Psihologia Varstelor 2015

1. NOU-NĂSCUTUL
I. Stări şi activităţi: (a) ciclul veghe-somn; b) activităţi vocale; c) suptul; d) reflexele; e) învăţarea)
II. Senzorialitatea: (a) văzul; b) auzul; c) gustul şi mirosul; d) simţul tactil)
III. Diferenţe interindividuale (temperament) şi interculturale (diverse)
PRECIZĂRI PRELIMINARE. Ca durată, această etapă a vieţii are două încadrări: primele 30 de zile sau primele 2 săptămâni. Indiferent de
poziţia autorilor privind cronologia, există un mare acord în acceptarea ideii că primele 10 zile sunt o fază adaptativă critică. În ceea ce
priveşte atitudinea faţă de dezvoltarea la această vârstă, suntem martorii unei schimbări de perspectivă: de la a vedea şi trata nou-
născutul ca pe un tub digestiv cu coordonare spinală a cărui viaţă este toată pe buze, la acceptarea etapei ca fiind o perioadă
surprinzătoare. Nou-născutul investigaţiilor contemporane dovedeşte a avea abilităţi perceptive şi motorii precoce şi sofisticate care-i
permit achiziţii imediat după naştere. Nu puţine lucrări care îi sunt dedicate îl tratează astăzi ca fiind „Misteriosul domn bebe”.
I. STĂRI ŞI ACTIVITĂŢI
a) CICLUL VEGHE-SOMN
SOMNUL este activitatea majoră a nou-născutului (4/5 din 24 ore) realizată în 7-8 reprize a câte 2-3 ore. Cea mai critică perioadă
pentru consolidarea ciclului circadian (noapte-zi) este între 4-6 săptămâni. Cam după vârsta de 6 săptămâni, se instalează o
stabilizare cu 2 perioade de somn ziua şi celelalte noaptea. Există mari diferenţe individuale, atât în instalarea acestui ciclu (unii
abia la un an), cât şi în „cantitatea” de somn necesară – de la: 8,8 h/zi la 22 h/zi. Somnul este criteriul de bază în funcţie de care
sunt diferenţiate STĂRILE nou-născutului (momente calitativ diferite, prin natura receptivităţii lor, ca reactivitate şi activism). Somnul
prezintă cea mai scăzută reactivitate, ceea ce înseamnă o protecţie ridicată la stimularea senzorială exteroceptivă.
În această etapă de vârstă se disting şase stări (H.R. Schaffer, Introducere în psihologia copilului, ASCR, Cluj, 2005):
1. somnul profund (NREM). Se caracterizează prin repaus total, fără activitate motorie. Muşchii faciali sunt relaxaţi, respiraţie este
liniştită şi ritmică. Absenţa mişcărilor globilor oculari este un semn al inexistenţei viselor. Trezirea din această formă de somn
este dificilă, instalându-se o stare confuzională tranzitorie. La nou-născut somnul profund are o durată 8-9 ore.
2. somnul paradoxal/activ (REM). Este impropriu numit superficial deoarece este necesară o intensitate considerabilă a stimulilor
pentru a trezi copilul din această stare. Însă, trezirea permite orientarea imediată şi răspunsuri concordante la mediu.
Motricitate corporală şi facială este prezentă (grimase), la fel şi mişcările globilor oculari. Respiraţia este rapidă şi neritmică;
sunt prezente şi diferite forme de exprimare sonoră (scâncete). Pornind de la tabloul fiziologic al somnului paradoxal (activitate
musculară scăzută; variabilitate a ritmului cardiac; activitate cerebrală ridicată) s-au formulat trei ipoteze referitoare la funcţiile
pe care le îndeplineşte:
٠ este o formă de autostimulare necesară dezvoltării neurologice postnatale. Premisa necesară este o anumită
maturizare neurologică deja atinsă, fapt probat prin aceea că prematurii nu prezintă trasee EEG de tip REM;
٠ date fiind oportunităţile încă reduse de relaţionare cu mediul, somnul REM are o funcţie compensatorie. Este o
activitate „pe măsură”, în ralanti (cu „turaţie scăzută”). Argumentul în favoarea acestei teze este că la copiii cu
perioadă activă mai mare, ponderea REM este mai mică;
٠ activitate de ”igienizare” deoarece acum se curăţă creierul de substanţele neurochimice reziduale apărute în timpul
activităţilor din starea de veghe.
Statutul special al somnului activ pentru această etapă a vieţii este dovedit de ponderea sa: 8-9 ore, ceea ce reprezintă 50%.
