Psihologia Varstelor 2015

1. 3. ETAPA FETALĂ
Cele trei caracteristici ale ultimei perioade prenatale sunt: a) creştere accelerată; b) morfogeneza şi începutul
specializării funcţionale a sistemelor organice şi senzoriale; c) apariţia comportamentului şi stabilirea primelor interacţiuni cu
mediul ambiant.
a) Creşterea accelerată: Figura nr. 4 este suficient de convingătoare în a ilustra că, faţă de primele două etape prenatale,
procesul creşterii se accelerează considerabil acum. Reperele lunare ale greutăţii şi lungimii sunt prezentate în caseta nr. 4
Figura nr. 4 Etape ale creşterii
La naştere, în cazul greutăţii, variabilitatea normală este cuprinsă între 2,5 – 4 kg. Cei mai mulţi dintre nou-născuţi se înscriu
între 3-3,5 kg. În lungime, ea oscilează între 44-55 cm.
Ca excepţionalitate, s-au înregistrat noi născuţi (1879, 2002) cu o greutate de 10 kg.(!) Pentru a ne da seama de semnificaţia
fenomenului, să ne reamintim că la un an greutatea este în jur de 9,2 – 9,5 kg. Şi reversul are reprezentare. Sunt consemnate cazurile
unor nou-născuţi (1938, 1989) care au supravieţuit în ciuda unei greutăţi la naştere excepţional de mici: 280 gr !!.
Variabila sex acţionează ca diferenţiator în cazul creşterii pre- şi post natale, fetiţele realizând valori mai mici atât la greutate
cât şi la lungime.
Cu o săptămână înaintea naşterii, creşterea încetează.
2013
6
C A S E T A N R . 4
REPERE ALE CREŞTERII PRENATALE
GREUTATE
*
LUNGIME
*
zigot: 0,1 – 0,2 mm
l1: 5 gr l1: 0,5 cm (creşte cu 1 mm/zi)
l2: 27 gr l2: 3 cm
l3: 35 gr l3: 7-8 cm
l4: 300 gr l4: 15-20 cm
l5: 600-700 gr l5: 30 cm
l6: 1200 gr l6: 35 cm
l7: 1700 gr → 50 % din greutatea de la naştere l7: 41 cm → 80 % din lungimea de la naştere
l8: 2000-2500 gr l8: 46 cm
l9: 3000-3500 gr l9: 50 cm
*
ATENTIE ! Valorile numerice sunt orientative.

2. T E M Ă
Pornind de la datele din caseta nr. 4, precizaţi: a) în perioada fetală, cine are un ritm mai accelerat, creşterea în greutate sau
cea în lungime?, b) ce valoare practică vedeţi în afirmaţia din chenar a casetei?
b) Morfogeneza şi începutul specializării funcţionale a sistemelor organice şi senzoriale. Ca să putem urmări semnificaţia
acestor fenomene ne vom referi şi la premisele lor embrionare (i) şi nu doar la ceea ce se întâmplă în perioada fetală (ii). O atenţie
aparte este consacrată dezvoltării creierului (iii).
i) La 4 săptămâni embrionul are câţiva milimetri lungime şi prezintă nişte structuri cu aparenţă de branhii. Acestea sunt forme primare
ale gâtului şi feţei. Ceea ce pare a fi o „coadă” reprezintă extremitatea inferioară a coloanei vertebrale. Capul ocupă deja ½ din
această structură. Primele diferenţieri la nivelul feţei sunt eboşele ochilor, urechilor, nasului, limbii şi chiar a gingiilor.
ii) Între 8-12 săptămâni, membrele sunt schiţate, apar mugurii viitoarelor degete. Buzele se separă de maxilare, apar germenii dinţilor,
se formează căile respiratorii, creierul are structura de bază. Începând de la 16 săptămâni se schimbă proporţiile corporale. Dacă
până acum capul a fost enorm, începe din acest moment să crească etajul inferior al corpului. După această vârstă aparenţa este
de bebeluş în miniatură. Organele de simţ îşi definitivează aspectul. Toate organele interne şi-au atins forma tipică. Organismul
fetal nu poate încă supravieţui în exterior, deşi toate sistemele de bază şi caracteristicile fizice sunt prezente, până la părul de pe
cap şi glandele sudoripare. Incapacitatea funcţională a sistemului respirator este una dintre principalele cauze ale neviabilităţii în
exteriorul corpului matern. Explicaţia este de natură biochimică. O substanţă specială, surfactantul, îmbracă alveolele pulmonare
ţinându-le deschise. Spre 23 de săptămâni începe producerea şi menţinerea acestei substanţe, dar nivelul producţiei este
insuficient pentru a menţine respiraţia independentă. În exteriorul corpului matern survine moartea prin detresă respiratorie.
