1. Analiza conceptului de joc
Inst: Iuga Denisa Paula
Gradinita „Veseliei”, Gherla
Una din cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul. Jocul
este extrem de important pentru copil. Jocurile la vârsta preşcolară au un caracter
imitativ. Copiii repetă şi reproduc în jocurile lor ceea ce au reuşit să obseve în mediul
înconjurător. Jocul este ca un exerciţiu cu ajutorul căruia copilul se pregăteşte pentru
viaţă. Este vorba despre un exerciţiu care prin îndrumare, duce la perfecţionare şi
dezvoltare.
Lucian Blaga spunea că “înţelepciunea şi iubirea copilului este jocul”. În mod
obişnuit, asemenea activitate este considerată ca izvorâtă din nevoia de acţiune, de
mijlocire a copilului – o modalitate de a-şi consuma energia sau de a se distra; un fel
plăcut de a utiliza timpul.
Jocul este extrem de important pentru copil. Dacă te opreşti vreodată să priveşti cum
se joacă copiii, observi că sunt atât de ocupaţi, atât de prinşi în „vraja jocului”, încât ai
putea afirma că pentru moment aceştia trăiesc într-o lume doar a lor, o lume magică unde
totul este posibil. Jocul implică situaţii ce oferă prilejurile cele mai bogate prin care
copilul învaţă experimentând.
Pentru copil, jocul este munca sa, iar adulţii nu trebuie să minimalizeze această
activitate, nici seriozitatea cu care ea este îndeplinită de cei mici. Mai degrabă, adulţii
trebuie să se bucure că micuţii învaţă făcând efectiv ceva, aşa cum spune un vechi
proverb chinezesc:
“Aud şi uit,
Văd şi ţin minte,
Fac şi înţeleg”.
În literatura psihopedagogică, jocul este considerat ca o activitate complexă a
copiilor, în care ei reflectă şi reproduc lumea şi societatea, aflându-se şi integrându-se la
dimensiunile lor.
1

2. Încă din secolul trecut, problematica jocului i-a preocupat pe diverşi specialişti.
Psihologi, pedagogi, antropologi, filosofi au încercat să explice natura jocului,
conturându-se anumite teorii care, la vremea lor, au fost acceptate total, dar apoi li s-au
adus anumite critici. Aceste teorii au oferit concluzii valoroase pentru înţelegerea
apariţiei, manifestării şi esenţei jocului. Privind aceste contribuţii în ansamblul lor, ele
pot fi grupate în două categorii de interpretări ale jocului, respectiv biologizante şi
psihosociologice.
Importanţa pe care o are jocul în viaţa copilului este conferită de faptul că
satisface dorinţa firească de manifestare, de acţiune şi de afirmare a independenţei
copilului. Prin joc copilul învaţă să descifreze lumea reală, motiv pentru care H. Vallon
apreciază jocul ca pe o activitate de pre-învăţare. Acţionând asupra obiectelor şi fiinţelor
din jur, copilul cunoaşte treptat lumea, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere,
dobândeşte încrederea în forţele proprii.
Conform teoriei biologice a lui Karl Gross, jocul ar fi un exerciţiu pregătitor
pentru viaţa adultului, prin faptul că el ar fi un mijloc de exersare a predispoziţiilor în
scopul maturizării. El ajunge să identifice jocul copiilor cu cel al animalelor, biologizând
esenţa socială a jocului. Deşi limitată, teoria pre-exerciţiului pentru viaţă a lui Gross
admite un lucru de reţinut, şi anume, evoluţia conduitelor de joc şi a complexităţii jocului
fiinţelor aflate la un nivel mai înalt pe scara filogenetică.
Teoria lui Gross este completată de concepţia lui H. Carr care atribuie jocului
funcţia de a trezi tendinţele care zac amorţite în indivizi, atunci când necesităţile vieţii nu
vin să le stimuleze şi de a completa lacunele vieţii - teoria exerciţiului complementar sau
a compensaţiei. H. Carr a îmbogăţit analiza cu privire la joc cu încă un aspect: jocul are
un rol special de purificare, de debarasare a fiinţei umane de o serie de tendinţe
instinctuale care persistă o vreme după naştere şi care ar putea fi considerate antisociale,
contravenind stilului de viaţă contemporan (de exemplu, tendinţele războinice, instinctul
de pândă). Jocul nu anulează aceste porniri, ci canalizează personalitatea, degajând-o de
opresiunea lor. Este vorba despre teoria acţiunii cathartice a jocului şi, după unele studii,
de teoria atavismului.
Conform teoriei lui Haekel, activitatea ludică nu ar fi altceva decât o repetare
inerţială a unora dintre manifestările primitive ale vieţii.
2

