînd că aceasta era mai
bine cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea călugărilor amintiţi. Numele acestor

272. călugări erau, la geţii din dreapta Dunării, cristai (să fie doar simplă asemănare fonică între ei şi
crestini ?!), iar la cei din stînga Dunării, pleistai. Vasile Pîrvan punea cristai în legătură cu ktistis –
în limba greacă (oare nu au fost ai noii religii primii creştini, în frunte cu apostolii?!) – şi pleistai cu
polistis – fondator de cetăţi. Invăţătura iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici,
precum şi la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt, concentrîndu-şi atenţia
numai asupra lumii fizice.
Orice iniţiere era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că neofitul putea să facă
faţă practicilor de iniţiere ce urmau, fără să-şi rişte sănătatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie
că orice iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea (trezirea). Din relatările anticilor asupra
călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş, op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări
orgiastice sau consum de droguri, care să rupă legătura cu lumea reală, ci prin purificări, asceză şi
viaţă neprihănită, departe de lume şi de preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile
spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încît să poată domina partea din om legată de lumea
fizică/reală.
Se spune că spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că aceasta o face doar în
starea de somn şi, la trezire, omul nu mai ştie nimic, deoarece nu s-a înregistrat în memoria
fizicului. Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci cînd neofitul a realizat o legătură
conştientă cu sacrul şi astfel are dovada existenţei acelei lumi, printr-o experienţă trăită. Ei bine, aşa
cum preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rîndul esenienilor, neofitul trebuia să aibă parte de
unele privaţiuni, să fie supus unor încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile
petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sînt tot o formă a privaţiunilor şi a ispitirilor la care era
supus neofitul care aspira să intre în eseniană“.
AUTOR: IONEL GRAMA
ISUS HTISTOS, ZALMOXE SI DACII PARTE III
Comparaţii
In sprijinul „tezei” noastre că Iisus îşi însuşise doctrina de sorginte zamolxiană prin filieră eseniană,
vom compara un pasaj din Evanghelia după Sf. Ap. Matei şi un text Herto Valus, ce cuprinde
învăţăturile preoţilor zamolxieni către norod. Textul este versificat:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!/
Ferice de cei care plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!
Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!
Ferice de cei care flămînzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!/
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este împărăţia Cerurilor!” (Evanghelia după
Matei, 5:3-10).
„Fericiţi cei ce-s cutezători Că a lor este victoria In plaiurile cele sfinte
Fericiţi cei ce plîng, că aceia In dalbe ceruri s-or mîngîia.
Fericiţi cei blînzi, că aceia Vor moşteni întreg pămîntul.
Fericiţi cei care flămînzesc Şi însetează după ştiinţă, Că aceia se vor sătura Şi niciodată n-or mai
răbda.
Fericiţi aceia care muncesc, Pămîntul făcîndu-l grădină, Că ei vor culege roadele In Grădinile
Cerurilor/

273. Fericiţi vor fi şi cei milostivi Că aceia se vor mîntui
Fericiţi cei curaţi în suflet Că s-or hrăni doar cu lumină
Fericiţi făcătorii de pace, Că Fiii cerului s-or chema
Fericiţi cei prigoniţi pentru Dreptate, că a lor este Raiul” (Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian
Bucurescu, Dacia Magică, Editura Arhetip, 1999, p. 95-96).
Fericirile din Herto Valus sînt legile pelasgilor – proto-geţii -, pe care preoţii daci, iniţiaţi de
Zamolxis, le-au moştenit şi pe care le regăsim „conservate” aproape intact în predicile lui Iisus. Că
Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi
un reformator care, ulterior, a fost divinizat este o ipoteză pe care o considerăm verosimilă.
De altfel, Diodor din Sicilia (născut la Agyrion, în Sicilia, şi care a trăit pînă în anul 21 î.H.) îl
situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Dacă
acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a
propovăduit-o, cu alte cuvinte care a fost „instrumentul” de răspîndire…
In Facerea, 11:1 citim că „în vremea aceea era în tot pămîntul o singură limbă şi un singur grai la
toţi”. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea
California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afirmă în prefaţa
cărţii sale Civilizaţie şi cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate
culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică,
iubitoare şi creatoare de artă, ce a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători,
din epocile bronzului şi fierului (…).
Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de Al Doilea Război
Mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor
culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că
această străveche civilizaţie europeană o precede cu cîteva milenii pe cea sumeriană….”
Marija Gimbutas şi G. Rachet sînt de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi în stepele ponto-
caspice, de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î.H.) şi
al doilea (3400-3200 î.H.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î.H.) a
afectat profund şi Asia (cf. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti,
1989, p. 227-228).
Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din
cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii)
au fost cei dintîi care au adunat în societate familiile şi triburile răspîndite prin caverne, prin munţi
şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintîi state, au dat supuşilor lor legi şi au
introdus modul lor de viaţă mai blînd… Pentru poporul grec, pelasgii erau barbari. Rasa lor li se
părea atît de arhaică, atît de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atît de nobilă
în moravuri, încît tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi –
divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”.
Intărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „(…) Putem afirma că izvorul
populaţiilor din spaţiul central-european, de la Oceanul Atlantic pînă la Munţii Urali şi apoi de aici
pînă la hotarul cu China, a fost locuit în Antichitate de popoarele geto-dace” (Paul Lazăr
Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54).
Referindu-se la lexic, autorul precizează: „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.)
în cele mai vechi timpuri (Neolitic – n. n.) explică numărul foarte mare de cuvinte daco-româneşti
în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror
strămoşi au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor” (op. cit., p. 55).
Limba lui Iisus Hristos…
Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă din perioada formării sale spirituale la „şcoala ascetică

274. eseniană”, iar esenienii – precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citînd din Flavius
Josepus, întîiul mare cărturar al Antichităţii, care remarca sfinţenia unor mari grupuri de daci şi îi
aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni):
„Şi-au orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi .” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e
de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe aceştia limba în care el propovăduia – numită de autorii
antici lingua prisca, adică limba bătrînă, după cum ne spune Isidor din Sevilla. In Biblie, vorbirea
ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub
numele de Pogorîrea Sfîntului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Inviere şi
la zece zile după Inălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei,
pentru că atunci s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorîrea Sfîntului Duh fusese prorocită cu
sute de ani înainte de venirea Mîntuitorului în lume, mai întîi de Dumnezeu însuşi, prin prorocul Ioil
(2: 28-38), apoi de Sfîntul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit,
într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, cînd Sfîntul Duh-Mîngîietorul s-a pogorît peste Apostoli, în
chip de limbi de foc, dîndu-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a
venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii – n.n.). Şi li s-au arătat,
împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit cîte una. Şi s-au umplut toţi de
Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească”
(Faptele Apostolilor, 2: 2-4).
…Şi limba dacilor
Cel dintîi semn al acestei îmbelşugate revărsări a darurilor cerului peste Sfinţii Apostoli a fost acela
al grăirii în limbi, întrucît mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii –
se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…,2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită
de Sfîntul Pavel, cel mai în vîrstă dintre Apostoli, care a rostit o cuvîntare, vorbind despre Iisus
celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40).
Se ştie că cel care a adus Cuvîntul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul
Andrei, cunoscut în popor sub numele de Apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune
întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi
cunoscut atît limba, cît şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la
vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori. Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise
de la învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Care ar fi
putut fi acea limbă de comunicare?
Aceasta era limba pelasgilor – proto-geţii –, lingua prisca – cf. dr. Napoleon Săvescu, Noi nu sîntem
urmaşii Romei (Editura Impact, Bucureşti, 2002, p. 39). Numai astfel un străin a putut să intre în
dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche
în haine noi. In cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul
Ghelasie Gheorghe, de la Mînăstirea Frăsinei, aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la
continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”.
Creştinarea
Este vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, pînă în zilele noastre,
referitoare la momentul trecerii geto-dacilor la creştinism: „Se vorbeşte de o tradiţie care spune că
în acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către romanii lui
Traian. Acesta «s-a ascuns» în munţi, «sub chipul unui iconar – purtător de icoană»… Se zice că
marele preot a venit aici cu o icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-
au găsit, dar cînd au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpînd
astfel.
Intors pe pămîntul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui
Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decît legilor
străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de
băştinaşi, travestit în iconar (…) încearcă să le arate Noua Taină geto-dacilor. La început, a fost

275. suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punîndu-i-se clar, într-o adunare, problema
alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba
preoţească»:
«Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că înţelepciunea Cerului S-a pogorît şi pe acest pămînt
prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă
un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi
zile bune, şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…
Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum
lumii se arată: însuşi El din cer pe pămînt vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei, în idoli şi în
înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui
pămînt, pe Cel ce este însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am
cunoscut şi L-am întîlnit şi I-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mîna pe cap şi chipul
meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrînul, ci
pe preotul lui Hristos».
Porunca lui Zamolxe
La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a
lăsat cuvînt: «Cînd va veni însuşi Dumnezeu pe pămînt, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sînt
doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul
acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pămîntul
neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un
ostaş, concluzionînd, întreabă:
«Vasăzică, te-ai creştinat?>, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în
Dacia noastră şi tu însuţi, marele mag, l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut
biserică», după care îl condamnă: «Bătrînule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de
credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag, ca să nu rămînă pămîntul nostru fără legătură cu
cerul». Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult
aşteptat.
«Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia
eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenuncheat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de
preot al lui Hristos». Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moară, dar să
lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge pînă la Zalmoxe căruia îi voi duce haina de
creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare,
aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi».
Magul le spune celor care îl ascultau că în curînd vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după
care a săvîrşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după numele
apostolului ce ne-a adus pe Hristos. «Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de
Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag este primit de zeul
Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel,
ultimul urmaş al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sîngele lui sfinţit ridicînd acest
pămînt la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui
Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pămîntului”.
Coroborînd cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de
părintele Ghelasie, vom conchide că translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe
meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor nu a respins
„grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în
acest studiu. Poporul fusese pregătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam
şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul lui Zamolxis cel Nou – Iisus – le-a adus Noua Lege
a Vechiului Cod zamolxian.

276. Legenda gemenilor : APOLLO şi ARTEMIS!
By Gabriela Dobrescu 01/12/2012
Antichitatea este unanimă în a recunoaște daco-geților o adâncă religiozitate, care le pătrunsese și le
determinase viața în toate împrejmuirile.
Strabon( preluând amănunte din opera lui Poseidonio) spune despre râvna geto-dacilor pentru cele
sfinte: “Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui
este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el; se feresc, din cucernicie, de a mânca
vietăţi, şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere,
lapte şi brânză, ducând un trai liniştit pentru care pricină au fost numiţi «theosebi»(pioși,
cucernici) şi «capnobaţi». Unii îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se «Ktişti»;
ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie”
V. Pârvan era convins că modul de viaţă descris de către Poseidonios era propriu întregii preoţimi
geto-dace, în frunte cu marele preot, organizarea sacerdotală amintind un adevărat ordin călugăresc
şi o instituţie social religioasă”
Cu sute și mii de ani înainte de sosirea în Europa a Grecilor și ca atare înainte de formarea
poporului Roman, poporul Carpato-Danubian (pelasgic, tracic, geto-dacic), se închina unui mare
„DOMN al NOPȚII” (Orfeu, cunoscut și drept Dros Cerbul).
S-a găsit și o inscripție getică, pe o cărămidă, la Romula (Resca-Dobrosloveni, jud.Olt), care
tradusă ar însemna:

277. „Mare e Zeul, întotdeauna,
Așa să spună vitejii când privescSpre Kogaion. Ucenicii să cânte: Sfânt e Domnul Nopții”
Legendele grecești și romane spuneau că Orfeu era TRAC și că Mainades, „Dansatoarele sacre”
îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râul din apropiere. Tot despre el se spunea că era
PRINȚUL KYCON-ilor, entonim apropiat de KOGA-ION. Dintr-un citat orphic luat de Eusebiu din
Cezareea din Aristobul, ne convingem că Orpheus era un Mare Proroc; a fost primul din lume care a
propovăduit monoteismul :”El domnește din înalt asupra întregului Univers, în care păstrează
armonia”, „El este Unul”, „El străbate toate Ființele”, „El rămâne neclintit pe cerul necuprins,
sezând pe un tron de aur”, „El dă strălucire focului pe care puterea Lui îl zămislește”, El împlinește
orice lucru de pe pământ, în El fiind începutul, mijlocul și sfârșitul”.
Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION (A lui ION), a Magnificului. Așa descoperim că numele Ion,
pe care mulți români îl poartă, fără poate a ști ce înseamnă, are de fapt un frumos înțeles:
MAGNIFICUL sau MĂREȚUL . De la Orfeu geto-dacii au numit SFINXUL Bucegilor “Capul
Magnificului”-KOG-A-ION-ON- Kogaion- Muntele Sfant al dacilor.
Domnul Nopții în unele legende, mituri, este considerat a fi „Cerb” ori „Zimbru”, iar aluzia la
decapitarea lui de către „Preotesele Dansatoare ale Soarelui” se poate regăsi pe sigiliul primei
capitale a Moldovei, la Baia, unde apare un cerb cu capul decapitat și care se va metamorfoza mai
târziu, pe emblema Moldovei, în CAPUL de BOUR sau CAPUL de ZIMBRU. Acest munte,
Kogaion(M-ții Bucegi) atât de sfânt al antichităţii străvechi şi clasice, dacă este privit dinspre nord
oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează imaginea schiţată a unui…cerb!

278. Acest „Domn al Nopții” prorocise că, la 24 de veacuri după moartea lui, se vor naște doi Copii
Sfinți, ce vor mântui lumea..O inscripție de pe un altar descoperit la confluența râului Timiș cu
Bistra, confirmă că PRINȚII CERULUI s-au nascut, conform profețiilor:
CORNELIANE SACONIANE AUG CONIUGGALLIEN-I-AUCHORDOMUNTIB
DEVNUMMAIESTA FENS
„Aprindeți luminile, căci s-au născut, pe malul apei, conform previziunilor, Doi Sfinți. Lăudați să
fie.”

279. O altă inscripție tracică plasează cu exactitate locul nașterii celor doi gemeni cerești: MAKON TE
EYSOY
EPIK A DOS NEYKOIMA CHATASGEN TH-IOY KASPHILIPPOS MOYNTANNOYANE
THEKANS-TRA TE GONII KIAN – „Magii, când au auzit vestea despre cei doi născuți pe
tărâmul de Apus al Lacului Alb, au pornit îndată de la Marea Neagră, catestrei în goana
cailor…” (Altar de piatra – Strunga – Macedonia).
Sau pe o altă inscripție descoperită la Hinog (Constanța): VONE LA VUKALAN DEVLIE AE
VAEL IKRI YSAS – „La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea
luminoasă).”

280. În Piscul Crăsanilor, în punctele Delus, Platou și Lutarie, s-au găsit urmele de dimensiuni
impresionante ale unei cetăți getice, despre care Vasile Pârvan a afirmat că este Hellis, Cetatea
Soarelui, reședința lui Dromichete. S-au mai descoperit un altar de lut, reprezentând Soarele cu
Patru Raze, cu siguranţă simbol al cetăţii Helis, şi un rhyton de lut, unic în ţară, poate chiar cel din
care a băut Dromichete la ospăţul oferit lui Lisimah. Amândouă vestigiile sunt acum expuse la
Muzeul Judeţean de Istorie Ialomiţa din Slobozia.Tot aici,inscripțiile tracice plasează locul nașterii
și copilăriei GEMENILOR CEREȘTI(APOLLO ȘI ARTEMIS).Acest loc sacru s-a numit NETIN-
DAVA -”Cetatea Nașterii”și se află pe malul apusean al lacului Sărățuica ,în stânga
Ialomiței. Colina de la Apusul acestui lac este numită şi acum La Deal, amintind de ostrovul Delos,
unde grecii spuneau că s-a născut Apollon şi Artemis. Amintirea Netin-Davei s-a păstrat în basmul
„Fiul vânătorului”, cules de Petre Ispirescu, sub forma Nedeia-Cetate, care este un tărâm vrăjit. Și
tot aici,pe teritoriul satului PIERSICA(Ialomița) se află și locul, OCHII GEȚILOR, la 10 km de
Copuzu.
Despre aceeaşi miraculoasă naştere pomeneşte şi un colind „de gemeni – băiat şi fată”, din Raşi, un
sat aflat aproape de lacul Sărăţuica:
„Sus la stână, la colină,
Nu-i nici noapte nici lumină,
Velărui-Doruia-Doamne,
Doar pe coperiş se lasă
Lin mai lin o stea pletoasă;
Da la revărsat de zori,
S-a născut doi frăţiori.
Da cum, Doamne, îi chema?
Da (Traian) şi (Sofia), îngerii din cer privea
Şi la ei se închina;
Iară Doamna Cerului
Da poruncă gerului

281. Chiciura să mi-o topească,
Frigul să mi-l potolească,
Soarele să strălucească,
Pământul să-l încălzească.
Gerul o a ascultat,
Peste haturi a plecat,
Soarele a răsărit,
Pământul mi l-a-ncălzit,
Iarba toată mi-a-nverzit,
Florile mi-a înflorit.
Iară pruncii gângurea,
Până pe seară creştea,
A doua zi se trezea,
Ochişorii şi-i spăla,
La icoane se-nchina,
Hrană-n trăişti că punea,
La câini, măre, fluiera,
Mai striga ce mai striga,
Oile că le-aduna
Şi cu ele că pleca
Unde-i iarba cea mai deasă
Şi păşunea cea mai grasă
Mulţumirea la ciobani.
La anul şi la mulţi ani!”
Legenda spune că Maria (Maris, Marișca, Divina Fecioară, Mama Mare) a pogorât pe pământ în
chip de pruncă și a fost adoptată și crescută în Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. Într-o zi
un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anunțat-o că va naște un băiat și o fată, Fii ai Domnului
Universului. Aflând că Maria e însărcinată, superioara Templului a alungat-o. Ajunsă într-o pădure
ce împânzea o colină mai înaltă a născut în chinuri, persecutată de duhul malefic al Universului. În
unele legende străvechi se povestea chiar că fiii ei gemeni s-ar fi născut din flori de măr și, din
această pricină, li s-a mai zis și Mariandynes, „Copii din flori de Mar” (cf. rom. mărăndău
„bastard”, cum de altfel sunt numiți și astăzi pruncii nelegitimi, copii din flori).Într-o inscripție
getică, descoperită la Ocnița-Cosota (Vâlcea), Pruncii Divini sunt pomeniți ca „Mlădițe împărătești
de Măr”: VASILE YSTHI A MAR / KO SEPO IEI AN. „Dalbe crengi de Măr, / Casei la mulți
ani!” Merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent întâlnite în basmele și miturile românești.
Geții spuneau că, la nașterea Gemenilor Divini, ce a avut loc la solstițiul de iarnă, TATO-NIPAL
„Tatăl Cerurilor” a luminat și a încălzit pământul, încât zăpada s-a topit și merii au înflorit.
De aici și refrenele din colindele noastre( florile din plină iarnă), între care se disting cele cu
„Flori dalbe de mar” ori variante(Florile dalbe; Lerului, mărului;Florile dalbe-s de măru; Mărului cu
florile dalbe; Florile-mi dalbe; Hoi ler flori de măr; Florile-s dalbe ler de măru; Florile dalbe de
ler; Hoi flori dalbelor de mar; Florile-s dalbe de măr… etc)
„Florile pe care le-am cules azi-noapte/ Vor rodi în brazda sufletelor toate/ Merele de aur,
merele visate/ De colindătorii veacurilor toate,/ Dalbe și iar dalbe, flori adevărate…”.
Într-un colind se mai păstrează un fragment din imnurile getice despre mărul care i-a născut pe
Gemenii Cerești:
„Crescutu-mi-au, / Florile dalbe, / Născutu-mi-au / Fir de măr aurel, / Mândru și frumușel..” Într-un
colind din Sudiți (Ialomița), acest măr rodește în toate verile, dar fructele nu apucă să se coacă, fiind
mâncate de Duh de Măru: „Vântulețul Mării Negre, / Măru-i merișor de aur, / La dalbele mănăstiri /
Mi-a sădit un fir de aur, / Fir de măr dintr-aurel; / Făcea mere în toate vere; / Geaba face, nu le
coace, / Din pricina a duh de măru…”
După ce copiii au împlinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Îngerii (ANSES), în timp ce gemenii
dormeau.

282. Rămași singuri pruncii au fost adoptați de o familie de daco-geți care aveau în cinstire ca și întreaga
comunitate pe CHAREY (Fecioara).
Tatăl adoptiv (AISEPOS) PĂSTORUL, iar mama adoptivă, BRITO-LAGIS( DIVINA LUPOAICĂ)
sau TERGO LAPE (Lupoaica Ocrotitoare), au fost nevoiți să fugă împreună cu cei doi prunci, care
erau de mult așteptați să se nască (încă din vremea lui ORFEU).
Peste același neam al NAPEI-lor, la nord de râul Naparis (Ialomița), domnea ERETE (Arătarea,
Răul) care credea cu tărie că nașterea celor doi, va aprinde scânteia revoltei în rândul napeilor. De
aceea ERETE a dat ordin să fie uciși toți pruncii ce ar putea avea vârsta gemenilor. Părinții
adoptivi s-au refugiat la nord, în teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despărțiți,
băiatul fiind luat de preoți și desemnat uceniciei de inițiere. Pe o cărămidă descoperită la Drobeta
este consemnată următoarea inscripție: „Zeii noștrii au trăit simplu, dar la treisprezece ani, Tatal
Ceresc i-a schimbat la față.” Mai întâi geto-dacii și mult după aceea grecii i-au numit pe cei doi
gemeni ZALMOXIS( De la Z, dubla iniţială a teonimului Zalmoxis, Dacii, respectiv Românii, au
moştenit Zvastica sau Crucea Fulgerului, semn ce apare pe stâncile din munţii României, pe porţi,
pe veşmintele populare). Ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe băiat APOLLON (Albul) iar pe
fată ARTEMIS (Roșia).
MĂRȚIȘORUL ( cele două fire îngemănate:alb și roșu, semnificând cei doi frați gemeni, Apolon
și Artemis, ALBUL și ROȘIOARA).
După moartea lui ERETE, peste comunitatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vită sau Fiară
Puternică, între despotul conducător schyth şi celebrul filosof elin Pythagoras nu există nici o
legătură). Acesta le-a permis pribegilor din neamul Napailor să se întoarcă la casele lor, jurând că
nu vor fi persecutaţi. Astfel Aisepos și ai săi s-au reîntors în mijlocul napeilor la vechea lor
gospodarie.

283. Retrăgându-se pe noile meleaguri, Zalmoxis – Apollo a renunțat la continuarea vieții ca inițiat,
slujitor al Altarului, preferând să păzească oile lui Aisepos. Pentru a fi cât mai aproape de
turmele tatălui, Zalmoxis a săpat un bordei spațios în coasta unui deal spre a-i servi de locuință.
Evident napeii au fost cuceriți, treptat, de farmecul și cunoștințele tânărului Zalmoxis și au început
să asculte de el. Ca să-i facă să înțeleagă mai ușor un mod mai bun de viață, Zalmoxis – Apollon a
așezat legile divine pe rime și melodie, ajungând până acolo încat a pus și tablele matematice pe
versuri: „BAN AGNA INO” – „Cinci fara unu” “OPTO PE TEB MO…” – “Opt supra doi
am…”
Treptat, Zalmoxis a închegat un grup însemnat de ucenici, asigurându-i că prin cunoaștere (știință)
pot deveni mai puternici. Abia apoi cunoștințele din medicină, din perimetrul ierburilor de leac, al
descântecelor și din adâncul tainelor magice vor alcătui o adevărată învățătură în stare a-i face
deosebiți: „ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL” (Învățătura voastră va birui și muntele)
Peste mai mulţi ani, faima Copiilor Cerului a atins o culme nemaiîntâlnită vreodată pe pământ,
atrăgând duşmănia Scyţilor. Nu numai că Apollon şi Artemis erau de o inteligenţă suprafirească, dar
înfăptuiau şi minuni. Astfel că Pythagoras, din proprie iniţiativă ori împins de conaţionalii săi, a pus
la cale uciderea lui Apollon. Unealta morţii a fost Scythul TANTALOS „Cel ce înţeapă; Ţintaşul”
(cf. rom. tăntălău; ţânţar), care L-a săgetat pe Zeu, pe când, după unele izvoare, Acesta dormea. O

284. altă variantă este că ar fi fost crucificat. Pe o gemă tracică, Apollon(cu supranumele de OR-PHEOS-
„Cel jelit s-a înălțat”) apare crucificat. Tantalos, fiind înecat în Naparis de către Napai şi Piangeţi, a
mai fost numit şi YDATA „Cel din Apă”, rămânând până astăzi, în mitofolclorul românesc, ca însuşi
dracul, care mai e numit şi „Cel din Lac” sau „Cel din Baltă”. Gemenii Divini au dispărut, revenind
miraculos la Netin-Dava după trei ani. Cei doi Zalmoxis au lăsat traco-dacilor un NOF
DIADIS(Nou Testament).
În satul Kaminia din Insula lemnos, s-a descoperit o piatră cu o inscripţie din anul 500 î.H.,
perioadă în care insula era locuită de neamul trac al Sinthioilor, din care redau prima şi ultima
propoziţie (textul conţine şapte propoziţii): „IOLAI EZ NAPHOD Z’IAZI MARAY MAPH” =
„DUHUL ÎNSUŞI I-A TRANSMIS SFÂNTULUI TESTAMENTUL CEL NOU.” şi „MARAZ
MAPH IZA OMAI” = NOUL TESTAMENT SĂ FIE RESPECTAT!” Scrierea este cu litere
etrusce, modul de scriere fiind bustrofedon.
“Mioriţa” este POVESTEA SACRIFICĂRII Păstorului ZALMOXIS? Asumarea sacrificiului de
către Păstorul ZALMOXIS e asemănătoare cu asumarea sacrificiului de către Păstorul Iisus.
Se ştie că au existat peste 1500 de variante ale baladei “Mioriţa”. Semn că pentru strămoşii noştri
era esențială păstrarea acestei străvechi mărturii a vechii credinţe în ZALMOXIS.
În cele mai vechi variante ”Mioriţa” apare ca soră a păstorului.Mioara din “AL-MYRIS” care
însemna “cea pură” era Artemis-Roşioara, sora geamănă a lui Apollon Zalmoxis-Albul.

285. Istoricul grec, Herodot, descrie ritualul zalmoxian astfel: „Tot în al cincilea an aruncă sorții, și
întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredințându-i de
fiecare dată toate nevoile lor. Trimitere solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând,
țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis,
îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere,
omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl
învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul. Tot ce
au de cerut îi spun solului cât mai e în viață”. Sacrificiul semnifică o reactualizare a legăturilor
dintre geto-daci şi zeul lor, aşa cum erau ele la început, când Zalmoxis se afla printre ei.
Mircea Eliade referindu-se la acest ritual spune: “ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi
pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe
după moarte: numai «sufletul», principiul spiritual, îl întâlneşte pe Zalmoxis”
Spiritul celui mort în acest ritual( obicei numit ALEXAN-DROS „Cel Jertfit” precum cerbul),
se înalţă către Cer pe un pod de curcubeu. Acest ritual se întâlnește și la germanici, unde sufletul
războinic al unui Viking ajungea în Valhalla cea din Cer tot pe un pod de curcubeu.
În ruinele cetăţii de la Corbi (jud. Argeş) s-a descoperit încrustat pe o piatră meteoritică(aşadar
cerească)un textul getic:
EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POLARCO-DA-BARA? NALAXIS DA
VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS
Cine se înalţă la mine (la noi), gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi!
Stapâne, sună din corn! Din ceruri belşugul (ploaia) să curgă! Domnul e mare !
Participanţii la ceremonie înconjurau locul jertfei şi se prindeau în dansul TIA-RANTOS(Dansul
Zeițelor), care începea cu un ritm grav, oracular. În acest timp, marele preot rostea incantaţia rituală
de primire a solului în Ceruri. În momentul morţii pământene a mesagerului get, Marele preot
striga: DOBEROS DABEIS, Cel Curat s-a înălţat. Atunci participanţii la ceremonie repetau şi ei
spusele marelui preot şi accelerau ritmul dansului(ca ȘULEANDRA, ori Ciuleandra lui Liviu
Rebreanu, unde scriitorul descrie acest dans astfel:
„Pornește ca o horã oarecare, foarte lent, foarte cumpãtat. Jucãtorii se adunã, se înșirã, se îmbinã,
probabil dupã simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmã, când se pare cã oamenii s-au încins
puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelereazã, firește. Jucãtorii, cuprinși
dupã mijloc, formeazã un zid compact de corpuri care se mlãdie, se îndoaie, se rãsucește și tresaltã
cum poruncesc lãutarii. Cu cât se prind mai tare jucãtorii, cu atât și muzica se ațâțã, devine mai
zvãpãiatã, mai sãlbatecã. Picioarele flãcãilor scapãrã vijelios, schițeazã figuri de tropote, sãrituri de
spaimã, zvâcnituri de veselie. Apoi, deodatã, cu toții, cu pași sãltați și foarte iuți, pornesc într-un
vârtej. (…) Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flãcãi și fete se
frãmântã, tremurã, tropãie… De câteva ori clocotul de patimã e strãpuns de chiote prelungi, țâșnite
parcã din vechimea vremurilor”). Dans închinat celui curat și viteaz care se sacrifica, vesel și
mândru, pentru a duce mesajul lor, în ceruri: ploi sa vina, roade bogate și fericire pe pamânt!
Ideea nemuririi sufletului la geto-daci, spre deosebire de cea elină, a fost de tip eshatologic şi
misteric. Adică, nemurirea sufletului, după învățătura Zalmoxistă, putea fi dobândită numai după o
anumită iniţiere care constă într-o dialectică a ocultaţiei (o moarte rituală, o coborâre ad inferos) şi a
epifaniei (a învierii, a renaşterii, a revenirii).
DAOS-PĂSTORUL & MITRA
By Gabriela Dobrescu 01/12/2012

286. Sarpele ceresc cu cap de lup, ca emblema a templului zeului Dumuzi, pe o tableta sumeriana datand
din 2.300 i.C.
Daos-pastorul a fost, pe lista regilor antediluvieni intocmita de preotul chaldean Berossus, „Daos-
pastorul” si avea atributul de “serb Anu”, „mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea si
semnificatia numelui Serban, posibil si cea a cuvantului Dumnezeu – Dumuzi, cuvant care se
gaseste acum doar in limba romana).

287. Zeita-dragon primordiala, Tiamat, din care descindea zeul Daos-pastorul
Conform listei lui Berossus, Daos al cincilea rege divin de dinainte de Potop, in timpul “cand
regatul a coborat din ceruri, iar regi erau numai zeii”. In epoca timpurie a civilizatiei sumeriene
mesopotamiene (mileniul 4 i.C.), in textele de la Surupak, numele lui Dumuzi-Daos apare insotit
de formula „ama.usum.gal”, „a carui mama este dragonul ceresc”, aratand descendenta
cultica din zeita primordiala Tiamat, infatisata ca dragon. De aici si emblema sa, sarpele-
dragon. Dumuzi era nu numai un zeu al turmelor, ci si al vegetatiei, fiind prima divinitate din istoria
religiilor care a acceptat moartea ca necesitate a continuarii vietii. Murind si inviind odata cu natura,
Dumuzi-Daos avea grija ca recoltele sa fie bogate. Ca semn al însamantarii, al virilitatii, era
numit si „Taurul ceresc”.

288. Cavalerii dahi din Fratia lui Mitra, de pe un perete al cetatii Dura Europos, imbracati in straie dacice
Mai tarziu, atributele sale aveau sa fie transferate lui Mitra, celebrul zeu solar, care poarta straie
dacice, inclusiv cusma aristocratica si este mereu insotit de un sarpe si un caine! Dumuzi-Daos la
sumerieni apare reprezentat cu un miel pe umar, cu mladite inmugurite iesindu-i din umeri, iar
emblema templului sau era dragonul, sarpele cu cap de caine sau de lup.
Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, vine din istoria „tuturor inceputurilor”,
conform epopeei sumeriene „Atra Hasis”.

289. Steagul de lupta al dacilor, reprezentat pe Columna lui Traian
Era emblema zeului-pastor Daos si ulterior a fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi,
geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios.

290. Moneda (fata) a lui Traian, purtand coroana Soarelui, simbol al cuceririi Daciei

291. Mithras este zeul al Soarelui al luminii, numele lui însemnând „Soarele nebiruit”
Acest zeu s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o peșteră în ziua de 25 decembrie,
când păstorii din ținut au venit să i se închine. El s-a luptat cu soarele și a capturat taurul divin, din
al cărui sânge au apărut toate plantele și animalele folositoare omului. Străbatând ziua cerul, Mithra
vede și aude totul din cer sau de pe pamânt întrucât el are 10.000 de ochi și 1000 de urechi. El este
înarmat cu o măciucă de lemn ferecat cu care alungă demonii (alegorie pentru nori) ce năvălesc spre
el. În Iranul arhaic, Mithra era o divinitate de prim rang. Îi erau consacrate ca simbol și emblemă
crizantemele, trandafirii și era zeul suprem al oștirilor.
La inițiere novicele era adus în mod ritual legat la ochi și de mâini apoi legăturile erau tăiate,
semnificând eliberarea față de influențele negative ale lumii, apoi era încoronat cu coroana lumii,
inițiatul trebuia să o refuze spunând că Mithra este coroana lui.

292. Stindardul mitraic preluat de persani de la dahi.

293. Simbolul mitraic pe scutul lui Decebal de pe Columna
Nu se stie unde a fost regatul prediluvian unde au domnit acesti „zei”, legendele sumeriene
localizand doar al doilea regat, format dupa Potop, in campiile din sudul Mesopotamiei. Insa, se stie
ca cele mai vechi simboluri sumeriene, mai vechi cu peste 1000 de ani decat infiintarea Sumerului
din Mesopotamia, au fost descoperite la Tartaria, pe tablitele de lut, unde apare si cultul solarului
Taur Ceresc. Intreagul nucleu al vechii Europe (Romania, o parte din Bulgaria, Serbia) are
denumiri sumeriene, aratand de unde au migrat acestia spre Mesopotamia. Se stie ca triburile
dacice (Daos, in Tracia, era asimilat cu “Lupul”) aveau ca steag de lupta sarpele cu cap de lup,
efigia zeului-pastor Daos. Steagul de lupta al intregului neam al dacilor, daosilor, daoilor, daailor,
getilor si masagetilor!
Istoricul britanic Robert Vermaat a urmarit epopeea steagului-dragon, despre care scria ca „era
inventat de neamul dahilor si preluat mai apoi de alte semintii cu care acestia venisera in
contact”. Citam din istoria dragonului dahilor, a lui Vermaat, publicata pe web-ul Vortigern Studies.
Persanii aminteau si ei de temuta casta a razboinicilor „daha”, care se aliase cu triburi nomade din
sudul Kazastanului, hartuind granitele Imperiului Ahemenid. Li se mai spunea daai, dai sau daoi si
erau inruditi cu masagetii ce ajunsesera din timpuri stravechi pana in Urali. Daoii au fost mentionati
in scris pentru prima data in „inscriptia daiva” a regelui persan Xerxes (486 – 465 i.C.). Acestia
formau o satrapie subordonata regelui, locul lor de bastina fiind regiunea de jos a Raului Sardaria,
unde se invecinau cu dacii-masageti. Daoii erau renumiti ca razboinici-arcasi, avand acelasi steag

294. de lupta: sarpele cu cap de lup. Fiind mercenari, ii gasim in marturiile despre batalia de la
Gaugamela (331 i.C.) luptand sub comanda regelui persan Darius III, apoi, dupa moartea acestuia,
sub comanda nobilului Bessus. Mai tarziu s-au aliat cu Alexandru Macedon, avand o contributie
importanta in cucerirea regatului Punjab, unde au intemeiat case regale. Dupa caderea Imperiului
Ahemenid, daoii s-au scindat in mai multe triburi, cel mai important, parnii, punand, sub dinastia
fratilor Arsace, bazele unui regat independent. Sub Mitradat (171 – 138 i.e.n.), puternicul regat al
razboinicilor parti devine imperiu, alipind mai intai regatele inrudite Bactria si Media, apoi
Babilonia, Elamul. Ajunsese sa ocupe teritoriile de azi ale Iranului, Irakului, Armeniei, parti din
Turcia (aici construind maretul sanctuar solar numit de turci „Nemrut Dagi”, adica o pronuntie
aglutinanta pentru „nemuritorii daci”), Georgia, Azerbaigean, Turkmenistan, Afganistan si
Tajikistan si vremelnic teritorii din Pakistan, Siria, Liban, Israel si Palestina. Peste tot pe aceste
meleaguri, s-a gasit temutul stindard dacic, sarpele cu cap de lup.
În plus scena sângeroasă a cultului preistoric, când masca de taur era sacrificată violent la
solstiţiul de iarnă, apare în colindele româneşti numite Turcă, Boriţă, Capră, Brezaie şi altele.
Rolul de Turcă sau Boriţă (femininul de la taur şi bour, vaca), este jucat în ceata feciorilor la
Crăciun de turcaş (tăuraş), un fecior falnic al cetei de colindat. Zeul (zeiţa) se naşte simbolic la
solstiţiul de iarnă, odată cu confecţionarea şi îmbrăcarea măştii, petrece şi se desfată în timpul
colindatului împreună cu anturajul ei divin, ceata de feciori, moare violent, prin lovire cu ciomagul,
împuşcare sau înecare şi renaşte spectaculos marcând Anul Nou. În timpul colindatului, Turca
acţionează conform rangului său de mare zeu: nu se supune ordinelor vătafului, asemănător
celorlalţi membrii ai cetei, se amuză, speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi
care se apropie de ea, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine, la ospeţe stă pe locul de
cinste din capul mesei. Feciorul care îmbrăca masca diavolească nu avea voie să vorbească şi nu-i
însoţea pe membri cetei când mergeau la biserică sau cu colindatul la casa preotului. La încheierea
colindatului, înainte de a muri pentru a renaşte, Turca joacă solitar, în centrul satului, dansul său
fără egal, numit Jocul cel Mare (Traian Herseni: Forme străvechi de cultură poporană românească,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977). Masca, compusă din cap, corp şi un băţ (picior), care o sprijină
în pământ, şi prin poziţia aplecată a corpului celui care o poartă, are imaginea unui ciudat patruped.
Colindatul cu Turca sau Boriţa poate fi întâlnit în diferite variante la sărbătorile de Crăciun din
Transilvania centrală şi de sud, în Crişana şi, izolat, în Banat. Scena sângeroasă a cultului preistoric,
când taurul era sacrificat violent la solstiţiul de iarnă, este amintită atât de moartea simbolică a
măştii taurine numită Turca sau Boriţa, cât şi de răgetul imitat de instrumentul ce-i poartă numele,
buhaiul, din cetele de Pluguşor, la Anul Nou.