După 35 de săptămâni (sau mai devreme), se produce suficient surfactant pentru o fiziologie respiratorie normală. O estimare a
şanselor de supravieţuire în funcţie de vârsta sarcinii este prezentată în caseta nr. 5. Către finalul sarcinii are loc intensificarea
activităţii organelor interne şi rotunjirea formelor corpului prin intermediul unui strat adipos subcutanat. Corpul este acoperit cu
lanugo (un perişor foarte fin) care fixează o substanţă grasă numită vernix caseoza.
C A S E T A N R . 5
PROGNOSTICUL SUPRAVIEŢUIRII
Vârsta sarcinii (săptămâni) 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 … 38 / 40
Prognostic (procentual) 0 19 32 49 64 79 86 90 94 96 … 100%
Vârsta minimă a supravieţuirii este astăzi de 180 zile (6 luni) cu intervenţie specială de protezare (suplinire) a funcţiilor vitale. Se apreciază că posibilităţile
tehnicii medicale moderne de a proteza „capacitatea vitală” a fătului prematur este în creştere, estimându-se posibilitatea intervenţiei chiar şi pentru o
prematuritate severă 10-12 săptămâni. Este de consemnat că 95 % dintre copii se nasc în intervalul 266-294 zile de gestaţie (se ajunge la 294 de zile
deoarece o întârziere sau o devansare a datei naşterii cu 14-15 zile este considerată normală).
(cf. L. Nilsson, Naître, Hachette, Paris, 1990, p. 177)
iii) Dezvoltarea sistemului nervos central (creier şi măduva spinării) este integrată şi foarte rapidă.
În a 18 zi există deja o aglomerare de celule precursoare celor nervoase. Pe măsură ce acestea se multiplică şi diferenţiază se
formează o structură tubulară (tubul neural), care se îndoaie la un capăt. Acesta estre locul în care se va structura creierul. La 4
săptămâni sunt schiţate măduva spinării şi un creier cu doi lobi. La 16 săptămâni structurile principale ale creierului sunt
asemănătoare cu cele ale adultului. Deşi etajele inferioare ale creierului sunt primele care se formează, fiind responsabile de
susţinerea vieţii şi coordonarea unor reflexe, dezvoltarea lor nu este suficientă pentru a susţine viaţa fătului în afara uterului. Între
32 – 36 săptămâni ariile senzoriale şi motorii ale cortexului sunt în parte funcţionale. Sunt de reţinut două evenimente:
• apariţia tuturor celulelor nervoase ale viitorului creier adult (estimate ca fiind între 3 şi 100 de miliarde1
). Acestea se
formează la specia umană între a 10-a şi a 20-a săptămână a vieţii prenatale;
• continuarea dezvoltării acestor celule cât şi a celor gliale. Raportul dintre neuroni şi celulele gliale este estimat a fi
între 1/1 – 1/101
. Glialele au rol în nutriţia neuronului şi în formarea tecilor de mielină. Aceste celule se multiplică până spre
al 2-lea an, iar mielinizarea continuă până spre 4 ani, iar după alţi autori chiar până în adolescenţă.
Dacă, sub aspectul prezenţei neuronilor, creierul fetal este asemănător celui adult, diferenţele structurale şi funcţionale sunt
însă foarte mari. În forma matură există nouă tipuri de neuroni aşezaţi în şase straturi diferite. În această etapă, nici dezvoltarea şi nici
distribuirea acestor celule nu este completă. Nici conexiunile neuronale nu sunt foarte numeroase în raport cu norma adultă în care
fiecare neuron are în medie 10.000 de conexiuni. La făt sunt prezente conexiunile indispensabile primelor adaptări. Este de reţinut
fenomenul de emondaj, relativ recent descris în literatura de specialitate. Teza tradiţională susţinea doar ideea formării circuitelor
sinaptice ca urmare a activităţii postnatale de adaptare la mediu. S-a evidenţiat şi existenţa unui proces invers: stingerea şi dispariţia
unor conexiuni prenatale neactivate de experienţele postnatale – emondajul.