3. Alţi autori, precum St.Hall pune la baza explicării jocului legea biogenetică a lui
Haekel, de unde reiese că jocul ar fi o repetare a instinctelor şi formelor de viaţă primitive
în ordine cronologică a apariţiei lor. Pe baza teoriei atavismului Hall consideră că jocul
este un exerciţiu necesar tuturor funcţiilor rudimentare devenite inutile, pe care copilul le
exercită “ aşa cum mormolocul îşi mişcă coada pentru a scăpa de ea”. Ignorând astfel
dimensiunea socială a jocului, prezintă tendinţa reducţionistă de a plasa fenomenul ludic
în exclusivitate în sfera fenomenelor a căror determinare este în totalitate biologică.
Contribuţii importante pentru lărgirea cadrului explicativ al fenomenului ludic au
adus teoriile psihosociologice care au avut o importanţă deosebită şi pentru adaptarea
activităţii de joc la cerinţele şi finalităţile proceselor educaţionale.
Cea mai veche teorie explicativă a jocului, a cărei esenţă persistă în mentalitatea
comună este teoria recreaţiunii, a cărui autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii,
lui fiindu-i atribuite exclusiv funcţii recreative. Teoria lui Lazarus explică jocul ca mijloc
de satisfacere a necesităţii de repaus, de recreere. Explicaţia este simplistă şi îngustează
aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este
activitatea fundamentală. Deşi această teorie are valabilitate pentru jocurile şi distracţiile
adulţilor, a fost reconsiderată prin teoria odihnei active care demonstrează că activitatea
ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă şi are importante funcţii de recuperare.
Cercetătorul S.Iliov afirmă că “jocul are un caracter polivalent fiind pentru copil
şi muncă şi artă şi realitate şi fantezie”. În consens cu această caracteristică, el
precizează că “jocul este însăşi viaţa”.
“Jocul constituie o admirabilă modalitate de a-i face pe elevi să participe activ la
procesul de învăţare”- aprecia J.Bruner.
H. Spencer, tot de pe o poziţie biologizantă, elaborează teoria surplusului de
energie, conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Dacă s-ar
accepta această teorie, nu s-ar explica de ce copilul se joacă şi atunci când este obosit.
Pentru Schiller, jocul este o activitate estetică. Surplusul de energie, liberă de
cerinţele exterioare, constituie doar o condiţie a apariţiei plăcerii artistice pe care o
asigură jocul.
K. Buhler încearcă o explicaţie aproape similară cu precedenta, afirmând că
copilul se joacă pentru plăcerea pe care o simte în timpul jocului (teoria plăcerii
3

4. funcţionale). Nici de data aceasta nu se poate explica de ce copiii se joacă acceptând şi
chiar optând pentru jocuri care nu provoacă plăcere. Dacă socotim plăcerea drept cauză a
jocului, înseamnă să pierdem din vedere în bună măsură conţinutul real al acestuia.
S. Freud atribuie jocul unei trebuinţe refulate ce îşi găseşte concretizarea prin
intermediul acestei modalităţi de exprimare.
A.Adler apreciază că jocul ar fi o formă de exprimare a “complexului de
inferioritate”, o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se manifesta în
viaţă. Teoria contravine realităţii constante, care a dovedit că prin joc copilul cunoaşte
realitatea şi capătă încredere în forţele proprii.
Dezvoltând teoria lui Karl Gross, pedagogul elveţian, Eduard Claparède,
considera jocul tot un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adultului, subliniind ideea potrivit
căreia, copilul nu se joacă pentru că este tânăr, ci e tânăr pentru că simte nevoia să se
joace. Claparède consideră că tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile
copilului, iar pe de altă parte de gradul dezvoltării sale organice şi îl apreciază ca agent de
dezvoltare, de expansiune a personalităţii în devenire. Eduard Claparède consideră că
jocul este un fenomen ce poate fi explicat astfel : ”curentul dorinţelor noastre, al
intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieşire în ficţiune, prin joc, atunci când
realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare”. Esenţa jocului, după Claparède, nu
rezidă în forma externă a comportamentului, care poate fi identic în joc şi în afara jocului,
ci în raportarea internă a subiectului faţă de realitate. Particularitatea esenţială a jocului
este ficţiunea, susţine Claparède. Comportamentul real se transformă în joc sub influenţa
ficţiunii. Astfel, în concepţia lui Ed. Claparede funcţia principală a jocului este aceea de
a permite individului să-şi realizeze Eul, să-şi manifeste personalitatea într-un cadru care
îi permite acest lucru. El recunoaşte şi funcţiile de divertisment, relaxare, agent de
manifestare socială şi de transmitere a ideilor şi obiceiurilor de la o generaţie la alta.
J. Chateau consideră că jocul oferă posibilitatea descătuşării fiinţei umane de
lumea înconjurătoare, că anticipează conduitele superioare pentru copil. orice activitate
fiind joc. De asemenea Chateau consideră că prin joc copilul se dezvoltă, copilăria fiind
ucenicia vârstei mature, tot prin joc copilul traduce potenţele virtuale care apar succesiv
la suprafaţa fiinţei sale. Jocul are pentru copil caracterul unei activităţi foarte serioase în
care se identifică cu personajul interpretat (fiind vorba de iluzii ludice). Acest aspect îl
4