295. Legat de cultul lui Mitra este şi cuvîntul mitropolie(mitra + polei: îngeri, duhuri din ceruri) cu
sensul religios de casa îngerilor sau duhurilor lui Mitra. Mitră arhierească(cușma geto-dacică) și
cuvîntul mănăstire este legat de vechea religie strămoşească(mana: a fi împreună, clipă, dar divin +
sitire: a cerne, a socoti, a recita). Că geţilor le-a fost drag acest Mitra o dovedeşte prenumele de
Mitrache întîlnit pe tăbliţe iar românii şi în prezent îl amintesc prin Mitru, Mitrea, Mitruţă sau
Mitrache pentru bărbaţi şi Mitrica ori Mitriţa pentru femei. Mai avem cuvîntul mitrica ce are sensul
de durerile facerii şi mitra cu sensul de naştere sau zămislire.
Titani, Giganți și Zei
By Gabriela Dobrescu 01/12/2012

296. Titanii alcătuiau prima generație divină, precedentă olimpienilor.
Titan este denumirea purtată de cei șase fii ai lui Uranus și ai Gaiei( Uranus fiind primul fiu al
Gaiei-Pământul): Coeus,Crius,Cronos,Hiperion,Iapetus,Oceanus(titan)și cele șase
fiice:Mnemosyne,Phoebe, Rhea, Theia,Themis și Thetys (titanide).
Ciclopii, sunt alți urmași ai lui Uranus și ai Gaiei se numesc Brontes, Steropes și Arges și sunt
cunoscuți mai târziu ca „giganții cu un singur ochi”, alături de cei trei monștri numiți
Hecatonchire, fiecare având o sută de mâini și 50 de capete. Numele lor sunt Briareus, Cottus și
Gyes.
Uranus era speriat de puterea uriașă a Titanilor și de faptul că îl puteau detrona foarte ușor. I-a
ascuns departe în Tartarus (măruntaiele pământului), în Gaia, cauzându-i acesteia dureri intense.
Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpânirea lui. Nu se înduioşa deloc, când îşi
vedea soţia plângând.
Gaia(Gheea) s-a hotărât să-l pedepsească pe soţul său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, a scos
din sânul ei un diamantstrălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş,
când Uranus se odihnea, până în Tartarul adânc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin
vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, până la fiii ei, titanii și i-a eliberat. Cronos este
cel mai tânăr dintre cei 12 Titani, el a răspuns rugăminții Gaiei și a primit secera cu care a
separat organele genitale de corpul lui Uranus.
Îndată ce Cronos l-a castrat pe Uranus, el și soția sa, Rhea, au ocupat tronul. Sub puterea lor a
început o perioadă de armonie și prosperitate, care a devenit cunoscută ca „Epoca de Aur”; un timp
când, se spune, oamenii trăiau fără lăcomie sau violență, fără muncă sau nevoie de legi. Dar nu totul
era bine pentru Cronos, pentru că știa că îi este destinat să fie detronat de unul din copiii săi. Pentru
a preveni acest lucru, a început să-și înghită nou-născuții, luându-i la naștere și înghițindu-i întregi,
reținându-i înăuntrul corpului său, de unde nu îi puteau face nici un rău.
Rhea nu era de acord cu gândul de a-și pierde toți copiii, și, cu ajutorul Gaiei, l-a salvat pe Zeus de
soarta sa. Rhea a învelit o piatră în hainele lui Zeus, pe care Cronos a luat-o și a înghițit-o imediat,
crezând că este copilul său. Planul Gaiei și Rheaei a funcționat și copilul Zeus a fost dus în Creta,
iar acolo, într-o peșteră de pe Mt. Dicte, capra divină Amaltheia l-a alăptat și crescut pe bebelușul
Zeus. Când Zeus a devenit un bărbat tânăr, s-a întors pe domeniul tatălui său și, cu ajutorul
lui Metis, care i-a dat lui Cronos o poțiune, care l-a făcut să vomite frații și surorile lui Zeus.
Pentru a deveni stapanul Universului, Zeus si-a uicis tatal, si a intrat in conflict cu unchii sai,
titanii. Razboiul cu titanii a durat 10 ani si s-a incheiat cu victoria zeilor de pe Olimp. Invinsii
au fost supusi la pedepse cumplite.
Titanii au fost îmbrînciţi, după poruncile lui Zeus, în Tartarul întunecat, unde-i ţinuse şi Uranus. La

297. poartă, strajă li s-au pus cei trei fîrtaţi hecatonhiri, să nu mai poată-n veci ieşi din temniţă, de sub
pămînt.
Zeus ii avea ca frati pe Poseidon( El sălășluia în fundul mării împreună cu soția sa, Amfitrite,
alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin și purtat de un car tras de cai înaripați,
spinteca valurile.Poseidon stârnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea
insule la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască râuri sau să se
închege lacuri) si Hades( La impartirea Universului el a primit lumea subpamanteana, denumita si
lumea umbrelor, pe care o conducea impreuna cu sotia sa, Persefona. Hades nu ingaduia nici unui
muritor ajuns acolo sa se intoarca la lumina).
In reprezentari, Zeus aparea ca avand un manunchi de fulgere in mana. Sotia lui Zeus era
Hera(fiica titanului Cronos si a Rheei), cu care traia pe muntele Olimp, potrivit legendei. Zeus
era noul stăpîn. Toţi se plecau în faţa lui. Doar Gheea, mama zeilor, se mîniase rău pe el.— Titanii
sînt copiii mei. Uranus i-a lovit din greu, întemniţîndu-i sub pămînt. Abia de i-am putut scăpa, se
plîngea Gheea zeilor. Şi Zeus… Zeus, cel pe care l-am ajutat să se înalţe, acuma, cînd este stăpîn,
loveşte tot atît de crud ? Şi-i zvîrle iarăşi în adînc pe bieţii mei feciori, titanii ? Nu. Asta n-o pot
îndura. Zeus mi-o va plăti curînd…
Zeus, nascutul din Titani, trona pe muntele Olimp, asemeni unui mare rege. Plin de mîndrie privea
el cerul albastru, nesfârşit, pămîntul roditor şi larg, mările, fluviile verzui şi firele subţiri de-argint
ale izvoarelor din munţi. Totul, totul era al lui. Şi Zeus nu se sătura să-şi mîngîie privirile cu-
ntinderi şi cu bogăţii.El, ce şezuse altădată ascuns în Creta, domnea acuma în Olimp şi poruncea…
Da. Poruncea pe voia lui, şi dacă îşi dorea ceva, se împlinea numaidecît.
Pausania spune că „după cum povestesc arcadii, cei mai vechi locuitori ai Eladei, consideră pe
Pelasgos cel dintâi om născut pe pământ“. Era din neamul Titanilor şi acest lucru s-a păstrat
în memoria colectivă a daco-românilor — pelasgi. Este considerat şi de N. Densuşianu (Dacia
Preistoricã) „patres progenitores“ adică primul strămoş, de acelaşi sânge. Pelasgus este la
originea neamului titanilor.
Pelasgos era numit şi Uranus, adică Cerescul, Divinul, Alesul. Nu întâmplător se spune despre el
că vine din pământ negru; el însuşi primind denumirea de Cel Negru. „Dacii, ca popor
hiperboreean coboară din acest Pelasgos, omul primordial, născut din Pământul Negru“ (V.
Lovinescu-Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin). Marea lor e Neagră, Valahii au fost numiþi
Valahii Negri, iar ţara lor Valahia Neagrã, Kara Ulaghi, Kara-Iflak, de turci, Kara-Ulak de sârbi
şi de bulgari. Şi astăzi există în sudul Dunării români care-şi spun Valahii Negri. Prometeu e
numit în miturile româneşti Nereu(Negru). Acest cuvânt s-a păstrat în hidronimul Nera, dar şi

298. într-un toponim cu aceeaşi structură fonică răstrăveche, Nereu, sat din apusul ţării.
Prometeu a fost un Titan care s-a razvratit impotriva lui Zeus, dar prieten al oamenilor care
le-a daruit focul si ratiunea si i-a invatat mestesugurile esentiale; este pedepsit de Zeus pentru
activitateasa de erou civilizator.
Prometeu îl acuza pe Zeus că după ce s-a urcat pe tronul părintesc a împărţit toate bunătăţile doar
zeilor neţinând sema de muritorii mizeri şi că ar fi dorit să distrugă omenirea printr-un potop.
Pe un povârniş al Olimpului, Prometeu se destăinuie iubitei sale, nimfa Eromeni: părăsind
odată incinta fastuosului palat al lui Zeus, a întâlnit două fiinţe oropsite de zei şi adăpostite în
peşteri, pe Than şi Li.
Erau primii oameni pe care titanul i-a învătat sa vorbeasca, sa rada, si ,,sa umble drept, cu fruntea in
sus!”
Dorinta lui fiind sa faca ,,din fiare oameni,din om – un semizeu”.
Rrivalitatea dintre Prometeu și Zeus ce se va adânci odată cu adunarea de la Mecone unde zeii şi
oamenii s-au întrunit pentru a-şi stabili libertăţile şi obligaţiile ce se cuveneau fiecărei părţi. Cu
această ocazie Prometheu aduce un bou mare pentru sacrificiu. După ce a sacrificat victima el a
împărţit-o în două: într-o parte puse toată carnea şi grăsimea acoperindu-le cu burduful boului, iar în
cealaltă parte puse numai oasele, copitele și coarnele, având grijă să le acopere cu o grăsime albă
strălucitoare. Apoi, le înfăţişă alegerii lui Zeus.
Zeus atins de lăcomie alege grămada mare învelită în stratul arătos de grăsime. Mâniat de
înşelăciunea la care a fost supus, Zeus hotărăşte să le ia oamenilor focul, astfel că toate vetrele
rămaseră întunecate şi reci. Prometheu folosindu-se de un şiretlic şi înşelând vigilenţa lui Hefaistos,
fierarul zeilor, reuşi să fure focul sacru în tulpina unei plante numită ferulla şi să-l redea oamenilor.
Zeus văzând focul strălucind din nou în vetrele oamenilor se aprinse de mânie pentru că nu dorea cu
nici un chip ca Prometheu să câştige întâietate în faţa oamenilor. Una ca acesta nu putea rămâne
nepedepsită de către tartorul zeilor.
Prin urmare, Zeus dete poruncă lui Vulcan să făurească un lanţ cu care să lege pe Prometheu
de o stâncă, la marginea pământului, în ţara sciţilor, unde vulturul lui său îi ciugulească zilnic
ficatul ce creştea în fiecare zi la loc.
Acest vultur a fost ucis, după aceleaşi tradiţii de către Hercule/Heracles cel care a eliberat pe
Prometheu din suferinţele sale.
Pedepsit de zei ,,pentru ca a iubit prea mult oamenii’’, cum zice Eschil. Prometeu se crispeaza,
pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu regreta pricina suferintei sale. Il doare carnea sfasiata
de vultur, iar aceasta e cea mai vie dovada a focului furat de la zei. Vorbele lui sunt din ce in ce mai
limpezi, pe masura ce ghearele vulturului il fac sa striveasca de durere cuvintele…
,, Acest vultur e dovada libertatii mele in fata cerului. El imi scurma ficatul, dar ceea ce urmareste
Zeus

299. este sa-mi ucida memoria, sa ma faca sa uit ca am furat focul si l-am dat oamenilor…’’
,,Dar n-am furat focul ca sa-l arunc in noroi..’’
Urmand descrierea atributiva a lui Eschil, vedem in Prometeu simbolul omului ridicat peste conditia
arcaidca a salbaticiei, un homo inventator , mai mult decat un simplu homo labilis
(Eschil, Prometeu inlantuit, I,2,3;III,1)
Numai eu – spune Prometeu – am stat stavila pentru ca, doborate de traznet, fapturile omenesti sa
nu ajunga sa populeze tinutul lui Hades’’. Smulgandu-i pe oameni ,,din prostia in care zaceau’’,
Prometeu i-a facut ,,iscoditori si mestesugari’’. ,,Nestiind sa foloseasca nici caramizile, nici
cheresteaua pentru a-si cladi case luminoase, [oamenii] traiau ca lacoma furnica, in bordeie
intunecoase sapate sub pamant”; dupa arhitectura, Prometeu le-a oferit astronomia, facandu-i sa
observe ,,rasaritul si, cee ce e si mai greu de recunoscut, asfintitul astrelor’’. De la starea arcadica
primordiala el i-a ridicat la cunoastere si civilizatie (asa cum sugereaza chiar doua etimologii
propuse pentru numele Prometheus: prometheomai a purta de grija si prometheia – previziune);
traditia transcrisa de Eschil indica un zeu poliatributiv: ,,Pentru ei am gasit cea mai frumoasa dintre
stiinte: aceea a numerelor; am alcatuit imbinarea literelor si am intemeiat memoria, muma Muzelor,
sufletul vietii. Eu am fost cel dintai care am pus vitele la jug. […]. Prin mine, telegarii invatati la
ham au ajuns sa traga carele, intru desfatarea belsugului. Nimeni altul decat mine n-a inventat
aceste trasuri inaripate in care navigatorii pot rataci pe mari […]. Prin amestecurile salvatoare pe
care i-am invatat sa si la faca, toate bolile se vindeca. Eu am intemeiat, in toate ramurile, arta de a
ghici viitorul. […]. Bunurile folositoare ingropate in pamant: arama, fierul, argintul si aurul, cine s-
ar putea lauda ca le-a descoperit inainte de mine?”
Karl Marx, referindu-se la cugetătorii progresişti, care suferă pentru convingerile lor, îl dă drept
pildă pe „titan” şi scrie : „Prometeu este cel mai nobil sfânt şi martir din calendarul filosofic”.
Prometeu, pelasg de neam, titan, este înlănţuit în munţii Caucas, din Dobrogea de azi, în
Măcin (Arubium) şi unde băştinaşii participă, în sens larg, la suferinţele lui Prometeu, în acest
ţinut pe care şi Euripide şi Ammian, ca şi Marcellin îl găsesc „inospitalier“. (Elie Dolcu —
Românii, o spiritualitate străveche).
B.P. Hasdeu, în lucrarea sa „Istoria critică a Românilor”, vorbeşte de munţii Caucaz de pe
teritoriul de la nordul Mării de Jos din antichitate, pentru justificarea acestui toponim invocând nouă
izvoare istorice şi literare antice şi din evul mediu. Din izvoarele arătate de Hasdeu, jumătate sunt
izvoare istorice, pe care nimeni nu s-a gândit să le cerceteze. Dar, după cum arată istoricul roman
Ammian Marcelin, la nordul Dunării de Jos n-a fost numai un ţinut muntos.
Pe timpul năvălirii Hunilor era aici şi o ţară, numită «Caucaland», adică Ţara Cauca. De asemenea,
pe acele teritorii exista şi un trib dacic al Caucoensilor, amintit de geograful Ptolemeu şi localizat de
V. Pârvan şi C. Daicoviciu în secuime şi ţinutul Bacăului. Ţara Caucaland este presupusă de
cercetătorul Patsh undeva prin Munţii Banatului, dar cercetătorii români nu şi-au spus încă cuvântul
în această problemă.
Urmărind acest Caucaz de la Nordul Dunării de Jos, Hasdeu îi dovedeşte existenţa pe aceste locuri
din secolul al II-lea î.e.n. şi până în secolul al XII-lea e.n., fiind amintit şi în cronica călugărului rus
Nestor, care vorbeşte de Munţii Caucaz sau Munţii Ungureşti de la vestul Mării Negre. Urmărind
această numire a Caucazului, mai aflăm acest oronim la scriitorul grec Apollodor din sec. II î.e.n.,
care vorbeşte de un Caucaz în Sciţia, unde, după legende, a fost înlănţuit titanul Prometeu, din
cauză că a furat foc de la zei şi l-a dat oamenilor. De acest Caucaz prometeic mai vorbeşte şi
arhiepiscopul Eustatie al Tesalonicului, numindu-l «Caucazul boreal» sau Caucazul din părţile
nordului, spre deosebire de celălalt Caucaz dintre Marea Neagră şi cea Caspica
V. Lovinescu ne pune în gardă în acest sens ca să nu căutăm cai verzi pe peretele bunicilor. El ne
spune: „Se ştie că a existat mai întâi un Caucaz polar, deoarece se spune că Prometheu a fost
legat de Axa Polului. Există apoi Caucazul modern” geografic care nu are nimic de-a face cu ceea
ce numeau anticii Caucaz.
Tot Eustatie precizează: «Însă Caucazul acela, pe care, după legende, a fost crucificat Prometeu,

300. nu figurează pe tabelele geografice; aşa afirmă autorii vechi». Din cele relatate de acest arhiepiscop,
pe baza autorilor vechi, reiese că acest Caucaz prometeic nu-i, în nici-un caz, cel din nordul Asiei
Mici, ci cel de la nordul Dunării, netrecut în tabelele geografice. Faptul este confirmat şi de poetul
Marţial, care, în una din epigramele sale, situează scena înlănţuirii lui Prometeu în ţinutul Geţilor de
la nordul Dunării. „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al
hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu. Iată şi
muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când
tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice:Da, el a fost
încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că
acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într-adevăr să creeze genul uman”.
Încă în Evul Mediu timpuriu exista tradiţia că Munţii Caucaz erau în vecinătatea Istrului şi la nord
de Marea Neagră. Cea mai veche cronică rusescă cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor,
scrisă prin sec IX, ne spune: „În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea,Nistrul şi Munţii
Caucaz”.
Alt izvor literar, care aminteşte de Caucazul prometeic de la nordul Dunării este lucrarea
Prometeu incătuşat de Eschil, care trăieşte cu cinci secole înaintea erei noastre.
În afară de acestea, se mai vorbeşte şi de o «poartă a Caucazului». Dacă astfel stau lucrurile şi
Caucazul prometeic al legendelor mitologice este Caucazul de la nordul Dunării şi dacă Prometeu
este frate cu titanul Atlas şi Saturn -după cum arată Hesiod şi alţi autori greci – se naşte întemeiata
presupunere că teritoriile de la nordul Dunării de Jos au fost într-o antichitate îndepărtată
teatrul unor evenimente din care s-a născut mitologia popoarelor antice, de unde apoi s-a
răspândit în toate direcţiile, împreună cu civilizaţia preistorică strâns legată de această
mitologie.
Havila din textul biblic idem Valahia (Tracia)
By Gabriela Dobrescu 01/12/2012
Capitolul 2, versetul 11 de la Facere: În capitolul 2, versetul 11 de la Facere se spune ca Dumnezeu
a făcut raiul. Iar din Eden ieşea un rău care uda grădina raiului şi se împărţea în patru braţe (Tigru,
Eufratul, Gosen şi Phison). Numele unuia dintre ele era Phison. Acesta înconjura toată ţara Havila
în care se află..
Arheologii susţin sus şi tare ca raul acesta este Dunărea şi ca ţara asta, Havila, este Valahia noastră.
Asta înseamnă că avem de-a face cu prima menţiune a unei ţări, a unui ţinut în Sf. Scriptura. Exista
studii întregi despre textul acesta, versetul 11 cap.2 Facere. Asta ca să vorbim mai adânc e mai
complicat. Pentru că dacă este aşa, e greu de Europa, de Uniunea asta Europeană, pentru că atunci
nu mai trebuie să intrăm noi la ei şi trebuie să vină ei la noi Ca vechimea noastră înseamnă că este
7500 şi un pic de ani.
Dar mai multe lucruri sunt aşa şi nu se iau în seamă. Spre exemplu Sarmisegetuza are 3000 de ani
vechime, î. H., iar Roma are 749. Va să zică Sarmsegetuza e mai veche decât Roma cu 2300 de ani.
Asta înseamnă ca noi de la romani nu am avut ce lua. Pentru ca ei nici n-au avut o civilizaţie. Ei au
fost nişte barbari care au impus şi-atât. Dacă-i aşa suntem foarte obligaţi.
Spre exemplu învăţam la şcoală ca cea mai veche scriere, este scrierea sumeriana. Tăbliţele de la
Tartaria lângă Sibiu sunt mult mai vechi decât scrierea sumeriana, asta vorbesc de ce afirma
oamenii de ştiinţă. Foarte putini ştiu asta. Sfantului Apostol Andrei i s-a spus în limba româneasca
Nemiest. Adică, de aici încolo nu mai este populaţie la care să predice evanghelia.

301. Unde i s-a spus asta?… lângă Câmpulung. La Mănăstirea de astăzi Namaieşti (Nemaiest). Sfântul
Apostol Andrei care a venit cu corabia, după Înălţarea Domnului la cer, la Tomis, la Constanta de
astăzi. Asta este foarte important. Pentru că am fost creştinaţi acum 2000 de ani. Iar vechimea limbii
şi a poporului nostru nu este de 2000 de ani. Nici de 1000 de ani. Vechimea este pierdută în negura
vremii.
Din păcate aceste lucruri nu ne scuza. Nu ne înaltă decât în măsura în care ne prezentăm la înălţime.
Noi spunem: Suntem botezaţi de 2000 de ani, suntem creştini de 2000 de ani. Pe când ungurii sunt
de 1000 de ani şi ruşii tot de 1000 de ani. Să fim serioşi, suntem creştini fiecare de la botezul nostru
propriu şi putem să facem caz de asta în măsura în care ne insiram şi noi în sirul acesta de ctitori şi
voievozi, de oameni serioşi în România.
Părintele Nicolae Tănase
ROMÂNII ÎN CĂRŢILE SACRE ALE OMENIRII
Pentru a circumscrie domeniul slujirilor ce ne-au fost încredinţate, de la începutul lumii şi ca atare
până la sfârşitul ei, se cuvine să rememorăm felul în care Cărţile Sacre se referă la neamul valahic al
cărui nume îl mai purtăm:
Ţara Havilah (Fac. 2.11) consemnată şi de Scrierile Vedice cu numele de Havila este Valahia în care
trăim şi astăzi.
Numai steagul vlahilor negri, românii de astăzi, este asemănător curcubeului, semnul legământului
lui Dumnezeu cu oamenii de după potop (Fac. 9.8-17).
Foarte important este faptul că în şirul neamurilor de la Sem la Avram este înscris neamul valahic al
lui Peleg ca întemeietor al lumii civilizate (Fac 10.25). Reiterarea aceluiaşi arbore genealogic în I
Cronici (1,24-27), dar şi în Evanghelia Apostolului Luca (3,34-36) prin dublarea numelui de Peleg
cu cel de Falec (a se citi Valac) şi prezenţa vârfului Peleaga în munţii Retezat fac indubitabilă
identificarea.
Sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah, regăsită şi în mitonimul vedic Valak-Hilya atribuit unui
mare grup de iluminaţi, a fost codificată de înţelepciunea ebraică sub forma tetragramei sacre
YHWH.
Pe seama cuvântului “Dlac” al sintagmei teonimice Volco-Dlac a apărut etnonimul de sine stătător
“trac” regăsit în antroponimul Terah, tatăl lui Avram. Tot de la cuvântul “Dlac” derivă etnonimul
“dac” sacralizat prin mitonimul vedic Dakşa considerat strămoşul primordial al tuturor fiinţelor
lumii şi adorat ca personificare a forţei divine de creaţie.
Citit de la dreapta la stânga, acelaşi cuvânt Dlac, al sintagmei Volco-Dlac, a generat denumirea
regatului “Caldeea” (Fac. 11,28-31) şi cuvântul “Caldei” cu înţelesul de teologi (Daniel 2,2-10; 4,4;
5,7; 5,30), ceea ce dovedeşte că regatul a fost întemeiat şi condus de teocraţia Vlahilor Negri.
Teonimul Volco-Dlac, purtând toate sensurile sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah de la care
provine, justifică atât forma cât şi înţelesul de Marele Preot al cuvântului Vlă-Dică. Cu acelaşi
înţeles s-a mai format cuvântul Vesco-vo (= posco-po = episcop = bishop = évęque…) desprins
direct din sintagma originară Vlosco-Vlosc.
Numele de al-Ilah, astăzi Allah adorat de urmaşii lui Ismail, primul fiu al lui Avram şi fratele lui
Isac, provine tot de la sintagma arhetipală Vilah-Vilah prin omiterea (afereza) literei (fonemului) V.
Sintagma “Fiul Omului” prezentă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament nu are înţeles
în lume decât dacă Fiul este considerat Fiul Unicului Dumnezeu, adică Fiul Celui întruchipat pe
vârful Omul din Bucegi, după cum se vede Kogaion al lumii, cuvântul Sfinx având chiar înţelesul
de întruchipare.
Atât prin caracteristicile sale de preot al Dumnezeului celui Prea Înalt, care l-a întâmpinat cu pâine
şi vin pe Avraam, cât şi prin numele său, Melchisedec aparţine de asemenea complexului religios
valahic.
Tot în acest context mai trebuie menţionat că Vaç, numele vedic pentru suflul universal cu atribuţii

302. cosmogonice derivă de la acelaşi arhetip primordial Valac-Valac, bine ilustrat nu numai de
simbolurile ci şi de toponimele pământului pe care trăim ca români. Ceea ce astăzi redescoperim cu
neîncredere, încă, pe baza postulatului lui Casirrer, Scrierile Vedice consacrau cu 4000 de ani în
urmă prin zeificare. Cuvântul Vaç, respectiv Valah, este cifru al logosului universal, atâta doar că ei
i-au spus “sufletul lumii” sau “suflul universal”.
Datorită unor descifrări de ultimă oră pe care le datorăm domnului Adrian Bucurescu, limba română
trebuie considerată continuatoarea directă a Limbii Curate numită ORO MANISA îndeplinind
funcţia de Grai Divin utilizat de zeii geţi (a se înţelege marii preoţi geţi) cu peste 3000 de ani în
urmă.
Despre toate acestea la un loc, prin a căror reunire se alcătuieşte un sistem armonios cu centrul în
spaţiul carpato-danubiano-balcanic, nimeni nu va mai putea spune “simple coincidenţe”, aşa încât
respingerea lor, chiar şi numai prin ignorare, devine un gest culpabil căci, dacă avem de dat
Cezarului ce este al Cezarului, avem de dat şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.
Aşadar, prezenţi, sub o formă sau alta, în Scrierile Vedice, în Vechiul Testament şi în Noul
Testament, dar şi în Coran românii nu mai pot împărţii cu nimeni responsabilitatea demersurilor
care se impun pentru a aşeza pe baze ontologice mişcarea pentru unitatea credinţei ca singura formă
de a trăi în mod real sacrul. Avem a ne asuma la nivelul fiecărui individ rolul pentru care trăim în
lume, fără de care devenim inutili, numai buni pentru a fi dispreţuiţi, ocărâţi şi hăituiţi de cei care ne
sug. Ar trebui să fim “Grădina Maicii Domnului”, dar 80% din avuţia “Grădinii” am dat-o pe mâna
jefuitorilor şi continuăm să dăm prosteşte în schimbul promisiunilor deşarte.
De prea multă vreme ne tocăm între noi oferindu-ne pradă Înaltelor Porţi, tocmai fiindcă ne-am
pierdut idealul pentru care să ne coaguleze ca naţiune respectată pentru menirea şi aportul ei în
lume. Îmbuibarea, oricare ar fi ea, nu poate înlocui IDEALUL, tot aşa după cum sărăcia nu îl poate
distruge. Te naşti pentru a deveni om, trăieşti ca om şi mori ca om numai crezând în IDEAL. Restul
nu sunt decât mijloace pentru a-l sluji.
Nu putem înlocui idealul cu mijloacele, iar IDEALUL nostru ni s-a dat de la Facerea Lumii, în
sensul concret al cuvântului. Suntem singurii care mai putem restitui prezentului istoria sacră a
vetrei originare ca primă condiţie pentru Schimbarea la faţă a Europei. În ceea ce ne priveşte
întrebarea ni se pune tranşant: a fi sau a nu fi? Ştim să slujim pentru a deveni utili şi respectaţi
pentru calitatea prestaţiei sau vom fi desconsideraţi în continuare ca nevolnici?
VINCA – TURDAS / CIVILIZATIA CARE
CUNOSTEA EXTRATERESTRII
By Gabriela Dobrescu 30/11/2012
ACESTE CATEVA RANDURI SANT DESCRIEREA CELEI MAI ANTICE CULTURI EST
EUROPENE FACUTA DE MARELE DICTIONAR WEB WIKIPEDIA IN ROMANA:
„Cultura Vinča/Cultura Turdaș a fost o cultură europeană (între mileniile 5 și 3 î.Hr.) ce se
întindea în jurul Dunării în România, Serbia, Bulgaria și Macedonia deși urme ale acesteia se găsesc
in toată Peninsula Balcanică.
Numele culturii vine de la Vinča, o suburbie a Belgradului, unde în 1908 au fost descoperite
primele rămășițe arheologice. Arheologii iugoslavi și români au crezut inițial că aceasta a
început în jurul anului 2700 î.Hr. Dacă inscripțiile de pe aceste tăblițe sunt cu adevărat
pictograme, după cum susține Vlasa, ar fi prima scriere din lume. Ipoteza rămâne însă
controversată, iar majoritatea experților consideră inscripțiile de la Tărtăria a fi mai curând o

303. mostră de protoscriere decât un sistem de scriere propriu zisă.”
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Vin%C4%8Da
N-am obisnuit cu nepasarea si cu incompetenza „oamenilor de stiinta” din toata lumea care in
fata oricaror probe evidente care ar putea deschide drumul catre aflarea adevaratei istorii a
umanitatii nu fac alceva decat sa isi dea cu presupusul, sa semene dubii si sa se mire de ce mai
scoate pamantul la suprafata.
Ei bine, in timp ce ei se balbaie neadmitand faptul ca aceasta cultura era cat se poate de complexa
avand o sciere a sa proprie, iata ce scrie cotidianul OSSERVATORIO ITALIANO despre acesta
cultura pe care multi o considera mult mai vechie decat mult laudata cultura sumera care pana mai
ieri era leaganul civilizatiei.
„Ati putea sa cadeti intr-un adevarat labirint al paradoxurilor balcanice daca veti incerca sa
intelegeti care este cel mai antic popor al Balcanilor. Fiecare ar dori sa fie el primul
prezentand pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este intotdeauna
acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care sa justifice dominarea unei
rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat in mod obligatoriu, acum cand se implinesc 100 de
ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunarea se intalneste cu Sava.
In aceste locuri au fost descoperite reperte arheologice datate ca avand o vechime de 8.000 de
ani, care marturisesc existenza de insediamente umane in locul unde astazi se gaseste orasul
Belgrad. Situata la 20 de km de acest oras, pe un teren de circa 11,7 hectare se gasesc resturile
celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitica, datata intre 5.200 si 4.200 de
ani. Zidurile aticei asezari au in diverse puncte inaltimea de 10,5 m confirmand faptul ca in
acele locuri a existat o civilizatie de-a lungul secolelor.
Circa 7.000 de ani I. C, penisnsula balcanica a prins forma cunoscuta astazi, povesteste

304. profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, expert in civilizatia Vinca, Nenad
Tasic, populata de un popor care se extindea pe teritoriul Serbiei. Romaniei, Bulgariei,
Macedoniei si Ungariei, in timp ce avea raporturi si cu alte culturi indepartate.
Plecand de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berklee, s-a
inceput a avea o imagine adevarata despre acest popor. Cunosteau ceramica si tehnicile de decorare,
traiau in case de lemn, paie si pamant, dispuse de-a lungul unor stradute dar fara gradini, erau
pescari, agricultori, vanatori, pastori, minieri, taietori in piatra. Casele lor erau ordonate si lucrau
frumoase vase si farfurii de teracota. Erau chiar mestesugari in gradul de a prelucra metalul, cum
demonstreaza diverse scule gasite.
Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obtine
pretioasa vopsea ocru rosu, dar si a medicamentelor si alchimiei. De la aceeasi culoare rosie se
producea si culoarea care se folosea la vopsirea tesaturilor din care se faceau haine. Fustele aveau
forma conica cu motive liniare si patrate. Erau iubitori a oricaror tipuri de bijuterii lucrate foarte
frumos. Vopseau casele in culoarea purpurei in majoritatea cazurilor.

305. Schimbau diferitele lor produse cu diferite cochilii. Nu au fost gasite nici un tip de arme, si de aceea
poporul Vinca nu era un popor razboinic, ci cel mai pacific popor. Nu se cunoaste destinul pe care l-
a avut, dar dupa teoriile anumitor istorici se crede ca a migrat spre sud, desigur dupa invazia altor
popoare, unindu-se cu alte grupuri care s-au asezat in Balcani.
Un alt mister lasat de locuitorii Vinca sant semnele incisate pe vasele de teracota, care de ani buni ii

306. imping pe expertii sarbi si europeni sa faca noi cercetari pentru a le descopri semnificatia.
Profesorul si antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit ca cea mai vechie scriere este de
4.000 I.C. apartinand culturii sumeriene din UR, dar inaintea ei este cea care are 7.000 de ani si care
apartine culturii Vinca. In timp ce sumerii aveau 15.000 de litere, poporul Vinca avea doar 40 si nu
se stie carui grup de popoare apartine si ce limba vorbea.

307. Noi descoperiri arheologice au scos la lumina o casa cu un tablou al unei femei care este o
adevarat opera de arta a artei neolitice. Dintre cele 20 de figurine de teracota gasite in Europa
apartinand ecestei culturi, 6 au fost decoperite la Vinca. Exista cel putin 600 localitati care
demonstreaza existenta acestei civilizatii dar nici una dintre ele nu prezinta acest tip de
teracota. Printre altele in 7.200 I.C., Vinca era intr-adevar o metropola europeana in
adevaratl sens al cuvantului, un top al culturii in acea epoca.
Primele sapaturi au inceput in 1908, si au fost facute de profesorul de arheologie sarb Miloje Vasic,
in timp ce noile cercetari au fost sponsorizate de Institutul Imperiului Rus de Taringrad, si dupa
razboi, catre anii 1934 au fost facute sponsorizari de catre Sir Miloje Vasic, editor, arheolog si
ziarist independent din Birmmingham.In 1998 au inceput sa lucreze o echipa de arheologi sarbi
faimosi: Milutin Garasanin, Nikola Tasic, Borislav Jovanovic, Milos Jevtic, Miodrag Sladisic e Sasa
Todorovic.
Dupa Miljana Radivojevic, cercetatoare din cardul institului arheologic al ’University College
London, prima revolutie industriala a fost in anul 7.000 I.C, facuta de catre poporul Vinca,
care a lasat numeroase artefacte de arama, a carei producere cerea o munca de adevarat
expert. Ceea ce s-a descoperit, va fi presentat peste o luna, si putem sa zicem ca rezultatele
acestei cercetari se vor gasi in cartile de istorie peste 5 sau 10 ani.
Dupa spusele profesorului Colegiului Londonez, Tilo Reren, cultura Vinca a dezvoltat foarte bine
artizanatul, tehnologia metalelor, si o scriere, probabil cea mai vechie de cea gasita in Irak si
Orientul Mijlociu. „Nivelul industrializarii e asa de diferit de tot ce am descoperit pana acum. Vinca

308. era o mare cultura si avea cunostinte de a crea si inventa independent, motiv pentru care se vorbeste
de o revolutie industriala.” explica Rene
Coordonatorul lucrarilor de la VInca, Dusan Sljivar confirma ca cercetarile au inceput in 1994 in
colaborare cu institutul din Londra. Belovode e Ploce sant cele mai mari insediamente ale culturii
Vinca, cu un grad inalt de cunostinte din moment ce au facut din metalurgie o descoperire si apoi o
opera de civilizatie care a accelerat dezvoltarea culturii europene, cum confirma Sljivar.
Cultura Vinca demonstreaza deci ca Balcanii si Europa de est demonstreaza ca ar trebui sa privim
cu alti ochi istoria pe care o cunostem pana acum si ca aceste popoare nu trebuiesc umilite pentru ca
„nu au avut nici o civilizatie antica.”
Traducere din limba italiana a articolului „Vinca, civilizatia cea mai vechie a Europei” de
GABRIELA DOBRESCU
SURSA: http://osservatorioitaliano.org/read.php?
id=58115&site=srpska.it&key=9fed52d9a44d0c4d49b3b1369c8f8074
foto: http://www.farafiltru.net/news-scrierea-danubiana-in-lumina-descoperirilor-de-la-turdas-si-
tartaria.html
Am mai gasit tot printre articolele italiene dedicate acestei culturi o remarca care intr-adevar
merita un pic de reflexie : Vinca, poporul care cunostea alieni grigi. De ce spun acest lucru?
Din urmtoarele consideratiuni:
1) V-ati intrebat vreodata de ce simbolul universal al alienilor, al popoarelor care vin dintre stele
este omuletul gri cu ochii mari??? V-ati gandit ca nimeni nu poate avea o asemenea imaginatie daca
nu l-ar fi vazut? De ce aceasta reprezentare a devenit simbolul popoarelor stelelor daca nu ar fi
adevarat ca acesta rasa ar exista??? Iata cateva fotografii cu grigi deveniti simbol universal:

309. ACUM IATAACELEASI ENTITATI DESENATE DE POPOARELE ANTICE:
FRESCA EGIPTEANAANTICA DIN PIRAMIDE CU GRIGI

311. ALIENII GRIGI DIN TASSILI

312. CHIPUL UNUI GRIGIO IN CEL MAI CUNOSCUT CORP CIRCLE APARUT IN Crabwood
Hill IN ANGLIA

314. Bineinteles ca reprezentarea acestor fiinte facute de anticele popoare ale Terrei este foarte mare.
Chipurile lor sant reprezentate pe fresce, pe pietre, pe munti, pe vase, pe ceramica, pe peretii
constructiilor, lucru care nu ne permite sa credem ca toti au avut o halucinatie in masa pentru a
reprezenta aceeleasi fiinte „inventate” in toate colturile lumii in acelasi fel.
Dar daca nu v-am convins indeajuns trebuie sa subliniem ca si cultura Vinca Turdas a reprezentat in
marea majoritate a obiectelor sale chipurile acestor navigatori stelari care le erau foarte cunoscute,
asa cum de fapt toata lumea antica cunostea extraterestrii. Iata cateva statuete din arta Vinca, care au
imortalizat in lut chipul patronilor lumii: alienii zis si zeii sau dumnezeii antici.
GABRIELA DOBRESCU

327. LEUCE. INSULA LUI ACHILLE DE LA
GURILE DUNARII
By Gabriela Dobrescu 28/11/2012
Geografia istorică şi cartografia istorică românească au avut în conf. univ. Marin Popescu Spineni
(1900-?) un pionier şi un reprezentant de seamă. Teza sa de doctorat din 1937 România în istoria
cartografiei până la 1600 a fost urmată de o lucrare mai amplă ca durată analizată, mergându-se
până la 1900(*).
Izvoarele geografice şi cartografice greco-romane din antichitate ne vorbesc despre o insulă din
Marea Neagră, în apropierea gurilor de vărsare ale Dunării în Pontul Euxin. Aceste izvoare se pot
împărţi în patru grupe: una care nu menţionează numele insulei, a doua care menţionează insula
Leuce, a treia care menţionează insula Peuce şi a patra care menţionează ambele insule.
În prima grupă intră şi prima menţionare a unei insule în Pontul Euxin. Marele poet liric Pindar
(518-438 î.H.) din oraşul grecesc Teba vorbeşte în Olimpicele de ‘’strălucitoarea insulă’’ locuită de
eroul homeric Ahile la Pontul Euxin (Marea Neagră). Maximus din Tyr (sec.II) pomeneşte în
Discuţii despre o insulă drept în faţa Istrului, în mare, unde se află templul şi altarele lui Ahile, la
care vin doar cei care vor să-i aducă jertfe eroului. Filostrat din Atena (170-245) vorbeşte în
amănunt în dialogurile sale Heroicos despre cultul lui Ahile ‘’din insula din Pont’’.În sfârşit, Tabula
Peutingeriana, o hartă din sec. XIII copie a unui original din sec. III, arată în mijlocul mării, în
dreptul Deltei, într-un golf mare numit Sinus, un ostrov mare Insula Heloris, posibil o stâlcire a lui
Achilleis.
Cea de a doua grupă de izvoare începe cronologic vorbind cu tragicianul grec Euripide (480-406
î.H.), care vorbeşte despre Leuce (albă), o insulă stâncoasă de la gurile Dunării, escală a
navigatorilor din Milet în drumurile lor din Marea Neagră. Scylax (sec.IV î.H.) din Carianda
menţionează şi el insula Leuce. Generalul , istoricul şi geograful roman Flavius Arrianus (Arian)
(95-175) în Călătorie în jurul Pontului Euxin confundă, în opinia lui Spineni, Leuce cu ‘’Alergarea
lui Ahile’’, peninsulă de pământ nisipos de la gurile de vărsare ale Niprului (Ucraina) în mare.