La 2 ani ea va fi de 25%, iar la 5 ani de 20% (modelul adult). Perturbarea raportului NREM-REM este socotit un simptom al
tulburărilor cerebrale survenite fie prenatal, fie, prin accident, la naştere.
3. somnolenţa/veghea calmă. Este o stare de relativă inactivitate. Motricitatea este ocazională (răsuciri şi zbateri ale corpului),
apar intermitenţe de închidere şi deschidere a ochilor, respiraţia este ritmică şi mai rapidă decât în somnul profund. Durată
acestei forme este variată.
4. veghea activă. Copilul are ochii deschişi şi luminoşi, motricitatea este redusă, respiraţia este ritmică şi rapidă.
5. veghea alertă. Este o stare tăcută sau sonoră (scânceşte, geme, „mormăie”), cu o activitate motorie vivace. Respiraţia este
neritmică şi rapidă.
6. distress. Se traduce prin plâns şi mişcări corporale difuze.
Ponderea celor şase stări în trei momente diferite ale dezvoltării poate fi urmărită în tabelul ce urmează:
naşter
e
1 lună 2 ani
somn (1+2) 16-18 h 14-16 h 12-13 h
celelalte forme (3-
6)
6-8 h 8-10 h 11-12 h
Prin varietatea lor, cele şase stări ale nou-născutului sunt expresii ale precocităţii controlului cerebral. De aici s-a născut o întrebare
şi o preocupare a cercetării contemporane: cât de corticalizată este activitatea nou-născutului?
b) ACTIVITĂŢI VOCALE
2013
1

2. Încă de la naştere, copilul are o serie de reacţii sonore primare: ţipătul, plânsul, sunete vegetative (sughiţ, deglutiţie etc.). Lor li se
adaugă o mare varietate de sunete care, după primele săptămâni, depăşesc cu mult repertoriul fonetic al limbii materne.
PLÂNSUL este o vocalizare complexă cu funcţie stimulatoare pentru auditoriu. El poate fi considerat o formă de comunicare
înnăscută, cu puternic rol de semnalizare pentru anturaj prin: intensitate, formă, durată. Ca intensitate, poate ajunge şi la 80 de
decibeli (comparativ, zgomotul unui ciocan pneumatic este de 100!). Structural, este o combinaţie de mai multe sunete eliberate în
acelaşi timp. Plânsul noului născut are, printre alte funcţii, un rol incitativ particular. Cercetări experimentate indică faptul că puţine
combinaţii sonore din repertoriul uman sunt atât de generalizat tulburătoare. Reacţia apare şi la bărbaţi, nu doar la femei, indiferent
de vârstă şi de statutul parental, existent sau nu, al subiecţilor. Reactivitatea adultului este deopotrivă fiziologică (modificarea
conductibilităţii pielii, a ritmului cardiac etc.), cât şi psihologică (disconfort, distres, anxietate).
Reacţia promptă este, din păcate, polarizată: de ajutor, calmare prin tehnici de liniştire (legănat, mângâiat, declanşarea reflexului
suptului, vorbit, stimulare sonoră ritmică, distras atenţia, căutat şi eliminat cauza plânsului etc.), dar şi de stopare violentă. O
dovadă este faptul că agresarea nou-născuţilor „plângăcioşi” este mai frecventă decât a celor tăcuţi. Plânsul apare imediat după
naştere şi prezintă o dinamică determinată de maturizarea neurologică, de starea generală de sănătate, dar şi de satisfacerea
curentă a trebuinţelor. La copilul sănătos plânsul este declanşat, în ordine, de: trebuinţele alimentare, oboseală, alte elemente de
disconfort fiziologic (este ud, îi este prea frig/cald), durere etc. S-a constatat că, în timp, intervine o „specializare” a adulţilor în
reacţia lor la plânsul copiilor: de la distres la interpretare selectivă. S-a putut proba experimental, pe un lot de copii de 5 luni, că
mamele lor le interpretează corect plânsul. Performanţa este, însă, specifică: funcţionează doar faţă de proprii copii.
Cum, cât şi când plâng nou-născuţii în comparaţie cu bebeluşii? În ciuda marii variabilităţi individuale, se pot deosebi trei forme: ▪
modelul de bază – intensitate joasă, ritmic (oah! oah!) şi cu autogenerare după algoritmul: plâns, linişte, respiraţie, plâns, linişte,
respiraţie; ▪ modelul „furios” – energic, intens, susţinut; ▪ modelul suferinţă – ţipăt, secunde de pauză, ţipete energice şi convulsive.