5. asimilează situaţiei maturului care, dăruindu-se actului de creaţie se detaşează de
realitate, contopindu-se cu noua situaţie. Jocul este calea de transformare a plăcerii
senzoriale în plăcere morală, întrucât el devine o acţiune intenţionată cu o finalitate
conştientă. Pentru copil, jocul este prilejul de afirmare a eului, în timp ce pentru adult este
o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii. Dacă teoria lui Chateau în privinţa naturii
jocului, a funcţiilor sale sociale, are unele limite, ea este totuşi bogată şi abundă în
amănunte atunci când se referă la structura acestuia.
Analizând problematica apariţiei şi esenţei jocului, Wundt se numără printre
primii autori care face o distincţie pertinentă între specia umană şi cea animală din acest
punct de vedere.
Pentru Wundt, jocul la nivel uman se afla într-o strânsă legătură cu munca. Munca
oferă, prin rezultatele sale, satisfacţie celui care o desfăşoară, iar jocul, afirmă acesta, nu
este altceva decât prototipul mai mult sau mai puţin simbolizat al unei astfel de activităţi.
Diferenţa principală constă în aceea că, în cazul jocului, scopul util, specific
muncii, este practic înlăturat, păstrându-se în schimb doar plăcerea care însoţeşte
desfăşurarea unei activităţi necesare.
Cercetări minuţioase asupra psihologiei jocului a făcut şi D.B. Elkonin care
defineşte jocul astfel: "Jocul este acea formă de activitate în care relaţiile sociale dintre
oameni se recrează în afara condiţiilor activităţii utilitare nemijlocite." ("Psihologia
jocului", 1980).
A.N.Leontiev apreciază jocul ca o activitate de tip fundamentală cu rol hotărâtor
în evoluţia copilului, constând în reflectarea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate
proprie copilului, rezultat al interferenţei dintre factorii biopsihosociali. Jocul este
transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, prelucrării
aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului. Jocul este o activitate cu caracter dominant
la această vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activităţi din
viaţa copilului, după durata şi ponderea sa, după eficienţă, în sensul că jocul este
activitatea care conduce la cele mai importante modificări în psihicul copilului.
Originea jocului este pentru el decalajul dintre cerinţele mediului extern şi
posibilităţile copilului de a le face faţă, decalaj ce se rezolvă prin activitatea ludică în care
5