328. Descrie cu amănunte insula Leuce, al cărei nume vine de la Leukos (Albă). Pausania (sec. II) în
Descrierea Greciei aminteşte de o insula Leuce în Pontul Euxin care consideră că informaţia că ar fi
existat o pădure deasă cu animale sălbatice este falsă din cauza mărimii mici a insulei şi a naturii
sale stâncoase. În sfârşit în antichitatea târzie, Priscianus (sec.V-VI), gramatic din Mauretania
(Africa N), încearcă să demonstreze că denumirea de Leuce (albă) provine de la ‘’multele sale
păsări albe ca zăpada’’.
În cadrul celei de a treia grupe de izvoare, Apollonios din Rhodos (295-230 î.H.) este primul care
menţionează în Argonauticele insula Peuce, de formă triunghiulară, cu baza orientată cu ţărmul
mării şi cu vârful către fluviu, despărţind două braţe ale Istrului. Strabo (63î.H.-19d.H.)
menţionează în Geografia sa Peuce sau Hieron Stoma ca primul şi cel mai mare braţ al fluviului,
respectiv Sf. Gheorghe în interpretarea şcolii româneşti de geografie. Romanul Pomponius Mela
(sec. I) spune că sunt şase insule la gurile Dunării, dintre care cea mai mare şi mai cunoscută este
Peuce. Dionysios Periegetul (sec II) în Descrierea pământului arată că Istrul se varsă în Pont prin
cinci braţe în jurul insulei Peuce. Ptolemeu (90-168) descrie în Geografia Delta Dunării,
menţionând că braţul de miazăzi se varsă în Pont prin Gura sacră (Hieron Stoma), cuprinzând insula
Peuce.
A patra grupă de izvoare cuprinde două surse, care vorbesc despre ambele insule. Este vorba de
Pseudo Scymnos, o Periegesis anonimă din sec.I, atribuită în mod greşit lui Scymnos din Chios
(250-180 î.H.) şi care preia informaţii de la Demetrios din Callatis (sec III î.H.). Autorul anonim
vorbeşte despre o insula Peuce, aşezată între mare şi gurile Istrului (localizare greşită în opinia lui
Spineni), numită astfel după pinii de pe suprafaţa sa, egală cu cea a insulei greceşti Rhodos din
Marea Egee. De asemenea, se menţionează şi de o altă insulă, numită a lui Ahile, aşezată ‘’în
mare’’, la patru sute de stadii de Peucecu o mulţime de păsări domestice şi cu o privelişte de ‘’loc
sfânt’’. A doua sursă care vorbeşte de ambele insule este marele naturalist Pliniu cel Bătrân (23-79)
vorbeşte de primul braţ al Dunării (dinspre S spre N) ca fiind Peuce, numit după insula cu acest
nume.De asemenea, savantul dă distanţa de 50 000 de mii de paşi dintre insula Leuce şi Peuce.
Este interesant însă că atunci când vorbeşte de menţionarea insulei Leuce de către Arrianus şi
Pausania, Popescu Spineni spune că acest fapt a fost făcut şi de Strabo, Ptolemeu, deşi aceştia din
urmă fac parte din categoria celor care au menţionat insula Peuce sau braţul Peuce!
În epoca contemporană, un studiu identifică poziţia insulei Peuce în promontoriul Dunavăţului.
Eugen Panighiant, într-o cercetare istorică privind expediţia lui Alexandru Macedon împotriva
geţilor de la Dunăre din 335 î.H., citează rezultatele cercetărilor geomorfologice asupra braţului
sudic al Deltei ale dr. Alexandru Rosu, care a constatat că „braţul Sf. Gheorghe îşi dirija cea mai
mare parte a apelor sale prin poarta Beibugeacului [zonă din nordul Razelmului], transformînd
promontoriul Dunavăţului în insulă, corespunzătoare, după părerea noastră, enigmaticei insule
Peuce”. Colina Dunavătului, înaltă de 60 m, ar corespunde perfect malurilor „povîrnite” ale insulei
din antichitate, în opinia lui Panighiant. (Vezi Eugen Panighiant, Geţi contra macedoneni
http://www.enciclopedia-dacica.ro/armata_daca/getii_vs_maced.htm)
Pe de altă parte, marele istoric Gheorghe Brătianu, identifica în Marea Neagră (vol I, 1988, p.148)
insula Leuce cu actuala Insulă a Şerpilor: “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula
Albă’. Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se
numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar
ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”.
Dar tot în epoca Internetului, studiul lui Caşin Popescu identifică insula lui Achile cu insula Letea
din grindul Letea. (Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice
http://cumpana.wordpress.com/2007/07/05/insula-lui-achile-leuce-localizare-si-precizari-istorice/)
Chiar dacă există un număr important de izvoare care vorbesc despre o singură insulă la gurile
Dunării şi chiar dacă identificarea insulelor de către moderni este discutabilă, credem că cele două
izvoare care vorbesc de două insule sunt suficient de clare în acest sens.
(*) Marin Popescu Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în

329. pragul veacului nostru, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, 254 p.
sursa: http://www.athenian-legacy.com/2009/11/insulele-peuce-si-leuce/
Insula lui Achile, Leuce: localizare şi
precizări istorice
un studiu de Caşin Popescu
“Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’. Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce
se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de
escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul
navigaţiei şi al comerţului”. Acestea le spune istoricul român, Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea sa
“marea neagră” (Volumul I, Bucureşti, 1988, p. 148 – Traducere de Michaela Spinei, după “La mer
Noire”, volum publicat de Societas Academica Dacoromana, la München, în 1969, după
manuscrisul original scris în franţuzeşte de către autor).
Am ales acest citat pentrucă, în ordinea identificării insulei lui Achile, Leuce, cu Insula Şerpilor, el
face parte din cea mai recentă carte despre Marea Neagră apărută în limba română.
Toţi marii noştri istorici din ultimul secol – Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, D.
M. Pippidi ş. a.-, după cum şi toţi marii noştri geografi – Brătescu, Murgoci, Vâlsan, Banu – ca să
nu numim şi pe cei mai recenţi -, au identificat, fără rezerve, insula Leuce cu Insula Şerpilor; s’ar
părea, printr’un fenomen de contaminare generală, dar şi din cauza unei lipse de atracţie pentru
subiect, deoarece aceeaşi situaţie, fără excepţii, se întâlneşte şi peste hotare: toţi istoricii sau
geografii străini care s’au preocupat de localizarea insulei Leuce – sau au fost aduşi întâmplător să
vorbească despre această insulă -, au identificat-o cu Insula Şerpilor. Am spus întâmplător – şi
aceasta nu trebue să mire pentrucă în unele lucrări de specialitate (e. g., “Wörterbuch der Antike”,
Alfred Kroner Verlag, Stuttgart 1976, Achte, verbesserte und ergänzte Auflage), această insulă nici
nu figurează, iar în bine cunoscutul “Der Kleine Pauly Lexikon der Antike (München, 1979) – care
nu se arată de loc preocupat de localizarea acestei insule -, ea nu este menţionată, cum s’ar fi
cuvenit, la litera “L”, ci sub “Achilleus”, unde apare, s’ar putea zice, întâmplător, legată de locurile
de cult ale eroului – “… Kultstätten am Pontos: Byzanz, Insel Leuke u. a. (s. u.); dort nannte man
ihn Pontarches” (Hans von Geisau, op. cit., Bd. 1, loc. cit., col. 46)-, şi de tradiţiile formate în jurul
vieţii eroului de “dincolo” de moartea sa fizică -”Bald glaubte man dieses Jenseits in der Insel
Leuke vor der Donau Mündung gefunden zu haben” (ibid., col. 46).
Pentrucă Gh. I. Brătianu menţionează insula Leuce în legătură cu prezenţa Milesienilor pe coasta de
Vest a Pontului Euxin şi nu precizează cine au fost aceia care au ridicat în insulă “sanctuar în
cinstea lui Achile”, pentru a elimina de pe acum orice presupunere în legătură cu această chestiune,
trebue spus că, pe coasta Pontului şi în ţinuturile învecinate ei, cultul lui Achile era un cult indigen,
instituit de autohtonii locului, cu mult înainte ca Milesienii să fi fost pus piciorul pe ţărmul apusean
al mării Pontului -punct de vedere susţinut de Nicolae Densuşianu, care şi-a găsit o confirmare
târzie sub chiar pana istoricului din Warburg/Westfalen, Hans von Geisau, deja citat: “An den
Küsten des Schwarzen Meeres war sein Kult heimisch, ehe die Milesier dorthin kammen” (ibid.,
col. 46).
Nicolae Densuşianu -acest neobosit căutător de informaţii în izvoarele antice privind preistoria
Daciei, şi un exact transcriptor şi traducător al lor, mai puţin însă (uneori deloc) exact în
interpretările şi localizările pe care le face pe marginea informaţiilor desprinse din izvoare (acesta a
fost -presupunem- faptul pentru care Pârvan a considerat Dacia preistorică -monumentala lucrare a
lui Nicolae Densuşianu editată postum de Dr. C. Istrate- un “roman fantastic plin de mitologie şi
filologie absurdă” (Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti 1926, p. 1), aduce, referitor la insula Leuce,
câteva fragmente preţioase din izvoarele antice -şi noi pentru aceasta îl cităm, alăturându-ne total

330. părerilor lui Radu Vulpe, elevul lui Pârvan a cărui părere despre Dacia preistorică nu o
împărtăşeşte-, ce sporesc elementele de bază slujitoare identificării insulei Leuce, în pofida erorilor
pe care acelaşi Nicolae Densuşianu le săvârşeşte -păcat- în interpretarea lor. Căci iată ce spune
Nicolae Iorga: “Nous ne critiquerons pas les constructions bizarres, qui vont jusqu’ŕ une psychose,
du si vénérable historien N. Densuşianu, dans sa Dacie préhistorique . On s’étonne męme que
quelqu’un d’un esprit si méthodique que M. Radu Vulpe ait pu écrire sur ce livre: Travail qui, bien
que fantastique, et erroné en fait de détails, de conclusions, est cependant trčs important par les
matériaux rassamblés (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1924, p. 84, note 2)”, în
Histoire des Roumains, Vol. I/I, p. 17, nota 1, -o afirmaţie nedreaptă care scade, în ochii urmaşilor,
simţul critic al marelui istoric.
Ca exemplu de fidelitate în reproducerea şi traducerea izvoarelor cercetate de Nicolae Densuşianu
-excluzând marginaliile care îi aparţin-, cităm: “… în poema Aetiopida scrisă de Arctinos, poet epic
din Milet, care a continuat şi întregit Iliada, ni se spune, că Achile a fost ucis la Troia de Paris, fiul
lui Priam, ajutat de deul Apollo, că, în fine, după multe lupte înverşunate a succes lui Ajax şi lui
Ulise, ca să-i răpéscă corpul din mânile inimicilor troiani şi se-l aducă la corăbiile grecesci. Apoi
veni mama lui Achile, Thetis, cu surorile sale şi cu musele (cântăreţele séu bocitórele betrâne), î-l
plânseră şi-l bociră, apoi în urmă Thetis ridică cenuşa fiului seu de pe rog şi-o aduse în insula Leuce
(Albă), séu insula Şerpilor, de la gurile Dunărei. Er Acheii i ridicară un tumul şi-i celebrară jocuri
funebre (Homeri carmina et cycli epici reliquiae. Ed. Didot, p. 583)”. Transcriem, ca demonstraţie,
o informaţie ieşită de sub condeiul lui Hans von Geisau, 70 de ani mai târziu: “Am skaischen Tor
entbrennt über A.’ Leiche ein erbitterter Kampf, Aias rettet sie, während Odysseus die drängenden
Feinde abwehrt. Dann wird Antilochos begraben und der Leichnam des A. ausgestellt. Thetis
kommt mit den Musen und Nereiden und beweint den Sohn. Darauf entreibt sie ihn dem
Scheiterhaufen und bringt ihn nach der Insel Leuke (s. u.). Die Achaier aber schütten einen
Grabhügel auf und feiern Leichenspiele, Prokl. § 63-67″ (ibid., col. 49). După cum se observă,
corespondenţa între cele două texte este fără reproş (diferite sunt numai referinţele; aceeaşi ştire este
adusă şi de Arctinos, v. infra).
Mai spunem că, Nicolae Densuşianu în alăturare cu informaţia citată mai sus, după ce precizează:
“Despre împrejurările morţii lui Achile Iliada nu amintesce nimic”, adaogă: “În Odiseă însă se
spune numai atât, că el a căzut la Troia (Odyss. XXIV, 36 seqq.), că corpul seu a fost îmbrăcat în
haine divine, şi ars pe rog, apoi osemintele sale aşedate în o urnă de aur la un loc cu osemintele lui
Patroclu, ér peste ele Grecii au ridicat un tumul mare şi înalt pe ţermurele Helespontului, ca să pótă
fi vedut departe de pe mare, atât de cei ce trăiau atunci, cât şi de cei, cari vor trăi în viitoriu” (op.
cit., p. 70). Tot aşa, şi Hans von Geisau, în acelaşi context, adaogă şi el: “Auf anderer Grundlage
berut die Darstellung der Totenklage und Bestattung, Hom. Od. 24,43ff. 74ff.”. Se observă deci, la
ambii istorici, aceeaşi preocupare de a indica în temă şi un alt izvor -şi cum un altul nu era, referinţa
şi la N. D. şi la H. v. G. este aceeaşi, numai cât N. D., mai conştiincios şi mai interesat, traduce din
Odyseea tot textul în legătură cu tema, fapt pe care istoricul german îl neglijează pentru bunele sale
motive: lipsa de interes pentru o istorie ce nu priveşte nici neamul lui nici pe cele ale occidentului
de care se ţine aproape. Dacă am dat acest exemplu a fost pentru a atrage atenţia asupra importanţei
pe care o are şi azi opera lui Nicolae Densuşianu, ca material documentar, informativ, pentru toţi
acei istorici români interesaţi să scrie despre istoria neamului românesc, dar şi pentrucă, de curând,
un scriitor de o autentică valoare -slavă Domnului, nu istoric!- s’a exprimat cam în zeflemea
referitor la acest monument de cultură.
Transcriem acum, după Nicolae Densuşianu, acele tradiţii ajutătoare tezei noastre -tradiţii care au
scăpat atenţiei întocmitorilor acelei preţioase culegeri de “Izvoare privind istoria României”
(Bucureşti 1964, Vol. I).
1. “In vechia geografiă grecéscă ne mai apare la gurile Dunărei încă o numire topică sub numale de
‘Aci lleoV plax Hesychiu crede, că se înţelege insula lui Achile, Leuce (Koehler, Mémoire, p.543.
729). Însă sensul cuventului PlaV (= şes. suprafaţă) neputęndu-se aplica la o insulă mică şi convexă,
cum este Leuce, e probabil, că acésta denumire se referă la canalul Chiliei” (op. cit., n. 1, p. 74). N.

331. Densuşianu are dreptate când spune că sensul cuvântului nu se poate “aplica la o insulă mică şi
convexă”, greşeşte însă fundamental când crede că Leuce este Insula Şerpilor, care întradevăr este
“mică şi convexă”. Corectă este numirea topică notată de Hesychios pentru că ea are în vedere
insula Leuce existentă în acea vreme la gurile Dunărei -cum se va arăta mai departe (urmând
descrierile acestei insule făcute de diverşi autori antici, şi evoluţia deltei Dunărei)-, căreia îi
corespunde întru totul sensul cuvântului PlaV, şi nicidecum Insula Şerpilor, rămasă necunoscută
antichităţii (v. infra).
2. “Aici, după o vechiă tradiţiune a oraculelor, îşi căutau sănătatea lor aceia, cari în resbóie fusese
greu răniţi. Ast-fel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într’o luptă, ce-o avuse cu
Locrienii, căpetase o rană în piept, de care suferia fórte mult, consultă mai ântâiu în privinţa
sănătăţii sale pe oraculul din Delphi, însă profetésă de aici (Pythia), după cum ne spune Pausania, î-l
trimise se-şi caute vindecare în insula Leuce de la gurile Dunărei, de unde el s’a întors apoi
sănătos2” : “2) Pausaniae lib. III. 19. 13″.
“De asemenea, ne spune şi Ammian Marcellin, că în insula Leuce se aflau şi ape salutare (aeque3) :
3) Ammiani, lib. XXII. c. 8: insula Leuce sine habitatoribus ullis Achilli est dedicata. Ibi et aquae
sunt”, (op. cit., p.75 şi nn. 2 şi 3).
Argumentul pe care ni-l oferă aceste două ştiri se opune categoric asemănării insulei Leuce cu
Insula Şerpilor: nici vorbă ca pe această insulă -cum o arată şi numele: a “şerpilor”-, să fi existat
vreodată ape salutare, cu sau fără nămoluri vindecătoare, cum se găsesc şi azi în unele locuri de pe
lângă coasta Mării Negre. (Ştirea adusă de Pausanias are o însemnătate complexă: ea atestă
existenţa -înţeleasă ca o continuitate- unor legături între populaţiile din Delphi şi Leuce, şi reciproc,
între aceea din Croton (de pe pământul Iapygilor) şi Istropontici. Importanţa istorică a acestor
legături a fost arătată în cartea noastră “Cine sunt Etruscii”, şi nu este cazul a reveni aici mai mult
decât cu paranteza de faţă.)
3. “Marcianus Capella, care a trăit pe la anul 470 d. Chr, scrie: Achillis insulam eius sepulcro
consecratam. (Apud Köhler, Mémoire sur les îles et la course consacrées ŕ Achille, in Mémoires de
l’Accadémie S. Pétersbourg. Tome X din a. 1825, p. 550. 734)”, (op. cit., PP· 71-72).
Nici această informaţie nu se poate aplica Insulei Şerpilor, “o stâncă”, în care nu se poate săpa
mormânt şi unde nu se găseşte pământ pentru ridicarea deasupra lui, după obicei, a unui tumulus
“înalt” cum se cuvenea eroului. (În paranteză fie zis, acestui Martianus Capella -nu Marcianus, cum
printr’o eroare tipografică apare la N. D.-, celebru enciclopedist latin din secolul V, nu i s’a făcut
loc în “Izvoare privind istoria României”, op. cit., supra.)
Nicolae Iorga, care crede şi el că insula Leuce este totuna cu Insula Şerpilor, vorbind despre Chilia,
spune: “Nous osons męme proposer, bien que cela paraisse peu amissible, que l’ancien Dromos
Achilléos, le chemin d’Achille pour le géographe romain Pomponius Mela 2, donc une Achilléia,
qui est cependant présentée en rapport avec l’Ile des Serpents, est devenue, ŕ une époque de
beaucoup postérieure, Chilia 3, cette cité byzantine, puis génoise, dans une île du Danube, qui
jouera une rôle trčs important dans la rivalité entre Moldaves et Valaques. Pour appuyer cette
hypothčse, il faut penser que, jusqu’aujourd’hui, le nom touranien et hellénique de Tyras, Touras,
survit chez les Tatars sous la forme de Tourla” : “2 T. II, 7. Cf. Iorga, Chilia şi Cetatea-Albă, p. 18
et note 3″ : “3 Voy. aussi Klio, IX, p. tea-Albă, p. 150″ (N. Iorga, Histoire des Roumains, Vol. I,
Partie I, Bucarest, 1937, p. 208).
Formularea făcută de N. Iorga ne apare confuză. Iată textul lui Pomponius Mela la care se referă
istoricul român: “II, 7, 97. Sînt puţine (insule) în lacul Meotic… 98. Şi în Pont sînt puţine. Leuce,
aşezată la vărsarea fluviului Boristene, destul de mică, purtând şi numele lui Achile, fiindcă aici a
fost îngropat Achile 19 … : 19 Confuzie cu insula Borysthenes (Berezan) sau cu Alergarea lui Ahile
” (Izvoare…, p. 391).
Iată ce spune şi N. Densuşianu, în această chestiune: “Melae De situ orbis. II. 7. Leuce (insula)
Borysthenis ostio (inielege Boreostomum séu Boreum ostium) obiecta, parva admodum, et…” (op.

332. cit., p. 71, n. z); aceeaşi îndreptare (remarcă) o face N. Densuşianu şi când îl citează pe Plinius:
“Plinii Hist. Nat. IV. 79. 1. Ante Borystheem (înţelege: Boreostomum), …” (op. cit., p. 71).
L’am amintit pe N. D. nu pentrucă el are dreptate -observaţia lui este subiectivă şi se abate de la
înţelesul avut la Mella şi la Plinius-, dar, decât a imputa pe nedrept şi unui Plinius aceeaşi confuzie
-cum au făcut şi alţi istorici (v., de. ex., Izvoare…, n. 38, p. 405, pusă de Vladimir Iliescu, în
legătură cu incriminatul fragment din Plinius)-, mai de grabă ne alăturăm presupunerii lui N.
Densuşianu, deoarece aceasta nu frustează adevărul istoric, despre insula Leuce putându-se spune la
fel de bine că se găsea în faţa gurii Boreion. Motivele decurg limpede din cele ce urmează.
Cât priveşte propunerea lui N. Iorga, de a localiza în Deltă acel Dromos Achilleos trebue să spunem
că el ar fi avut de partea lui toată dreptatea, dacă în loc de insula Chilia, ar fi propus insula lui
Achile, Leuce (Arian, -şi nu este singurul- ne spune clar că Dromos Achilleos era o altă denumire a
insulei lui Achile, Leuce), care în vremea descrierii şi localizării ei făcute de către unii din istoricii
şi geografii antici, se găsea în golful pe care marea Pontului îl făcea pe locul actualei Delte (v.
infra), în faţa gurilor Thiagola sau Psilon (pe actuala sahaua lui Iacob, străveche urmă a braţului
Chilia) şi Boreion (pe traseul începător al braţului Sulina), iar în timpul lui Iorga era cuprinsă, de
multe bune -trecute peste mileniu- veacuri, în Deltă, la Sud de cetatea bizantină care îl preocupa pe
istoricul din Vălenii-de-Munte. Iorga este singurul istoric care arată îndoieli faiă de asemănarea
Insulei Şerpilor cu insula lui Achile, Leuce (“Dromos Achilleos”), fără insă -fapt regretabil- a o
spune clar. Multa alia peccat Iorga!
Descrieri şi poziţionări aflate în Izvoare
despre Insula lui Achile, Leuce.
* “Pindar. Nemeenele, IV, 48-50 (88-81) … In Pontul Euxin, Ahile locuieşte întn’o strălucitoare
insulă” (Izvoare…, p. 15).
* “Scolii la Pindar. La Nemeene, IV, 79a. … Există o insulă în Pontul Euxin numită insula Albă,
unde se pare că a fost transportat trupul lui Ahile de către Thetis 20. Unii arată şi nişte locuri de
alergare pentru exerciţiile gimnastice ale eroului. Iar Pindar a numit în chip metaforic insula Albă –
insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din
pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă
explicaţie: ţărmul numit alb, din pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară
navigatorilor albă. Ea se mai numeşte şi Locul alergării lui Ahile 21” : “20 După legendele
posthomerice, eroul grec a fost răsplătit pentru curajul lui să trăiască fericit pe insula Leuce, unde se
căsătoreşte cu Ifigenia, Medea sau Elena.” : “21 Confuzie cu ’Acillewz dromz, o peninsulă de la
gurile Niprului, vezi Arian, nota 30″. Arian însă, scrie clar că insulei Leuce i se mai spunea şi
Alergarea lui Ahile, confuzie face deci Vladimir Iliescu, autorul notelor din Izvoare…, pe care o
repetă şi la “Scolii la Andromaca” lui Euripides (Izvoare…, p. 73), nu autorii antici care spun că
insula Leuce mai era numită şi Alergarea lui Ahile . La nota 20 (supra), suntem tentaţi să facem o
completare: traducerea din paranteza pusă în scolii (htoi erwdivm) prin “(bîtlani)”, nu ni se pare, că
redă tocmai exact intenţia scoliastului, căci acesta nu spune simplu “(bîtlani)”, ci “(întradevăr
bâtlani)”, vrând prin aceasta să înţelegem pe “stârcii albi” -acele păsări foarte frumoase, înalte cam
de 1 metru, “de culoare albă ca zăpada”-, care trăiesc pe lângă bălţi -Flavius Philostratos, un sofist
originar din Lemnos, care a călătorit mult, spune limpede că în insula Leuce “locuiesc nişte păsări
albe, ele sunt păsări de apă” (vezi, la acesta, în Izvoare…, p. 661, dialogul dintre “Vierul”, din
Chersonesul Thracic, şi “Fenicianul” sceptic); întradevăr, stârcii se mai numesc, în limba română, şi
bâtlani -latineşte ardea major, iar cei mici, ardeola-, dar fiind vorba de coloarea “albă ca zăpada”,
care se potriveşte adjectivului “strălucitoare”, ar fi fost indicat -poate-, ca în traducere să se fi
adoptat expresia “stârci albi”, în loc de “bâtlani”, deoarece aceştia sunt cunoscuţi, la noi, mai ades, a
avea coloarea cenuşie; această completare trebuia făcută, în deosebi, pentru eliminarea Insulei
Şerpilor din competiţia cu insula Leuce, stârcul alb neputând fi văzut pe stâncile Insulei Şerpilor, pe
deasupra, ea nu putea oferi nimănui un loc potrivit pentru un trai, câtuşi de puţin bun, necum
divinelor personaje; am spus că ar fi fost indicat, deoarece Pindar, câteva versuri mai sus, compară

333. strălucirea aurului cu strălucirea albului “fildeşului” sau al “crinilor”, deci, după Pindar, ar fi vorba
de o anumită strălucire, către aceasta ne vom îndrepta mai departe, mai înainte însă vrem să
deschidem -asemeni scoliastului- o paranteză în legătură cu cuvântul (şi cu pasărea) ardea.
Cu prilejul dovedirii că Ardeal este un cuvânt de vechime proto-indoeuropeană -vechime pe care,
pentru a pune asupra ei o origine şi a o scoate din anonimatul în care o păstrează istoricii
occidentali, întru cât ea permite orice tălmăcire (până nu demult i s’a spus, cu mare insistenţă:
“indogermanică”!), am considerat-o, în lumina datelor istorice, pre-protothracică numai cât pre-
Protothracii au fost primul popor (ca să nu spunem singurul) de după ultima glaciaţiune (dovadă de
această mare vechime a lui fiind neobişnuita înmulţire la care ajunsese -în timp-, şi imensa sa
răspândire în spaţiu), care a fost cunoscut istoriei, de la prima ei pagină, sub numele de Thraci,
aceştia -şi niciunii alţii- ocupând locurile din acele părţi de Eurasie unde se crede că a fost leagănul
limbii proto-indoeuropene (cei mai mulţi dintre cercetătorii arheologi şi lingvişti interesaţi în
această problemă situează acest leagăn în zona pontico-caspiană, alţii, în bazinul istro-ponto-
carpatic, de pildă, arheologii Vladimir Dumitrescu şi Milutin Gerasanin afirmă că “oameni din
Pont” au coborît în grupuri masive în Sud-Estul Europei unde au introdus vorbirile “indoeuropene”,
însă cine oare puteau fi, atunci, acei “oameni din Pont” sau din Sudul Rusiei până la Marea Caspică
dacă nu cei din întinsa seminţie a Thracilor?)-, am arătat că în compunerea acestui cuvânt (Ardeal)
se regăsesc noţiunile “înalt, superb” -păstrate de Latini în substantivul axduus, a um-, şi tot acolo
spuneam că “Ar– este un radical thraco-etrusc, a cărui semnificaţie este ‘a face’ în sensul de
‘atotputernicie’, cum în numele zeiţei trivalente, iraniene, Armaiti, sinteză a celor ’trei funcţiuni’
specifice societăţii proto-indoeuropene” (Caşin Popescu, Enigmaticele rădăcini ale Etruscilor, în
Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, p. 259, Extras din capitolul PRO
ANALIBUS II, din cartea CINE SUNT ETRUSCII).
Ar– se regăseşte şi in limba etruscă (Aritimi, pentru Artemis), după cum şi forma Er– (Ercle,
Hercles, Herecele, pentru Hercules: vechiul Herculis Portus, de la Vest de Cosa, se numeşte azi
Porto’ Ercole). La Etrusci ar-, er-, însemna a face, a mişca, a merge -arac = şoim, iar arim (un
diminutiv) = copilaş-, dar compară cu (c)ar -a căra- şi cu (m)er(g) -a merge-, apropieri care
evidenţiază strânse înrudiri lingvistice (cf. Caşin Popescu, Cuvinte etrusce* de origine thraco-
pelasgă, geto-dacice, în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 2, Iunie 1997, pp. 95-100).
Observăm că în limba franceză păsării ardea major i se spune heron, cuvânt care se consideră a fi
de origine francică (“mot francique”). El este apropiat însă de grecescul erwdioz ou (ó), care are
acelaşi înţeles (Iliada, X, 274) şi care nici el nu se poate despărţi, din punct de vedere lingvistic, de
ardea, latin. Pe de altă parte, în cuvântul erou -heros în franţuzeşte şi hęrôs în greceşte, nume dat
de Greci semizeilor sau oamenilor divinizaţi -, apare rădăcina er-, care o aminteşte pe aceea din
cuvântul Erdely, o deviere (fonică?) din cuvântul Ardeal: dacă aceasta nu este decât o coincidenţă,
Ar- – Er- rămâne o problemă deschisă etimologiei, căci şi aceasta s’ar putea să aibă o istorie (în
legătură cu Ardeal- Erdely, v. şi Sorin Paliga, Ardeal, “Transilvania”, în Tribuna, Cluj, 1986,
Februarie, Nr. 8). Am mai spune că forma ardeola de la ardea, este un diminutiv care cuprinde în
sine o gingăşie specifică spiritualităţii şi limbii Thraco-Dacilor: Predeal – Predeluţ, deluţ, deluşor,
deluşel, deluleţ ş. a. (compară cu Ardeova, mică aşezare în judeţul Cluj şi cu Ardeoani în judeţul
Bacău sau cu Ardeu în judeţul Hunedoara şi Arded în judejul Satu-Mare, toate situate în Ardeal
sau lângă Ardeal).
În ordinea coincidenţelor probabile semnalăm Erucus, Erycus, un bloc izolat de munte aflat în
unghiul de Vest al Siciliei, locuit din timpuri preistorice (de când, probabil, datează şi cuvântul),
care trebue alăturat de Eryx, fiul Aphroditei; de aici, poate, cuvintele: erectus, a, um = înalt,
ridicat, şi erumpo = a erupe, a ţâşni afară cu violenţă până la o mare inălţime.
Niciunde însă, noţiunile: “înalt”, “superb”, “a face”, “atotputernicie”, nu se regăsesc -toate
împreună- mai emoţionant şi mai absolut ca în cuvântul ardea, care desemnează acea “pasăre
minunată” în jurul căreia s’a ţesut o impresionantă legendă. Cel mai sărbătorit poet al Romei lui
Augustus, Publius Ovidius Naso, a lăsat în nemuritoare versuri legenda acestei pasări (în

334. Metamorphoses, XIV, 566-580), scrisă după un motiv imprumutat din ‘Eteroioumeva lui
Nicandros (compuse la Roma în anii de plină glorie 4-7 d.Chr.- ele aveau să apară în timpul când
poetul îndura la Tomis, în ţara Geţilor, un exil ordonat de nemilosul împărat în anul 8 după
Christos- printr’un edict rămas fără cercetări juridice lămuritoare).
Iată legenda, pe scurt, după Ovidius (Metamorphoses, XIV, 516-580). În războiul pe care Aineias îl
duce împotriva lui Turnus, regele Rutulilor din Latium (Rutulii erau rude de sânge cu Latinii, cf,
Virgilius, Aeneis, XII, 40), “fiul lui Venus” iese victorios; odată cu Turnus, cade şi reşedinţa
acestuia, Ardea, cetate vestită, “ades numită puternică pe timpul cât Turnus era sănătos şi teafăr –
“Turno sospite dicta potens”; “după ce el a pierit sub loviturile unei săbii barbare şi acoperişurile
(cetăţii) s’au prăvălit sub cenuşele calde încă, din mijlocul ruinelor îşi ia sborul o pasăre atunci
prima oară văzută – “tam primum cognita” – care cu largi bătăi din aripe puternic aruncă cenuşa
departe; ţipetele sale, a ei slăbăciune şi paloare şi totul în ea amintesc de o cetate capturată, toate
până şi numele însuşi Ardea ea însăşi plângându-şi doliul lovindu-se cu propriile-i aripe”. Am fi
vrut, în locul traducerii noastre libere să redăm aceată legendă în versiunea versificată a autoarei
Maria Valeria Petrescu (Ovidiu, Metamorfozele, Bucureşti 1957, Ardeea, p. 232), dar ele nu ne-au
oferit o imagine satisfăcătoare a fragmentului ovidian, căci am fi vrut aceasta şi pentru a putea
spune, cu acest prilej, că prefaţatorul cărţii respective, Eusebiu Camilar, este unicul autor care ne-a
precedat în ideea -o cităm numai cât, deşi pe foarte departe, ni se apropie-, anume, că, “expediţia
Argonauţilor… s’ar fi înapoiat prin Adriatica. Noi spunem că versiunea aceasta ar fi plauzibilă,
cunoscând cum căutarea averilor, a descoperit oceane şi mări”… (în op. cit., p. 14; v., pentru
întoarcerea Argonauţilor prin Adriatica, v. Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric,
Freiburg 1989, pp. I-LXVII şi 1-542 inclusiv 5 hărţi).
Cetatea Ardea se va rezidi, dar soarta ei a fost să fie din nou pustiită, de data aceasta de către
Samniţi (Strabon, 232.249; pentru o probabilă origine istro-ponto-carpatică a Samniţilor, v. Caşin
Popescu, Cine sunt Etruscii, Freiburg 1989, aici amintim numai că Diodoros din Sicilia îi numeşte
pe Samniţi, Brutti -v. supra, Bruttium-, şi că strămoşul acestora este Brettos, unul din fii lui
Heracles); Ardea va fi iarăşi reclădită. numele ei păstrându-se până către zilele noastre (Ardea, pe
via Ardeatina).
Interesant -pentrucă am ajuns la Metamorphoses şi la refacerea, de-atâtea ori, a cetăţii Ardea-, este
nu numai prezenia rădăcinii Ar-, în cuvântul Argos, Argus (pentru paleta cuvântului Argos, vezi,
Caşin Popescu, Urgeo propositum sau Din nou pe urmele izvoarelor la Etrusci, în revista Zodii
în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, pp. 248-249), ci faptul că Argos (Argus), fiul lui
Arestor şi al lui Mycene -eroul cu 3, 4, chiar 100 sau, după Aischylos, nenumăraţi ochi-, este
metamorfozat, după moarte, de Hera, într’un Păun (Martial, XIV, 85), acea pasăre mare cu un penaj
magnific, mai ales la mascul, colorat albastru-verzui, cu o coadă foarte lungă cu pene de colori
diferite, pe care, când o rotează apar sumedenie de ochi de o splendoare rară (lungimea acestei
păsări, incluziv coada, trece de 2,50 m); după o altă versiune, Hera nu l-ar fi metamorfozat pe Argus
într’un Păun, ci ar fi pus ochii lui în penele din coada Păunului, pasărea ei dragă (Ovidius,
Metamorphoses, 1. 722-723). Iată legenda morţii lui Argus (Ovid., Met., I, 667 şi urm,). Zeus
trimite pe Hermes să o răpească pe Io (nume prescurtat de la Iole sau Iocasta s. a.), preoteasa Herei
şi iubita lui Zeus, dar acesta nu reuşeşte decât, numai după ce îi adoarme toţi ochii lui Argus (care o
veghia pe Io -Argus oculeus totus- din ordinul Herei), prin poveşti cu cântece din flaut (Syrinx,
după numele nimfei pe care Pan a urmărit-o, şi când crezând că a prins-o, s’a trezit strângând în
braţe un snop de trestii în care a început să sufle…) şi vrăjitorie, trecându-i bagheta sa magică pe
deasupra pleoapelor deja ostenite, după care îi taie capul cu sabia sa încovoiată; desprins de gât,
capul lui Argus se prăvale, de pe stânca pe care veghea, la pământ, şi peste cei o sută de ochi se
aşterne noaptea… “Fiica lui Saturn îi adună; ea acoperă penajul pasării care îi este scumpă şi îi
răspândeşte ca pe pietre preţioase în coada ei înstelată”: “Excipit hos uoculus que suae Saturnia
pennis / Collocat et gemmis caudam stelantibus inplet” (Ovidius, Met., 722-723). Gestul Herei
marchează răsplata postumă pentru fidelitatea lui Argus. Virgilius, nu va pierde ocazia să numere
printre cei de partea lui Turnus, pe Io, păzită de Argus…

335. În acest context se cere a fi amintită şi legenda pasării miraculoase, Phoinix (lat. Phoenix), care
odată ce se arde renaşte din propria-i cenuşă. Hesiod (Frg. 171) face menţiune despre longevitatea
acestei păsări (ea atingea 972 de generaţii, raportate la oameni), iar Herodot (II, 73) spune că la
fiecare 500 de ani ea se ducea la Heliopolis -oraşul soarelui, din Egipt, unde era adorată- cu
rămăşiţele tatălui ei, învelite într’un ou pe care îl lucra din smirnă, pentru a le depune în templul
soarelui (smirnă -greceşte smurua, lat. myrrha,fr. myrrhe, span. mirra-, este cuvânt thraco-dacic, nu
cum se crede, vechi slav; cuvintele din limba latină, compuse cu prefixul mir-, sunt cuvinte vechi,
pre romane, cu semnificaţii ce derivă din caracteristicele pasării Phoenix, le enumerăm fără
definiţii: mirabilis, mirabiliter, mirabundus, miraculum, mirandus, miratio, mirator, miratrix,
mire, mirifice, mirificus, miror, mirus, acesta din urmă părând a le cuprinde pe toate, întru cât
înseamnă: uluitor, supranatural, miraculos, extraordinar, minunat, admirabil).
Legenda autoincinerării şi a renaşterii din cenuşă -simbol al veşniciei- nu este de origine egipteană,
deşi se credea că Re şi Osiris erau reîncarnări ale ei, ci -s’a spus- indiană sau mai de grabă arabică,
smirna fiind o răşină produsă de un arbore ce creşte în Arabia, deci provine de acolo. (Dacă nu
uităm că la început Arabia desemna numai partea din Nordul teritoriului cunoscut azi sub numele
Arabia, adică numai partea de Nord în care se aflau întinse suprafeţe de nisip, şi dacă vrem să
observăm că rădăcina proto-indoeuropeană (după noi, pre-protothracică), Ar-, este prezentă şi în
acest cuvânt, atunci înţelesul către care duce Ar- s’ar lărgi cu noţiunile: extraordinar, neobişnuit,
imensitate de un acelaşi fel.)
Ovidius (Met., XV, 392 şi urm.), urmând tema pythagoriciană: “Omnia mutantur, nihil interit”,
adică, “totul se schimbă, nimic nu se pierde” (această temă va fi reluată, în termeni adaptaţi fizicei
moderne de Lavoisier prilejuind enunţarea legilor conservării massei şi a conservării elementelor),
ţine să ne spună că Phoenix este unica pasăre care se renaşte singură (XV, 392 şi urm.). Legenda
autoarderii şi a renaşterii din calda cenuşă, l-a dus pe cinicul Peregrinus Proteus, din Parion, de pe
coasta Mysiei, în Asia Mică (Phrygia ad Hellespontum) -crezând în propria-i veşnicie? sau, cum au
spus unii contemporani, gest desperat pentru a scăpa de cine ştie ce amenţări publice care apăsau
asupra lui- să-şi dea foc, la Olympia, şi să ardă (în anul 167 d. Chr.) faţă cu privitorii (se pare că,
Peregrinus este o poreclă dată cinicului de către Lukianos din Samosata, unul dintre martorii acestui
singular autodafeu, consemnat într’o schiţă a sa, Peregr., 27, el trece însă, ca an al acestui
eveniment, 165 d. Chr.).
Se ştie că Egiptenii reprezentau pasărea Phoinix sub aspectul unui stârc cenuşiu (Ardea cinerea);
acest fapt conduce la ideea că în Italia această legendă a intrat odată cu Etruscii -anume apropieri
între Etrusci şi Egipteni au fost semnalate deja de noi (în cartea Cine sunt Etruscii)- şi, implicit, la
concluzia că originea acesteia ar trebui căutată, fie undeva în Asia vestică, la acele neamuri cu care
s’au fost înrudit Etruscii sau cu care au venit mai des în contact, dacă nu chiar la strămoşii
îndepărtaţi ai Etruscilor (pentru modul în care Egiptenii îşi reprezentau pasărea Phoenix, v.
Herodote, Histoires, II, 73, text stabilit şi tradus de Ph.-E. Legrand, Paris 1948, nota 9, pp. 114-
115). Amintim că Românii, continuatori ai Dacilor, au în mitologia lor o seamă de legende în care
este vorba de biserici care se dărâmă în timpul când se construiesc, fără a se şti de ce, ele
neputându-se termina, decât numai după ce în turnul lor s’a închis “Pasărea fermecată”, numită şi
“Pasărea măeastră”, singura care prin puterile ei miraculoase putea duce la întregirea zidirii
bisericii.
După acest excurs, mult prea lung dar nu întru totul depărtat temei, după cum se va înţelege din
concluzia studiului de faţă, să ne întoarcem la tradiţii.
Înainte de aceasta, vrem însă, să subliniem -pentru o istorie a circulaţiei (şi răspândirii) cuvintelor
(şi a neamurilor)- un fapt încă neobservat: ardar (derivat prin inversiune fonică şi alternanţă
consonantică de la ardeal) înseamnă în limba berberă munte (Gsell, Hérodote, p. 108); apropierea
este prea evidentă pentru a considera -cum se crede-, că ardar este un cuvânt de origine berberă, el
este preluat de la Proto-Thracii cu care Berberii au venit în contact în Africa nord-vestică. De
semnalat este că aceşti Berberi au rezistat până azi arabizării, şi, poate, şi faptul că ei locuesc în