Este cumva „încurajator”, sunt doar doar trei tipare, faţă de cele 12 ale bebeluşilor. Ca adevăr statistic, normalitatea „cantităţii” de
plâns în funcţie de vârstă este: la 2 săptămâni → 2 h/zi; la 6 săptămâni → 3 h/zi; la 2 ani → 1 h/zi. Să nu uităm însă faptul că
diferenţele individuale sunt foarte mari. Ele pot fi cuprinse între 30 minute → 3 h/zi. Pediatrii aplică „Regula celor 3 de 3” pentru a
operaţionaliza o categorie aparte - plânsul excesiv: mai mult de 3 ore pe zi, mai mult de 3 zile pe săptămână, mai mult de 3
săptămâni consecutive. Numit şi plâns acut, acesta afectează cam 20-25% dintre sugari. Există o distribuţie în timp. Debutul poate
fi în a 3 a săptămână post-natală, apogeul în a 6 a, iar începutul declinului în a 16/20 a. Într-o distribuţie după momentele zilei, se
apreciază că nou-născuţii plâng mai mult seara şi noaptea, în timp ce bebeluşii (1-10 luni) seara.
Pentru puericultura contemporană rămâne deschisă întrebarea: cât şi când să răspundem la plânsul copilului ţinând cont de
uşurinţa apariţiei condiţionării? O analiză atentă ne poate semnala că, în fapt, are loc o dublă condiţionare: a adultului de către copil
(„eu plâng, tu vii!”) şi a copilului de către adult („eu nu vin/vin, tu taci!”). Ceea ce ne indică cercetarea experimentală, este că o
tentativă de calmare din partea adultului, care intervine în mai puţin de 1 min. 30 sec. de la apariţia plânsului, are şanse să scurteze
timpul de calmare sub 10 minute. Ce trece, ca viteză de intervenţie, de acel minut şi jumătate riscă să dubleze timpul de calmare.
Din punct de vedere pediatric, plânsul este şi un simptom de depistare a anomaliilor dezvoltării (ex. plânsul specific sindromului
Down), a anumitor boli (ex. encefalite, meningite), sau disfuncţii ale dezvoltării (ex. plânsul strident şi discordant al prematurilor,
imaturilor sau al copilului malnutrit).
c) SUPTUL
Bazându-se pe un act reflex, această activitate este principala, de multe ori şi singura, formă de hrănire la această vârstă. Este
destul de mare spectrul diferenţelor individuale, cuprins între 8-14 faze de hrănire pe zi. Se pot distinge pattern-uri variate ale nevoii
copilului de a suge: la intervale scurte, după 1-1½ h; la intervale lungi 3-4 ore; există şi o formulă mixtă, la intervale scurte ziua (2-
3 h) şi la intervale mai lungi noaptea (4-5 h).
O dată cu vârsta, intervalele cresc astfel încât la 12 luni pot fi 3-5 faze de hrănire pe zi. Cercetarea a 100 de nou-născuţi cu vârsta
de o lună a indicat următoarea distribuţie: 60% sugeau la 3 ore; 26% sugeau la 4 ore; 10% sugeau la 2 ore. Cauza acestor
diferenţe este ritmul diferit al digestiei, ceea ce se poate observa prin introducerea unei substanţe de contrast (bariu) în laptele supt
şi radiografierea golirii stomacului.
Psihologii sunt interesaţi şi de suptul non-nutritiv ca formulă expresivă (mişcări ale suptului în absenţa alimentului). Acesta poate
apărea în gol sau centrat pe diferiţi stimuli: deget, suzetă. Aceste forme sunt utilizate ca operaţionalizări motorii pentru cercetarea
diferitelor aspecte psihice: interes, atenţie, plăcere, autocalmare, capacitate de învăţare etc.
d) REFLEXELE
La naştere sunt prezente 27 de reflexe. Acestea sunt reacţii înnăscute, automate, ce apar ca răspuns la stimuli specifici. Funcţiile
pe care ele le îndeplinesc nu sunt în totalitate elucidate. Par a fi multiple: a) supravieţuire: reflexul suptului, al deglutiţiei; b) adaptare
imediată: reflexul palpebral, reflexul pupilar; c) anticipare: reflexul păşitului, reflexul de prehensiune, reflexul de târâre, reflexul
înotului. Din punct de vedere pediatric, investigarea reflexelor nou-născutului are valoare diagnostică. Este semnificativă atât
prezenţa cât şi absenţa lor (ex. dacă reflexul Moro lipseşte până la vârsta de 6 luni, faptul indică tulburări ale dezvoltării
neurologice!). Şi persistenţa lor după perioada firească este un semnal de alarmă (ex. reflexul Moro, după vârsta de 9 luni este un
semn de retard).