În sinteză, să reţinem că între 4 – 10 săptămâni este etapa formării precursorilor neuronali, că neurogeneza propriu-
zisă se produce masiv în intervalul 10 – 20 săptămâni, dar continuă şi postnatal, inclusiv la vârsta adultă. Edificarea sistemului nervos
central presupune nu doar apariţia neuronilor, ci şi migrarea acestora la locul prescris în arhitectura cerebrală. In proporţie de 15 – 50
1
În exprimare matematică înseamnă între 3×109
- 1×1011
(R. Lécuyer, Le développement du nourrison, Dunod, Paris, 2004, p. 38)
2013
7

3. % are loc şi un proces de sinucidere neuronală programată, explicat fie prin necesitatea eliminării neuronilor redundanţi sau bolnavi,
fie prin competiţia trofică dintre aceştia. Din a doua jumătate a etapei prenatale, începe procesul genezei axonilor şi dendritelor,
continuat postnatal şi dublat de emondaj, ca şi cel de sinaptogeneză, bazat pe jocul redundanţă tranzitorie – stabilizare selectivă.
Sinaptogeneza are două puncte de vârf, în primii doi ani şi la adolescenţă.
c) Apariţia comportamentului şi stabilirea primelor interacţiuni cu mediul ambiant. Aspectele asupra cărora s-au acumulat
până acum date de cercetare sunt: i) motricitatea; ii) senzorialitatea; iii) procesele de învăţarea-memorare. Principala întrebare care îi
preocupă pe cercetători este cât de devreme răspunde viitorul copil şi cum?
i) Motricitatea deţine capul de afiş al descrierilor datorită precocităţii ei, dar şi posibilităţilor de a o surprinde. Muşchii sunt capabili de
mişcare de la 7/8 săptămâni. Mama percepe mişcările fătului începând de la 16/17 săptămâni. Deci, cel mai precoce răspuns
motor este prezent încă din faza embrionară. Astfel, la 7 săptămâni, stimularea cu un fir de păr în zona gurii conduce la o mişcare
reflexă a capului şi trunchiului. La 9 săptămâni, atingerea palmei conduce la îndoirea degetelor. La 11 săptămâni pot fi evidenţiate
mişcări de înghiţire. La 12 săptămâni fătul îşi mişcă picioarele, îşi strânge degetele, îşi mişcă capul, ca răspuns la stimulările
tactile. La 15 săptămâni se constată un progres. Aceeaşi stimulare în zona gurii conduce acum la mişcări reflexe doar ale acestei
zone. Este un bun exemplu al principiului diferenţierii şi integrării: de la reacţii globale la reacţii specializate.) De la 17 săptămâni
sunt înregistrate reacţii mimice: grimase, încruntări. La 23 săptămâni viitorul copil are o activitate spontană bogată. Doarme şi se
trezeşte ca un nou născut (10-14% din 24 h este activ). Are o poziţie preferată de somn. La 24 săptămâni deschide şi închide
ochii, are mişcări ale acestora sus-jos şi în lateral. Reflexul de apucare este suficient de puternic încât să-şi susţină întreaga
greutate corporală cu o singură mână. Înaintea naşterii comportamentul motor este foarte asemănător cu cel al nou născutului:
apucare, supt, lovire, reflexe tipice etc.
ii) Toate sistemele senzoriale sunt funcţionale înainte de naştere în ordinea: simţ tactil, kinestezic, olfactiv–gustativ, auz, văz. Această
ordine este comună tuturor vertebratelor.
1. Senzorialitatea tactilă este stimulată de contactul precoce cu lichidul amniotic, cu pereţii uterului şi cu părţile propriului corp.
Încă de la 3-4 luni apar reacţii la acest gen de stimuli. După alţi autori chiar mai devreme (7-8 săptămâni) şi la o stimulare,
relativ uşoară, echivalentă cu cea a atingerii cu un fir de păr. Există o cronologie şi o „cartografie” a sensibilităţii tactile: zona
feţei (8 săptămâni), palmă (11 săptămâni), tălpi (12 săptămâni), întregul corp (32 săptămâni), ce confirmă principiile cefalo-
caudal şi proximodistal. (A. Salter, 2001, apud A. Munteanu, Orizontul mirific al psihismului prenatal, Psihologie aplicată, 4, 2002, p. 24).
Sensibilitatea tactilă favorizează declanşarea reflexului de orientare bucală, ceea ce explică precocitatea comportamentului de
găsire şi sugere a degetului. Existenţa senzaţiilor algice (de durere) a fost evidenţiată biochimic prin prezenţa substanţelor
care acompaniază această trăire: betaendorfina, cortizolul etc.