336. regiuni, să le zicem, ardaice (muntoase): în Aures (masiv muntos din Algeria Orientală), în marea
Kabilie (o parte din masivul algerian, Tele) şi în Rif, un masiv muntos din Nordul Marocului.
* “Scylax din Carianda. Călătorie pe mare de-a lungul ţărmurilor locuite ale Europei, Asiei şi
Libiei 68 (p. 56). “… Călătoria pe mare de la Istru pînă la Criumetopon este de trei zile şi trei nopţi,
iar de-a lungul ţărmului de două ori mai lungă. Căci acolo se află un golf. În interiorul acestui golf
există o insulă pustie, numită Leuce, care este închinată lui Ahile” (Izvoare…, p. 133; în
Izvoare…, s’a strecurat o eroare: se spune că Scylax din Carianda “a trăit în secolul al IV-lea î. e.
n.”; acest Scylax a trăit, cu toată aproximaţia, între anii 540 şi 480 a. Chr., şi a fost, ca iscusit
navigator şi geograf, în serviciul lui Dareios I, între 519 şi 512, aşa că, scrierea cuprinzând sinteza
periplelor pontice, chiar dacă va fi fost, pe alocuri, o compilaţie -cum se crede-, având ca titlu iniţial
“Periploi”, ea a fost redactată, cel puţin pentru Pont, de Scylax -sub formă de dare de seamă-, cel
mai târziu până la începutul anului 512 -facem această afirmaţie, cu toată încredinţarea, cunoscut
fiind obiceiul Marelui Rege de a se informa bine aspra locurilor unde se pregătea să poarte războaie,
anul 512 fiind anul când Darius porneşte războiul împotriva Scythilor (cf., Caşin Popescu, Podurile
peste Istrul din primul mileniu înainte de Chrstos, Cap. I, Podul lui Darius, p. 11 şi § 11, Data
construirii podului, pp. 91-92); am făcut această precizare, deoarece, în Izvoare…, se spune, fără a
se explica: “Scrierea păstrată sub numele lui Scylax datează de pe la mijlocul secolului al IV-lea î. e.
n.”; că acea sau acele dări de seamă vor fi fost sistematizate şi retranscrise postum, probabil în sec
IV a. Chr., aceasta este o chestiune înafara preocupărilor noastre).
Această ştire ce se deţine de la Scylax se opune de plano oricărei situări a insulei Leuce în largul de
mare unde se află Insula Şerpilor.
Această ştire mai are şi o altă însemnătate: ea sprijină, cu toată logica ipoteticului, “una din cele mai
importante chestiuni ştiinţifice ce ni s’au prezentat în legătură cu cursul Dunărei: chestiunea genesei
şi evoluţiunii Deltei Dunărei” -chestiune tratată pe larg de zoologul şi deltologul român, Grigore
Antipa, în lucrarea sa: “Problemele ştiinţifice şi economice ale Deltei Dunărei”, despre care vom
vorbi mai încolo.
* “Arctinos, Etiopia: “După ce Ahile pune pe fugă pe troieni şi pătrunde în oraş, este ucis de Paris
şi Apolo. În jurul leşului se încinge o luptă înverşunată. Aias îl ia şi-l duce la corăbii, în vreme ce
Odiseu ţine piept troienilor. Apoi ei îl înmormântează pe Antiloh şi expun cadavrul lui Ahile. Sosind
Thetys, însoţită de Muze şi de surorile ei, îşi plânge copilul. După aceea Thetys răpeşte de pe rug pe
fiul său şi-1 poartă în insula Leuce. Aheii, făcându-i mormânt prin îngrămădirea pământului,
rânduiesc în cinstea lui o întrecere, iar pentru armele sale se iscă o ceartă între Odiseu şi Aias”
(Izvoare…, p.4; v. supra, aceeaşi versiune).
* “Antigonos, Culegere de povestiri uimitoare, 122 (134). Se povesteşte şi despre insula Leuce că
nici una dintre păsări nu se poate ridica în zbor deasupra sanctuarului lui Ahile” (Izvoare…, p. 149).
Ştirea se referă la păsările aflătoare în insulă, ca fiind ale locului, nu la cele întâmplătoare care s’ar
fi abătut pe acolo, pentru care expresia “nu se poate ridica în zbor” nu ar fi fost potrivită; aşa dar
această “povestire uimitoare” nu se poate aplica Insulei Şerpilor unde nu se abat decât păsările de
mare, obosite sau bolnave, atunci când nu trec pe deasupra ei sau pe lângă ea.
* “Nicandru, Metamorfoze, Fr. 58 Schneider (Antonius Liberalis, XXVII. Povesteşte Nicandru în
cartea a IV-a a metamorfozelor)… Cu trecerea timpului (Artemis) a strămutat-o pe Ifigenia, ajunsă
(acolo), în insula numită Leuce, pe lângă Ahile şi, schimbîndu-i înfăţişarea, a făcut-o zeiţă veşnic
tînără şi fără de moarte. Şi în loc de Ifigenia i-a zis Orsilocheia. Ea a vieţuit dar alături de Ahile”
(Izvoare…, p.153). Insula Şerpilor nu este o insulă aptă vieţuirii umane, deci nu aici Artemis “a
strămutat-o pe Ifigenia” (în Izvoare…, o inadvertenţă: s’a scris Orsilocheia, corect, Orsilochia;
despre originea carpato-istro-pontică a lui Artemis şi Ifigeniei, vezi C. P., Cine sunt Etruscii).
* “Euripide, Ifigenia în Taurida, 435-438 … atingând pământul cel cu multe păsări, / ţărmul cel
alb, / unde – în marea neospitalieră – se află / «Alergările» strălucite ale lui Ahile?” (Izvoare…, p.
73). Euripide spune clar: “pământul cel cu multe păsări” şi “ţârmul cel alb”, ţărmul Insulei Şerpilor

337. este întunecat ca fundul din care s’a fost răsărit, brun, şi pe alocuri roşiatic închis.
* “Euripide, Andromaca, 1260-1262 … Ahile, / care locuieşte într’o insulă, / pe ţărmul de argint, în
interiorul Pontului Euxin.
Scolii la Andromaca 1262 Leuce: Insula Leuce, unde îşi petrece timpul Ahile, în mijlocul Pontului
Euxin; de aci (vine şi numele) «Alergărilor lui Ahile» , despre care s-a vorbit în Ifigenia în Taurida”
(Izvoare…, p. 73). Metafora “ţărmul de argint”, ne ajută şi ea la identificarea insulei Leuce (v.
infra, impresia făcută lui Vlahuţă de ţărmul ostroavelor din Deltă, este aidoma cu spusa lui
Euripide).
* “Pseudo-Scymnos, Periegesis, v. 787-793 … Apoi după ea (Peuce) – în mare – / e aşezată insula
lui Ahile. / (Insula) are o mulţime de păsări domestice / şi oferă celor ce vin acolo o privelişte
vrednică de un loc sfânt. / De pe ea nu poate fi văzut uscatul, / deşi se află faţă de pământul (insulei
Peuce) ce-i stă înainte – la o depărtare / de numai patru sute de stadii, cum scrie Demetrios…”
(Izvoare…, p. 173; parantezele ne aparţin). Depărtarea faţă de pământul insulei Peuce, păsările
domestice, priveliştea vrednică de un loc sfânt, sunt amănunte de cel mai bun ajutor pentru
recunoaşterea locului insulei Leuce (v. infra).
* “Pliniu cel Bătrân, IV, 13 (27), 93. Insula lui Ahile, din faţa lui Boristene, a fost amintită mai sus;
ea se mai cheamă şi Leuce 38 şi Macaron 39. Calculele actuale o aşază la o sută patruzeci de mii de
paşi de Boristene, la o sută douăzeci de mii de Tyras şi la cincizeci de mii de Peuce 40;
circumferinţa ei este de circa zece mii de paşi” : “38 Cea albă “. Deşi plasarea insulei este greşită,
distanţele sunt corecte”. : “39 «A celor fericiţi». Vezi Arrian, notele 30-32″. : “Diferenţa dintre
această cifră (aprox. 74 km; cf. şi Ps.-Scymnos 796) şi actuala distanţă (46 km) poate da o idee
despre viteza de înaintare a uscatului în mare (cf. Strabon, I, 3, 4 Şi 7), (Izvoare…, p.405). Distanţa
indicată de Pliniu pentru insula Leuce, trebue înţeleasă, cum el însuşi spune, faţă de insula Peuce, şi
numai aşa privită este corectă (v. harta anexă); ea nu se referă, deci, la Insula Şerpilor, cum cred
autorii notelor respective -după cum nici circumferinţa indicată de Pliniu nu are în vedere Insula
Şerpilor, care -în altă ordine de idei- nu ar fi putut fi numită, nici cum, “a celor fericiţi”. Notăm că
“ideea despre viteza de înaintare a uscatului în mare”, invocată în nota 40, cuprinde prin ceea ce
afirmă, două erori: una: insula Peuce nu se afla între braţele Deltei (cf. studiul nostru “Încercare de
reconstituire a poziţiei geografice a Insulei Peuce”, în op. cit. supra, pp. 57 şi urm., şi Schiţele I şi
II, pp. 449 şi urm.); a doua: Insula Şerpilor nu este Insula Leuce; şi ar mai trebui spus că, Insula
Şerpilor, faţă de limita până la care ajunsese Delta cu uscatul care “înainta în mare”, se găsea pe
vremea lui Plinius, la o distanţă sensibil mai mare decât 400 de stadii.
* “Arian, Descrierea călătoriei în jurul Pontului Euxin, 21, 1. Pentru cineva care ar naviga din
regiunea acestei guri (Psilon) drept spre larg cu vîntul de nord-vest, se arată o insulă pe care unii o
numesc Insula lui Ahile alţii Alergarea lui Ahile 30, iar alţii îi spun Leuce 31, după culoarea insulei.
Se zice că zeiţa Tetis a înălţat din apă această insulă pentru fiul ei. Aici ar fi locuit Ahile. Pe ea se
află un templu al lui Ahile 32 şi un idol de lemn cu lucrătura străveche. 2. Insula nu este locuită de
oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre. Se spune că şi acestea au fost închinate lui Ahile de către
cei care au tras la mal aci. În templu se află nenumărate ofrande: cupe, inele şi pietre nestemate. Se
mai află şi inscripţii – unele în limba latină, altele în limba elină, în metri, cu laude pentru Ahile. 3.
Există şi unele închinate lui Patroclu. Căci cei ce vor să-i fie pe plac lui Ahile îl cinstesc şi pe
Patroclu, împreună cu el. În insulă îşi au cuiburile o mulţime de păsări – ca pescăruşi, lişiţe, ciori
marine, în stoluri nenumărate”:30 Arian face o confuzie între o peninsulă şi o insulă. Vezi Ovidiu,
nota 109″; Arian nu face nicio confuzie, autorii notei nu ar putea altfel să susţină că insula Leuce
este Insula Şerpilor, căci ei ştiu bine că pe această insulă stâncoasă nu se poate alerga şi nici loc de
alergare nu este, mai ales pentru Ahile, ‘cel iute de picior’, confuzia din notă apare astfel ca urmarea
logică a unei confuzii. “31 Albă . Această mică insulă stâncoasă de la gurile Dunării (vezi Pliniu cel
Bătrîn, nota 40) a fost de timpuriu un loc de escală pentru corăbierii din Milet (vezi Vulpe,
Dobroudja, p. 63)” : “32 Corăbierii din Milet i-au ridicat un templu lui Ahile Pontarhul, protectorul
navigaţiei şi comerţului din Marea Neagră (cf. Ps. Scymnos, v. 791; Filostrat, Heroicos, 20, 32-47) .

338. Această precizare ne uimeşte: nici Ps.-Scymnos, nici Filostrat nu pomenesc în locurile indicate în
această notă -şi nicăiri altundeva-, că Milesienii i-au ridicat “un templu lui Ahile” (v., de pildă,
supra, versul 791, transcris de noi, după Izvoare…; de altfel, această nefondată aserţiune vine în
contradicţie cu ceea ce se spune, în continuare, în aceeaşi notă 32: “Pentru problematica insulei şi a
divinităţii sale, care pare -de altfel ca şi Ahile propriu zis, care era şi el prehelenic- să fi fost de
origine locală, probabil chiar tracică, vezi cartea fundamentală a lui I. Tolstoi…”; n. b.: textele din
note care nu interesează direct subiectul nostru nu au fost transcrise). Ştirile acestui exact şi obiectiv
Arian -cel mai îndrăgit elev al stoicului Epictetos- arată clar că insula Leuce nu putea fi “Insula
Şerpilor”. De exemplu: printre păsările din insula Leuce, Arian numeşte lişiţile, or este bine ştiut că
lişiţa este o pasăre care trăieşte pe bălţi, ascunzându-se printre sălcii sau în stuf -mediul prin
excelenţă prielnic al acestor păsări fiind delta -şi că ea se asociază în cârduri, -”în stoluri
nenumărate”, zice Arian; în Insula Şerpilor nu există bălţi, nici sălcii, nici stufăriş, – atunci? poate fi
Insula Şerpilor insula Leuce?
* “Pausanias, III, 19, 11. Voi aminti aici o poveste despre Elena, pe care ştiu că o spun crotonoaţii,
iar locuitorii din Himera sînt de acord cu ei. Se află o insulă în Pontul Euxin, la gurile Istrului,
închinată lui Ahile. Aceasta se numeşte Leuce şi are un perimetru de douăzeci de stadii, este
acoperită de o pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice. În ea se află un templu şi o
statuie a lui Ahile” (Izvoare…, p.621). Nici detaliile date de Pausanias, contemporanul lui Arian, nu
se potrivesc cu Insula Şerpilor, iar perimetrul indicat pentru Leuce, deşi mai mic decât cel dat de
Plinius, este totusi de câteva ori mai mare decât cel al Insulei Şerpilor. Precizarea lui Pausanias : “în
Pontul Euxin, la gurile Istrului” -pe care o fac toţi autorii antici când poziţionează insula Leuce-,
arată, examinată mai îndeaproape, că nu poate fi în cauză Insula Şerpilor, căci aceasta, în
antichitatea către care privim, se găsea mai aproape de ţărmul mării de la Nord de ea, îndreptată mai
mult spre Tyras, decât către gurile Istrului, şi credem că nici astăzi, când Insula Şerpilor se găseşte
mult mai aproape de gurile Dunărei decât odinioară şi cam la aceeaşi distanţă de cel mai apropiat,
de ea, loc de pe ţărmul nordic, niciun navigator nu ar spune, vorbind despre Insula Şerpilor, că se
află “la gurile Dunărei”. Acesta este un amănunt-argument care nu poate fi neglijat în căutarea
acelei insule Leuce “de la gurile Istrului”.
* “Filostrat, Heroicos, 20, 32 (p. 745) … Vierul. …în Pont se află o singură insulă, aşezată mai
mult spre coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont. E lungă de treizeci de stadii şi
lată nu mai mult decât de patru. Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii – cum se întîmplă -, iar
cei din jurul templului sînt sădiţi în rînduială. … Statuile din templu reprezintă pe Ahile şi Elena
uniţi de parce. 33. … Tetis rugă pe Poseidon să scoată din mare o insulă, unde ei să locuiască.
Acesta luă aminte cît de întins este Pontul şi că în el nu se află nici o insulă – fiind o mare fără nici
un loc de locuit – şi scoase la iveală insula Leuce, în felul cum am arătat-o, pentru ca Ahile şi Elena
să poată sălăşlui în ea, iar corăbierii să aibă un loc de oprire în largul mării unde să-şi arunce ancora.
34. Ca stăpân asupra întregului element al apelor, după ce privi la fluviile Termodont, Boristene şi
Istru cum îşi varsă în Pont valurile lor năprasnice şi mereu în clocot, el grămădi nămolul fluviilor,
cărat de mare, din Scythia, şi închipui o insulă -în felul cum am spus -, fixînd-o de fundul Pontului”
(Izvoare…, pp. 659 şi 661). Perimetrul insulei Leuce indicat de Flavius Philostratos -care scrie pe
la începutul secolului III după Christos-, este, de asemenea, mult mai mare decât cel al Insulei
Şerpilor; speciile de arbori pe care el le menţionează fac parte din vegetaţia Deltei Dunărei, unde se
pot vedea mai peste tot, ele nu sunt specii cărora să le priască un mediu cu salinitate pronunţat
marină cum este cel din Insula Şerpilor. De tot ajutorul în identificarea insulei Leuce este şi
informaţia furnisată de Filostratos, în care se spune că Poseidon “grămădi nămolul fluviilor” şi îl
fixă “de fundul Pontului”, deci nu o stâncă, cum, poate i-ar fi fost mai uşor zeului, având în vedere
că pentru fixarea insulei trebuia să întărească şi nămolurile cărate de fluvii, pe când stânca era gata
întărită şi bine fixată de fund. O asemenea idee nu s’ar fi putut forma, în închipuirea niciunui autor
antic, dacă insula Leuce ar fi fost Insula Şerpilor. Această ştire adusă de Philostratos, grăieşte
limpede că Insula Şerpilor nu era cunoscută în antichitate (v. infra, argumentele pe care se bizue
această afirmaţie). Ne găsim aici în faţa unei tradiţii care elimină Insula Şerpilor din orice asemuire

339. a ei cu insula Leuce şi obligă, a fortiori, la căutarea ei în altă parte. Adică în acea parte a Pontului
unde a situat-o celebrul matematician, astronom, astrolog, geograf şi teoretician al cunoştinţelor
exacte din timpul său, Claudios Ptolemaios: în spaţiul Moesiei Inferioare în care se cuprindeau şi
gurile Istrului cu tot ce li se învecinau. Mai sunt şi alte amănunte notate de Filostrat, care însă nu
aduc noutăţi, întru identificarea insulei Leuce, diferite de cele deja consemnate de predecesori -el
scrie cam pe la mijlocul secolului III p. Chr.-, după cum mai sunt şi alţi autori antici care pomenesc
de insula Leuce (Strabon, Herodian Gramaticul, Maximus din Tyros, geograful din Alexandreia
Dionysios Periegetul ş. a.), dar ştirile aduse de ei, fie sunt simple menţiuni fără importanţă pentru
recunoaşterea sau localizarea insulei, fie că repetă pe unele deja spuse, sau sunt confuze (Hacataios
din Abdera, Lycophron), şi ca atare, acestora nu li s’a făcut loc anume printre descrierile notate mai
sus.
* “Ptolemeu, Aşezarea Moesiei Inferioare (Harta a IX-a a Europei), III, 10, 9. Insulele situate în
vecinătatea Moesiei inferioare în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o -(7. Ţărmul începând
de la gura cea mai de miazănoapte a Istrului şi pînă la gurile fluviului Boristene şi ţinutul din
interior, pînă la fluviul Hierasos)sînt: .. şi insula lui Ahile Leuce (care are gradele) 57°30′ (şi) 47°40′
(Izvoare…, p. 549 şi 555). Oricum s’ar voi să se aranjeze coordonatele ptolemeice care slujesc la
reconstruirea hărţilor lui (definitivate cam în jurul anilor 160, orientându-se, de sigur, după
imaginea lumii unui Herodot -vezi, pentru aceasta, harta întocmită de George Rawlinson pentru a
explica Scythia înfăţişată de Herodot, în The History of Herodotus translated by George
Rawlinson, New-York, 1944, reprodusă de Caşin Popescu, în op. cit., Harta XVI, p. 452-, a unui
Eratosthenes, a unui Strabon sau a unui Marinos din Tyros), locul corespunzător insulei Leuce, nu
poate cădea peste Insula Şerpilor (dacă, bineînţeles se păstrează riguros reciprocitatea distanţelor
dintre nodurile reţelei lui Ptolemaios). Din această cauză geograful dobrogean C. Brătescu, în harta
pe care a reconstituit-o pentru “Dacia şi Moesia după Ptolemaeu”, s’a văzut silit să poziţioneze
insula Leuce, mult mai la Nord de gurile Dunărei (C. Brătescu, Dacia şi Moesia după Ptolemaeu.
Sec. II d. Cr., în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Anul XLII, 1923, Bucureşti 1924, harta
respectivă, lipită după p. 16; v. şi Caşin Popescu, op. cit. supra, Harta XVII şi comentariul
însoţitor, pp. 455-456). Trebue să spunem şi aici: nici una din încercările de a reprezenta, după
Ptolemaios, aşezarea Daciei şi a Moesiei inferioare (etc), nu coincid între ele. Poziţia oraşelor “de
lângă fluviul Dunărea” şi a gurilor de la “prima despărţire a lor de la cetatea Noviodunum” -de
asemenea şi “aşezarea coastei după gura sacră” (Peuce)-, diferă de la autor la autor. Una din cele
mai reuşite hărţi ale Istrului din acea vreme, şi al ţărmului stâng al Pontului Euxin, ar fi fost aceea a
lui C. Brătescu, dacă el nu ar fi stăruit în greşala de a crede că, în primul veac după Christos,
Boreum se găsea mult în josul braţului Sulina, după actualul “marele M”, foarte puţin înapoia
localităţii cu acelaşi nume: de aici greşita poziţionare şi a celorlalte guri şi imposibilitatea de a se fi
poziţionat satisfăcător, insula Leuce. Acesta constitue încă un detaliu -hotărîtor- care ne-a impus
reconstituirea, în zonă, a hărţii după coordonatele date de Ptolemaios, în căutarea locului unde s’a
fost aflat “insula lui Achile, Leuce”, loc, evident, care să corespundă întru totul şi descrierilor
autorilor antici.
Elemente de identificare a “Insulei lui Achile, Leuce”.
1. Sub ştirea lui Scylax care ne spune că Leuce este situată într’un golf, am amintit de “chestiunea
genezei şi evoluţiei Deltei Dunărei” şi am menţionat lucrarea lui Gr. Antipa, “Problemele ştiinţifice
şi economice ale Deltei Dunărei”. Într’o lucrare ulterioară acesteia, Dunărea şi problemele ei
ştiinţifice, economice şi politice, publicată la Bucureşti în 1921, Antipa aduce unele precizări ce
interesează subiectul nostru. “Din descrierea ce am dat-o până acum -spune deltologul nostru-, s’a
văzut că Delta Dunărei se prezintă ca un enorm lac adânc de aproape 2 m sub nivelul mării,
traversat în toate direcţiile de diguri mari longitudinale şi transversale, care sunt grindurile, şi
acoperit la suprafaţă cu o pătură plutitoare de stuf, numită plaur.
Acest enorm lac reprezintă în parte vechiul estuar al Dunărei – adică un larg golf al Mărei Negre în
care se vărsa Dunărea – şi care a fost închis la gură printr’un lung cordon litoral de origină marină;
la acesta, apoi, s’a alipit în urmă succesiv – cum continuă a se alipi şi astăzi – noi porţiuni de mare,

340. închise prin alte cordoane litorale. Dunărea se vărsa atunci în acest golf între malurile înalte ale
Isaccei şi malul proeminent al Basarabiei de la mănăstirea Terespont, adică în dreptul cetăţii romane
Noviodunum.
Factorii naturali care au conlucrat la transformarea acestui estuar în deltă şi la formarea mai departe
a deltei, astfel cum o vedem astăzi cu toate formele ei de teren şi elemente ce o compun, sunt: forma
şi direcţiunea generală a coastei, valurile şi curentul mării, vânturile dominante, relieful şi natura
fundului estuarului, curentul fluvial şi aluviunile aduse de el în suspensiune, salinitatea apei,
vegetaţiunea şi eventual şi vreo mişcare isostatică. Forma actuală a Deltei nu este dar decât o
rezultantă a acţiunii acestor agenţi naturali, care au conlucrat şi în trecut cum lucrează şi astăzi,
participând, fiecare după împrejurările ce se prezintă în diferite momente, întrun grad mai mic sau
mai mare la continuele transformări ce se petrec”, (op. cit., pp. 66-67; v., de acelaşi, Câteva
probleme ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunărei, în An. Acad. Rom. Mem. Seci.
Şt., Seria II, Tom XXXVI, Bucureşti, 1914); ipoteza formulată de Antipa, că Marea Neagră
prezenta la începutul formării deltei Dunărei un mare golf al cărui cel mai avansat ţărm, în
Dobrogea, pătrundea până aproape de Noviodunum, a fost, în principiu, acceptată de toţi geografii
români, unii dintre aceştia făcând, în legătura cu forma, întinderea şi vârsta geologică a acestui golf,
unele consideraţiuni care însă nu ating realitatea existenţei acestui golf (exemplu, geograful
Dobrogei, C. Brătescu, în lucrarea sa, Delta Dunărei, geneza şi evoluţia sa morfologică şi
cronologică, publicată în Buletinul Societăţii Regale de Geografie, Tom XLI, 1922, Bucureşti
1923, considera că vârful acestui golf “înainta departe în susul Dunărei”, deci dincolo de
Noviodunum, cum credea Antipa, etc.).
În acest context, pentru a arăta, încă o dată, cât de interesaţi sunt istoricii occidentali să cunoască
istoria acestei părţi de lume unde locuim noi Românii, o remarcă se impune: în Der Kleine Pauly
Lexikon der Antike, la baza căruia stă bine cunoscuta “Pauly’s Realencyclopädie der classischen
Altertumswissenschaft”, fondată de filologul clasicist August Pauly, şi reeditată în formă nouă de
filologul german Georg Wissowa (în colaborare cu W. Kroll, K. Mittelhaus şi Konrat Julius
Fürchtegott Ziegler, acesta din urmă fiind şi editorul lui Der Kleine Pauly, împreună cu Walther
Sontheimer -primele patru volume- şi cu Hans Gärtner -volumul cinci) sunt trecute cinci localităţi
Noviodunum -toate câte s’au aflat în ţinuturi celtice, dar Noviodunum, cetatea romană de la
Dunăre, din Dobrogea Dacilor, nu este menţionată. Cel ce semnează informaţiile respective este
istoricul din Zürich, Ernst Meyer (profesor doctor!), care cunoaşte şi geografia lui Ptolemaeos şi
Tabula Peutingeriană şi Itinerarium Antonini, lucrări unde această cetate romană apare bine
localizată. Ea ar fi rămas total ignorată de asemenea lucrări, dacă istoricul român, I. Barnea, nu i-ar
fi făcut menţiune în Encidopedia dell’arte antica, vol. V, Roma 1963, s. v., pp. 566-567. Tot în
legătură cu Noviodunum,o luare aminte şi o precizare. Istoricul german din fosta D.D.R., Manfred
Oppermann, bine documentat în unele privinţe, afirmă: “Cu excepţia oraşelor greceşti vest-pontice
teritoriul Moesiei Inferioare era locuit în exclusivitate de triburi thracice. Pentru asigurarea liniei
Dunărei Romanii au organizat pe locul sau în imediata vecinătate a populaţiei autohtone lagăre
militare fortificate. Cele mai importante sunt Noviodunum, Troesmis, Capidava, Durostorum,
Transmarisca, Sexaginta Prista, Iatrus, Novae, Oescus, Augusta, Almus, Ratiaria şi Bononia”, (M.
Oppermann, Thraker zwischen Karpaten und Agäis, 1. Auflage 1984, Printed in GDR, Kap. 8
“Das Thrakischesiedlungsgebiet auf der Balkanhalbinsel während der römischen Zeit”, p. 212).
Aceasta spune că actuala Isaccea a existat ca aşezare a Dacilor înainte de prezenţa Romanilor la
malul dobrogean al Dunărei, ea nu s’a format ulterior, cum se spune de către istoricii noştri, pe locul
cetăţii romane, ci Noviodunum s’a aşezat pe locul Isaccei -al cărei nume mai vechi nu se cunoaşte-
sau lângă ea. În legătură cu prima afirmaţie a lui M. O. trebue precizat că o serie de consideraţiuni şi
argumente (care nu îşi au locul a fi expuse aici) dovedesc că în toate polisurile vest-pontice
întemeiate de Greci, Thracii, respectiv Geţii şi Dacii, s’au aflat acolo şi au continuat să trăiască
lângă colonii Greci, după cum se deduce din descoperirile de ceramică locală de factură cert thraco-
geto-dacă şi după unele inscripţii în care apar nume de localnici, ex. soţii Saine şi Tibeios, pomeniţi
într’o inscripţie găsită la Histria, al căror nume numai grecesc nu poate fi. De altfel, cercetările

341. arheologice şi săpăturile de sondaj efectuate, în ultimul timp, pe ţărmul vestic al Pontului, în
imediata vecinătate a coloniilor greceşti, uneori chiar sub temeliile lor, au scos în evidenţă că acolo
au existat aşezări autohtone, continuui, începând din neolitic şi până în vremea romană, aparţinând
diferitelor culturi locale (v., de exemplu, Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 182, Harta răspândirii
vestigiilor getice şi trace din Dobrogea, reprodusă după R. Vulpe, I. Barnea, în Din istoria
Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti 1968, Harta III).
Să revenim la studiile lui Grigore Antipa. După ce acesta arată că “insula Letea” -odinioară aflată în
acel larg golf al mării-, era, “chiar la originea ei, o insulă mare limitată la Nord prin Gârla Şontea
-care gârlă era încă pe la începutul secolului trecut un mare braţ de Dunăre- unind braţul Chiliei din
faţa Ismailului cu braţul Sulinei la cotul de la vechea milă 23″, continuă: “Pe tot lungul grindului
Caraormanului, în centrul Deltei, în grindul Letei etc., se găsesc nisipuri cu scoici de origină
marină… Astfel de ex. grindul de la Vâlcov, grindul Letei, grindul Caraorman, grindul Crasnicol,
grindul Ostrovul Lupilor etc.; toate acestea sunt de origină marină -resturi de vechi cordoane
litorale- şi ne pot da aşa dar, o nouă serie de desluşiri asupra modului cum s’a format Delta Dunărei
şi cum a evoluat ea” (pp. 61, 62 şi 66). Şi precizează: “Ceea ce deosebeşte însă cu totul regiunea
Deltei de partea din sus a Dunărei inferioare este zona ei inundabilă, adică delta propriu zisă sau,
mai bine zis, cele trei mari insule cuprinse între cele patru braţe principale, numite: Insula Letea,
Insula Sf. Gheorghe şi Insula Dranovului” (ibid., p. 61), dintre aceste trei insule, Insula Letea
având un statut particular, pe această insulă prezenţa de “nisipuri cu scoici de origine marină”
datorându-se acţiunii mării (pe vremea când era cuprinsă în mare, valurile şi furtunile bătând-o din
toate părţile), şi mai apoi, inundaţiilor provocate de fluviu, pe urma cărora au ajuns şi s’au depus în
insulă toate acele resturi de provenienţă marină, -căci insula Letea nu provine dintr’un cordon
litoral, ca insula Sf. Gheorghe şi insula Dranovului. Şi, tot Antipa: “Ceea ce caracterizează mai mult
Insulele Deltei, sunt nenumăratele bălţi adânci cu stufăriile ce le acopăr”, (ibid., p. 63), adică exact
mediul “lişiţelor” şi “stârcilor albi” (“bâtlanilor”), păsările pomenite de Pindar şi de Arian (supra).
Antipa aduce prin cele de mai sus -şi acesta este cel mai preţios argument pentru localizarea Insulei
Leuce-, confirmarea -reciproca, în perspectivă temporală inversă, este şi ea adevărată- ştirii lui
Scylax care plasează insula Leuce “într’un golf al Pontului” (supra). Despre existenţa unui golf al
Mării Negre pe locul actualei delte a Dunărei, vorbea deja Hansenius în a sa “Ost-Europa nach
Herodot (Dorpat, 1844, p. 12). Mai notăm că Antipa, înafară de insulele care apar în textele citate,
arată că mai sunt şi altele -pe unele din ele le şi numeşte- aceasta pentru a ne “da o idee de câteva
din numeroasele faze prin care a trecut Delta până a ajuns în starea ei actuală” (ibid., p. 62). Această
realitate, ştiinţific documentată de Antipa, are şi ea adeveriri antice: “… Între gurile de mai sus ale
Istrului întâlneşti nişte insule mărunte”, ne informează geograful din Amaseia Pontului, Strabon
(VII, 3, 15); “sunt şase insule între gurile Istrului”, zice şi geograful din Roma Cezarilor,
Pomponius Mella (II, 7, 98).
2. Naturalistul român, specialist în geologie, George (Munteanu) Murgoci, care a întreprins
cercetări geologice în Dobrogea, în Sudul Basarabiei şi în Deltă (în 1914), stabileşte că insulele
Letea şi Caraorman pe care se găseşte un strat de argilă şi loess cu resturi de Elephos primigenius şi
Rinoceros antiquitatis, etc., dovedesc un relief de câţiva metri deasupra mării interpretabile ca
suprafeţe proeminente ale unui subasment formând un relief anterior Deltei actuale. George Vâlsan,
geograf român, fost profesor la Universitatea din Cluj şi mai apoi la aceea din Bucureşti, membru al
Academiei Române în 1920, reia studiile lui Murgoci -pe care le confirmă- şi arată că şi grindul
Chiliei, odinioară adevărată insulă, este un fragment detaşat de o manieră destul de enigmatică din
Sudul Basarabiei, acoperită înainte de o pădure de antistepă” (Nouvelles Hypothčses sur le Delta
du Danube, în Bul. Soc. Reg. de Geogr., Tom. LIV, 1935, pp.32-33; v., tot acolo, referirile la
cercetările lui Murgoci). C. Brătescu spune şi el acelaşi lucru (op. cit., p. 27). Aceasta este o
realitate a naturii care nu admite controverse şi nu este cazul a mai aduce în sprijinul ei alte dovezi.
3. Cea mai mare parte a Deltei e acoperită de lacuri; “afară de grindurile Letea şi Caraorman mai
întinse,… celelalte nu sunt decât nişte limbi înguste de nisip care însoţesc gârlele sau se înşiră
paralel cu ţărmul mării, despărţite prin întinderi de lacuri” (G. Vâlsan, Dobrogea, în Bul. Soc. Reg.

342. de Geogr., Tom. LIV, 1935, p. 67, articol publicat postum).
4. Descriind Delta timpului său, Vâlsan spunea: “… Delta e aproape pustie de aşezări omeneşti…
Omul e rar în cuprinsul Deltei” (op. cit., loc. cit.). Aşadar, când Arian spune: “Insula nu este locuită
de oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre”, trebue să-1 credem, căci el arată, şi aici, un adevăr
istoric.
5. Cea mai întinsă pădure de stejari se află în ostrovul Letea -”pădurea cea frumoasă de stejari”,
spune N. Densuşianu: “Pădurea Letei 1“, întinsă pe “o suprafaţă de 2000 hectare” (op. cit., p.101 şi
n. 1); pe grindul Letea “sînt păduri de stejar în amestec cu alte esenţe (2000 ha)”, spun A. C. Banu,
L. Rudescu în Delta Dunării (Bucureşti, Cap. 11, p. 213: lucrarea a fost elaborată: Capitolele 1, 2,
3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 14 de A. C. Banu – Capitolele 9, 11, 13, 14 de Dr. L. Rudescu). În
Indexul alfabetic al principalelor elemente geografice şi localizarea lor, care completează această
lucrare, se mai spune: “Letea, pădure relictă de esenţe tari pe grindul cu acelaşi nume” (p. 269).
“Aşezate de o parte şi de alta a braţelor de azi şi mărturie a unor braţe vechi, grindurile fluviale sunt
acoperite de păduri de sălcii, dintre care cele mai frecvente sînt Salix alba, S. fragilis, pentandra,
purpuea, triandra, aurita, amygdalina, rubra şi cinerea, alături de plopul alb (Populus alba)”
(op. cit., supra, Cap. 9, p. 171). Iată ce spune “Herodian (Gramaticul)” în “Cartea a XII-a, I, 313,
10. Leuce, şi nume comun 5 şi nume propriu. Ca adjectiv înseamnă cea albă , dar este şi insula
Leuce, unde cuvântul are mai mult valoare de epitet. Peuce este şi o insulă pe Istru…” : “5 Plop .”
(Izvoare…, p. 627). Observăm însă că lenkh,hz (h) desemna plopul alb şi lenka, ado (ad) era
adjectivul feminin care însemna alb (cf. A. Bailly, Dictionnaire grec-français, s. v.), aşa dar,
traducerea din Izvoare… este neglijentă, dacă nu chiar incorectă, pentrucă ea derutează, nu ne ajută
la identificarea insulei Leuce, aşa cum a înţeles Herodianos din Alexandreia, după care putem,
întradevăr, recunoaşte insula Leuce, prin preţioasa sa informaţie: “Leuce înseamnă şi Plop alb”, -un
arbore care nu se poate vedea pe Insula Şerpilor.
6. Există în Deltă o faună “autohtonă (pisici, vulpi, nurci, vidre, hermine)” (C. A. Banu, L. Rudescu,
op. cit., Cap. 9, p. 168), pe grindurile Caraorman şi Letea grămădindu-se în deosebi iepurii şi
mistreţii (pentru răspândirea acestora din urmă, vezi, în op. cit., harta “Fauna Deltei”).
7. “Aşezată la 45 km. de Sulina cu suprafaţa ca un trapez, Insula Şerpilor are o întindere de 17 ha. şi
e înaltă de 40 m., cu ţărmul rupt din toate părţile. E formată din gresii şi conglomerate asemenea
celor din unele părţi ale Dobrogei şi e acoperită în parte de câteva petece de loess şi terra rossa. Nu
e locuită. Pe ea se află un far şi gardienii trebuitori; în unele ierni grele (1929) au fost izolaţi, din
cauza îngheţului Mării în jurul insulei, timp de 2 luni. Flora sărăcăcioasă aparţine stepelor, iar fauna
ei sărăcă e formată din elemente ce au ajuns prin sbor, înnot sau duse de vânt. E un popas important
al păsărilor călătoare” (I. Simionescu, Ţara noastră, Bucureşti 1937, p. 212). Este imposibil de
asemuit această insulă cu insula Leuce. Nu i se potriveşte niciuna –n i c i u n a– din descrierile
antice. Singura potrivire este că se află în faţa gurilor Dunărei, o alta nemai fiind după timpul scurs
de la ultimul punct pus ultimei descrieri a insulei Leuce, deci în timpul venit după ce ultima corabie
romană a mai plutit pe apele Pontului, şi după aceea, până la apariţia portulanelor. Aşezată la 45 km
de gura braţului Sulina (supra), ea se găsea în antichitate, când această gură se numea Boreion
Stoma, la circa 85 km, o distanţă mult prea mare pentru a fi putut fi întâlnită sau văzută de
navigatori, cunoscut fiind faptul că în acele vremi, în Pont, se făcea o navigaţie de cabotaj (de la
comptuar la comptuar, de la port la port, pe lângă ţărm), fapt care, şi principial, elimină folosirea
unui loc de escală (v. infra).
8. Am arătat în altă parte (Caşin Popescu. op. cit., Cap. 5 Harta Istrului între secolul VI a. Chr. şi
secolul II p. Chr. Descriere, argumente, mărturii, pp. 32-56). că gurile Istrului, în vremea lui
Ptolemaios (Ptolomaeus, Ptolomeus) şi Arrianos, întâlneau apa Pontului în golful pe care aceasta îl
făcea în faţa lor, înapoia marelui M” de pe actualul braţ al Sulinei, adică la o depărtare nu mai mică
de 40 km de ţărmul de acum al mării. Cum faţă de acest ţărm Insula Şerpilor se află la circa 46 de
km (cf. Izvoare…, p. 405, n. 40), înseamnă că Scylax, a cărui misiune era să exploreze ţărmul de
apus al Pontului, nu a putut întâlni Insula Şerpilor în golful pe care îl descrie, ci o altă insulă, adică

343. pe aceea care se numea Leuce. El nu a putut întâlni Insula Şerpilor nici mai departe, navigând
dincolo de golf, deoarece distanţa de la acesta din oricare punct al lui şi Insula Şerpilor nu se putea
găsi sub 300 de stadii, adică sub 55 de km. Ne-am referit la Scylax, întru cât acesta era recunoscut
ca unul din cei mai iscusiţi navigatori ai vremii sale, şi ca trimes al lui Darius să cerceteze ţărmul
scythic al Pontului, va fi ieşit, de sigur, din canoanele obişnuite ale navigaţiei. Imigranţii milesieni
cum şi toţi acei navigatori greci pătrunşi în partea vestică a Pontului, preocupaţi de interese
comerciale şi de descoperiri de locuri prielnice pentru instalarea (deschiderea) de factorii, pe de o
parte nu urmăreau să se abată prea mult de la ţărm, pe de alta nu puteau să nu respecte cu stricteţă,
şi mai ales din prudenţă, ştiinţa de atunci a navigaţiei cu regulile ei. Acele reguli prevedeau ca în caz
de furtună navigatorii să tragă repede la ţărm şi să-şi asigure corăbiile. Cum se naviga sub forţa
vântului, adică cu pânze, distanţa până la care navigatorii din antichitate se puteau depărta de la
ţărm, nu va fi fost mai mare decât aceea care permitea ochiului să zărească -ziua sau noaptea- dunga
ţărmului. Se deţine de la Strabon una din principalele învăţături întru ale navigaţiei: mh pelgizeiu ,
adică “nu călători pe ape adânci”; şi cum se ştia din descrierile făcute de cei ce s’au abătut în apele
mării Pontului că acestea sunt ridicate ades şi pe neaşteptate de furtuni, când fundul mării abia de se
mai putea vedea, distanţa navigării faţă de ţărm, va fi fost în Pont destul de mică. Acestea ne sunt
temeiurile care ne-au îndreptăţit să afirmăm cu toată convingerea că în antichitate Insula Şerpilor nu
a fost cunoscută. Dar nici nu aveau cum a o cunoaşte într’o mare în care se naviga strict com ercial,
de-a lungul coastelor, între porturi, navigaţia de cursă lungă, cu bornaj (după stele sau soare),
nefiind în prielnicie în “Pontul întunecos” nici chiar pe vreme bună, acolo, oricând, din cer senin,
putându-se deslănţui acele vânturi puternice şi primejdioase, ce înnegresc şi cerul şi marea, descrise
viu, cu spaimă, de unii autori antici.
Toate cele câte s’au spus mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm, fără teama de a greşi faţă de adevărul
istoric, că “Insula lui Achile, Leuce” trebue identificată cu Insula Letea. Ea -nu Insula Şerpilor- se
găsea odinioară în golful unde a cunoscut-o Scylax. “Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii –
cum se întâmplă”, aşa cum relatează Vierul lui Filostrat, ea prezintă o “suprafaţă de şes cum se
citeşte în lexiconul lui Hesychios din Alexandreia, ea -nu Insula Şerpilor- se aseamănă întru totul,
fără nicio cât de cât întemeiată excepţie, tuturor descrierilor făcute de autorii antici care au amintit-
o. Ea purta numele de “Albă” din cauza mulţimii păsărilor (albe) “care îşi fac acolo cuibul” (Scolii
la Nemeene, supra), cum şi azi şi-l fac stârcul-alb-mare, egreta-albă, călifarul alb, vulturul
codalb (Halietus albicilla), aici veneau în migrare, din mediterana, pescăruşii argintii şi culicul-de-
mare pasăre de un negru lucios având pieptul şi pântecele dalbe. Aici, în insula Letea, se afla acea
“pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice” despre care vorbeşte Pausanias (supra),
aici se putea vedea “păduricea sfântă” despre care povesteşte Vierul thrac, prietenului său,
Fenicianul (op. cit., supra, p. 661). Ea arăta o “privelişte demnă de un loc sfânt” (Ps.-Scymn.,
supra). Ea era “lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât patru”, aşa precum ştia Vierul
lui Filostrat (adică, în metri, lungă de aprox. 5500 m şi lată de aprox. 750 m; un stadiu măsura cca
180 m -în Izvoare…, p. 589, n. 29 se indică 177,6 m-, dar distanţa varia de la stadion la stadion: la
Delfi era de 177,35 m, la Epidauros 181,30 m, la Athena 184,30 m). Ea a putut avea un înconjur de
circa 10000 de paşi, cum spune Plinius (“cingitur circa X, p…”); observăm că cifra dată de Plinius
corespunde, destul de bine, cu înconjurul insulei făcut pe laturile indicate de Vierul lui Filostrat
(pasul, ca măsură itinerară, era egal cu 1,4875 m). Pausanias notează pentru perimetrul insulei
Leuce o cifră cam de 3,3 ori mai mică decât aceea dată de Plinius, dar se cuvine a aminti că această
cifră Pausanias o deţine de la nişte “crotonoaţi” -cum însuşi o spune-, poate buni ştiutori de legende
către care erau înclinaţi, dar nu şi de date geografice care cer o anume iniţiere. Când Mella scrie
“parva ad modum”, (“aproximativ mică”), nu trebue înţeles “mică”, deoarece el foloseşte această
comparaţie faţă de insula Peuce, care era foarte mare (“nu mai mică decât Rhodos”, zice Scymnos
din Chios, -Rhodos fiind cea mai mare insulă de lânga coasta de Sud-Vest a Asiei Mici, lungă de 78
km şi largă de 35 km), după cum se înţelege din chiar paragraful citat (supra). În toată această
privinţă un lucru este cert: niciuna din mărimile de mai sus nu se potriveşte Insulei Şerpilor a cărei
“circumferenţă, după planul ridicat de ofiţerii ruşi în a. 1823″, era “de 925 sagene, séu 1 km, 973m”
(N. Densuşianu, op. cit., p. 99, nota 1, după Koehler, Mémoire sur les îles et la course consacrées