Tipologia, după criteriul funcţionalităţii, distinge între:
a. reflexe primitive/reziduale (cu coordonare în bulb sau mezencefal): reflexul Moro (la senzaţia de pierdere a suportului
corpului, cele patru membre trec din poziţia flectată pe trunchi, în extensie); reflexul Babinski (la stimularea tălpii apare
răsfrângerea degetelor).
2013
2

3. b. reflexe adaptative: reflexul suptului, reflexul deglutiţiei, reflexul de orientare (numit şi reflexul punctelor cardinale, acesta
este declanşat de atingerea zonei peribucale. Ca răspuns, în funcţie de zona atinsă – dreapta, stânga, deasupra buzei
superioare, sub buza inferioară – copilul execută o mişcare de întoarcere, ridicare sau coborâre a capului).
Considerate după durata lor, reflexele sunt:
a. permanente: reflexul rotulian, palpebral, pupilar, cel al retragerii la durere etc.;
b. temporare: reflexul păşitului („dispare” după luna a 2-a), de prehensiune (dispare după lunile 3-4), reflexul punctelor
cardinale (dispare după luna a 9-a), înotul (dispare după lunile 4-6).
Dispariţia reflexelor temporare se explică prin trecerea de la un control sub-cortical al motricităţii la cel cortical (specific motricităţii
voluntare).
(Ca sursă alternativă pentru informaţia video de la curs există cartea: T. Hellbrugge, J. Hermann von Wimpffen, Primele 365 de zile din viaţa unui copil, ASCR, Cluj-Napoca, 2002).
e) ÎNVĂŢAREA
Am văzut că forme primare de învăţare par a se instala încă din faza prenatală. Şi nou-născutul poate învăţa, dar diferenţiat, în
funcţie de formele de învăţare avute în vedere şi de condiţiile în care acestea se produc. Cele mai studiate forme au fost
condiţionările, clasică şi operantă; habituarea (învăţarea negativă); deshabituarea şi imitaţia precoce.
1. condiţionarea clasică poate fi văzută ca fiind o formă de a lua în stăpânire mediul prin transferarea asociativă a aceluiaşi
răspuns la stimuli mai numeroşi şi variaţi decât cel natural. Sunt cunoscute experimentele lui Papousěk (1980) care a
urmărit declanşarea reflexului de orientare la un stimul nespecific – sunet, asociat stimulului clasic: atingerea comisurilor
gurii. Concluziile acestei cercetări arată faptul că la vârsta de 3 săptămâni, nou-născuţii reuşesc să înveţe întoarcerea
capului la apariţia sunetului, în proporţie de 100%, după 300 de repetiţii. La 5 luni aceeaşi reuşită de 100% este obţinută
după 30 de repetiţii. Nu puţine mame au putut constata că şi-au condiţionat accidental copilul. Mângâindu-l în timpul
suptului, au avut surpriza declanşării acestui reflex doar prin mângâiere, în absenţa „ofertei” specifice: mamelon/biberon.
Suptul ca şi reflexul de orientare sunt la baza multor condiţionări accidentale dată fiind valoarea lor deosebită pentru o
activitate vitală: hrănirea.
2. condiţionare operantă (ca formă de a lua în stăpânire mediul prin selectarea unui comportament eficient/dorit) este şi ea
posibilă încă din această etapă. Cele mai verificate experimental au fost, şi în acest caz, reflexele asupra cărora copilul
să poată avea un minim control motor : suptul, reflexul de orientare.
Ca întăriri s-au folosit „recompensele” apreciate la această vârstă: lapte, apă îndulcită, dar şi stimulări auditive – muzică,
voci umane – sau vizuale – desene animate.
Concluzia este că, încă din faza de nou-născut, transferarea sau selectarea răspunsului dorit este posibilă dacă
condiţionarea respectă anumite circumstanţe şi factori.