2. Senzorialitatea kinestezică (gr. kinein – a se mişca, aisthesis – senzaţie) se bazează pe proprioceptori (receptorii musculari din
tendoane şi articulaţii) şi pe cei vestibulari (urechea internă). Primii sunt prezenţi din luna a 4-a şi sunt funcţionali la auto-
mişcările fetale sau la presiuni exogene. La 6-7 luni se înregistrează modificări cardiace şi mişcări ca reacţie la presiuni asupra
abdomenului matern. Prezenţa precoce a reflexului Moro (la prematuri de 25 de săptămâni) este semnul unei funcţionări
vestibulare.
3. Senzorialitatea olfactiv-gustativă cunoaşte o exersare timpurie, mediul intrauterin nefiind insipid şi nici inodor. Se estimează
existenţa a aproximativ 120 de substanţe odorifice la care se adaugă variaţiile induse de alimentaţia maternă. Pentru
dimensiunea gustativă, s-a putut evidenţia experimental existenţa de reacţii cam din luna a 4/5-a. Fătul poate discrimina gustul
dulce (zaharina injectată în lichidul amniotic din zona bucală conduce la accelerarea deglutiţiei) şi pe cel amar (lipidolul injectat
în lichidul amniotic din zona bucală conduce la suspendarea deglutiţiei, acompaniată de o mimică de rejectare).
4. Auzul este puternic incitat de două categorii de stimuli. Pe de o parte, zgomotul organismului matern (ritmul cardiac şi
borborismele). În cazul ritmului cardiac, coloana vertebrală maternă are rolul unei adevărate căi de transmisie şi rezonanţă. Pe
de altă parte, acţionează stimulările externe: vocea mamei, muzica, zgomotele, filtrate de lichidul amniotic. Fătul poate fi
condiţionat auditiv încă din luna a 7-a. Acest fapt are la bază capacitatea lui de „ascultare”. Se vorbeşte de o „ascultare”
reactivă din luna a 4-a şi de o „ascultare” activă după 24 de săptămâni (luna 6-a).
5. Senzorialitatea vizuală nu deţine în etapa prenatală locul întâi pe care îl ocupă postnatal. Dar, la fel ca şi celelalte capacităţi
senzoriale şi văzul este activ încă din această etapă. Ochii se deschid de la 5½ - 6 luni. La 7 luni, diferenţierea elementelor
componente ale retinei este realizată, ceea ce permite o sensibilitate la lumină. Aceasta este exersată prenatal, dată fiind
tenta roşietică a luminozităţii din uter, în condiţii naturale speciale (expunerea corpului matern la soare) sau prin practici
experimentale (o lumină rece proiectată pe abdomen, timp de 20 minute, fără atingerea acestuia, declanşează o reacţie fetală
certă). Formele de operaţionalizare ale reacţiei fetale practicate până acum sunt bazate pe înregistrarea ritmului cardiac,
mişcărilor reflexe, elementelor motricităţii generale sau specifice (mimică, deglutiţie etc.), potenţialului EEG, potenţialului
histochimic etc.
T E M Ă
Explicaţi de ce în experimentul invocat mai sus apar precizările că este vorba de o lumină rece care
acţionează fără atingere.
iii) Dintre activităţile decelabile în perioada fetală, cercetarea a insistat asupra învăţării, iar dintre procese, pe formele incipiente de
memorare. Două dintre formele acestora au constituit obiect de studiu predilect: 1) condiţionarea; 2) habituarea.
2013
8

4. 1) În cazul condiţionării rezultatele sunt promiţătoare, dar greu de generalizat în interiorul vârstei prenatale. Există însă
certitudinea condiţionării nou născutului (0-2/4 săptămâni) şi bebeluşului încă din faza prenatală2
. Studiile anilor ’90 asupra
percepţiei fetale auditive au ajuns la următoarele concluzii: expunerea prelungită la vocea maternă şi la alte categorii de
stimuli sonori, determină:
a. preferinţa pentru vocea maternă;
b. preferinţa pentru limba maternă;
c. preferinţa pentru anumite secvenţe, citite sau cântate.
T E M Ă
Imaginaţi-vă că faceţi parte din echipele care au ajuns la cele trei concluzii menţionate. Descrieţi procedura
experimentală pe care aţi utilizat-o pentru fiecare caz în parte.