344. ŕ Achille, în Mémoires de l’Accadémie de St.-Pétersbourg, Tome X din a.1825, p. 600).
Acestea spuse, mai rămân de explicat -din ştiri- două afirmaţii.
a1. Plinius cel Bătrân spune clar că insula Leuce se află la cincizeci de mii de paşi de Peuce,
respectiv la cca 74 de km. În acea anonimă “Periegesis” citată în Izvoare… sub Pseudo-Scymnos
(titlul ei adevărat se pare a fi fost “Periegesis ad Nicomedem regem”, autorul fiind un anume
Pausanias din Damascos) se spune -după “Demetrios din Callatis”, care este mai puţin clar decât
Plinius-, că Leuce “se află -faţă de pământul ce-i stă înainte- la o depărtare de numai patru sute de
stadii” (supra). Cum patru sute de stadii fac tot 74 de km, prin “pământul ce-i stă înainte” trebue
înţeles cel al Insulei Peuce, pământ continental, ferm, cum am arătat în altă parte (Caşin Popescu,
op. cit., loc. cit, supra), nu nisipurile, nămolurile şi smârcurile dintre braţele de pe atunci ale
Istrului şi Marea Pontului (unde au spus cei mai mulţi că s’ar fi aflat insula Peuce), acestea
neputând îndreptăţi expresia -citată, supra– din Periegesis.
Dacă măsurătoarea se începe de acolo de unde spune Strabon că se întâlneşte Insula Peuce,
“mergând în sus pe gura Sacră” (Hieronstoma), atunci, socotind cu 120 de stadii, cât arată Strabon
că erau între Insula Peuce (de la capătul ei cel mai avansat spre răsărit, către mare) şi gura Sacră, şi
adunând la acestea numărul de stadii dintre gurile: Sacră, Naracion, Calon şi Boreion -în faţa căreia
se afla insula Leuce- date de Arrianos -respectiv, 120 de stadii între gura sacră şi Naracion, 60 de
stadii între Naracion şi Calon, 40 de stadii între Calon şi Boreion, se fac 340 de stadii, la care, ar
trebui să adăugăm încă 60 de stadii pentru a da peste cele 400 de stadii indicate de Plinius Secundus
şi de Demetrios din Callatis ca fiind între Insula Peuce şi Insula Leuce; observăm însă că între gura
Boreion şi marginea de apus a Insulei Letea în vremea când ea se găsea în golful identificat de
Antipa, va fi fost (corespunzător localizării făcută de noi pentru gura Boreion -v. C. P., op. cit.,
Schiţa 2, Istrul din Geţia în sec. I-II d. Chr.) cam tot 60 de stadii sau 11 km: aceasta este o
depărtare de ţărm accesibilă corăbierilor în anotimpurile favorabile navigaţiei, când se dispune de o
vizibilitate bună, şi corespunde şi cu ce povestea Vierul lui Filostrat: “Că în Pont se află o singură
insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră”, cu alte cuvinte, mai aproape de ţărm decât spre
largul mării, cum de sigur nu s’ar fi putut spune despre Insula Şerpilor; afirmaţia: “o singură insulă”
arată şi ea că Insula Şerpilor nu era cunoscută. Aşa dar, localizarea insulei Leuce făcută de Plinius şi
aceea similară din Periegesis permit, şi ele, identificarea “Insulei lui Achile, Leuce” cu insula Letea.
a2. Cea de a doua explicaţie este legată de numele Leuce dat insulei. S’a arătat (supra) că în greaca
veche lenkh însemna, ca substantiv, “Plop alb”, ca adjectiv, feminin, “albă”.
În Scolii la Nemeene, IV, 79a (reluăm citatul) găsim: “Pindar a numit în chip metaforic insula Albă
– insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din
pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă
explicaţie: ţărmul numit alb, din Pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară
navigatorilor albă”.
Noi credem că ar exista şi o explicaţie în adaos. Ţinând seama de spusele lui Pindar sub IV, 75
(unde, fiind vorba de strălucirea aurului el o asemue cu aceea a fildeşului sau a crinului alb,
întrebuinţând pentru “strălucire” acelaşi cuvânt), traducerea versului din Pindar -partea care ne
interesează- ar suna astfel: În Pontul Euxin, Achile locuieşte într’o lucitoare insulă (deci nu chiar
“strălucitoare”, cum se redă în Izvoare…, supra). N. Densuşianu, traduce faeuuau uasu cu “insula
luminósă, lucitoriă” (op. cit., p. 97).
Iată de ce preferăm această traducere care ni se pare mai apropiată de sensul originalului.
Este cunoscut că în Deltă “esenţele principale de arbori sunt salcia, plopul şi arinul în preajmă de
stuf, papură şi ciulini” (Gr. Antipa, op. cit., p.92).
Salcia: “Mic arbore cu ramurile mlădioase, cu frunze înguste şi lungăreţe, mătăsoase şi păroase pe
partea inferioară… numit şi “răchită albă”… (Salix alba)” (definiţia, citată după I.-Aurel Candrea,
din Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”, Bucureşti 1932, s. v., p. 1096).

345. Repartizarea în procente a speciilor forestiere din Deltă dădea pentru răchita albă -salcia- în 1965,
62,7% (C. A. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 11, p. 216). Iată, nu numai pe cât de poetic, ci şi pe
cât de adevărat scria Vlahuţă în a sa România pitorească (Bucureşti 1908): “Ostroavele îşi răsfrâng
în valuri răchitele argintii”. Această impresie directă avută de Vlahuţă în faţa ostroavelor -el le
numeşte “grădini plutitoare”- pline de sălcii, vor fi avut-o şi primii -şi toii acei- corăbieri, care vor fi
plutit în apele Pontului, atunci când au avut în faţa lor acea insulă ce se arăta depărtărilor “Albă” în
orice lumină, (stră)lucitoare în razele soarelui, argintie sub clarul de lună din nopţile senine,
sclipitoare la adierea vântului care îi tremura frunzişul mătăsos al pădurilor sale de sălcii şi de
plopi…, căci Pausanias are dreptate când spune că Leuce “era acoperită peste tot cu păduri”. Am
spus ‘în orice lumină, pentrucă deşi se afirmă -pe drept cuvânt- că navigaţia în prima antichitate se
va fi făcut, în exclusivitate în timpul zilei -mai ales în Pont unde primejdia şi furtuna se puteau ivi
pe neaşteptate-, Scylax, totuşi, ca iscusit navigator, a călătorit în Pont şi noaptea cu aceeaşi prudenţă
şi cu aceeaşi iuţeală, el notează în însemnările sale şi pentru zi şi pentru noapte că a parcurs câte 500
de stadii (I, p. 30, Huds., după C. Brătescu, Dacia şi Moesia, loc. cit., p. 9).
Plopul: “Arbore foarte înalt, cu scoarţa crăpată, cu mugurii pâsloşi, cu frunzele albe ca zăpada în
partea inferioară; numit şi “plută” (Populus alba)” (idem., s. v., p. 958). Dreptate are deci şi
Filostrat: “cresc acolo (în insula Leuce): plopi albi, ulmi şi alţii -cum se întâmplă-, iar cei din jurul
templului sunt sădiţi în rânduială” (supra). Ulmul creşte şi el în grindul Letea; dacă Antipa nu-l
menţionează, este pentrucă ulmul nu se numără printre esenţele principale, dominante, ale Deltei;
după cum nu menţionează nici alte specii care cresc în Deltă, precum cătina albă, frasinul, teiul,
alunul, s. a.; acestea sunt însă menţionate de A. C. Banu şi L. Rudescu (op. cit., Cap. 9, p. 173).
Aninul: “Arbore cu frunze ovale, ascuţite la vârf , dedesubt albicioase…; e numit şi Anin alb, …
(Alnus incana)“, -incanus, a, um = albit (de vârstă), alb (părul, barba) (I.-A. Candrea, s. v., pp.
56-57).
“Stuful: “mare plantă ierboasă…, creşte… pe malurile lacurilor… formând stuhării intinse” şi are
tulpina lucitoare, de culoare alb-gălbie; dar iată ce spune Emil Gârleanu, undeva în “Privelişti din
ţară, schiţe, însemnări” (Bucureşti 1925) despre cum se văd stuhăriile: “un colb de argint dă
strălucire stufărişului” (idem., s. v., pp. 1221-1222).
Papura: “Plantă ce creşte în apele stătătoare şi în locurile băltoase şi din ale cărei foi (lungi şi
subţiri, de culoare galbenă-verzuie) se împletesc rogojini, coşuri, etc.”. Papura, ca şi stuful, creşte,
în unele locuri din abundenţă, formând aşa numitele păpurişuri… “leşiţele speriete… se ascundeau
în stuful şi în papura de pe mal”, găsim într’una din descrierile lui Alexandru I. Odobescu făcute în
ale sale “Scrieri literare” (idem., s. v., p· 897).
Ciulinul: “Plantă spinoasă cu flori roşii purpurii, rar albe” (idem., s. v., p. 279).
Alături de acestea, mai cresc în Deltă: captalanul, o plantă cu frunze mari albicioase, lânoase, şi
colilia, o plantă de câmp cu tulpinele foarte subţiri, formând o tufă ca de fulgi albi, numită şi “părul
zânelor” (idem, s. v., pp. 307-308). C. A. Banu şi L. Rudescu spun că aceste plante -care dau locului
unde cresc un pronunţat aspect de alb ca zăpada (“alb colilie”)- fac parte din vegetaţia specifică
grindurilor Letea şi Caraorman, unde au o vechime foarte mare şi unde sunt “premergătoare
întinselor păduri ce s’au format aici” (op. cit., Cap. 9, p. 173). Aşa dar, având în vedere această
vegetaţie, putem spune: o zare albă, uneori lucitoare ca zăpada, alteori strălucitoare ca argintul se
arăta de departe navigatorilor ce se vor fi îndreptat spre insula Leuce, dacă întradevăr insula Leuce
era aceea căreia noi îi spunem Letea. Aceasta este, credem, o explicaţie, în adaos celei a
scoliastului, a cărei verosimilitate nu s’ar putea respinge.
Afirmaţia Vierului: (pomii) “cei din jurul templului sunt sădiţi în rânduială”, este tot cu dreptate
făcută. Insula Leuce, chiar dacă nu era locuită, prezenta toate condiţiile pentru un habitat lesnicios,
care, fără îndoială, va fi avut o oarecare continuitate, cel puţin pentru îngrijitorii şi slujitorii
templului, care nu vor fi putut fi decât localnici, cele “câteva capre” care păşteau în insulă (Arian)
sau acele “animale… blânde” despre care “Crotonoaţii” i-au vorbit lui Pausanias (supra), vor fi fost

346. ale localnicilor, precum şi în insula Letea unde, până mai ieri, dăinuia încă, un sat cu numele insulei
(cf. N. Densuşianu, op. cit., p. 101), -ce avea să se refacă, sub acelaşi nume (cf., A. C. Banu, L.
Rudescu, harta “Relieful actual al Deltei Dunărei”). Urme ale unei fie şi întâmplătoare locuiri dar cu
regularitatea cerută de rânduielile templului dedicat lui Achile -unde va fi existat şi un cult al lui
(unele tradiţii vorbesc şi de un oracol aflător în insula Leuce), ar putea fi, de sigur, arheologic
documentate, însă, din păcate, în insula Letea nu s’a întreprins nimic sistematic: nici pentru căutarea
templului lui Achile (care, dat fiind marea lui vechime şi cuprinderea în Deltă a insulei Leuce -cu
tot ce aceasta poate însemna ca adăugiri de depozite aluvionare sau îngrămădiri de nisipuri
supraiacente, din acea vreme a întâlnirii pe linia insulei a apelor purtate de Istru cu apele mării-, se
găseşte, de bună seamă, la câţiva însemnaţi metri sub suprafaţa insulei, aşteptând acolo, ca un alt
Odysseus să intervină pentru scoaterea lui din tăcerea în care de peste două milenii stă cufundat),
nici pentru o întâmplătoare străveche locuire a ei. Şi spunem aceasta nu pentrucă am pune la
îndoială veracitatea spuselor lui Koehler -deşi şi pentru aceasta s’ar putea oferi un temei: în 1812
Alexandru I, Ţarul Rusiei primise plocon Basarabia şi ca să-şi consolideze poziţia faţă de Sublima
Poartă cu un punct de sprijin şi control în Marea Neagră mai apropiat de Istambul, nu poate fi de
mirare că a pus ochii pe Insula Şerpilor a Românilor, unde, mai de grabă în vederea folosirii ei în
scopuri politice şi militare, decât din preocupări arheologice, a trimes acea expediţie, “memoriul”
lui Koehler putând oferi un bun pretext pentru ascunderea adevăratelor intenţii ale Ţarului (în
diplomaţie faptul îşi are justificarea lui), deci nu ar fi fost exclus ca acel “memoriu” să fi fost un
document aranjat în întregime -adică “de toutes pieces”, cum se spune în limba în care a fost
redactat-, ci pentrucă, în respectivul “Mémoire”, elementele cu care se justifică scopul arheologic al
acelei expediţii în Insula Şerpilor sunt, în totalitatea lor -raportate la ceea ce ar putea reconstitui
adevărul istoric-, fanteziste, ceea ce pledează convingător că autorul memoriului s’a înşelat în toate
interpretările sale. Ca exemplu, cităm din memoriul lui Koehler textul care ne interesează: “aceasta
din urmă (insulă) purta în antichitate numele de Leuce sau insula albă, nu din cauza albeţei
ţărmurilor sale abrupte, pentrucă acestea sunt mai de grabă de o coloare brună şi roşiatică, ci din
cauza albeţei marilor sale construcţii” (traducere după textul în l. fr. citat de N. Densuşianu, op. cit.,
nota 2, p. 102); această afirmaţie nu merită comentarii. Se mai spune în memoriu că templul “era
divisat prin un mur tras de la nord spre sud, ér partea despre vest mai era divisată încă de alte trei
apartamente. Lângă laturea de nord a templului se afla alipită o mică atenenţă, ce conţinea o
cisternă” (ebda). Oricât de surprinzătoare în sine ar putea să pară afirmaţia că atât edificiul principal
cât şi anexele (fântâni, etc.) descrise de acei ofiţeri ruşi care au cercetat Insula Şerpilor în anul 1823,
după opinia noastră (dacă într-adevăr acele construcţii au existat), ele se potrivesc mai bine unor
niscai depozite sau magazii neterminate -din “piatră calcară obişnuită de culoare albă, rudimentar
cioplite şi aşezate unele peste altele fără mortar” (cf. Koehler)-, decât unui templu, clădite de cine
ştie ce navigatori, în cine ştie ce scopuri; şi ca să punem un termen post quem, aceste construcţii nu
vor fi putut fi făcute mai înainte de finele secolului VI d. Chr., când Marea Pontului încetase de
mult să mai fie “un lac roman”, iar ştirilor despre Leuce li se puseseră de mult ultimul punct.
Regretăm că N. D. furat de propria imaginaţie, urmându-l pe Grigore Tocilescu (întemeietorul
Revistei pentru istorie, arheologie şi filologie, în 1883), cel care publică în revista sa (Vol. VII)
extrase din memoriul lui Koehler, a dat crezare interpretărilor acestuia şi şi-a pus pana în sprijinul
justificării apartenenţei respectivelor construcţii la un templu antic, pe care, în pofida tradiţiilor, îl
consideră -dat fiind abundenţa de despărţituri din “templu”- a fi fost nu un templu “pentru cultul
unui simplu erou ci”, al “unei religiuni seu al unei puteri divine” (op. cit., p. 102).
Fără a nega sau a pune sub semnul îndoielii existenţa în Insula Şerpilor a construcţiilor în cauză, un
lucru rămâne greu de admis. Dacă blocurile din piatră “d’une architecture cyclopéene” (Koehler,
Mémoire…, p. 604), ridicate de marinarii ruşi şi-au putut găsi diverse întrebuinţări şi să nu mai
existe în forma lor aflată în insulă, cum de a fost posibil ca o operă de artă, ca renumita statue a
eroului din insula Leuce, să dispară fără urmă -aceasta ar fi trebuit să existe undeva, şi nu e-, şi cum
au putut să dispară, tot fără urmă, şi acele “cele mai considerabile” bucăţi din marmoră albă care
constituiau partea “ornamentală” a templului, şi acel “capitel de coloană de asemenea în marmoră
albă”, despre care -se spune în memoriu-, că, “au fost ridicate în 1814 de către căpitanul unui vas

347. italian”? Dacă acesta era un lucru ştiut, de ce nu s’a întrebat nimeni ce s’a fost făcut cu acele
preţioase bucăţi de marmoră, şi de ce nu s’a îngrijit nimeni -în primul rând chiar căpitanul vasului
italian- de recuperarea lor în folosul unui muzeu de artă antică? În legătură cu aceste piese ce ar fi
putut dovedi existenţei în Insula Şerpilor a unui templu al lui Achile, mai rămâne o întrebare: în ce
muzeu au fost depuse acele “fragmente care păreau să fi făcut parte din piedestalul unei statui” (şi
ele tot din marmoră albă), menţionate în memoriu? Ele nu au fost luate de ofiţerii ruşi în scopuri
arheologice? Nu erau ele probe evidente ale unei vechimi ce se cerea a fi cunoscută? Lăsând la o
parte aceste prea delicate chestiuni care aşează într’o lumină defavorabilă, atât un popor iubitor de
artă cum s’a dovedit a fi cel italian, cât şi insuşi scopul expediţiei, ne permitem a glosa -ca
totdeauna pe marginea unui subiect dificil şi obscur-, în legătură cu existenţa construcţiilor -azi
dispărute- din Insula Şerpilor.
Până puţin înainte de declanşarea primului război mondial, vasele engleze de comerţ aduceau ca
lest, în porturile Dunărei maritime, piatră bună pentru făcut pavaje, pe care o ofereau gratuit
administraţiei porturilor, şi încărcau, în vasele astfel uşurate, cereale şi mărfuri, făceau aceasta
deoarece navigarea cu cargobote insuficient lestate era periculoasă. S’ar fi putut ca şi acea “piatră
calcară de culoare albă, brut cioplită -mai de grabă necioplită, ci aşa cum era extrasă din carieră-, să
fi fost adusă, din motive similare, de cine ştie cine, şi depozitată în insulă, navigarea până la locul
de încărcare cu mărfuri a corăbiei uşurate, nemai punând probleme deosebite; cât priveşte întrebarea
de ce în insulă şi nu la locul de încărcare, e inutil a glosa asupra ei, chiar dacă motivul depozitării în
insulă a pietrei va fi fost un altul, în acea vreme în care aceasta se va fi putut întâmpla. Pentru a
întări presupunerea noastră arătăm că, în vechea Athena exista o lege care obliga ca “orice vas
angajat în traficul din apele pontice… să se întoarcă cu o încărcătură de grâu”. Gh. I. Brătianu, de la
care am luat acest citat, adaogă: “ea se va regăsi în secolul al XIV-lea în reglementările navigaţiei
veneţiene” (op. cit., p. 155), or se ştie că în Marea Neagră “D-nul Soranzo releva prezenţa în 1212
şi 1232 a corăbiilor veneţiene şi provansale” (Gh. I. B., op. cit., Vol. II, p. 27). Aceasta este o simplă
presupunere şi un exemplu pentru a arăta că toţi acei care au dat crezare afirmaţiilor din memoriul
lui Koehler s’au înşelat şi au pierdut din vedere un fapt esenţial: “Albă” era o caracteristică a insulei
Leuce, ca atare, rezultată dintr’un specific natural, particular ei, aşa cum clar o spune Arrianos:
“unii o numesc Insula lui Ahile…, iar alţii îi spun Leuce după coloarea ei” (supra) sau cum la fel de
clar se arată în scoliile la Nemeenele lui Pindaros (supra) sau cum şi mai clar spune Euripides:
“ţărmul cel alb” (supra). Regretăm să o spunem dar, în lumina tradiţiilor, explicaţia dată de
Koehler: “insula a fost numită albă din cauza albeţei marilor sale construcţii”, ne apare ca scoasă
din mânecă. Ea este şi împotriva logicei pentrucă insula a fost numită “Albă” înainte de a se fi zidit
pe ea “templul (construcţiile?) lui Achile”. Dacă ar fi fost aşa cum vrea să ne convingă Koehler, ar
fi trebuit, măcar în una din tradiţii să se facă această menţiune şi nu se face.
Se mai spune în memoriu (supra), că templul era construit din piatră calcară obişnuită, de coloare
albă”, că stânca din care e formată Insula Şerpilor este de coloare “brună” şi “roşiatică”. Fără a
desbate asupra colorii pietrei de calcar (aceasta nu arareori virează către galben chiar şi când este
proaspăt ruptă din stâncă), spunem doar că nisipurile şi prafurile din insulă rezultate de pe urma
eroziunii (fenomen geologic bine cunoscut), ridicate şi purtate de vânt s’ar fi grămădit în golurile
dintre pietre şi pe suprafaţa lor sgrunţoasă şi, în câteva decenii trecute de la zidirea templului albul
lor, oricât de alb ar fi putut să fie, ar fi arătat ochiului o coloare asemănătoare versanţilor insulei, de
departe confundându-se cu ea. Căci oricât ar fi fost spălate de ploi şi de furtuni, oricât vor fi trudit
îngrijitorii templului să păstreze coloarea de început a pietrelor şi a întregii zidării, ele nu vor fi
putut căpăta nicicum calităţile care să le facă lucitoare sau strălucitoare cum spune Scoliastul că o
numea Pindar.
Singurul lucru valabil din Memoriul lui Koehler este descrierea insulei, lăsând la o parte faptul că
aceasta putea fi oricând văzută şi controlată.
Aşa fiind, contrar susţinerilor lui Koehler, afirmăm: Insula Şerpilor nu este tot una cu insula Leuce
din antichitate, resturile -azi dispărute şi ele- de materiale descrise ca şi cum ar făcut parte din
templul lui Achile, nu se potrivesc în niciun fel acelui templu, părerea exprimată de Koehler:

348. “edificiile pe care le-am citat, sunt de o mare vechime” (Mémoire…, p. 604), nu este cu nimic
dovedită, acele “edificii” nu sunt vestigiile templului lui Achile, fragmentele presupuse a fi făcut
parte din “piedestalul unei statui” nu provin de la statuea lui Achile. Insula Leuce s’a aflat în golful
pe care Marea Neagră îl făcea pe locul actualei delte a Dunărei, prin urmare localizarea ei trebue
făcută în Deltă. Toate ştirile despre insula Leuce ce se deţin din izvoarele antice conduc unanim la
identificarea Insulei lui Achile, Leuce cu insula Letea. Aici deci, în această insulă, azi a Deltei, ar
trebui intreprinse in mod serios şi sistematic cercetări arheologice, dacă întradevăr se vrea a se
descoperii templul şi statuea lui Achile de care vorbeşte Pausanias.
Asupra Insulei Şerpilor ar mai fi de făcut următoarele observaţiuni care nu pot fi pierdute din vedere
în cadrul temei noastre.
Pe toată partea de Vest a acestei insule nu se află niciun singur loc, cât de mic, bun pentru o
acostare, iar accesul în insulă, din această parte este (pentru oameni) practic imposibil, pereţii fiind
abrupii, aproape verticali. După cum bine se observă, aceasta este partea dinspre “coasta ospitalieră
pe care o ai la stânga când intri în Pont”, aceea din faţa gurilor Istrului, adică aceea pe care ar fi
putut-o avea în faţa lor acei navigatori din antichitate care ar fi explorat acest ţărm, îndreptându-se
spre N ord, dincolo de “pustiul getic”. Tot aşa, dacă cineva, care ar fi navigat către Sud lăsând în
spate gura fluviului Boristhene şi prin hazard ar fi întâlnit această insulă, el nu ar fi putut găsi loc de
debarcare, pe ţărmul nordic al ei, acesta fiind şi el la fel locuri unde s’ar fi putut debarca şi pune la
adăpost corăbiile şi ramele. Această mare dificultate de a face escală în această insulă stâncoasă, cu
pereii abrupţi şi rupţi din toate părţile”, ar fi trebuit să fie semnalată cel puţin în una din ştirile
antice, şi nu e. De unde, urmare logică, Insula Şerpilor nu a fost cunoscută în antichitate. Chiar şi în
timpurile noastre -descoperite probabil de Bizantini pe la începutul mileniului II după Christos, pe
când “Bizanţul nu se mulţumea doar cu acoperirea Dunărei, ci ţinea să controleze punctele
principale ale litoralului pontic de la nordul Deltei” (Gh. i. Brătianu, op. cit., p.316)-, nu sunt, pe tot
ţărmul de jur împrejurul Insulei Şerpilor, decât două locuri de debarcare, unul pe ţărmul răsăritean,
altul pe cel sudic (a se vedea la I. Simionescu, harta Insula Şerpilor, reprodusă după V. Meruţiu, op.
cit., p. 212; să se observe că pe această hartă, V. Meruţiu care era un specialist, cu importante scrieri
de istorie a geografiei, nu arată nimic altceva decât nişte “ruine”, aflate în partea nordvestică a
insulei, şi nu face nicio menţiune care să le pună în legătură cu templul lui Achile; pentru alte
detalii, v. R. I. Călinescu, Insula Şerpilor. Schiţă monografică, în Analele Dobrogei, XII, 1931,
pp. 1-62, şi G. Popa-Lisseanu, Insula Şerpilor, în Romanica, p. 127).
În drum spre concluzii
Oricine va citi cele evidenţiate de noi în chestiunea localizării insulei Leuce -deosebit de faptul că
ne va da sau nu crezare- îşi va pune o întrebare legitimă: cum de a fost posibilă o asemenea
incredibilă confuzie din partea tuturor acelora care, în răspărul întregii cantităţi de ştiri avute de la
diferiţii autori antici ce au descris insula lui Achile, Leuce, au identificat-o, totuşi, cu Insula
Şerpilor?!
Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Aproape toţi specialişti care s’au ocupat cu formarea deltei
Dunărei şi înaintarea acesteia în mare au făcut una şi aceeaşi eroare. Ei s’au bizuit pe unele
informaţii date de Herodot, cărora, contrar adevărului hidro-geografic pe care acestea îl conţin, le-
au dat o interpretare fundamental greşită. Dificultatea de a potrivi între ele respectivele informaţii
date de “părintele istoriei”, l-a condus pe un geograf de excepţie, C. Brătescu, să nege valoarea
informativă a ştirilor antice, totodată şi “încercările” predecesorilor “făcute mai mult în treacăt, de a
preciza creşterile în timp ale deltei dunărene, adecă evoluţia sa cronologică” (C. Brătescu, Delta
Dunerei Geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr.,
Tomul XLI 1922, Bucureşti 1923, p. 32, -reluarea unui studiu anterior, Contribuţiuni la studiul
deltei dunărene Evoluţia morfologică şi cronologia ei, apărut un an înainte în acelaşi Buletin
-Tomul XL, Anul 1921- şi în aceeaşi, nemodificată, versiune). Este interesant să urmărim mai
departe părerile acestui geograf al Dobrogei. Abandonându-1 pe Herodot, el spune: “Pentru
limpezirea acestei chestuni vom folosi, ca izvoare de informaţie, o serie de periple şi portulane

349. medievale şi moderne; apoi însemnata operă de geografie politică; “De administrando imperio”, a
împăratului bizantin Constantin Porphyrogenetul”, condamnând ca neinformative ştirile “după
Aristot,… Apollonius din Rhodos, Eratosthenes şi Pomponius Mela… Herodot, Ephoros, Scymnos
din Chios, Strabo, Arrian etc.”, tot aşa şi cele după “Plinius cel Bătrân şi Ptolemeu” şi, “în sfârşit…
(şi cele după) Ovidius, Statius, etc.”. A nu da crezare, în niciun fel, în numărul gurilor Istrului sau în
distanţele dintre ele indicate de un Arrianos, este la fel, ca şi cum, dacă istoria de până azi ar putea fi
inversată şi citită cu ochii şcolarului lui Epictetos -sclavul thrac din Phrygia devenit filosof stoic (şi
învăţător al lui Arrianos din Nicomedeia)- nu s’ar încrede în numărul gurilor Dunărei de azi şi nici
în distanţele dintre guri indicate de un Vidraşcu (sau de alţii) şi le-ar socoti neştiinţifice -întru cât
sunt mai îndepărtate de timpul lui- şi s’ar orienta, în studiile sale despre evoluţia Deltei Dunerei,
după “portulane”, ca mai apropiate de vremile sale! Totuşi… Toţi istoricii, geografii şi scriitorii
antici enumeraţi de C. Brătescu aduc mărturii despre gurile Istrului pe care, dacă le-ar fi urmărit şi
desluşit cronologic, după timpul când au trăit şi au scris respectivii autori -orice deltă se formează în
timp-, şi-ar fi putut face o idee mai clară asupra evoluţiei deltei Istrului, în consecinţă şi a deltei
Dunărei, şi nu ar fi ajuns -uitându-se la portulane– la concluzii pe care le-am putea numi
antideltaice-dunărene: “Şi, dacă este aşa, (cum a văzut geograful în “portulane”, precizăm noi),
atunci (spune geograful) gura Sulinei, în sec. X d. Cr. se găsia cam în acelaşi loc unde se găseşte şi
astăzi, cu o foarte mică diferenţă în spaţiu. Aceasta însemnează că de aproape 1000 ani (950-1922)
delta Dunărei n’a crescut mai de loc în dreptul acestui braţ de fluviu“; şi (tot uitându-se la
portulane): “Concluzia: în decurs de 600 ani delta Dunării nu ne arată o creştere sensibilă la
cele două guri meridionale ale ei” (op. cit., loc. cit., pp. 33 şi 35).
După C. Brătescu, “mărturiile lui Arrian, Ptolemeu, Strabo, Ovidius, Polybius, Plinius cel Bâtrân.,
Herodot etc.,… sunt lipsite de rigurozitate ştiinţifică” (ibid., pp. 36-37). Aşa gândind, C. Brătescu,
neputând vedea in faţa gurilor Istrului nicio altă insulă decât Insula Şerpilor, se numără şi el printre
aceia care au susţinut în mod absolut că aceasta este insula Leuce din Antichitate. Dacă nu
comentăm concluziile lui Brătescu, nu este pentrucă acestea au fost aprig criticate la vreme (primul
a fost Col. Ionescu M. Dobrogianu, într’un articol intitulat Delta Dunării, publicat în Bul. Soc.
Reg. Rom. de Geogr., Tomul XL – Anul 1921, pp. 216259, în continuarea studiului lui C. Brătescu,
supra), ci pentrucă, fiind trimes pentru studii în Deltă -deci şi la gurile Dunărei-, ca angajat* în
Direcţia de studii din Direcţia generală a Porturilor şi Construcţiilor pe Apă (P. C. A.), am avut
prilejul să cunosc pe fratele geografului, arhitectul C. Brătescu, din Tulcea (cu acesta aveam să
colaborez şi să lucrez, mai târziu, la terminarea construcţiei liceului Mircea cel Bătrân, din
localitate, -declarat monument de arhitectură-, şi la construcţia Uzinei Electrice Tulcea), acesta mi-a
spus că fratele său, geograful C. Brătescu a regretat “cronologia deltei” propusă de el ca “şiinţifică”
precum şi faptul că a considerat adevărurile din scrierile antice “lipsite de rigurozitatea ştiinţifică”,
-greşise, dar era prea târziu pentru a se dezice.
Înainte de a discuta asupra informaţiilor respective date de Herodot, şi asupra interpretărilor ce li
s’au dat, întru cât le găsim repetate şi de C. A. Banu şi L. Rudescu -unii dintre cei mai recenţi
specialişti care s’au ocupat cu studiul deltei Dunărei-, le vom cita -după aceştia- împreună cu
preambulul în care se arată raţiunea reluării chestiunii evoluţiei Deltei.
“Unii geografi care au scris despre deltă interpretînd documentele antice au pus prea mult preţ pe
detalii, crezînd că pe baza lor pot să stabilească anumite elemente geografice: cît era de întinsă
delta, cîte braţe şi cîte guri de vărsare avea atunci Dunărea, care era insula Peuce, care era lacul
Halmyris, care era Gura Sacră (Hieron Stoma) etc. Fără să reuşească să ajungă la concluzii unanim
admise, au alunecat pe panta unor discuţii puţin folositoare.
De aceea în rîndurile care urmează vom spicui din textele autorilor antici pasajele cele mai
importante care descriu Delta Dunării sau regiunile vecine, încercînd să tragem din acestea
concluzii preţioase privitoare la vechimea şi la evoluţia deltei.
După cîte s-a stabilit pînă în prezent, informaţiile cele mai preţioase le dau Herodot, ‘părintele
istoriei’, Ptolemaios Lagos, general de seamă în armata lui Alexandru Macedon, şi militarul

350. geograf Arian. Textele lor au servit ca sursă de informare şi pentru alţi scriitori antici, deoarece
aceştia au ajuns până în zona de vărsare a Dunării”…
“Herodot… a vizitat între anii 454 şi 447 î. e. n. ţărmul apusean al Pontului Euxin, până la fluviul
Tyras (Nistrul de azi). Cu această ocazie a văzut şi gurile Dunării (Istrosul grecesc)”, fapt care, “dă
valoarea informaţiilor pe care le-a lăsat Herodot”.
După acest preambul, cei doi autori citează afirmaţiile după care s’au călăuzit în studiul lor şi apoi
arată concluziile pe care le-au tras.
Îi cităm: “Iată ce spune acesta (Herodot):
‘Trecînd pe lîngă insulele Cyanee din Bosfor, armata lui Darius a plutit drept spre Istru, apoi
a navigat în susul fluviului timp de două zile şi a construit un pod în locul îngust unde se
despart braţele Istrului‘ IV, 89)”.
“În altă parte (IV, 48), Herodot afirmă: ‘Istrul este cel mai important dintre toate fluviile pe care
le-am văzut‘. În cartea II (33), afirmă: ‘fluviile care au renume şi care sînt navigabile cînd vii de
la mare este şi Istrul, care are cinci guri’ (aici semnalăm o inadvertenţă, acest pasaj se găseşte în
cartea IV, 47, nu II, 33). În sfârşit, în altă parte (IV, 99), el afirmă: ‘Tracia se desfăşoară în partea
dinspre mare, înainte de a ajunge la Sciţia, care începe din acea parte de loc unde ţărmul
formează un golf şi unde se varsă Istrul, cu gura întoarsă spre răsărit’“.
“Din textele lui Herodot citate mai sus trebue să reţinem:
– că în timpul său (sec. V î. e. n.) Dunărea se vărsa în mare prin cinci guri; avea deci o deltă
formată;
– că această deltă era destul de dezvoltată, încât corăbiilor lui Darius le-au trebuit două zile ca să
ajungă la punctul unde se despart braţele;
– că la gurile Dunării ţărmul prezenta un golf, în care “se vărsa Istrul în mare cu gura întoarsă
spre răsărit” (A. C. Banu, L. Rudescu, Delta Dunării, Cap. 2, Delta Dunării în descrierile
scriitorilor antici, pp. 16, 17 şi 18).
Prima eroare fundamentală pe care au făcut-o majoritatea acelora care s’au ocupat cu evoluţia
Deltei Dunărei -care se întâlneşte clar formulată mai sus, urmată deci şi de A. C. Banu şi L.
Rudescu- se datoreşte unei necunoasteri a Istrului din vremea lui Herodot şi de aici ideea că delta
“era destul de dezvoltată, încât corăbiilor lui Darius le-au trebuit două zile ca să ajungă la punctul
unde se despart braţele” Istrului. Să vedem unde duce această primă idee fundamental greşită.
Se ştie -tot de la Herodot- că în două zile de navigare pe fluviu se pot parcurge 1080 de stadii
-Herodot (IV, 86) dă pentru o zi 540 de stadii- ceea ce înseamnă că lungimea braţului pe care au
navigat corăbiile lui Darius era de aproximativ 199 km, dacă am socoti cu stadiul athenian, de
184,30 m.
Cea de a doua eroare fundamentală făcută de istoricii şi geografii Deltei, este că aceştia consideră că
locul indicat de Herodot că se despart braţele Istrului este acelaşi cu cel de azi, şi de aici, a doua
greşeală, anume că Darius ar fi trecut în ţara Scythilor pe la Isaccea; se detaşează, oarecum, de
această din urmă părere, istoricul D. M. Pippidi care, dând textului lui Herodot o interpretare
corectă din punct de vedere strict literar, presupune că flota lui Darius s’a oprit la ceatalul Tulcea şi
ar fi legat podul peste fluviu undeva pe lângă această localitate sau, cu cuvintele istoricului: “pe
undeva în preajma oraşului Tulcea, acolo unde se despart gurile fluviului”, acesta însă, nu uită să
adaoge: “ceea ce contrazice recenta ipoteză după care trecerea Dunărei ar fi avut loc lîngă
Cernavodă -probabil, spunem noi, socotindu-se, în această neaşteptată ipoteză, cu marea lungime
parcursă pe fluviu în cele “două zile de navigare”- (cf. Dicţionar de istorie veche a României,
Bucureşti 1976, p. 224; vezi şi I. Venedikov, în “Studia Balcanica”, I, 1970, pp. 25-32).
Suplimentar acestor interpretări eronate, adăugăm o alta şi anume, că braţul pe care a plutit flota lui
Darius ar fi fost braţul Sf. Gheorghe, pe care, de asemenea mai toţi istoricii şi geografii 1-au

351. identificat cu braţul Peuce din antichitate, unul din motive fiind şi marea lungime a acestui braţ, el
măsura în 1942, 109 km până la ceatalul Sf. Gheorghe (locul unde se desprinde de Dunăre), la care
dacă se adaogă 17 km până la Tulcea, fac 126 km, şi acestora încă circa 30 km până undeva pe
lângă Isaccea, se fac, în total, circa 156 km, -cam o astfel de socoteală îşi vor fi făcut, pesemne, şi
acei geografi care 1-au condus pe un istoric ca D. M. Pippidi să creadă şi să afirme cu toată
convingerea: “Fireşte, Delta însăşi e o formaţie gelogică mai veche (unii geografi şi geomorfologi o
fac să urce în timp pînă în mileniul al V-lea î. e. n.), dar către vremea cînd primii navigatori din sud
îşi făceau apariţia în faţa coastelor de nord şi nord-vest ale Mării Negre înfăţişarea ei generală era
aproximativ cea din zilele noastre1” : “1 Asupra formării Deltei Dunării, în general, există o
literatură extrem de bogată, română şi străină, din care mă muţiumesc să citez, în ordine
cronologică, numai câteva lucreri de referinţă:”…, şi, bine documentatul istoric dă o întreagă listă,
mult prea lungă şi inutil a o cita, din care, fireşte, nu lipsesc Gr. Antipa, C. Brătescu, G. Vâlsan, I.
G. Petrescu şi A. C. Banu (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, Vol. I, Cadrul geografic
– Prolegomena geografica, Bucureşti 1983, p. 14). Totuşi, A. C. Banu, într’o lucrare pe care
istoricul Histriei s’a mulţumit să nu o citeze, se arată mai prudent: “Sintetizînd informaţiile rămase
de la autorii antici referitoare la Delta Dunării şi la ţărmul din faţa gurilor de vărsare, rămânem cu
imaginea că în antichitate Delta Dunării era deja formată; era însă de dimensiuni mai reduse.
Dunărea se vărsa în mare printr’un număr mai mare de braţe: după unii autori cinci, după alţii şase,
iar după alţii (cei mai mulţi) şapte. În tot cazul erau mai multe decît azi. În zona gurilor de vărsare a
Dunării în mare ţărmul forma un golf, situat la vest de meridianul capătului de est al promontoriului
Dunavăţ, care atunci forma un “cap” care înainta în mare” (op. cit., Cap. 2, p. 21; în acest scop, în
Fig. 2, autorul Cap. 2, A. C. Banu, dă şi o hartă: Delta Dunării în antichitate întocmită după
coordonatele lui Ptolemaios Claudios; remarcăm, de pe acum, că această hartă nu se potriveşte nici
cu hărţile anterior realizate, una de C. Brătescu, alta de Col. Ionescu M. Dobrogianu şi nici cu
manuscrisul găsit la mânăstirea Vatopedi de la muntele Athos, pe care Vivien de St. Martin, îl
consideră a fi fost desenat din timpul lui Ptolemaios Claudios -în Histoire de la Géographie, Paris
1873). Cât de “reduse” erau acele “dimensiuni” autorul o spune -fără să vrea- cu destulă claritate,
atunci când o situează la Vest de promontoriul Dunavăţului, ceea ce presupune că pe vremea lui
Arrianos, Delta se ţărmurea cu marea cam pe la o treime din întinderea ei de azi (v. Caşin Popescu,
op. cit., Schiţa 2, Istrul din Geţia în sec. I-H d. Chr., p. 453 şi urm.). Din păcate şi acest autor
crede că Insula Şerpilor este tot una cu insula Leuce, după cum crede că braţul Peuce corepunde
“braţului actual Sf. Gheorghe, a cărui gură mai purta şi numele de Hieron Stoma” (op. cit., Cap. 2,
p. 22).
Pentrucă D. M. Pippidi pare să se fi rătăcit printre acele scrieri geografice consultate -autorii citaţi
au în privinţa cronologiei Deltei păreri diferite-, pentru a descurca pe cititor, facem apel la acelaşi C.
A. Banu, care sintetizează, pe scurt, “ipotezele cele mai importante emise de unii autori cu privire la
Delta Dunării”, printre care, fireşte, se numără şi cei citaţi de D. M. Pippidi.
Astfel: “Gr. Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării. Acesta, cu
timpul, a fost izolat de restul mării prin cordonul litoral Jibireni-Istria şi transformat în liman. Cu
timpul, limanul a fost aluvionat şi adus în faza actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea
r fi debuşat în mare prin şase guri, din care trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior
s’au împotmolit.
Ipoteza lui Antipa nu explică suficient modul cum s-au individualizat braţele Dunării, formarea
grindurilor fluviale şi a deltei maritime.
C. Brătescu a atribuit un rol permanent preponderent braţului Sulina. El este de părere că grindurile
Jibireni-Letea-Caraorman-Istria s-au format nu înainte ca să se fi individualizat cele două braţe
nordice ale Dunării, din material dominant fluvial, aşternut peste grindurile continentale, resturi din
platforma Bugeacului.
Gh. Vâlsan a susţinut că delta era în trecut mult mai întinsă spre est (pînă aproape de Insula
Şerpilor), o parte a ei fiind invadată de mare în timpuri recente.