Dintre elementele puse până acum în evidenţă prin cercetare experimentală sunt de reţinut: ▪ condiţionarea să se bazeze
pe un reflex esenţial pentru supravieţuire; ▪ stimulul necondiţionat să apară înainte sau concomitent cu cel condiţionat şi
să fie prezent suficient timp; ▪ date fiind capacităţile mnezice încă reduse ale nou-născutului, întărirea să nu întârzie mai
mult de o secundă; iar repetiţiile să fie cu pauze scurte; ▪ se pot obţine efecte prin condiţionare doar pentru acele
capacităţi la care există premise, în momentul respectiv, date prin programul speciei. Spre exemplu, experimentul lui
Watson care l-a învăţat pe Albert, la 11 luni, să se teamă de şoricelul alb, nu putea avea succes la copii cu vârste mai
mici de 6 luni. Conform „calendarului” emoţiilor, frica, ca formă de reacţie afectivă apare după 8-10 luni. În primele luni,
lipseşte dimensiunea activă din reacţia emoţională faţă de stimuli. Copilul resimte şi exprimă acum neplăcere, disconfort,
ca trăiri imediate, lipsite de elementele de anticipare şi reţinere (dimensiuni proiective, de factură activă) presupuse de
frică ca stare afectivă; ▪ depind de starea copilului – spre pildă, copilul condiţionat să reacţioneze la apariţia mamei prin
mişcări de supt, o va face mai probabil într-o stare calmă, decât atunci când plânge sub presiunea unei trebuinţe.
3. habituarea
Să ne reamintim că această formă de învăţare negativă înseamnă reducerea puterii unui răspuns reflex, sau chiar
blocarea lui, ca rezultat al repetării neschimbate a stimulului. Dintre operaţionalizările vizând surprinderea fenomenului,
cele mai curente iau în calcul monitorizarea privirii, a ritmului cardiac şi al celui respirator. Acestea se modifică în funcţie
de variaţiile interesului copilului. Fenomenul pereche este deshabituarea – revenirea puterii răspunsului la schimbarea
intensităţii stimulului, sau după o pauză de stimulare. Cercetările pe nou-născuţi indică faptul că cele două procese apar
faţă de o varietate de stimuli auditivi, olfactivi, vizuali. Particularitatea nou-născuţilor este însă că au nevoie de un timp de
expunere mai lung, faţă de bebeluşii de 6 luni care pot recunoaşte şi renunţa la explorare şi după o „investigaţie” de 5-10
s. Cu vârsta, creşte şi timpul reamintirii stimulului habituat. Astfel, dacă la nou-născuţi durata habituării este o chestiune
de minute, la vârsta de 3 luni, ea poate opera şi 24 h, pentru ca la 12 luni ea să dureze chiar câteva zile. Pentru stimulii
foarte familiari (cum ar fi faţa celor din anturaj) durata poate fi de săptămâni.
4. imitaţia precoce
Este veche ideea că imitaţia reprezintă una dintre formele de învăţare specifice copilului. Este însă nouă ideea că ea
poate avea o bază înnăscută, apropiată de exprimarea reflexă. Această ipoteză este valabilă pentru una dintre formele
particulare ale fenomenului, imitaţia precoce. Aceasta apare la câteva ore după naştere şi persistă în primele luni de
viaţă. Consemnări anecdotice există încă de la Preyer (1881).
2013
3

4. Dintre clasicii psihologiei dezvoltării, s-au referit la această capacitate psihologul american J. Baldwin (1902) şi francezul
H. Wallon (1934). Acesta din urmă a descris-o şi explicat-o ca formă de mimetism primar, esenţială în susţinerea
interacţiunii sociale a nou-născutului. Interesante sunt observaţiile discipolului său, R. Zazzo (1945), publicate însă abia
în 1988: urmărindu-şi fiul în vârstă de 25 de zile, renumitul profesor face proba unui magistral blocaj cognitiv (vezi Caseta
nr. 1).
Date cu adevărat semnificative ştiinţific sunt cele ale echipei Meltzoff, Moore (1975, 1977, 1992). Într-un prim experiment,
ei au avut ca subiecţi 6 nou-născuţi în vârstă de două săptămâni. Utilizând tehnica filmării duble şi sincrone (o cameră de
luat vederi spre faţa copilului, alta spre adult), Meltzoff şi Moore au înregistrat reacţiile acestor copii la incitările faciale
(grimase) oferite de modelul adult.
După primele 90 s de
nonstimulare (adultul prezenta o
faţă pasivă / „de poker”) urma un
set de grimase (încruntare,
ţuguierea buzelor, scos limba
etc.), fiecare cu o durată de câte
15 s, separate între ele prin
pauze de 20 s. Filmul vizându-i
pe nou-născuţi era supus
evaluării unui juriu expert care nu
ştia ce modele oferise adultul.