2) Habituarea3
(învăţarea negativă) desemnează blocarea unui răspuns reflex necondiţionat în caz de repetare identică ca
intensitate a stimulului. Ea se deosebeşte de extincţie care înseamnă blocarea, stingerea unui reflex condiţionat. Rezultatele
de laborator, dar şi cele obţinute prin observaţia cotidiană, indică:
a) supunerea la o stimulare auditivă repetitivă de tip zgomot duce la diminuarea progresivă a răspunsului motric general şi a
ritmului cardiac. Faptul a primit o confirmare neaşteptată din cotidian. Astfel, nou născuţii care, în perioada fetală, au
„cunoscut” zgomotul marilor aeroporturi, dată fiind situarea locuinţei părinţilor în acele zone, au probat că o mai lungă
expunere prenatală conduce la o mai redusă reacţie postnatală la zgomotul avioanelor, în timp ce nou născuţii din lotul
de control reacţionează prin plâns la acest gen de stimulare. Totuşi, copiii habituaţi la zgomotul avioanelor se trezesc şi
plâng la un zgomot identic ca energie şi spectru sonor, dar de altă provenienţă. Aceasta dovedeşte faptul că nu şi-au
pierdut sensibilitatea generală, ci doar şi-au specializat-o prin habituare.
b) în cazul unor prematuri cu vârsta medie de 31,8 săptămâni, prezentarea repetată a unui miros A (de 10 ori a câte 10 s)
induce reducerea progresivă a amplitudinii expresiei faciale. Aceasta revine în prezenţa unui nou miros, B (Goubert, ş.a.,
2002, apud. R. Lécuyer, 2004).
Habituarea este interpretată şi ca probă a existenţei precoce a unei memorii de scurtă durată. A nu mai reacţiona, presupune
identificarea stimulului prin compararea lui cu cel anterior. Compararea presupune stocarea unor impresii. În funcţie de
concluziile tratamentului noii informaţii – stimul identic, stimul diferit – se declanşează fie o reacţie de blocaj fie una de
răspuns.
4. NAŞTEREA
În ciuda universalităţii sale în lumea mamiferelor şi a asistării naşterii din vremuri imemoriale, mecanismul acesteia este în
continuare obiect de cercetare. Sunt întrebări la care încă se caută răspuns: cum se declanşează procesul?, are fătul partea lui „de
intervenţie”?, cât de mult influenţează variabila culturală procesul naşterii, dat fiind caracterul său psihosomatic recunoscut?, este mit
sau realitate teza neviabilităţii celui născut la 8 luni?
Aspectele la care ne oprim vizează analiza naşterii ca fenomen ce declanşează un proces adaptativ major, dată fiind ruptura
de mediu pe care o provoacă (vezi caseta nr. 6) şi statutul său de variabilă diferenţiatoare între nou născuţi.
C A S E T A N R . 6
NAŞTEREA CA SCHIMBARE DE MEDIU
Caracteristici ale
mediului prenatal
Caracteristici ale
mediului postnatal
Cerinţe Sisteme şi organe implicate
٠ mediu lichid ٠ mediu aerian ٠ organizarea respiraţiei ٠ sistem respirator
٠ digestie parazitară
(heterotrofă) simplificată
٠ digestie autonomă activă ٠ organizarea procesului asimilării
şi digestiei (consecinţă: icterul
fiziologic din primele zile)
٠ stomacul, rinichii, glandele
٠ temperatură constantă (±
360
C)
٠ temperatură variabilă ٠ termoreglare* proprie ٠ sistem nervos –hipotalamus
٠ circulaţie sangvină
dependentă de organismul
matern
٠ circulaţie sangvină
independentă
٠ oxigenarea şi asigurarea
aspectului nutritiv autonom
٠ sistem circulator
٠ organe de simţ slab stimulate ٠ „bombardament” senzorial ٠ adaptare senzorială primară ٠ organe de simţ,
sistem nervos
٠ imunitate heteronomă (aport
matern) sau prin intermediul
filtrelor placentare
٠ invazie de agresori ٠ formarea coeficientului personal
de imunitate
٠ splina,
măduva spinării
٠ efort diminuat ٠ efort mare ٠ consum energetic masiv ٠ ficatul şi sistemul muscular
٠ creştere accelerată ٠ scădere temporară în greutate ٠ nou echilibru prin reorga-nizarea
metabolismului
٠ sistem endocrin
2
Al. Piontelli, From Fetus to Child, Routledge, New York, 1992 (Biblioteca de Pedagogie – III.12438)
3
R. Rogozea, Viorica Florea-Ciocoiu, Învăţarea negativă: habituarea, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982
2013
9

5. ٠ antrenare cerebrală redusă ٠ solicitare foarte intensă ٠ adaptare activă ٠ sistemul nervos
* Importanţa termoreglării provine din faptul că asigurarea funcţiilor celulare este realizată de enzime. Acestea pot funcţiona doar într-un interval
termic îngust. O scăderea bruscă a temperaturii duce la încetinirea funcţiilor, ceea ce pune întregul metabolism în pericol. O creştere a
temperaturii conduce la accelerarea activităţii fiziologice, cu riscul opririi acţiunii enzimelor. Se poate ajunge la perturbarea respiraţiei (se
accelerează), creşterea acidităţii sângelui şi la un dezechilibru biochimic şi fiziologic. În instalarea propriei termoreglări, problema nou-
născutului este generată de raportul inegal dintre suprafaţa corporală mai mare şi greutatea lui, la care se adaugă stratul adipos redus. Aceşti
factori determină, în aceleaşi condiţii termice, pierderi de căldură de 4 ori mai rapide decât ale adultului. Deşi mecanismele de termoreglare
intră rapid în funcţie după naştere (la circa 15 minute) şi funcţionează după modelul adult în 2-3 ore, acestea sunt suprasolicitate De aceea
este necesară o intervenţie de susţinere termică a nou-născutului din partea mediului.