352. I. Petrescu, dă explicaţii asupra grindurilor transversale,… acestea n-au putut lua naştere înainte ca
braţele Dunării să fi ajuns în punctele respective, cum a crezut anterior Antipa. I. Petrescu mai
introduce un element nou: tectonica actuală şi implicaţiile sale geomorfologice” (op. cit., Cap. 5,
“Formarea Deltei şi evolu’t,ia ei geomorfologică”, pp. 68-69). Şi ca să cuprindem şi o părere mai
recentă, cităm pe geograful Victor Tufescu: “Corelând observaţiile, care se dovedesc temeinice din
bogata bibliografie existentă asupra deltei dunărene, fără a intra în amănunte de etapizare, firul
evolutiv al terenurilor de la gurile Dunărei pare să fi prezentat următoarele trăsături esenţiale: în
sectorul său inferior Dunărea s’a format târziu… Începuturile deltei sînt aşadar recente.
Individualizarea ei se face prin colmatarea golfului dintre dealurile Tulcei şi Bugeac, în mai multe
etape, asupra cărora nu insistăm, controversele între autori fiind încă substanţiale” (V. Tufescu,
România, Bucureşti 1974, p. 186). Acesta a fost motivul care ne-a adus să presupunem că istoricul
lui Tiberius şi mai apoi al Histriei- s’a rătăcit între atâtea “evoluţii” ale Deltei Dunărei.
Revenind la informaţiile lui Herodot, trebue să spunem încă odată, acestea sunt cât se poate de
exacte. Gura prin care s’au îndreptat, din Pont, corăbiile lui Darius ca să ajungă la Scythi a fost nu
aceea a braţului Sf. Gheorghe, ci aceea a “Istrului de la Istria”, aceasta rezultă clar din exacta citire a
textelor lui Herodot, cele care o definesc şi o implică: el spune (IV, 99) că această gură -locul pe
unde au intrat în susul fluviului corăbiile lui Darius- se afla “acolo unde Istrul se vărsa în mare, cu
gura îndreptată spre bătaia vântului Euros”, adică spre Sud-Est, aceasta fiind, pe acea vreme, prima
gură din cele cinci guri ale Istrului. Iar în cartea II, 33, 34, el spune despre Istru, de asemenea cum
nu se poate mai clar: “şi traversând toată Europa, el sfârşeşte în marea Pontului Euxin, în locul unde
se găseşte Istria, locuită de colonii din Milet”; D. M. Pippidi traduce ultima parte a textului citat: “în
preajma cetăţii istrienilor” (în Din istoria Dobrogei, I/II, p.153, nota 52).
Am demonstrat -spunem aceasta îndreptăţit de Izvoare- atunci când ne-am ocupat de identificarea
locului pe unde a trecut Darius Istrul, că acest prim braţ al Istrului -pe atunci cel mai lung (şi din
această cauză Herodot când se referă la el îi spune Istru)-, se abătea din albia fluviului, la Carsium,
de unde, prin văile ce (în acel timp) traversau meandric mijlocul Dobrogei (Brătescu opiniază,
ignorând tectonica zonei şi exagerând înălţimile acestui relief, că o astfel de traversare nu era
posibilă, îl contrazice însă Harta regiunii Bucureştilor până la mare tipărită în 1934 de U. S. A.
War Office, pe care se vede că se poate ajunge, fără prea multe meandre, pe aceeaşi curbă de nivel
(50), pornind de la malul Dunărei de lângă Cernavoda, prin valea Cara-su, până la Constania-Taşaul
sau până la gura Buazului, şi mai departe până “în preajma cetăţii Histrienilor”, cum însuşi Herodot
o spune), şi că “Darius a trecut cu armatele sale Istrul, în spre Scythi, pe la Carsium (Hârşova de
azi, din apropierea Vadului Oii), cursul apei în această zonă având lărgimi sub două stadii şi
jumătate” (Caşin Popescu, op. cit., p. 43 şi urm., p. 75 şi urm. incl. notele aferente).
În tema noastră, a discuta asupra cronologiei deltei nu ne aduce niciun folos. Ce trebue să spunem,
bizuiţi pe izvoare, este că în antichitate delta Istrului avea limita pe care se întâlnea cu marea cu cel
puţin 40 km înapoia celei actuale, şi că, în antichitate, insula Leuce se găsea în faţa gurilor acelei
delte, pe locul unde o arată Izvoarele.
Alte temeiuri care sprijină ca realitate geografică si istorică relaţia: “Insula lui Achile, Leuce”
= Insula Letea
De la început, o precizare: nu este în intenţia noastră de a relua critic diversele ipoteze privind
formarea, vechimea şi evoluţia Deltei Dunărei şi a prezenta cititorului punctul nostru de vedere
asupra acestei chestiuni, obiectivul ce urmărim aici fiind identificarea şi localizarea insulei Leuce;
de asemenea nu vom discuta asupra niciunuia din temeiurile alese, câtă vreme acestea, pentru cei
care au urmărit cu atenţie expunerea noastră, apar ca evidente, chiar şi în cazul în care unele dintre
ele nu au căpătat recunoaşterea unanimă a specialiştilor; acolo unde vom considera necesar, vom
aduce justificările de rigoare.
O explicaţie a unor termeni prezenţi în temeiurile ce urmează vine direct în ajutorul cititorului:
“Grindurile de origine continentală sînt, de fapt, martori ai reliefului predeltaic, rămaşi deasupra
nivelului apelor, după inundarea spaţiului deltei de către mare. Fiindcă a intrat în limbajul curent,

353. am păstrat şi noi termenul de grind pentru aceşti martori, care numai prin poziţia topografică au
asemănare cu grindurile propriu-zise, aluvionare sau marine” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit.,
Cap. 2, p. 31).
Tl. “Gr. Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării” (A. C. Banu,
L. Rudescu, op. cit., Cap. 5, p. 67).
T2. “Geologul german Max Pfannenstiel leagă evoluţia deltei de variaţiile de nivel ale Mării Negre
în cuaternar. După acest autor nu poate fi vorba de un început al formării deltei mai devreme de
interstadiul Wurm II – Wurm III, cînd fluviul debuşa în mare printr-un estuar, situat aproximativ pe
locul actualei delte. În cuprinsul acestui estuar existau cîteva insule din vechiul soclu continental
(Chilia, Letea, Caraorman) (ibid., Cap. 5, p. 69).
T3. “Aşadar, procesul general de formare şi evoluţie a actualei delte a Dunării a depins de o
transgresiune…, iar procesul de evoluţie actuală este dirijat de înăliarea eustatică istorică a apelor
Mării Negre.
Pornind deci din faza transgresivă Marea Neagră nouă, evoluţia Deltei Dunării în funcţie de
eustatismul apelor din bazinul pontic pare să fie următoarea: În faza Marea Neagră nouă apele mării
pătrund pînă la Isaccea sau chiar mai în amonte. În zona deltei se formează un golf, la gura căruia,
sprijinit pe un relief pozitiv predeltaic, se formează un perisip care închide complet sau parţial
golful deltei, transformîndu-l în liman (actualele grinduri Jibireni-Letea-Caraorman). Limanul este
colmatat prin aluviunile aduse de fluviu. Nu este sigur dacă în interiorul acestui liman rămăseseră
sub formă de insule şi alte uscaturi în afară de pintenul Chiliei şi poate al Izmailului (actualul grind
Stipoc)” (ibid., Cap. 5, p. 76).
T4. “În zona dintre gura braţului Sulina (5 km sud de acesta) şi grindul Ivancea Mare,
transgresiunea marină a înregistrat o avansare de circa 2 km în perioada dintre anii 1910 şi 1953,
ceea ce revine în medie la circa 40 m pe an” (ibid., Cap. 5, p. 83). a fost aluvionat şi adus în faza
actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea ar fi debuşat în mare prin şase guri, din care
trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior s’au împotmolit.
T5. “Efecte mai importante ale proceselor eoliene se întâlnesc pe grindurile Letea şi Caraorman.
Aceste grinduri, care aparţin primei generaţii de cordoane litorale (formate în faza transgresiunii
“Marea Neagră nouă”), sînt cele mai întinse şi cele mai înalte dintre grindurile nisipoase din deltă.
Tocmai aceste caracteristici sînt cele care amplifică efectele proceselor eoliene” (ibid., Cap. 5, p.
99). Acestea sunt “cele mai vechi grinduri” (ibid., Cap. 5, p. 74).
T6. “Grindul Chilia este cel mai înalt dintre grindurile din Delta Dunării atingând în părţile cele mai
ridicate cota de 6,50 m faţă de nivelul 0 al Mării Negre”. El este aşezat “transversal pe direcţia
cursului Dunării, pe malul drept al braţului Chilia” (ibid., Cap. 3, p. 31). Acest grind este un
“martor de eroziune al reliefului predeltaic” (ibid., p. 70). De reţinut este însă că până la jumătatea
mileniului I a. Chr., “braţul Chilia nu se formase încă” (ibid., pp. 76-77).
T7. “În prima parte a deltei agentul, care a zidit uscatul este numai fluviul, pe când în partea sa de
răsărit este mai ales Marea” (C. Brătescu, op. cit., loc. cit. supra, P· 27).
T8. Grindul Chiliei “e un rest din pământul Basarabiei, rămas în deltă” (ebda).
T9. “Mult mai nouă în timp este marginea de apus a insulei Letea”… (C. Brătescu, o. c., 1. c., p.
29).
T10. “Dunărea Chiliei îşi vărsa apele şi sedimentele în Mare prin numeroasele guri ale primei sale
delte secundare, prin urmare tot la apus de insula Letei”, până către sfârşitul mileniului unu după
Christos (idem., p.31).
T11. “S’ar putea spune, prin urmare, că pe la 1700 Marea uda marginea de răsărit a insulei Letea”
(idem, p. 36). Aceasta înseamnă că, nu cu prea multe veacuri mai devreme “Dunărea Chiliei”
reuşise să străpungă “pintenul” de pământ basarabean (v. infra, T16)·

354. T12. “A rămas până acum un punct de întrebare, ce trebue pus naturaliştilor, existenţa celor două
păduri, cu copaci de esenţă tare, stejar şi ulm, din insulele Leti şi Caraormanului. Nici o deltă a
vreunui alt fluviu, nu are o floră aşa de viguroasă ca delta Dunării şi e de regretat că nici unul dintre
specialiştii noştri, după câte ştiu, nu s’a ocupat de existenţa acestor păduri, un adevărat fenomen
ştiinţific” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, Delta Dunării, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tomul
XL – Anul 1921, Bucureşti 1922, p. 224). Explicaţia rezidă în faptul că natura şi calităţile
productive ale pământului de pe grindurile Letea şi Caraorman sunt diferite de cele de pe grindul
Chiliei: primele se leagă de coasta continentală sudică a vechiului golf marin în care s’a format
Delta -adică de partea apuseană a Mării Negre-, pe când grindul Chiliei ţine de coasta lui nordică, o
continuare a regiunii de Nord a Mării Negre. Deosebirile de soluri de pe coastele respective -fapt
fizic constatat- sunt, aşa dar, cauza principală a deosebirii dintre vegetaţia de pe grindurile Letea şi
Caraorman, şi aceea de pe grindul vecin, Chilia. Aceste deosebite soluri infirmă părerea lui C.
Brătescu -de altfel cu nimic susţinută- cum că şi grindul Letea ar fi tot “o prelungire a coastei
basarabene” (C. Brătescu, Delta Dunărei, loc. cit. supra, p. 21).
T13. “Cu date morfologice şi cu citate istorice se poate stabili aproape neîndoios, că, pe la începutul
erii creştine, fluviul trebue să-şi fi clădit partea apuseană a deltei sale” (idem, p. 224).
T14. Referindu-se la ştirile lui Herodot, IV, 99 şi IV, 47, (v. supra), pe care le citează, Col. Ionescu
M. Dobrogianu constată: “Pentru a pune în concordanţă aceste două citate din Herodot obligaţi
suntem să admitem, că la gurile fluviului nostru era un golf dar exista şi o deltă, care nu ştim până
unde se va fi întins, dar cert, după afirmările lui Polybiu, ea era cu mult spre apus de grindurile Leti
şi Caraormanului” (idem, p. 226). Textul lui Polybios, la care se referă Col. I. M. D. este următorul:
“Cum Istrul care vine din Europa, se varsă în Pont prin mai multe guri, s’a întâmplat că mâlul adus
de aceste guri a format o fâşie lungă de aproape o mie de stadii, la o zi de cale departe de uscat.
Crezându-se încă în larg, cei ce plutesc spre aceste meleaguri, mai ales la vreme de noapte, se înşală
şi îşi împotmolesc corăbiile. Locul este numit de marinari Pieptul” (IV, 41, 3). Istrul de care
vorbeşte istoricul din Megalopolis, Polybios, fiul strategului Lycortas (Thrac, de origine), “este
Istrul lui Herodot şi al lui Ephoros – şi al lui Apollonios din Rhodos şi al lui Demetrios din Calatis
şi al lui Scymnos din Chios”, de a cărui reconstituire ne-am preocupat cu alt prilej (Caşin Popescu,
op. cit., pp. 2843, şi Schiţa 1 Istrul din Geţia descris de Herodot, p. 449 şi urm.; citatul se găseşte
la p. 43, din op. cit.).
T15. “Strabon I, 3, 4 (C. 50)… I se părea4 că pe viitor întreg Pontul se va umple cu nămol, dacă apa
va continua să curgă astfel. Chiar şi în zilele noastre -spunea el- ţărmul stâng al Pontului se
înfăţişează ca o mlaştină: este vorba de Salmydessos, locurile din vecinătatea Istrului, cărora
marinarii le spun «piepturi»5, şi cele de lîngă pustiul getic” : “4 Lui Eratostene. 5 Cf. Polibiu, IV,
41, 3″ (Izvoare…, p.219). Se ştie că toată coasta de Vest a Pontului începând de la Apollonia, spre
Nord, şi toată coasta Pontului numită Salmydessos, erau locuite de Thracii Astai. Strabon ne
informează că Astaii din vecinătatea “piepturilor” prădau corăbiile împotmolite pe ele (I, 50 şi
urm.). Iată două realităţi clare.
T16. V. Tufescu spune: “… la finele mileniului II î. e. n.,… nivelul mării era cu circa 2,5 m mai
ridicat decît cel actual” (op. cit., p. 186); tot el, mai spune: “către sfârşitul primului mileniu al erei
noastre se produce un nou salt” care favorizează creşterea Dunărei dincolo de limita vestică a
grindurilor Letea-Caraorman, înapoia căreia se găsea în ultimul mileniu precreştin (idem, p.187). Se
poate socoti deci că acesta a putut fi timpul în care apele braţului Chilia au reuşit a străpunge limba
de pământ basarabean care îi stătuse în cale veacuri de-a rândul.
T17. “Este foarte judicioasă observaţia, că grindul Chilia ar fi o bucată din pământul basarabean
rămas în deltă. Nu tot astfel se poate spune şi despre grindul Leti, care e pământ curat dobrogean şi
care, împreună cu grindul marin pe care se află orăşelul pescăresc Vâlcov, formează o strâmtoare”
(Col. Ionescu M. Dobrogianu, op. cit., loc. cit., p.227).
Tl8. “… Clădirea deltei se scindează în două părţi bine distincte: partea apuseană, până la grindurile
Leti-Caraorman, la ca care n au contribuit nici vânturile şi nici curentul litoral marin, ci aluviunile

355. s’au depus pe dea’ ntregul la fund; şi partea răsăriteană, la care au lucrat toţi cei trei agenţi despre
care am vorbit” (idem, p. 221). Această împărţire morfologică “în două mari regiuni, fiecare cu
caracteristicile ei distincte, determinate de agentul principal care a contribuit la clădirea uscatului” a
fost făcută şi de Gr. Antipa şi de C. Brătescu.
T19. “Gh. Vâlsan definea grindul Chiliei, odinioară adevărată insulă, “un fragment detaşat de o
manieră destul de enigmatică din Sudul Basarabiei, acoperită înainte de o pădure de antistepă”
(Nouvelles Hypothčses sur le Delta du Danube, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tom. LIV,
1935, pp.32-33). Murgoci prezintă ipoteza că Letea şi Caraorman, insule pe care s’a găsit un strat de
argilă şi loess cu resturi de Elephos primigenius şi Rinoceros antiquitatis etc., -care dovedesc un
relief de câţiva metri deasupra mării-, pot fi interpretate ca suprafeţe proeminente ale unui
subasment formând un relief anterior Deltei actuale (op. cit., loc. cit.)” (citat după Caşin Popescu,
op. cit., Nota 249, p. 297).
T20. “Ştim, că grindul Chiliei este un teren vitreg aci, el este de origină basarabeană şi s’a înfipt ca
un pintene în deltă, cu mult mai înaintea formării ei. Când apele braţului… au dat peste pragul
acesta destul de lat şi de consistent, ele au reculat şi au divagat… Stagnarea apelor la pragul format
de grindul Chiliei, trebue să fi dăinuit foarte multă vreme… Dovadă, că a trebuit să fi trecut un timp
destul de apreciabil, până când apele să fi spart grindul aşa de gros al Chiliei, este că interiorul
triunghiului se află aproape plin cu aluviuni” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, idem, pp. 248-249).
T21. “Dunele de la Letea au înălţimi ce ating 14 m; cele de la Caraorman sunt ceva mai mici”
(idem, p. 251). “Raportate la nivelul Mării Negre, grindurile marine cele mai înalte din deltă
(Caraorman, Letea, Crasnicol) nu depăşesc cota de 2,50 m… Dunele se formează sub influenţa
vîntului dominant, care bate din direcţia E-NE. Ele se ridică peste suprafaţa originală a grindurilor
(care este situată în medie la ± 4 m peste nivelul 0 al Mării Negre) cu 4-6 m în medie, atingând în
unele zone de mare îngrămădire, provocată de prezenţa unor obstacole în calea înaintării lor,
înălţimi de 10-12 m şi chiar mai mult” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 2, pp. 30-31).
T22. “Ceva şi despre insula Caraorman. Orientarea acestui grind în afara normalei (încovoiat spre
răsărit) ce ar fi trebuit să urmeze curentul litoral… mă întăreşte în credinţa că substratul temelie
-acel piept despre care vorbeşte Polybiu- este de o altă natură decât aluvionară. De aceia a crescut
pe el o floră aşa de viguroasă, stejar, frasin, ulm. Normal grindurile Ciamurlia-Caraorman nu
trebuiau să fie încovoiate” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, idem, p. 251).
T23. “Deci grindul Caraorman prezintă aceeaşi structură ca şi grindul Letea, cu deosebirea că stratul
de nisip de la suprafaţă este mult mai gros (44 m faţă de 18 m la Letea). Aceasta arată că stratul de
argilă are o poziţie şi mai joasă decît în Letea, şi că nivelul general al insulei Letea (raportat la
nivelul mării) este sensibil mai ridicat decât nivelul general al Caraormanului (C. A. Banu, L.
Rudescu, idem, p. 48). Dar aceasta mai arată şi că insula Letea era în antichitate -şi multă vreme
după aceea- singura insulă din faţa gurilor Istrului. Caraormanul -pământ dobrogean ca şi cel al
“Leti”găsindu-se multă vreme -veacuri vechi de-a rândul şi toată Antichitatea- sub stăpânirea apelor
mării, iar insula Chilia nefiind încă formată. Ca o dovadă -neremarcată de deltologi-, că Letea şi
Caraormanul sunt prelungiri ale pământului continental dobrogean, dincolo de capul Dunavăţ, ne
apare acel mare “M” făcut de braţul Sulina. În mod normal, înaintarea acestui braţ către mare
trebuia să se facă pe o linie cu sinuozităţi obişnuite unei curgeri prin straturi aluvionare, ci
nicidecum aşa cum arată. Acest mare “M” ocoleşte -aceasta se vede clar-, cu partea sa dintre
vârfurile nordice, Sudul insulei Letea. De sigur, el nu s’a format dintr’odată, mai întâi ramura cu
orientarea Nord-Sud-Est, ea a aparţinut braţului Psilon (acest braţ curgea aproximativ pe Sahaua
Iacob, străveche urmă a braţului Chilia, deci mai la Nord de actualul traseu al canalului Sulina)
acesta fiind îndrumat de altceva decât de slaba rezistenţă a aluviunilor depuse de fluviu să ia, în faţa
insulei Letea, această direcţie, care, normal, datorită legilor curgerii observate în Deltă, ar fi trebuit
să se înscrie pe o linie Vest-Est, cu obişnuitele ei sinuozităţi; acest altceva arată că pe acolo, pe sub
aluviuni, a fost un îndrumător puternic, şi acesta nu putea fi decât firul unei văi aflată pe limba de
pământ submerjat ce făcea parte -deducţia e geologic logică din pământul care o lega de Caraorman,

356. vale ce se desfăşura pe conturul sudic al insulei Letea. Inutil să urmărim mai departe procesul de
formare a marelui “M” (acesta face parte din procesul evolutiv al Deltei şi nu intră în subiectul
nostru), important este să spunem că pe limba de pământ dobrogean din care fac parte grindurile
Letea şi Caraorman, a existat între acestea, ca formă de relief, cel puţin o vale, destul de largă, care
le separa suprafeţele ce se văd acum deasupra nivelului mării. Acest relief susţine părerea lui
Ionescu M. Dobrogianu, anume că, grindul Caraorman constituea capătul nordic al lungului piept de
care vorbeşte Polybios, şi că el s’a găsit acolo din a toată străvechimea antichităţii acoperit de apa
Mării Pontului până la retragerea acestora din preajma apărută la zi. Acest piept -Caraorman- şi cu
insula Letea sunt cauzele care explică de ce Delta la apus de marginile acestora este în întregime
constituită din aluviunile aduse de fluviu, şi dincolo de aceste margini, spre Est, Delta apare ca
rezultatul combinat al acţiunii mării cu acela al fluviului şi al vântului lipsit în faţa lui de obstacole.
T25. Insula Chilia s’a format târziu după trecerea timpurilor antice (cf. C. Brătescu, op. cit., loc.
cit., pp. 36-37).
T26. “Delta este… rezultatul interacţiunii proceselor fluvio-marine ce s’au desfăşurat pe un
fundament afectat de mişcări epirogenetice negative… Din acest punct de vedere rolul hotărîtor l-a
jucat Marea Neagră, prin oscilaţiile nivelului general din perioada de formare a deltei” (A. C. Banu,
L Rudescu, Cap. 5, p. 52).
Temeiurile de mai sus şi elementele de identificare a “Insulei lui Achile, Leuce” coroborează
descrierile şi poziţionările desprinse din Izvoare, dovedind usque-quaque identitatea “Insula lui
Achile, Leuce” = Insula Letea, acum cuprinsă în Deltă, în grindul Letea. Ea, singură, insula
Letea, s’a aflat în golful unde a văzut-o Scylax, căci acel golf a existat aşa cum îl defineşte Antipa
şi exact cum, Lucius Ampelius, optsprezece veacuri mai devreme, nota în micul lui compendiu,
Liber memorialis: “VII, 5. (Marea) Euxină sau pontică, care pătrunde printr’un golf uriaş în
Sciţia…” (Izvoare…, p. 531); cât despre prezenţa Insulei Letea în acel golf, susţineri ştiinţifice
categorice, aduce -pe lângă mulţi alţii-, Max Pfannenstiel (T2, supra).
Acum când cunoaştem unde era Insula Leuce, ne dăm seama cât de exactă este informaţia adusă de
Herodot despre aşezarea acestei insule pe care, sigur a văzut-o din corabia ce îl purta prin faţa
gurilor Istrului, spre Tyras (Nistru) -fluviu, în susul căruia a călătorit, cel puţin până la acel loc unde
ne spune că erau “încă vizibile” mormintele regilor scythi învinşi (ucişi) şi îngropaţi de Cimmerieni
(IV, 11)-, înţelegem cum trebuesc privite anume ştiri din antichitate, respectiv cele din Istoriile
semnate de Herodot.
Iată cum sună această informaţie pe care, nu fără intenţie, am lăsat-o la urmă: “Anacharsis, după ce
a vizitat multe ţări unde s’a remarcat prin înţelepciunea şi inteligenţa sa, s’a reîntors în ţara unde
trăiau Scythii… Ajuns în Scythia, el a pătruns adânc pe locul care se chiamă Hylaia (este o regiune
care se întinde paralel cu Alergarea lui Achile şi care este toată acoperită cu arbori de toate
speciile);”… (IV, 76).
Aproape că este superfluu să spunem că Hylaia -la Herodot ‘Ylaihu – este (A)Hileia, Hil(e)ia,
Chilia, şi că Alergarea lui Achile -la Herodot ‘Acillhiou dromon este Insula lui Achile, Leuce.
Trebue să precizăm că Herodot are în vedere aici atât reşedinţa lui Anaharsis, Hylaia, cât şi regiunea
cu acelaşi nume, adică limba de pământ -”pintenul”- din Sudul Basarabiei, acoperită cum spunea
Vâlsan- “de o pădure de antistepă” (loc. cit., supra), pământ ce va deveni (prin procesul de formare
a Deltei Dunărei) grindul Chilia. Credem că oraşul-port de mai târziu îşi datorează faima de care s’a
bucurat în timp, nu numai poziţiei sale geografice, ci şi faptului că a fost reşedinţă regală.
O remarcă. Ni se pare mai puţin curios că translatorul lui Herodot în limba franceză, când ajunge la
ştirea de sub IV, 76 (citată supra), spune: “Il n’était pas oiseux de rappeler que 1′Hylaia, boisée,
semblait offrir un asile discret. La proximité de la Carričre d’Achille n a pas ici d’intéręt” (op. cit.,
nota 4, p. 93), adică: “Nu ar fi de prisos să amintim că Hylaia, împădurită, părea să ofere un adăpost
discret. Apropierea Alergării lui Achile nu are aici interes”, decât faptul că în Izvoare… întregul
capitol IV, 76 lipseşte! Această scăpare din vedere este cu atât mai mult curioasă, cu cât, în acest

357. capitol, Herodot spune limpede că Anacharsis -unul din cei şapte înţelepii ai lumii vechi- nu este
Scyth ci om din părţile Geţiei, adică unul dintre “ai noştri”, cum s’ar zice dacă s’ar putea actualiza
vremurile. Într-adevăr, Herodot spune că Anacharsis, după ce umblase prin multe ţări “se întorcea în
ţara unde trăiau Scythii”, -deci nu în patria lui-, pentru ca de acolo să se ducă la “el acasă”, unde,
“dacă va ajunge sănătos şi întreg” -(deci călătoria prin ţara Scythilor nu era lipsită de oarecari
primejdii pentru el)-, se legase, pe când era la Cyzic şi îi găsise pe Cyzicieni “manifestându-se în
onoarea Mamei Zeilor printr’o sărbătoare somptuoasă”, a “oferi o ofrandă zeiţei Mame şi să institue
în onoarea ei un altar cu veghe sacră” (IV, 76), -acesta ar fi fost primul altar cu atestare istorică
gândit a fi veghiat şi îngrijit de vestale!
La “el acasă” era în Sudul Basarabiei, la Chilia, ori acolo -ştim de la Strabon- locuiau Geţii, la un
loc cu Dacii-Lupi (dinastia regilor Leucon, Thraci -fiul unuia dintre ei s’a numit Spartocos, rege
dinast, din casa Spartachizilor, de care a ţinut şi Spartacus-, s’ar putea să fi fost din părţile
învecinate insulei Leuce). Herodot ştie de la un localnic de rasă nobilă, Tymneu (nume get, care se
întâlneşte şi la Carienii), că Anacharsis era de neam regal, nepotul unui “Dac-Lup”, Lycos, şi că a
fost ucis de către Saulios, fratele lui, pe când celebra cultul zeiţei Mame (Cybele), după un alt ritual
-cel văzut de el la Cyzic-, care diferea de cel obişnuit locului de baştină (pentru Anacharsis Geto-
Dac, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, fragmentul Blestemul lui Anacharsis, -blestem căzut
asupra neamului românesc, nu mai puţin ferit de fratricide).
Herodot mai vorbeşte însă şi în alte locuri de Hylaia (IV, 18, 19, 54, 55, 56) şi chiar de “Dromon
Achilleion” (IV, 55-56), locuri din care se înţelege că aproape toată fâşia de pământ de la Vest de
istmul Perecop (care uneşte Crimeea cu continentul) până spre “pustia Geţilor”, la Sud-Estul căreia
se afla Chilia, purta numele de Hylaia (cam tot aşa cum o parte din coasta de Vest a Mării Pontului
se numea Salmydessos). Acestea au provocat confuzii făcând pe unii traducători ai lui Herodot, şi
istorici, să localizeze Chilia la Vest de Perecop etc. Chilia se găseşte întradevăr la Vest de Perecop,
dar nu în apropierea lui, cum s’a putut crede şi afirma, ci mult mai îndepărtat, peste Nistru, acolo
unde o ştim noi că este. Hylaia lui Anaharsis nu s’a putut forma ca insulă decât foarte târziu după
moartea lui Anaharsis, un terminus post quem este data de 17 Aprilie 485 p. Chr., când moare
filosoful neoplatonician, Proclos, thrac “din Lycia”, ultimul, din câte cunoaştem, care menţionează
Insula Leuce, pe locul ei din faţa Hylaiei.
Studiul de faţă este un omagiu postum adus lui Virgil-Alexandru Dragalina -comandor de marină şi
inginer, om de o vastă cultură universală şi desăvârşit marinar, autorul a trei volume de însemnări cu
caracter pronunţat istoric, Marinarii de la Nistru (primul volum s’a publicat în Zodii în cumpănă,
Anul IV, Numerele 1-4)-, cel dintâi -pe atunci unicul, care a văzut în Insula Letea vechea Insulă
Leuce, asupra căreia a scris articolul Insula lui Achile, publicat în Noi Tracii (Anul I, Nr. 9 – Mai
1975, pp. 1-6, şi Anul II, Nr. 1 – Septembrie 1975, pp. 15-20). Articolul a rămas fără ecou**.
Pentru aceasta se cuvine să amintim două din concluziile sale.
“Insula lui Achile -azi înglobată în delta Dunărei sub denumirea de ‘grindul Letea’- se află la o
depărtare de circa 10 km de portul prin care se intra în ‘ţara superbilor ciclopi’ – după cum spune
Homer -, port în care locuia şi Thetis, botezat apoi portul Achileia şi rămas până în zilele noastre
sub numele de Chilia” (op. cit., loc. cit., pp. 1-2).
“Regina Thetis nu a dus, ci a adus cenuşa fiului ei Achile în Patrie, pentru a o înhuma în acea insulă
care era un adevărat paradis, cu arbori seculari, cu pajişte de iarbă moale şi cu căprioare blânde,
insulă nelocuită de oameni” (idem, p. 15).
Legat de credinţa frumos exprimată de V.-Al. Dragalina: “Şi astfel Regina Thetis a adus cenuşa
fiului ei în patrie, unde Peleu era regele ‘superbilor ciclopi’ sau al ‘Acheilor’ din Nordul Istrului,
adică al Thracilor” (idem, p. 2), de ce nu şi adevărată -istoria mitică şi chiar istoria din preistorie nu
se opun unei astfel de presupuneri-, câteva tradiţii ar putea veni în sprijinul acestei idei.
Thetis era fiica unui titan, Nereus, cu nereida Doris (nume thracic, păstrat la Români, Dora, Dorica
etc.). Nereus, după Hesiod (Theogonia, 233 şi urm.) era fiul lui Pontos şi (indirect) al lui Ge (Gaia,

358. în doriană Ga, personificarea Pământului ca Divinitate). Unii istorici au arăta că Titanes (Titani)
este probabil nume vechi thracic, care însemna “Divinitate”, “Zeu”: “Möglicherweise ist Titanes
thrak. = Gott” (Hans von Geisau, in Der Kl. Pauly, Bd. 5, col. 868). După Homer, Okeanos şi
Thetis sunt strămoşii tuturor zeilor (Iliada, XIV, 201). Quintus Smyrnaeus, ştie că Thetis ar fi
provocat jocurile funerare întru cinstirea lui Achile, timp în care i-ar fi dus cadavrul în Insula Leuce,
la “Cei Fericiţi” (IV, 759). Conform acestor tradiţii Thetis ar fi fost deci din partea locului unde şi-a
odihnit, întru veşnicie, fiul.
Este locul să observăm, şi aici, că în zona de vărsare a Istrului se află un întreg muzeu mitologic (v.,
Caşin Popescu, op. cit., supra). Acolo erau:
– Hieron Stoma – gura sacră, după cum în alte ţinuturi ale Thracilor se găseau a) Hieron oros –
muntele sfânt, la coasta Propontidei din stăpânirea tribului thrac, Apsinthioi, azi numit Ioros burnu
(prin deformări fonice); b) Hiera Come – sacra Come, aşezare în Lydia unde i s’a fost dedicat lui
Artemis, fata lui Zeus cu Leto şi soră geamănă cu Apollon, un mare şi important templu (acesta este
încă un fapt care atestă -pe lângă tot ce se ştie şi se recunoaşte istoric- originea carpato-balcanică a
Lydienilor); c) Hiera nesos – insula sacră, reşedinţa lui Aiolos, fiul lui Hippotes, instituit de Zeus,
mai marele peste vânturi, -dar s’a arătat că vânturile au o origine hyperboreană, toate fiind din
marea familie a lui Boreas, căruia “ca patrie originară i s’a atribuit Thracia, Scythia, chiar
Caucazul” sau, în limba din care am luat citatul, “Als Ursprungsland bezeichnete man Thrakien,
Skythien, sogar den Kaukasus” (Robert Boker, în Der Kl. Pauly, Bd. 1, col. 930); Ps.-Aristot spune
că Boreas avea o serie de nume locale, la Romani, vântului de Nord i se spunea Aquilon, pe unele
inscripţii apărând şi denumirea Aquilo; o apropiere între aquila (pasăre falnică, puternică şi
deosebit de iute, însuşiri pe care le avea la modul absolut fiul lui Leto) şi Achile, s’ar putea face şi
din punct de vedere lingvistic, cuvânt pentru care Latinii, în mod obişnuit, aveau şi sinonimul
vultur, scris exact ca în limba română.
– Hierasos sau Hierasus (= Siret) – fluviul sacru. Dacă Hiereis, înseamnă cult, şi dacă acest cuvânt
se poate lega de Hera, cea mai veche zeiţă după Cybele (Mater Magna, mama zeilor, căreia Iulianus
Apostata îi va aduce preamăriri într’o cuvântare filosofico-religioasă, aceasta se întâmpla în sec. IV,
p. Chr.!), atunci şi Hierasos, etc., s’ar putea pune în legătură cu Hera, deci: fluviul sacru etc. Ca o
explicaţie a legăturii dintre semnificaţia cuvântului Hereis -cult- şi Hera, găsim faptul că la
Olympia, templul lui Hera este de o vechime mai mare decât aceea a templului lui Zeus. Şi mai
spunem, tot pentru aceasta, că templele cele mai vechi descoperite la Olympia sunt dedicate lui
Hera (un oraş Heraia a existat nu departe de Olympia, pe cursul mijlociu al fluviului Alpheios),
unde ea apare ca urmaşa lui Demeter -Mama Pământului-, lui Cybele -Mama Zeilor- sau a lui Gaia-,
lui Metroon (Mama Pământului), lui Demeter Chamyne (Demeter a Căminului), lui Eileithyia, toate
divinităţi feminine adorate într’un singur loc (la Olympia), fapt care denotă că acele temple sunt din
epoca de glorie a Matriarhatului, ori această epocă se ştie că a fost observată mai întâi în Dacia
mitică.
La Herodot însă, Hierasos, apare sub denumirea Tiarantos (IV, 48; pentru Rawlinson, traducătorul
Istoriilor lui Herodot şi întocmitorul hărţii “Sciţia lui Herodotos”, Siretul este Ararus, iar
Tiarantos, Oltul, v., Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de
Christos, Freiburg 1984, Harta XVI, p. 451), ceea ce spune că Tiar-, avea semnificaţia de sacru; şi
cum Antheus (Anteos – Antos) era un supranume local al lui Dionysos, ar însemna că Tiarantos
s’ar putea pune în legătură cu Dionysos. Aceasta, eventual, numai dacă admitem că Dionysos,
fugind şi el împreună cu îngrijitoarele lui, nimfele fugărite de Lycurgos (rege thrac, fiul lui Dryas),
“cel ameţit la un chef de pe Nysa cea sfântă” (Iliada, VI, 133), ar fi ajuns până la gura fluviului
Tiarantos (pe atunci marea întinzându-se mult în susul Istrului, –supra), căci iată ce spune Homer:
“… Luând fuga şi Bacchus în mare / S’a scufundat sub talaz, şi acolo primitu-1-a’n braie / Tetis pe
el tremurând, că mare-i fu spaima de gura / Şi nfricoşările lui”… (Iliada, VI, 135-138, în româneşte
de G. Wurnu, Bucureşti 1959, p. 137). De la Nyseion (localizat la Sud de muntele Pangaion, al
Thracilor, cf. Sch. I1. IV, 133) şi până la gura fluviului Tiarantos, pentru un zeu şi nişte nimfe,
distanţa nu ar fi fost prea mare, ea trebuia parcursă pentrucă Bacchus (Dionysos) nu putea fi în