6. trebuinţa copilului de a acţiona asupra realului se îmbină cu formarea şi dezvoltarea
procedeelor de acţiune.
Astfel, jocul s-ar naşte din următoarele trebuinţe:
 trebuinţa de mişcare şi acţiune a copilului;
 trebuinţa de asimilare a realului la sine;
 trebuinţa de valorificare a propriei persoane;
 trebuinţa de a se identifica cu adultul şi de a se compara cu el.
În această idee, cunoscutul psiholog L.S. Vâgotski afirma că activitatea de joc
este formativă în deplinul înţeles al cuvântului atunci când cerinţele formulate (prin
reguli, sarcini sau subiect) sunt cu puţin peste posibilităţile copilului, date de nivelul de
dezvoltare atins de acesta. Vizarea "zonei proximei dezvoltări" face ca sarcinile de joc să
constituie un stimulent pentru dezvoltarea psihofizică a copilului.
Psihologul Jean Piaget defineşte jocul ca “o activitate prin care copilul se
dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale”. Pentru Piaget jocul are
următoarele funcţii: funcţia de adaptare, funcţia formativă, funcţia de descărcare energică
şi rezolvare a conflictelor, funcţia de sociabilizare. Jocul este definit de psihologul
eleveţian si ca un "exerciţiu funcţional" cu rol de "extindere a mediului", o modalitate de
transformare a realului, prin asimilare şi acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. În
evoluţia jocului, Piaget delimitează trei mari categorii de joc: jocul-exerciţiu, jocul
simbolic şi jocul cu reguli. Până la un punct psihologul elvetian se declară de acord cu
teoria freudistă a jocului. El acceptă ideea că jocul simbolic se referă şi la conflicte
inconştiente: apărare împotriva angoasei, a fobiilor, agresivitate sau identificarea cu
agresorii, retragere din frică sau competiţie.
Pedagogul rus K.D.Usinski a definit jocul ca formă de activitate liberă prin care
copilul îşi dezvoltă capacităţile creatoare şi învaţă să-şi cunoască posibilităţile proprii. El
apreciază şi rolul formativ al jocului, cu deosebire la vârsta preşcolară. “ Jocul reprezintă
activitatea liberă a copilului şi dacă comparăm interesul pe care îl prezintă, jocul şi
număratul, diversitatea urmelor lăsate de el în sufletul copilului, cu influenţele analoage
pe care le exercită învăţătura în primii 4-5 ani este evident că supremaţia o deţine
jocul”. Acelaşi psiholog afirma că pentru a trezi interesul copiiilor, jocul trebuie să fie
6

7. original, să fie creat de copilul însuşi : “Numai jocurile care sunt produsul imaginaţiei şi
sunt accesibile copilului devin distractive şi contribuie la dezvoltarea lui psihică”
În sistemul pedagogic al lui P.H.Leshaft, jocurile ocupă un loc foarte important.
El le atribuie un mare rol instructiv educativ. Leshaft defineşte jocul ca un exerciţiu cu
ajutorul căruia copilul se pregăteşte de viaţă. Dar, precizează el, este vorba de un
exerciţiu care prin îndrumare, duce la perfecţionare şi dezvoltare. „Tot ce se exersează se
dezvoltă şi se desăvârşeşte, tot ceea ce nu se exersează decade”.
Buytendyk îşi construieşte teoria despre joc pornind de la principii opuse tezelor
lui Karl Gross. Dacă pentru Karl Gross jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei, pentru
Buytendyk dimpotrivă, copilăria explică jocul: fiinţa se joacă pentru că este tânără. În
ceea ce priveşte particularităţile jocului, Buytendyk le conduce şi le pune în legătură, în
primul rând, cu particularităţile dinamicii comportamentului copilului, iar în al doilea
rând cu principalele înclinaţii vitale.
P.P. Blonski defineşte jocul ca fiind o formă principală de manifestare a spiritului
activ al copilului în procesul căruia acesta îşi exersează forţele, îşi lărgeşte orientarea şi
îşi însuşeşte din experienţa socială, reproducând şi combinând creator fenomene din viaţa
ce îl înconjoară.
Rubinstein afirmă că „ jocul este înainte de toate o activitate conştientizată,
adică un ansamblu de acţiuni conştientizate, legate prin caracteul unitar al
motivului”.Jocul este o activitate, deci el este expresia unui anumit raport al individului
cu realitatea înconjurătoare”.
Concluzionând putem afirma că jocul este o “realitate permanentă”, cu mare
răspândire şi mobilitate pe scara vârstelor.
7

8. Bibliografie:
Glava,A.,Glava,C.( 2002)- „Introducere în pedagogia preşcolară”, Editura Dacia,Cluj -
Napoca
Răduţ-Taciu, Ramona (2004 )- „ Pedagogia jocului: de la teorie la aplicaţii”, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
Zlate, Ştefania (2003) - „Metodica activităţilor de dezvoltare a limbajului şi contribuţia
jocului didactic la îmbogăţirea vocabularului”, Ed. BREN, Buc.
8