(adaptare după U. Şchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1981, p.49)
Vârsta şi greutatea la naştere sunt criterii diferenţiatoare între nou-născuţi.
Conform celei dintâi se operează cu următoarele categorii: a) nou născutul la termen; b) prematurul – cei născuţi înainte cu 3
săptămâni sau mai mult; c) postmaturul – întârziere de două săptămâni şi peste (aceştia reprezintă circa 10% dintre nou născuţi); d)
dismaturul/imaturul – copiii născuţi la termen, dar cu nedezvoltări funcţionale cu etiologie diversă.
În funcţie de greutatea la naştere se deosebesc: a) nou născuţii ponderali (de peste 2500 gr.); b) nou născuţii cu greutate
mică (între 1500 şi 2500 gr), nou născuţii cu greutate foarte mică (1000-1500 gr.). Există şi situaţii limită, nou născuţi cu greutate între
500-1000 gr. Date fiind posibilităţile moderne de intervenţie 50 % dintre ei pot supravieţui.
Toţi nou născuţii asistaţi medical sunt supuşi unor evaluări încă din primele minute după naştere. Rezultatele la testul APGAR
apreciază funcţionalitatea nou născutului şi necesarul intervenţiei pediatrice în acel moment (Procedura a fost iniţiată în 1953 de
medicul pediatru Virginia Apgar). Sunt notaţi cinci parametri, fiecare cu câte trei expresii posibile (vezi tabelul de mai jos). Nota maximă
este 10.
PULS EFORTUL RESPIRATOR TONUS MUSCULAR
IRITABILITATE
(ciupit picior/sondă nas)
CULOAREA TEGUMENTELOR
Absent 0 absent timp de 60” 0 flasc 0 absentă 0 palidă / albastră*
0
Sub 100 1 încet, neregulat 1 uşoară flexie 1 grimasă
/ mişcare uşoară
1 roz, doar extremităţile
albe
1
100-140 2 bun, cu strigăt 2 flexie, mişcare activă 2 plâns, strigăt 2 roz, întregul corp 2
*
Tenta albastră se datorează fenomenului de anoxie: deprivarea de oxigen survenită în timpul naşterii. Este foarte periculoasă pentru viaţa celulelor,
mai ales a celor nervoase.
Imediat după naştere, nota 10 este rară, dar după 5 minute 85-90% dintre nou născuţi o obţin.
Semnificaţia notelor APGAR: 10-7 – normal, asistenţă curentă; 4-7 – sunt probleme care reclamă ajutor specializat; sub 4 –
pericol, intervenţie de tip reanimare. S-au încercat diverse studii corelaţionale între scorul APGAR şi dezvoltarea ulterioară a copiilor.
Rezultatele obţinute până în acest moment sunt contradictorii.
O altă problemă care i-a interesat pe cercetători a fost cea a bonding-ului (engl. bond – legătură, înlănţuire). Fenomenul
denumeşte ataşamentul instantaneu al mamei pentru copil în momentele ce urmează naşterii. Din perspectivă etologică, bonding-ul
este echivalentul fenomenului de imprinting. S-a crezut că există o perioadă sensibilă pentru bonding (zile, luni), la fel ca şi în cazul
imprinting-ulu. Rezultatele unor echipe diferite de cercetare sunt însă contradictorii. Ceea ce a rămas este o consecinţă practică a ideii
de bonding. Ea s-a materializat în încetarea practicilor de separare a copilului de mamă imediat după naştere. Maternităţile moderne,
şi în virtutea „spiritului bonding-ului”, permit asistenţa tatălui la naştere, cât şi rămânerea copilului lângă mamă pe tot timpul spitalizării.