359. siguranţă decât în patria lui, căci el era din Thracia getului Zalmoxis, cu care unii dintre istorici au
vrut chiar să-1 identifice (F. R. Schroeder, în Hommages ŕ G. Dumézil, Paris 1960, p. 195 şi urm.),
iar Thetis -deşi ca zeiţă putea fi oriunde- era şi ea din partea locului. Aşa s’ar putea lămuri şi cel de
al doilea nume dat fluviului –Tiarantos– cât şi neperpetuarea acestuia, ascunderea lui Dionysos în
mare nefiind decât un accident, ce s’a putut uita, cu vremea revenindu-se la mai vechea denumire.
Evident, acestea nu sunt decât conjecturi pe care asemănarea de nume -aparent, subiectivă şi forţată-
le permite, totuşi. Hierasos şi Tiarantos sunt hidronime indubitabil dacice.
Am mai spune aici că acea aşezare Antheia -”Antia spornică’n pajişti”, o numeşte Homer (Iliada,
IX, 151 şi 293)- pe care Agamemnon o oferă lui Achile, pare să fie un oraş situat pe ţărmul golfului
din apropiere de vărsarea fluviului Tiarantos, dispărută odată cu vremurile mitice şi cu închiderea
respectivului golf (supra). Identificarea acelei Antheia, făcută de geografi, cu Thuria, nu ni se pare
verosimilă, acolo negăsindu-se decât o mică fâşie de suprafaţă campestră, care nu putea fi cum
spune Homer, “spornică”, aşa cum, de sigur, putea fi în ţara păstorilor de la Istru. Căci la Homer
“spornică” însemna în primul rând “rodnică” din punct de vedere al abundenţei ce oferea pentru
hrana omului şi a animalelor pe care le creştea. Zeiţa pământului şi a vegetaţiei, Demeter, avea şi
supranumele Anthesphoria, anthes desemnând eterna “înflorire”, eterna refacere a vegetaţiei.
Sărbătorile lui Dionysos se numeau Anthesteria, după “luna înfloririlor”, care cuprindea o parte din
Februarie şi Martie, şi se celebrau între 11 si 13 ale acestei luni (A. Mommsen, Feste der Stadt
Athen, 1898, pp. 385 şi urm.). Acesta este motivul pentru care ne-am gândit să propunem o altă
identificare pentru Antheia, adaos faptul că o asemenea aşezare din apropierea insulei dragi eroului,
Leuce, unde el, în tinereţe, îşi făcea -spun tradiţiile- alergările zilnice, această Antheia încununând
frumos cele -în total şapte- oraşe oferite de Agamemnon lui Achile. Şi ar mai fi ceva de spus: faptul
că Elena şi Agamemnon, apar, în unele tradiţii, ca locuind sau vizitând insula Leuce, ar putea duce
la presupunerea că acele locuri le erau cunoscute.
– Tyras, hidronim thraco-dacic, s’ar fi putut să fie şi el un fluviu sacru – “poporul sacru al
Hyperboreenilor”, spune Appolonios Rhodianul (Argonautica, IV, 614: ‘ Yperboreu xerou geuoz)-,
întru cât cuvântul arată o bună asemănare cu Tiaras sau Tiara, etimon ce poartă în el noţiunea
“sacru”. Tiaras, Tiara, se ştie, era un acoperământ de cap, din pâslă (uzuală -după unii-, mai ales în
Iran), asemănător căciulii Dacilor nobili, probabil dusă în Asia vestică de Hititti, identificaii, mai
întâi (v. Caşin Popescu, op. cit., supra) ca locuitori în Transilvania. În Persia, tiara, cu împodobiri
speciale (pietre scumpe, ş. a.), o purtau numai regii. S’a spus că boneta frigiană ar fi fost o adaptare
a căciulii dace, la mediul cald, asianic, al locului, ea avea să ducă mai târziu la acea formă
triunghiulară, particulară, cunoscută sub numele de Mitra sau Phrygium; Mitra -indiferent de la ce
formă iniţială se va fi desvoltat- este un echivalent al Tiarei, care, ca şi Phrygium, ar fi putut
proveni tot de la Daci. Ea pare să fi fost dusă la Roma de către Antiochos IV Epiphanes (fiul lui
Mithradates Callinicos cu Laodice, o thracă), rege în Commagene (ţinut în Nordul Syriei, intrat în
stăpânirea acestui Antiochos între anii 38-72 d. Chr.). Acest Antiochos purta şi el Tiara, şi nu va fi
fost exclus să se arate, aşa acoperit, şi la Roma.
– Letea, s’a apropiat deja -de către lingvişti- de Leto, Latona, mama Letoizilor, Artemis şi Apollon
(Hyperboreeni). Latona se poate apropia şi de Lăţimea, cum se numea până nu de mult porţiunea
de Dunăre la locul unde contura munţii Măcinului ca să se poată îndrepta din nou spre mare.
Şi dacă suntem la conjecturi, de ce să nu ne întrebăm dacă limba latină cea veche -limba căreia i s’a
spus “vulgară”- nu este cumva limba Latonei (Dorienii numeau pe Leto, Lato sau poate chiar şi
Latona, cum îi spuneau Romanii), aceea în care au crescut Hyperboreii lui Apollon şi ai Artemidei,
fii Latonei?
Dionysios din Halicarnassos spune că Latinus era fiul lui Odysseus cu o Hyperboreiană, şi rege al
“aborigenilor”. Latinus ajunge să se împrietenească cu Aeneias, să-i dea pe Lavinia, fiica sa, de
nevastă -deşi ea fusese promisă lui Turnus- şi (ara să o lase Troienilor (prin Dardani, Troienii erau şi
ei Hyperboreeni). Acesta este motivul pentru care Turnus porneşte să lupte -luptă în care cade şi
Latinus-, şi tot acesta este motivul pentru care Aeneias numeşte toate popoarele aliate lui, în lupta

360. pentru supremaţie, Latini. După Virgilius, Latinus este fiul lui Faunus -un străvechi zeu protector al
păstorilor (este fapt cunoscut că primii păstori în Europa au fost carpato-istro-ponticii) şi al vetrelor-
cu o nimfă, Marica (nume thrac -toate nimfele sunt de origine thracă- rămas la Români: Mari(ci)ca,
Mariţa).
Pe de altă parte s’a zis: “Die Römer übernahmen die Göttin (Leto) aus dem dor. Unteritalien mit der
dor. Namensform Lato, die sie zu Latona erweiterten”, adică: “Romanii au preluat pe zeiţa (Leto)
din Italia de Jos doriană cu forma de nume dorian Lato pe care 1-au desvoltat în Latona” (Fauth
Wolfgang, în Der Kl. Pauly, Bd. 3, col. 589). Dorieni erau însă la originea lor -atâta cât aceasta este
cunoscută istoric- o populaţie plecată de la Istru. Cum însă s’a arătat că populaţii din “aria
dunăreană” au pătruns de timpuriu în Italia (“în jur de 1500″, spune Guido A. Mansuelli, în
civilizaţiile europei vechi, Volumul I, traducere de Alexandra Slavu, Bucureşti 1978, p. 95),
purtând cu ei cultura lor materială şi spirituală, nimic nu se opune ca Lato-Latona să fi sosit în
Italia odată cu acele populaţii “dunărene” -”carpato-danubienii neolitici”-, Dorienii debarcaţi în
Sudul Italiei nefăcând decât să întregească vechile tradiţii. Cam acestea ar fi -grosso modo- câteva
din realităţile istorice (aici amintite în treacăt), în jurul cărora am putut pune -conjectural- întrebarea
de mai sus, căci în privinţa originii limbii latine nu s’a dat încă un răspuns pe a cărui valoare
-considerată din punct de vedere istoric- să se poată miza unanim. De altfel, întreg acest studiu
trebuia să se încheie cu un mare semn de întrebare.
Acelora care ne vor citi şi vor stărui, totuşi, a crede că Insula Leuce – “acest paradis de verdeaţă şi
de paseri” – nu poate fi identificată decât cu Insula Şerpilor – “o mare îngrămădire de stânci
colţuroase şi întunecate, lipsită de vegetaţie, şi unde păsările mării -chiar şi ele- nu se opresc decât
obosite sau bolnave” -, le spunem că am început a scrie acest studiu în respectul unor cuvinte ale lui
Confucius, pe care le transcriem în limba în care le-am cunoscut:
“Celui qui se perfectionne lui-męme, embrasse ce qui est juste et bon, et sy attache de toutes ses
forces. Il l’étudie complčtement, se le fait expliquer ŕ fond, le médite attentivement, le distingue
clairement, et 1′exécute sérieusement”, adică: “Acela care îşi îmbunătăţeşte propriile sale cunoştinţe
(urmărind perfecţiunea), îmbrăţişează ceea ce este drept şi bun, şi i se dărueşte din toate puterile
sale. El îl studiază în întregime, şi-l desluşeşte temeinic, gândeşte asupra lui cu atenţie, îl deosebeşte
cu claritate, şi îl execută cu seriozitate” (Les Quatre Livres de Confucius, L’Invariable milieu –
Invariabilul mediu -, Tchoung Ioung, Avertissement de Tchon Hi – Avertismentul lui Tcbon Hi
–, Traduction intégrale, notes et préface du Révérand Pere Séraphin Couvreur S. J. de l’Ecole
Française en Extreme-Orient, A Paris, chez Jean de Bonnot, 1981, p. 51). Aşa am făcut noi.
Share this:
GETICA – IORDANES
By Gabriela Dobrescu 28/11/2012
1. În timp ce eu, într-o mică barcă, vreau să mă ţin aproape de ţărmul liniştit şi să prind
peştişori mărunţi din apele celor de altădată, cum spunea cineva, tu mă îndemni, frate
Castalius, să dau drumul pânzelor în larg şi, lăsând la o parte mica lucrare pe care o am în
mâini, adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură carte scurtă,
cuprinsul celor douăsprezece volume ale Senatorului despre originea şi faptele geţilor, sarcină
destul de grea şi impusă parcă de cineva care nu vrea să ştie de dificultăţile unei astfel de
lucrări.
2. Nu ţii seamă că respiraţia îmi este slabă, neînstare să sufle în goarna vestitoare a unei
întreprinderi atît de măreţe. Dar mai presus de orice greutate este aceea că n-am la îndemână
acele volume, ca să le pot reda exact cuprinsul, deşi, ca să nu mint, le-am citiţi în trei zile prin
bunăvoinţa omului de încredere al autorului. Nu le reproduc, cuvînt cu cuvînt, dar cred că le

361. redau integral ideile şi faptele.
3. Am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în
cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit, multe pe care le-am socotit utile. De aceea, fără
supărare, ceea ce ai cerut primeşte cu bunăvoinţă şi citeşte cu cea mai mare îngăduinţă. Iar
dacă ţi se pare că este puţin ceea ce am spus, tu, ca vecin de neam, adaugă ce ştii din proprii
amintiri şi te roagă pentru mine, prea iubite frate.
4. După cum arată Orosius, strămoşii noştri au împărţit în trei părţi suprafaţa întregului
pământ mărginit de Ocean şi le-au numit Asia, Europa şi Africa. Există nenumăraţi scriitori
care, tratând despre această întreită parte a globului pământesc, arată clar nu numai aşezarea
oraşelor şi a locurilor, ci şi, ceea ce este şi mai clar, distanţele în paşi şi mile, precum şi insulele
existente în mijlocul mărilor, atît mari, cît şi mici, pe care le numesc Cyclade sau Sporade,
determinându-le poziţia în imensa întindere de ape.
5. Ţinuturile nepătrunse, pînă dincolo de Ocean, nu numai că n-a ajuns nimeni să le descrie,
dar n-a putut măcar să le străbată, din cauza rezistenţei algelor şi a adierii prea liniştite a
vînturilor, făcînd astfel ca ele să nu fie cunoscute d e cît de cel ce le-a creat.
6. În schimb, ţărmul de dincoace al Oceanului, pe care l-am numit cerc al întregii lumi,
fiindcă-i înconjoară hotarele ca o coroană, a fost cunoscut de oameni curioşi, care au voit să
scrie despre aceste lucruri, arătând că nu numai suprafaţa pământului este stăpânită de
locuitori, dar şi unele insule sînt locuite, ca, de pildă, cele din partea orientală şi din Oceanul
Indian, şi anume: Hippode, lamnesia şi insula Solis care, deşi nelocuită din cauza arşiţei
soarelui, este totuşi destul de întinsă şi-n lumgime şi-n lăţime, precum şi frumoasa Taprobane
care, în afară de cetăţi şi de ferme, are zece oraşe foarte bine întărite.
7. Foarte plăcute sînt, de asemenea, Silefantina şi Theron, nemenţionate de vreun scriitor, dar
pline totuşi de locuitori. În partea de apus acelaşi Ocean are cîteva insule, aproape toate
cunoscute de mulţimea celor ce se duc sau vin din ele. Şi lângă marea Gaditană se găsesc nu
departe insulele numite una Beata, iar celalată Fortunata. Deşi unii pun între insule cele două
promontorii, Calicia şi Lusitania, în care se vede pînă astăzi într-unul templul lui Hercule, iar
în celălalt monumentul lui Scipio, totuşi, fiindcă se găsesc la marginea Galiciei, ţin mai
degrabă de pământul marii Europe, decît de insulele Oceanului.
8. Are totuşi în interior şi alte insule, care se numesc Baleare, şi o alta, Mevania, precum şi
Orcadele, în număr de treizeci şi trei, deşi nu toate sînt locuite.
9. Iar în apusul cel mai îndepărtat are o altă insulă, pe nume Tule, despre care poetul de la
Mantua spune, între altele: Să-ţi fie supusă îndepărtata Tule. Această imensă genune are şi în
partea arctică, adică nordică, o mare insulă numită Scandza. De la aceasta voi începe
povestirea, fiindcă neamul despre a cărui origine mă întrebi, luându-şi zborul din sînul acestei
insule, ca un roi de albine a venit pe pământul Europei. Dar cum şi în ce fel, dacă va da
Domnul, vom arăta în cele ce urmează.
10. Acum voi vorbi cum voi putea mai pe scurt despre insula Britania, care este aşezată în
interiorul Oceanului, între Spanii, Galii şi Germania. Deşi mărimea ei nu a măsurat-o nimeni,
precum arată Livius, mulţi sînt cei care şi-au exprimat despre ea diferite opinii. Vreme
îndelungată n-a fost călcată de armatele romane, pînă când luliu Cezar, prin războaiele
purtate în mod glorios, a deschis drumul spre ea, făcînd-o accesibilă multor muritori pentru
comerţ sau pentru alte rosturi. Cunoştinţele asupra ei s-au înmulţit cu timpul şi pentru a o
descrie urmez informaţiile oferite de scriitorii greci şi latini.
11. Mulţi au spus despre teritoriul ei că este asemănător unui triunghi aşezat la nord-vest, cu
unghiul cel mai larg către gurile Rinului. Mai departe îşi pierde lăţimea şi se strîmtează la
celelalte două unghiuri, terminându-se cu două laturi spre Galia şi Germania.
12. În partea ei cea mai întinsă are lăţimea de 2310 stadii, iar lungimea nu depăşeşte 7132 de
stadii. Este un şes acoaperit de tufişuri şi de păduri, accidentat pe alocuri, şi de cîţiva munţi,
înconjurat de o mare liniştită, nefrământată nici de vîsle, nici de vînturi, fiindcă, pe cît cred,
pământul este departe şi nu dă ocazie să se producă valuri, marea fiind mai lată decît în alte
părţi. Strabon, renumit autor grec, spune că în acele ţinuturi, din cauza Oceanului se ridică

362. atîţia nori, care fac ca pământul să fie mereu umed, iar soarele să fie mai mult acoperit şi să
nu fie văzut, din cauza ceţii, chiar în zilele senine.
13. Cornelius, autor de anale, povesteşte că în timpul nopţii este mai puţin întuneric în acea
parte, care este bogată în metale şi în ierburi de tot felul, hrană mai degrabă pentru vite decît
pentru oameni. Este străbătută de multe rîuri care curg într-o parte şi în alta, rostogolind în
valurile lor mărgăritare şi pietre preţioase. Solii, coloraţi la faţă şi scunzi, se nasc cu părul
negru şi creţ. Locuitorii Caledoniei, însă, sînt cu părul roşcat, înalţi la trup, dar lipsiţi de
vigoare, asemănători galilor şi spaniolilor, de care sînt apropiaţi.
14. De aceea unii au presupus că aceşti locuitori sînt colonişti veniţi din ţările vecine. Sînt la
fel de inculţi, populaţiile ca şi regii lor. Dio, cel mai vestit scriitor de anale, spune că toţi au
primit numele de caledonieni şi de meaţi. Locuiesc în colibe de nuiele, împreună cu vitele,
adesea pădurile fiindu-le casa. Nu ştiu dacă pentru frumuseţe sau pentru altceva îşi tatuează
trupurile cu fierul.
15. Din dorinţa de a porunci altora sau de a-şi mări avutul, se războiesc între ei, având nu
numai infanterie şi cavalerie, dar şi care de luptă cu două sau cu patru roţi prevăzute cu coase
care se numesc popular essede. Socotesc deajuns aceste puţine cuvinte spuse despre forma
insulei Britania.
16. Să ne întoarcem la aşezarea insulei Scandza, despre care am făcut menţiune mai sus.
Despre aceasta aminteşte strălucitul geograf Claudius Ptolemeu în cartea a ll-a a operei sale,
când spune: Există în apele Oceanului nordic o insulă numită Scandza, asemănătoare unei
frunze de cedru, cu marginile încreţite, alungită şi întoarsă spre interior. Despre ea dă
referinţe şi Pomponius Mela, arătând că se găseşte în golful Codanus al mării şi că ţărmurile
îi sînt udate de Ocean.
17. Este aşezată în faţa fluviului Vistula care, izvorînd din munţii Sarmatici, după ce desparte
Germania de Sciţia, în faţa Scandzei se varsă prin trei guri în Oceanul de nord. Are la răsărit
un lac foarte întins în sînul pământului, de unde fluviul Vagus, ieşind ca dintr-un pântece, îşi
varsă valurile în Ocean. La apus este înconjurată de imensitatea genunei, iar la nord este
închisă de acelaşi Ocean foarte vast şi nenavigabil, din care un golf ieşind ca un fel de braţ se
lărgeşte şi formează marea Germanică. «
18. Se spune că în această mare există nişte insule, mici, dar multe, în care, dacă trec lupii pe
gheaţă, din cauza gerului îşi pierd vederea. Astfel că pământul este acolo nu numai
inospitalier pentru oameni, dar vitreg şi pentru animalele sălbatice.
19. Dar deşi în insula Scandza, despre care este vorba, se găsesc multe şi felurite neamuri,
Ptolemeu numeşte doar şapte dintre ele. Aci, din cauza frigului, nu se găsesc nicăieri colonii de
albine producătoare de miere. Partea nordică, locuită de poporul adogit, se spune că are la
mijlocul verii patruzeci de zile şi nopţi cu lumină continuă şi, de asemenea, în timpul iernii
acelaşi număr de zile şi nopţi când oamenii nu au lumină.
20. Astfel tristeţea alternează cu bucuria, ceea ce constituie pentru unii binefacere, pentru alţii
este pagubă. Şi aceasta de ce? Fiindcă, în zilele mai lungi, oamenii văd soarele întorcîndu-se la
răsărit pe marginea axei sale, pe când în cele mai mici ei nu îl văd aşa, ci altfel, fiindcă
parcurge părţile de sud şi dacă nouă ni se pare că el se înalţă din adâncuri, ei spun că îşi face
ocolul pe marginea pământului.
21. Dar acolo se află şi alte neamuri, ca screrefennii, care nu folosesc pentru hrană cereale, ci
carne de fiare şi ouă de păsări, căci în bălţi se înmulţesc atîtea vietăţi, încît oferă neamului
omenesc hrană din belşug. Un alt neam care trăieşte aci este cel suehans care, ca şi thuryngii,
excelează în cai frumoşi. Aceştia sînt cei care, prin comerţul de piei sappherine căutate de
romani, având legături cu nenumărate alte neamuri, sînt renumiţi prin pieile lor negre
strălucitoare, mai ales că, deşi săraci, se îmbracă foarte bine.
22. Urmează mulţimea feluritelor naţii: theustes, vagoth, bergio, halin, liothida. Toate acestea
s-au aşezat într-un ţinut şes şi fertil, din care pricină sînt mereu hărţuite de incursiunile altor
neamuri. Mai sînt apoi ahelmilii, finaiţii, fervirii şi gautigoţii, neam de oameni îndîrjiţi şi
oricând gata de război. La fel sînt şi mixii, evagrii, otingii, care toţi locuiesc ca animalele

363. sălbatice, fortificaţi în peşteri.
23. Mai la o parte de aceştia se găsesc ostrogoţii, raumaridi, aeragnaricii, blânzii fini şi
scandzii mai blânzi decît toţi ceilalţi. Asemenea lor mai sînt vinoviloţii şi suetidii, cunoscuţi
între aceste neamuri prin statura lor înaltă, ca şi danii din acelaşi neam cu cei arătaţi mai
înainte. Aceştia au alungat din aşezările lor pe heruli, care între toate neamurile Scandiei îşi
au numele de la înălţimea lor cu totul deosebită
24. Din aceleaşi ţinuturi mai sînt granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii şi rănii, al
căror rege, Roduulf, nu cu mulţi ani mai înainte şi-a părăsit domnia şi şi-a găsit adăpost,
precum dorea el, pe lângă Theodoric, regele goţilor. Astfel aceste neamuri, mai mari la trup şi
suflet decît germanii, luptau cu sălbăticie de fiare.
25. Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr-o fabrică de naţii, sau ca dintr-un pântece
de neamuri, au răsărit odinioară goţii cu regele lor pe nume Berig. Aceştia, deîndată ce, ieşind
din corăbii, au atins pământul, au şi pus nume acelui loc, care pînă acum, pe cît se spune, se
numeşte Gotiscandza.
26. Îndreptându-se de aici spre ţinutul ulmerugilor, care atunci îşi aveau aşezările pe
ţărmurile Oceanului, şi-au stabilit tabăra în apropiere, de unde i-au atacat şi i-au alungat din
propriile lor locuinţe, subjugând şi pe vandalii din vecinătate şi adăugându-i la cuceririle lor.
Iar când a crescut numărul popoarelor cucerite, sub domnia celui de al cincilea rege care a
urmat după Berig, anume Filimer fiul lui Gadarix, au luat hotărîrea ca armata să plece mai
departe, cu familiile goţilor.
27. În căutare de locuri foarte potrivite pentru aşezare, au ajuns pe pământul Sciţiei, care pe
limba lor se numea Oium. Se spune că, în timp ce ei erau desfătaţi de marea rodnicie a
ţinuturilor, jumătate din armata lor, tocmai pe când trecea peste un pod, s-a prăbuşit fără
salvare şi fără să mai poată trece peste rîu cineva într-o parte sau alta. Căci acest loc, pe cît se
povesteşte, este înconjurat de o mulţime de bălţi adânci şi în continuă mişcare, găsindu-se sub
stăpânirea forţelor oarbe ale naturii, care-l fac de netrecut. Pînă în vremea noastră se aud
dintr-acolo zbierete de vite şi se văd urme de oameni împotmoliţi, pe cît se crede, în acele
ţinuturi mlăştinoase.
28. Aşadar acea parte dintre goţi care, se spune că împreună cu Filimer, trecând rîul, au ajuns
în teritoriile Oium, s-a făcut stăpână pe pământul dorit. Dar fără să zăbovească mult, au
ajuns la neamul spalilor cu care s-au încleştat în luptă, câştigând biruinţa. De aici au înaintat
victorioşi pînă la marginea Sciţiei, care este vecină cu marea Pontului. Isprăvile acestea sînt
preaslăvite în cântecele lor vechi şi povestite ca în lucrările istorice, precum atestă în cea mai
autentică operă istorică Ablavius, strălucit istoric din neamul goţilor.
29. Păreri asemănătoare au şi alţi scriitori vechi. Nu ştiu de ce Iosephus, cel mai veridic
povestitor de anale, care pretutindeni respectă regulile adevărului, arătând începutul şi
cauzele lucrurilor, a trecut totuşi cu vederea cele pe care le-am povestit despre începuturile
goţilor. Numai atunci când aminteşte despre Magog, din neamul lor, afirmă că ei, ca neam şi
ca nume, au fost numiţi sciţi. Este de trebuinţă ca, înainte de a merge mai departe, să arăt
unde se găseşte teritoriul acestora.
30. Sciţia începe de la hotarele Germaniei, de unde izvorăşte fluviul Istru, sau de la lacul
Morsianus şi se întinde pînă la fluviile Tyras, Danastru şi Vagosola, ca şi Danapru şi muntele
Taurus, nu cel din Asia, ci cel propriu, adică scitic, îşi continuă cuprinsul pe toată Meotida şi
peste Meotida prin strîmtoarea Bosforului pînă la muntele Caucaz şi pînă la rîul Araxis. Apoi,
întorcîndu-se în partea stîngă pînă dincolo de marea Caspică şi din ţinuturile îndepărtate ale
Asiei pînă la Oceanul euroborean, este ca o ciupercă, mai întâi mică, dar mai departe foarte
lată şi rotundă pînă ajunge la huni, albani şi seri.
31. Această patrie, spun adică Sciţia, întinzîndu-se şi deschizîndu-se în lung şi-n lat, se
învecineză spre răsărit cu serii care încep de la ţărmul mării Caspice, la apus cu germanii şi
cu fluviul Vistula, spre ţinutul arctic, adică în partea septentrională, este înconjurată de
Ocean, iar la sud se găsesc Persia, Albania, Hiberia, Pontul şi albia Istrului, care se numeşte
Dunărea de la gură pînă la izvor.

364. 32. În partea în care atinge ţărmul pontic este înconjurată de oraşe, nu obscure, ca Boristene,
Olbia, Callipoli, Cherson, Theodosia, Careon, Myrmicion şi Trapezunt, pe care au îngăduit
nesupusele neamuri ale sciţilor să le întemeieze grecii pentru a face comerţ cu ele. În mijlocul
acestei Sciţii este un loc care desparte Asia de Europa, adică munţii Rifei. Din aceştia izvorăşte
prea întinsul Thanais care se varsă în Meotida, lac cu circumferinţa de 144 de mii de paşi,
nicăieri mai adânc de opt coti.
33. Primul neam care locuieşte în Sciţia, este la apus, cel al gepizilor, pe un teritoriu străbătut
de mari fluvii şi anume de Tisa la nord-vest, iar la sud de însăşi Dunărea cea mare. La răsărit
o brăzdează Flutausis, care îşi rostogoleşte repede şi vijelios valurile pînă ce se varsă în apele
Istrului.
34. În interior este Dacia întărită de prăpăstioşii Alpi în formă de cunună. În stînga acestora,
spre nord, începînd de la izvoarele fluviului Vistula, pe imense spaţii, este aşezat neamul
numeros al veneţilor. Deşi numele acestora variază după regiuni şi populaţii, ei se numesc
totuşi, în principal, sclavini şi anţi.
35. Sclavinii locuiesc de la cetatea Novietunensis şi de la lacul numit Mursianus pînă la
Danaster şi la nord pînă la Viscla. Au lacuri şi păduri în loc de cetăţi. Cei mai viteji dintre ei
sînt anţii, care se întind pe curbura mării Pontice de la Danaster pînă la Danapru, fluvii la
distanţă de multe popasuri unul de altul.
36. Iar la vărsarea prin trei guri a Vistulei în Ocean, locuiesc vidinarii, formaţi din mai multe
neamuri. După aceştia stăpânesc, de asemenea, ţărmul Oceanului aestii, neam de oameni
foarte liniştiţi. Vecini cu ei, la sud, se găseşte neamul foarte viteaz al acatzirilor, care nu se
îndeletnicesc cu agricultura, ci trăiesc din creşterea vitelor şi din vînat.
37. Dincolo de ei se întind deasupra Mării Pontice aşezările bulgarilor pe care i-au făcut
foarte cunoscuţi relele păcatelor noastre. De aci au apărut hunii, popor foarte viteaz care, ca o
buruiană ce se răspândeşte foarte repede, au pricinuit o dublă urgie altor popoare. Căci unii
se numesc altziagiri, alţii saviri, avându-şi sălaşuri separate: altziagirii, lângă Cherson, oraş
unde lacomul negustor îşi aduce mărfurile sale din Asia, vara cutreieră câmpurile oprindu-se
temporar după cum îi obligă păşunatul vitelor, iar iarna rămân pe marea Pontică. Iar
hunugurii sînt cunoscuţi prin comerţul pe care-l fac cu piei de murine, îndrăzneala lor
îngrozind pe foarte mulţi oameni.
38. Primul lor popas pe pământul Sciţiei a fost lângă mlaştina meotidă, al doilea în Mysia,
Tracia şi Dacia, iar în al treilea, precum citim, au locuit din nou în Sciţia, la marea Pontică. N-
am găsit nicăieri poveştile acelora care spun că ei au fost duşi robi în Britania, sau în altă
insulă, şi că au fost scăpaţi de cineva pe preţul unui cal. Dar cine va spune altceva decît ceea ce
am spus eu, cu privire la obîrşia lor nu va găsi la mine credit, căci eu mă încred mai degrabă
în cele citite de mine decît în povestiri băbeşti.
39. Şi ca să mă întorc la ceea ce mi-am propus, cei despre care am vorbit s-au aşezat în primul
lor popas în Sciţia, lângă Meotidă, unde se ştie că au avut ca rege pe Filimer. În al doilea
popas, pe pământul Daciei, Traciei şi Mysiei l-au avut pe Zalmoxe, despre care cei mai mulţi
scriitori de anale spun că a fost un mare erudit în domeniul filozofiei. Căci au avut erudit mai
întâi pe Zeuta, apoi pe Deceneu şi al treilea pe Zalmoxe, despre care am vorbit mai înainte.
Astfel că n-au lipsit cei care să-i înveţe înţelepciunea.
40. De aceea dintre toţi barbarii, goţii au fost cei mai înţelepţi şi aproape la fel cu grecii,
precum ne asigură Dio, care a scris în greceşte istoria şi analele acestora. El spune că ei au fost
numiţi mai întâi taraboşti, iar apoi pileaţi, aceştia fiind cei mai de neam dintre ei, din care îşi
alegeau regii şi preoţii. Pînă într-atît au fost lăudaţi geţii, încît s-a spus că la ei s-a născut
Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Vergiliu spune: Tatăl
Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice.
41. Pe acest Marte goţii l-au adorat întotdeauna cu un cult sângeros (căci prizonierii ucişi erau
jertfe ale lui), socotindu-l zeul războiului, care nu poate fi îmblânzit decît cu sânge omenesc.
Lui i se dedicau primele prăzi, lui i se atîrnau de trunchiuri de copaci hainele luate de la
duşman şi i se acorda mai multă pietate religioasă decît celorlalţi zei, fiindcă li se părea că

365. divinizându-l pe el îşi divinizează propriul lor strămoş.
42. În al treilea popas la marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai
sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi bălţilor, iar ostrogoţii, de
asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali.
43. Cea dintâi îndeletnicire a lor înaintea altor neamuri vecine a fost aceea de a întinde arcul,
după cum spunea Lucan, mai mult istoric decît poet: întindeţi arcuri armeneşti cu coarde
getice, înainte la ei se cântau faptele strămoşilor în cântece însoţite de chitară, pomenindu-se
de Eterpamara, Hanale, Fridigern, Vidigoia şi de alţii în mare cinste la aceste popoare, eroi
comparabili cu cei admiraţi de antichitate.
44. Atunci, pe cît se spune, Vesosis a pornit un război împotriva sciţilor, pricinuindu-şi mai
multe lacrimi lui decît acestora, pe care autoritatea celor vechi îi arată ca bărbaţi ai
amazoanelor, femei războinice despre care şi Orosius vorbeşte cu voce tare în primul volum al
operei sale. De aci dovedim cu evidenţă că el s-a luptat cu goţii, ştim precis că s-a războit cu
bărbaţii amazoanelor care locuiau în ţinutul de la Borysthene, pe care localnicii îl numeau
Danaper, pînă la fluviul Thanais, în jurul mlaştinilor meotide.
45. Vorbesc despre acel Thanais care, coborînd din munţii Rifei, curge atît de năvalnic, încît,
în vreme ce fluviile vecine sau Meotis şi Bosforul îngheaţă la ger, singur el dintre toate, trecînd
şi scoţînd aburi printre munţii prăpăstioşi, niciodată nu este întărit de frigul scitic. Acesta este
socotit faimos hotar între Asia şi Europa. Căci altul este cel care, răsărind din munţii
Chrinilor, se varsă în marea Caspică.
46. Iar Danaper, izvorînd dintr-un lac mare, parcă s-ar naşte dintr-o mamă. Acesta, pînă la
mijloc este dulce şi potabil, producînd peşte foarte gustos, fără oase şi având numai cartilage
în corpul său. Dar în apropierea Pontului primeşte un mic rîu, numit Exampheus, atît de
amar, încît, deşi este navigabil pe un parcurs de patruzeci de zile, apa i se împuţinează şi se
strică devenind neasemenea sieşi, pînă ce, după ce trece printre oraşele greceşti Callipidas şi
Hypannis, se varsă în mare. La gura lui este o insulă chiar la început, numită a lui Achile.
între acestea este un ţinut foarte întins, acoperit cu păduri şi nesigur din cauza bălţilor.
47. Pe când goţii, fiindu-le pe atunci rege Tanausis, locuiau în aceste părţi, Vesosis, regele
egiptenilor, le-a declarat război. Regele goţilor Tanausis l-a întâmpinat în luptă pe Vesosis al
egiptenilor la fluviul Phasis unde se găsesc din belşug fazani, păsări exportate în toată lumea
pentru mesele celor puternici. Bătându-l straşnic l-a urmărit pînă în Egipt şi, dacă nu l-ar fi
împiedicat valurile de netrecut ale fluviului Nil, precum şi întăriturile ridicate de Vesosis mai
înainte împotriva etiopienilor, l-ar fi prins şi ucis pe acesta chiar în patria lui. Dar fiindcă n-a
putut să-l învingă din cauza fortificaţiilor, s-a întors şi a subjugat aproape toată Asia, obligând
pe supuşi să plătească tribut scumpului său prieten Sornus, rege al mezilor. Unii dintre ostaşii
biruitori din armata sa, văzînd că provinciile supuse strălucesc prin rodnicia lor, şi-au părăsit
de bunăvoie unităţile şi au rămas în ţinuturile Asiei.
48. Pompeius Trogus spune că de la neamul sau de la numele acestora îşi trag părţii obîrşia.
De aceea şi astăzi fugarii în limba scitică se numesc părţi şi, răspunzînd originei lor, între
toate neamurile Asiei ei singuri sînt armaşi şi foarte buni luptători. Cuvîntul părţi, care am
spus că înseamnă fugari, unii i-au dat altă etimologie, spunînd că sînt numiţi părţi fiindcă au
fugit de la părinţii lor. Pe acest Tanausis, rege al goţilor, după moarte, popoarele lui I-au
adorat între divinităţile lor.
49. După moartea acestuia, pe când armata şi urmaşii lui se găseau într-o expediţie în alte
părţi, un neam vecin a încercat să le prădeze femeile. Învăţate de bărbaţii lor, ele au rezistat
cu înverşunare şi cei veniţi asupra lor au fost alungaţi în chip ruşinos. În urma acestei victorii
au căpătat şi mai mare îndrăzneală. Îndemnându-se unele pe altele, şi-au ales două
conducătoare, pe Lampeto şi pe Marpesia, cele mai viteze dintre ele, şi au pus mâna pe arme.
50. Conducătoarele împărţindu-şi prin tragere la sorţi grijile ca să apere şi avuţiile proprii şi
să devasteze şi pe ale altora, Lampeto a rămas să apere hotarele patriei, iar Marpesia a dus în
Asia noul gen de armată, alcătuită din femei, învingînd în război diferite neamuri, iar cu altele
încheind pace, au ajuns în Caucaz, unde au rămas un anumit timp şi au dat locului numele de

366. Stânca Marpesia, de unde şi Vergiliu spune: Ca un aspru granit se înalţă stânca Marpesia. În
acel loc după aceea Alexandru cel Mare a ridicat nişte porţi numindu-le Strîmtoarea Caspică,
pe care acum o păzeşte neamul Iazilor, ca fortificaţie romană.
51. Acolo şi-au aşezat tabăra un timp amazoanele, pînă ce şi-au întărit armata. Ieşind de acolo
şi trecînd fluviul Ales, care curge pe lângă cetatea Gargara, au supus cu acelaşi succes
Armenia, Syria şi Calicia, Galatin, Pisidia şi toate ţinuturile Asiei. Apoi s-au întors către lonia
şi Eolia, le-au învins, şi le-au transformat în provincii ale lor. Stăpânind acolo mai mult timp,
au ridicat şi cetăţi şi cazărmi, cărora le-au pus numele lor. Din dorinţa de a trage cu arcul şi
de a vîna, îndeletniciri pe care le preţuiau cel mai mult, cu cheltuieli mari au clădit şi au
înfrumuseţat în chip cu totul deosebit templul Dianei din Efes.
52. Astfel femeile născute în Sciţia, ajutate de întâmplare, s-au făcut stăpâne pe conducerea
Asiei, pe care au păstrat-o aproape 100 de ani, pînă cînd s-au întors la Stânca Marpesia,
despre care am vorbit mai înainte, adică în muntele Caucaz. Fiindcă am amintit din nou de
acest munte, nu socotesc în afară de subiect să-i descriu profilul şi aşezarea, fiindcă se ştie că
el înconjoară într-un lanţ continuu o foarte mare parte a Pământului.
53. Acesta, înălţându-se de la marea Indică, pe partea dinspre miazăzi este ars de soare şi
scoate aburi, în vreme ce pe partea dinspre nord este bătut de vînturi aspre şi de zăpezi.
Făcînd o curbă şi întorcîn-du-se în unghi spre Syria, deşi trimite din el foarte multe rîuri,
totuşi în regiunea vasianensă face să izvorască din el cu belşug de ape Eufratul şi Tigrul, după
părerea generală navigabile în tot anul. Acestea, îmbrăţişând ţinuturile syrilor, după ce le face
să fie văzute şi numite Mesopotamia, îşi varsă apele în Marea Roşie,
54. Apoi susnumitul munte întorcîndu-se spre nord în pământurile scitice, înaintează cu mari
cotituri şi, după ce trimite în marea Caspică renumitele rîuri Araxe, Cysus şi Cambise, îşi
continuă lanţul pînă la munţii Riphei. De aici terminându-se cu un versant în ţinuturile
scitice, coboară pînă la Pont şi, pe unde colinele sînt mai coborîte, ajunge la valurile Istrului,
unde rîul se despică şi Sciţia cu locuri crăpate se mai numeşte şi Taurus.
55. Aşadar astfel şi atît este muntele aproape cel mai înalt dintre toţi, care-şi ridică vîrfurile ca
o construcţie naturală, oferind neamurilor fortificaţii inexpugnabile. Căci întretăiat ici şi colo,
pe unde este străbătut de rîuri formează văi largi şi strîmtori, cum sînt porţile Caspice, sau
cele Armene sau Ciliciene, după locul unde se găseşte fiecare, fiind totuşi greu accesibile
pentru circulaţia carelor, cu coaste înalte şi prăpăstioase cu variate nume, după limba
localnicilor. Astfel Caucazul a fost numit de inzi Lammus, apoi Propanissimus, părţii i-au zis
întâi Castra, apoi Mizate. Sirienii şi armenii I-au numit Taurus, sciţii Caucaz şi Rifeu, şi din
nou, în cele din urmă Taurus. Şi alte multe neamuri au dat nume acestui munte. Dar după ce
am spus cîte ceva despre aşezarea acestora, să ne întoarcem la amazoane, de care ne-am
depărtat.
56. Acestea, de teamă să nu li se stingă neamul, s-au îndreptat spre legături cu neamurile
vecine, făcînd o dată pe an tîrg, cu înţelegerea ca în anul următor în aceeaşi zi să se întoarcă,
şi copilul care s-a născut dacă e băiat să fie dat bărbatului, iar dacă e fetiţă să fie luată de
mamă pentru a i se da educaţie militară sau, cum le place unora să susţină, celor născuţi
băieţi, îndată li se întrerupea cu ură viaţa de către mamele lor. Astfel naşterile de parte
bărbătească pentru alţii dorite, pentru acestea erau detestabile.
57. Ştirea despre cruzimea lor producea foarte mare groază. Căci, mă întreb, ce speranţă mai
putea avea un prizonier, dacă şi cruţarea fiilor lor la acestea era socotită o nelegiuire?
Împotriva lor, pe cît se povesteşte, a luptat şi Hercule, iar pe Melanis a învins-o mai degrabă
prin înşelăciune, decît prin forţă. Tezeu, însă, a luat-o ca pradă pe Hipolita care a născut cu el
pe Hipolit. Amazoanele au avut apoi ca regină pe Penthesilea, ale cărei isprăvi săvîrsite în
războiul troian au rămas celebre. Se spune că domnia acestor femei a ţinut pînă în timpul lui
Alexandru cel Mare.
58. Dar ca să nu zici: de ce, dacă ai început să vorbeşti despre goţi, stărui atît de mult asupra
femeilor, ascultă despre vitejia deosebită şi lăudabilă a bărbaţilor. Istoricul Dio, cel mai harnic
cercetător de antichităţi care a dat operei sale titlul de Getica (şi despre geţi am dovedit mai