Concluziile au fost certe. Într-o
manieră semnificativă evaluările
experţilor au identificat pe feţele
copiilor seria de stimulări oferite
de adult. Încurajaţi de aceste
prime rezultate, cei doi autori au
devenit şi mai exigenţi. Au
coborât vârsta subiecţilor lucrând
cu nou-născuţi în vârstă de o oră şi au încercat să operaţionalizeze cât mai palpabil grimasele imitate prin implicarea
zonei bucale. Ca atare, copiii aveau tetine în gură şi, conform aşteptărilor, în tentativele de ţuguiere a buzelor sau de
scoatere a limbii acestea cădeau într-o proporţie semnificativ mai mare faţă de situaţiile de control: grupuri nestimulate
prin grimase.
Dacă recunoaşterea existenţei imitaţiei precoce nu mai creează dispute printre cercetători, nu acelaşi lucru se întâmplă
cu interpretarea fenomenului. S-au conturat două tendinţe explicative: a) imitaţia precoce este un mecanism reflex, b)
este o formă de acomodare senzorială cu valoare comunicativă.
Susţinătorii primei teze propun ca argumente: ▪ precocitatea fenomenului. La fel ca alte reflexe înnăscute, imitaţia poate
fi declanşată şi la o jumătate – o oră de la naştere; ▪ faptul că şi această capacitate dispare după o vârstă anume (2-3
luni); ▪ universalitatea prezenţei sale, indiferent de practicile culturale referitoare la nou-născut.
Această poziţie teoretică nu are acceptare unanimă. Argumentele aduse sunt: ▪ răspunsul imitativ poate să persiste şi
după dispariţia modelului. În cazul copiilor cu vârsta de 6 săptămâni, s-au observat reluări spontane fără model şi după
24 de ore; ▪ forma acestui răspuns nu este unică. Schema de bază este aceeaşi (ex. scoaterea limbii, încruntarea), dar
forma de realizare este diferită de la copil la copil; ▪ copii aflaţi spre sfârşitul intervalului de manifestare a fenomenului (2-
3 luni) nu imită imediat modelul mimic, ci după ce ies din jocul social cu adultul care a iniţiat relaţia; ▪ imitaţia nu se
produce când modelul oferit este static (o fotografie, un desen) sau nonuman. În virtutea acestor observaţii, chiar
iniţiatorii acestei linii de cercetare (Meltzoff şi Moore) tind să interpreteze imitaţia precoce ca fiind un proces adaptativ
bazat pe acomodarea schemelor senzorio-motorii primare la „ritmul” şi forma stimulului social. Un argument suplimentar
îl oferă descoperirea sincroniei întregii motricităţi a nou-născutului cu ritmul vorbirii adultului. Această complexă
acomodare naturală, din care şi imitaţia precoce face parte, pare să ilustreze predilecţia orientării spontane, înnăscute, a
copilului spre social – sursă şi şansă a supravieţuirii sale.
C A S E T A N R . 1
“La 30 ianuarie, fiul meu în vârstă de 25 de zile mi-a scos limba. Nu spun a scos limba, pentru că efectiv, mi-a scos limba. Nu din
proprie iniţiativă şi nici pentru că ar fi fost de o insolenţă prematură, ci ca reacţie la ceea ce eu însumi i-am oferit … Îl ţineam în
braţe, îi susţineam capul cu mâna pentru a mă putea privi şi mă amuzam scoţându-i limba. Spre marea mea uimire el îmi scoase,
la rândul său limba apoi se opri. Am reînceput. Şi acelaşi răspuns de mai multe ori la rând. Incredibil. Incredibil pentru că citisem – şi la rândul meu
2013
4

5. le predam studenţilor – că nu se poate vorbi de imitaţie la această vârstă. Zilele următoare am reluat mereu cu acelaşi rezultat: copilul scotea limba
după modelul meu şi se oprea când o făceam şi eu”.
(Zazzo, R., Janvier 1945; Déconverte de l’imitation néonatale?, “Psychologie française”, nr. 33/1988, p. 5)
2013
5

6. le predam studenţilor – că nu se poate vorbi de imitaţie la această vârstă. Zilele următoare am reluat mereu cu acelaşi rezultat: copilul scotea limba
după modelul meu şi se oprea când o făceam şi eu”.
(Zazzo, R., Janvier 1945; Déconverte de l’imitation néonatale?, “Psychologie française”, nr. 33/1988, p. 5)
2013
5