5. DEZVOLTAREA PRENATALĂ. CONCLUZII
• Etapa prenatală este departe de a-şi fi dezvăluit resursele şi secretele, inclusiv din punct de vedere fiziologic.
• Interacţiunea copil-mediu începe înaintea naşterii sale şi nu are doar caracter biologic.
• Primele experienţe ale vieţii psihice sunt trăite încă de acum şi ele pot marca cel puţin reacţiile postnatale imediate.
• În etapa prenatală fătul nu este un factor pasiv, ci, prin sistemul său hormonal, acţionează nu numai asupra fiziologiei materne, ci
şi asupra propriului psihism. El are hormoni proprii de creştere, biochimism intern propriu, funcţii şi reacţii adaptative
personalizate.
• Chiar din acest stadiu, fiecare dintre noi îşi manifestă unicitatea. Acum ea se exprimă în natura şi cantitatea mişcărilor, în poziţiile
preferate, în pattern-ul reactivităţii senzoriale.
Aceste date induc firesc întrebarea: Când începe viaţa? Suntem încă departe de a avea un unic răspuns. Geneticienii creştini tind să
fixeze acest moment odată cu formarea zigotului. Argumentul lor este că din momentul în care a început procesul acesta este
nonreversibil şi conduce la formarea unei noi vieţi, ca structură unică bio-psiho-socială. Embriologii leagă răspunsul lor de instalarea
autonomiei fiziologice a fătului, ceea ce înseamnă o vârstă de 3 luni. Este evident că natura răspunsului dat la această întrebare stă la
baza alegerii deontologiei de cercetare experimentală a acestei perioade. Se conturează patru variante. Cercetarea prenatală adoptă
normele deontologice echivalente celor practicate în experimentele vizând: a) organismul matern din care fătul constituie o parte; b)
organismul animal; c) o entitate vie, fără a fi persoană însă ; d) organismul infantil.
Bibliografie alternativă: Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Polirom, 2006
2013
10

6. ٠ antrenare cerebrală redusă ٠ solicitare foarte intensă ٠ adaptare activă ٠ sistemul nervos
* Importanţa termoreglării provine din faptul că asigurarea funcţiilor celulare este realizată de enzime. Acestea pot funcţiona doar într-un interval
termic îngust. O scăderea bruscă a temperaturii duce la încetinirea funcţiilor, ceea ce pune întregul metabolism în pericol. O creştere a
temperaturii conduce la accelerarea activităţii fiziologice, cu riscul opririi acţiunii enzimelor. Se poate ajunge la perturbarea respiraţiei (se
accelerează), creşterea acidităţii sângelui şi la un dezechilibru biochimic şi fiziologic. În instalarea propriei termoreglări, problema nou-
născutului este generată de raportul inegal dintre suprafaţa corporală mai mare şi greutatea lui, la care se adaugă stratul adipos redus. Aceşti
factori determină, în aceleaşi condiţii termice, pierderi de căldură de 4 ori mai rapide decât ale adultului. Deşi mecanismele de termoreglare
intră rapid în funcţie după naştere (la circa 15 minute) şi funcţionează după modelul adult în 2-3 ore, acestea sunt suprasolicitate De aceea
este necesară o intervenţie de susţinere termică a nou-născutului din partea mediului.
(adaptare după U. Şchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1981, p.49)
Vârsta şi greutatea la naştere sunt criterii diferenţiatoare între nou-născuţi.
Conform celei dintâi se operează cu următoarele categorii: a) nou născutul la termen; b) prematurul – cei născuţi înainte cu 3
săptămâni sau mai mult; c) postmaturul – întârziere de două săptămâni şi peste (aceştia reprezintă circa 10% dintre nou născuţi); d)
dismaturul/imaturul – copiii născuţi la termen, dar cu nedezvoltări funcţionale cu etiologie diversă.
În funcţie de greutatea la naştere se deosebesc: a) nou născuţii ponderali (de peste 2500 gr.); b) nou născuţii cu greutate
mică (între 1500 şi 2500 gr), nou născuţii cu greutate foarte mică (1000-1500 gr.). Există şi situaţii limită, nou născuţi cu greutate între
500-1000 gr. Date fiind posibilităţile moderne de intervenţie 50 % dintre ei pot supravieţui.