367. înainte că au fost goţi) după cum spune Paul Orosius, acest Dio aminteşte că ei după multă
vreme au avut un rege numit Telef. Dar ca să nu spună cineva că acest nume este străin de
limba gotică, să observe mai întâi că nu e nimeni care să nu ştie că neamurile împrumută de
obicei foarte multe cuvinte streine, ca romanii de la macedoneni, grecii de la romani, sarmaţii
de la germani, goţii foarte adesea de la huni.
59. Aşadar, acel Telef, fiu al lui Hercule, a fost născut de Auge şi s-a căsătorit cu o soră a lui
Priam, voinic la trup, dar înfiorător mai mult prin vigoare, egalând prin puterile sale geniul
lui Hercule, cu care se şi asemăna. Strămoşii au numit regatul acestuia Moesia, provincie care
are la răsărit gurile fluviului Dunărea, la miazăzi Macedonia, la apus Histria, la nord
Dunărea.
60. Cel mai înainte zis, într-un război cu danaii, după ce a ucis în luptă pe Thesandru,
comandantul grecilor, s-a repezit cu furie împotriva lui Aiax. Dar tocmai când îl urmărea pe
Ulise, căzându-i calul, împiedicat în nişte viţe, s-a prăbuşit şi el şi, rănit la coapsă de o săgeată
a lui Achile, multă vreme n-a putut fi vindecat. Totuşi, deşi rănit, a alungat pe greci din
ţinuturile sale. După moartea lui Telef, i-a urmat la domnie fiul său Euryphyl, născut de o
soră a lui Priam, regele frigienilor. Acesta, din dragoste faţă de Casandra, dorind să ia parte
la războiul troian, ca să dea ajutor socrului său şi rudelor sale, a fost ucis curând după ce a
intrat în luptă.
61. Atunci Cirus, regele perşilor, după un interval mare, de 630 de ani, (precum atestă
Pompeius Trogus) a pornit cu un război, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor
Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobîndite în Asia, a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era
regină Tomiris, precum am spus. Aceasta deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la
rîul Abraxis, i-a permis totuşi trecerea, socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decît să
profite de avantajul locului, ceea ce s-a şi întâmplat.
62. Când a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea parţilor pînă într-atît, încît
şi fiul Tomirei şi cea mai mare parte din armată au căzut în luptă. Dar continuând războiul,
geţii cu regina lor i-au învins pe parţi şi i-au supus, luându-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a
văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase. Iar regina Tomiris, mărindu-şi
victoria şi făcându-se stăpână pe atît de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea
Moesiei ce se numeşte Sciţia Minor, cu numele luat de la Sciţia cea mare, a construit o cetate
pe ţărmul moesiac al Pontului, numind-o Tomis, de la numele său.
63. Apoi Darius, regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus,
regele goţilor, rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, dacă nu i se îndeplineşte dorinţa.
Dispreţuind înrudirea, goţii i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a
trimis împotriva lor o armată de 700.000 de soldaţi, înarmaţi, căutând să răzbune printr-un
rău public ruşinea sa. Şi cu corăbii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon până la Bizanţ,
a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod un pod peste Dunăre, după ce a
fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temându-se
ca nu cumva podul peste Dunăre să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în
Tracia neavând încredere că solul Mysiei va fi în siguranţă pentru a mai întârzia cel puţin pe
el.
64. După moartea lui, fiul său Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, cu o armată de
700.000 de ostaşi şi 300.000 de auxiliari, precum şi cu 1200 de corăbii rostrate şi 3000 de vase
de transport, pornind la război împotriva goţilor, nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în
luptă, că a şi fost învins de curajul şi dîrzenia adversarilor. Astfel că s-a retras precum venise
cu armatele sale, fără să dea vreo luptă.
65. Apoi Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, intrând în legături de prietenie cu goţii, a luat în
căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila, pentru ca, asigurat prin astfel de rudenie, să
întărească şi mai mult regatul macedonenilor. În acea vreme, precum spune istoricul Dio,
Filip, suferind de lipsă de bani, s-a hotărît să devasteze cu armata sa Odyssitana, cetate a
Moesiei care, din cauza vecinătăţii era atunci supusă goţilor. Dar preoţii goţilor, aceia care
erau numiţi pioşi, deschizând îndată porţile cetăţii, şi ieşind în întîmpinarea duşmanilor cu

368. chitare şi îmbrăcaţi în alb, au început să se roage cu cântări şi imnuri către zei să-i alunge pe
macedoneni din patria lor. Macedonenii, văzîndu-i cu cîtă credinţă îi întîmpină, s-au zăpăcit
şi, dacă este îngăduit a se spune, deşi înarmaţi s-au speriat de preoţii neînarmaţi. De aceea
descompunându-şi fără zăbavă linia de luptă pe care şi-o organizaseră, nu numai că au
renunţat la devastarea oraşului, dar şi pe cei pe care-i aveau afară luaţi prizonieri după legile
războiului, i-au dat înapoi şi după ce au încheiat alianţă cu ei, s-au întors acasă la ale lor.
66. După mult timp, strălucitul conducător al goţilor Sithalcus, aducându-şi aminte de
necinstea lui Filip, a adunat 150.000 de bărbaţi şi a pornit cu război împotriva atenienilor
conduşi de Perdicca, regele macedonenilor, pe care Alexandru înainte de a muri la Babilon,
otrăvit de un sfetnic al său, îl lăsase succesor prin dreptul de moştenire la conducerea
atenienilor. Într-o mare bătălie, chiar la începutul războiului, goţii s-au arătat superiori, astfel
că, pentru injuria macedonenilor în Moesia, goţii pătrunzând în Grecia au devastat toată
Macedonia.
67. Pe când domnea peste goţi Burebista, a venit în Goţia Deceneu, în timpul în care puterea
la romani o avea Sylla. Burebista luându-l pe lângă el pe Deceneu, i-a dat putere aproape
regală şi după sfatul acestuia goţii au devastat pământurile germanilor, pe care le stăpânesc în
prezent francii.
68. Dar Cezar, care cel dintâi dintre toţi romanii a cerut să fie împărat şi a pus sub legile sale
aproape toată lumea, supunînd toate stăpânirile, deşi a ajuns să ocupe în afară de oraşul
nostru insulele din interiorul Oceanului şi pe cei care nu cunoşteau nici măcar din auzite
numele romanilor să-i facă tributari romanilor, pe goţi totuşi, cu toate încercările, n-a putut
să-i subjuge. Gaius Tiberius domnea ca al treilea împărat peste romani, dar goţii şi sub
domnia sa continuau să rămână liberi.
69. Pentru ei aceasta era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăţa Deceneu,
sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască şi ei, judecând că aceasta este util, ca ei să-i traducă în
faptă dorinţele . Acesta, văzînd că ei i se supun sufleteşte în toate şi că au şi înzestrare
naturală, i-a învăţat aproape toată filosofia; căci el era maestru în această disciplină.
Predându-le etica le-a domolit obiceiurile barbare, învăţându-i fizica, i-a făcut să trăiască în
chip firesc după legi proprii, pe care pînă acum le numesc belagine, avându-le scrise,
instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la
minte decît celelalte neamuri, arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască
săvârşind cele mai bune. Iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale
zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie
cum şi care sînt fazele de creştere şi descreştere ale Lunii, cu ce nume sau semne urcă sau
coboară pe cer din răsărit pînă în apus cele 346 de stele.
70. Mă întreb ce plăcere îi făcea pe vitejii bărbaţi ca atunci când nu erau ocupaţi cu mânuirea
armelor să-şi umple capul cu învăţături filosofice. Vedeai cum cercetează unul poziţia stelelor
pe cer, altul planetele mici sau mari, cum urmăreşte acesta fazele Lunii, acela eclipsele de
Soare, cum astrele în cercul lor pe cer se coboară în apus, dar apar din nou la răsărit, căutând
aceştia toţi să-şi afle odihna numai după ce găsesc la toate explicare.
71. Acestea şi altele ca acestea încredinţându-le goţilor cu priceperea lui (Deceneu), a strălucit
ca un om minunat în faţa lor, ajungînd să asculte de el nu numai cei mulţi, dar chiar şi regii.
Căci a ales atunci dintre ei pe bărbaţii cei mai nobili şi mai înţelepţi, pe care i-a învăţat
teologia şi i-a îndrumat în venerarea celor dumnezeieşti şi sfinte, făcându-i preoţi, numiţi în
timpul slujbelor pileaţi – după părerea mea – fiindcă le-a pus pe cap tiare, care cu alt cuvânt
se numeau pilleus.
72. A poruncit însă ca oamenii ceilalţi, din popor, să fie numiţi capilati, nume nume pe care
goţii l-au primit ca o formă de respect şi-l amintesc şi acum în cântecele lor.
73. După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă
era la fel de învăţat. Pentru pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şi judecător în
justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor
Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani. Vorbesc de Dacia veche,

369. pe care se ştie că în prezent o stăpânesc neamurile gepizilor.
74. Această patrie, aşezată în faţa Moesiei peste Dunăre este încinsă cu o coroană de munţi cu
numai două trecători: una pe la Boutae, iar cealaltă pe la Tapae. Goţia aceasta, pe care cei
vechi au numit-o Dacia, dar care acum se numeşte Gepidia, precum am spus, era despărţită la
răsărit de roxolani, la apus de iazygi , la nord de sarmaţi şi bastarni, iar la miazăzi era fluviul
Dunărea. Pe iazygi îi desparte de roxolani numai rîul Olt.
75. Şi, fiindcă am făcut menţiunea despre Dunăre, nu socotesc în afară de subiect să dau
cîteva indicaţii despre acest strălucit fluviu. Izvorînd din ţinuturile alamanice şi primind
dintr-o parte şi din cealaltă şaizeci de afluenţi de la izvor şi pînă la vărsarea în Pont, ca o şiră
a spinării cu coastele fixate ca nişte ostreţe, este un fluviu uriaş, fiindcă are o lugime de un
milion două sute cincizeci de mii de paşi. In limba besilor se numeşte Mister, având în albia sa,
unde este mai adânc, pînă la 200 de picioare. Acest rîu, mare între celelalte, le întrece pe toate
în afară de Nil. Dar sînt de ajuns cele spuse despre Dunăre. Să ne întoarcem, cu voia
Domnului, de unde am început digresiunea.
76. După un lung interval, în timpul domniei împăratului Domiţian, goţii temându-se de
lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alţi împăraţi şi au
devastat malul Dunării stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldaţii romani şi
pe comandanţii lor. Mai mare peste această provincie după Agrippa era atunci Oppius
Sabinus, iar principatul goţilor îl avea pe Diurpaneus. În acest timp goţii pornind cu război,
romanii au fost învinşi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goţii, atacând cetăţile şi
fortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.
77. Împins de primejdia alor săi, Domiţian a pornit în grabă cu toate forţele sale spre
lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată
imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strîns corăbiile, le-a făcut pod peste Dunăre şi a
trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.
78. Atuncii goţii n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe
romani şi, generalul Fuscus fiind ucis au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca
şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei,
adică ansi. Genealogia lor o parcurg în cîteva cuvinte, arătând cine şi din ce părinte s-a
născut, sau de unde îşi începe obîrşia şi unde se sfîrşeşte, iar tu, care citeşti, ascultă-mă cu
atenţie, căci îţi spun adevărul.
79. Aşadar, printre aceşti eroi, precum arată ei înşişi în povestirile lor, cel dintâi a fost Gapt
care l-a născut pe Hulmul, iar Hulmul l-a născut pe Augis. La rândul său Augis l-a născut pe
cel ce s-a numit Amal, de unde vine obîrşia amalilor. Acest Amal a născut pe Hisarna, iar
Hisarna l-a născut pe Ostrogota. Ostrogota l-a născut pe Hunuil, iar Hunuil l-a născut pe
Athal, Athal l-a născut Achiulf şi pe Oduulf. Achiulf la fel l-a născut pe Ansila şi pe Ediulf pe
Vultuulf şi pe Hermanaric; iar Vultuulf a născut pe Valaravan. Valaravan l-a născut pe
Vinitariu, iar Vinitariu pe Vandiliariu.
80. Vandiliariu l-a născut pe Thiudemer, pe Valamir şi pe Vidimir. Thiudimir l-a născut pe
Theoderic, Theoderic a născut pe Amalasuentha, Amalasuentha, bărbat fiindu-i Eutharic, a
cărui rudenie de neam şi-a întărit-o, a născut pe Athalaric şi pe Mathesuentha.
81. Hermanaric, cel mai înainte numit, fiu al lui Achiulf, l-a născut pe Hunimund, iar
Hunimund l-a născut pe Thorismund şi Thorismund l-a născut pe Berimud, iar Berimud l-a
născut pe Veteric. Veteric de asemenea l-a născut pe Eutharic, care unit cu Amalasuentha a
născut pe Athalaric şi pe Mathesuenta. Athalaric a murit în anii copilăriei, iar Mathesuenta s-
a unit cu Vitigis, cu care n-a avut copii. Aceştia au fost aduşi îndată de Belizariu la
Constantinopol, iar Vitigis ieşind din viaţă şi din cele omeneşti, patriciul Germanus, nepot de
frate al împăratului lustinian, a luat-o în căsătorie pe Mathesuenta şi a trecut-o în rândul
patriciilor, având de la ea un fiu tot cu numele de Germanus. Murind Germanus ea s-a hotărît
să rămână văduvă. Iar cum sau în cel fel a fost distrus regatul amalilor, voi arăta la locul
potrivit.
82. Acum însă ne vom întoarce acolo de unde am început digresiunea şi vom arăta care a fost

370. şirul neamului de unde am început şi la ce hotar ne-am încheiat drumul. Istoricul Ablavius
arată că acolo, pe malul Pontului unde am spus că ei au rămas în Sciţia, acolo o parte dintre
ei, care deţineau partea orientală şi erau conduşi de Ostrogota, de la numele lui, sau de la
faptul că se găseau în Orient, au fost numiţi ostrogoţi, iar ceilalţi vizigoţi, adică din partea
occidentală.
83. Şi fiindcă am spus mai înainte că după trecerea Dunării, ei au trăit cîtva timp în Mysia şi
Tracia, dintre urmaşii lor a fost împărat şi Maximin, după Alexander al Mameei. Căci iată ce
spune Symmachus în cartea a V-a a istoriei sale: Maximinus Caesar, zice el, după moartea lui
Alexander a fost făcut împărat de către armată, născut fiind în Tracia din părinţi de jos,
dintr-un tată got cu numele de Micea, şi mamă alană, care se numea Ababa. El, după ce a
domnit trei ani, în timp ce urmărea cu armele pe creştini, şi-a pierdut totodată imperiul şi
viaţa.
84. Acesta, într-o zi pe când domnea împăratul Severus care tocmai serba ziua de naştere a
fiului său, a venit la armată ca tînăr recrut, după ce îşi petrecuse anii ca păstor, la ţară.
Împăratul tocmai dăduse nişte jocuri militare, iar Maximin când le-a văzut, deşi adolescent
semibarbar, fiindcă se puseseră premii, în limba părinţilor săi, a cerut împăratului
permisiunea de a lupta cu militarii pregătiţi pentru concurs.
85. Severus admirându-i voinicia, – căci avea, pe cît se spune, o înălţime de peste opt picioare
– a poruncit ca el să se ia la luptă cu ordonanţele, ca nu cumva militarii să fie făcuţi de ocară
din partea unui om necioplit. Atunci Maximin cu atîta uşurinţă a trîntit la pământ 16
ordonanţe, încît n-a avut nevoie de nici un repaos pentru odihnă în timpul luptei, i s-au dat
premiile cuvenite şi a fost înrolat mai întâi la cavalerie. După trei zile, când împăratul a ieşit
la câmp, l-a văzut sărind după obiceiul barbar şi a poruncit ofiţerului să-l strunească precum
cere disciplina romană. Dar tînărul ostaş, înţelegînd că despre el vorbeşte împăratul, a alergat
la acesta şi a început să meargă pe jos înaintea împăratului, care mergea călare.
86. Atunci împăratul, dând pinteni calului care mergea la pas, l-a făcut pe soldat să alerge şi el
încoace şi încolo, după ocolurile pe care le făcea împăratul ca să-l obosească pînă când,
oprindu-şi calul, i-a spus: După această alergătură mai vrei să lupţi, tracule? El a răspuns: cît
pofteşti, împărate! Astfel Severus, sărind jos de pe cal, a poruncit ca soldatul să lupte cu
soldaţii cei mai odihniţi. El a dat de pământ cu şapte tineri dintre cei mai puternici, în acelaşi
fel ca şi înainte, fără pauză între lupte şi singur a fost premiat de Cezar cu bani de argint şi o
brăţată de aur. Apoi s-a dat ordin ca el să fie încadrat în prima unitate de gardă a palatului
imperial.
87. Sub Antoninus Caracalla a fost gradat şi, măriridu-şi mereu faima prin faptele sale, prin
sîrguinţa sa, a fost avansat din grad în grad pînă la centurion. Totuşi în timpul domniei lui
Macrin a ieşit din amată timp de trei ani şi, având gradul de tribun, niciodată n-a dat ochii cu
Macrin socotindu-l nedemn de a fi împărat, fiindcă-şi obţinuse tronul prin crimă.
88. Apoi, sub Eliogabal, ca şi sub fiul acestuia, Antonin, întorcîndu-se în armată şi-a reluat
gradul de tribun şi, sub Alexandru al Mamaeei a luptat admirabil contra parţilor. Dar acesta
fiind ucis la Mogontiacum într-o răscoală militară, a fost el însuşi făcut împărat, prin alegerea
armatei, fără să fie consultat senatul. Dar toate faptele sale bune el le-a terfelit printr-una rea,
aceea de a persecuta pe creştini şi, ucis la Aquileia de Puppio, a lăsat lui Filip domnia. De
aceea, în cartea noastră am luat toate acestea din istoria lui Symmachus, ca să arătăm că
neamul despre care tratăm a ajuns pînă la cele mai înalte demnităţi în imperiul roman. Dar
cauza cere să reluăm şirul povestirii de unde l-am lăsat.
89. Neamul acesta a strălucit în chip minunat în acea parte unde-şi duce viaţa, adică pe
pământul Sciţiei la ţărmul Pontului, stăpânind în mod sigur atîtea ţinuturi, atîtea părţi ale
mării, atîtea cursuri de ape. Sub dreapta sa s-a găsit adesea Vandalul, sub dajdie către el a
stat Marcomanul, în robia sa au fost aduşi principii Quazilor. Pe când domnea peste romani
Filip, mai înainte numit, care sigur înainte de Constantin a fost creştin împreună cu fiul său
tot Filip numit, sub al doilea an de domnie a acestuia, Roma a împlinit 1000 de ani. Goţii, cum
se întâmplă, suportând greu că li s-au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai

371. Romei. Căci, deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau
daruri anuale.
90. Ce să lungesc vorba? Trecând atunci Ostrogota cu ai săi Dunărea, a devastat Moesia şi
Tracia. Contra lui, împăratul Filip I-a trimis pe senatorul Decius. Acesta venind, fiindcă n-au
putut fi alungaţi geţii, a deblocat din armată soldaţii şi i-a trimis să se ocupe de altceva, ca şi
cum din cauza lor trecuseră goţii Dunărea şi oarecum drept răzbunare împotriva lor s-a
întors la Filip. Dar soldaţii văzîndu-se scoşi din armată după atîtea necazuri au fugit indignaţi
să ceară ajutor lui Ostrogota regele goţilor.
91. Acesta i-a primit şi, înflăcărat de cuvintele lor, a strîns pe dată pentru război o armată de
30.000 de ostaşi ai săi, cărora le-a adăugat şi un număr de taifali şi de astringi, precum şi
3.000 de carpi, neam de oameni foarte potriviţi pentru războaie, care adesea au produs
pagube romanilor, deşi pe vremea lui Diocleţian şi Maximian i-a învins Galerius Maximinus
Cezar şi i-a supus statului roman. Adăugându-i, aşadar, pe goţi şi pe peucinii din insula
Peucis, care se găseşte aproape de vărsarea Dunării în Pont, i-a pus sub comanda lui
Guntheric şi Argaith, cei mai cunoscuţi învăţaţi ai neamului lor.
92. Aceştia, trecînd îndată Dunărea şi devastând pentru a doua oară Moesia, au atacat
Marcianopolis, renumitul oraş al Moesiei şi, după ce l-au ţinut sub asediu prelungit, l-au
părăsit contra unei sume de bani ce le-a fost dată.
93. Şi fiindcă am numit Marcianopolis socotesc potrivit să vorbesc pe scurt despre aşezarea
acestui oraş. Căci l-a întemeiat împăratul Traian, pentru că fiica surorei sale Marcia, pe când
se scălda odată în fluviu care cu o mare limpezime izvorăşte din oraş şi se numeşte Potamus,
vrând să ia apă, din întâmplare i-a scăpat în rîu vasul de aur pe care-l avea în mână şi, deci s-
a scufundat din cauza greutăţii metalului. Puţin mai departe a apărut la suprafaţă, fapt
nemaiîntâmplat, ca un vas gol să se umple şi să se scufunde, pentru ca plin să apară totuşi
plutind pe deasupra valurilor. Aflând acestea Traian s-a minunat şi, crezând că izvorul este
locuinţa unei zeităţi, a dat oraşului numele Marcianopolis, după numele surorii sale.
94. De aici, cum spuneam, getul îmbogăţit prin banii primiţi după lungul asediu, s-a reîntors
acasă la ale sale. Dar văzându-l neamul gepizilor că învinge pretutindeni şi se întoarce
încărcat cu prăzi, cuprins de invidie, a luat armele împotriva rudelor, îţi spun în cîteva
cuvinte, dacă vrei să ştii, cum sînt rudă geţii cu gepizii. Trebuie să-ţi aminteşti ce ţi-am spus la
început că goţii, ieşind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor, au fost duşi cu numai trei
corăbii pînă la ţărmul de dincoace al Oceanului, adică în Gothiscandza.
95. Dintre aceste corăbii, una, cum se întâmplă de obicei, mergînd mai încet, se spune că a dat
numele neamului, fiindcă în limba lor leneş se numea gepanta. Aşa s-a făcut ca dintr-o
poreclă, un cuvînt niţel schimbat să devină nume al gepizilor. Căci fără îndoială aceştia îşi
trag obîrşia din neamul goţilor. Dar fiindcă, aşa cum am spus, gepanta înseamnă ceva leneş,
care întârzie, în locul poreclei gratuite a răsărit numele gepizilor, ceea ce nu mi se pare
absolut fals, pentru că ei sînt cam înceţi la minte şi cam grei la trup.
96. Aşadar, aceşti gepizi cuprinşi de invidie locuiau în provincia Spesis, pe o insulă inconjurată
de albia rîului Viscla, numită în limba lor Gepedoios. Acum, pe cît se spune, acea insulă este
locuită de ginta Vividaria, ei găsindu-se pe nişte pământuri mai bune. Acei vividarii, ca un azil
format din mai multe neamuri, s-au constituit, cum sînt cunoscuţi acum, într-un singur neam.
97. Deci, precum spuneam, Fastida, regele gepizilor, punînd în mişcare un neam liniştit, şi-a
întins hotarele pământeşti cu armele. El a nimicit pe burgunzi aproape complet şi a supus alte
cîteva neamuri. Pe goţi i-a provocat rău, călcând legăturile de rudenie şi, purtat de o mândrie
deşartă, a început să-şi mărească ţara cu ţinuturi noi, dar a rărit-o de locuitori.
98. Trimiţând soli la Ostrogota în stăpânirea căruia se găseau, atî ostrogoţii, cît şi vizigoţii,
adică ambele neamuri ale aceluiaşi popor, determinat de faptul că era închis de munţi
prăpăstioşi şi strîmtorat de păduri dese, a cerut din două una: sau război, sau spaţiu întins
pentru ţinuturile sale.
99. Atunci Ostrogota, regele goţilor, cu caracter integru, a răspuns solior că se teme de un
astfel de război, că i se pare aspru şi chiar criminal să ridice armele împotriva rudelor, dar

372. teritorii nu cedează. Ce mai vorbă? Gepizii năvălesc cu război contra lor, şi, ca să nu fie
socotit mai slab, s-a pus în mişcare şi Ostrogota cu armele, întîlnindu-se lângă cetatea Galtis,
pe lângă care curge rîul Auha. Acolo bătălia s-a dat cu mare putere de ambele părţi, fiindcă
erau asemenea şi în arme şi în felul de luptă; dar cauza mai dreaptă şi vivacitatea spiritului au
fost de partea goţilor.
100. În sfîrşit, noaptea a pus capăt vîrtejului şi gepizii au început să dea semne de slăbiciune.
Atunci Fastida, regele gepizilor, lăsând pe ai săi pradă dezastrului, s-a întors în grabă în
patria lui cu atît mai umilit de înfrângerea ruşinoasă, cu cît fusese înainte mai plin de mîndrie.
Goţii s-au întors victorioşi, mulţumiţi de retragerea gepizilor, şi au trăit fericiţi în pace în
patria lor, cît timp Ostrogota le-a fost conducător.
101. După moartea acestuia, Cniva, împărţind armata în două părţi, i-a trimis pe unii să
devasteze Moesia, ştiind că, din cauza neglijenţei conducătorilor, este lipsită de apărători. Iar
el cu 70.000 de ostaşi s-a urcat spre Euscia, adică spre Novae. De aici, respins de generalul
Gallus, s-a dus la Nicopole, oraş foarte cunoscut, care se găseşte pe fluviul Istru. Pe acest oraş
I-a întemeiat Traian după înfrângerea sarmaţilor şi I-a numit cetatea Victoriei. În timp ce
împăratul Oecius venea asupra sa, Cniva s-a retras în părţile Hemului din apropiere, unde şi-
a reorganizat armata, grăbindu-se să ajungă la Filipopolis.
102. Informat că acesta s-a retras, împăratul Decius voind să dea o mână de ajutor oraşului, a
trecut munţii Hemus şi a ajuns la Beroa. Pe când îşi odihnea acolo caii şi armata obosită,
Cniva cu goţii au căzut ca un trăsnet asupra armatei romane şi, urmărindu-l pe împărat care
fugise cu puţini, I-a atacat iarăşi lângă Euscia peste Alpi şi în Miscia, unde atunci generalul
Gallus se găsea la hotar cu cea mai mare unitate de luptători. Adunând atît de acolo cît şi de la
Uscus armata, împăratul a făcut toate pregătirile pentru războiul care urma.
103. Dar Cniva după un îndelung asediu a cucerit cetatea Filipopolis, a prădat-o şi a făcut
alianţă cu generalul Priscus care se găsea in cetate, ca să lupte împreună împotriva lui Decius.
Începîndu-se lupta, fiul lui Decius a căzut rănit de o săgeată producînd mare jale. Tatăl totuşi,
căutând să-şi îmbărbăteze armata, se spune că a zis: Nimeni să nu se întristeze; pierderea
unui soldat nu înseamnă micşorarea împărăţiei. Totuşi, nesuportând durerea de părinte, a
năvălit asupra duşmanului, cerând sau moartea, sau răzbunarea fiului. Ajungînd la Abrittum,
cetate a Moesiei, a căzut împresurat de goţi, pierzând imperiul odată cu viaţa. Locul morţii
sale se numeşte şi astăzi altarul lui Decius, pentru că acolo, înainte de luptă jertfise idolilor un
impresionant număr de victime.
104. După moartea lui Decius, la conducerea imperiului roman au ajuns Gallus şi Volusianus.
Atunci a avut loc şi o ciumă, aproape la fel cu nenorocirea care a căzut asupra noastră cu
nouă ani în urmă. întinzîndu-se peste toată suprafaţa pământului, a devastat mai ales
Alexandria şi întregul Egipt, precum scrie istoricul Dionisie, care povesteşte plângînd despre
acest dezastru […].
105. Atunci şi un oarecare Aemilianus, pe când din neglijenţa împăraţilor goţii devastau
adesea Moesia, fiindcă a văzut că nu poate fi cineva împiedicat de la o acţiune decît cu mare
pagubă pentru stat, socotind că-şi poate încerca şi el norocul la fel, a pus mâna pe tiranie în
Moesia şi cu puterea armatei a început să prade oraşele şi să devasteze popoarele. În câteva
luni, nemulţumirile mulţimii au început să crească împotriva lui, pentru că pagubele aduse
statului erau imense. Nelegiuirile lui au fost oprite şi el şi-a pierdut astfel de la început şi
puterea pe care o rîvnise şi viaţa.
106. Iar cei numiţi mai înainte, împăraţii Gallus şi Volusianus, cu toate că s-au săvîrşit din
viaţă doar după doi ani de domnie, totuşi în aceşti doi ani cît au domnit, au condus imperiul în
pace şi înţelegere, în afară de nenorocirea care s-a petrecut în timpul lor, adică de acea
molimă generală, dar de aceasta nu-i pot acuza decît nepricepuţii şi calomniatorii, care
obişnuiesc să sfâşie cu dinţii duşmăniei viaţa altora. Aceştia, de îndată ce au dobândit domnia,
au încheiat tratat de pace cu neamul goţilor. Şi nu mult timp după moartea celor doi împăraţi
a luat conducerea imperiului Gallienus.
107. Fiindcă acesta îşi petrecea toată vremea în trândăvie, Respa, Veduco şi Tharuaro,

373. conducătorii goţilor, traversând Helespontul cu corăbiile au trecut în Asia, unde au devastat
multe provincii şi au incendiat acel renumit templu al Dianei din Efes, despre care am spus că
a fost întemeiat de amazoane. Ajungînd în părţile Bithiniei, au dărîmat Chalcedonia, pe care
mai târziu a reparat-o parţial Cornelius Abitus. Aceasta şi astăzi, deşi se bucură de vecinătate
cu oraşul imperial, păstrează totuşi, pentru a arăta posterităţii, unele urme ale pustiirii.
108. După aceste succese goţii, făcîndu-se stăpâni pe prăzile luate din părţile Asiei, au trecut
înapoi marea Helespontică pe unde intraseră, în drum au devastat Troia şi Uium care, abia
refăcute oarecum după acel război agammemnic, au fost din nou distruse de sabia duşmană.
Dar, după atâtea dezastre pricinuite Asiei, ei şi-au arătat sălbăticia în Tracia. Căci acolo,
atacând la poalele muntelui Hemus cetatea Anchialos vecină cu marea au cucerit îndată
oraşul pe care în trecut Sardanapal, regele părţilor, îl ridicase între malul mării şi poalele
Hemului.
109. Acolo aşadar, pe cît se spune, au poposit multe zile, desfătându-se în băile de ape calde
care sînt situate la al 12-lea miliar al cetăţii anchialiene, băi ale căror ape termale sînt din
belşug, fiindcă au izovare naturale, băi celebre în toată lumea, foarte eficace pentru sănătatea
celor infirmi.
110. Întorcându-se apoi în propriile lor ţinuturi, au venit în ajutorul romanilor, la rugămintea
împăratului Maximin, împotriva parţilor, război în care au luptat cu credinţă ca trupe
auxiliare. Dar după ce Maximin Cezar cu sprijinul lor l-a pus pe fugă pe regele Narseus, nepot
al marelui lor Sapor al perşilor şi i-a luat în acelaşi timp toate avuţiile, soţiile şi fiii, iar
Diocleţian a învins în Alexandria pe Achile ca şi Maximian Herculeanul care a zdrobit în
Africa pe quinquegentiani, dobîndind pacea statului, au început să-i cam neglijeze pe goţi.
111. Căci mai înainte, fără ei, armata romană cu greu a luptat împotriva oricăror neamuri. Se
ştie cum adesea erau chemaţi, cum sub Constantin au fost rugaţi şi au luat armele împtriva lui
Licinius cumnatul împăratului şi cum, învingându-l pe acesta în Thessalonic, l-au ucis ca pe
un simplu particular din ordinul lui Constantin, ale cărui armate au ieşit învingătoare.
112. Şi ca să întemeieze cu numele său o cetate faimoasă şi emulă a Romei a fost nevoie de
ajutorul goţilor, care, încheind alianţă cu împăratul, i-au oferit în ajutor contra diferitelor
neamuri 40.000 din ai lor. Aceştia, şi ca număr şi ca unitate militară, au rămas pînă acum în
statul roman cu numele de aliaţi. Căci pe atunci ei înfloreau sub conducerea regilor lor
Ariaric şi Aoric. După moartea acestora, a urmat la domnie Geberich, distins şi prin vrednicie
şi prin neamul său.
113. Căci acesta, având ca tată pe Hilderith, ca bunic pe Ovida şi ca străbunic pe Nidada, n-a
fost mai prejos de gloria neamului lui prin faptele sale strălucite. Dorind să-şi extindă de la
început domnia asupra vandalilor, a pornit contra lui Visimar, regele acestora, care se trăgea
din asdingi, neam nobil şi războinic între ceilalţi, precum arată istoricul Deuxip, care dă
mărturie că ei abia într-un an au ajuns de la Ocean până la hotarul nostru, din cauza
spaţiului imens pe care au trebuit să-l străbată, în acel timp, ei se găseau în ţinuturile pe care
le stăpânesc acum gepizii, lângă rîurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia care este mai mare
decît cele numite înainte.
114. Erau atunci mărginiţi la răsărit de goţi, la apus de marcomani, la nord de hermundoli şi
la miazăzi de Istru, care se numeşte şi Dunărea. Aşadar, pe când vandalii locuiau în acest
ţinut, le-a declarat război Geberich, regele goţilor, atacându-i lângă rîul Marisia, unde nu s-a
luptat mult, pentru că îndată însuşi Visimar, regele vandalilor, a fost doborît cu o mare parte a
neamului său.
115. Iar Geberich, viteazul conducător al goţilor, după ce a învins şi a prădat pe vandali, s-a
întors în ţinuturile sale din care plecase. Atunci puţini vandali, care fugiseră, strîngându-se
într-o ceată de războinici şi părăsindu-şi nefericita lor patrie, au cerut Panonia de la
împăratul Constantin şi acolo au rămas timp de aproape 60 de ani, potrivit decretelor
imperiale de a sluji ca locuitori ai provinciei. De aci, invitaţi după mai mult timp de şeful
armatei Stilicon, consul şi patriciu, au ocupat Galiile, unde n-au avut mereu locuinţe fixe,
fiindcă s-au ocupat cu jefuirea vecinilor.

374. 116. La puţin timp după ce Geberich, regele goţilor, a părăsit cele lumeşti, i-a urmat la domnie
Hermanaric, un foarte cunoscut nobil amalian, care a supus multe şi foarte războince
neamuri, făcându-le să asculte de legile sale. Mulţi istorici mai vechi, pe merit, l-au comparat
cu Alexandru cel Mare. Căci avea sub stăpânirea sa popoare pe care le supusese: golthesciţii,
thiuzii, inaunxii, vasinabrocii, merenii, mordenii, imniscarii, rogii, tadzanii, athaulii, navegii,
bubegenii, colzii.
117. Dar fiindcă ajunsese vestit prin supunerea atîtor neamuri, n-a răbdat să nu pună sub
stăpânirea sa şi neamul herulilor, care aveau în fruntea lor pe Alaric, pe puţini dintre ei,
pentru că pe cei mai mulţi i-a nimicit. Aceştia, după mărturia istoricului Ablavius, locuind
lângă Meotida, în nişte ţinuturi mlăştinoase, pe care grecii le numesc ele, au fost numiţi eluri,
neam pe cît de repezit, pe atît de mîndru.
118. Căci nu exista pe atunci neam care să nu aleagă dintre ei trupe uşoare pentru lupte. Dar
deşi iuţeala lor depăşea adesea pe a altor luptători, totuşi a fost împiedicată şi zădărnicită de
mişcarea înceată a goţilor şi soarta a făcut ca ei înşişi să fie robiţi între celelalte neamuri getice
de către regele Hermanaric.
119. După nimicirea herulilor, Hermanaric a ridicat mai departe armele împotriva veneţilor
care, deşi aveau o armată slabă, totuşi dominând prin număr, mai întâi au încercat să reziste.
Dar nici o putere n-are mulţimea unor nerăzboinici în faţa unei mulţimi înarmate, mai ales
când zeul n-ajută. Aceştia, cum i-am arătat la începtul expunerii în catalogul neamurilor, ieşiţi
dintr-o singură obîrşie, au acum trei nume: veneţi, anţi şi sclaveni. Ei, deşi acum datorită
păcatelor noastre răspîndesc groază pretutindeni, pe atunci erau toţi sub ordinele lui
Hermanaric.
120. Dar şi pe neamul aestilor, care sînt aşezaţi foarte departe de ţărmul Oceanului Germanic,
prin înţelepciunea, vitejia şi eforturile sale, i-a supus acelaşi Hermanaric, care a ajuns să
stăpânească toate neamurile Sciţiei şi ale Germaniei.
121. Nu după multă trecere de vreme, precum arată Orosius, neamul hunilor s-a repezit cu
toată ferocitatea şi cruzimea împotriva goţilor. Căci precum arată antichitatea, aceştia au fost
cunoscuţi astfel. Filimer, regele goţilor, fiu al marelui Gadaric, şi al cincelea şef al geţilor, după
ieşirea din insula Scandza, cum am spus mai înainte, intrând cu neamul său în pământurile
scitice a găsit în popor cîteva femei practicante ale magiei, pe care el însuşi le-a numit cu un
cuvînt strămoşesc haliurune, şi pe care bănuindu-le ca răufăcătoare, nu le-a lăsat locului, ci le-
a silit să fugă departe de armată şi să rătăcească în singurătate.
122. Când le-au văzut duhurile necurate cutreierând prin deşert, le-au îmbrăţişat şi s-au
împreunat cu ele, dând naştere acestui neam feroce, care s-a ivit cel dintâi în ţinutul de
mlaştini, gen de oameni mărunţi şi negricioşi, necunoscut prin vreun alt semn decît că
semănau a vorbi ca oamenii. Din astfel de obîrşii apărând hunii, au ajuns în ţinuturile goţilor.
123. Neamul lor sălbatic, precum spune istoricul Priscus, aşezându-se pe malul de dincolo al
lacului Meotida, s-a ocupat numai cu vînatul, fără să cunoască altă ocupaţie în afară de faptul
că după ce au crescut ca număr, au început să tulbure prin năvăliri şi jafuri liniştea
populaţiilor vecine. Vînătorii din acest neam, pe când umblau după vînat pe malul Meotidei,
au observat cum pe neaşteptate le-a ieşit înainte o cerboaică. Aceasta, aci înainta, aci se oprea
în loc arătându-le astfel calea prin apă.
124. Vînătorii urmând-o peste lacul Meotida, pe care socoteau că nu-l pot trece, ca pe o mare,
l-au trecut cu picioarele. Şi îndată ce a apărut necunoscuţilor pământul scitic, cerboaica a
dispărut. Cred că din invidie faţă de sciţi au făcut aceasta acele duhuri, din care îşi trag
obîrşia.
125. Ei, însă, care nu ştiau că există altă lume în afară de Meotida, conduşi de admiraţie faţă
de pământul scitic şi, iscusiţi cum sînt, gândind că acel drum necunoscut de nimeni înainte,
este arătat în chip miraculos doar lor, s-au întors la conaţionali şi le-au povestit cele
întâmplate. Lăudând Sciţia şi îndemnându-i pe ai lor să meargă cu ei pe calea pe care le-o
arătase cerboaica, au pornit în grabă spre Sciţia şi pe cîţi sciţi i-au prins la început i-au adus
jertfe pentru victorie, iar pe ceilalţi i-au bătut şi i-au supus.

375. 126. Îndată ce au trecut acel mare lac, ca un vârtej i-au răpit pe alpidzuri, alcidzuri, itimari,
tuncarsi şi boisci, care locuiau în ţinuturile acestea ale Sciţiei. Chiar şi pe alani, la fel de buni
luptători, dar deosebiţi în ce priveşte obiceiurile şi felul de viaţă, i-au subjugat după ce i-au
învins în cîteva bătălii.
127. Iar şi pe cei pe care întâmplător nu-i biruiau în luptă, insuflând mare spaimă prin
înfăţişarea lor îngrozitoare, îi alungau, prin aceea că faţa lor negricioasă inspira groază, fiind,
dacă se poate spune aşa, o bucată de carne diformă, iar nu faţă omenească, şi ochii mai
degrabă un fel de puncte decât lumini. Aspectul trăda un suflet nedemn de încredere, pe care
o inspirau din prima zi de naştere chiar şi copiilor lor. Căci celor de sex bărbătesc de îndată ce
sînt născuţi li se taie obrajii, pentru ca înainte de a primi hrana laptelui să fie siliţi să suporte
durerea rănii.
128. De aceea îmbătrânesc imberbi şi ca tineri sînt fără frumuseţe, fiindcă pe faţa brăzdată cu
fierul din cauza cicatricilor creşterea neregulată a bărbii dă un aspect respingător. Sînt mici
de statură, dar iuţi la mişcări şi foarte îndemânatici la călărie, laţi în spate şi pregătiţi să tragă
cu arcul, cu gâtul puternic şi capul ridicat în sus, cu priviri pline de îngâmfare. De aceea, sub
chipuri de om ascund o sălbăticie de fiară.
129. Când geţii au văzut acest neam, pregătit pentru orice şi jefuitor a multor neamuri, s-au
speriat şi au început să chibzuiască, împreună cu regele lor, cum ar putea să scape de un astfel
de duşman. Hermanaric, regele goţilor, cel care biruise, cum am spus mai înainte, multe
neamuri, totuşi tocmai pe când se gândea la primejdia hunilor, a fost trădat în următoarea
împrejurare de neamul infidel al rosomonilor, care atunci îi era supus între alte