Toţi nou născuţii asistaţi medical sunt supuşi unor evaluări încă din primele minute după naştere. Rezultatele la testul APGAR
apreciază funcţionalitatea nou născutului şi necesarul intervenţiei pediatrice în acel moment (Procedura a fost iniţiată în 1953 de
medicul pediatru Virginia Apgar). Sunt notaţi cinci parametri, fiecare cu câte trei expresii posibile (vezi tabelul de mai jos). Nota maximă
este 10.
PULS EFORTUL RESPIRATOR TONUS MUSCULAR
IRITABILITATE
(ciupit picior/sondă nas)
CULOAREA TEGUMENTELOR
Absent 0 absent timp de 60” 0 flasc 0 absentă 0 palidă / albastră*
0
Sub 100 1 încet, neregulat 1 uşoară flexie 1 grimasă
/ mişcare uşoară
1 roz, doar extremităţile
albe
1
100-140 2 bun, cu strigăt 2 flexie, mişcare activă 2 plâns, strigăt 2 roz, întregul corp 2
*
Tenta albastră se datorează fenomenului de anoxie: deprivarea de oxigen survenită în timpul naşterii. Este foarte periculoasă pentru viaţa celulelor,
mai ales a celor nervoase.
Imediat după naştere, nota 10 este rară, dar după 5 minute 85-90% dintre nou născuţi o obţin.
Semnificaţia notelor APGAR: 10-7 – normal, asistenţă curentă; 4-7 – sunt probleme care reclamă ajutor specializat; sub 4 –
pericol, intervenţie de tip reanimare. S-au încercat diverse studii corelaţionale între scorul APGAR şi dezvoltarea ulterioară a copiilor.
Rezultatele obţinute până în acest moment sunt contradictorii.
O altă problemă care i-a interesat pe cercetători a fost cea a bonding-ului (engl. bond – legătură, înlănţuire). Fenomenul
denumeşte ataşamentul instantaneu al mamei pentru copil în momentele ce urmează naşterii. Din perspectivă etologică, bonding-ul
este echivalentul fenomenului de imprinting. S-a crezut că există o perioadă sensibilă pentru bonding (zile, luni), la fel ca şi în cazul
imprinting-ulu. Rezultatele unor echipe diferite de cercetare sunt însă contradictorii. Ceea ce a rămas este o consecinţă practică a ideii
de bonding. Ea s-a materializat în încetarea practicilor de separare a copilului de mamă imediat după naştere. Maternităţile moderne,
şi în virtutea „spiritului bonding-ului”, permit asistenţa tatălui la naştere, cât şi rămânerea copilului lângă mamă pe tot timpul spitalizării.
5. DEZVOLTAREA PRENATALĂ. CONCLUZII
• Etapa prenatală este departe de a-şi fi dezvăluit resursele şi secretele, inclusiv din punct de vedere fiziologic.
• Interacţiunea copil-mediu începe înaintea naşterii sale şi nu are doar caracter biologic.
• Primele experienţe ale vieţii psihice sunt trăite încă de acum şi ele pot marca cel puţin reacţiile postnatale imediate.
• În etapa prenatală fătul nu este un factor pasiv, ci, prin sistemul său hormonal, acţionează nu numai asupra fiziologiei materne, ci
şi asupra propriului psihism. El are hormoni proprii de creştere, biochimism intern propriu, funcţii şi reacţii adaptative
personalizate.
• Chiar din acest stadiu, fiecare dintre noi îşi manifestă unicitatea. Acum ea se exprimă în natura şi cantitatea mişcărilor, în poziţiile
preferate, în pattern-ul reactivităţii senzoriale.
Aceste date induc firesc întrebarea: Când începe viaţa? Suntem încă departe de a avea un unic răspuns. Geneticienii creştini tind să
fixeze acest moment odată cu formarea zigotului. Argumentul lor este că din momentul în care a început procesul acesta este
nonreversibil şi conduce la formarea unei noi vieţi, ca structură unică bio-psiho-socială. Embriologii leagă răspunsul lor de instalarea
autonomiei fiziologice a fătului, ceea ce înseamnă o vârstă de 3 luni. Este evident că natura răspunsului dat la această întrebare stă la
baza alegerii deontologiei de cercetare experimentală a acestei perioade. Se conturează patru variante. Cercetarea prenatală adoptă
normele deontologice echivalente celor practicate în experimentele vizând: a) organismul matern din care fătul constituie o parte; b)
organismul animal; c) o entitate vie, fără a fi persoană însă ; d) organismul infantil.
Bibliografie alternativă: Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Polirom, 2006
2013
10